Vladimir isi privea prietenul cum se plimba nerabdator prin fata semineului, incercand sa izbucneasca in ras.

-Daca cineva mi-ar fi spus acum o mie de ani ca o sa te vad purtandu-te asa, nu l-as fi crezut! Spuse Vladimir intr-un final, rupand linistea apasatoare ce acaparase camera. In cateva ore viata ta se va schimba drastic! Continua acesta.

-Au trecut o mie de ani de atunci, asa ca nu te mai gandi la trecut si spune-mi cum este sa ai…barbatul se opri o secunda si inghiti in sec, privind flacarile ce mistuiau bucatile de lemn in semineu…Copii! Respirand usurat, de parca tocmai ar fi pacalit moartea.

-Daca nu te-as cunoste as spune ca imiti frica! Se auzi o voce de fata, urmata de sunetul unei usi ce tocmai ce se inchise in urma ei.

-Karina?! Eu nu simt frica, doar ma prefac! Raspunse barbatul, evitand sa o priveasca.

Aceasta incepu sa rada, asezandu-se in bratele lui Vladimir. Avea un corp micut, firav, acoperit de o rochie neagra, eleganta. Iar parul saten inchis, cu reflexii violete era acoperit de o palarie tuguiata, ce-i intuneca ochii caprui inchis, conferindu-i o aura misterioasa.

-Bineinteles, am uitat ca tu esti…aceasta facu o pauza scurta, apoi continua. Un zeu! Rosti aceasta cu un ton juvenil.

-Karina, iar esti rea cu mine! Mereu esti rea cu mine, dar nu conteaza asta acum! Deci, spune-ti-mi…

Nu apuca bine sa termine ce voia sa spuna caci usa se deschise cu o busitura puternica, urmata de aparitia unui copil, ce semana izbitor cu mama lui, Karina, dar avea parul putin carliontat al lui Vladimir. In urma lui o femeie subtire, cu trupul acoperit de cusaturi grosolane, isi facu aparitia, incercand sa-l prinda.

-Lordule Kayne! Spuse femeia cand il vazu pe barbatul din fata semineului, in timp ce copilul sari in bratele parintilor sai. Imi cer scuze, domnule! Nu am…

-Sally, este in regula! Este evident ca Andreas prefer compania parintilor sai. Acum, lasa-ne! Zise Kayne, facandu-i semn femeii sa paraseasca incaperea.

-Kayne, iti amintesti cum era in timpul razboiului dintre vampiri si varcolaci? Intreba Vladimir, strangandu-si familia in brate.

-Da, imi amintesc foarte bine! Raspunse acesta, inghitind in sec. Deci, am dat de dracu’?! Continua acesta, acoperindu-si ochii cu palma, arucandu-se in fotoliu din spatele lui, expirand speriat.

O liniste apasatoare puse stapanire pe intreaga camera, in timp ce Andreas adormi in bratele mamei sale. Dupa ceva vreme, vazandu-l pe Kayne atat de prins in ganduri, Karina il ruga pe Vladimir sa-l duca pe Andreas in camera lui.

-Asculta! O sa te descurci! Sa ai un copil, nu inseamna sfarsitul lumii. Da, va fi mai galagie pe aici si vei dormi mai putin, dar se merita. E greu sa-ti explic, o sa fie mult mai simplu sa intelegi cand o sa iti vezi copilul facand primi pasi, rostind primele sale cuvinte.

Usa se deschise inca odata si un barbat inalt, imbracat intr-un costum gri. Acesta facu o plecaciune in fata celor doi, asteptand permisiunea de a vorbi, pe care Kayne i-o oferi imediat.

-Doamna Irelia doreste sa va vada, lordule Kayne! Spuse acesta, parasind incaperea imediat ce mai facu o plecaciune.

Kayne ramase nemiscat, privind-o pe Karina, de parca avea nevoie de aprobarea ei sa plece.

-Du-te odata! Ce mai astepti?!

-Ma simt tare ciudat, sunt in antiteza cu mine insumi! Rosti Kayne, privind-o speriat pe Karina. Sunt atat de fericit ca am devenit tata si in acelasi timp imi vine sa dispar pentru eternitate. Continua acesta, strangandu-si pumnul atat de tare, incat palma incepu sa ii sangereze. Poate ca asta a fost o greseala! Relua acesta cateva clipe mai tarziu. Poate nu ar fi trebuit niciodata sa…

-Hey! E normal sa te simti asa. E ceva nou pentru tine, dar o sa te descurci! Totul o sa fie bine! Acum, du-te odata!

Kayne zambi, eliberandu-si pumnul. Rana disparu instant, iar el zambind alerga spre camera sotiei sale. In cateva secunde se afla in fata usi, datorita super vitezei lui, gandindu-se cum va reactiona la vederea copilului. Isi inclesta degetele pe clanta si intra in incapere, privind parul lung, argintiu al Ireliei, apoi isi opri privirea asupra mogaldetei din bratele ei. Se apropie incet de pat, respirand repede. Inima ii batea cu putere, iar fiecare pas ce il ducea mai aproape de copilul sau il speria din ce in ce mai tare. Irelia isi ridica privirea cand Kayne ajunse langa ea, si-si privi sotul cu ochii ei rubinii, inainte de-ai intinde acestuia copilul.

-Kayne, ea este fiica ta!

Kayne ramase blocat cateva secunde, privind copilul, ce-si misca manutele incercand sa apuce ceva. Isi duse mainile spre copil, apoi le trase rapid inapoi, facand un pas in spate, terifiat.

-Sa stii ca nu musca! Continua Irelia chicotind, vazandu-l speriat.

-Esti sigura?! Este un vampir, pana la urma? Raspunse Kayne, incercand sa glumeasca. E atat de micuta…de firava. Continua acesta de indata ce ridica cu foarte mare grija copilul in brate. Stii, pana acum am crezut ca a fost o idee proasta…sa avem un copil, ma refer, dar acum ca o tin in brate, nu cred ca mai vreau sa ii dau drumul vreodata.

Usa camerei se deschise brusc, facandu-l pe Kayne sa tresara. In camera intra un barbat mai in varsta, cu parul grizonat si chip ursuz. Acesta facu o plecaciune rapida si-i apoi incepu sa vorbeasca.

-Lordule Kayne, avem o problema la granita sudica! Berserkeri ne ataca!

-Din toate zilele posibile, azi s-au gasit sa ne atace nenorociti aia de berserkeri? Rosti iritat Kayne, expirand suparat de faptul ca trebuia sa-si paraseasca fiica.

-Kayne, da-o la mine si du-te rezolva problema! O sa ai timp sa te joci cu ea dupa! Spuse Irelia, luandu-i copilul din brate.

-Marcus, anunta-l pe Vladimir!

Vocea lui Kayne deveni dintr-o data serioasa si impunatoare. Isi saruta sotia si fiica pe frunte si apoi parasi rapid camera, indreptandu-se spre camera tronului, unde il astepta Vladimir in forma lui de varcolac si Karina, ce statea calare pe Vladimir, cu degetele in blana lui pufoasa, amandoi pregatiti de lupta.

-Karina, am sa te rog sa ramai aici cu Irelia! Eu si Vladimir ne vom descurca.

-Bine! De data asta, facem cum spui tu! Raspunse aceasta dupa cateva clipe de gandire.

Sari de pe spatele lui Vladimir si acesta incepu sa-si schimbe forma. Dintr-un lup gigantic cu blana neagra, acesta lua o forma aproape umana. Ochii galbenii ii straluceau precum soarele intr-o dupa amiaza calduroasa de vara, blana se retrasese pe antebrate, iar ghearele si coltii erau singurele urme ale lupului din el.

-A trecut atat de mult de cand am luptat ultima oara! Spuse Vladimir, arzand de nerabdare sa sfasie ceva.

-Vladimir, ne grabim! Fiica mea ma asteapta.

Nici nu-si termina bine cuvintele si se si transforma intr-un liliac negru, inconjurat de o aura cenusie, asemanatoare cu o umbra.

-Sa mergem! Rostira amandoi in cor, inainte de a pleca spre granita sudica.