Hipnoza

Legata de secole de diverse practici curative, hipnoza a generat o

serie de credinte si mituri mai mult decat oricare alte fenomene psihice sau

medicale. Putem spune despre hipnoza ca este o stare de transa caracterizata

de sugestibilitate inalta, relaxare si imaginatie bogata.

Ea nu se poate numi „somn”, pentru ca persoana hipnotizata este

constienta in permanenta. Cel mai frecvent hipnoza este comparata cu

visarea cu ochii deschisi, cu sentimentul pe care il avem atunci cand ne

concentram asupra unui film si devenim absorbiti de ceea ce se intampla pe

ecran ( asa numita „reverie diurna” ). Suntem pe deplin constienti, dar ne

concentram atentia pe ceva anume si excludem alte ganduri sau alti stimuli

din jurul nostru. Hipnoza este un fenomen fiziologic utilizat in psihoterapie

impreuna cu alte tehnici ( precum tehnicile legate de autohipnoza, mai

exact : stari de meditatie, sau stari de concentrare intensa ) pentru a facilita

schimbarea, trecerea de la „problema” la „rezolvare” si chiar o deplasare

spontana a atentiei noastre de la stimulii externi la cei interni sau invers.

Sugestia si hipnoza au fost folosite din vremuri indepartate, atat in

scopuri magico-religioase, cat si curative. Diverse forme de influentare prin

sugestie, ca si tehnicile inducerii starilor hipnotice, au ramas veacuri de-a

randul un secret al magicienilor, preotilor sau vracilor.

Exista o serie de marturii care se refera la utilizarea in templele

Greciei antice, in special in cele ale lui Esculap, a unor procedee sugestive

cu caracter ritual si terapeutic. Procedeele fixarii privirii, a atingerii partilor

1

bolnave cu obiecte sau cu mana, a folosirii mijloacelor persuasive erau bine

cunoscute in acea vreme.

Egiptenii antici aveau asa numitele „Temple ale Somnului”, locuri in

care pacientilor li se dadeau sugestii curative in timpul unui somn indus.

Una din cele mai valoroase utilizari ale hipnozei era pentru anestezie,

anestezia medicamentoasa fiind disponibila abia din secolul al XIX- lea.

Herodot aminteste ca babilonienii ii aduceau pe bolnavi intr-o stare

speciala pentru tratarea unor boli. Ei foloseau, cu bune rezultate, sugestiile

persuasive.

Preotii budisti din secolul II-III i.Hr., recurgeau in mod curent la

stimulari senzoriale repetitive adesea asociate cu tehnici de meditatie

yoghine pentru a provoca stari de tip hipnotic.

Urmeaza o perioada neagra in domeniul „hipnozei”, care dureaza

pana in secolele XVI-XVII, perioada in care nu gasim dovezi palpabile in

dovedirea folosirii acestui procedeu de psihoterapie.

Istoria moderna a hipnotismului incepe in anul 1765, odata cu

medicul vienez „Franz Anton Mesmer”, care, influentat de teoriile si

practicile magiei, medicinei, magnetismului si a fluidismului, sustinea ca

„fluidul hipnotic” (un fluid universal prin care corpurile ceresti exercita o

influenta asupra corpului uman), poate fi influentat pentru a obtine

vindecarea. Mesmer credea ca magnetismul vindeca boala prin producerea

in organism a unui fel de „flux si reflux artificial” care provoaca

armonizarea sau rearmonizarea activitatilor nervoase. Dupa opinia sa,

pacientul inregistra efectul magnetismului numai in zonele in care armonia

era tulburata.

In anul 1784, Ludovic al XVI-lea a format o comisie de investigatie,

care ii includea pe Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite

2

in Franta, astronomul Bailly si chimistul Lavoisier, comisie care a

concluzionat ca magnetismul prin imaginatie ar avea un efect asupra

sanatatii umane. Dar teoriile magnetismului ale lui Mesmer su fost

discreditate, desi Mesmer si-a continuat activitatea.

Tot in acelasi an, marchizul de Puysègur dezvaluia publicului cititor

observatii cu totul noi cu privire la magnetismul animal. Observatiile lui sunt

deosebit de importante. Ele se refera la manifestari esentiale ale

comportamentului hipnotic, asa cum acesta ne este cunoscut astazi. Noi, erau

mai ales urmatoarele aspecte:

a. apa ;

b. posibiliatea de a influenta prin comenzi verbale comportamentul celor

aflati in aceasta stare:

c. amnezia fata de evenimentele petrecute in cursul acestui asa-zis

„somnambulism provocat”.

Puysègur a ajuns la concluzia ca forta magnetismului trebuie cautata

in vointa celui ce magnetizeaza. Astfel, marchizul de Puysègur este

considerat precursorul de fapt al hipnotismului; dar nu numai din cauza

pasiunii pe care o investea in practicarea „magnetismului animal” ci si prin

pozitia sa sociala, de marchiz, cu ascendenta fata de populatia locala.

Printre cei care practicau „magnetismul animal”, Josè Faria merita

amintit pentru originalitatea contributiei sale. Faria a fost primul dintre

practicienii „magnetismului animal” care a elaborat un punct de vedere

psihologic cu privire la acest fenomen. El vorbeste despre o

„impresionabilitate psihica” a subiectilor, un fel de sugestibilitate a

acestora.

3

In anul 1837, doctorul John Eliotson din Anglia a realizat

demonstratii clinice de hipnoza si fenomene hipnotice, respectiv

analgezice, halucinatii, pe care le-a atribuit teoriei magnetismului.

In acelasi timp, in India, James Esdaile, chirurg scotian, opera cu

utilizarea hipnozei ca anestezic. In plus, dupa operatie, infectia aparea in

doar 5 % din cazuri , comarativ cu 50% care era media acelor timpuri. Dar

profesia medicala a respins aceste experimente.

O contributie esentiala la dezvoltarea hipnotismului a adus-o

medicul englez James Braid. Braid a fost cel care a inlocuit denumirea de

magnetism cu cea de hipnotism ( de la grecescul „hypnos” = somn ). El

credea ca hipnoza i se datora „ monoideismului”, prin care el intelegea

dominarea unei idei asupra altor idei. Neurohipnotismul reprezinta cazul

particular al hipnozei, si anume acea stare caracterizata printr-un „somn

nervos”, care se termina, dupa trecerea la starea normala, cu o amnezie

pentru evenimentele care s-au petrecut in cursul acestui „somn”.

In 1884, medicul Ambroise August Leibeault din Franta spunea ca

poate vindeca prin hipnoza, iar in 1886 publica impreuna cu profesorul

Bernheim „Sugestia” care contrazicea si ea teoria magnetismului.

Jean Martin Charcot spunea ca hipnoza este o stare patologica

asemanatoare isteriei.Cele trei stadii de hipnoza descrise de Charcot sunt:

a. stadiul cataleptic;

b. stadiul letargic;

c. somnambulismul artificial.

In 1890 doi dintre elevii sai, Josef Breuer si Sigmund Freud

spuneau ca prin hipnoza pot fi eliminate cauzele aparente ale bolii. Breuer

a observat ca in hipnoza pacientii isi amintesc evenimente din trecut si ca

discutiile despre ele duc la o descarcare emotionala. El a numit aceasta

4

„leacul prin vorbit”. Freud a lucrat o vreme cu Breuer, dar ulterior s

inceput sa dezvolte o noua teorie, care va deveni cu timpul psihanaliza.

Lièbeault si Bernheim au fost cunoscuti prin activitatea dusa sub

denumirea Scolii de la Nancy. In conceptia acestei scoli, Sugestia

reprezenta principiul explicativ al hipnozei si al starilor apropiate ei.

Aplicand hipnoza pe un numar imens de cazuri, Lièbeault si Bernheim s-

au putut convinge ca hipnoza nu reprezinta o stare patologica.

O cotitura in domeniul hipnozei experimentale este realizata de

psihologul american Clark Hull, care publica in 1933 o carte cuprinzand

analiza lucrarilor efectuate de colaboratorii sai in ani indelungati de

investigatii experimentale in domeniul hipnozei si sugestibilitatii.

Dupa Cel de-al doilea Razboi Mondial, Milton Erickson, medic

Statele Unite ale Americii, a lansat teoria ca hipnoza este o stare in care

intram cu totii spontan si frecvent. Plecand de la teoria lui Erickson,

hipnoza a evoluat spre o practica hipnoterapeutica foarte respectata,

utilizata de medici si psihologi. Hipnoza este o metoda, si nu un tratament

prin sine insusi. Este o metoda utilizata in psihoterapie, folosita in

tratamentul unei variate game de probleme, de la managementul stresului,

anxietate si anestezie, fobii si tulburari de somn, pana la afectiuni

psihosomatice, disfunctii sexuale si in terapia familiala si de grup.

In Romania, hipnoza a beneficiat de sprijinu de autoritate al

profesorului Gh. Marinescu, elev al lui Charcot. Marinescu a inteles insa

limitele pozitiei maestrului sau. Profesorul Marinescu a studiat, ani intregi,

chestiunea hipnotismului in toate fazele sale.

In sprijinul afirmarii in tara noastra a hipnozei stiintifice s-a

pronuntat si Titu Maiorescu, tinand o conferinta la „Ateneul Roman”

despre „Ipnotism”, in anul 1882. Putin mai tarziu, un alt elev al lui

5

Charcot, doctorul I. V. Stefanescu, publica prima lucrare ceva mai ampla

despre hipnotism si sugestie din tara noastra, in care examineaza, pe baza

unei cazuisticii variate, aplicatiile lor in tratamentul diferitelor afectiuni.

In ciuda acestor eforturi, si la noi, hipnoza a cunoscut o evolutie

asemanatoare cu cea din alte tari, predominanta fiind daca nu atitudinea de

negare totala, aceea de retinere si prudenta excesive.

Intr-o zi, cineva mi-a spus : „Hipnoza este punctul culminant al

comunicarii”. Si am tot mai mult impresia ca este absolut adevarat...Ce s-

ar intampla daca am folosi anumite forme de hipnoza in contactele cu

ceilalti??? Va puteti imagina ce v-ar aduce acest lucru??? Sigur ca puteti...

6

Bibliografie :

1. Ion Dafinoiu, - „Hipnoza clinica. Tehnici de inductie. Strategii

terapeutice” - Editura Polirom, Iasi, 2003

2. Vladimir Aristo Gheorghiu, - „Hipnoza” - Editura Stiintifica si

Enciclopedica, Bucuresti, 1977

3. Érica Guilane-Nanchez – „Transa, hipnoza si autohipnoza” - Editura

Polirom, Iasi, 2004,

4. Ion Dafinoiu, - „Hipnoza clinica” - Editura Erota, Iasi, 2002

5. Ion Dafinoiu, - „Sugestie si hipnoza” - Editura Stiintifica si tehnica,

Iasi, 1996

6. Vladimir Aristo Gheorghiu si Ion Ciofu, - ”Sugestie si sugestibilitate” -

Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1982

7