Hanu AncuteiMihail Sadoveanu

Publicat in 1928, „Hanu Ancutei” este o scriere de maturitate artistica, inaugurand seria capodoperelor sadoveniene.

Formula narativa la care recurge Sadoveanu este cea a povestirii in rama, intalnita si in „Decameronul” lui Giovanni Boccaccio. Asadar, noua povestiri de sine statatoare sunt incadrate intr-o alta naratiune, prin procedeul insertiei.

Povestirea este una dintre cele mai vechi specii ale genului epic, care reinvie prin evocare magia unei lumi de demult. Este o naratiune puternic subiectivizata, realizata din perspectiva unui personaj-narator (naratiune homodiegetica). Spre deosebire de nuvela, focalizata pe caracterizarea personajelor, povestirea este centrata pe actiune, prezentand fapte spectaculoase. Ca si nuvela, dezvolta un singur fir epic.

Printre caracterisicile fundamentale ale speciei amintim: Atmosfera tainica; Oralitatea stilului; Relatia apropiata dintre narator si ascultator; Ambivalenta timpului (timpul prezent al nararii si timpul trecut al evenimentelor

evocate).Volumul se compune din noua povestiri, relatate de noua naratori, care apartin unor

categorii sociale diferite: Iapa lui Voda – comisul Ionita Haralambie – calugarul Gherman Balaurul – mos Leonte zodierul Fantana dintre plopi – capitanul Neculai Isac Celalalta Ancuta – Ienache coropcarul Negustor Lipscan – Damian Cristisor Judet al sarmanilor – ciobanul Constantin Motoc Orb Sarac – orbul Constantin Istorisirea Zahariei fantanarulCelor noua naratori li se adauga supranaratorul si Ancuta cea tanara, hangita cu rol de

amfitrioana.Supranaratorul este o voce anonima, purtatorul de cuvant al autorului, care se integreaza in

cercul ascultatorilor, asumandu-si rolul de mediator. Descrie hanul si schiteaza portretele naratorilor. In general, ramane o prezenta discreta, cedand rolul regiei comisului Ionita – adevaratul maestru de ceremonii.

Deoarece relateaza la persoana I sg., fiecare narator isi asuma rolul de : Protagonist Martor Colportor al istoriei narate.

Rama indeplineste urmatoarele functii: Asigura unitatea operei Creeaza atmosfera tainica Stabileste comunicarea intre naratori si ascultatori.

In incipitul volumului, se fixeaza un cronotop specific sadovenian prin evidentierea reperelor spatio-temporale.

Timpul este mitic, vag determinat: „intr-o toamna aurie, pe vremea petrecerilor si a povestilor” , care tin trei nopti magice. Calatorii poposesc la hanul Ancutei de pe valea Moldovei si petrec intr-o stare de fericire plenara, band vin nou si ospatandu-se din bucatele Ancutei.

Spre deosebire de Caragiale sau Slavici, Sadoveanu confera conotatii pozitive hanului. Devenit un suprapersonaj, hanul este un spatiu benefic, al creatiei, in care se naste povestirea.

Loc de popas, dar si de petreceri, hanul pare o adevarata cetate „cu ziduri groase si porti ferecate”, este un loc protector, al intalnirii si comunicarii intre drumeti. Ca si in cazul timpului, se poate vorbi de ambivalenta spatiului: deschis si inchis, real si mitic, deopotriva.

Hanul devine pivotul epic al intregului volum, un adevarat centru al lumii. La han, l-a intalnit in tinerete comisul Ionita pe Mihalache-Voda, confundandu-l cu un simplu boier. In apropierea hanului a avut loc confruntarea dintre boierul Balomir si sotia sa necredincioasa. La han a poposit in tinerete capitanul Neculai Isac si a trait tragica poveste de iubire cu tigancusa Magda. Hanul si „celalalta Ancuta” au avut un rol important in rapirea domnitei Varvara, iar orbul Constantin povesteste ca tot la han Duca-Voda a infruntat blestemele unei batrane.

Volumul se remarca prin diversitate tematica. Un loc important il ocupa iubirea, nedreptatea sociala, moartea si viata, calatoria ca experienta initiatica.

In toate cele noua povestiri, se simte nostalgia trecutului, tendinta de idealizare a acestuia, in contrast cu prezentul decazut. Este o viziune samanatorista, specifica creatiei sadoveniene.

Umoristice sau tragice, cele noua povestiri au in comun un ceremonial complicat si sunt realizate intr-un limbaj popular, arhaic si regional, principala trasatura a stilului fiind oralitatea.