volum de poezie

Ion Mărculescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiMĂRCULESCU, ION Gumelniţa / Ion Mărculescu. - Bucureşti : Editura Trei, 2014 ISBN 978-606-719-190-5

821.135.1-1

EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIAL:

Magdalena Mărculescu

LECTOR:

Daniela Olguța Iordache

DESIGN INTERIOR:

Jean Louis Boisnard

DIRECTOR PRODUCȚIE:

Cristian Claudiu Coban

Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ;Fax: +4 0372 25 20 20e-mail: comenzi@edituratrei.rowww.edituratrei.ro

5Gumelnița

o clarificare

Poezia este bunăDacă poţi să faci din ea o budincăSau o salată verde pe careSă o mănânci la fripturăSau dacă poţi să-ţi construieştiO casăNumai din versuri, rime şi metaforeSau să-i poţi zice cuiva dă-miO mie de kile de poezieSă bag în sobă la iarnăCa să nu mor de frigPoezia mai e bunăDacă poţi să spui mi-am făcutO pereche de pantaloniDin două poeme şi un sonet.Iar dacă nu se întâmplă aşaPoezia nu e bună de nimic!

6Ion Mărculescu

icar

Un martor ocular a povestitEram aici, coseam fânul şiAm auzit un zgomot, buf!Căzuse cineva în gârlă.Altul a spus căMă uitam spre cer şi am văzutCum cade de-acolo un omScotea un fel de vâjâitA căzut în iarbă acolo lângăPomul acela şi mi-amÎnchipuit că gata, a muritN-avea cum să scapeDintr-o aşa căzăturăCine naiba ştie de unde venea el!Apoi au sosit pompieriiAmbulanţa, primarul satului, poliţaiulL-au luat şi l-au dusLa spitalAsta e tot ce ştiu şi tot ceAm văzut. Nu păreaNu părea să fi muritMai gemea din când în când şiÎncerca să spună ceva.

7Gumelnița

în parc

Curând în boscheţiiDin faţa primărieiNişte măturători vor găsi unCentaur mort.Unii vor spune că e o dihanieScăpatăDe la grădina zoologică, alţii vorSpune că e de la circDe la circul local.Oamenii de ordine vor întocmi unProces-verbalÎn care vor scrie animal mort găsitÎn parcNu ştim cum se numeşteProprietarul e necunoscut.

8Ion Mărculescu

nu sunt singur

E noapte adâncă şi sunăTelefonulNoapte bună! Culcă-te! ziceAcelaCine eşti? întreb. Sunt unDisperat, ziceLasă astea, culcă-te!Vocea lui e atât deCategoricăEste chiar vocea meaCulcă-te!Nu sunt singur, nu suntSingur, zic şi mă întindPe patNu sunt singur şiDe mirare mă cuprindeSomnul.

9Gumelnița

doar pe jumătate

Am leafă mică, aşa căMi-am pus dinţi noi doar pe o jumătateDe gură. AdicăJumătate din câţi aveam lipsăDin cauza asta acumCele două jumătăţi nu seamănă unaCu cealaltă şiDe aici îmi vin crize de melancolie. AşaMi-a zis un doctor.Foarte rar am momenteCând sunt mulţumit de mineAtunciFericirea mea provine de la jumătateaGurii cu care privesc viaţa.

10Ion Mărculescu

da, să staţi acasă!...

Aleargă fără scăparePăsările cerului îmbrăcate înCoajă de noapteÎn coaja de noapte arzândă fierbinteNebunul se întrece Pe sine încercând să zboare spreLumina muiată ca untul de-atâtaCăldură de-atâta căldură de-atâta!De ce este aşa nu ştiuPetele cerului rotund ca o coală seMânjesc de luminăTe frige la tălpi şi trenulAleargă departe ţipând aleargăŢipând ţipă stând cu roţileSudate de şine De ce este aşa nu ştiuFără scăpare aleargăPăsările cerului în oceanulDe pastă semitopităAtât de multă de multă căldurăPărerea mea este să staţi acasă şiSă nu citiţi nimic dinCeea ce scriu eu aici!...

11Gumelnița

ne lăsase cu o întrebare

Copilul l-a întrebatAşa ca din întâmplareÎn ce copac creşte tată pâineaŞi-atunci se întâmplase să aparăUn soare albastru şi omulSe gândea că poate e o eclipsăSau altcevaO femeie tocmai se întinsese peO canapea în stilul lui Ţuculescu şiGura i se mişca în tăcereO, nu, ea nu voia să spună din ceCopac se poate culege pâinea căciEa avea formă de peşte deşiNu era deloc sirenă care să cânteÎnşelător şi să-i atragăPe marinariÎntâlnirile astea în galben nu facTotdeauna prea bineDin cauza lor oamenii se descompunÎn mâini, picioare, capete, pantofiMaţe, unghii, păreri şi suspineGalbenul e periculosGalbenul te poate înnebuni sau poateChiar să te împuşte şi după aiaSă te pună să plăteşti glonţulCu care te-a împuşcatOmul căruia îi fusese adresatăÎntrebarea

12Ion Mărculescu

Era un om gri cu faţa neclarăNici el nu ştia dacă are ochiDacă are gură, nas sau urechiŞi dacă întrebarea cu pâinea îi fuseseAdresată lui sau altcuivaCe e drept, nici copilul nu aşteptaVreun răspuns de la cinevaCopiii de azi sunt grăbiţi, nu au timpSă afle răspunsuriAşa că şi copilul acesta tâmpitCare credea că pâinea creşte prin pomiPlecaseŞi ne lăsase pe toţi cu o întrebareCare ne ţiuie şi acum în urechi.

13Gumelnița

la un loc cu ceilalţi

Vorbim aiurea despre muzicalitateaCulorilorCa şi cum am vorbi despreCulorile muziciiDe la roşu spre oranjDe la oranj spre galbenApoi verdeAlbastru, violet şi iarRoşu oranj galbenAcesta este tot discursulMeu rostit în faţaUnei mase enorme de oameniApatici, curioşi, nerăbdători, nervoşiTăcuţi, guralivi, maeştri neîntrecuţi aiVorbelor de duh şi fără rost careAu invadat piaţa, trotuarele, s-auUrcat în copaci, pe case, la ferestre, peCapacele de la canalizare, pe capotele deMaşiniUnii sunt adulţi, alţii suntBătrâni, copii, femei, sănătoşi sauInfirmi în cărucioareÎn timp ce vorbescNu ştiu de ce m-au apucatJunghiurileŞi bag de seamă că viaţa mergeÎnainteMotociclistul cu numărul douăzeci s-aClasat pe locul întâiBre, ce junghiuri m-au apucat!...

14Ion Mărculescu

nimic, chiar nimic…

L-am întrebat ce este fericirea iar elMi-a spus că fericireaEste să ai un loc de muncăUnde să-ţi câştigi bucata de pâine!Poftim răspuns!Dar oare ce altceva ar puteaSă-ţi spună un tâmpit Ca el?Fericirea este prietene să aiMai multe locuri de muncăMai multe, cât mai MulteCa să ai unde să-ţi rupi oaseleŞi să nu ştii de ce faci asta şiSă te întrebi tot timpul cu ce te-aiAlesSă te înjure toţi puturoşii şiToţi impostorii că nu le daiŞi lorDin ce ai câştigat cu multă trudăSă te invidiezeSă te speculezeSă se gândească tot timpul cum săTe fraiereascăŞi să mai creadă pe deasupra căProstănac cum eştiN-ai observat nimicDin toate asteaChiar nimic!

15Gumelnița

vrem

O veche foarte veche problemăÎi frământă pe mariiOameni de statPe şefii de guvern şi peOamenii de ştiinţăAnume căOamenii nu râd dacăDacă se gâdilă singuriÎn vreo zonă anatomicăNimeni nu ştie de ceAltfel stau lucrurile cândCineva gâdilă pe altcinevaAtunci e cu totul şi cu totulAltfelDe aceea s-au dat câteva legiDar degeabaNoi oamenii simpli ceremDe atâta timpSă se facă ceva şi să putemSă ne gâdilăm şi să râdemSinguriFacem mitinguri în stradăŞi scriem pe pancarteÎn culori incandescenteVrem să ne gâdilăm, vrem să neGâdilăm, vrem să ne gâdilămSinguri. Vrem.

16Ion Mărculescu

nicicum altfel…

Datoria unui scriitorEste să scrieDar şi să facă poduri pesteŞosele, să ridice case, săConstruiască coşmelii, să visezeLa nevasta vecinului, să seDucă la piaţă, să tuşeascăSă-i pută picioarele, să deaBacşiş doctorilor şi groparilorSă-i bată pe cei slabi, să fieÎmpotriva guvernului sauChiar împotriva întregii omeniri. Datoriile unui scriitorSunt multe şi mariUneori nebănuit de mari!

17Gumelnița

poveste cu final Axente muribund şi întins pePat între cearşafuri albe şiLumânări de ceară gălbuie.Personajele din camera de deasupraSunt EL şi EASpectatorii îi văd printr-oReflexie în oglinda aşezată laPatruzeci şi cinci de gradeSunt goi-goi şi transpiră de preaMult amor între cearşafuri şiPrivesc publicul din salăVenit să-l vadă pe AxenteDe parcă ar aştepta răspunsulLa marea întrebareCare întrebare? Nu s-aPus nicio întrebare! Niciuna!Puţin mai târziu apare şi elSoţul. Încornoratul. Cu unPistol calibrul 7,62 în mână.Axente, să nu-l uităm, se simteCa un flautist care cântă sub apăÎn timp ce un dramaturgSe pregăteşte să scrie piesaCu Desdemona.În camera de sus începe bătaiaSe aud zdupăieli, buşeli, gemeteŢipete, zgomotul apei trase laCloset. Fantoma lui Axente mimează

18Ion Mărculescu

Nişte chestii obsceneCineva suflă în lumânăriLa stânga se aud chiţăituri umilitoareScoase de guzganii de sub scenăCăci suntem la teatru.Spre seară, după zgomotul uşii trântiteSe aud cele douăFocuri de armă calibrul 7,62Trase de soţul încornorat.

19Gumelnița

haikuku

Am inventat un gen literar nouExtrem de subtil, nespus de profundNumit Haikuku. Eu l-amInventat.Nu are nimic de-a face cu japoneziiAceştia au ochii mici, picioarele strâmbeŞi vorbele piţigăiateNu contează că sunt şi deştepţi.La Haikuku nu găseşti nimicDe reproşat. Totul e perfect ca şiInventatorul luiEu l-am inventat şi pe inventator!Haikuku e o băşcălie, e o glumăFoarte serioasă. E o înjurăturăEste o durere. E ca o vibraţie careTe ustură în talpăEste o pasăre moartă care zboarăNu, nu este Archeopterix!Aşa ceva nu se există! Cine spuneCă el s-a născut din cenuşăMinte!Haikuku este de culoare galbenă sau verdeSau roşie ca un semafor. MiroaseA zambilă şi a ciorapi nespălaţi deTranspiraţie. Haikuku este un romanPrins între două propoziţiiHaikuku este un ciung care cântăLa vioară

20Ion Mărculescu

Când te uiţi la el spui că destinulA căzut pe mâini bune.Ce altceva ar putea să mai fieUn Haikuku?...

21Gumelnița

am zis!

Să nu preacurveştiAdică să nu prea multSă nu pofteşti moartea aproapeluiSă nu prea doreşti casa aproapeluiSă nu prea jinduieşti la amantaAproapeluiSă nu prea umbli despuiat prin iarba udăCă ai să răceşti și ai să tuşeştiSă nu prea atingi cu sacul seminţelorTale bărbăteşti şi cu vânjoşeniaMădularului tău iarbaSă nu atingiCu gândul sacului seminţelor taleBărbăteşti şi cu gândul mădularului tăuNici casa, nici ogorul, nici şoldurileŞi nici alt lucru care este al aproapeluiSă nu furiAtenţie la gaze, foc, electricăÎn caz de alarmăTrageţi de mânerul roşuPentru comunicare faceţi semne cuFanioanele colorate. Nu opriţiAparatele de radioUrmează un concert în cinsteaLui Nelson MandelaAtenţie la cărămizile care cad în capNu vă mai târşiţiBoaşele pe pământ! Am zis!