Gladiator Prolog - Anul 70 .Hr. Trecuse un an de la Rascoala Sclavilor in care Spartacus si alte zeci de mii de gladiatori au luptat pentru libertate, pentru inlaturarea sclaviei din Republica Romana. Spartacus a evadat, impreuna cu alti 70 de gladiatori, din ludusul lui Quintus Lentulus Batiatus din orasul Capua. In scurt timp Spartacus a reusit sa stranga o armata impresionanta, nu mai putin de 100.000 de gladiatori care au infrant 4 legiuni romane si alte trupe auxiliare intre anii 73-71 .Hr. La inceputul razboiului, in anul 73 .Hr., Spartacus, impreuna cu cei 70 de gladiatori, a reusit sa infranga trupele romane, care numarau in jur de 3000 de soldati, conduse de pretorul Gaius Claudius Glaber in batalia de la Muntele Vezuviu. Spartacus dorea sa se razbune pe Glaber deoarece el fusese cel care il trimisese pe el si sotia lui, Sura, in sclavie, dupa ce Spartacus a dezertat din trupele auxiliare romane in timpul bataliei impotriva getilor. In primavara anului 72 .Hr. consulul Gellius Publicola a atacat si a infrant un grup de 30.000 de sclavi condusi de Crixus "Galul cel neinfrant", mana dreapta a lui Spartacus. In acelasi timp generalul roman Gnaeus Cornelius Lentulus Clodianus a atacat restul armatei de sclavi care se ascundea in Galia Cilaspina. Legiunea lui Lentulus a fost rapid infranta de catre gladiatori, apoi Spartacus s-a intors impotriva armatei lui Gellius Publicola pe care e reusit de asemenea sa o si infranga. Pentru a razbuna moartea lui Crixus, Spartacus a executat 300 de prizoneri romani punandu-i sa se lupte unii impotriva celorlalti exact ca si gladiatorii. Trupele consulare ramase au incercat inca odata sa tina piept gladiatorilor in batalia din regiunea Picenum, fara succes insa. Spartacus si-a schimbat in ultimul moment decizia de a ataca capitala Republicii sustinand ca nu sunt pregatiti pentru asa o lupta. In schimb s-au retras in sudul Italiei unde au cucerit orasul Thurii si toate teritoriile din jurul sau, acolo a tinut piept raidurilor romane timp de mai multe luni. Trupele lui Spartacus au ramas in sudul Italiei pana in anul 71 .Hr. Senatul Republicii era ingrijorat in privinta rebeliunii de neoprit a gladiatorilor, asa ca Marcus Licinius Crasus a primit misiunea de a opri aceasta rebeliune. Crasus era un foarte bun politician dar si un foarte bun comandant militar, el fusese mana dreapta a temutului general roman Lucius Cornelius Sulla si luptase alturi de el in cel de-al doilea razboi civil impotriva lui Gaius Marius, conducatorul Casei Marian, in anul 82 73 .Hr. Apoi Crasus a ramas mana dreapta a lui Sulla in timpul dictaturii acestuia. Marcus Crasus a primit postul de Pretor si i s-a dat sub comanda inca 6 legiuni, armata lui ajungea la un numar de 50.000 de soldati bine antrenati. Crasus era un tiran, un conducator nemilos, a executat nu mai putin de 4000 de soldati romani deoarece acestia au refuzat sai asculte ordinul de a ataca.

Armata lui Spartacus s-a pus din nou in miscare indreptandu-se spre nord, pentru a ii opri Crasus a ordonat ca 6 legiuni sa fie puse la granita regiunii Picenium pentru a oprii orice tentativa de trecere a rebelilor. Apoi ia dat Legatului sau, Mummius, inca doua legiuni pentru a bloca retragerea gladiatorilor, insa ia dat acestuia ordinul de nu a ataca. Cand Mummius si-a dat seama ca ar putea avea o sansa mare de a ii distruge pe rebeli, a incalcat ordinul dat de Crasus si i-a atacat. Dupa o lupta apriga armata romana a fost pusa pe fuga, cei mai multi dintre ei fiind ucisi. In ciuda infrangerii initiale, Crasus a atacat trupele lui Spartacus si a reusit sa le infranga, causandu-le rebelilor mari pagube, 6000 de gladiatori fiind ucisi. Roata parea ca se intorsese acum impotriva lui Spartacus, legiunile lui Crasus iesind invigatoare in mai multe batalii, causandu-le acestora si mai multe pagube. Rebelii s-a retras apoi in sud, in districtul Lucania. Spartacus a facut o intelegere cu piratii Cicilieni, piratii urmau sa transporte 2000 de rebeli in Sicilia pentru a porni acolo o revolta si pentru a face rost de cat mai multe intariri, insa capitanul piratilor l-a tradat pe Spartacus abandonadu-i pe rebeli pe o insula pustie. Liderul rebeliunii a fost fortat apoi sa se retraga in orasul Rhegium. Trupele lui Crasus l-au urmat, asediandu-i pe rebeli in oras, taindu-le orice calea de a face rost de provizii. In acelasi timp, legiunile lui Pompei se intorceau in Italia dupa ce pusesera capat marii rebeliuni a lui Quintus Sertorius din Hispania. Senatul ia ordonat lui Pompei sa se duca in sud pentru a il ajuta pe Crasus. De asemnea senatul a mai trimis intariri prin legiunile lui Marcus Terentius Varro Lucullus. Cu legiunile lui Pompei venind din nord si cu armata lui Lucullus debarcand in Brundisium, Crasus a realizat ca daca nu va pune rapid capat rebeliunii, lauri vor fi culesi de generali care au venit cu intaririle, asa ca si-a mobilizat trupele pentru termina cat mai rapid aceasta batalie. Auzind de apropierea lui Pompei, Spartacus s-a inteles cu Crasus pentru a rezolva batalia cat mai repede, inainte sa vina intaririle. Cand Crasus a refuzat o parte din armata lui Spartacus s-a retras catre muntii din vestul Peteliei, in Bruttium, fiind rapid interceptati de catre armata lui Crasus. Legiunile au reusit sa captureze o portiune a armatei rebele, in frunte cu Gannicus si Castus, si a ucis 12.300 din acestia. Romanii au suferit si ei cateva pagube, fortele romane sub conducerea unui ofiter de cavalerie numit Lucius Quinctius si a unui chestor, Gnaeus Tremellius Scrofa, au fost atacate de cate trupe rebele care se retrageau. Rebelii nu erau o armata profesionista asa ca in scurt timp au ajuns la limita. Nevrand sa mai fuga, grupuri de rebeli au inceput sa atace in mod independent fortele lui Crasus. Avand disciplina la pamant in randul trupelor sale, Spartacus i-a mobilizat pentru un ultim atacat, o ultima speranta pentru a infrange legiunile lui Crasus, o ultima sansa, Batalia de la Raul de Argint. Din pacate trupele lui Spartacus au fost infrante, majoritatea romanilor fiind ucisi pe campul de lupta. Soarta lui Spartacus este inca necunoscuta, trupul lui nu a fost niciodata gasit, dar istorici spun ca el a pierit odata cu oamenii sai pe campul de batalie, luptand pentru

libertate.

Rebeliunea din cel de-al treilea razboi civil fusese in sfarsit anihilata de catre Crasus. Chiar daca nu participasera direct la batalie, trupele lui Pompei au reusit sa captureze 5000 de rebeli, pe care la scurt timp i-a si ucis. Dupa aceasta actiune Pompei a trimit un mesaj catre Senat in care spunea ca in timp ce Crasus a distrus fortele rebele in batalie directa, nu el a fost cel care a incheiat razboiul, cerand apoi o mare parte din laurii cuveniti lui Crasus, starnid ura acestuia. In timp ce majoritatea rebelilor fusesera omorati pe campul de batalie, alti 6000 au fost capturati si apoi crucificati pe drumul dintre Roma si Capua, care acum se numeste Calea Appiana. Pompei si Crasus au primit beneficii politice, ambii s-au intors apoi in Roma cu tot cu legiuni, in loc sa campeze in afara orasului. Amandoi au primit postul de Consuli in senatul Romei, datorita rolului pe care il avusesera in razboi. Situatia sclavilor se schimbase in rau, ludusurile continuau sa antreneze gladiatori, si romanii isi reluasera viata de dinainte de razboi. Imparatul roman a ordonat trupelor sa inceapa expansiunea in est, declarand razboi tuturor natiunilor de acolo, inclusiv dacilor... lucru pe care il va regreta amarnic.

Capitolul 1 - Otel si Sange Anul 70 .Hr. - Dacia

Era inca o zi obisnuita in linistitul nostru oras, prea iubita mea sotie, Zia isi facea ca de obicei treburile prin gospodarie, cand deodata cerul a inceput sa se intunece, tunete si fulgere infricosatoarea s-au pornit imediat dupa aceea. La scurt timp dupa lasarea intunericului a inceput o ploaie deasa, trepat picaturile de apa cazute din cer s-au transformat in sange... m-am uitat spre sotia mea care se apropia ingrozita de mine. - Traim vremuri periculoase, zise ea cu o voce stinsa. Nimeni nu mai e in siguranta, dezastrul se va abate asupra noastra cat de curand. Tu esti singura noastra speranta, ai grija de tine! zise ea dupa care cazu la pamant intro balta de sange.

- Trezeste-te... Dax trezestete-te! zise o voce groasa venita parca de undeva de departe. M-am ridicat repede in picioare, eram tot transpirat si gafaiam, eram speriat dar totusi bucuros, nu fusese decat un vis. M-am uitat spre cel

care ma trezise, nu era nimeni altul decat bunul meu prieten Adrianus, comandantul regelui Burebista. - Grabeste-te prietene, regele iti solicita prezenta, zise el din nou aratand spre cortul regelui. - Bine, o sa ma duc imediat, multumesc ca m-ai trezit, am avut un cosmar groaznic, i-am zis eu strangandu-i mana drept recunostinta. Am luat-o apoi spre cortul unde regele isi facea planurile pentru viitorul atac al romanilor, eram in razboi deja de o luna si lucrurile mergeau in favoarea noastra, distruseseram patru legiuni romane fara mari pierderi. Am intrat in cort, regele statea pe jiltul sau inconjurat de generalii sai, planuind urmatorul atac asupra romanilor. - Dax, ma bucur ca ai putut ajunge, intra te rog, ia parte la planurile noastre, zise el aratand spre un loc din dreapta lui. Dupa ce am luat loc, regele a inceput sa ne explice planurile de lupta, dorea ca eu si Adrianus sa conducem avangarda care va da piept cu legiunile romane in camp deschis. In spatele nostru veneau trupele principale de calareti condusi de generalul Tarbus, ajutati de arcasii condusi de Pieporus, ariergarda avea sa fie condusa de comandantul Orola. - Daca vom reusi sa-i invingem si in aceasta batalie se va termina totul pentru ei, ii vom alunga din Dacia noastra sfanta si vom avea grija sa nu se mai intoarca vreodata. Totusi ei au luptat cam slab pana acum, mi-e teama sa nu pregateasca ceva care va schimba soarta razboiului, ma cam nelinisteste gandul asta. - Nu va fie teama, atata timp cat traiesc eu niciun picior de roman nu ne va calca pamantul, am zis eu incercand sa-l imbarbatez pe rege. Noi cei din ariergarda vom incerca sa distrugem primul val de romani si sa lasam cale libera trupelor principale care vor navali in tabara romana si vor pune capat razboiului odata pentru totdeauna. - Spui cuvinte mari baiete, ma bucur ca esti asa increzator, dar totusi generalul asta roman, Marcus Crasus, este un tiran, va lupta cu noi pana la ultimul om, va lupta pana la moarte. - Si noi vom lupta pana la moarte, bunule rege, nu vom da niciodata inapoi, ii vom distruge pe acesti nenorociti, am zis eu increzator. - Atunci asa sa fie, pregatiti-va! Furtuna ne asteapta! Pornim la razboi in trei zile, zise el ridicandu-se din jilt. Am plecat inapoi spre cortul meu sperand sa o gasesc pe Zia in siguranta, departe de lucrurile care se intamplasera in acel cosmar ingrozitor. Nu aveam de ce ma teme, Zia era in cort pregatind masa de seara. - Bine ai venit strainule, zise ea razand, ce vant te aduce pe aici? - Vantul foamei draga mea, sunt lihnit, razboiul asta ma seaca de toate puterile.

- Gandeste-te ca atunci cand se va termina vom avea in sfarsit parte de liniste, doar noi doi si musafirul nostru, zisea ea aratand spre pantecul ei. - Da, abia astept sa-mi tin copilul in brate, sa-l invat si pe el arta razboiului. - Si daca va fi fata? intreba ea ridicand o spranceana. - Atunci tu o s-o inveti cum sa fie la fel de minunata ca tine, am zis eu sarutand-o. Regelui ii este teama de aceasta batalie, sincer si mie imi este putin teama, ma simt apasat de niste ganduri intunecate. - O sa fie totul bine, o sa vezi, zise ea strangandu-mi mana intr-o inclestare fina. N-ai de ce sa-ti faci griji, cand ai nevoie de ajutor nu uita sa privesti mereu spre cer si sa te gandesti la mine, voi fi mereu acolo pentru tine. - Gandul ca esti alaturi de mine imi aduce pacea, simt ca o sa ii invingem pe romani. - Asa sa faci, fa-o pentru noi, pentru libertatea noastra, ucide-i pe toti! In urmatoarele trei zile nu am facut nimic altceva decat sa meditez asupra planului si sa ma pregatesc din greu pentru batalie. Oamenii pareau speriati, nimeni nu-i putea insa invinui, aveam de infruntat o mare forta si asta o stiam bine. Speram doar ca oamenii sa nu uite pentru ce luptam, sa nu uite telul nostru suprem, sa nu uite ca luptam pentru libertatea Daciei. Regele Burebista era mai mereu ingandurat, ganduri negre il apasau in fiecare noapte, ma intrebam daca nu cumva si el avusese un cosmar din acela ingrozitor care sa-l dea peste cap in asa fel incat sa-i distraga gandurile de la scopul nostru. Sosise in sfarsit si cea de a treia zi, ziua in care trebuia sa infruntam urgia romana. Zia dormea linistita langa mine, am trezit-o pentru a imi lua ramas bun. - Plecam la razboi draga mea, roaga-te pentru victoria noastra. - Asa o sa fac dragul meu sot, ai grija de tine si distruge-i pe romani, zise ea imbratisandu-ma. Am pornit apoi in fruntea avangardei alaturi de bunul Adrianus care parea putin abatut, dar totusi nu se vedea pic de frica in privirea lui sfidatoare. - Ce sanse crezi ca avem Dax? Ne vom intoarce oare vreodata la familiile noastre? intreba el in timp ce ne indreptam spre campul de lupta. - Bineinteles ca ne vom intoarce, atata timp cat avem speranta putem face orice, nu imi e frica de gunoaiele astea romane. - Nici mie nu imi e frica, sunt sigur ca ii vom birui, zise el increzator. Dupa ce am strabatut cateva mile am inceput sa auzim sunetul

asurzitor al goarnelor romane ce strapungea tacutul vazduh. Se pare ca Burebista avusese motive reale de ingrijorare, numarul soldatilor romani era de doua ori mai mare decat cel prevazut de noi. Vrajmasii erau cata frunza si iarba iar acest lucru baga spaima in soldatii nostri care se foiau nelinistiti. Trebuia sa fac ceva ca sa-i linistesc. - Atentie la mine! am strigat eu cu o voce care s-a auzit peste zgomotul facut de ei. Stiu ca va este teama, nimeni nu se astepta ca dusmanii sa fie atat de numerosi, dar totusi nu e cazul sa ne pierdem speranta! Ii putem invinge, simt asta pana in adancul sufletului meu. Este timpul sa aratam ca dacii nu sunt jucariile romanilor, nu suntem marionetele lor, noi suntem oameni mandrii, viteji, care nu se lasa cu una cu doua. Asa ca va cer, voua oameni ai Daciei, va cer sa luptati pana la ultima suflare, sa nu dati un pas inapoi, pentru ca noi luptam pentru libertate, pentru speranta zilei de maine, pentru o viata mult mai buna in care sa nu mai stam la cheremul tuturor necioplitilor. Ridicati-va sabiile si luptati alaturi de mine, caci eu va jur ca n-o sa dau inapoi, o sa tai fiecare gat de roman pe care il va intalni sabia mea, o sa spintec fiecare trup care imi va iesi in cale, o sa trec prin otelul meu fiecare soldat roman care are curajul sa sfideze Dacia si pe locuitorii ei, o sa-i inec intr-o balta de sange pe toti dusmanii nostri! Insusi Zalmoxis ne va conduce in aceasta batalie! Acum este momentul nostru in care ne vom cere LIBERTATEA! - LIBERTATE! zisera in cor zeci de mii de voci. - Ii vom trece pe romani prin otel si sange! am strigat din nou. - OTEL SI SANGE! zisera toti iar in cor. - Pentru Dacia! am zis eu dupa care m-am napustit asupra legiunilor romane. Zeci de romani cadeau lati la pamant sub greutatea sabiei mele, eram neindurator, luptam cu cu indarjire alaturi de fratii mei care pareau manati de acelasi sentiment de ura impotriva romanilor. Nici dusmanii nostri nu se lasau mai prejos, aveau soldati bine instruiti, echipati cu armuri groase, care cedau cu greu la loviturile noastre. Dar totusi romanii nu luptau pentru un scop anume, nu erau la fel de uniti ca noi si asta facea ca numarul lor mare sa paleasca in fata vitejiei noastre. - Luptati oamenii mei! Sa terminam odata cu nenorocitii astia care ne-au amenintat libertatea! am strigat eu incercand sa-i incurajez cat mai mult. Fiecare lovitura data, fiecare roman cazut insemna speranta pentru noi, liniile romane de aparea incepusera sa se sparga, castigam din ce in ce mai mult teren, in timp ce ei fugeau care incotro. Goarnele romanilor se auzira inca odata in vazduh, generalul lor ordonase retragerea. - Lasati-i sa plece, nu avem nicio sansa daca ii atacam in tabara lor, pot fi si mai multi acolo, am zis eu intorcandu-ma spre soldatii mei.

Haideti sa mergem acasa, maine ne asteapta alta batalie. Am strabatut in scurt timp drumul spre tabara noastra, regele Burebista ne-a iesit repede in intampinare, nu mai parea deloc ingandurat, vestile bune de pe campul de batalie reusisera sa-l calmeze. - Oameni buni, astazi ati reusit sa faceti un pas urias inspre scopul nostru, ati maturat cu armatele dusmanului chiar daca sortii nu erau de partea voastra, mergeti si va odihniti, maine va trebui sa luptati iar, zise el facand o plecaciune in semn de recunostinta. Dax, vreau sa am o vorba cu tine. Ne-am indreptat amandoi catre cortul sau, dupa ce am ajuns am inceput sa discutam despre niste persoane care disparuse din tabara inainte de batalie. - Nu cred ca e nimic grav, am spus eu, probabil doar cativa soldati care s-au speriat, se mai intampla, nu toti sunt facuti pentru razboi. - Poate ca ai dreptate, totusi niste ganduri intunecate imi bantuie somnul si nu ma lasa sa ma odihnesc, presimt ca o sa se intample ceva rau, asculta de vorbele unui om batran. - Majestate, nu spuneti asta, nu sunteti batran, mai aveti inca ani lungi de stat la carma Daciei noastre mult iubite. - Ma bucura nespus cuvintele tale baiete, eu n-am niciun mostenitor, asa ca am decis ca dupa moartea mea tronul sa revina celui mai curajos si celui mai priceput dintre daci, adica tie baiete, zise el punandu-si mana pe umarul meu. - Eu? Dar cum asa Majestate? Nu cred ca o sa ma descurc, am zis eu uimit peste masura. - Ba eu cred ca o sa te descurci, asta e dorinta mea, tu o sa fii noul rege al Daciei. Tu esti cel care ne va conduce spre victorie. Poti sa il ei pe bunul tau prieten Adrianus ca mana ta dreapta, iar Zia, preafrumoasa zeita, va fi soata ta si totodata regina Daciei. - Sunt onorat de decizia asta Majestate, n-o sa va dezamagesc, am zis eu ingenunchind in fata regelui. - Nu am nicio indoiala, n-o sa ma dezamagesti, acum du-te si odihneste-te, trebuie sa fi pregatit pentru ziua de maine. M-am intors apoi la cortul meu, Zia statea pe pat asteptand parca intoarcerea mea. - M-am intors victorios draga mea sotie, am zis eu strangand-o in brate. - Rugile mi-au fost ascultate, te-ai intors inapoi la mine, zise ea strangandu-ma si mai tare. Dragul meu sot, cat ma bucur ca esti bine, siroaie de ganduri negre s-au abatut asupra mea cand am auzit ca ati fost depasiti numeric. - Oamenii nostrii au inima de leu, nu ne lasam intimidati de numar, am zis eu sarutand-o.

- Ma bucur nespus ca esti iar cu mine, hai sa mananci ceva, apoi poti sa te odihnesti. **** - Tabara romana Marcus Crasus era foarte nervos la primirea vestilor de pe campul de batalie, dacii fusesera din nou invingatori, reputatia lui era in mare pericol. - Cum au putut sa ne invinga acesti salbatici? zise Crasus rasturand masa pe care se gaseau tacticile de lupta. Cum o sa ma prezit eu in fata Senatului? Cum sa le spun ca am fost infrant de o hoarda de barbari neciopliti, de o gloata de salbatici necivilizati? O sa va omor cu mana mea daca nu schimbati soarta razboiului, m-ati auzit? - Da domnule, zise speriat unul dintre generali. Intre timp in cort isi facu aparitia una dintre garzi. - Domnule, sunt niste oameni afara, doresc sa va vorbeasca. - Trimite-i inauntru, racni Crasus. Cine sunteti voi? intreba el cand in cort isi facura aparitia vreo cinci oameni imbracati in haine ponosite. - Noi suntem daci Inaltimea Ta, zise unul dintre ei ingenunchind la picioarele generalului. - Sunteti asa de prosti incat veniti in tabara inamicului? Ce doriti? - Vrem sa va spunem un mic secret, o cale prin care i-ati putea distruge pe daci. - Si de ce vrei tu sa-i distrugi pe semenii tai? intreba Crasus curios. - Pentru ca mi-am dat seama ca nu avem nicio o sansa in fata maretiei Romei, singura putere care face pamantul sa se cutremure. - Destul cu linguselile! Ce doriti in schimb? - Vrem sa fim de partea voastra si vrem cetatenie romana, vrem sa fim egali cu cei din Roma. - O sa primiti tot ce vreti dupa ce o sa ne spui secretul. - E o cararea in munti, zise el aratand spre harta, care duce exact in inima taberei dacice. E un drum anevoios, dar daca porniti acum, in scurt timp victoria o sa fie a voastra. - Interesant, zise Crasus examinand harta. Iti sunt recunoscator, dar chiar daca m-ai ajutat, eu tot nu suport tradatorii! Omorati-i! racni din nou Crasus. In clipa urmatoare toti cei cinci daci zaceau pe pamant cu gaturile despicate.

- Aveti mare noroc, salbaticii aceia nici nu stiu cum sa-si multumeasca proprii oameni, in scurt timp nu vor mai avea nici pe cine sa multumeasca, zise el zambind malefic. Strangeti armata! Pornim catre tabara dacilor! Nu trecu mult timp si legiunile romane se pusera in miscare, avea sa fie o noapte neagra. **** - Tabara dacilor -

Am fost trezit brusc de niste zgomote puternice care veneau din afara cortului, Zia dormea linstita asa ca am incercat sa n-o trezesc, cand am iesit afara din cort in fata mea s-a asternut iadul. Sute de alte corturi erau cuprinse de flacari, daci alergand bezmetic incercand sa scape de lovitura venita parca de nicaieri, soldati din legiunea romana care marsaluiau si omorau tot ce le iesea in cale. Doi soldati se indreptau acum spre cortul meu, mi-am luat repede doua sabii si m-am napustit cu salbaticiune asupra lor, retezandu-le capul dintro lovitura. Eram speriat, oare ce napasta se abatuse asupra noastra? Cum reusisera romanii sa intre in tabara noastra? Gandurile mi-au fost alungate de un tipat venit din spatele meu. - Ce se intampla aici? intreba Zia ingrozita. - Nu stiu, du-te inapoi in cort, e periculos afara. In clipa urmatoare am simtit o lovitura puternica in cap, un soldat roman venise mult prea aproape de mine si ma lovise cand nu eram atent, alti doi soldati o tineau strans pe Zia. - Lasati-o in pace! Ea nu va face niciun rau! Lasati-o in pace! In clipa urmatoare am simtit cum totul se naruie, am simtit cum raman incet fara aer, un soldat roman ii retezase fara scrupule gatul dragii mele sotii. Eram turbat, l-am doborat pe soldatul de langa mine, i-am luat sabia si iam implantat-o adanc in piept, apoi m-am napustit asupra celor care imi prinsesera sotia, i-am ucis imediat cu doua lovituri date cu sete. Apoi m-am prabusit lipsit de vlaga langa trupul fara suflare al sotiei mele, am luat-o imbrate cu speranta ca ceea ce vedeam nu era adevarat. - Nuuu! Zia, Zia deschide ochii te rog, am strigat eu cu lacrimi in ochi. Blestemati fie romanii pentru ce ti-au facut, iti jur Zia, iti jur ca o sa ma razbun! - Ce patetic, zise o voce aspra. Sa plangi pentru o tarfa. Luati-l de aici si duceti-l la noi in tabara. Va fi executat impreuna cu ceilati la Roma, in arena. Mi-am ridicat privirea si l-am vazut printre lacrimi pe Crasus, statea acolo sfidator, uitandu-se cu dispret in jos la trupul sotiei mele. Fata lui

imi era acum imprimata in mintea mea, doream sa ma razbun pe el, doream sa-i tai gatul asa cum facusera romanii cu iubita mea sotie, in clipa urmatoare am simit o noua lovitura puternica in cap, totul s-a intunecat in jurul meu si am cazut inconstient la pamant.

Capitolul 2 - Blestemat de catre zei M-am trezit dupa nu stiu cat timp intr-un loc intunecos, cel putin asa mi se parea la inceput deoarece eram inca ametit in urma loviturii primite. Treptat mi-am amintit tot ce se intamplase, am revazut in minte imaginile in care romanii ne invadasera tabara, am revazut cumplita scena in care un soldat roman ii retezase gatul sotiei mele, deodata m-a cuprins o durere insuportabila,nu credeam ca era posibil asa ceva, speram sa nu fie adevarat, speram sa ma trezesc si s-o gasesc pe sotia mea langa mine, spunandu-mi cat de fericita e si cat de mult asteapta venirea copilului nostru pe lume. Dar acest lucru nu mai era posibil, jurasem sa o protejez impotriva raului care se abatea asupra noastra, dar esuasem, totul se spulberase, viata mea nu mai avea sa fie niciodata la fel, nu fara ea. Acum aveam un singur obiectiv, vroiam din toata fiinta mea sa-l omor pe Crasus si pe cei care o luasera pe sotia mea de langa mine, dar nu stiam cum sa fac asta, nici macar nu stiam unde ma aflam. - Te-ai trezit in sfarsit, am crezut ca murisei, zise o voce cunoscuta. - Adrianus... tu... tu esti? am intrebat eu abia reusind sa scot cateva cuvinte pe gura. - Da, eu sunt, raspunse el. - Ce s-a intamplat in tabara, unde suntem acum? - Tabara a fost cucerita, majoritatea soldatilor au fost omorati, insa noi am fost luati ca prizonieri, urmeaza sa ne execute in arena din Roma. Nu cred ca mai avem mult, ce soarta grea, nu stiu cum s-a putut intampla asa ceva. - Au reusit sa cucereasca Dacia? am intrebat eu sfarsit. - Nu, cel putin nu cred, inca mai aveam ceva armata in capitala. - Tineti-va gura, gunoaie ce sunteti, zise o voce aspra din apropierea noastra. Din intuneric aparu un soldat roman matahalos tinand un bici negru in mana. - Dupa ce o sa fiti executati nu o sa va mai pese de problemele tarisoarei voastre, o sa fiti taiati in bucati de gladiatorii nostrii, zise el scuipand in apropierea mea. Dupa plecarea soldatului am inceput sa vad cat de cat locul in care

ne aflam, era o camera intunecoasa, mizerabila, alaturi de noi erau si alti prizonieri pe care probabil ii astepta aceeasi soarta. Dupa inca cateva ore de mers am ajuns in portul Romei, am fost inlantuiti si scosi in suturi afara din nava cu care calatoriseram pe mare. Afara se adunase o gramada de oamenii care adresau cuvinte de ocara la adresa noastra, aruncau cu diferite obiecte in noi, ba chiar am fost loviti de catre oameni veniti din multime. Am fost dusi pe jos mai multe mile pana in centrul orasului la Colosseum, bijuteria Romei. Locul in care oamenii se adunau pentru a vedea luptele intre gladiatori, spectacole sangeroase date in cinstea marilor oameni ai Romei. Auzisem si eu cate ceva despre acest loc, dar nu ma gandisem ca am sa si lupt vreodata acolo pentru propria-mi viata. Am fost aruncati apoi in niste temnite reci si intunecoase, toti prizonierii pareau ca isi acceptasera soarta, dar eu nu puteam pur si simplu sa renunt, ii facusem o promisiune Ziei, trebuia sa-i omor pe toti. - Veti lupta in arena peste doua zile gunoaielor, zise un soldat care venea acum spre noi, totusi nu va putem lasa sa muriti de foame pana atunci, luati si mancati, zise el intinzandu-ne fiecaruia cate un castron cu terci de orez. Nu aveam deloc pofta de mancarea, nu mai simteam foamea, nu mai simteam frigul , nici macar nu mai simteam durerea, eram de piatra, pierdusem singurul lucru pentru care mai luptam, eram singur intr-o lume plina de intuneric. Peste doua zile trebuia sa lupt impotriva unor gladiatori inarmati panan dinti, oare ce sanse aveam eu impotriva lor? Singurul lucru care ma mai tinea in viata era promisiunea facuta sotiei mele, aveam de gand sa o implinesc fara sa ezit, chiar daca ar fi fost ultimul lucru pe care l-as fi facut. - Cred ca ar trebui sa mananci si tu, ne e cine stie ce, dar totusi nu poti sa lupti mort de foame in arena, zise Adrianus intinzandu-mi castronul cu orez. - Ce rost are? Oricum o sa murim in arena, n-avem prea multe sanse, am zis eu cu o voce stinsa. - Acolo pe campul de batalie tu ne-ai zis sa luptam, ne-ai zis sa nu renunt niciodata, sa nu dam inapoi in fata dusmanului si tu ce faci acum? Iti pierzi speranta? - Acolo era altceva, stiam sigur sa o sa reusim sa-i invingem, dar acum nu mai simt nimic, sunt terminat, complet terminat. - Stiu ca iti e greu, tuturor ne e, dar trebuie sa treci peste asta daca vrei sa ramai in viata, fa asta pentru Zia, zise el incercand sa ma incurajeze. - Sa stii ca numai pentru Zia fac asta, trebuie sa o razbun, am zis eu luand de jos bolul cu mancare. - Si ce sanse crezi ca avem sa-i invingem pe gladiatori? - Nu prea mari, dar tu ai zis-o, trebuie sa incercam, trebuie sa luptam impreuna, poate asa vom reusi.

- O sa fac cum spui tu, daca tu crezi ca stii cum sa-i invingem atunci eu o sa te urmez, zise Adrianus. Am stat inchisi doua zile la rand in temnita aceea rece si mizerabila, fara a mai vedea lumina soarelui sau fara a ne mai bucura de aerul curat de afara. In sfarsit venise si ziua executiei noastre publice, am fost tarati afara din celule si pusi sa asteptam pana la finalul jocurilor, executia noastra fiind evenimentul principal, Primus cum il numeau romanii. M-am apropiat de gratiile portii pentru a vedea mai bine ce se petrecea in arena, doi gladiatori luptau cu indarjire incercand sa se ucida unul pe altul, unul dintre gladiatorii purta un scut, o casca si o sabie scurta numita gladius si avea si o armura usoara in timp ce cel de al doilea nu avea decat doua sabii ceva mai mari, nu purta nici o armura, decat niste pantaloni ponositi, avea insa un avantaj, era mult mai agil fata de cel in armura. Dupa cateva lovituri puternice si o eschiva impresionanta, gladiatorul cu doua sabii a reusit sa-i zboare capul de pe umeri adversarului sau, aceasta scena avusese o mare influenta asupra publicului care incepusera imediat sa-i strige numele, Darus il chema, dupa nume parea de origine tracica. - Credeti ca noi avem vreo sansa? am intrebat eu putin descurajat. - Spartacus a reusit sa omoare patru gladiatori in ziua executiei sale, zise o voce din spatele meu. - Cine e Spartacus? am intrebat eu din nou. - Cine e Spartacus? Tu glumesti, nu? zise barbatul care statea acum in fata mea, era tot un prizonier, dar nu era din neamul nostru. Permite-mi sa ma prezint, sunt Rakus din Grecia, urmas al marelui popor elen. Tu cine esti? - Eu sunt Dax din Dacia, imi spui rogu-te cine e Spartacus. - Nu vad de ce nu, stai jos, zise el aratandu-mi spre o bucata de covor, intre timp se alaturase si Adrianus discutiei noastre. Spartacus e un fost sclav venit din Tracia, vecinii vostrii, care a fost dus la scoala de gladiatori din Capua. Dupa ce a devenit campionul orasului Capua el a cerut ca sotia sa, care fusese facuta sclava odata cu el, sa-i fie adusa, astfel nu mai dorea sa continuie luptele in arena. Patronul scolii facuse intocmai cum ii ceruse Spartacus, numai ca i-a ordonat unui supus de al lui s-o raneasca mortal inainte de a ajunge in bratele gladiatorului. Dupa ce Spartacus a aflat acest lucru a pornit o revolta alaturi de ceilalti gladiatori, macelarindu-i pe toti oamenii importanti ai Romei care se aflasera in acel moment in scoala, inclusiv pe patron. Apoi a strans o armata de zeci de mii de sclavi cu ajutorul careia a reusit sa puna destule probleme romanilor, distrugand legiuni intregi, din pacate romanii iau cerut lui Crasus sa puna capat rebeliunii, asa ca dupa nenumarate lupte a reusit sa-l infranga pe Spartacus, dar totusi el a ramas un simbol printre sclavii care isi doresc libertatea. - Si se c-a intamplat cu Spartacus? a intrebat Adrianus curios.

- Nu stie nimeni, trupul lui n-a fost gasit pana acum. - Cum au reusit gladiatorii sa scape de sub control? - Nici asta nu stiu, de ce intrebi? intreba el suspicios. - Mi se pare o idee foarte interesanta, poate o sa reusim si noi sa facem la fel. - Iti bati joc de mine? intreba el razand. Romanii nu o sa mai permita sa se intample asa ceva, au inceput sa fie foarte precauti. - Nu conteaza cat de precauti sunt, pana la urma o sa faca o greseala. Deocamdata trebuie sa ne concentram pe lupta din arena. - Aveti vreun plan cum am putea sa scapam? - O sa ma gandesc la unul, poate avem norocul sa intram in arena impreuna, am auzit ca ne impart in grupuri de cate trei. - Asta ar fi foarte bine, zise Rakus luminandu-se la fata. Tare as vrea sa scap cu viata de aici. - Nu-ti face griji, daca avem norocul asta presimt ca vom reusi sa scapam teferi, am zis eu incercand sa-l incurajez. La scurt timp dupa mica noastra discutie Magistratul Lucullus s-a ridicat in picioare pentru a prezenta Primus-ul. - Oameni ai Romei, ne aflam astazi aici pentru a-l onora pe marele nostru zeu Jupiter, cel mai mare dintre zeii romani. Dar dupa cum bine stiti acesta nu este singurul motiv, de curand legiunile noastre curajoase au intreprins actiuni militare impotriva Daciei si Greciei, care au fost un mare succes, zise Lucullus catre publicul care fierbea de nerabdare. Trupele noastre au reusit sa aduca de acolo niste prizonierii care abia asteapta sa ne arate indarjirea lor pe nisipurile insangerate ale Colosseum-ului, acesti salbatici care au avut curajul de a sfida forta Romei vor plati cu sange, ofranda adusa lui Jupiter, mai marelele nostru veghetor. Asa ca oameni buni, bucurati-va de spectacol, zise el asezandu-se inapoi pe scaun in uralele publicului. Rand pe rand grupuri de cate trei prizonieri isi faceau aparitia in arena, dupa cate puteam vede situatia nu era chiar asa buna, niciun prizonier nu reusise sa scape pana acum cu viata, ba mai mult nici macar nu reusisera sa raneasca vreun gladiator. Adrianus era cazut pe ganduri iar Rakus se holba speriat la macelul din arena. In scurt timp a venit si randul nostru, avuseseram noroc, noi trei urma sa luptam impreuna pentru a scapa cu viata, exact cum imi dorisem. Am intrat increzatori in propriile noastre forte, chiar daca publicul huiduia si arunca cu diferite legume in noi, de la rosii la cartofi si chiar si un pepene mare care ii trecuse aproape de cap lui Rakus, facandu-l pe acesta sa le adreseze cateva injuraturi. Arena era uriasa, 50.000 de spectatori asistau la spectacolul sangerus de pe nisip, m-as fi bucurat de aceasta priveliste daca nu ar fi trebuit sa lupt chiar eu pentru a ma salva. - Ne-au dat sabii ruginite, nenorocitii, zise Rakus in timp ce-si examina gladiusul.

- Si ce ai fi vrut? Sa ne dea sabii nou noute? zise Adrianus sarcastic chiar daca si el parea ingrijorat. Din partea opusa a arenei isi facura aparitia si gladiatorii, in momentul in care i-am vazut mi-am zis in sinea mea ca acum chiar nu mai aveam nicio speranta, zece gladiatori se indreptau spre noi in frunte cu unul cu adevarat urias imbracat intr-o armura pe masura lui. - Pentru Roma! striga uriasul gladiator. - Primiti-l cum se cuvine pe campionul Romei, Graccus, "Vestitorul Mortii", zise Lucullus ridicandu-se din nou in picioare. Incepeti! Graccus s-a napustit direct asupra mea, am reusit sa-l evit facand o intoarcere de ultim moment spre dreapta, Adrianus se lupta cu doi gladiatori care aveau sulite, iar Rakus deja reusise sa-l rapuna pe unul dintre ei. Intre timp langa Graccus mai venira doi gladiatori, m-am napustit asupra celui din stanga reusind sa-i retez capul abia dupa trei lovituri, i-am luat sabia celui cazut si l-am atacat pe celalalt gladiator venit in ajutor, de data aceasta lovitura a fost mai eficienta, am reusit sa-i retez capul cu o singura lovitura, am fost lovit apoi din spate de catre Graccus, lovitura a fost atat de puternica incat m-a trantit la pamant. Aruncand o privire la ceea ce se intampla pe langa noi am reusit sa-l zaresc pe Adrianus care se lupta cu un gladiator, alti doi zacand morti pe langa el, Rakus deja ajunsese la al patrulea gladiator, asta insemna ca numai Graccus mai era in viata. M-am ridicat in picioare si l-am atacat, fara a izbuti sa-i provoc vreo rana serioasa, doar cateva crestaturi pe pielea lui slinoasa. Urmatorul lui ataca a fost mult mai fatal decat al meu, a reusit sa-mi faca o taietura urata pe piept si apoi cu o lovitura de maner, bine plasata in moalele capului, m-a doborat in genunchi. Totul incepuse sa se intunece in jurul meu, privirea mi se incetosa, m-am uitat spre cer amintindu-mi de spusele iubitei mele sotii: "N-ai de ce sa-ti faci griji, cand ai nevoie de ajutor nu uita sa privesti mereu spre cer si sa te gandesti la mine, voi fi mereu acolo pentru tine." Pentru o clipa am reusit sa o vad, statea acolo frumoasa ca intotdeauna, inconjurata de o lumina palida, tinand in brate copilul nostru nenascut, parea fericita, trebuia doar sa intind bratele si puteam fi alaturi de ea, dar nu puteam sa fac asta, trebuia sa lupt in continuare, trebuia sa lupt pentru ea. Lacrimi calde au inceput sa-mi cada pe obrajii insangerati, simteam cum speranta coboara incet asupra mea, nu eram singur, ea ma veghea. Cu aceasta imagine in minte m-am ridicat si m-am napustit asupra lui Graccus care nu apucase sa-si termine treaba, reusisem sa-i deviez sabia chiar inainte ca aceasta sa-mi reteze gatul. Impins parca de la spate de o forta nevazuta mi-am continuat asaltul, lovindu-l din toate partile pe Graccus, am insfacat o adoua sabie de jos, cu ajutorul careia am reusit sa-l ranesc pe gladiator la picior, i-am implantat cea de-a doua sabie in burta, iar cu urmatoarea lovitura am reusit sa-i zbor capul de pe umeri. Am cazut la pamant sleit de puteri, publicul amutise,

Rakus si Adrianus m-au ajutat apoi sa ma ridic in picioare in timp ce publicul prinsese din nou viata, pentru prima data dupa reusita lui Spartacus, alti sclavi erau aplaudati in arena, reusiseram imposibilul, scapasem cu viata in fata gladiatorilor trimisi de romani ca sa ne execute. **** - In loja romanilor -

Toti oamenii importanti ai senatului asistasera uimiti la victoria prizonierilor, era de necrezut, nimeni nu se asteptase la asa ceva, nimeni nu scapase cu viata in fata a zece gladiatori experimentati. - Cum e posibil asa ceva? intreba Lucullus furios. Prizonierii sa ne faca de ras in fata poporului? Omorati-i! Puneti garzile sa-i omoare! - Lucullus, nu te pripii, zise Crasus repede. Nu vezi ca multimea ii aplauda? Nu ar da foarte bine daca i-ai omori, nu-i asa? - Si atunci ce propui, ce vrei sa facem cu ei? - Eu mi-am deschis de curand un Ludus, as vrea sa ii iau la mine, sa-i invat sa fie gladiatori adevarati, ca mai apoi sa cada in arena, sau poate ca vor cadea rapusi de antrenamentele din scoala. - Si cum ai vrea tu sa imblanzesti trei astfel de animale? Trei salbatici necivilizati care prin cine stie ce noroc au reusit sa scape de executie? intreba Lucullus neincrezator. - Ai incredere in mine, stiu ce spun. Am cel mai bun Doctore din Roma, o sa se ocupe de ei o sa vezi, acesti gladiatori vor aduce glorie Romei sau vor muri incercand. Stii bine ca noi nu am mai participat de mult la Campionatul Republicii, acum e sansa noastra. - Bine fie cum vrei tu, poti sa-i iei, dar ai face bine sa stii ce vorbesti. Garzi! Aduceti-i pe netrebnici aici. - Nu e nevoie bunule Lucullus, o sa ma duc chiar eu la ei sa le vorbesc.

**** - In arena Am ramas cateva minute bune in arena pentru a primi laudele publicului apoi am fost luati de catre soldati si dusi intr-o camera din apropierea temnitelor. Apoi spre surprinderea mea pe usa a intrat nimeni altul decat Marcus Crasus, cel care fusese martor la executia sotiei mele, m-as fi napustit direct la el si l-as fi omorat cu mainele goale daca nu eram tinut strans de catre soldati. I-am privit din nou fata aceea sfidatoarea, ochii aceia malefici care nu vedeau

decat raul din oameni, cat mi-as fi dorit macar sa-l pocnesc in mutra aia de roman. - Uite ce avem noi aici, nu esti tu cumva dacul acela salbatic caruia oamenii mei i-au ucis sotia? Ba da, se vede in privirea ta, chiar tu esti, zise el razand. - Nenorocitule! O sa te distrug! O sa mori de mainile mele, asteapta tu numai. - Cum indranzesti sa vorbesti asa cu noul tau patron, mizerabilule? zise soldatul dupa care imi dadu un pumn in crestetul capului. - Lasa-l in pace, ti-am spus sa nu-i faci nimic, zise Crasus furios. De acum o sa-mi spui Dominus, de acum sunt stapanul tau, iar tu esti sclavul meu. V-am luat pe toti trei deoarece consider ca aveti potentialul de a fi mari gladiatori, vreau ca voi sa aduceti onoare Romei in locul celor pe care i-ati ucis azi. - Nu o sa luptam niciodata pentru tine, zise Rakus. - Are dreptate, niciodata n-o sa cadem in genunchi in fata unor romani, continua Adrianus. - Atunci poate ca preferati minele, zise el sfidator. Nu cred ca o sa va placa acolo, cred ca o sa preferati caldura camerelor de la Ludusul meu. - Daca as putea te-as omori pe loc, am zis eu gafaind. Nu o sa lupt niciodata pentru tine. - Atunci ia sabia si hai sa ne luptam. Daca ma omori esti liber sa pleci cu tot cu prietenii tai, dar daca pierzi atunci vei lupta pentru mine. Nu-mi venea sa cred, mi se dadea sansa sa-l omor pe cel care imi facuse atata rau, am luat repede sabia de la un soldat si m-am napustit asupra lui. Eram foarte slabit asa ca loviturile mele nu mai erau chiar asa de puternice, m-a pus la pamant in cateva randuri dar am reusit sa ma ridic, am incercat sa-l atac din nou, fara succes insa, chiar daca nu parea, stia foarte bine sa manuiasca sabia. Cu o lovitura puternica a reusit sa-mi doboare sabia din mana, apoi mi-a pus piedica si a indreptat sabia spre gatul meu. Pierdusem sansa mult asteptata, nu reusisem sa-l inving, acum trebuia sa ma supun. - Esti gata sa lupti pentru mine? intreba el uitandu-se in ochii mei. - Da, am raspuns eu cu o voce stinsa. - Duceti-i pe toti trei la Ludus, de maine vor incepe antrenamentul.