iar adevarul ne va face liberi
DESCRIPTION
ÂTRANSCRIPT
Iar ADEVĂRUL ne va face LIBERI
Editura Sedcom Libris
SIGLA
Descrierea CIP
Copyright
Ionel Agrigoroaei
Iar ADEVĂRUL ne
va face LIBERI!
Editura Sedcom Libris
Iaşi, 2014
Scrisoare deschisă către Cititor
Dragă cititorule,
Au trecut deja câţiva ani de când am publicat prima
carte, Eșecul, un salt mare spre succes.
În acele pagini, îți mărturiseam toate momentele, mai
mult sau mai puțin frumoase, prin care trecusem. Ți-am
povestit despre cum am reușit să depășesc mai multe eșecuri
prin care am trecut, ca orice om, inclusiv printr-un faliment, în
anul 2009, care mi-a zguduit viața. Cum, prin cunoștințele pe
care le-am dobândit trăind, experimentând, suferind, iubind,
cu încredere şi credință în Dumnezeu, am reușit să mă ridic de
fiecare dată.
La acea vreme, în anul 2009, România se afla la început
de criză economică, iar eu eram prins în chingile de fier ale
falimentului. Așa cum, în 2013, sunt în aceeași situație
aproape un milion de români. În 2009 însă, pentru cei ce nu
înțelegeau fenomenul și urgia ce se abătuse peste România și
peste întreaga lume, eram privit ca o curiozitate, mulți
încadrându-mă ușor în categoria milionarilor de carton. O
încadrare ce era complet nedreaptă și fără acoperire. De ce?
Pentru că în 20 de ani, pornind de la 0, am creat trei firme ce
au ajuns în 1995 în topul IMM-urilor ieșene timp de mai mulţi
ani. Mai mult, în perioada 1998 – 2009, am fost printre primii
trei furnizori în domeniul meu de activitate al unor
6
multinaționale ce își desfășurau și își desfășoară activitatea la
noi în țară. În plus, aveam o rețea de peste 300 de clienți
(magazine) în aproape toate localitățile din România cu peste
30.000 de locuitori.
În această perioadă, am angajat peste 950 de oameni.
Dintre aceștia, am pregătit și instruit personal peste 300 de
persoane (în acele cazuri în care instituțiile de învățământ nu
reușiseră să facă ceea ce trebuie pentru a pregăti viitorii
specialiști), pe diferite domenii de activitate a industriei
textile.
Toate acestea le-am reușit fără a avea un singur
contract cu statul. Nu am avut părinţi care să fi activat în
vechile structuri nomenclaturiste şi nici legături cu
structurile de putere de după Revoluţie care să îmi ofere
ajutor, protecţie şi susţinere.
În momentul în care a izbucnit criza din 2009,
multinaţionalele, dorind să nu îşi piardă niciun procent din
profituri, au făcut ceea ce ştiu ele cel mai bine. Au sacrificat
producătorul furnizor local, în speţă, cel român, întârziind
plăţile datorate şi aplicând tot felul de clauze abuzive cu
scopul clar de a curăţa tot ceea ce înseamnă românesc de pe
piaţă.
Politica lor a avut „succes”. Rafturile s-au umplut cu
produse din import, iar pentru a-i duce în eroare pe români,
au apelat la firme de distribuţie paravan, înregistrate în
România, care chipurile aduceau în supermarketuri produse
„româneşti”.
7
Astfel, la finalul lui 2009, pierdusem totul. Și firmă, și
terenuri, și case. Am trăit experiențe pe care, cu siguranţă,
mulți dintre dumneavoastră le-ați trăit în ultimii cinci ani. Ani
grei, de cumpănă. Mulți dintre noi am pierdut, în ultimii 5 ani,
tot ce am reuşit să câştigăm în ultimii 25 de ani. Personal, eu
am depus gaj la bănci, pentru un împrumut de 600.000 de mii
de euro, bunuri imobile şi mobile de peste 4 milioane de euro.
Şi am pierdut totul. Chiar dacă, în aceşti ani, am plătit taxe şi
impozite la stat precum şi dobânzi la bănci de multe milioane
de euro. Momentul falimentului nu m-a prins cu datorii
către bugetul statului. Singura sumă rămasă neacoperită,
de doar 32.000 de mii de lei, reprezentau dările aferente
ultimei luni de activitate.
Cu alte cuvinte, statul nu a pierdut nimic în cazul
meu. Dimpotrivă, a avut doar de câştigat. Enorm de mult
raportat la investiţiile făcute de acesta în mine. Iar despre
bănci... mi-au luat toată munca de un sfert de secol.
Am învățat că banii pot separa oameni, familii, destine.
O lecție dură, dar, poate, necesară, vitală pentru evoluţia
noastră, pentru că, în fond, cunoaşterea înseamnă suferinţă,
iar evoluţia nu este posibilă fără încercări, fără experienţe.
Și totuși, la finalul acelei cărți, în ultimele rânduri, vă
mărturiseam că în următoarea perioadă, viața ne va oferi, cu
certitudine, şi alte surprize – poate mai plăcute. Și vă mai
spuneam că le vom putea face față doar dacă ne vom
concentra asupra scopului nostru care ne va aduce, cu
certitudine, la momentul oportun, succesul. Asta dacă ne vom
percepe eșecurile nu ca pe niște înfrângeri, ci ca pe surse reale
8
de succes. Vă spuneam că acesta este modul meu de a privi şi
de a înţelege viața! Și vă garantam că, dacă veți face la fel, veți
reuși! Se spune că este suficient, de multe ori, doar să-ţi
doreşti cu pasiune un lucru şi atunci tot universul va concura
pentru îndeplinirea acestuia.
Așa cum vă spuneam și cum o voi recunoaşte, cu
demnitate, de fiecare dată, fără să-mi neg vreodată originile,
devenirea sau experienţele de viaţă care, cumulat, m-au făcut
să fiu ceea ce sunt astăzi, m-am născut şi am crescut într-o
familie simplă, la ţară. Tot ceea ce am învățat a fost trecând
prin experiențe, lovindu-mă cu capul de uși închise, căzând și
ridicându-mă ori de câte ori a fost nevoie. Nu am pretenții
elitiste sau savante, nu vreau să fiu mentor, model sau
formator de opinie. Dimpotrivă, ceea ce vreau să vă
împărtăşesc vine, simplu, natural, ca un rezultat firesc al
experiențelor mele care pot ajuta, totuşi, cuiva.
Această carte mi-aş dori să fie un dar de suflet pentru
prieteni şi neprieteni, deopotrivă. Să devină un loc în care,
pentru câteva ore, destinele noastre să se întâlnească. Iar la
această întâlnire, cât de minunat ar fi să ne regăsim ca
intenţie, experienţă, gând şi, de ce nu?, poate şi ca destin! Şi
după ce se vor închide coperţile, să ne rămână dorinţa de a
face ca lucrurile să meargă mai bine pentru noi, dar şi pentru
ţară, să fim mai buni şi mai corecţi în viaţa de zi cu zi, ca şi în
comunitate, să ne lepădăm cu toţii de demagogie, iar cuvintele
şi faptele să ne exprime întotdeauna adevărul intenţiei,
credinţa, speranţa, lupta şi idealul.
9
Viața mi-a dovedit până acum că este o mare diferență
între teorie și practică. Între pasivitate și acțiune. Între opinie
și implicare efectivă.
Au mai trecut peste mine, peste voi, patru ani.
Prin voia lui Dumnezeu și prin încrederea învestită de
oamenii care mă cunosc, acum reprezint, în calitate de
senator, poporul român. În luna decembrie 2012, în ciuda
tuturor pronosticurilor, când nimeni nu îmi dădea nicio
șansă de reuşită, pentru că am crezut cu adevărat în şansa
oferită de Dumnezeu, am fost ales senator de Iași. Așa am
fost responsabilizat și onorat, totodată, de către cetăţenii
acestei ţări, cu una dintre cele mai mari îndatoriri pe care le
poate primi vreodată cineva. Timp de şase luni, am învățat, am
muncit din greu și am încercat să înțeleg cum funcționează
sistemul. Am încercat să aflu care sunt acele lucruri ce trebuie
schimbate. Unde trebuie să lucrăm mai mult. Ce anume
trebuie făcut pentru că România să ajungă acolo unde îi este
locul: printre cele mai prospere și respectate ţări ale lumii.
Cu riscul de a mă repeta, dar cu dorința de a prezenta
lucrurile foarte clar şi încă de la bun început, ţin să precizez că
în paginile ce vor urma veţi găsi doar gândurile şi credinţele
mele, formate în ani de experiență ca fiu de țăran român, tată
a doi copii, om de afaceri, politician, implicat direct în viața
comunității din care face parte. Dar în primul rând, ca
cetățean al acestei țări. Un cetățean care își respectă, își
iubește și își dorește o Românie mai bună, în care toate
lucrurile frumoase şi adevărate să fie apreciate şi prezentate
întregii lumi cu onestitate şi realism. Este nevoie să credem cu
10
tărie în noi, în valorile noastre, să ne resuscităm
individualitatea, să ne redescoperim ca personalitate, să
redevenim noi înşine, să ne respectăm, în primul rând, pe noi
înşine pentru a fi respectaţi, mai apoi, şi de ceilalţi.
11
PREFAŢĂ
STĂPÂN AM ADEVĂRUL!
Numele de Ionel Agrigoroaei este deja un nume
binecunoscut iubitorilor de literatură motivaţională din
România.
Lucrarea sa: Eşecul, un salt mare spre SUCCES, a avut
parte de o bună primire, în rândurile celor ce doresc să înveţe
din lecţiile celorlalţi şi pe bună dreptate, căci Ionel
Agrigoroaei are ce povesti.
De aceea, când am aflat că autorul pregăteşte o noua
lucrare am fost extrem de interesat de noile demersuri
editoriale ale domnului Ionel Agrigoroaei, ce prevesteau o
nouă lucrare inspiraţională şi motivaţională plină de poveţe şi
subtil umor hâtru.
Ei bine, preluând manuscrisul noii lucrări pentru a
redacta prefaţa, aveam să fiu din nou surprins.
Trecute vremurile în care autorul ne povestea, cu o
sfătoşenie specifică povestitorilor din zona Moldovei, despre
aventurile sale din copilărie, nimic despre căutarea dragostei
12
sau despre rătăcirile în lumea finanţelor sau a investiţiilor
imobiliare, întâmplări cu care ne obişnuise în prima sa
lucrare.
Noua carte este mărturia unui nou capitol din viaţa, celui
ce este acum senatorul Ionel Agrigoroaei şi cu un nou capitol,
apar şi noi oameni, cu alte întâmplări şi cu noi învăţăminte.
De la început titlul ne arată că ne aflăm într-o altă
categorie literară: IAR ADEVĂRUL NE VA FACE LIBERI.
Parafraza biblică ne inspiră respect şi ne îndepărtează
clar de genul motivaţional şi ne apropie mai mult de literatura
de har.
Dacă în prima lucrare ne vorbea omul de afaceri, astăzi
ne vorbeşte omul cu o trăire religioasă profundă, uneori pare
chiar Ecleziastul din Vechiul Testament ce încearcă să vadă
adevărul în hărmălaia şi grija zilei şi să ghicească care e
fundamentul tuturor lucrurilor?
Dacă Arhimede umbla pe străzile din Siracuza şi le cerea
tuturor un punct de susţinere, cu ajutorul căruia să răstoarne
pământul, în această lucrare senatorul Ionel Agrigoroaei ne
cere un punct de sprijin şi promite că ne va răsturna toate
13
concepţiile despre viaţa politică, culturală şi economică a
României de azi.
Cei care speră că vor avea în faţă o lucrare uşoară, o
viziune anecdotică asupra lumii şi culiselor politicii
româneşti, ar face bine să închidă cartea de pe acum căci vor fi
dezamăgiţi.
Cei ce vor o lucrare serioasă, o analiză de multe ori
tristă, uneori dezamăgită, dar întotdeauna reală şi bazată pe
informaţii de ultimă oră să ştie că au găsit acum o lucrare
reprezentativă.
Lucrarea îmi aduce aminte prin temele abordate, prin
descrierea plină de informaţii dar şi de tristeţe şi obidă
morală, de cărţile dintr-o altă perioadă a istoriei României:
perioada fanariotă.
Era atunci, ca şi acum, un timp al domniilor scurte, al
oamenilor de paie, al carierelor bazate pe mită, peşcheş, pe
influenţă la Înalta Poartă sau în Serai şi al jafului din banul
public, din avuţia naţională.
Citind manuscrisul lui Ionel Agrigoroaei, parcă recitesc,
lucrările unui Zilot Românul sau Dionisie Eclesiarhul, care la
finele secolului XVIII, în plină criză a sistemului fanariot,
14
descriau cu aceeaşi sagacitate şi spirit de observaţie acut,
toate racilele sistemului, întreaga corupţie şi mai ales lunga
colecţie de umbre ce se credeau oameni politici şi care
dispăreau mai repede decât pulberea în faţa vântului.
Văd în lucrarea domnului Ionel Agrigoroaei aceeaşi
misiune, pe care cu două sute de ani înainte şi-o asuma şi Zilot
Românul:
Istoric sunt, n-am frate,
N-am rudă, n-am vecin:
Stăpân am p-adevărul,
Lui cată să mă-nchin!
Ce s-a întâmplat, se vor întreba cititorii şi mă voi întreba
la rândul meu şi eu? Fără a avea pretenţia unui adevăr
exhaustiv voi spune că probabil Ionel Agrigoroaei şi-a pierdut
teama.
Teama este aceea ce ne ţine pe toţi în rând, ne face
monotoni, blazaţi şi previzibili. Teama de cititori, de colegi, de
prieteni, de cei ce ne vor judeca, de autorităţi etc.
15
Ei bine acesta este o carte ce a ieşit din corsetul fricii, iar
motto-ul ne anunţă aceasta de la început: În momentul în care
nu îţi mai este teamă de ceea ce spun ceilalţi, nu mai eşti o
oaie. Devii un leu. Un mare urlet răsare în inima ta, răcnetul
libertăţii.
Cam asta este povestea pe care o veţi citi în aceste
pagini, povestea unui om care a decis să iasă din turma în care
ne afundăm şi care şi-a descoperit glasul libertăţii.
Este o carte amară, dar libertatea are întotdeauna un
gust amar.
Este o carte adevărată, ne edulcorată, ce ne va pune la
dispoziţie o comoară de informaţii pe care dacă le vom analiza
ne pot deschide şi nouă drumul spre libertate.
Este un fragment de realitate în care ni se vorbeşte
despre toate cu tărie: corupţie, scandaluri, istorie falsificată
sau istorie reală, dar uitată sau ocultată, ba chiar are curajul,
într-o lume unde ni se spune mereu că nu mai avem niciun alt
viitor şi să nu îndrăznim să ieşim din tiparele făurite pentru
noi, el are puterea sufletească de a imagina proiecte de viitor,
de a creiona un viitor alternativ şi de a spune că adevărul e
adevăr şi minciuna, minciună.
16
Dacă vreţi să aflaţi cum s-a cheltuit bugetul României,
cum sau irosit ocaziile pentru ca ţara noastră să fie puternică
şi bogată, daca doriţi să aflaţi de câte ori puteam avea o altă
soartă, după cum spune imnul nostru naţional, atunci aţi ales
cartea corectă.
Dacă vă este teamă însă să gândiţi liber, să priviţi
dincolo de ziduri, atunci nu va fi o carte pe gustul
dumneavoastră.
De aceea trebuie să vă avertizez de la început, citind
această carte, citiţi manifestul unui om liber: Ionel
Agrigoroaei!
Ce aş mai putea spune despre o lucrare ce vrea să vă
prezinte adevărul şi să vă elibereze din pânza îmbâcsită a
minciunilor cu care sunteţi învăluiţi?
Nimic altceva decât să îmi aduc aminte că această
lucrare face parte din categoria cărţilor ce ar merita să aibă,
pe frontispiciu, un motto suplimentar: Citeşte şi dă mai
departe!
Prin natura pieţii de carte din România şi a
constrângerilor financiare, aceasta carte nu va putea avea cele
22 de milioane de exemplare pe care ar merita să le aibă şi de
17
aceea dumneavoastră, cititorilor ce veţi avea curajul să luaţi
această carte, apoi să o citiţi şi apoi să o transformaţi în
îndreptar de acţiune pentru o Românie mai bună, vă mai
revine o sarcină.
Citiţi această carte şi daţi-o mai departe!
Prof. Dr. Anton Caragea
„Cea mai mare frică din lume este frica de
opiniile celorlalţi. În momentul în care nu
îţi mai este teamă de ceea ce spun ei, nu
mai eşti o oaie. Devii un leu. Un mare urlet
răsare în inima ta, răcnetul libertăţii.”
(Osho)
CUVÂNT ÎNAINTE
Viaţa este un drum deschis, o cale nesfârşită, cu pasiuni,
oportunităţi şi căderi, o poveste pe care avem şansa să o
scriem, zi de zi, aproape aşa cum dorim. Trecem în fiecare
clipă din viaţă pe lângă zeci şi zeci de oameni, suntem alături
de ei sau departe de toate, ne susţinem unii pe alţii sau ne
întoarcem spatele, o luăm de la capăt în fiecare dimineaţă sau
abandonăm totul într-o secundă, trăim în comuniune sau, cel
mai adesea, singuri unii lângă alţii, ne punem întrebări sau
nici nu vrem să ne cunoaştem nici pe noi, nici pe ceilalţi,
suntem însetaţi de cunoaştere sau mult prea obosiţi să vedem,
mulţumindu-ne, de cele mai multe ori, doar să privim cu
rezervă.
Uneori se întâmplă să întâlnim oameni care ne ajută să
înţelegem mai bine sensul vieţii, destinul, idealurile, care ne
revigorează şi care ne redau încrederea în noi, în propriile
noaste forţe. Aceştia sunt oameni aleşi, care ne oferă
necondiţionat încrederea, susţinerea, cunoştinţele şi
20
experienţele lor de viaţă pentru a ne putea împlini scopurile.
Sunt Oameni minunaţi, Oameni adevăraţi care ne arată calea!
Pentru mine, domnul Profesor Dr. Anton Caragea
este unul dintre acei oameni care pot schimba destine.
Este cel care mi-a acordat credit deplin din clipa în care
am ajuns în Parlamentul României. Doi oameni nu ajung
să colaboreze decât dacă împărtăşesc aceleaşi valori,
dacă au idealuri comune şi, mai ales, dacă respectă
adevărul.
Pe domnul Profesor l-am cunoscut în acţiunile comune
întreprinse în prima parte a mandatului meu, dar mai ales
prin cărţile domniei sale. Şi tocmai de la una dintre aceste
cărţi a plecat şi ideea acestui volum. Într-o după-amiază
călduroasă de iulie, după câteva zile în care am citit, cu
atenţie, cartea Gândind la Europa. Interferenţa civilizaţiilor în
Europa Unită, în mintea mea, au apărut şi au stăruit foarte clar
cuvintele lui Iisus: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va
slobozi” (Ioan 8, versetul 32).
Dar care este adevărul?!
Fiecare are adevărul lui, varianta lui, raportat la educaţia
primită, la religia în care s-a născut şi a fost crescut, la trăirile
şi experienţele prin care viaţa l-a determinat să treacă, la
momentele frumoase sau mai puţin frumoase pe care le-a
trăit.
Şi totuşi, când vorbim despre o ţară, despre o naţiune,
care este totuşi adevărul despre acel popor? E ceea ce cred
21
cetăţenii acelei naţiuni despre ei înşişi? Sau ceea ce străinii
gândesc, exprimă şi răspândesc despre acea ţară?
În primii ani după Revoluţie, a existat un curent de
opinie iniţiat de Pavel Coruţ. Scriitorul prezenta România, prin
cărţile sale, ca fiind Centrul Lumii, iar pe români, ca pe un
popor special, capabil şi destinat marilor împliniri. Mult
misticism, amestecat cu frânturi de adevăr, au format o
imagine de sine supradimensionată. Mai sunt şi astăzi români
care cred în astfel de teorii. Cei mai mulţi dintre noi însă, în
anii ce au urmat, au fost din ce în ce mai dezamăgiţi. Nivelul de
trai, sistemul educaţional şi cel juridic, protecţia socială şi
economia – toate au pierdut din calitate. Şi acest lucru s-a
reflectat acut în viaţa noastră de zi cu zi. Acum, pentru cei mai
mulţi, poporul român pare resemnat în durere şi obişnuit cu
suferinţa, modest şi mulţumindu-se cu foarte puţin, fără
speranţe prea multe în viitor.
Pe acest fundal, în ultimii ani, s-au născut teorii care par
să se situeze la polul opus. Istorici celebri, ca Lucian Boia, au
concluzionat prin cărţile publicate că neputinţa, nonvaloarea
şi spiritul de supunere caracterizează poporul român.
Între cele două extreme, cartea domnului Profesor Dr.
Anton Caragea a fost, pentru mine, o reconfirmare a propriilor
opinii legate de România şi de români. Şi cred că acest punct
de vedere este împărtăşit şi de alte milioane de concetăţeni:
nu suntem cu nimic mai răi sau mai buni decât alte naţiuni de
succes de pe această planetă. Noi, românii, avem nativ şi
potenţial tot ceea ce ne trebuie pentru a reuşi. Aşa cum fiecare
dintre noi are din punct de vedere genetic tot ceea ce-i trebuie
22
pentru a reuşi la nivel personal, în acelaşi mod, dar la un alt
nivel, poporul român are tot ceea ce îi trebuie, ca naţiune,
pentru a reuşi. Pentru a avea succes! Desigur că a
recunoaşte şi a înţelege acest adevăr nu presupune
automat şi reuşita. Este nevoie de multă muncă, de jertfire,
de pasiune şi de credinţă pentru a aduce România acolo
unde îi este locul.
În mod cert, analizele şi opiniile mele nu pot avea, nicio
secundă, pretenţia că pot sta alături de cele ale specialiştilor,
ale istoricilor sau analiştilor. Nu am studii de specialitate în
astfel de domenii ale cunoaşterii. Însă am studiat şi am avut
acces la o serie de rapoarte şi studii care mi-au permis să
formulez o imagine obiectivă. Ca om simplu, folosind cuvinte
pe înţelesul tuturor, fără pretenţia de a emite teorii
pretenţioase şi fade, încerc, prin această carte, să le transmit
tuturor românilor care simt acelaşi lucru şi doresc, cu
sinceritate, binele ţării lor acele schimbări pe care eu consider
că trebuie să le întreprindem cât mai curând, cu
responsabilitate, onestitate, curaj şi perseverenţă. Asta
deoarece Romania, ţara mea minunată, are maximul de
potenţial pentru a putea oferi românilor o viaţă mult mai
bună, dacă avem curajul să recunoaştem adevărul şi să luăm
fără teamă măsurile care se impun pentru o schimbare în
bine.
PARTEA I
Adevărul există, doar minciuna se inventează
(Alexandru Gh. Radu – matematician)
„Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne
vom asuma propria noastră răspundere.
Nu va veni nimeni de altundeva să ne
ofere binele.” (Majestatea Sa, Regele Mihai
I al României)
România – scurte consideraţii istorice
Avem o țară „completă”. Dumnezeu ne-a dat, aici, pe
această bucată de pământ, aproape tot ceea ce avem nevoie
pentru a supraviețui, pentru a ne dezvolta și pentru a deveni o
națiune puternică. Nu cred că există o altă țară pe continentul
european care să aibă atâtea bogăţii şi frumuseţi naturale. Sub
pământ şi sub mare, avem gaze naturale, țiței, aur, cărbune,
uraniu. Avem toate formele de relief într-o spectaculoasă
așezare. Avem râuri mari. Cel mai mare fluviu din Europa ne
traversează țara pe cea mai întinsă distanță. Avem o largă
deschidere la Marea Neagră. Avem unul dintre solurile cele
mai fertile din lume. Putem cultiva de la cereale până la tot
felul de soiuri de pomi fructiferi. Pășunile noastre alpine oferă
o hrană încă sănătoasă pentru ovine sau bovine. AVEM TOT
CEEA CE (NE) TREBUIE. E ca și cum te-ai naște într-o
gospodărie de român autentic, cu casă mare cu cerdac, cu un
grajd construit pe temelie de piatră, cu o curte plină cu
animale, cu fântână cu apă curată în fața casei, cu un iaz plin
de pește în apropiere, cu pământ negru și bun pe care părinții
tăi îl ară, îl însămânțează și îl îngrijesc, cu râvnă şi mult drag,
26
an de an. Iar tu, cel căruia Dumnezeu i-a oferit, cu atâta graţie,
acest dar nepreţuit, ai două mari obligații. Prima, să ai grijă și
să protejezi moștenirea părinților tăi, iar a doua, să o dezvolți,
să o mărești, să o faci mai bună pentru tine şi pentru copiii tăi.
E o comparație simplă, dar explicită, care ne face să apreciem
şi să înțelegem și mai bine valoarea şi semnificaţia moştenirii
pe care o avem noi aici, pe aceste meleaguri, lăsată din neam
în neam de sute de generaţii.
Atât de bogată este țara noastră, încât încă din timpul
Imperiului Roman, acest pământ a fost râvnit de mulţi. Sute de
ani, milenii la rând, s-au perindat pe aici zeci de nații. Au venit,
au prădat, au plecat. Mulţi cad şi astăzi în plasa celor care
vor să credem că România a fost secătuită de tot ceea ce
avea mai bun. Vă propun să vă gândiţi însă, timp de cinci
minute, la următoarele întrebări.
Ştiind că din munţii noştri, timp de două mii de ani,
aurul a fost extras doar cu mijloace rudimentare, cam cât
s-ar putea oare extrage acum, cu tehnologiile cele mai
avansate, care nu lasă să se piardă niciun miligram din
metalul preţios?
Cât petrol există în măruntaiele României, dacă ţara
noastră s-a numărat printre primele din lume care au
exploatat aurul negru pe vremea când forările abia
atingeau 800 de metri? Ce cantitate de petrol stă ascunsă
în adâncuri și cât putem exploata acum, când tehnologiile
permit penetrarea pământului chiar şi până la 12 000 de
metri?
27
Sute de ani, am fost considerați o pseudo-colonie care,
sub presiunea și influența marilor puteri, am alimentat
Europa nu numai cu aur, petrol și gaze, ci şi cu grâne sau
alimente de tot felul. În urmă cu aproape şaptezeci şi cinci de
ani, Adolf Hitler recunoștea că mașina de război fascistă nu ar
fi putut funcționa fără petrolul românesc. De aceea, Valea
Prahovei a fost poate unul dintre cele mai fierbinți puncte în
cel de al Doilea Război Mondial. Acolo s-au întâlnit interesele
celor trei mari puteri ale lumii: Statele Unite ale Americii,
Germania și fosta Uniune Sovietică.
Și totuși, după sute de ani de exploatare aproape feroce
a bogățiilor României, sipetul nu s-a golit. Dimpotrivă. În
prezent, aflăm că pe platforma continentală a Mării Negre, se
găsesc rezerve imense de petrol. Că pământurile din Moldova
ascund gaze de șist. Și iată că şi aceste bogății stârnesc
interesul. Până acolo, încât, în ultima perioadă, asistăm la o
agresivitate fără precedent împotriva României. Acțiunile de
denigrare puse la cale de grupuri ostile națiunii noastre se
resimt și sunt conștientizate de oamenii simpli. Oameni din
rândul cărora provin și eu. Poate că nu avem informațiile și
cunoștințele necesare pentru a ști clar cine anume duce acest
război. Dar este evident că presiunile sunt conștientizate şi la
nivelul nostru. De ce? E foarte simplu. Se dorește ca toate
aceste bogății să fie scoase din țară la cel mai ieftin preț
posibil și cu cel mai mic efort financiar.
Legea junglei a dominat mereu istoria, în toate
episoadele sale. De-a lungul acesteia, regula impusă de cel
puternic, care îl domină pe cel slab, a fost mereu o constantă.
28
Dacă nu se supune de bună voie, prin cedare, acceptare sau
colaborare (ceea ce presupune plata tributului, a unei taxe de
protecție sau oricum s-ar mai numi aceasta astăzi), o națiune
poate fie ocupată militar sau ținută sub presiunea
embargourilor. Într-o astfel de situație, singura soluție pentru
o naţiune este să găsească o cale salvatoare de mijloc. O cale
prin care să îi ofere puterii dominante o parte din ceea ce îşi
doreşte, iar poporului să i se asigure cel puţin o viaţă mai
bună. E un joc greu, pentru că presupune de două ori mai
multă muncă şi inteligenţă. O dată muncești pentru forța
dominantă și încă o dată pentru tine. Pe lângă toate aceste
aspecte, există o presiune imensă care se exercită asupra
bogățiilor țării care sunt exploatate într-un ritm și într-o
cantitate mult mai mare.
De-a lungul timpului, ne-am aflat sub mai multe
dominații străine. Unele dintre acestea au avut însă și un
caracter pozitiv, schimbul cultural și economic permițând
dezvoltarea noastră ca națiune. Altele nu au putut lăsa însă
decât amintiri dureroase și urme ale dezastrului în economia
țării.
Aceasta este, în fond, imaginea pe care mulți români şi-
au creat-o față de țara și trecutul lor. Românii și-au dorit
căderea comunismului și au fost fericiți când acest lucru s-a
întâmplat, chiar dacă pentru aceasta, a fost nevoie de multe
jertfe și de sânge vărsat. Dar românii mai știu şi că această
schimbare nu a depins numai de voința lor, ci şi de interesele
marilor puteri. Suntem conștienți că dacă cei care conduc
lumea ar fi vrut, am fi avut o Revoluție nu în anii ’90, ci mai
29
devreme, poate prin anii ’70. Sau poate am fi trăit și acum sub
aceeași orânduire comunistă.
Chiar şi astăzi, după aproape douăzeci şi cinci de ani de
democrație, acest popor continuă să mai aibă multe
nelămuriri și întrebări referitoare la acest moment crucial din
istoria sa.
30
„O spun să o audă și plin de floare pomul: Și
din mormânt voi spune mulţimii adevărul”
(Grigore Vieru – poet)
Cealaltă faţă a lui Ceauşescu
În perioada regimului comunist, România s-a aflat de
foarte multe ori în centrul atenţiei întregii lumi, câştigând un
plus de imagine prin realizările de atunci. O afirmaţie ca
aceasta nu are cum să fie pe placul multora, însă argumentele
care o susţin există şi sunt palpabile. Este de ajuns doar să se
pună în balanţă realizările din acea perioadă cu suma
eşecurilor înregistrate pe plan intern şi extern, cu care s-a
confruntat România în nesfârşita sa perioadă de tranziţie
către o societate democratică.
Poate că ideea unei analize amănunţite, din punct de
vedere politic, a ultimelor cinci secole de istorie a românilor
ar suna pedant, însă, chiar şi după o privire rapidă de
ansamblu, potenţialul genetic al acestui popor este greu de
trecut cu vederea. Nefiind istoric, nu îmi doresc să aduc în
discuţie trecutul îndepărtat, cu atât mai mult, cu cât, în acelaşi
timp, cele mai elocvente exemple aparţin secolului al XX-lea.
Acestea fiind spuse, consider oportună comparaţia
între regimurile postdecembriste şi cel al lui Nicolae
Ceauşescu, cel care a rămas în istorie cu imaginea unui
conducător comunist incult şi cu puternice tendinţe
despotice.
32
Văd necesară o astfel de comparaţie în oglindă a celor
două epoci, mai ales în contextul în care, în scurt timp, vom
avea în spate douăzeci şi cinci de ani de comunism sub
Nicolae Ceauşescu şi douăzeci şi cinci de ani de democraţie.
Nicolae Ceauşescu a investit foarte mult în
infrastructură, a construit mult, a creat locuri de muncă şi a
asigurat locuinţe pentru toată lumea, lăsând ţara fără datorii
şi cu o rezervă la Banca Naţională aproape la nivelul celei de
astăzi. Din păcate, în prezent, sunt peste un milion de români
care au şanse foarte mari să nu reuşească să îşi mai achite
vreodată datoriile. Rata şomajului este mereu în creştere, în
timp ce industria şi economia României sunt în colaps.
Meritele dictatorului sunt indiscutabile din aceste
puncte de vedere, însă subiectivismul de care a dat dovadă,
lipsa educaţiei, asimilarea doctrinei şi a mentalităţii
comuniste l-au determinat să comită deseori greşeli, greu de
trecut cu vederea de către poporul român.
În acest context ambiguu şi tumultuos, independent de
lipsa de expertiză a şefului de stat în domeniile în care lua
decizii importante, imaginea României în străinătate a fost
propulsată în mod evident datorită nivelului excepţional al
dezvoltării economice, culturale şi realizărilor politicii
externe.
Cei mai mulţi dintre noi îşi pot aminti, cu siguranţă,
rezultatele incredibile pe care le obţineau echipele care
reprezentau România la olimpiadele sportive în acele decenii,
de multe ori plasându-ne în primele zece locuri în topul
33
performanţei mondiale. Astăzi, nu se mai poate discuta despre
palmaresuri similare.
Multe dintre lucrurile făcute în regimul comunist au
generat performanţă. Dintr-o dorinţă aproape oarbă de
schimbare, după Revoluţie, românii au schimbat, într-o goană
nebună, aproape totul.
Rezultatul se vede: în toate domeniile, la nivel mondial,
ne situăm acum cu multe trepte mai jos. În prezent, în
contextul unei rate semnificative a şomajului, când tinerii
absolvenţi se confruntă cu drama de a nu-şi găsi un loc de
muncă după terminarea studiilor, statul român nu mai are
înţelepciunea de a încuraja programele sportive care să
creeze campioni.
Această orientare către succes, pornind de la sport, de la
ideea de competitivitate în cel mai explicit sens al termenului,
nu mai este încurajată la fel ca atunci, iar societatea de astăzi
va fi din ce în ce mai puţin pregătită, din punct de vedere
mental, cel puţin, să lupte pentru performanţă.
Ceauşescu a fost un bun strateg şi a reuşit să exploateze
aceste aspecte, cu un efort financiar scăzut din partea statului,
rezultatele devenind din ce în ce mai vizibile, pe măsură ce
dimensiunea psihologică a reuşitei căpăta contur în minţile
oamenilor.
„Cel mai mare păcat al oamenilor este frica, spaima de a
privi în faţă şi a recunoaşte adevărul” spunea poetul nostru
naţional Mihai Eminescu.
34
În timpul regimului comunist, celor bănuiţi că ar fi
avut orice legături cu regimul anterior li s-au aplicat
pedepse inimaginabile. Nu trebuie să ne fie frică sau
ruşine să recunoaştem că în închisorile comuniste, au fost
torturaţi cu cruzime, ani de-a rândul, scriitori, istorici,
filosofi, ţărani, muncitori, creştini ortodocşi, catolici,
protestanţi etc. – Elita românească. Personalităţi
remarcabile ale culturii româneşti şi-au găsit sfârşitul în
celulele insalubre ale penitenciarelor, fiind supuse unor
tratamente pline de cruzime, dictate de torţionari celebri
pentru actele lor de ferocitate.
Libertatea şi creativitatea oamenilor au fost în mod
fundamental îngrădite, iar în domeniul antreprenorial şi
al micilor întreprinderi, efectele nefaste mai sunt chiar şi
astăzi resimţite. Făcând o comparaţie cu ceea ce s-a
întâmplat în Polonia sau în Ungaria, în aceste ţări, micii
întreprinzători nu au fost la fel de afectaţi ca şi noi, ceea
ce i-a ajutat, după 1989, să înregistreze o creştere
economică mai rapidă şi destul de importantă şi
sănătoasă.
Suntem datori, faţă de fiinţa noastră naţională, să
recunoaştem toate erorile şi ororile, toate abuzurile,
crimele şi utopiile regimului comunist din perioada 1948
– 1989, aşa cum la fel de necesar este să avem capacitatea
de înţelegere şi de recunoaştere şi a realizărilor acelor
timpuri.
Dacă până în anii ’60 – ’65, politica statului român era
orientată preponderent către Uniunea Sovietică, după 1965,
35
aceasta a fost focalizată pe interesul naţional al României.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Serghei
Niculescu Mizil, Gheorghe Maurer, Ştefan Andrei, Alexandru
Bârlădeanu şi mulţi alţii au promovat un program intens de
dezvoltare economică a României, precum şi extinderea
rolului internaţional al ţării într-un ritm şi la un nivel
nemaiîntâlnit până atunci.
În acea perioadă, s-au pus bazele şi au fost investite
foarte multe resurse financiare şi umane în diferite tipuri de
industrie, precum metalurgia, petrochimia, industria
constructoare de maşini etc. În acelaşi timp, s-a dezvoltat
foarte mult şi turismul în zona Mării Negre, de la Mangalia
până la Năvodari. În acea perioadă, litoralul era plin de
hoteluri şi staţiuni moderne, deosebit de apreciate de turiştii
din Peninsula Scandinavă, Germania, precum şi din multe alte
ţări din Occident.
Chiar dacă mai aveau deficienţe din punct de vedere al
calităţii, produsele româneşti erau exportate pe întreg
mapamondul, în ţări din Europa, Asia, Africa sau în Statele
Unite ale Americii, în mare parte, prin aceste exporturi, fiind
achitate datoriile pe care le acumulase România pentru
construcţia din anii 1965 şi 1980, a sute de combinate mari şi
a mii de fabrici, a peste o mie de hoteluri, peste două milioane
de apartamente, creşe, grădiniţe, şcoli, precum şi a unei
întregi industrii navale situate, la un moment dat, pe primele
locuri la nivel mondial, din punct de vedere al capacităţii de
transport. În industria alimentară, în agricultură şi zootehnie,
toate produsele se remarcau prin performanţe la export.
36
Iar pe plan intern, pentru construirea Canalului Dunăre
– Marea Neagră şi a canalului Siret, s-au consumat betoane şi
materiale de construcţie care au depăşit cu mult necesarul
echivalent construcţiei a patru autostrăzi, care ar traversa
România de la un capăt la celălalt. În ceea ce priveşte
resursele financiare şi materiale folosite pentru ridicarea
Casei Poporului, cu acestea, cu siguranţă, s-ar fi rezolvat
întreaga problemă a infrastructurii drumurilor naţionale şi
judeţene din ţară.
Cu toate că au existat foarte multe anomalii în structura
generală a modelului economic de factură comunistă, o privire
intransigentă asupra stărilor de fapt ne-ar constrânge să
recunoaştem că, pe atunci, existau mai multe locuri de muncă,
mai multe locuinţe, servicii pentru toată lumea, într-un
cuvânt, un trai decent pentru cea mai mare parte a populaţiei.
Poate chiar, sub anumite aspecte, mult mai decent decât
astăzi.
Dacă Nicolae Ceaușescu era atât de incult și
incapabil, cum de a reuşit, în numai zece ani, să achite
toate datoriile României, reuşind chiar să constituie şi o
rezervă de peste trei miliarde de dolari la care se adaugă
creanţe de încasat de peste cinci miliarde de dolari? Cum
de a reușit să acumuleze rezervă valutară la BNR de peste
trei miliarde de dolari, echivalentă cu rezerva Băncii
Naţionale de astăzi? Şi cum de România a ajuns astăzi la o
datorie externă de o sută de miliarde de euro, datorie
acumulată atât de stat, cât și de întreprinderile private şi
de persoanele fizice?
37
Am strâns aceste datorii, după ce, timp de douăzeci şi
trei de ani, am permis ca unii, prin căpușare sau tot felul de
alte „inginerii financiare”, să ducă spre faliment tot ceea ce a
fost bun în timpul comunismului. Atât de „nerentabile” au
fost uzinele, fermele, atelierele, porturile, aeroporturile,
combinatele, fabricile, minele ridicate în secolul trecut,
încât acum, la aproape douăzeci şi cinci de ani de la
Revoluţie, după ce au fost tăiate bucată cu bucată și
vândute la fier vechi, încă mai sunt unele obiective
economice ce se „încăpăţânează” să existe, să producă, să
facă profit.
În douăzeci şi cinci de ani, Ceaușescu a pus bazele și a
dezvoltat turismul românesc. De la salba de stațiuni de pe
malul Mării Negre până la cele montane, toate erau, an de an,
pline de turiști români, germani sau din țările nordice, aceştia
apreciind oferta turistică a României, destinațiile noastre fiind
unele dintre cele mai căutate din fostul bloc comunist.
Au fost construite milioane de apartamente. Au fost
ridicate combinate petrochimice şi metalurgice, fabrici de
textile, construcții de mașini, aparate de măsurare etc. Cele
mai multe dintre acestea produceau pentru export.
COMTIM Timișoara, unul dintre cele mai mari
combinate de creșterea porcilor din Europa, este unul
dintre cele mai bune exemple în acest sens. De
optsprezece ani, au avut nevoie străinii să îl falimenteze.
Vă puteţi închipui ce înseamnă asta, gândindu-vă că, în
criza începută în 2008, multe firme mari s-au prăbuşit
după doar câteva luni?
38
De douăzeci şi trei de ani, se tot fură din aceste
întreprinderi ridicate în regimul lui Ceauşescu, foarte mulţi
dintre miliardarii României fiind în top acum şi datorită
„căpuşării” de care au beneficiat sau poate chiar mai
beneficiază. Mulţi vin şi spun: „Hai, domnule, că Ceauşescu a
făcut blocuri cu pereţi subţiri, nefinisate bine, repartizate
nepotrivit”. Şi în multe cazuri, aşa şi este. Dar nu este el
vinovat că muncitorul, maistrul, inginerul, arhitectul erau
neglijenţi, incompetenţi, iresponsabili şi făceau lucrurile de
proastă calitate. Deseori am auzit, ca şi voi, de altfel, o
sumedenie de istorii despre Casa Poporului: cum că ceea ce îi
punea pe muncitori să construiască astăzi, după două zile, îi
punea să strice şi să clădească din nou. Din acest motiv, sunt
convins că acest palat reprezentativ va rămâne un important
obiectiv al României pentru încă o mie de ani de aici înainte,
(chiar dacă unii nu sunt de acord cu acest punct de vedere,
această clădire va rămâne emblematică sute de ani şi, la un
moment dat, îşi va găsi o eficienţă şi profitabilitate reală, la
adevăratul său potenţial.)
Cu excepţia câtorva deficienţe de calitate şi utilitate, ce
nu îi pot fi însă reproşate lui Nicolae Ceauşescu, Casa
Poporului rămâne o clădire emblematică, concepută şi
construită numai de români, cu materiale de construcţie şi
forţă de muncă integral românească.
Iar acum, peste ani, noi nu reuşim nici măcar să
promovăm aşa cum trebuie acest obiectiv atât de important,
apreciat de străini şi inclus în diverse clasamente
internaţionale alături de alte repere turistice extrem de
39
importante, nereuşind să concepem cel puţin nişte suveniruri
de calitate pentru turişti, aşa cum aceştia le pot găsi în Franţa,
la Paris, vizitând Turnul Eiffel, în Austria sau în orice altă ţară
occidentală.
Ludovic al XIV-lea a construit Luvrul într-o perioadă
înfloritoare a poporului francez, iar luxul acestui palat a
provenit oare din excedentul de prosperitate al poporului
francez? Nu!
Poporului român i s-au impus foarte multe restricţii
privind libertatea de exprimare şi circulaţia internaţională.
Dar în timpul regimului Ceauşescu, fiecare om care dorea să
muncească, printr-o simplă cerere, obţinea un loc de muncă.
Copiilor li se asigura o alocaţie mult mai mare decât acum,
şcoala era obligatorie şi se ofereau gratuit cărţi şi alte
facilităţi, în întreg sistemul, de la grădiniţă până la facultate. Şi
la final, îţi era garantat un loc de muncă.
Astăzi, mai mult de jumătate din populaţia ţării
trăieşte în sărăcie. Mult mai mulţi decât în timpul lui
Ceauşescu.
Am considerat necesar să prezint doar câteva aspecte
ale regimului comunist, care, cu certitudine, îi vor revolta pe
unii – privilegiaţii regimului de după 1989. Vor fi revoltaţi cei
care au salarii de la buget sau pensii mari (mult mai mari
comparativ cu ceea ce au oferit sau oferă ei societăţii!). Aceste
persoane au pierdut complet legătura cu realitatea şi nici nu
vor mai dori să restabilească un contact normal cu aceasta,
fiind foarte ocupaţi cu administrarea vilelor pe care le deţin în
40
Austria, Franţa sau America, să-şi îngrijească conturile sau
rezervele lichide mai ales atunci când intră în panică văzând la
televizor cum sunt arestaţi mulţi dintre cei care au furat sau
dintre cei ce i-au făcut „scăpaţi şi curaţi” pe aceştia.
Dacă, între timp, aţi concluzionat că sunt nostalgic
după epoca comunistă şi aş dori, probabil, să mă reîntorc
în timp la acest regim, ţin să precizez că vă înşelaţi!
„Iar adevărul ne va face liberi”. Acesta este mesajul pe
care doresc să îl transmit. Adică, să recunoaştem adevărul aşa
cum este el şi să nu ne mai minţim, să încetăm acest joc al
falsităţilor şi al ipocriziei. Este necesar să recunoaştem că
regimul comunist a avut şi părţi bune, şi părţi rele.
„Sufletele mari au întâlnit întotdeauna
opoziţie din partea minţilor mediocre” (Albert
Einstein – fizician)
Anii capitalismului sălbatic de după Revoluţie
După 1990, România era, probabil, singura ţară fără
datorii, beneficiind de cele mai bogate și diversificate
zăcăminte naturale din întreaga Europă. Avea toate
condiţiile pentru a deveni una dintre cele mai prospere
naţiuni de pe bătrânul continent.
Îndepărtarea lui Ceaușescu de la conducerea ţării
era necesară şi oarecum inevitabilă, din cauza vârstei
înaintate a acestuia și a blocării lui în mentalitatea
comunistă, sistemul nemaiavând viziunea necesară
dezvoltării ţării.
Nicio ţară nu dorea însă ca România să o ducă mai
bine. Criza din anii ’90, care se instalase în multe ţări din
Occident, a avut drept soluţie identificarea și deschiderea
pieţelor de consum din fostele ţări comuniste.
Dacă până în decembrie 1989, politica de stat era
„totul la export”, după ianuarie 1990, politica de stat
promovată de Petre Roman, premier la acea vreme, era
„totul din import”. Această mentalitate iresponsabilă a
fost începutul declinului României! Era acel moment
42
istoric, uneori unic pentru un stat, când, dacă am fi luat
măsuri cât de cât corecte, am fi putut face, cu siguranţă,
un salt mare spre succes! În ianuarie 1990, femeile visau la
Petre Roman, pentru că era „frumos”, iar sindicatele doreau
să-i schimbe pe directorii competenţi, răzbunându-se astfel pe
ei pentru că, în timpul lui Ceauşescu, îi puneau pe oameni la
treabă.
Din 1986 până în 1990, am avut o secţie de croitorie
prin UJCOOP Iaşi, care producea jachete din tercot şi
treninguri de bumbac, asigurând, astfel, de lucru pentru peste
douăzeci de angajaţi. Aprovizionam secţia de croitorie cu
materie primă de la patru fabrici din Iaşi, având o relaţie
foarte bună cu directorii foarte competenţi ai acestor unităţi.
În luna ianuarie 1990, mergând, ca de obicei, să mă
aprovizionez cu materie primă, directorul tehnic al uneia
dintre acele fabrici, domnul Vencu, ce avea în subordine peste
patru mii de angajaţi şi contracte de export asigurate şi
semnate cu companii din Canada, America şi Europa
Occidentală, m-a întâmpinat cu următorul sfat: „Ionel,
asiguraţi-vă aprovizionarea cu cât mai multă materie primă.
Cei de la Sindicatul „Liber” au manipulat nişte femei şi vor să
mă schimbe, reproșându-mi că-i puneam la treabă. Se va alege
praful de fabrică asta! Cei care vor să o ia nu vor urmări decât
să o falimenteze!”. Acest om a fost unul dintre cei mai
competenţi directori pe care i-am întâlnit vreodată în cariera
mea. Am avut o relaţie specială cu dumnealui. M-a privit
mereu apreciativ, fiind plăcut impresionat de faptul că un
tânăr de optsprezece ani, cât aveam la acea vreme, cunoştea
43
meserie şi era dispus să se dezvolte (sistemul comunist dădea
posibilitatea ca acei care aveau rezultate să fie promovaţi,
chiar dacă nu erau membri de partid).
Acelaşi lucru s-a întâmplat în toate fabricile din
România. Ceauşescu făcea multe greşeli, dar avea şi multe
calităţi. Iar una dintre acestea era că, de cele mai multe
ori, susţinea oameni competenţi la conducerea unui
obiectiv economic. În fiecare obiectiv economic, erau şi
posturi care nu aveau nicio responsabilitate şi erau ocupate
de acei secretari de partid, nomenclaturişti sau directori
incompetenţi, de vechi membri de partid care dezamăgiseră
prin fapte penale sau de incompatibilitate. Dar erau trecuţi în
eşalonul 3 – 4, pentru a li se asigura un post călduţ. Aceasta
era forma în care li se arăta că partidul are grijă de ei. Celor
care nu erau prea buni, li se dădea un birou, un salariu bun şi
o responsabilitate aproape inexistentă, de exemplu, să dea
bilete de voie, un fel de directoraş fără atribuţii, cărora să nu
le fie însă ştirbit orgoliul. Aveau în subordine specialişti
cărora le semnau actele, singura lor sarcină fiind să-şi treacă
acolo numele, însă, de multe ori, fără a avea însă habar despre
ce era vorba.
Acest gen de oameni existau în fiecare obiectiv
economic. Oameni care nu supărau pe nimeni, pentru că nu
aveau nicio competenţă în niciun domeniu şi nici
responsabilităţi, pentru că nu ar fi reuşit să le facă faţă. Dar
oamenii simpli, cei din câmpul muncii, care nu ştiau toate
aceste detalii, îi percepeau pe aceşti directoraşi din eşalonul 3
44
– 4, ca pe nişte băieţi buni, cuminţi, care nu erau în stare să
facă rău.
Din ianuarie 1990, când toţi erau incitaţi şi manipulaţi
să-i schimbe pe directorii care conduceau cu adevărat
obiectivele economice, au fost promovaţi tocmai aceşti
indivizi din eşaloanele 3 – 4, plecându-se de la ideea greşită că
ei erau „băieţii buni”. Şi nu era aşa? „Ne semnau biletele de
voie când voiam”, „nu ţipau la noi să muncim”.
Însă după ce s-au instalat în funcţii, aceşti „băieţi buni”
au luptat cât au putut să falimenteze instituţiile pe care au
ajuns să le conducă dintr-o astfel de întâmplare.
Şi eu, ca mulţi alţii, i-am suspectat că, în unele cazuri, ar
fi falimentat intenţionat fabricile, pentru a arăta că sistemul
capitalist sau că noua formă de guvernare democrată este
mult mai proastă decât comunismul. Dar nu există dovezi
clare în acest sens. În cele mai multe cazuri, tind să cred,
totuşi, că era vorba despre incompetenţă şi despre o dorinţă
rapace de îmbogăţire personală, facilă şi rapidă. Mai cred şi că
putem vorbi despre premeditare în cazul celor care i-au numit
în aceste funcţii!
În acei ani, în porturile de la Marea Neagră, aşteptau
sute de vapoare încărcate cu marfă din Europa, Asia, America,
precum şi din multe ţări care treceau printr-o criză profundă.
Toate acele stocuri de marfă nu puteau fi vândute pe o piaţă
de douăzeci şi două de milioane de consumatori decât dacă
producători locali ar fi fost falimentaţi.
~~.~.R~"O-' ti_ ....~ ...It~..,._ .... N(lu1a.., ....... _..__....."" .. """"'",,, eo.~ ..~,.. ...
• ",.• ,..
...... ...II
SO
" ..
45
Dacă Petre Roman nu ar fi fost schimbat atunci şi ar mai
fi stat un an, mă întreb ce oare s-ar mai fi întâmplat?
În anii ’80 – ’90, Ceauşescu avea ca priorităţi să achite
datoria externă (vezi graficul de mai jos), să ridice Casa
Poporului, să construiască canalul Dunăre – Marea Neagră şi
să finalizeze multe alte obiective economice. Bineînţeles, de
multe ori, a luat decizii proaste şi a forţat lucrurile mult prea
mult, dincolo chiar de limita suportabilului, dar în majoritatea
cazurilor, a reuşit să realizeze ceea ce şi-a propus.
inca un pic pana la sutade miliarde!Evolutia datoriei exteme totale* (mid. euro)
• PlNoc.I sI privat3. pe termenSOJI1. mediu $i lung;•• luna septembrie.
24,6 28,6
135 148 157 17,610,9 9,7 11,7 ' ' '
I
38,5
SO,l
64,2
72 75,3
97,9
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 20112012"~8HA
46
Cei care l-au succedat la conducerea ţării, după
Revoluţie, au îndatorat însă ţara, au intrat în conflicte inutile
şi primitive, iar acum, aproape jumătate din populaţie trăieşte
la limita sărăciei şi a subzistenţei.
Desigur că, în aceşti ani de democraţie, au fost realizate
şi lucruri importante. Între 1996 şi 2000, de exemplu, cu
ajutorul Uniunii Europene, a fost modernizată şoseaua
Bucureşti – Iaşi. Economia, după douăzeci şi trei de ani, a
parcurs şi ea etapele necesare de armonizare cu directivele
europene. Meritul nu este însă atât de mult al clasei politice, ci
al mediului privat, al întreprinzătorilor români care au dorit şi
au avut curajul să iniţieze diverse afaceri, să le dezvolte, să se
implice în domeniul lor de activitate, să producă şi să fie
competitivi. Pe această listă a întreprinzătorilor, nu
intenţionăm să-i includem pe cei care au dezvoltat doar
47
afaceri cu statul. Aceştia au contribuit, cu siguranţă, la
declinul României şi nu la dezvoltarea acesteia.
În acest sens, am putea veni în sprijinul ilustrării
acestei idei cu o serie de alte exemple pozitive, cazuri în
care instituţiile statului au reuşit prin câţiva profesionişti
patrioţi să mai salveze câteva întreprinderi româneşti de
renume. Un exemplu excepţional este oferit de fabrică de
medicamente Antibiotice Iaşi care, cu ajutorul unor
oameni de excepţie ca directorul Ioan Nani, a fost salvată.
Mai mult, aceasta a fost modernizată şi dezvoltată, timp în
care s-a dus un război continuu cu grupurile de interese
care-i doreau falimentul. Cu siguranţă, România ar fi avut
foarte mult de pierdut dacă acestea ar fi reuşit să-şi ducă
la îndeplinire planurile.
Marile grupuri farmaceutice ale lumii îşi
propuseseră, încă de acum douăzeci de ani, închiderea
fabricilor româneşti de medicamente sau preluarea lor la
un preţ simbolic şi închiderea lor după aceea. Dacă şi
Compania Antibiotice ar fi fost preluată şi închisă,
pierderile anuale ale României ar fi ajuns chiar şi la două
miliarde de euro anual prin scumpirea produselor, după
ce nu ar mai fi existat concurenţă pe piaţă şi am fi depins
numai de medicamentele din import.
Antibiotice Iaşi este un exemplu de supravieţuire a unui
obiectiv important pentru România. Alte industrii, domenii,
poate mult mai puţin pretenţioase, au fost distruse complet.
48
Numai în primele şase luni ale anului 2013, România
a importat fructe, legume şi o gamă diversă de alte
produse alimentare în valoare de peste două miliarde de
euro. Prin urmare, oficial (căci neoficial, suma şi
cantitatea sunt de cel puţin trei ori mai mari!), şi anual,
românii achită cam patru miliarde de euro pentru hrana
importată. Un ambasador al unei ţări occidentale în
România îşi exprima revolta la începutul anului 2013 în
legătură cu această situaţie. Excelenţa Sa nu putea
înţelege cum este posibil ca o ţară cu un potenţial agricol
imens care, în condiţii normale, ar permite să fie hrănită
o populaţie chiar şi de optzeci de milioane de locuitori,
poate ajunge în situaţia de a importa alimente.
Având însă în vedere faptul că noii lideri care au preluat
obiectivele economice imediat după Revoluţie au fost racolaţi,
aleşi, în cele mai multe cazuri, din rândul persoanelor
incompetente păstrate de comunişti în eşaloanele 3 – 4, era
oarecum firesc să ajungem în această situaţie de criză. Din
dorinţa de a nu generaliza însă această situaţie, trebuie să
recunoaştem că, printre aceşti activişti, se numărau şi câţiva
care erau chiar competenţi, aceştia ajungând în eşaloanele 3 –
4 din cauza unor afirmaţii ce au deranjat, la un anumit
moment dat, regimul. Un asemenea exemplu ar fi preşedintele
Ion Iliescu şi nu numai.
Prin trecerea în revistă a tuturor acestor aspecte, nu
intenţionez să mă erijez în judecătorul nimănui. La timpul
acela şi eu, ca şi mulţi alţii, de altfel, vedeam, apreciam şi
judecam, în mod complet diferit, multe dintre aceste
49
situaţii, decizii, realităţi. Ceea ce îmi doresc este doar să
ne recunoaştem împreună erorile făcute acum douăzeci şi
trei de ani şi astfel să nu le mai repetăm.
Ne-am convins cu toţii că aşa-zisa frumuseţe a lui Petre
Roman nu ne-a ajutat, iar „băieţii buni” din conducere, care
„ne vorbeau frumos şi ne dădeau uşor învoiri” în timpul lui
Ceauşescu, erau cei mai nepotriviţi pentru a prelua
conducerea atâtor coloşi economici după 1989. Este clar că
în economia din timpul comunismului, se strecuraseră
multe erori care duceau la ineficienţă, risipă şi multe alte
inconveniente. Dar în contextul dictat de desfăşurarea,
activarea şi funcţionarea acestei economii „energofage”,
„ineficiente”, în toată ţara, au fost construite milioane de
apartamente, canalul Dunăre – Marea Neagră, Casa
Poporului, au fost achitate toate datoriile României, în
vistieria ţării, s-au adunat trei miliarde de dolari,
echivalentul rezervei actuale a BNR şi a fost dusă o
politică externă genială.
Regimul de după 1989 a avut şi părţi rele, dar şi părţi
bune. După Revoluţie, guvernările care au stimulat o creştere
economică sănătoasă (dovadă stă, în acest sens, graficul de la
statistică) au fost între 1993 şi 1996, cu prim-ministrul
Nicolae Văcăroiu şi, între 2000 şi 2005, cu prim-ministrul
Adrian Năstase. Acestea au fost perioadele care, prin măsurile
ce s-au luat, au devenit semnificative pentru noul ciclu ce
creştere economică a României.
Rot. d. c.. .ten • Pia
Economislrea prlvatJ, publici JI deficitul de cont curent (% din PIB)
--EcOf'IomislrelJ pfivato --- Ee-onomitRr03 pubhca -- Conu.dcul't'rlt
4
·2
~ r-~.-~-------J~~~~~-------------~~~------------~~-r--e
·lO +-------------------------~~~
·,4·16
Sursa: 8NR; EtJ(C)Stolt
50
Şi perioada cuprinsă între 2005 şi 2008, a fost una de
amplă creştere economică, dar, cu toate acestea,
conjuncturală, o perioadă în care marile grupuri financiare
aruncau cu bani în neştire în România. A venit însă criza şi toţi
aceşti bani au fost retraşi. În această perioadă, s-a pierdut şi
51
cea mai mare oportunitate de a se construi două autostrăzi
care să traverseze ţara de la un capăt la altul, cu banii strânşi,
peste aşteptări, la buget şi prin vânzarea BCR şi a altor
obiective ale statului. Cu aceste autostrăzi am fi putut debloca,
în cel mult şase ani, economia. Acum, situaţia economică a
României ar fi fost mai bună decât cea a Poloniei.
Peste opt miliarde de euro s-au risipit, în nici doi ani,
prin măsuri populiste. Au fost creşteri de salarii, revoltător de
mari în sistemul bugetar, suprangajări în acelaşi sistem (peste
300.000 de angajaţi) şi multe alte măsuri iresponsabile luate
pe bani publici.
În mediul politic, printre puţinele personalităţi care au
avut un rol important în stimularea dezvoltării economiei de
piaţă româneşti au fost, din punctul meu de vedere, Nicolae
Văcăroiu şi Adrian Năstase. Iar graficul cu creșterea și
scăderea economiei românești în ultimii douăzeci şi trei de
ani este relevant în acest sens. În intervalele 1995 – 1996 şi
2001 – 2005, România a înregistrat o creştere economică
sănătoasă, cu amendamentul că, între 2006 şi 2008, evoluţia
economică nu a fost meritul prim-ministrului Călin Popescu
Tăriceanu, ci a conjuncturii internaționale fără precedent,
când emigranții români au trimis sume record în țară, băncile
ne agresau cu oferte de credite nelimitate, iar BCR-ul a fost
vândut cu 3,5 miliarde de euro. Această guvernare, într-un
mod total iresponsabil, în loc să investească acești bani în
autostrăzi, a risipit sume imense în consultanță, proiecte
52
supraevaluate sau inutile, a angajat peste trei sute de mii de
oameni în sistemul bugetar, în condițiile în care toată
România avea patru milioane şi jumătate de angajați.
Acest ultim aspect a fost piatra de moară legată de gâtul
economiei româneşti. Probabil că cei aflaţi atunci la conducere
s-au gândit că cei peste trei sute de mii de angajați din
sistemul bugetar, cu lefurile mărite pe moment, vor fi votanții
lor pe termen lung. Știau însă că bugetul nu poate susține pe
termen lung o asemenea decizie, iar oamenii cărora li se vor
tăia salariile și vor fi concediați în următorii ani vor ține minte
că, în perioada 2006 – 2008, le-a fost bine sugerând că acea
guvernare a fost cea mai bună. Efectul a fost exact cel scontat,
după cum am văzut la ultimele alegeri, dar pentru țară, a fost
unul extrem de dăunător și dureros.
Când statul român a vândut BCR-ul şi existau bani în
bugetul de stat, nu au fost făcute investiţii care să prezinte o
utilitate reală, precum construirea unor autostrăzi, atât de
necesare infrastructurii rutiere din România. Acum când nu
dispunem de fonduri, în pofida sacrificiilor imense, nu reușim
să finalizăm nici măcar proiectele începute în anii 2009 –
2012.
rise ')gramq8U5INES51~
Oatoria publi~ - procent din PIS'Uri.: M,-' (1990·1991), (Uf'Olt:.t (1999-2010) 30.1
90 9. 92 9) 94 95 96 97 9. 99 00 01 02 0) 04 OS 06 07 08 09 10
53
Acest grafic scoate cel mai bine în evidență performanța
economică din perioada în care la guvernare era Adrian
Năstase, care a reuşit ca, după o guvernare catastrofală a CDR,
să aibă şi creştere economică echilibrată, dar şi diminuarea
datoriei publice între anii 2001 – 2006.
54
Puterea şi credibilitatea instituţiilor statului în
ultimii 25 de ani
Oamenii politici vin şi pleacă. Sunt mai competenţi sau
incompetenţi, corupţi sau corecţi. Instituţiile statului au însă
datoria fundamentală, fără să exagerăm, aş spune chiar sacră,
ca în orice context să fie imparţiale, echilibrate şi
profesioniste, eliminându-i sau marginalizându-i pe cei
incompetenţi sau incorecţi, promovând, în mod susţinut, doar
persoanele competenţe şi pe cele cu experienţă.
În timp, România a rezistat şi a progresat doar datorită
acestor oameni corecţi care lucrează în instituţiile statului şi
în mediul privat. Au fost însă şi destule momente de regres,
evoluţia ţării fiind stagnată din cauza corupţiei, a
incompetenţei, a mentalităţilor şi viziunilor limitate. Ţin să
subliniez, în acest context, un lucru extrem de important,
contrar opiniei generale, procentul de corupţie şi de
incompetenţă din instituţiile statului nu este nicidecum
majoritar.
Procentul majoritar în instituţiile statului este al
oamenilor corecţi. Dar cei corupţi, vorace şi incompetenţi au
coatele mai ascuţite, tupeul mai mare şi vocea mai puternică.
Astfel, după 1990, aceştia au fost cei care s-au impus pe
scena politică şi economică a ţării, chiar dacă nu s-au revoltat
niciodată împotriva regimului comunist şi nici nu şi-au riscat
viaţa în timpul Revoluţiei. În schimb, abili şi persuasivi,
aceştia au ştiut, de fiecare dată, să construiască o falsă
realitate, o imagine deformată, în oglindă, dar favorabilă lor.
55
Mulţi dintre cei care s-au implicat trup şi suflet în vâltoarea
Revoluţiei şi-au riscat viaţa pentru un scop nobil şi au luptat
cu atâta patriotism şi spirit de jertfă, nu au cerut nici
certificate de revoluţionar şi nici facilităţi acordate acestei
categorii de populaţie.
Campaniile de denigrare duse împotriva României, prin
care se susţine că am fi un popor de corupţi, sunt false şi
nereale, induse de cei care vor ca naţiunea noastră să nu
progreseze. Cert este că fiecare naţiune, fără nicio excepţie, îşi
are corupţii ei, într-un procent mai mare sau mic, raportat la
cât de mult şi-a dorit acest lucru clasa politică din ţara
respectivă.
În ţările occidentale, corupţia a fost transferată la
niveluri înalte, fiind oarecum „legalizată”. Mai precis, un
contract important este însoţit întotdeauna de un contract de
consultanţă, de lobby sau de angajarea clientelei politice pe
salarii astronomice în funcţii discutabile. Însă contractele de
lobby sau cele de consultanţă sunt însoţite întotdeauna de
factură şi, astfel, TVA-ul, impozitul pe profit şi forţa de muncă
se întorc la stat.
Cu alte cuvinte, în ţările civilizate, mita s-a „civilizat” şi
ea, „adaptându-se” timpurilor noi, iar omul simplu nu mai este
afectat în mod direct. Ţările precum Norvegia, Finlanda,
Suedia sau Danemarca, de exemplu, ajunse la un nivel de
evoluţie superior, încearcă să excludă chiar orice formă de
corupţie.
56
În România, influenţa slavo-bizantină a amprentat
profund temperamentul poporului nostru, lăsând drept
moştenire genetică, din veac în veac, înclinaţii machiavelice şi
obiceiuri reprobabile, cum ar fi de acum tradiţionalul bacşiş.
Populaţia ţării este însă sensibilă la astfel de probe de
corupţie, stigmatizând „eroii” unor astfel de istorii.
În ultimul timp, aceste tendinţe şi obiceiuri tind să
dispară, să se estompeze. Prin puterea exemplului, doar dacă
şi-ar dori, clasa politică poate deţine forţa de a impune o nouă
conduită bazată pe corectitudine şi respect.
Aş putea să ilustrez prin numeroase exemple puterea
veritabilă a instituţiilor statului, însă mă voi opri doar la unul
singur: este vorba despre acel moment în care aceste instituţii
au demonstrat împreună cu populaţia ţării că România este o
ţară democrată, cu structuri puternice, capabilă să reziste şi
celor mai puternice atacuri organizate împotriva sa. Este
vorba despre momentul istoric al iniţierii demiterii
preşedintelui Traian Băsescu.
L-am simpatizat pe Traian Băsescu încă de prin anii ’90,
acesta fiind primul parlamentar care şi-a dat demisia din
Parlament pentru a se pune la dispoziţia Justiţiei. Şi după
acest episod, au mai fost momente care mă determinau să îmi
pun mari speranţe în el, inspirându-mi încredere şi optimism.
După anul 2009, treptat, toate aceste speranţe s-au topit, s-au
dizolvat, lăsând locul unei realităţi dure: preşedintele Traian
Băsescu, aflat deja la al doilea mandat al său, nu reuşise să
facă acele schimbări majore, atât de mult aşteptate şi visate de
România.
57
În vara anului 2012, au avut loc alegerile locale în
România, iar PDL-ul a suferit o înfrângere cruntă. A fost un vot
negativ, al ţării, împotriva lui Traian Băsescu şi a PDL-ului,
răspuns tranşant al unei populaţii deziluzionate de atâtea
declaraţii fără fond şi erori de guvernare.
Trebuie să recunoaştem însă că multe dintre
efectele economico-sociale reflectate în prezent, în
perioada 2009 – 2013, privind viaţa grea a populaţiei au
fost cauzate şi de criză de la nivel mondial, la care s-au
adăugat şi unele excese ale guvernării Tăriceanu. PDL-ul,
partid care a apărut şi a crescut datorită preşedintelui
Traian Băsescu, a plătit astfel şi pentru efectele
conjuncturale ale crizei din Europa şi America.
USL, alianţă mamut formată din peste cinci partide, în
momentul în care a atins procentul majoritar de peste 60 %, a
pus la cale un plan catastrofal pentru România, acela de a
prelua toată puterea şi de a decima treptat opoziţia. Era
atitudinea şi comportamentul unor jucători de poker. Din
patru participanţi, trei erau înţeleşi între ei să-i ia celui de-al
patrulea totul. Dar cel de-a patrulea, căruia cei trei deciseseră
în noaptea respectivă să îi ia casa şi banii, era, în situaţia dată,
nimeni altul decât poporul român.
La o emisiune TV difuzată înaintea referendumului, am
afirmat că toată acţiunea pare o întâlnire de noapte, când
Victor Ponta şi Crin Antonescu au decis, prin negociere, să îşi
ia, pentru vreo douăzeci de ani, România în proprietatea lor.
58
Punctul de vedere al populaţiei
În douăzeci şi patru de ore, este demisă Conducerea
Camerei Deputaţilor, a Senatului, Avocatul Poporului, se
acţionează într-o direcţie specifică, oarecum previzibilă şi
sunt luate o serie de măsuri ce se dorea să pară legale, dar
care aveau, în mod transparent, toate elementele unor
abuzuri grosolane.
Se pune imediat la punct un plan prin care să se ajungă
la o participare majoritară la vot, plan prin care ar fi fost
validat referendumul de demitere a preşedintelui. În scurt
timp însă, membrii USL îşi dau seama cât de greu de atins este
acest prag de 50 % şi nu pot înţelege cum de au reuşit să
obţină un procent majoritar la locale, iar la nici două luni
diferenţă, nu mai pot obţine acelaşi scor.
Populaţia reacţiona însă corect şi responsabil. Îl ura pe
Traian Băsescu şi PDL-ul, dar nu avea nici încrederea de a da
total puterea pe mâna unei dictaturi parlamentare care era
reprezentată de doi lideri fără experienţă în niciun domeniu
de activitate.
În întreaga lor carieră profesională, Victor Ponta şi Crin
Antonescu nu reuşiseră să demonstreze niciodată că sunt
capabili să coordoneze o instituţie, să creeze locuri de muncă
în mediul privat sau să fie apreciaţi de studenţi în calitate de
profesori universitari. Ponta şi Antonescu sunt doar doi lideri
politici promovaţi datorită unui tip de discurs de o anumită
factură pe care îl promovează cu nonşalanţă. Crin Antonescu
şi l-a perfecţionat la PNL, acest partid fiind singura lui
59
variantă, în condiţiile în care personal nu avea o altă
perspectivă şi era permanent prezent la sediul partidului pe
vremea când era în opoziţie. Lui Victor Ponta, Adrian Năstase
i-a dat mână liberă să se formeze la Organizaţia de Tineret a
Partidului, dezamăgirea pesediştilor faţă de Mircea Geoană
creându-i posibilitatea de a fi ales preşedinte ca o soluţie de
compromis. Realitatea este că în fruntea ţării, avem doi lideri
care nu înţeleg bine domeniul economic. Instituţiile statului
au însă suficienţi specialişti. Depinde dacă îi vor şi folosi.
Revenind la subiectul nostru, după această paranteză
necesară, în acel moment, echipa USL-ului a trecut la planul B:
elaborare de strategii şi dispoziţii transmise către toţi cei din
teritoriu, cu scopul precis de a reuşi, pe orice cale, să atingă
pragul impus de lege, de 50 % plus unu.
Autocarele pline de votanţi, care treceau pe la mai multe
secţii de votare, persoane care votau de mai multe ori, morţi
care votau, curajoşi care votau de opt – zece ori, toate acestea
cumulate nu au reuşit să aducă rezultatul la nivelul pe care îl
sperau. Asta pentru că populaţia României se maturizase!
Poporul sancţionase dur greşelile PDL-ului şi ale lui Traian
Băsescu, dar acest lucru nu a putut aduce nicidecum simpatie
faţă de USL, aşa cum poate această alianţă a sperat şi a crezut.
Şi eu, ca mulţi români, am ales să votez pentru prima dată în
alt mod, pasiv, stând acasă.
Am fost profund impresionat de gradul de
maturitate de care românii au dat dovadă în momentul în
care au fost invitaţi la dialog. Din dorinţa de a mă conecta,
cu cât mai multă atenţie şi responsabilitate, la realitatea
60
oamenilor de rând, a alegătorilor, am purtat discuţii, în
ultimele opt luni ale anului 2013, cu peste 2.700 de
români din colegiul meu şi nu numai. Iar mesajul
majorităţii era: „Domnule senator, în România:
preşedintele nu trebuie să fie «prieten» cu prim-ministru.
Ei trebuie să fie vigilenţi unul faţă de altul pentru a se
putea evita la maxim greşelile, devierile sau chiar actele
de corupţie. Asta pentru ca românii să o ducă mai bine.”
PARTEA a II-a
„O naţiune căreia îi este frică să-şi lase oamenii să judece
adevărul şi falsitatea într-o piaţă deschisă este o naţiune căreia
îi este frică de oamenii săi.” (John F. Kennedy - preşedinte
SUA)
„Orice şmecherie, orice înşelăciune este
descoperită şi, în cele din urmă, aduce pagubă;
orice situaţie este mai puţin primejdioasă, dacă
omul se situează pe terenul sincerităţii” (Honoré
de Balzac – scriitor francez)
Cum a fost prădată România
La un moment dat, poate deveni chiar copleşitor roiul de
întrebări repetate la infinit în ultimii ani atât de mult, încât a
devenit de acum supărător, având în vedere mai ales cât de
nefondate sunt aceste dileme: „Vrem ca noi, românii, să o
ducem mai bine? Putem? Avem oare cu ce?”. Aflaţi în calea
popoarelor migratoare sau a imperiilor expansioniste care au
manifestat un vădit interes pentru bogăţiile acestui colţ de rai,
românii au suportat dintotdeauna invazii, jafuri, cotropiri care
i-au decimat, dar i-au şi întărit, în acelaşi timp. Nu este
descalificantă nici teoria, conform căreia, şi în prezent, au loc
reverberaţii ale acestor comportamente din partea ţărilor
occidentale.
Românii au înțeles foarte bine că totul a fost falimentat
cu premeditare, pentru a slăbi țara și pentru a impune
proprietari noi, veniţi din alte colțuri ale lumii.
Poate de aceea, populația nu înțelege și nu este convinsă
că democrația, pe care am îmbrățișat-o plini de speranță, este
benefică țării. Cum ar putea înțelege acest lucru atâta timp cât
familiile noastre sunt dezmembrate prin plecarea peste
-_ ......*_ .....('1»E~1tt5 ...20'1.t.... ~5--.---- ----~-~, - ~----•~---A- - - - - - - - - - - - - - - - ~ ~
64
hotare, la muncă, a peste trei milioane de români? Când rata
șomajului, mai ales în rândul tinerilor, a atins cote
catastrofice? Când 40 % din populație trăiește în sărăcie?
Când companiile ce oferă utilități, de la EON până la cele de
gaz ori apă, impun prețuri de câteva ori mai mari decât cele
din timpul lui Ceaușescu? Când în toți acești ani, calitatea
acestor servicii a stagnat, iar în multe cazuri, chiar a regresat?
Când avem mii de gospodării încă neracordate la sistemul
electric?
Această stare de fapt e dovedită şi de graficul de mai jos
care arată părerea românilor cu privire la afirmaţia „România
merge într-o direcţie greşită”. Rezultatele sondajelor de
opinie realizate din 1995 demonstrează o creştere a
nemulţumirii populaţiei şi a neîncrederii în privinţa drumului
pe care ţara a fost pusă de cei ce au condus-o.
Forţaţi fiind, am vândut băncile și marile fabrici
străinilor. Și acolo unde am reușit sau, mai bine spus, am fost
65
lăsați să obținem, cât de cât, un preț corect, am cheltuit banii
în mod iresponsabil, în loc să-i înveşţim inteligent şi să
construim autostrăzi, școli sau spitale.
În aceste condiții, este de la sine înțeles de ce populația
arată cu degetul înspre clasa politică. O clasă politică ce s-a
dovedit, în timp şi constant, a fi total iresponsabilă,
incompetentă, coruptă. Și se raportează la fel și cu aceeași
dezamăgire și față de Occident care, în viziunea multor
români, poartă aceeași vină. De ce? Pentru că, dacă Occidentul
ar fi dorit binele României, ar fi putut cel puțin să
condiționeze, atunci când s-au vândut cele mai importante
obiective, folosirea banilor în interes general, pentru țară și
pentru viitorul acesteia. Pentru că o crimă mai mare decât
însăşi uciderea unei naţiuni este aceea de a asista
impasibil, fără să faci nimic, la moartea ei, dar interesul
lor era ca noi să murim. Aceasta este convingerea
românilor simpli din colegiul meu.
Românii au înţeles că au fost percepuţi ca fiind
interesanţi doar ca piaţă de consum. De aceea, au pătruns
în ţară marile reţele de supermarketuri, cu scopul
evident de a distribui numai produse fabricate în alte ţări.
Așa au fost îngropaţi mii de producători români, care s-au
aflat în imposibilitatea de a mai lupta cu acești giganţi ai
comerţului mondial, prin metode specifice unui sistem
colonial, despre care credeam că a dispărut în istorie. Dar
se pare că nu este deloc aşa. Acesta şi-a schimbat doar
metodele, în esenţă, rămânând acelaşi.
66
Tehnica folosită a fost una evident machiavelică. În
primii patru – cinci ani de funcţionare, au acceptat
produsele românești în rafturi, generând senzaţia că
afacerea este una profitabilă de ambele părţi. În această
perioadă, au cunoscut şi construit obiceiul de consum al
clienţilor români care au ajuns, în final, să își facă
aprovizionarea, aproape în exclusivitate, din
hipermarketuri. Numai că, în paralel, treptat, au introdus
produsele din ţara lor de origine, inferioare calitativ şi cu
un nivel crescut de toxicitate prin chimicalele pe care le
conţin, ambalate doar într-un mod mult mai atrăgător. Și
tot așa, treptat, marfa noastră a fost scoasă de pe rafturi.
Aflăm azi că cei care propovăduiau libertatea naţiunii
noastre şi criticau salamul cu soia „al lui Ceauşescu” au
umplut, de fapt, magazinele cu produse chimice ce au
îmbolnăvit România de cancer.
Acest fapt este însă cu atât mai grav, cu cât noile produse
sunt nesănătoase, periculoase pentru sănătatea
consumatorilor prin chimicalele pe care le conțin în cantităţi
dincolo de limitele admise. Urmările s-au văzut și continuă să
se vadă. Starea generală de sănătate a românilor a avut foarte
mult de suferit. Este de ajuns să trecem în revistă statisticile
cu privire la obezitatea copiilor noștri, consumatori constanţi
ai acestor alimente, ca să realizăm cât de gravă este situaţia.
-.........""....-'",......... .... - - •• '-'I>a.I fts* ~ Oorvl Y:1r::"-. ._
67
Grafic privind provenienţa unor legume şi fructe de
pe rafturile supermarketurilor, 2012. (Sursă: Consiliul
Concurenţei)
Realitatea este cu mult mai gravă, deoarece, sunt
mulţi furnizori care au firme de producător înregistrate
în România şi aduc produse din import, înşelând astfel
statisticile. Procentul produselor româneşti de pe piaţă
este cu mult mai mic decât cel arătat de graficul de mai
sus.
Ne bazăm pe amintirile pozitive ale regimului Ceaușescu
în ceea ce priveşte schimburile economice. Relațiile
comerciale cu alte ţări care erau corecte, etice, reciproc
avantajoase şi care nu au fost uitate. Am resimțit acest lucru,
această atitudine din partea foștilor parteneri ai României –
care nu sunt deloc puțini –, în zecile de întâlniri pe care le-am
avut cu reprezentanți ai mediului lor de afaceri sau cu
oamenii simpli din societatea civilă. Cu fiecare prilej, aceştia s-
au arătat interesați și deschiși pentru viitoare colaborări pe
termen lung. Aceleași persoane mi-au atras atenţia în
repetate rânduri că state și grupuri economice ostile
68
României duc o campanie susţinută de denigrare a ţării
noastre, prin care se urmărește dezinformarea și
îndepărtarea lor de România.
Cel mai revoltător a fost atunci când mi s-a reconfirmat
una dintre strategiile cele mai perverse care sunt folosite de
aceste forțe ostile României. În momentul în care prietenii
noștri și-au exprimat deschis intenția de a înveşti în România,
reprezentanții a două țări occidentale, ostile țării noastre le-
au adus zeci de argumente mincinoase, cum că ar fi foarte
periculos să investească aici, invocând chiar riscul de a-și
pierde investiţiile. Dar, atenție!!! Aceleași persoane au
susţinut însă imediat că, dacă investiţiile vor fi făcute prin
ei, cu ei în rolul de intermediari sau acţionari, atunci pot
garanta, prin conexiunile pe care le au la Bruxelles, că
afacerile demarate aici vor fi asigurate și că, în cazul în
care va fi nevoie, pot face presiuni chiar şi până la nivel
de guvern.
Bineînțeles că acest „parteneriat” este inegal din start,
pentru că intermediarul va contribui la această investiție doar
cu „protecția” și garanția că, prin presiuni specifice, de trafic
de influenţă şi corupţie, obiceiuri pe care, oficial, ţara lor le
condamnă, va genera un profit imens, doar pentru el,
reprezentantul grupului ostil României. Aceasta este
justificarea pentru intrarea în asociere, fără nicio sumă
de bani! Pentru a fi și mai convingător, „protectorul” îl
contactează pe investitorul din afara Uniunii Europene
după două zile, recomandându-i să citească două ziare, de
69
mare impact internaţional, în care sunt publicate aceleași
tipuri de articole denigratoare la adresa României.
Astfel, protectorul creează senzaţia că el deţine
controlul și poate manipula lumea în defavoarea
României!
În cazul de mai sus însă, strategia a dat greș.
„Protectorul” vorbise deja în prea multe locuri, propunându-le
prea multora acest tip de asociere, iar adevărul a ieșit,
inevitabil, la suprafață. Românii adevăraţi, ce nu sunt
puţini, îl urmăresc şi îl monitorizează însă pas cu pas. La
momentul oportun, aceste detalii vor fi cunoscute şi de
opinia publică.
Bineînţeles că astfel de cazuri nu reprezintă politica
Uniunii Europene. E normal că statele care se respectă și
gândesc pe termen lung, care vor că naţiunea lor să
reprezinte ceva și peste cincizeci ani, nu recurg la astfel
de stratageme sub demnitatea lor. Asemenea cazuri sunt
relativ izolate. Acele grupuri economice și state ostile
României dovedesc iresponsabilitate și inconștienţă
pentru viitorul lor, neavând capacitatea să înţeleagă că
forţa a treizeci de milioane de români, răspândiţi prin
toată lumea, ar putea fi distrugătoare pentru ei, dacă am
aplica doar jumătate din tehnicile lor pentru numai
treizeci de zile. Dar noi, românii, suntem RESPONSABILI!
Și mai cunoaştem şi proverbul românesc moștenit din
moși-strămoși: „minciuna are picioare scurte”.
„Concurenţa porneşte, totuşi, de la o minimă
egalitate de şanse” (Victor Martin – scriitor
român)
Tehnicile de distrugere a producătorului român
În toate instituţiile statului, avem cel puţin două
categorii de angajaţi.
O categorie o constituie profesioniştii, patrioţii,
responsabilii cărora orgoliul, subiectivismul excesiv al
reprezentanţilor guvernării le creează multe probleme,
aceştia aflându-se, de multe ori, în contradicţie cu interesele
de partid. Acest procent de oameni competenţi şi responsabili
este, din fericire, destul de mare. Ei sunt cei care continuă să
estompeze efectele negative ale unor decizii greşite ale
guvernării. Ei sunt oamenii responsabili din instituţii care au
salvat ţara.
A doua categorie este formată din oameni mai puţin
pregătiţi profesional, dar cu mare dorinţă de putere, insistenţi
pentru a o obţine, acceptând orice compromis pentru a accede
la o funcţie. Această a doua categorie este cea care a făcut cel
mai mult rău economiei, ca şi tuturor instituţiilor statului.
Oameni fără experienţă, fără discernământ, incompetenţi, dar
cu o dorinţă imensă de putere au dat peste cap de multe ori
activitatea instituţiilor statului, prin abuzul de putere, teroare,
72
ameninţându-şi colegii că îi lasă fără serviciu, dacă nu răspund
comenzilor politice sau personale abuzive.
Încă din Antichitate, se credea că „puterea trebuie
dată celui care nu va abuza niciodată de ea”. După
Revoluţie, au fost regimuri, partide care, din nefericire,
au promovat şi o asemenea politică, a abuzului, izolând
sau eliminând oamenii competenţi din instituţiile
statului.
Prin recunoaşterea acestui adevăr, mi-aş dori ca cei
marginalizaţi în anumite conjuncturi politice să nu înţeleagă
cumva că ei nu poartă nicio vină, pozând în postura de martiri.
În unele situaţii, nici specialiştii buni, competenţi, patrioţi nu
„creşteau” alţi oameni mai tineri pe lângă ei. Erau rigizi,
egoişti şi inflexibili, abuzând, la rândul lor, într-o anumită
măsură, de profesionalismul şi experienţa pe care le aveau.
Inflexibilitatea, încăpăţânarea, orgoliul, incapacitatea de a
lucra în echipă, refuzul brainstorming-ului şi al feedback-ului
reprezintă tot atâtea tare ale unei mentalităţi rigide, blocate în
trecut, care îl frânează şi îl blochează din evoluţie chiar şi pe
un bun specialist. Aşadar, recunoscându-ne, ca popor,
erorile, din dorinţa de a nu le mai repeta vreodată, putem
face un pas important spre noua noastră identitate, fiind,
în acest sens, necesar să facem tot posibilul pentru a evita
reiterarea unor astfel de situaţii şi anume ca un bun
specialist să fie complet izolat într-o instituţie a statului,
numai pentru simplul motiv că este un individ competent
sau că este bănuit a fi partizanul unui alt partid sau al
unei alte ideologii. Aceste forme ale abuzului de putere
73
trebuie definitiv eradicate, fiind străine unei evoluţii
normale şi sănătoase a fiinţei naţionale.
Prin astfel de cazuri, ca şi prin prezenţa celei de-a două
categorii de angajaţi mediocri şi interesaţi, pe care am descris-
o în paginile anterioare, imaginea şi traiectoria economiei
româneşti şi a mediului privat au fost puternic şi pe termen
lung afectate. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este
însăşi concurenţa neloială, susţinută şi promovată de o serie
de funcţionari din vamă şi din cadrul Fiscului. Aceşti
funcţionari i-au „învăţat” curând pe importatori legile nescrise
ale favoritismului şi ale protecţiei nelegale, sugerându-le
sumele „simbolice” pe care aceştia trebuie să le plătească
pentru a nu avea niciodată probleme, adăpostiţi sub
generoasa „umbrelă” a corupţiei. Pentru a nu rămâne la nivel
declarativ, voi prezenta în cele ce urmează câteva exemple
clare şi concrete care pot fi verificate şi confirmate la
Institutul Naţional de Statistică, apelând la datele privind
importurile şi exporturile României.
Cum funcţionează, prin urmare, cea mai mare reţea de
distrugere a producătorilor români, prin concurenţa neloială?
Dacă urmărim baza de date a Institutului Naţional de
Statistică pe ultimii cincisprezece ani, vom constata
următoarele: importuri de blugi, jachete, pulovere, mobilier,
legume, pantaloni, cămăşi, materiale de construcţii etc. Zeci de
mii de produse care au acelaşi element de bază. O majoritate
covârşitoare sunt introduse în ţară la preţuri simbolice de la
0,05 cenţi până la 0,30 de cenţi pe bucată.
74
Cetăţeanului simplu sau jurnalistului de ocazie nu li se
va părea nimic anormal în această situaţie, dacă nu vor
încerca să analizeze în profunzime preţurile simbolice cu care
este introdusă atâta marfă în ţară. În multe publicaţii, se
vehicula, la un moment dat, falsa idee conform căreia aceste
preţuri mici ar reprezenta, în fond, preţul real, determinat de
faptul că, în anumite ţări, forţa de muncă este mult mai ieftină.
Acesta este, într-adevăr, un indicator economic care are o
mare influenţă în construcţia preţului de cost final, însă nu
chiar într-o astfel de măsură.
În realitate, valorile simbolice la importuri nu au decât
rolul de a evita plata TVA-ului şi a taxelor vamale la intrarea
în ţară a mărfurilor.
Cu ani în urmă, la fiecare import, şpaga era de minimum
o mie cinci sute de euro, iar taxele şi TVA-ul erau achitate doar
pe o valoare simbolică, când, de fapt, ar fi trebuit plătite zeci
de mii de euro pe importul respectiv. Practic, la fiecare
importator, statul român pierdea între zece mii şi optzeci de
mii de euro minim. Efectul pervers, în acest context, nu este
reprezentat doar de pierderea acestor sume colosale.
Acest aspect nefiresc şi antinaţional a distrus aproape
întreg lanţul de producători români din diferite domenii de
activitate (industria uşoară, alimentară, agricultură,
pomicultură, industria mobilei etc.).
Acţiunile susţinute de arestarea, în masă, a vameşilor de
la Timişoara, Albiţa, Suceava din 2011, prin care s-a încercat o
demonstraţie de forţă, cu siguranţă, au fost interpretate la
75
nivelul Uniunii Europene doar drept nişte jalnice încercări de
inducere în eroare.
Aceasta pentru că, la acest nivel, era deja cunoscută de
foarte mult timp evaziunea fiscală ce se făcea prin Vama
Constanţa şi Vama Giurgiu. Şi nu întâmplător, Olanda (pe care
am dezaprobat-o, la timpul potrivit, pentru comportamentul
său specific colonialist) a avut atitudinea pe care a avut-o în
cazul aderării României la spaţiul Schengen, pentru că avea
informaţii reale din portul Constanţa (pentru cei care nu ştiu,
cei mai mari specialişti din lume în încasarea de taxe vamale
pe valoarea şi cantitatea reală în porturi sunt olandezii)
privind evitarea încasării taxelor prin intermediul anumitor
reţele de funcționari corupţi din România. Această practică
are o veche tradiție și este susținută de o rețea puternică şi
bine organizată, care îi alimentează cu uriaşe sume de bani pe
funcționarii de rang înalt.
Același tip de informații le aveau şi autoritățile din
Germania, inclusiv cu privire la traficul și importurile făcute
prin Vama Giurgiu. Şi aceasta pentru că bulgarii, nereușind să
facă față evaziunii fiscale susținute de funcționari ai statului,
au apelat la specialiștii nemți pentru a-i ajuta. O mare parte
din transporturile pe care le monitorizau în Bulgaria nu mai
corespundeau cu datele oficiale din România. Ţări importante
din Uniunea Europeană au dorit să verifice, şi nu de puţine ori,
cum funcţionează instituţiile statului care controlau
frontierele României. În ceea ce priveşte imigraţia ilegală şi
tot ceea ce ţine de siguranţa naţională a României (ceea
ce înseamnă, practic, siguranţa Uniunii Europene, atât
76
timp cât ţara noastră face parte din această organizaţie),
am obţinut punctaj maxim, însă la capitolul încasării taxelor
din importuri (TVA-ul reprezentând prejudiciul cel mai mare)
pentru valoarea şi cantitatea reală a importurilor, suntem pe
ultimul loc în Europa, la un nivel extrem de periculos pentru
Uniunea Europeană. Din păcate însă, atunci când s-au convins
că avem instituţii care sunt chiar mai sigure decât unele de ale
lor, demnitarii europeni, obişnuiţi mai mult să critice, au
preferat să nu mai spună nimic, trecând sub tăcere
profesionalismul şi corectitudinea angajaţilor implicaţi în
siguranţa naţională, prin urmare, chiar şi practica încasării
simbolice a taxelor de la importatori.
Cu siguranţă, însăşi intrarea în spaţiul Schengen a fost
ratată, în cea mai mare parte, din aceste motive!
În România şi probabil şi în alte ţări, se spune că cine
respectă legea îşi deschide drum sigur spre faliment.
La prima vedere, am putea crede că cea mai bună soluţie
ar fi scăderea taxelor, care ar rezolva problema ieşirii din
economia gri sau la negru.
Este însă greu de spus dacă aceasta ar fi soluţia corectă,
dat fiind faptul că există şi industrii, dar şi multe sectoare
economice care pot fi performante şi cu actualele taxe şi
impozite, iar statul consideră că dacă vor scădea taxele, cei
care pot plăti actualele taxe, de mâine, vor achita mai puţin,
iar certitudinea că cei care acum nu plătesc deloc sau achită
sume simbolice vor fi corecţi, începând cu momentul zero al
77
reducerii taxelor, nu există. Singura soluţie este de a tolera în
anumite limite şi o economie gri. Iar asta doar pe domeniile în
care se ştie că rata rentabilităţii este mică şi numai acolo unde
economia creează locuri de muncă. Aşa se întâmplă în orice
ţară.
Dar practică cu cele mai dăunătoare efecte fiscale pentru
economia României a constituit-o, în ultimii douăzeci şi trei de
ani, obiceiul antinaţional de a supune multor controale şi
hărţuieli agenţii economici.
Sunt perfect conştient de faptul că multe persoane
influenţe din Ministerul de Finanţe şi mulţi dintre cei care au
delapidat, ani de-a rândul, statul român vor fi deranjaţi de
afirmaţiile mele, iar dacă acestea vor avea şi un ecou mai
puternic, determinând o serie de consecinţe nefaste pentru cei
implicaţi, însăşi viaţa şi cariera mea vor fi puse în pericol,
pentru că se va încerca, cu siguranţă, prin orice mijloace, să fiu
compromis sau redus la tăcere, dar îmi asum acest aspect cu
promisiunea că dacă s-ar întâmpla acest lucru, vor apărea
mult mai mulţi şi mult mai vocali.
După Revoluţie, populaţia a avut mereu sentimentul că
cei puternici şi cu bani sunt, de fiecare dată, protejaţi, iar cei
mici, în permanenţă hărţuiţi.
Aşa cum aminteam şi cu un alt prilej, şi în Occident, în
ţările civilizate, există corupţie, dar aceasta nu afectează omul
simplu în mod direct, dezvoltându-se la un nivel superior,
unde sumele rezultate din astfel de practici sunt oarecum
„legalizate”, achitându-se anumite taxe pentru ele.
78
În România, cea mai dăunătoare practică financiară a
fost returnarea ilegală de TVA.
Încă de la introducerea TVA în România, această practică
a fost frecvent folosită în mod abuziv şi ilegal, atât de un
număr însemnat de funcţionari ai statului, de reţele străine şi
româneşti din lumea interlopă şi politică, cât şi de numeroşi
cetăţeni străini. Categoria ultimă a fost una preferată de
oficialii români, care nutreau credinţa că urmele abaterilor se
vor şterge mai uşor, odată ce aceştia vor părăsi ţara, iar
eventualele dovezi ar dispărea astfel.
Tragedia cea mai mare pentru statul român a fost că, în
tot acest timp, fiscul a strâns bani de la toate firmele mici care
încercau să se dezvolte, creând, în acelaşi timp, locuri de
muncă şi rezolvând astfel o problemă socială a statului, iar
câteva sute de afacerişti veroşi şi actori economici din
sistemul de stat retrăgeau, cu osârdie, din bugetul public, zeci
şi chiar sute de milioane de euro lunar sau trimestrial, sub
forma returnării de TVA.
În afara faptului că aceste returnări de sume lăsau statul
român aproape falimentar, fără banii necesari pentru drumuri
şi alte investiţii necesare, în acelaşi timp, contribuiau, în mod
sistematic şi la distrugerea producătorului român prin
neachitarea TVA de către importatori pe cantitatea şi valoarea
reală.
Produsele de import, odată ajunse în ţară şi puse în
vânzare, fac concurenţă neloială produselor autohtone prin
preţuri care ajung cu cel puţin 20 % sub nivelul pieţei. Printr-
un calcul matematic simplu, neachitarea TVA şi a taxelor
79
vamale determină o pierdere pentru stat de aproximativ 30 –
40 %.
Revoltător este că, timp de cincisprezece ani, oamenii
politici şi şefii unor instituţii importante ale statului foloseau,
în astfel de situaţii, o expresie celebră, o replică care-i
bulversa pe producătorii români: „Lasă, domnule, că trebuie
să luăm din import. Sunt mai ieftine!”.
Era şi normal să fie mai ieftine dacă marfa care valora
500.000 de euro şi pentru care ar fi trebuit să se achite minim
120.000 de euro taxe către statul român, intra în România cu
o taxă oficială de 500 de euro şi cu o şpagă de 1.500 – 5.000
euro, în timp ce producătorul român, în afara muncii
epuizante, a plăţii salariilor, a achitării cât mai multor taxe,
era copleşit de neputinţa de a înţelege cum de acele mărfuri
puteau fi vândute la astfel de preţuri care anulau orice tip de
concurenţă.
Cred că niciodată în istoria acestei ţări şi în nicio altă
ţară din lume nu s-a mai vorbit despre asemenea acte de
inconştienţă şi de iresponsabilitate îndreptate împotriva
statului român, promovate şi susţinute chiar de către
conducătorii acesteia. Astfel de practici care încurajează
importurile nelegale în detrimentul producţiei proprii produc,
în timp, efecte extrem de dăunătoare.
Iar acest fenomen îşi găseşte cu atât mai puţin o
justificare reală, atunci când realizăm că, la nivel înalt,
oamenii care au autoritatea de a schimba cursul lucrurilor nu
o fac şi nu din cauza unor avantaje personale, ci, în mare parte
80
şi pentru că nu înţeleg evoluţia, natura şi efectele nocive ale
fenomenului descris mai sus.
Astfel, în timp ce la nivel înalt şi pentru mize
exorbitante, se desfăşoară astfel de fenomene, în ceea ce
priveşte firmele mici şi mijlocii din sistemul de producţie
din România, instituţiile statului român sunt cele care le
dau lovitura de graţie micilor producători autohtoni.
Pe termen lung, dacă situaţia va rămâne aceeaşi, va
compromite inclusiv producătorul de componente auto
(ce a investit mult în ultimii ani în România). Asta pentru
că importatorii le pot propune produse aproximativ
similare, cu cel puţin 24 % mai ieftine, pentru export.
Exportatorul nostru ar putea fi tentat, deoarece s-ar
bucura pentru preţul mult mai mic oferit de importator
(care nu achită taxele pe valoarea şi cantitatea reală),
care îi va propune investitorului şi producătorului din
România să renunţe la a mai produce în ţara noastră,
„scăpând de grija angajaţilor”, iar prin ingineriile
financiare propuse de „importatorul cu experienţă”,
susţinut şi protejat de înalţi funcţionari corupţi ai
statului, va pune statul român în situaţia de a nu mai
încasa nici TVA-ul de la import, dar mai mult de atât,
exportatorul va primi ilegal şi returnare de TVA pentru
operaţiunea de export. Iar singurul rezultat va fi apariţia
unui număr şi mai mare de şomeri şi păgubirea statului
român cu cel puţin 40% TVA şi alte taxe la o marfă care
nu a fost produsă în România, dar oficial, în documente,
aceasta apare ca fabricată în România.
„Mijlocul esenţial pentru manipularea
realităţii este manipularea cuvintelor. Dacă poţi
controla înţelesul cuvintelor, atunci poţi controla
şi oamenii care trebuie să utilizeze cuvintele.”
(Philip K. Dick – scriitor)
Cum a fost distrusă imaginea românilor
La începutul anului 2013, într-o discuție despre cele mai
mari oportunități investiționale din Europa în următorii
douăzeci de ani, mi-a fost prezentat un material destul de
complex pe mai multe domenii de activitate. Acest document
plasa România pe primul loc într-un top al
oportunităţilor de investiţii în următoarele două decenii.
Deşi eram conştient de calităţile şi atuurile noastre
ca ţară, mărturisesc că, pentru moment, m-a mirat faptul
că suntem plasaţi pe o astfel de poziţie şi am considerat
necesar să întreb: de ce suntem atât de denigraţi în presa
occidentală, dacă, factual, ţara noastră deţine un
asemenea potenţial?
Răspunsul a venit atunci prompt şi laconic, din
partea interlocutorilor mei: „Tocmai din acest motiv!”.
După ce am citit cartea lui George Friedman, Următorii
100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI, am avut bucuria unei
reconfirmări a multor concluzii personale, identice cu ale
majorității românilor. Am aflat însă și câteva aspecte
82
geopolitice și strategice noi, care, cu siguranță, ne vor
avantaja, dacă vom fi mai responsabili în actul de guvernare a
acestei țări.
Aceiași români nu înţeleg cum: în ultimii douăzeci şi
trei de ani, eram criticaţi, pentru că îi discriminăm pe
ţigani, iar acum, multe ţări din Occident dovedesc o
atitudine lipsită de înţelegere faţă de această etnie? Și
atunci, singura concluzie a multora este că aceste critici
au fost parte dintr-o politică de denigrare complexă, al
cărei scop definit era însăşi acapararea economică a ţării
ieșite din comunism, inclusiv prin sacrificarea şi
denigrarea ţiganilor şi a românilor.
Aceasta este percepţia majorităţii românilor din
colegiul meu, cu privire la schimbările care au avut loc în
ţară în ultimii douăzeci şi trei de ani. Aceștia știu că și
clasa politică este deficitară din punct de vedere al
patriotismului, al competenţei şi implicării. Dar mai știu
și că o parte din ţările din Occident nu au niciun interes ca
noi să progresăm, pentru că altfel am fi un competitor
veritabil.
Voi argumenta în această carte, așa cum o fac și în sutele
de întâlniri oficiale pe care le am din poziția de senator, faptul
că România are toate atuurile și un potențial imens de a
deveni una dintre țările importante ale Europei, cu o
economie puternică, cu un buget mai mare și cu o strategie
eficientă de cheltuire a banului public.
83
Îngenuncherea unei naţiuni, supunerea ei, se face,
așa cum o dovedește istoria îndepărtată sau cea actuală,
prin tertipuri, dezinformare și minciună. Se lansează
informaţii false – contopite într-un scenariu credibil –,
care sunt prezentate a fi reale, demonizând naţiunea
luată drept ţintă şi slăbindu-i, astfel, imaginea pe plan
extern.
Unul dintre cele mai mârșave planuri de denigrare a
României a fost schimbarea denumirii de țigani în rromi.
Acuză cea mai vehementă a unor grupuri ostile României, în
anii ’90, era că nu le oferim drepturi țiganilor. Și schimbarea
denumirii din țigani în rromi, spuneau cei ce luptau împotriva
României și țiganilor, ar fi fost o soluție pentru a elimina
aceste „încălcări ale drepturilor”.
Nici comunitatea țiganilor, dar nici majoritatea
românilor nu au înțeles atunci că, de fapt, era un plan bine pus
la punct de denigrare a României pe termen lung. Planul era
simplu. Pentru faptul că, în acel moment, se știa că 1 – 2 % din
rândul țiganilor, ca şi o mică parte a românilor (aşa cum se
întâmplă, de altfel, cu orice altă națiune) prezintă o anumită
tendință spre infracționalitate, persoane de acest gen au fost
„ajutate” să părăsească România în numele „drepturilor ce
trebuie respectate”, fiind primiți în Europa, America și chiar
pe alte continente.
Presiunile externe convergeau în direcţia de a schimba
cât mai repede numele țiganilor în rromi, pentru ca orice
infracțiune (făcută de infractori români sau țigani) să fie
atribuită românilor și României. Infracţiunea nu poate avea
84
etnie sau naţionalitate – de exemplu, frauda de şaizeci de
miliarde de dolari pe care Bernard Madoff a provocat-o
americanilor NU POATE FI CARACTERIZATĂ CA FIIND
COMISĂ DE UN EVREU, CI DE UN INFRACTOR DE ORIGINE
EVREIASCĂ, dar asta nu ar justifica în niciun fel o acuzaţie
împotriva evreilor. Infracţiunea nu o făcuse un evreu, ci
un infractor, care întâmplător, era etnic evreu.
S-a mai strecurat și acuzaţia că românii ucid unguri
printr-un plan bine pus la punct. Vă aduc, în acest sens,
aminte de cazul Coșeriu de la Târgu Mureș, în care știrile
în care românii ar ucide unguri au făcut înconjurul lumii.
Situaţia era însă exact invers. Dar bineînţeles că nu-i
puteam acuza pe etnicii maghiari de un lucru de care nu
se făceau vinovaţi că naţiune. Asistăm la derularea unor
planuri, făcute în birouri obscure, de grupuri ostile
României. Din fericire, aceste jocuri mârșave și perverse
nu au avut succes pentru că erau mult prea îndepărtate
de realităţile României. În marea lor majoritate, nu aveau
nicio legătură cu realitatea.
Văzând că, prin planul A, nu au reușit să pornească un
război civil în România și nici să divizeze țara, au trecut la
planul B care presupunea denigrarea țării. Având informații
conform cărora, întâmplător, în acel moment, grupul dur al
infracționalității din România era compus, în mare parte, din
țigani, dar și din români, aceştia au făcut toate demersurile
necesare pentru a permite accesul acestor indivizi în tot
Occidentul.
85
Eu nu am reușit să obțin viză pentru Occident, decât în
1998, dar şi atunci, cu destul de multe piedici, eforturi și
intervenții. Asta chiar dacă eram un contribuabil onest, cu
sute de angajați în zona mea de activitate.
În acest timp, bandele de ţigani și de români
infractori, pe care autorităţile române reușeau totuși să
le ţină sub control, au avut porţile graniţelor deschise de
către ţările civilizate, fiind, practic, „rugaţi” să facă tot ce
le trece prin cap, numai infracţiuni să fie. Şi toate acestea
în numele respectului drepturilor omului (care, spuneau
ei, în România, nu erau respectate)!
S-a întâmplat exact ca și cum noi, românii, am pune în
aplicare un plan bine gândit de a-i aduce în România pe toți
pedofilii din Belgia și Olanda, i-am încuraja și le-am crea
cadrul și condițiile potrivite pentru infracționalitate, i-am
filma, am strânge mii de probe, iar după aceea am împrăștia în
toată lumea acuzații la adresa poporului belgian și a celui
olandez, cum că acestea ar fi popoare de pedofili! AR FI
CORECT? AR FI REAL? Sau să afirmăm că austriecii ori
americanii sunt popoare care își violează în beciuri și
subsoluri propriii copii, ținându-i sechestrați, dacă ar fi să ne
raportăm la cazurile din ultimii ani.
Comunitatea țiganilor din România a fost prejudiciată
enorm prin acest plan mârșav pus în aplicare împotriva
României de grupurile ostile țării. Țiganii sunt o minoritate,
care are o bogată zestre culturală, formată din peste treizeci şi
cinci de domenii diferite, dar aceştia nu au fost niciodată, cu
adevărat, sprijiniți să se dezvolte în aceste direcții specifice.
86
Dimpotrivă, au fost mereu încurajați să aibă un comportament
degradant și antisocial de către grupurile ostile României şi
acest lucru numai pentru a denigra țara.
O parte dintre aceste grupuri ostile României, în
istoria lor oarecum recentă, s-au ocupat de comerţul de
sclavi. Timp de două sute de ani, au practicat acest
comerţ, iar pentru mulţi, nici în ziua de astăzi, se pare că
nu s-a produs schimbarea la nivel mental, aceştia
continuând să aibă o mentalitate colonialistă și perversă.
În arhiva presei româneşti, se pot găsi informaţii
reale despre comunitatea ţiganilor. De exemplu, un
articol publicat în cotidianul „Adevărul” povestește
despre „dinastia căldărarilor din Brateiu, de la cort la
casă și de la lei la euro” – aceasta este, de fapt, realitatea
despre această comunitate. Fanfara Zece Prăjini,
promovată de un german în toată lumea, este doar unul
dintre miile de exemplele pozitive, care pot ilustra
talentul şi bogăţia culturală a comunităţii ţigănești din
România. Dacă, întâmplător, în această etapă a istoriei, în
cazul ţiganilor, se înregistrează un procent sensibil mai
mare de cazuri de infracţionalitate sau de agresivitate
comparativ cu alte etnii (români, evrei, unguri, tătari),
acest lucru nu îi poate face să aibă drepturi mai puţine. În
acest punct, trebuie să recunoaștem că statul are unele
deficienţe în privinţa integrării şi educării comunităţii
ţigănești. Este oarecum vizibilă o asemănare cu situaţia
comunităţilor de persoane de culoare din SUA, care au
suportat abuzuri îndelungate din partea americanilor și
87
care, cu mare greutate, au obţinut unele drepturi recent,
doar după moartea lui Martin Luther King Jr. Totuși, în
niciun moment din istoria lor, românii nu au făcut
abuzuri asemănătoare împotriva ţiganilor, așa cum s-a
întâmplat pe continentul american, împotriva oamenilor
de culoare.
Nu putem încadra într-o structură de normalitate
folosirea unui mic procent dintr-o etnie, care comite
infracțiuni, pentru a-i caracteriza, la modul general, pe toți
membrii acesteia sau şi mai rău să învinuieşti şi să
compromiţi ţara şi locuitorii din care provin acei infractori.
De aceea, trebuie luate măsuri urgente de protejare a
comunității țigănești din România, conservându-le, pentru
început, numele lor corect, de țigani, cu care majoritatea se
mândresc. Și au motive reale să o facă pentru muzică,
profesiile şi obiceiurile lor vechi şi atât de pitoreşti. Este
fundamental să înţelegem că infracţionalitatea nu este o
caracteristică a ţiganilor, ci a celor ce o comit, a celor ce
încalcă legea, indiferent de etnie şi naţionalitate.
Acum, după ce am aflat care au fost intenţiile care s-
au ascuns, de fapt, în spatele schimbării denumirii
ţiganilor în rromi, este necesar să acordăm mai multă
atenţie oricărei alte propuneri, de unde vine și ce se
urmărește prin aceasta.
Se ştie că, pentru a denigra România, au fost cheltuiţi
mulți bani de către grupările ostile țării noastre, România
având de suferit foarte mult la capitolul imagine pe plan
88
extern. Iar prezentarea României reale și adevărate ne va
costa foarte mult atât în timp, cât și financiar.
În Franța, Anglia, Germania, Ungaria, Spania și în toate
țările în care există minorităţi țigăneşti, aceşti locuitori se
numesc gipsy. Nu francez în Franța sau ungur în Ungaria. Una
dintre teoriile intens vehiculate subliniază tocmai caracterul
evident al planului acestor grupuri ostile României în ceea ce
priveşte asemănarea terminologică dintre aceste două
cuvinte. Aceeași convingere o au românii, dar și comunitatea
țigănească în totalitate. La Sărbătorile Iașului, în perioada 10 –
15 octombrie, în afara pelerinajului religios, mai au loc și
diverse manifestări de promovare a diversității culturale. Iar
acest lucru se întâmplă în fiecare an. Printre popoarele din
zona Balcanilor, a Europei și Asiei care participă la aceste
deosebite manifestări, pentru a-și promova propria cultură, s-
a numărat și o delegație a țiganilor care au purtat mai multe
bannere pe care era scris „Yes, gipsy! Da’ noi suntem ţigani şi
ne mândrim cu asta!”.
Aceşti ţigani aveau o ţinută vestimentară și
comportamentală de excepţie, iar faţa le era luminată de
bucuria şi mândria de a aparţine acestei etnii. Și aveau și
de ce! Pentru frumuseţea dansului, a cântecului şi
portului tradiţional, pentru talentul şi profesiile lor unice
în lume, pentru arta şi măiestria prelucrării manuale a
obiectelor din aur, argint, cupru, aluminiu sau fier la un
nivel şi o performanţă cum rar se mai poate găsi în lume.
În discuţiile avute cu ei erau foarte îngrijoraţi şi
nedumeriţi faţă de ceea ce li se întâmplă şi nu puteau
89
avea o explicaţie logică, de ce Occidentul, vrea să-i
desfiinţeze ca etnie, schimbându-le denumirea etnică din
„ţigani” în „rromi”, când ei, de sute de ani, aşa sunt
apreciaţi, criticaţi, identificaţi etc.
Minoritatea reprezentată de ţigani a fost folosită de
Europa, în ultimele cinci – şase secole, pentru că avea
multe calităţi şi rezistase pogromurilor, persecuţiilor și
abuzurilor. Chiar dacă au avut parte de o istorie atât de
zbuciumată, aceştia nu au trecut totuşi prin experienţe
extrem de dureroase, similare celor provocate populaţiei
de culoare din Africa de către popoarele „Europei
civilizate”, care îi răpeau, îi sechestrau, îi violau și îi
vindeau ca sclavi latifundiarilor americani.
Românii, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, nu au
iniţiat, dar nici nu au permis ca pe teritoriul țării să aibă loc
asemenea monstruozități. Recunoaștem și acceptăm, totodată,
adevărul că au existat unele excepții în perioade când ne
aflăm sub ocupație străină sau sub regimuri totalitare,
(pogromul de la Iași din timpul generalului Antonescu este un
astfel de exemplu, când mii de evrei au fost omorâți sau
deportați; de asemenea, nu trebuie să uităm nici atrocitățile
unor călăi români din timpul regimului comunist, care au
acţionat sub presiunea Moscovei).
În ceea ce priveşte toleranţa şi libertatea de exprimare
în gândire, românii au fost un exemplu în Europa încă de
acum 600 de ani. Voi oferi, în acest sens, două exemple
relatate în cartea „Cehia, istorie şi cultură”, scrisă de domnul
profesor doctor Anton Caragea în 2005 şi editată la Editura
90
Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură şi Ştiinţă „Mihai
Eminescu”.
Cehii au dovedit întotdeauna o înclinaţie nativă spre
deschiderea de noi viziuni realiste, spre civilizaţie şi
acceptarea noilor descoperiri în religie, arhitectură etc. După
primele încercări de reformă promovată de către John
Wycliffe, rectorul Universităţii Oxford din Anglia, apare o
figură proeminentă a Cehiei, în persoana lui Jan Hus, ajuns
rector al Universităţii din Praga, în 1409, cu ajutorul
renumitului rege Wenceslaus.
Jan Hus promovează un program radical de reforme dar
care nu erau pe placul Bisericii Catolice dominante şi
inchizitoare, atrăgând, astfel, dorinţa Bisericii de a-l lichida.
În 1414, cei doi acceptă amândoi să onoreze o invitaţie
la Constanza, în Elveţia, în faţa unui consiliu catolic. Jan Hus,
un bun orator, pregătit din punct de vedere teologic şi nu
numai, având şi un caracter bazat şi format pe principii
biblice, creştine, care promovau toleranţa şi înţelegerea, nu şi-
a putut imagina că ar putea fi condamnat, omorât, chiar de
către cei care îl propovăduiau pe Hristos.
Ajuns în faţa conciliului, argumentele raţionale şi în
sprijinul toleranţei creştine, pe care Hus le descoperise în
Biblie, nu au fost suficiente pentru a nu fi ars de viu pe rug pe
6 iulie 1415, iar prietenul său, Jerome de Praga, este şi el ars
pe rug un an mai târziu, pe 30 mai 1416.
Cel mai interesant fapt în acest caz tragic este că, în
cadrul conciliului, erau şi reprezentanţi ai Moldovei şi
91
Munteniei, în persoana boierilor Thobermur (Dobromir) din
partea Moldovei şi Georgius de Samusinis din partea
Munteniei, care s-au ridicat cu curaj şi fără frică în cadrul
conciliului şi au declarat următoarele: „Ţara mea şi Domnul
meu nu condamnă pe nimeni pentru vina de a gândi!”. Şi au
cerut de urgenţă eliberarea inculpaţilor. Dacă atitudinea celor
doi reprezentanţi ai Moldovei şi Munteniei ar putea părea
accidentală şi conjuncturală, ceea ce se va întâmpla mai târziu,
de fapt, reacţia lor confirmă că această atitudine era
imprimată în conştiinţa poporului român, chiar şi acum 600
sau 2000 de ani.
După execuţia lui Jan Hus şi a lui Jerome de Praga,
Biserica Catolică din timpul acela nu se mulţumise cu cele zeci
de mii de crime împotriva celor care „îşi permiteau să
gândească liber” şi porneşte o prigoană împotriva poporului
ceh, zeci de mii de refugiaţi luând drumul Transilvaniei.
Deoarece Transilvania era relativ aproape şi făcea parte din
aceeaşi structură de ocupaţie, aceştia au trecut munţii în
Moldova, deoarece călăii ajunseseră şi în Transilvania pentru
a-i omorî.
Domnul Ţării Româneşti, Alexandru cel Bun le acordă
azil şi le oferă multe înlesniri pentru libertatea de gândire şi
manifestare a religiei lor.
Aceste date sunt prezentate inclusiv în Cronicile de la
Mănăstirea Neamţ, iar numărul „husiţilor” din Moldova, în mai
multe relatări, era de minim 25 – 50 000 de creştini.
92
Am dorit să relatez unul dintre numeroasele exemple
din acest context, unul real, care descrie poziţia poporului
român privind discriminarea, toleranţa şi iubirea faţă de
aproape.
Aş mai expune încă un exemplu despre cum au procedat
românii cu minoritatea ţiganilor, în timpul lui Nicolae
Ceauşescu.
În timpul lui Nicolae Ceauşescu, oricărui român din etnia
ţiganilor, i se garanta un loc de muncă, i se asigura o locuinţă,
de multe ori făcându-se chiar discriminare pozitivă, deoarece
casele mai mari sau centrale li se ofereau lor. Locuinţele care
aparţinuseră membrilor forţei de elită româneşti înainte ca
aceştia să fie lichidaţi, în mod criminal, la Canalul Dunăre –
Marea Neagră sau în închisori, le-au fost oferite ţiganilor.
Aceste locuinţe reprezentative ale celor omorâţi pe nedrept,
dintre care foarte multe erau localizate central, au fost
repartizate minorităţii ţiganilor, sperându-se că, astfel, aceştia
să se integreze.
Parţial, a fost o reuşită, dar în foarte multe cazuri, a
existat o respingere totală a integrării, politica occidentală, de
după 1989, faţă de România şi minoritatea ţiganilor fiind
speculată de grupările infracţionale din rândul acestora.
Autorităţile române, prin organismele specializate, ştiau
şi ţineau sub control acest fenomen. Prin politica Occidentului
de după 1989, instituţiile statului român nu şi-au mai putut
face datoria, deoarece grupările infracţionale din rândul
minorităţii ţiganilor exploatau politica ţărilor ostile României,
93
profitând de teama de acţiune a instituţiilor statului român
pentru a nu fi acuzaţi de discriminare, în mod nedrept, pe
fapte imaginare, aşa cum se mai întâmplase.
Prioritatea României şi a Uniunii Europene trebuie să fie
integrarea cât mai rapidă a comunităţii de ţigani din România,
dar acest lucru va fi posibil numai atunci când ţările Europei
Occidentale, ostile României, vor renunţa la a se mai folosi de
un procent mic din rândul minorităţii ţiganilor pentru a
denigra ţara noastră.
Este necesară, cât mai curând, elaborarea unor
programe de educaţie, conservarea profesiilor specifice lor, a
culturii acestora, promovând calităţile şi abilităţile membrilor
comunităţii de ţigani din România.
Trebuie, de asemenea, asigurate proceduri corecte din
partea Uniunii Europene, nu ca până acum. Fondurile primite
din partea Uniunii trebuie să fie cu adevărat folosite pentru
educaţie şi integrare şi nu pentru a asigura excursii,
divertisment şi contracte unora dintre membrii comunităţii
ţigăneşti, numai pentru ca fondurile alocate să capete o
justificare.
Rezultatele vor apărea imediat ce şi românii, şi ţiganii
vor constata că ţările din Occident nu vor mai încerca să
denigreze România prin denunţarea faptelor acelei mici
minorităţi infracţionale din rândul minorităţii ţiganilor.
„A lucra într-un fast-food nu este ceva sub
demnitatea ta. Bunicii tăi aveau o altă
denumire pentru asta: o numeau șansă.”
(Bill Gates – om de afaceri)
Românii, o forţă de muncă puternică şi ieftină
Pentru Europa
În timp ce o parte a presei, ostilă României, ne
denigrează, sunt și mulți occidentali care ne susţin și ne
apreciază. Un englez recunoștea, în presa din Marea Britanie,
că muncitorii români sunt cu mult mai harnici decât englezii.
Tot el spune că, nu își poate închipui cum s-ar descurca
industria alimentară, patiseriile, brutăriile, restaurantele,
hotelurile şi turismul în acest moment, dacă nu ar exista
muncitorii români.
În celebra publicație „The Guardian”, apare următoarea
declarație despre România: „Românii sunt mândri de
onestitatea lor, nu vă lăsați prostiți. Sunt un popor cinstit, nu
vă lăsați păcăliți.”.
În discuțiile private pe care le-am avut cu oficialități din
Spania și Italia, acestea recunoșteau că românii au avut un rol
esențial în creșterea și menținerea economiei la un nivel
performant în perioada 1990 – 2013, prin faptul că peste 90
% dintre muncitorii români sunt buni profesioniști, bine
pregătiți și performanți raportat la munca depusă și la banii
primiți comparativ cu spaniolii sau italienii.
96
Ostilitatea acestora din urmă este oarecum de înțeles,
românii fiind percepuţi ca o forţă concurentă destul de
puternică, ameninţând, din punctul de vedere al străinilor,
însuşi nivelul lor de salarizare, precum şi condiţiile de muncă,
pentru că românii acceptă să muncească mai mult şi mai
eficient, pe bani mai puţini.
Fără aceşti muncitori români, blamaţi pe nedrept de
atâtea ori, multe ţări nu ar fi fost, cu certitudine, niciodată atât
de performante. Cum ar mai fi fost oare astăzi economia Italiei
sau a Spaniei, în condiţiile în care tinerii noştri continuă să
muncească de multe ori pentru nişte salarii mici, dacă nu ar fi
avut angajaţi, în sectoare importante, peste un milion de
români?
În acest sens, este de apreciat politica Spaniei și cea a
Italiei, care au știut să își atingă propriile obiective economice
prin imigranți. România nu are o asemenea politică, ceea
ce este extrem de dăunător economiei.
Pentru a ilustra mai concret această situaţie, aș dori să
ofer doar un singur exemplu, extrem de benefic, pentru omul
de rând din Spania. Spaniolii au reușit, cu ajutorul imigranților
români, să-și schimbe toate apartamentele vechi, construite în
anii 1950 – 1970 (incomode, mai lipsite de confort), în
perioada 2004 – 2008, când economia Spaniei exploda,
imigranții români având o mentalitate de proprietari (90 %
dintre români sunt proprietari și nu se vor lăsa atrași de
marile grupuri financiare pentru a deveni chiriași), iar
românii dorindu-şi, prin urmare, să deţină un apartament în
Peninsulă Iberică, dacă li se creau condiţii avantajoase.
97
Spaniolii construiseră mult mai multe locuinţe, decât le
erau necesare. Atinseseră acest nivel încă din 2005. Atunci
când pe piaţă sunt mai multe locuinţe decât este necesar, nu
urmează decât scăderea preţului lor. Pentru a menţine
creşterea economică în sectorul construcţiilor, în continuare,
singura măsură era să găsească proprietari ai excedentului de
locuinţe. Aceşti „viitori” proprietari ai numărului în excedent
de locuinţe nu puteau fi nimeni alţii mai potriviţi decât
românii. În 2005 – 2008, românii, stabiliţi cu forme legale sau
nu, erau peste 1.000.000, iar cel puţin 300.000 dintre ei aveau
fiecare economii de cel puţin 20 – 30.000 euro, bani care, până
în acel moment, erau rezervaţi pentru o investiţie în România,
iar din acel moment, au rămas în Spania.
Oficialitățile spaniole împreună cu sistemul bancar au
analizat în profunzime efectele vânzării acestor case către
români, chiar dacă aceștia nu erau cetățeni spanioli. În acel
moment, un imobil care, cu zece ani în urmă, costa cel mult
30.000 de euro, a ajuns brusc la 150.000 – 200.000 de euro.
Peste 50 % dintre imigranții români aveau economii modice
de 20 – 30.000 de euro. În această situaţie, oficialitățile
spaniole s-au gândit că ar fi mai bine pentru Spania dacă
românii, în loc să trimită banii în România, pentru ca
aceştia să-și construiască acolo case, mai bine li se
creează posibilitatea să își cumpere, prin credit cu o
durată treizeci de ani, un apartament vechi în Spania.
Astfel, statul spaniol avea mai multe avantaje: spaniolii își
schimbau un apartament vechi, care necesita renovare
generală, cu unul nou, piaţa construcţiilor continuând
98
astfel să se dezvolte într-un ritm progresiv, iar imigranţii
care veniseră în Spania, cu gândul de a face bani pentru a-
și construi o casă în România, se stabileau cu tot cu
familia și copiii în Peninsulă. Astfel era rezolvată și
problema natalităţii, problemă cu care se confruntă, la
scară largă, întreaga Europă.
Prin urmare, într-o primă fază, cetăţeanul spaniol
vindea un apartament vechi care necesita cheltuieli de
renovare urgente, cu 200.000 de euro, unui român.
Românul se lega astfel de Spania pentru totdeauna, statul
spaniol oprea toţi banii în propria economie, iar
cetăţeanul spaniol se alegea cu un apartament nou.
Mulți se întreabă, cu siguranţă, de ce nu am luat în calcul
şi varianta achiziţionării unui apartament nou de către
români, similar cetăţeanului spaniol. Din păcate, această
variantă nu a prea fost posibilă, totul fiind gândit în favoarea
statului și cetățeanului spaniol. Specialiştii spanioli în piaţa
imobiliară şi financiară, având multă experienţă şi cunoștințe
exacte despre economia de piață (la acel moment, românii
neînţelegând prea bine ritmul şi sensul ciclurilor economice
sau al crizelor), iar prețurile în imobiliare ajungând la un nivel
maxim, au ştiut că în perioada imediat următoare, va urma o
scădere drastică a acestora. S-a dat atunci semnalul că băncile
să acorde credite imigranților români pentru un plafon maxim
de 200.000 de euro, deoarece în această valoare se încadrau
apartamentele vechi de patruzeci – cincizeci de ani, iar scopul
era benefic poporului spaniol. Spaniolii informați, care au
primit sume de 200.000 de euro pentru un apartament ce nu
10
98
e 7~G 6•-e 5~e •
321
0
Sumo4e IIImIse Tn !as1I do romIllllldon _!Nlale_MioItdt.-o -'din PI8(1caII din dr ..... )
r---------------------------------,7%
4tIL !:e~~....s
3% -e..2%
1%
,_ 1_ lOOO *1 21:102 20CXI lOOt 2005 .. 1IIIfI 2CICe 2OCI8 21010
www.khrts.ro
99
valora mai mult de 30.000 de euro în urmă cu zece ani, au pus
atunci banii în bancă, iar acum își pot achiziționa o casă nouă
şi mare cu o sumă mult mai mică decât în perioada de boom
economic şi la acest capitol, cred că se potriveşte citatul:
„analfabetul viitorului nu va fi cel care nu va şti să citească, ci
cel care nu va şti să înţeleagă”.
Şi eu, Ionel Agrigoroaei, la aceea dată, credeam că ştiu
totul despre criză şi ciclurile economice, dar nu a trecut mult
şi am înţeles pe propria piele că mai era loc de a învăţa, nicio
criză neputând fi comparată cu alta din multe puncte de
vedere.
Oricând va fi o categorie importantă de oameni care vor
crede că ei nu vor intra în malaxorul unei crize, dar cei care
cunosc şi poate şi controlează fenomenul, sunt destul de bine
pregătiţi pentru a-i include în „joc” pe oricine măcar o dată în
viaţă.
„Un stat care se foloseşte de legi rele,
dar respectate, stă mai presus de acela
care are legi bune, dar neţinute în seamă.”
(Tucidide – om politic şi istoric
atenian)
Despre Constituţie și Regionalizare
Trebuie să mărturisesc, de asemenea, faptul că am
rămas realmente uimit de modul documentat, matur şi
ancorat în actualitate, cu care cetăţenii au sesizat anumite
probleme de interes naţional cu care se confruntă România.
Dar, dintre toate acestea, subiectul care a căpătat cel mai
mult contur şi a suscitat un interes deosebit a fost cel al
proiectului de regionalizare a României.
Toţi membrii Parlamentului, printre care mă număr, la
rândul meu, au considerat că, până în toamna anului 2013,
procesul de regionalizare va fi finalizat. În acest context,
persoanele cu care am purtat discuţii mi-au atras atenţia cu
privire la posibilele efecte negative ale acestui proiect. În
primul rând, am fost întrebat de către cetăţenii din colegiul
meu în ce ţară s-a mai solicitat o împărţire a teritoriului pe
regiuni istorice precum în urmă cu două – trei sute de ani. Am
mai fost întrebat şi în care capitol anume, de negociere cu
Uniunea Europeană, a fost introdusă această condiţie a
regionalizării care trebuie întrunită în vederea accesării
fondurilor nerambursabile.
102
În acest context, am sesizat faptul că există anumite
temeri, mai ales în rândul oamenilor obişnuiţi şi mi-am dorit
foarte mult să aflu, în mod concret, care sunt acestea.
Discutând cu cei din colegiul meu, dar şi cu reprezentanţii a
peste patruzeci de ONG-uri, alături de care am participat la
diverse dezbateri, am reuşit să identific valenţele reticenţelor
pe care le resimt cetăţenii, mai ales cei trecuţi de prima
tinereţe.
Se pare că destul de mulţi români văd această iniţiativă
de regionalizare precum un plan ascuns al marilor puteri de a
fărâmiţa, în viitorul apropiat, România. O reîmpărţire
administrativ-teritorială ar însemna, în accepţiunea acestora,
să ne asumăm, ca naţiune, riscul ca aceste noi regiuni să fie
scindate pe viitor, intrând separat sub influenţa celor mai
importante ţări ale Europei, şi nu numai.
Deşi sună a teorie conspirativă, unii români o consideră
posibilă, cu toate că o parte din fiinţa lor este conştientă de
faptul că decidenţii acestei schimbări nu au avut nicidecum în
vedere să aducă vreodată vreun prejudiciu de orice natură
integrităţii României.
Personal, sunt pe deplin convins că niciun român dintre
cei care au susţinut acest proiect, nu a făcut-o cu o intenţie
ostilă ţării sale.
Cu toate acestea, credinţa mea este că suntem datori să
ascultăm cu multă atenţie şi recomandările, dar şi temerile
cetăţenilor de vârsta a treia, care au trecut prin multe în viaţa
lor, care au văzut şi auzit de la bunicii şi străbunicii lor multe
103
lucruri adevărate şi poate nespuse despre istoria noastră
zbuciumată. Consider că toate aceste temeri, toate aceste
gânduri ar trebui să treacă, cel puţin o dată, prin filtrul
reflecţiei acelora în puterea cărora stă decizia ultimă.
În loc să fie ironizate, acest gen de idei ar trebui să
atragă atenţia, să devină subiect de dezbatere publică, să li se
explice cetăţenilor, cu respect, cu onestitate şi transparenţă,
pe înţelesul tuturor, rostul unor astfel de decizii, astfel încât să
nu mai fie nicio umbră de îndoială.
Suma de argumente pro şi contra regionalizării trebuie
atent pusă în balanţă, acceptând, totodată şi faptul că
planurile de dezvoltare economică, prin înfiinţarea unor
centre de comandă regionale, îşi găsesc o justificare
indiscutabilă în eliminarea erorilor economice şi a risipei de
bani publici care s-a produs, în trecut, pe teritoriul fiecărui
judeţ în parte.
Aceste obiective ar putea fi duse la bun sfârşit prin
constituirea unor echipe performanţe de specialişti care să
analizeze atent riscurile şi oportunităţile de investiţii la
nivelul noilor regiuni, un concept nou de dezvoltare,
diminuându-se astfel, implicit, birocraţia şi promovându-se
proiecte serioase şi competitive, care să deservească şi să
dezvolte, într-un timp scurt, cu eficienţă şi coerenţă, întreaga
regiune.
Este necesar ca fiecare dintre aceste centre regionale, cu
rol de dezvoltare economică, să fie coordonat doar de
specialişti care şi-au demonstrat în timp performanţa şi arta
104
de a conduce şi administra cu succes proiecte financiare de
anvergură. De astfel de resurse umane este nevoie în acest
nou tip de instituţii, în detrimentul persoanelor promovate pe
criterii politice, fără experienţă, incorecte şi necompetitive.
O altă problemă care a apărut, deseori, în discuţiile
avute cu cetăţenii a fost cea a modificării Constituţiei. Toţi
oamenii de bună-credinţă cu care am stat de vorbă au fost de
acord că, în definitiv, întotdeauna se poate discuta despre
îmbunătăţiri. Cu toţii sunt de acord că putem avea o
Constituţie şi mai bună, dar acest lucru trebuie realizat în
timp, după o serie de dezbateri şi după ce vom fi pe deplin
convinşi că noile modificări ne vor aduce o viaţă mai bună, iar
ţara va merge într-o direcţie corectă.
Cuvintele pe care le-am auzit cel mai adesea, când am
abordat subiectul Constituţiei, au fost următoarele:
„Constituţia este bună, domnule, oamenii sunt nepotriviţi!”. Şi,
într-adevăr, dacă politicienii şi funcţionarii statului ar fi mai
bine intenţionaţi, mai conştienţi de responsabilitatea pe care o
au faţă de oamenii care i-au ales, ar înţelege poate că datoria
lor este să vegheze asupra bunului mers al lucrurilor, iar
singurul lor scop ar fi dezvoltarea României, indiferent de
forma Constituţiei.
În acest context, consider că un proverb vechi al
poporului nostru poate descrie cel mai expresiv şi cel mai
bine, totodată, această situaţie în ansamblul său: „Omul
bun va face bine chiar şi printr-o lege rea, iar omul rău va
face rău chiar dacă vor fi cele mai bune legi”.
105
Oamenii au convingerea că problemele cu care se
confruntă România sunt cauzate numai de lipsa de
patriotism, de incompetenţa şi de lipsa de viziune a celor
care deţin, în stat, funcţii importante şi nicidecum de o
Constituţie deficitară.
Cei care nu au avut niciodată o voce veritabilă, cei care
nu au ieşit în evidenţă niciodată cu nimic sau cei rău
intenţionaţi, dar care îşi doresc cu înverşunare să mai rămână
încă un ciclu sau chiar două la putere, nemaiavând argumente
pe care să-şi fondeze vidul profesional, vor căuta mereu să
găsească scuze şi argumente care să îi absolve de
incompetenţa care devine, de cele mai multe ori, vizibilă,
problemele identificate în structura sau conţinutul
Constituţiei fiind mereu un refugiu stabil şi uşor de fructificat.
Această situaţie îmi aminteşte de vechea poveste pe care
au invocat-o liderii comunişti după anul 1948, în momentul în
care neajunsurile inerente deciziilor antinaţionale care au fost
luate atunci începuseră să-şi întrevadă efectele din ce în ce
mai mult. Aceştia au încercat să îşi justifice eşecurile printr-o
serie de acuze nefondate aduse regelui Mihai I, care ar fi
părăsit ţara într-o garnitură de tren cu zece sau cincisprezece
vagoane pline cu aur. În realitate, acest tren nu a existat
niciodată. Regele părăsise ţara doar cu câteva bunuri
personale, bijuterii de familie, tablouri sau piese de mobilier,
încărcate în cinci vagoane de tren, dar manipularea indusă de
comunişti, a făcut să se creadă chiar şi în zilele noastre această
minciună.
106
Fiecare regim are tendinţa de a-şi scuza erorile,
incompetenţa sau lipsa de patriotism găsind, de fiecare dată,
în orice situaţie-limită, un ţap ispăşitor. Un lucru este însă
cert: cu cât românii vor mai permite să fie manipulaţi, înşelaţi
şi minţiţi, cu atât prosperitatea şi dezvoltarea ţării va fi mai
mult frânată şi întârziată.
Abaterile ar trebui sancţionate cu mai multă severitate,
în primul rând prin votul care ar trebui acordat mult mai
chibzuit şi mai matur, afişând o atitudine fermă faţă de cei
ajunşi la conducerea statului, dar şi faţă de cei care, puşi în
faţa unor oportunităţi economice sau geopolitice, nu au ştiut
sau nu au dorit să le fructifice la adevăratul lor potenţial.
Reprezentanţii clasei politice, indiferent de culoarea lor
politică, au insistat foarte mult, în ultima perioadă, asupra
faptului că trebuie aduse modificări Constituţiei României.
Cu siguranţă, aceasta mai poate fi perfectată, fiind
întotdeauna loc de mai bine, dar tot la fel de sigur este faptul
că nu trăim prost, doar pentru că nu am avut dintotdeauna o
Constituţie bună.
Unii politicieni încearcă să ne convingă că dacă am
avea o altă Constituţie, ar fi mai bine, ceea ce nu poate fi
deloc adevărat.
Cred că sunteţi de acord cu mine că, în aceste gânduri
simple, aşternute-n două rânduri, se află atât de mult adevăr!
De aceea, sunt de acord că este imperios necesar ca
factorii responsabili de acest lucru să demareze cât mai
curând o serie de dezbateri publice privind anumite aspecte şi
107
puncte controversate din Constituţie. Toate discuţiile,
propunerile, proiectele şi elementele de noutate trebuie să fie
transparente, intens mediatizate, noua formă legislativă
urmând să intre în vigoare abia după trei – patru ani, după ce
toate modificările vor fi simulate şi aplicate în cazuri concrete,
iar populaţia va înţelege foarte bine toate implicaţiile
acestora.
Orice schimbare este important să se producă numai
după ce toate aspectele, riscurile, avantajele şi
dezavantajele unei asemenea decizii au fost bine
cântărite, apreciate şi analizate.
Abia după un astfel de demers bine organizat,
consider că votul poate reprezenta, cu adevărat, un act
politic matur şi responsabil, care să reflecte întru totul
voinţa poporului şi nu capriciile şi interesele de moment
ale vreunui partid politic.
PARTEA a III-a
7 soluţii pentru viitorul
României
„Cel mai bun mijloc de a prezice viitorul este să-l creezi tu
singur”
„Destinul fiecărei naţiuni, la un moment
dat, depinde de felul în care gândesc cei tineri, cei
cu vârste sub 25 de ani." (Johann Wolfgang Von
Goethe poet german, ilustru gânditor și om
de știinţă)
I. EDUCAŢIA
Ca mulți dintre dumneavoastră, după cum vă mai
spuneam, provin dintr-o familie simplă. Tatăl meu este
croitor, apicultor, tâmplar și, în timpul liber, fotograf. Mama a
avut, dintotdeauna, un atașament deosebit pentru muncile
agricole. Am respectat-o și o voi respecta mereu pentru acest
lucru. Cred că a munci pământul, a-i culege roadele prin truda
mâinilor și sudoarea frunții este una dintre cele mai
respectabile munci din această lume. Și, în mod clar, una
dintre cele mai grele! Dar, pentru mine, copil fiind pe atunci,
recunosc cinstit că a fost un chin.
Zile la rând, eram trezit înainte de ivirea zorilor pentru a
merge la prășit. Am răsturnat pământul de pe câmpuri întregi
de porumb, de floarea-soarelui sau sfeclă. Toamna o uram cel
mai mult. Atunci, trezirea era pe la trei dimineața, pentru a
reuși să îndeplinim planul la porumb tăiat la CAP.
M-am întrebat mereu dacă acele lungi şi istovitoare zile
de muncă fizică, ce păreau fără noimă, m-au ajutat la ceva în
viață? Dacă sunt mai deștept, mai intuitiv, mai rezistent
pentru că știu să prășesc? La prima vedere, nu. Însă cum am
112
fost învățat să caut un răspuns bun, în tot ceea ce mi se
întâmplă, cred că există o lecție și în asta. Și anume că în viață,
de multe ori, ești obligat să faci și ceea ce nu îți place. Și că
viața la Cooperativa „Munca în Zadar” – așa cum spune o
celebră expresie – nu te poate duce nicăieri. Cel mult la un trai
de subzistență!
Personal, am fost întotdeauna împotriva ideii că şi copiii
mei să treacă prin experienţe similare. Cred că am depășit ca
naţiune, demult, acele timpuri descrise în romanele lui Marin
Preda sau Zaharia Stancu. Și mai cred că „sapa” reprezintă o
piedică în calea educării noii generații. A nu se înțelege de aici
că sunt împotriva muncii fizice. Dimpotrivă! E absolut
necesară în procesul de educare a unei minți tinere. Dar totul
trebuie făcut rațional, eficient și printr-un plan ce trebuie să
aibă o finalizare care să aducă reușită și satisfacție. Și nu
trebuie uitat nici că și în cele mai simple munci, poți găsi, poţi
atinge, împlinirea, satisfacția și reușita, dacă o faci din plăcere
și după un plan inteligent.
Eu, spre deosebire de alte sute de mii de copii, am avut
șansa ca părinții mei să fie pregătiți și în alte domenii. La zece
ani, am luat primele lecții în laboratorul de fotografie al tatălui
meu, apoi ambii părinţi m-au învățat tainele croitoriei.
Și după cum spune un proverb românesc, plin de
înțelepciune, „meseria este brățară de aur”, părinții mei au
avut grijă (și pentru asta le voi rămâne veșnic recunoscător)
ca la doisprezece ani, să am deja propria mea „brățară”. Dar,
oare, e de ajuns pentru a avea succes în viață? E de ajuns cu o
113
simplă meserie să răzbați mai târziu prin greutățile de zi cu
zi?
Unii vor spune, probabil, că da! Alții, că mai e nevoie de
ceva! De carte, de oameni de la care să înveți, de profesori
buni, de un loc de muncă bun etc. Personal, cred că pentru a
avea succes în viață, un copil are nevoie de trei lucruri: de o
familie responsabilă, de un profesor dedicat și de o biserică
apropiată sufletului. Acestea trei împreună formează
piedestalul pe care se clădește destinul unui copil. Și, așa cum
vă voi argumenta mai departe, din punctul meu de vedere, de
om simplu, care a trăit experiențe educaționale mai mult sau
mai puțin fericite sau inspirate, acestea sunt, în fond, baza
destinului unui popor.
Despre valoarea şi importanţa familiei,
A şcolii şi a bisericii în formarea unui popor sănătos
Un popor pentru care familia este un prim nucleu
formator şi responsabil, școala, o instituție profesionistă și
dedicată scopului educațional, iar biserica, un spaţiu în care
sacrul ne apropie de adevăratele valori, are toate șansele să
reușească.
Nu putem afirma că nația română nu beneficiază de
existenţa celor trei elemente. Cel puțin la nivel oficial. Dar
atunci, unde se rupe filmul? De ce ne plângem mereu că
„tânăra generație” este pierdută, că tinerii de astăzi nu au
nicio șansă...?
114
Cine dorește răspunsuri bine argumentate științific la
asemenea întrebări va trebui să aștepte ca, la un moment dat,
savanții și specialiștii să elaboreze un studiu serios în care să
își publice rezultatele.
Sunt conştient de faptul că poporul român nu mai are
însă răbdare și nu i-ar ajuta la nimic dacă în trei sau zece ani,
ar apărea un studiu serios, de mii de pagini, ale cărui
rezultate, în final, nu vor fi puse niciodată în practică. Sau dacă
acele concluzii vor rămâne doar la nivel de teorie, iar în
practică, s-ar dovedi a fi o pură utopie.
Noi, românii, trebuie să nu mai pierdem timpul și să
începem să (ne) schimbăm începând din acest moment,
pas cu pas, fără nostalgii şi regrete, cu responsabilitate şi
conştiinţa faptului că aparţinem secolului în care trăim.
Și dacă, între timp, ar apărea un geniu al României
cu un plan elaborat, pe înţelesul tuturor, să îl punem și pe
acela în aplicare!
Eu însă mă voi limita doar la propria experiență,
amintind doar câteva dintre concluziile la care am ajuns, după
ce am experimentat educația atât din poziția de elev, cât și din
cea de părinte. În mod clar, acestea sunt opinii subiective, dar
am convingerea că reprezintă o bună parte din adevăr. Mai
ales că şi mulți dintre dumneavoastră le împărtășesc.
O țară este valoroasă, bogată și puternică prin însăşi
valoarea individuală a cetăţenilor săi. Oamenii pot deveni
valoroși prin educația primită în familie, la școală și în
biserică. Dar educația eficientă a unui copil nu este garantată
115
pe deplin de instituția în sine care îl formează, ci de
capacitatea, pregătirea, caracterul, buna intenție și
obiectivitatea celui care reprezintă aceste instituții – în speță,
părintele, profesorul și reprezentantul bisericii.
Am ajuns la concluzia că a fi subiectiv şi retrograd
cauzează, în timp, un rău foarte mare unei naţiuni. Căci atunci
când spui retrograd, te gândeşti la încăpățânare, la cantonare
sterilă în idei preconcepute şi clişee, la regres, la neclintire în
modul de a vedea lucrurile, la inflexibilitate, refuzul noului, al
progresului şi al evoluţiei. Dacă vom căuta mai adânc, vom
descoperi că această trăsătură de caracter își găsește
rădăcinile în moştenirea genetică sau în educația primită în
copilărie, în familie, în școală sau în biserică. Un părinte, un
profesor sau un preot subiectiv şi retrograd, cu o educaţie
limitată şi idei preconcepute, va crește, la rândul său, o
generaţie de copii cu aceleași stereotipii mentale şi psihologice.
Mulți dintre noi consideră că a ceda, a renunța la un
punct de vedere propriu, este o formă supremă de înjosire. A-
ţi recunoaște greșeala, a accepta că ai greșit, iată un lucru pe
care mulţi îl consideră o rușine! De aceea, rămânem în
continuare prizonieri în propriile realități, influențate de
prejudecăți şi de aberaţii contraproductive.
Obiectivismul este antagonic, ca natură, ca sens,
subiectivismului. Gândirea obiectivă poate fi definită printr-o
imagine de ansamblu cât mai realistă, cât mai aproape de
adevăr, indiferent dacă acesta este sau nu în avantajul
personal.
116
Seneca, atunci când vorbea despre educaţie, spunea
că „niciodată nu a devenit cineva înţelept din noroc”. Și
așa este! E greșit să crezi că ţări precum: Germania,
Norvegia, Japonia sau SUA sunt puternice și au succes
economic doar pentru că au noroc. Sunt ţări ce deţin
bogăţii naturale imense, dar care trăiesc în sărăcie, dar și
ţări cu resurse extrem de limitate, dar care sunt pe
primele locuri ale topurilor mondiale, atunci când vorbim
despre economie, tehnologie, bogăţie. Iar Japonia este cel
mai bun exemplu în acest sens.
Modelul se regăsește transpus și la nivel individual.
Cunoaştem exemple de persoane care au moștenit averi
uriaşe sau au câștigat milioane de euro la jocurile de noroc,
dar care, în câţiva ani, au pierdut absolut totul. Aşa cum sunt
şi exemple pozitive, de oameni care au pornit la drum de la
zero, neavând pregătirea specifică oamenilor de succes, nicio
moștenire genetică cu inclinații spre știință, inovare sau
antreprenoriat, dar care au reușit în viaţă cu mult peste
așteptările tuturor celor din jur.
Pentru a reuși, trebuie să acceptăm însă adevărul.
Este condiţia primordială şi intrinsecă pentru
performanţă, indiferent la ce domeniu ne referim. De
aceea, o autoevaluare, cât mai obiectivă, ne va da
posibilitatea unui nou început, cu șanse mai mari de a
avea succes în tot ceea ce întreprindem.
În momentul în care vom avea curajul să renunțăm la
cutumele noastre vechi, să acceptăm faptul că unele idei,
credinţe şi mentalități dobândite în procesul de educație
117
parcurs din copilărie până în momentul în care am devenit
maturi sunt greșite, depășite, învechite, subiective, de-abia
atunci vom face, cu adevărat, un prim pas spre schimbare. Mai
apoi, este necesar să descoperim, fiecare dintre noi, care sunt
acele lucruri ce ne fac mai buni, mai performanți, mai valoroşi,
mai puternici. Și să începem să le practicăm. Dacă este nevoie,
trebuie chiar să ne schimbăm radical felul de a vedea lumea.
Numai o astfel de schimbare majoră a percepţiei şi a dorinţei
de viaţă şi acţiune a întregului popor ne va face viața mai bună
şi mai ușoară. Și numai așa vom putea fructifica într-un mod
cât mai profitabil şi pentru toţi locuitorii României fără
excepţie, minunatele daruri pe care ni le-a făcut
Dumnezeu aici, în acest colţ de rai, de la pământul cel mai
bun pentru agricultură până la bogăţiile parcă
inepuizabile ale solului şi subsolului.
Iar această schimbare poate pleca dintr-un singur
loc. De la educaţie!
Unii spun că avem un sistem de învățământ catastrofal,
în timp ce alții clamează faptul că ar fi printre cele mai bune
din Europa. Care este însă adevărul? Medicii români care
lucrează în ţările din Europa sau din America nu sunt oare ei
formați în această ţară? Cele câteva zeci de mii! Sunt oare ei
buni? Cum altfel ar fi ajuns să practice medicina în Occident?
Inginerii noștri sunt oare ei bine pregătiţi? Avem
ingineri care fac performanță în cadrul unor mari companii
din Occident și mai avem şi investitori strategici care au ales
România pentru nivelul de pregătire al specialiștilor? Datele
118
spun singure totul, fără alte comentarii de prisos. Cu
siguranță, există performanță și în acest domeniu!
Trebuie să fim cinstiți și să recunoaștem că, totuși, de la
an la an, performanţele sistemului educațional au scăzut.
Majoritatea celor ce au reușit în carieră până în prezent
reprezintă, fără doar şi poate, generația celor care au fost
pregătiți în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Atunci când
rigoarea, disciplina și responsabilitatea se situau, din anumite
puncte de vedere, la un nivel mult mai înalt decât cel de acum.
Școala de medicină și cea de inginerie din România au fost
influențate pozitiv de profesori de excepţie, de adevărate genii
în domeniu, care au fost capabile să transmită din pasiunile și
cunoştinţele lor viitoarelor generații. Astăzi, tocmai acest
lucru începe să își facă simțită absenţa.
Educația nu începe nicidecum cu facultatea. Bazele
acesteia încep să se ridice şi să se consolideze încă din primii
ani de viață, din familie. Aşadar, în România, elementele de
bază ale educației rămân părinții, preotul, educatoarea,
învățătorul și, mai apoi, profesorii. O educație sănătoasă
începe întotdeauna printr-o conlucrare directă a părinților cu
ceilalţi factori implicaţi, progresiv, în pregătirea copilului.
Împărtăşim cred, cu toţii, credinţa că cele zece
porunci din Biblie reprezintă una dintre primele lecţii pe
care un copil trebuie să le primească. De aceea, consider că
este esenţial ca această educaţie să fie formată armonios
între cei doi piloni esenţiali ai societăţii, familia şi biserica,
în sens constructiv, pozitiv, transmiţându-i-se copilului
sensurile adânci ale adevărului, frumosului şi binelui,
119
dorinţa de a construi totul în viaţă cu seriozitate, cu
respect faţă de cuvântul dat, obişnuinţa de a gândi pozitiv,
de a nu fi invidios, de a nu dușmăni, de a se bucura de
binele altuia și de a suferi alături de cel ce se află în necaz.
Din păcate, în ultimii ani, mai ales după Revoluție, s-au
degradat și s-au pierdut multe dintre aceste valori. Și asta mai
ales în zona urbană. Acest lucru este cu atât mai trist, cu cât
noi, ca popor, avem o moștenire genetică foarte bună și, în
mod natural, avem înclinații spre tot ceea ce înseamnă valori
morale. Dar cum, aceste inclinații nu au mai fost atent
păstorite, nu au mai fost încurajate, dezvoltate și îngrijite, ca
în alte timpuri mai bune, unele dintre acestea şi-au pierdut
sau şi-au diminuat din rezonanţă şi importanţă.
Unde am greșit? Pornind din familie, din primii ani de
viaţă, se pare că încă mai este bine întipărită ideea, credința că
„bătaia-i ruptă din rai”. Cu siguranță, suntem de acord cu toţii
că părinții trebuie să își pedepsească copiii atunci când aceştia
greșesc în mod repetat. Dar în multe familii de români, în
foarte multe zone ale țării, mai ales acolo unde părinții sunt
mai puțin educați şi informați, lipsindu-le cultura, o minimă
instruire psihologică şi înţelegerea în faţa întrebărilor
normale ale copiilor, care vor să învețe și să cunoască, acest
lucru a căpătat un caracter permanent, bătaia fiind o practică
curentă, o modalitate de educare prin forţă şi brutalitate.
Mulţi dintre cei care vor citi aceste pagini vor fi
deranjaţi, cu siguranţă, de astfel de afirmaţii. Aceştia fie nu
cred că ar putea fi posibil un astfel comportament într-o
familie, respingând realitatea, fie s-ar putea chiar număra
120
printre cei care apelează, în mod sistematic, la bătaie ca
metodă educaţională şi cărora le-ar fi greu, prin urmare, să
suporte sau să accepte adevărul. În plus, unii dintre noi vor fi
chiar tentați să minimalizeze aceste aspecte prin felul în care
suntem noi ca popor. Dar atenție!
Lucrurile cele mai uzuale, cele mai banale, au efecte
extrem de importante asupra sănătăţii, caracterului,
comportamentului și eficienţei unui popor. De aceea,
pentru a rezolva problemele mari ale României, trebuie
să începem cu problemele mici ale celor mici.
De ce unii medici, ingineri, profesori sau muncitori pot
să aibă o viață fericită, prosperă, mulțumitoare și de succes,
iar alții nu reușesc sub nicio formă, cu toate că au urmat
aceeași școală, au avut aceiaşi profesori, iar părinții le-au
asigurat aceleași condiții de viaţă? Pentru că problemele reale
apar, de fapt, în educația și experiențele care sunt acumulate
de individul în formare, în primii săi ani de viaţă, în copilărie,
cu efecte care se accentuează în mod pozitiv sau negativ şi se
propagă pe parcursul vieții, acestea influențând, asemenea
unui bulgăre de zăpadă, modul în care este transmisă
moştenirea culturală şi educaţia viitoarelor generații.
Pe mulți, probabil, îi va surprinde această teorie, însă le
voi reaminti că trăim într-o lume în care nu există o singură
explicație sau o singură rețetă a reușitei. Suntem atât de
diferiți unii de alții și trăim experiențe atât de diferite, încât
ceea ce putem exprima sunt doar puncte de vedere. Exact
acest lucru îl veţi putea găsi şi în această carte care reprezintă,
în fond, credinţa mea, punctul meu de vedere, viziunea unui
121
român care a trăit în mijlocul românilor, care au avut
încrederea să îl aleagă pentru a-i reprezenta cu onoare, timp
de patru ani, în Parlament. Vreau doar să vă îndemn, mai întâi
către o dezbatere interioară, apoi către una publică, pe care
trebuie să o exersaţi cu prietenii, cu părinții, cu profesorii și cu
toţi ceilalţi, alături de care trăiţi, munciţi, creaţi, evoluaţi zi de
zi. O dezbatere prin care să identificăm, prin care să
recunoaștem ADEVĂRUL, prin care să aflăm și să
acceptăm adevărul despre noi înşine, indiferent dacă
aceasta ne face sau nu plăcere. Astfel vom îndeplini o
condiţie primordială. Aceea de a putea înţelege de ce
avem nevoie pentru a evolua. Numai după o astfel de
introspecţie, după o astfel de analiză la nivel individual şi
colectiv, vom putea merge, cu siguranţă, mai departe. Să
demarăm proiecte noi, să scriem legi și programe pentru a ne
schimba continuu şi în bine, pornind de la zestrea genetică,
extrem de bogată, ce o avem ca popor.
Revenind la educația timpurie, cea făcută în familie, la
grădiniță, la școală și în biserică, este evident că atâta timp cât
aceasta are la bază principii corecte şi sănătoase, copilul va şti
toată viaţa lui cum să se ferească de tot ceea ce înseamnă
provocări, capcane, tentaţii şi derapaje, fiind în permanenţă
apărat de această a doua natură pe care a dobândit-o. Dar
dacă în familie, educația este deficitară şi plină de prejudecăţi,
la grădiniță, copilul are o educatoare slab pregătită,
îndoctrinată şi retrogradă, dacă învățătorul și profesorul sunt
indivizi limitaţi şi cantonaţi într-un sistem învechit, iar preotul
122
este unul extremist, atunci viitorul copilului va fi, în mod
sigur, deformat şi îndreptat lent, dar sigur, către eșec.
Un copil nu își poate alege singur părinții. Iar
deficiențele părinților nu pot fi ușor sesizabile și, de cele mai
multe ori, caracterizarea acestora este subiectivă. Intimitatea
familiei este sacră. Statul nu are dreptul să intervină decât
atunci când drepturile copilului sunt flagrant încălcate, dar
astfel de situații sunt unele extreme. Cazurile care nu sunt
vizibile, care nu ies în evidență și în care nu se încalcă aparent
legea, dar care sugrumă, puțin câte puțin, viitorul copilului
sunt însă la fel de periculoase ca şi situațiile evidente. Numai
că, în astfel de situaţii, efectele răbufnesc și sunt vizibile mult
mai târziu... Atunci când deja este prea târziu pentru a mai
putea repara ceva.
Dacă într-o familie, așa cum am mai spus, nu avem
dreptul să intervenim decât atunci când situația este flagrantă
şi se constată violenţa, abuzurile şi neglijenţa părinţilor, la
nivelul celorlalte instituții amintite, respectiv şcoala şi
biserica, avem obligația de a asigura un anumit standard,
începând cu educaţia primită la grădiniţă şi în biserică, până la
încheierea studiilor universitare şi, de ce nu, chiar mai
departe, având în vedere faptul că educaţia este una
permanentă, care îl însoţeşte pe individ pe tot parcursul vieţii
sale, aşa cum este menţionat şi în Legea Educaţiei Naţionale.
Acest standard are menirea de a compensa cât mai mult
posibil deficiențele din familie.
La grădiniţă și, mai apoi, la școală, trebuie interzise,
în mod categoric, pedepsele fizice şi psihice aplicate
123
copiilor, impunându-se, în acest sens, sancţiuni drastice.
În acest sens, trebuie interzisă cu desăvârșire jignirea
copiilor pe motive care ţin de situaţia materială, de etnie,
de poziţia socială a părinţilor, religie său nivel de
inteligenţă de către educatori, învăţători, profesori sau
preoţi.
Trebuie urmărită și susţinută, cu consecvenţă,
necesitatea implementării unor programe de educaţie
mult mai complexe şi atractive, care să vizeze igiena
personală, sănătatea şi alimentaţia, comportamentul şi
responsabilitatea civică, dezvoltarea personală a
copilului și proiectarea viitorului acestuia, împreună cu
el, alături de el, prin exemple concrete, reale, unele chiar
avangardiste, ieşite din tiparul clasic. Astfel, orice copil
trebuie şi poate să înţeleagă că diferenţele de imaginaţie
şi personalitate între el şi ceilalţi sunt motive de reuşită şi
nu de descurajare.
Programele trebuie să fie atractive prin simplitate,
noutate şi dinamism, prin diversitate şi creativitate, să fie
bazate pe logică și pe interacţiune, inventivitate,
proiectare, simulare, practică și relaţionare. Și, cel mai
important, este necesar să existe mereu premii și forme
de recunoaștere a realizărilor, fiind apreciate şi stimulate
chiar şi cele mai mici reuşite.
Toţi copiii, de la grădiniţă până la liceu, trebuie să
fie stimulaţi, impulsionaţi şi încurajaţi. Trebuie să le fie
recunoscute și apreciate meritele și eforturile pentru
rezultatele obţinute, indiferent de importanţa acestora.
124
Chiar și cel mai slab pregătit copil și poate acest lucru
este cel mai important, trebuie apreciat, lăudat, premiat,
pentru fiecare efort pe care îl face în procesul de educare,
pentru fiecare treaptă pe care reuşeşte să o urce, pentru
fiecare rezultat bun pe care-l obţine. Toţi copiii trebuie
crescuţi cu o mentalitate de învingători, cu credinţa în
valorile românești și cu ideea că dacă vor munci cu
inteligenţă și vor depune consecvent efort în educarea şi
formarea lor, vor avea, cu siguranţă, succes în viaţă şi în
carieră. Bineînţeles că totul trebuie să se facă cu măsură,
echilibrat, armonios, bine şi corect gândit, astfel încât să
nu se ajungă în cealaltă extremă, a supraaprecierii
personale, nocive, unei evoluţii normale, responsabile şi
competente.
Încă din școala primară, sunt necesare programe
prin care lumea practică să fie făcută cunoscută copilului,
prin diverse procedee şi metode simple, dar extrem de
importante şi utile. Simularea unui buget de întreţinere
personală sau familială, metode de economisire şi
administrare a banilor, modalităţi de alegere a profesiei
potrivite aptitudinilor şi înclinaţiilor personale,
exersarea acestei profesii la nivel de joc, obișnuirea cu
modul în care se desfășoară, în mod practic, viaţa reală,
toate acestea sunt strategii extrem de importante, care ar
trebui incluse în sistemul de învăţământ ca forme de
pregătire eficientă pentru viaţa reală.
În gimnaziu, ar trebui introduse, de asemenea, programe
prin care să fie simulate diverse medii antreprenoriale în
125
domeniul administrativ, educativ, al serviciilor, agriculturii,
pomiculturii, construcțiilor, textilelor, IT-ului etc. Copiii
trebuie să fie obișnuiți, încă de pe acum, cu noțiunile de bază,
pentru că aceasta este vârsta la care acestea pot fi asimilate
cel mai ușor și cel mai natural.
„Este prea devreme să te gândești la asta. Lasă să
mai crești.” Aceasta este cea mai păguboasă mentalitate pe
care o regăsim la unii părinți, dar și la o parte dintre cadrele
didactice. Astfel, dorința de a afla, de a experimenta, ce se
naşte la copii, în special în intervalul de vârstă trei –
cincisprezece ani, este inhibată încă din fașă de către părintele
său profesorul care pleacă de la ideea că a nu ști e un lucru
rușinos. Astfel, neștiinţa noastră ca educatori e acoperită,
cu graţie, de afirmaţia de mai sus. Noi, oamenii mari, se
pare că, uneori, ne rezolvăm și ne acoperim lacunele și
frustrările prin blocarea accesului copiilor la informații. În loc
să-i răspundem copilului că este prea devreme pentru a şti
sau a face anumite lucruri, cel mai corect şi constructiv ar fi
să recunoaştem că nici noi înşine nu ştim sau nu
înţelegem un anumit aspect, probabil şi din cauza
diferenţelor dintre generaţii sau a evoluţiei tehnicii. Este,
în fond, un lucru absolut normal. Într-o astfel de situaţie,
copilul trebuie direcţionat, cu profesionalism, către
cineva care are aceste răspunsuri, care poate oferi
îndrumare, consiliere, orientare, susţinere. Numai în
acest mod, copilul va reuşi să facă un SALT MARE SPRE
REUŞITA VIITORULUI SĂU, pentru că va avea toate
condiţiile şi mediul propice pentru a-şi stimula la
126
maximum posibil dorinţa de dezvoltare şi reuşită
profesională, socială şi, intrinsec, umană.
Cea mai mare aberație a fost și este și acum prezentă în
sistemul educațional, prin ignorarea anumitor domenii de
pregătire în favoarea altora. De câte ori nu sunt transformate
orele de sport în ore de matematică, doar pentru că se
consideră, de exemplu, că matematica este mult mai
importantă. Mi s-a întâmplat şi mie acest lucru, elev fiind, ca
probabil și multora dintre dumneavoastră. E ca și cum școala
românească ar dori „să producă”, la fiecare generaţie, pe
bandă rulantă, escadroane de matematicieni. E ca și cum toţi
am fi născuți pentru a fi matematicieni, ceea ce este, în fond, o
utopie. Aceasta este o greșeală a sistemului de învăţământ
care, în timp, are consecinţe dezastruoase asupra sănătăţii şi
dezvoltării corporale şi psihice armonioase. Adevărul este că
unii au talent la muzică sau le place filosofia, în timp ce alţii
obţin performanţă în sport.
Nu vom reuşi însă niciodată să identificăm, cu
realism şi competenţă, aptitudinile, talentul, înclinaţiile
fiecăruia, atât timp cât vom minimiza sau anihila
importanţa anumitor discipline în favoarea altora. Pe
lângă aceasta, de la cea mai fragedă vârstă, copilul învaţă
că regulile pot fi încălcate chiar de către cea mai credibilă
instituţie pentru el – Şcoala –, nerespectându-i-se
drepturile şi regulile stabilite tot de aceleaşi persoane
care le şi încalcă.
Este regretabil faptul că foarte mulţi învăţători și
profesori nu își înţeleg rolul de pedagogi, considerând că
127
doar matematică sau limba română sunt obiectele
fundamentale ce trebuie predate, traumatizând astfel
copiii, neînţelegând că în foarte multe cazuri, nu ştiu sau
nu pot să facă atractive materiile pe care le predau,
motivat de mari deficienţe în sistemul de predare, astfel,
copilul ajungând să urască tot ceea ce înseamnă şcoală.
Școala are datoria şi menirea de a pune la dispoziția
copiilor și părinților o paletă bogată și variată de obiecte de
studiu, din care fiecare elev să îşi poată alege materiile la care
poate excela. Vă dau, în acest sens, doar un singur exemplu
simplu şi la obiect. Personal, consider că șahul este o
disciplină perfectă pentru antrenarea minţii şi mă bucur mult
pentru că iniţiativa de a-l introduce în şcoală a venit chiar din
partea unui grup de profesori, fiind deja un consens ca, din
2014, să fie inclus ca materie obligatorie în şcoală. O disciplină
ce poate avea, cu siguranţă, mai mult succes în educarea
copilului decât multe altele. Trebuie creat acel cadru plăcut,
natural, stimulator în care copilul să aibă libertatea de a alege,
fără constrângeri şi obligații de niciun fel. E simplu. Ca și în
viață. Cele mai mari reușite le avem în acele lucruri pe care le
facem din plăcere și nu din obligație. Același principiu trebuie
să se aplice și în școală. Fă astfel încât elevul să vină la
şcoală și să înveţe din plăcere, iar atunci, rezultatele sale
vor fi uimitoare. Și poate nu am mai avea nevoie de sute de
ore de meditații, de pregătire, de forțare inutilă. Totul ar fi
natural şi ar avea o altfel de consistenţă, mai trainică. Iar
celor cărora nu le place şahul, trebuie să li se ofere
alternative – jocuri de provocare a inteligenţei – care să
128
fie învăţate şi practicate din plăcere, dezvoltându-se
astfel, într-un mod armonios, personalitatea copiilor.
„Educaţia nu înseamnă să memorezi informaţii cu
duiumul, ci să-ţi antrenezi mintea.” (Albert Einstein)
Marea greșeală care s-a făcut după Revoluție este că s-a
încărcat mult prea mult, uneori inutil, programa școlară. Cu
siguranţă, multe dintre aceste noi materii sunt necesare şi vin
în completarea şi extinderea orizontului de cunoaştere a
elevului, însă este necesar să fie introduse în educație, la
timpul lor, fără a sufoca inutil copilul.
Aglomerarea cu prea multe materii obligatorii este
dăunătoare. Copilul este copleşit. Presiunea este imensă.
Și, inevitabil, acesta clachează. Obosește, se descurajează,
iar școala devine un calvar. Singura dorinţă a copilului
este să scape cât mai repede din această competiţie
feroce care îl macină şi îl distruge ca personalitate şi
individualitate.
Poate că unele cadre didactice mă vor contrazice, venind
cu dovada că România are mulți olimpici, însă dintr-o clasă de
treizeci de copii, doar cinci dintre aceştia sunt capabili de
reuşite și au succes. De aceea, cred că aceasta este o poziție
total greșită.
Materia trebuie să fie asimilată de toţi copiii din
clasă, chiar şi de către cel mai slab dintre aceştia. Acest
copil trebuie să fie reperul, etalonul și nu cel mai bun.
Cei cinci copii foarte buni pot face parte dintr-o clasă
de avansaţi. Astfel își vor putea măsura puterile cu cei de
129
nivelul lor. Și competiţia ar fi mult mai benefică pentru
toţi.
În acest sistem însă, în care se desfășoară educația în
România, fără să ne dăm seama, îi condamnăm pe toți. Și pe
cei mai slab pregătiţi şi mai puţin inteligenţi, dar și pe cei care
pot înțelege și acumula într-un alt ritm materia. De ce? Pentru
că există o ruptură imensă între școală și viaţa reală.
Pentru că în viaţa reală, lucrurile merg cu totul altfel.
Imprevizibilul, capacitatea de adaptare, rezistenţa la
eșec, controlul frustrărilor este cu mult mai important.
Am cunoscut destul de multe cazuri în care elevi eminenţi
la școală au clacat, mai târziu, în viaţă ca adulţi sau
profesionişti. Vă închipuiţi ce poate fi în mintea și în
sufletul unui astfel de om care, după ce a parcurs cu
succes toate treptele de învăţământ, obţinând numeroase
diplome şi premii, se vede ajuns la vârsta de patruzeci de
ani, în plină maturitate creativă şi profesională, trăind, zi
de zi, deziluzii, ratări, temeri, înconjurat mereu de lipsuri
materiale, frustrări şi vise spulberate? El, cel care a fost
mereu tratat la școală ca un lider, ca un elev capabil şi de
succes, cu rezultate excelente la matematică sau limba
română?
E un șoc imens, o ruptură fatală între două realităţi
fundamental diferite, profund incompatibile care îţi sfâşie
fiinţa, dezechilibrând-o iremediabil: să fii, să crezi și să fii
tratat ca fiind cel mai bun elev și mai apoi, după finalizarea
studiilor, încercând să îți dezvolţi cariera, să te încadrezi în
social, să îţi dai seama că acest lucru nu te poate ajuta cu nimic
130
sau nu eşti apreciat la justa valoare. De aici, vine poate și acea
întrebare care îi debusolează pe mulți: pentru ce am mai
trecut oare prin școală dacă nu pot să ocup şi eu un loc în
societate? Dacă nu-mi pot fi recunoscute meritele şi nu
mă pot adapta cerinţelor din viaţa reală, de dincolo de
pereţii şcolii? Ce rost au mai avut atunci toţi aceşti ani de
studii, de examene, de certificări, de recunoaşteri
continue dacă astăzi, acum, competenţele mele nu sunt
recunoscute, iar eu nu sunt capabil să mă încadrez în
sistem, să-mi exercit profesia pentru care m-am pregătit
atâţia ani cu atâta pasiune?
Şi aceasta pentru că nimeni nu i-a explicat vreodată,
în şcoală, că nu e de ajuns teoria. Că nu e de ajuns să știi
să faci ecuaţii matematice complicate. Că în viaţă, un
cumul de cunoştinţe rămâne doar la stadiul de simplă
informaţie, dacă aceasta nu este materializată în acţiune,
într-un plan concret, ancorat în realitate.
Pentru a oferi un exemplu mai concret, se întâmplă ca
atunci când un profesor de management, apreciat și
considerat foarte bun în domeniul său de specializare, te
învață cum să proiectezi şi să organizezi activitatea dintr-o
fabrică sau cum să dezvolţi o afacere, când el personal, lipsit
de o astfel de experienţă, nu ar fi capabil să conducă nici
măcar cinci angajați.
Vă mai dau un exemplu în acest sens. Închipuiți-vă un
profesor care îşi pregătește la Academia Navală studenţii
pentru a conduce o navă pe marile oceane ale lumii, în
condițiile în care el nu a fost niciodată la timona unui vas, iar
131
toate cunoștințele sale se limitează doar la simulările din
laboratoare. Așa ceva nu poate duce, inevitabil, decât la erori
de pilotaj sau chiar la tragedii.
La o privire mai atentă asupra educaţiei româneşti, vom
observa că există trei tipologii de cadre didactice.
Prima categorie este reprezentată de profesorul care are
o memorie de invidiat, care învață totul mecanic, ca pe o
poezie, însă ceea ce predă este fad, neatractiv, sterp și pur
teoretic. Acesta nu îşi pune niciodată problema cum îl poate
ajuta, practic, pe elev ceea ce el îi predă. Iar drama este că îi
putem întâlni pe exponenţii acestei categorii destul de
frecvent pe treptele şcolii româneşti, poate şi pentru faptul că
sistemul nostru educațional se bazează prea mult pe învățarea
mecanică. Astfel de profesori, excelând la acest capitol, trec
toate examenele și devin, în scurt timp, cadre didactice, (de)
formatori de noi generaţii.
A doua categorie este reprezentată de profesorii foarte
bine informați, cu o memorie bună, dar cărora le lipseşte
abilitatea, strategia, darul şi poate oarecum şi pasiunea de a
preda, astfel încât să se facă înțeleși de discipolii lor.
A treia categorie, cea cu adevărat importantă, este
reprezentată de pedagogul înnăscut. Cel care înţelege
foarte bine atât importanţa dimensiunii teoretice, cât și
pe a celei practice. Acest profesor, şlefuitor de diamante,
va fi mereu capabil să-i transmită elevului pasiune,
încredere, motivaţie, acel suflu și acele cunoștinţe care să
132
îl pregătească temeinic pentru viaţă. Aceştia sunt însă şi
cei mai puţini.
Dacă ați avut norocul să întâlniți în anii de școală un
astfel de profesor, cu siguranță, aţi simțit influenţa benefică pe
care a exercitat-o în viața şi formarea dumneavoastră. Și poate
o mai simțiți şi astăzi prin măsurarea succesului pe care îl
aveți, prin încrederea în forțele proprii, prin modul pozitiv în
care vă raportați la tot ceea ce vă înconjoară.
Marea întrebare, la care trebuie să oferim curând şi cu
multă responsabilitate un răspuns, este ce anume trebuie să
facem astfel încât în școlile noastre, de educația copiilor noștri
să se ocupe doar astfel de cadre didactice?
Primul răspuns la întrebarea ce anume trebuie să facem,
pentru a schimba în bine lucrurile, îl regăsim în educație. Așa
cum vă spuneam, la începutul acestei cărți, rezolvarea
problemelor trebuie să înceapă încă de la școală, cu cei mici.
Primul semn care mă bucură și văd că deja dă roade, este
decizia de a introduce șahul ca materie obligatorie în școli.
Dar atenție! Pentru a nu stresa sau traumatiza copii, trebuie
să existe și alternative pentru cei mici, în cazul în care nu au
înclinație pentru acest sport al minții.
Trebuie implementate standarde pedagogice
performante, prin simplitatea şi uşurinţa înţelegerii lor,
pentru a elimina, pe cât posibil, ineficienţa predării prin
metode neatractive, de rutină, greu de digerat.
133
Orice efort al elevului trebuie apreciat, premiat.
Copilul trebuie direcţionat spre ceea ce i se potrivește
mai bine. Cred că trebuie să punem accent pe dezvoltarea
școlilor profesionale și a facultăţilor tehnice, astfel încât
să avem o resursă umană bine pregătită pentru ramurile
industriale şi creative importante.
Într-un interviu acordat cotidianului „Evenimentul Zilei”,
la începutul lunii octombrie 2013, academicianul Solomon
Marcus declara faptul că „rădăcina răului în criza locurilor de
muncă se află în sistemul educaţional”. Este un crez pe care îl
împărtăşesc pe deplin, atât eu, un simplu senator, cât şi, cu
siguranţă, oamenii de bună-credinţă pe care îi reprezint.
Deţinând, timp de nouă ani, funcţia de preşedinte al
Comisiei pentru Industria Uşoară din cadrul Consiliului de
Dezvoltare Economică al Prefecturii Iaşi, am căutat, pe tot
parcursul acelei perioade, să solicit şi să impun schimbări în
forma de pregătire a elevilor şi în dezvoltarea profesională a
angajaţilor din mediul economic. De nenumărate ori, în
majoritatea demersurilor mele, am întâmpinat tot felul de
obstacole, având în vedere faptul că mulţi reprezentanţi din
învăţământ nu conştientizau, nu înţelegeau sau nu puteau
susţine astfel de proiecte, în condiţiile în care posibilităţile
erau limitate la nivelul unui judeţ, atât timp cât nu exista
susţinere politică la nivel central.
Interesant este tocmai faptul că deficienţele din sistemul
de învăţământ şi formare profesională sunt reclamate de
mediul economic, de angajatorii care constată slaba pregătire
profesională a viitorilor angajaţi. Aceştia consideră că pentru
134
a se integra în noua organizaţie şi pentru a putea răspunde
solicitărilor postului, absolvenţii au nevoie de cursuri
intensive de formare, ulterior procesului de recrutare. Aceasta
este, în fond, o consecinţă a faptului că prea puţine cunoştinţe,
dintre cele însuşite în sistemul de învăţământ, de la liceu,
şcoală profesională până la o facultate din România, se
corelează cu cerinţele şi solicitările unui loc de muncă.
Academicianul Solomon Marcus, în interviul evocat
mai sus, sublinia faptul că „elevul de azi trebuie să fie
pregătit pentru a intra în piaţa muncii într-un moment în
care profesiile vor avea cu totul alt profil”. Referitor la
acelaşi subiect, Profesorul Florin Colceag, doctor în
economie şi specialist în modelare matematică, a adus în
discuţie şi dumnealui, deseori, marile deficienţe din
sistemul actual de învăţământ privind pregătirea
viitorilor specialişti ai ţării.
Este evident că, într-o astfel de situaţie critică, în care ne
vedem ameninţaţi de perspectiva dispariţiei resurselor
umane calificate şi competente, se impun o serie de schimbări
care trebuie duse cât mai curând la îndeplinire de specialişti,
de persoane cu capacităţi şi competenţe recunoscute oficial,
bine ancorate în domeniul pedagogiei şi al ştiinţelor educaţiei.
Una dintre trăsăturile fundamentale de care trebuie să dea
dovadă modelatorii sistemului de învăţământ este însăşi
capacitatea de a armoniza partea teoretică cu dimensiunea
practică. Consider, prin urmare, că este necesară construirea
unei punţi solide între metodologia, cadrul normativ al
educaţiei şi caracterul său aplicativ-integrativ.
135
Ar trebui să mizăm pe capacitatea cadrelor didactice şi
pe performanţa programelor şcolare în transpunerea teoriei
în practică, în vederea însuşirii de către elevi a unor abilităţi
practice şi concrete, care să îi ajute cu adevărat în viaţă, în
dezvoltarea personală şi profesională, dar numai dacă vom
conştientiza şi înţelege deficienţele din sistemul educaţional,
făcând, astfel, schimbările necesare.
Astfel, elevul sau studentul va veni la şcoală cu o mai
mare plăcere, tocmai datorită atractivităţii şi satisfacţiei
pe care i le pot oferi cunoştinţele şi abilităţile dobândite.
Pentru început, acest entuziasm trebuie să vină, în
primul rând, de la cadrele didactice. Am avut, la rândul meu,
elev fiind, profesori care erau aşteptaţi cu nerăbdare la ore.
Astfel de atitudini, de personalităţi şi caractere ar trebui
susţinute, promovate şi educate în sistemul de învăţământ
românesc, pentru că acestea sunt cele care au puterea de a
trezi pasiunea pentru cunoaştere şi de a insufla dorinţa de a fi
cel mai bun.
Voi invoca, în cele ce urmează, exemplul unui profesor a
cărui poveste de viaţă a fost prezentată într-un reportaj din
cotidianul „Evenimentul zilei”, din luna octombrie 2013, cu
titlul „Profesorul ideal chiar există!”. Domnul Bădilă, profesor
la Colegiul Naţional Pedagogic „Andrei Şaguna” din Sibiu, este
portretizat ca un adevărat „Domn Trandafir” al zilelor noastre,
construind un cadru ludic, fără bariere ierarhice, între el şi
elevii săi, unde fiecare informaţie este însoţită de o raportare
practică. Nu voi reda însă articolul în această carte, lăsându-vă
dumneavoastră bucuria de a descoperi mai multe despre
136
acest profesor, care este o valoare locală şi naţională prin
competenţa, modestia şi ştiinţa de a prezenta lucrurile
esenţiale în cel mai simplu mod posibil.
Profesorii ar trebui să fie, înainte de toate, buni
pedagogi. Acei dascăli care au rămas în sistem doar din raţiuni
pragmatice, de exemplu, pentru că nu şi-au găsit alt loc de
muncă după terminarea facultăţii, vor întârzia tot mai mult
evoluţia sistemului de învăţământ românesc. Atuurile
individuale de tipul unei memorii foarte bune nu vor
compensa niciodată lipsa abilităţilor aplicative, logice şi
pedagogice.
Pentru a vă convinge să căutaţi articolul „Profesorul
ideal chiar există!”, voi cita şi un comentariu adăugat de
un cititor la varianta online a reportajului publicat în
„Evenimentul Zilei”: „Ce departe am fi cu toţii, dar mai
ales cei tineri, dacă ar exista mai mulţi dascăli ca
profesorul prezentat aici. Păcat că nu pregăteşte
profesori, că nu predă la un institut de învăţământ
superior pentru a-i învăţa pe viitorii dascăli cum se
pregătesc copiii!?... Felicitări, Domnule Profesor!”.
În concluzie, o ipoteză viabilă pentru depăşirea, cel
puţin parţială, a neajunsurilor actualului sistem de
educaţie, ar fi identificarea a cât mai multor profesori de
elită, precum cel adus în discuţie anterior şi cooptarea lor
într-un proiect de concepere a unei programe pedagogice
novatoare, cu reguli clare, care să simplifice lucrurile, să
reducă mult din materiile care nu sunt strict necesare,
care să sintetizeze într-o formă plăcută informaţia, să
137
îmbine în mod armonios şi util teoria cu practica, să
dezvolte abilităţile practice şi să creeze un mediu prielnic
dezvoltării individuale, creative a elevilor.
Ar fi un pas în faţă, cu certitudine, eliminarea tuturor
situaţiilor care s-au perpetuat în ultimele două decenii, cum ar
fi numărul foarte ridicat de materii şi manuale introduse în
şcoli. Impunerea acestor manuale a dus la o încărcare
nejustificată a programei şcolare, cu fundamente reale doar
în ceea ce priveşte câştigul autorilor şi al intermediarilor
acestora din sistemul de învăţământ.
Acest lucru îmi aminteşte de un lucru pe care Albert
Einstein îl scria la un moment dat: „Un lucru absolut
genial este acela care este prezentat în cuvinte simple şi
puţine, pe înţelesul unui copil de opt ani şi al unei
persoane de optzeci de ani.” Este, prin urmare, necesar să
găsim acel cod inteligibil de transmitere a informaţiilor
către elevi, prin care să se elimine acea sumă de
inadvertenţe prezentă în primele cicluri de educaţie. Prin
supraîncărcarea teoretică inutilă a materialelor de
studiu, lucrurile simple fiind prezentate de autori într-o
manieră mult prea preţioasă şi stufoasă, acestea devin
aproape indescifrabile pentru elev, descurajându-l,
obosindu-l, deprimându-l şi alimentându-i un dezinteres
periculos pentru învăţătură.
Unul dintre modelele de inspiraţie, pentru
îmbunătăţirea învăţământului românesc, poate fi cel
finlandez. Cel mai relevant argument a apărut şi în cotidianul
„Adevărul”, sub titlul: „Secretul succesului în educaţia
138
finlandeză”. Cât de potrivit este modelul pentru învăţământul
românesc? Cu siguranţă este!
Doresc să preîntâmpin eventualele nemulţumiri ale
cititorilor, cu privire la ideile prezentate mai sus, clarificând
obiectivul central al acestei cărţi şi anume acela de a spune
adevărul, prin filtrul datelor şi situaţiilor cu care am intrat în
contact de-a lungul carierei mele şi pe care continui să le
descopăr zi de zi.
Trebuie să avem încredere că printr-o colaborare
eficientă între vechea şi noua generaţie, se vor găsi soluţiile
cele mai potrivite pentru viitorul învăţământului românesc,
dacă vom accepta adevărul şi vom fi dispuşi să ne asumăm
schimbările necesare cu adevărat şi nu numai mimarea lor
pentru a mai „topi” o sumă mare din bugetul statului.
În căutarea unor concepţii novatoare în ceea ce priveşte
sistemul educaţional, consider că personalităţi marcante,
precum: academicienii Dinu Giurescu şi Solomon Marcus,
matematicianul Florin Colceag, scriitorul Dan Puric, dascăli
precum cel de la Sibiu şi mulţi alţii, pot aduce contribuţii
importante în această direcţie, simplificând, esenţializând şi
transformând demersul didactic într-unul realmente atractiv,
iar materiile sau programele eliminate din programa şcolară
ar trebui să capete un statut nou, de lectură de specialitate
pentru învăţământul superior, postliceal sau chiar liceal.
În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ românesc,
sunt necesare politici de promovare agresive, prin care
studenţii străini să fie convinşi să aplice pentru studii în
universităţile din România, într-un sistem de taxe egale cu
139
cele ale studenţilor români sau chiar mai mici, această
strategie putând avea numeroase avantaje pe termen scurt şi
lung pentru România, în numeroase ramuri ale economiei
naţionale.
Pe termen scurt, chiar dacă aceste taxe de şcolarizare
mici nu ar aduce instant venituri considerabile, atractivitatea
unor astfel de oportunităţi educative ar face să crească
numărul de studenţi străini veniţi la studii în România, ceea ce
ar produce efecte economice vizibile în sectorul imobiliar
(chirii etc.), alimentar, cultural, de divertisment, prestări de
servicii etc..
Mediul economic românesc mai poate cunoaşte o
dezvoltare constantă şi prin organizarea de tabere şcolare.
Astfel, fiecare elev, chiar şi cel cu o situaţie financiară precară,
va avea posibilitatea de a participa, cel puţin o dată pe an,
iarnă sau vară, la un program extraşcolar bine organizat care
îi va oferi avantajul de a se adapta la normele impuse de un
mediu de viaţă diferit, integrându-l din punct de vedere social
şi cultural. Aceste tabere şcolare, cu un caracter educativ şi
formator, le vor oferi tuturor copiilor un cadru natural şi
familial, propice desfăşurării unor activităţi specifice
dezvoltării armonioase a aptitudinilor şi abilităţilor, a
personalităţii şi creativităţii individuale şi de grup.
O investiţie, în acest tip de educaţie alternativă, ar avea,
cu siguranţă, numeroase avantaje, în special dacă vorbim
despre taberele tematice care îşi propun să descopere şi să
dezvolte talentul sub toate formele sale de manifestare:
140
abilităţi intelectuale, artistice şi/sau psihomotorii,
creativitate, diverse competenţe sociale.
Pentru tinerii din Africa, Asia, sau de oriunde,
universităţile româneşti ar trebui să fie mult mai
accesibile din punct de vedere al taxelor de şcolarizare
decât cele din Occident.
Tot pe Ceauşescu trebuie să îl luăm de model şi în
privinţa atragerii de studenţi străini pentru centrele
universitare din Iaşi, Bucureşti, Timişoara, Cluj, Craiova,
Mureş sau Constanţa. În afara faptului că vor aduce
venituri ţării, cel mai important aspect şi beneficiile cele
mai mari vin din faptul că viitorii miniştri, şefi de
instituţii, specialişti, medici, ingineri din aceste ţări vor fi
pregătiţi în România. Se vor crea, astfel, punţi de legătură
şi prietenie ce pot fi folosite în beneficiul tuturor în
viitorul apropiat, păstrându-se amintiri şi afinităţi,
pentru multe generaţii, dacă experienţele lor sunt plăcute
în România.
Din păcate, aceste avantaje au fost, treptat – treptat,
pierdute după decembrie 1989, când politicienii incompetenţi
şi funcţionarii statului au crescut revoltător de mult taxele
pentru studenţii străini, sperând că aceştia sunt „un sac fără
fund”.
Aceasta este, în fond, o repercusiune a viziunii corupte,
deformate şi defectuoase a clasei politice şi a funcţionarilor
corupţi. După cum am mai afirmat, aceşti indivizi corupţi,
141
linguşitori, servilişti au crezut că reţeta îmbogăţirii este
creşterea taxelor. Folosindu-se de gura mare şi de coatele
ascuţite, aceştia au reuşit să distrugă aproape totul. Este trist
pentru că aproape în fiecare domeniu, incompetenţii, corupţii
şi trădătorii de ţară au aplicat aceeaşi metodă simplistă, de
creştere a taxelor şi preţurilor, invers proporţională cu
micşorarea calităţii serviciilor şi nu numai.
Atragerea studenţilor străini ar fi extrem de avantajoasă,
chiar dacă aceştia ar fi şcolarizaţi pe nişte taxe aproape
simbolice, deoarece un astfel de val demografic ar avea o serie
de multe alte efecte în numeroase domenii: imobiliare,
cultură, divertisment, industria alimentară sau sistemul
medical. Aceasta ar fi, în fond, o strategie de marketing
excepţională pentru România, ţările occidentale şi SUA
făcând eforturi extreme, prin lungi campanii de
marketing, să atragă cât mai mulţi studenţi din toată
lumea.
Cu toţii suntem convinşi că, în educaţie, sunt multe de
făcut şi aceste schimbări trebuie făcute cât mai urgent. În
concluzie:
În primul rând, programa şcolară trebuie „eliberată”
de acele materiale care au fost incluse, din 1990 până
în prezent, de către cei care, prin influenţă şi dorinţa
de câştiguri materiale, le-au introdus. Acestea pot fi
studiate în cadrul altor niveluri de specializare.
142
Trebuie să ne adresăm realist la cantitatea potrivită
de informaţii pe care le pot asimila minimum 80 %
dintre elevi cu eforturi cât mai reduse, într-un mod
atractiv, plăcut, logic şi foarte sugestiv şi intuitiv, în
perspectivă.
Oricărui copil trebuie să i se asigure, obligatoriu,
gratuit, cel puţin o tabără pe an, în care scopul
principal să fie socializarea, deprinderea de abilităţi
speciale, prin diferite aplicaţii specifice unei tabere.
Aceştia trebuie implicaţi în activităţi creative şi,
totodată, trebuie concepute proiecte pentru simulări
în diverse domenii care au legătură cu alegerea
profesiei şi viitorului lor.
La ţară, în locul cheltuirii banilor pentru sălile de
sport, de cel puţin 500.000 de euro fiecare, care s-a
demonstrat că nu sunt folosite, trebuie să fie
amenajate acele terenuri clasice care să includă
terenuri standard de fotbal, handbal, incluzând şi
două coşuri pentru baschet, o plasă de volei, etc,
construind, cu banii investiţi într-o sală de sport, cel
puţin 50 de baze sportive clasice, modeste dar utile,
care pot asigura acel minim necesar de satisfacţie şi
încurajare pentru copii. Ar trebui să avem în vedere
mişcarea, sănătatea şi încurajarea performanţei prin
organizarea, cât mai des, a cât mai multor concursuri.
Corpul profesoral trebuie pregătit într-o nouă
mentalitate de predare pedagogică atractivă. Modelul
143
dascălului de la Sibiu ar trebui dat drept exemplu şi
inclus ca reper pentru ceilalţi profesori, O altă idee ar
fi adoptarea şi în România a sistemului finlandez de
învăţământ, care este o reuşită recunoscută la nivel
mondial.
Propun şi susţin impunerea celor mai mici taxe pentru
studenţii străini. Veniturile vor veni din servicii, chirii,
divertisment, alimentaţie etc. dar cel mai important,
din relaţiile pe care le vom avea cu viitorii şefi de
instituţii, miniştri, oameni de afaceri, înalţi demnitari
din fiecare ţară de unde primim studenţi, ceea ce va
crea mari avantaje ţării noastre pe viitor.
„Există o singură regulă pentru
industrialist: construieşte cele mai bune produse,
la cele mai mici costuri şi plăteşte cele mai mari
salarii pe care le poţi plăti." (Henry Ford – om
de afaceri american)
II. ECONOMIA
România reprezintă cea mai mare oportunitate
investiţională din Europa pentru următorii douăzeci de
ani. Dumnezeu echilibrează lucrurile. Orice dezavantaj
poate deveni, la un moment dat, un avantaj. Bogăţiile
naturale, neexploatate până acum sau insuficient
exploatate în trecut, vor deveni interesante pentru toate
statele bogate ale lumii ce au ajuns la limita zăcămintelor
de pe teritoriile lor şi se află în căutarea altor resurse.
Prelungirea crizei și globalizarea obligă marile
concerne economice să caute resurse naturale și umane
mai ieftine. În Europa, România este singura ţară care
îndeplinește cele mai multe condiţii pentru a aduce
profiturile cele mai mari pe timp de criză şi nu numai.
Forța de muncă ieftină și bine pregătită în foarte multe
domenii, terenurile ecologice, amplasarea geostrategică cu
ieșire largă la Marea Neagră, toate acestea sunt doar câteva
dintre atuurile noastre.
146
Industria auto din Europa, industrie care, la nivel
mondial, este în declin, va fi salvată și va reuși să reintre pe o
curbă ascendentă de profit doar prin alegerea strategică a
mutării unei mari părţi din producţie în România.
Mercedes și Renault sunt cele mai convingătoare exemple
în acest sens, inteligenţa lor nu poate fi pusă la îndoială,
acestea deschizându-şi aici câteva centre puternice de
producție. Alături de ele sunt Delphi și Ford, iar ultimele
informații arată că, în perioada imediat următoare, vor mai
veni și alți mari producători.
În afara celor menționate, un mare potențial îl deţine
agricultura prin terenurile sale ecologice, zonă economică în
care, pe viitor, se pot construi ferme agricole, zootehnice,
pomicole sau viticole, plus o industrie alimentară foarte
dezvoltată.
Marele dezavantaj este însă că, până în prezent, s-au
vândut deja 8 % dintre terenurile țării către străini. Făcând o
estimare realistă în această direcţie, începând cu 2014, acest
procent va urca până la 20 %, dacă nu se va modifica rapid
legislația.
După cum v-am spus, orice dezavantaj se poate
transforma într-un fapt pozitiv. Chiar dacă străinii vor deține
aproape un sfert din pământurile noastre, acest lucru nu
înseamnă că și-l vor lua cu ei în altă parte. Investitorii în
terenuri din Germania, Olanda, Franța, Italia, Anglia vor
produce aici, în România, și vor exporta în țările lor sau
oriunde în lume, când vor constata că absorbţia pieţei
româneşti este limitată.
147
O oportunitate deosebită o reprezintă investitorii din
afara spaţiului european. Și mă refer aici, în special, la țările
bogate din Orientul Apropiat. State precum Emiratele Arabe
Unite sau Qatar care au resurse investiționale foarte mari,
caută să investească la noi. Produsele noastre alimentare, în
special carnea de oaie sau de vită, dar și cele agricole sunt
foarte bine apreciate și căutate în acea zonă. Avem o tradiție a
schimburilor economice începută pe vremea lui Nicolae
Ceaușescu, pe care trebuie să o cultivăm şi să o exploatăm.
Mobila, mașinile, lemnul nostru, au un mare succes pe piețele
arabe. Astfel de țări vor aduce cele mai mari surprize pozitive
pentru România. Sunt piețe de export excelente și cu mare
potențial, cu oameni care vor să facă afaceri reciproc
avantajoase.
Cum este cheltuit bugetul României?
La o discuţie cu diferite personalităţi, dintr-o ţară care s-
a dezvoltat foarte mult în ultimii treizeci şi cinci de ani, fiind,
pentru mulţi, un exemplu în domeniul turismului şi al
comerţului, fiind întrebat care este bugetul nostru, la aflarea
sumei, am primit următorul răspuns: „Păi, noi, cu un buget
mult mai mic, am reuşit să uimim lumea! De ce nu aţi reuşit şi
voi?!”.
Pentru că la noi e foarte multă risipă. Drumuri care, în
mod normal, ar trebui reparate o dată la douăzeci de ani, la
noi se repară, cu cheltuieli mari, după doar trei – patru ani de
la darea lor în folosinţă. Mai multe unităţi ale statului încă mai
148
consumă căldură şi energie în exces, mergând pe principiul că
acolo e un consum al altuia şi nu al statului român, iar
achiziţiile se fac de prea multe ori mergând pe principiul „cel
mai ieftin” şi nu „cel mai bun”. (Cel mai frecvent contractori
care fac lucrări de proastă calitate, supraevaluate de 3 – 4 ori).
Avantajele geopolitice uluitoare de care s-a bucurat
România dintotdeauna: deschiderea la Marea Neagră,
numeroasele resurse naturale de o bogăţie inimaginabilă, cât
şi potenţialul energetic şi economic semnificativ al ţării vor
rămâne, indiferent de circumstanţe, puncte forţe care pot
constitui baza unor politici de dezvoltare fructuoase, în foarte
multe direcţii.
Pe lângă avantajele oferite de resursele naturale, atât de
diverse, pe care le oferă solul şi subsolul României şi forţa de
muncă foarte ieftină, raportat la competitivitate şi producţie, o
altă dimensiune a potenţialului economic mare al ţării este
reprezentată şi de centrele universitare din Iaşi, Bucureşti,
Timişoara, Cluj, Craiova, Constanţa, Târgu Mureş etc., care pot
forma buni specialişti aproape în toate domeniile.
În pofida faptului că mai există încă multe strategii
educaţionale şi organizatorice de implementat, precum şi
multe lucruri de rezolvat, toate aceste deficienţe pot fi
rezolvate pe termen mediu, unele universităţi, pe anumite
segmente şi în anumite domenii de activitate, rezolvându-şi
chiar aceste probleme şi dovedind prin aceasta că se poate.
Portul Constanţa deţine, de asemenea, un potenţial
economic şi comercial imens, putând juca un rol deosebit de
149
important în concretizarea dezideratului de dezvoltare
economică.
Lim Chee Sheong, reprezentantul în România al
gigantului CWT Globelink, cel mai mare trader de containere
din Asia pe segmentul mărfurilor de grupaj, a declarat, pentru
„Ziarul Financiar”, pe data de 31 octombrie 2013, că „Portul
Constanţa trebuie promovat ca poartă de intrare în toată
regiunea Europa de Sud-Est”.
Într-adevăr, portul Constanţa rămâne un mare avantaj
pentru transportatorii maritimi, afirmaţie motivată de faptul
că investiţiile făcute de regimul Ceauşescu au creat
posibilitatea ca navele foarte mari să poată acosta în portul
Constanţa, la o adâncime a apei de peste 18 m, ceea ce nu se
întâmplă în multe porturi ale Europei.
Emiratele Arabe Unite au investit în Portul Constanţa,
doar în ultimii patru ani, o sută de milioane de dolari. Există
chiar şi perspectiva continuării investiţiilor, oficialii arabi
anunţând că ar fi dispuşi să mai investească încă şase sute de
milioane de dolari pentru modernizarea portului, dar anumite
ţări din Europa se opun acestei investiţii, exercitând presiuni
puternice la adresa autorităţilor române.
În contextul în care cei care se opun acestei investiţii
nu vin cu soluţii alternative, această situaţie are toate
şansele să fie interpretată drept o formă de sabotaj
împotriva României.
În astfel de cazuri, autorităţile române trebuie să
aibă fermitatea şi forţa de a face publice asemenea
presiuni, neacceptând să pierdem portofoliul diplomatic
150
şi de relaţii economice, doar pentru că grupuri ostile
României doresc acest lucru. Iar cazuri de genul acesta
sunt cu sutele!
Aşa cum am văzut, Portul Constanţa este un bun
strategic al României şi poate fi folosit în numeroase variante
care să avantajeze economic România, fiind mulţi oameni de
afaceri din Europa, Orient şi Asia, care ar dori să investească
în portul Constanţa peste 1.500.000.000 de euro în următorii
cinci ani. Autorităţile române sunt obligate să perfecteze
cadrul legislativ şi climatul potrivit pentru investitori,
respingând asocierile nefireşti propuse de funcţionari ai
statului român şi aşa-zişii investitori din Europa. Este
neapărată nevoie să fie atrase cât mai curând şi cât mai multe
oportunităţi investiţionale pentru România, indiferent de ţara
de origine, urmând, practic, acelaşi drum parcurs de oricare
altă ţară dezvoltată din Europa Occidentală.
După cum am mai afirmat, România este, pentru
următorii douăzeci de ani, cea mai mare oportunitate
investiţionala din Europa.
Industria auto se va număra, cu siguranţă, printre cele
mai importante ramuri care vor cunoaşte o dezvoltare
impresionantă. Renault – Franţa a fost brandul care a
identificat potenţialul mărcii româneşti Dacia, încă de la
începutul anilor 2000, demarând un amplu program de
investiţii, care acum se materializează într-o producţie de
350.000 de automobile asamblate pe an şi componente auto
pentru încă aproximativ 400.000 de automobile, care merg în
proporţie de aproximativ 80 % la export.
151
În paralel cu Renault, deşi mai timid, la început,
reprezentanţi ai industriei auto din Germania, precum
Mercedes-Benz, au deschis fabrici de componente auto pentru
industria auto din Germania, care vor depăşi cu mult
investiţiile de la Renault.
Investitorii germani sunt mulţumiţi de productivitatea şi
dedicarea românilor, ca şi de calitatea produselor finite ce ies
de pe liniile de asamblare, astfel încât, în câteva zeci de fabrici,
se lucrează deja la capacitate maximă, în timp ce alte câteva
zeci sunt în curs de finalizare, urmând să se demareze şi în
acestea, cât mai curând, procesele de producţie.
O experienţă, nu însă la fel de reuşită ca a investitorilor
francezi şi germani, este Ford Craiova, companie despre care
cred că face aceeaşi greşeală ca şi Nokia, la Cluj, care a
subestimat potenţialul României, propunându-şi să producă
aici cele mai ieftine produse şi neapreciind corect nivelul de
performanţă pe care îl poate atinge cu muncitorii români.
Dovadă în acest sens stă însăşi diversitatea de componente
auto pe care le producem pentru Mercedes, în cantităţi din ce
în ce mai mari.
Şi de această dată, francezii şi germanii au demonstrat
că au intuit corect unde anume trebuie să puncteze pentru că
viitorul industriilor şi al liniilor de producţie pe care le
coordonează să fie unul performant.
Experienţa pe care România a avut-o cu brandul Nokia a
fost una dezamăgitoare pentru mine, în special atunci când
reprezentanţii firmei au anunţat că fabrică din Cluj va produce
pentru pieţele de desfacere din Africa. Am crezut atunci că
152
aceasta este o eroare de moment care, în scurt timp, va fi
remediată. Nu a fost însă aşa.
Ceea ce nu a înţeles Nokia şi cred că nici Ford România
este că ritmul muncitorului român nu este identic cu al celui
din Asia. Muncitorul din Asia este format în aşa fel încât să
producă cantităţi foarte mari de produse într-un interval de
timp scurt, datorită, în primul rând, spiritului competitiv şi
genetic în care este educat, datorită mentalităţii, ritmului de
viaţă şi atitudinii specifice, lucrând minimum douăsprezece
ore pe zi, inclusiv sâmbăta şi duminica, atribute care îl fac să
fie recunoscut la nivel mondial ca fiind mai competitiv.
Cu toate acestea, producţia uriaşă şi viteza de lucru
uluitoare generează multiple deficienţe de calitate,
cantitatea nefiind întotdeauna direct proporţională cu
calitatea.
Pentru produse ieftine, în orice domeniu, producţia
poate fi transferată, cu certitudine, în China, precum şi în alte
ţări din Asia, unde muncitorii au un ritm de lucru rapid şi
susţinut şi nu sunt limitaţi de norme restrictive, referitoare la
timpul alocat muncii. Din acest punct de vedere, China
poate fi privită de orice întreprinzător ca fiind cea mai
oportună alegere, garantând preţul cel mai scăzut şi o
viteză de lucru imbatabilă.
Pentru produsele de calitate premium însă, la un
raport corect între preţ şi calitate, cea mai potrivită
locaţie în Europa este România, alegere care poate fi
motivată de un ritm de muncă asemănător cu al
Germaniei şi al Franţei, sau uneori chiar mai bun, cel mai
153
mic salariu din Europa şi o bună adaptabilitate a
muncitorului român la ritmul şi calitatea cerute de
producătorul german în maximum o lună!
Nokia, dacă ar fi menţinut producţia de produse
premium în România şi ar fi înţeles că avea aceeaşi
importanţă în industria de telefonie mobilă ca şi
Mercedesul în industria auto, atunci, cu siguranţă, nu ar fi
făcut greşeala de a produce, sub aceeaşi marcă produse
extrem de ieftine, cât şi premium la un loc cu cele
destinate consumului din lumea a treia. O eroare de
neînţeles pentru toţi specialiştii din domeniu. O decizie
copilărească din partea unui fost lider mondial în
domeniu care le-a scăzut valoarea de piaţă cu peste 60 %
în urma plecării din România.
Locaţia cea mai potrivită pentru producţia destinată
Africii era China şi nu Mongolia, deoarece muncitorul din
Mongolia nu va ajunge niciodată la acelaşi ritm de
rapiditate şi eficienţă în producţie ca şi cel din China. Deşi
există multe asemănări între cultura şi obiceiurile
chinezilor şi mongolilor, între ei sunt mari diferenţe în
ceea ce priveşte specificul tradiţional al muncii şi al
producţiei.
Pentru Nokia, cu siguranţă, nici Mongolia nu va
reprezenta, în final, o experienţă reuşită, decât dacă,
poate, se va axa pe produse premium şi nu ieftine.
Ţara noastră le-ar fi oferit însă un viitor strălucit şi mult
mai performant dacă ar fi fost implicat şi departamentul de
creaţie şi software din România într-o colaborare mult mai
154
strânsă cu departamentul intern de creaţie de la Nokia. Sunt
convins 90 % (având şi date în acest sens) că toate aceste
maşinaţiuni au fost puse la cale de un concurent direct.
În România, Nokia a fost victima dezinformărilor
grupurilor ostile ţării noastre, acestea reuşind să îi creeze
impresia că noi, românii, suntem limitaţi în ceea ce priveşte
potenţialul creativ şi capacitatea de a fi calitativi în activitatea
pe care o desfăşurăm.
Se pare însă că nu s-a înţeles niciodată că una dintre cele
mai importante diferenţe între români şi celelalte popoare a
constituit-o faptul că noi, românii, în decursul istoriei, am trăit
sub diverse ocupaţii străine, dar, cu toate acestea, am rezistat
şi ne-am păstrat moştenirea, tradiţiile şi valorile neamului,
ceea ce s-a transpus, peste ani, într-un spirit creator, profund
şi autentic care ne individualizează în context european şi nu
numai.
În acest sens, ar fi profitabil pentru ei ca astfel de
branduri internaţionale să investească în ţara noastră un
capital de încredere mult mai mare decât cel care i se acordă
în prezent, ceea ce au făcut deja investitorii de primă mână
din SUA, Germania, Franţa etc.
Mercedes, Renault şi alte câteva mari branduri au făcut
dovada faptului că ne cunosc mai bine istoria şi specificul
naţional, fiind prezente în România de mult timp. Mai sunt
însă multe alte companii care vor face investiţii masive în
următorii ani, dar nu le voi divulga identitatea, păstrând
discreţia şi respectând confidenţialitatea, la rugămintea lor.
155
Sper că şi Ford îşi va reevalua strategia, uitându-se
puţin „peste gard” la Mercedes şi Renault, nefiind nimic
greşit în a învăţa de la alţii în momentele în care îţi
lipsesc viziunea sau imaginaţia. Oricui i se întâmplă în
anumite perioade ale vieţii.
În România, industria alimentară deţine cel mai
mare potenţial. Paradoxul constă în faptul că: România
poate asigura alimente pentru cel puţin 80 de milioane de
locuitori şi, cu toate acestea, ţara noastră se numără
printre primii importatori de alimente. Această abordare
denotă o inconştienţă crasă care a provocat un neajuns cu
caracter antinaţional la care, dacă vrem să schimbăm
ceva, în cel mult doi ani trebuie să-l depăşim, printr-o
abordare de interes naţional.
Într-o analiză amănunţită a situaţiei agriculturii, care a
fost publicată în revista „Capital” („România după 20 de ani:
Am fi putut hrăni toată Germania, dar dăm de mâncare la doar
un sfert de Românie”), în numărul din decembrie 2009, deci,
în plină criză economică, se aduc în discuţie cauzele pentru
care agricultura României se află într-o stagnare de ceva timp.
Specialişti din domeniul agriculturii şi analişti economici,
precum Mircea Coşea şi Liviu Voinea, au invocat, în articolul
citat mai sus, diverse probleme, de la cele survenite după
Revoluţie, în cazul reîmproprietăririi cu terenuri, exploataţia
de subzistenţă a animalelor în fermele româneşti până la lipsa
de interes din partea autorităţilor de a rezolva problemele
stringente din acest domeniu.
156
Însă ţările care au încă o mentalitate colonialistă trebuie
să înţeleagă unele lucruri: atunci când depăşesc cu mult limita
raţionalului – efectele negative se pot întoarce împotriva lor,
ca un bumerang, (referindu-mă la faptul că o mare parte a
acestor fenomene se întâmplă şi datorită politicii unor mari
puteri care doresc ca noi să fim numai o piaţă de consum).
Există, totodată, şi o multitudine de riscuri pe care
România şi le asumă atunci când, în loc să-şi fructifice
potenţialul propriu din agricultură, importă cantităţi
impresionante de mărfuri alimentare care umplu rafturile
supermarketurilor.
Unul dintre cei mai importanţi producători de lactate
din Europa, care deţine o cotă importantă a pieţei pe această
nişă, a declarat, pentru „Ziarul Financiar”, la finalul lunii
octombrie 2013, următoarele: „Vrem ca fiecare român să
consume un iaurt pe zi. În România, nivelul consumului de
iaurt este foarte mic. Piaţa din România este o oportunitate în
ceea ce priveşte piaţa iaurtului şi noi ne vom dezvolta pe acest
segment”.
Da, este adevărat! România este o oportunitate şi o ştim
şi noi. Românii ar consuma şi trei iaurturi pe zi, nu doar unul,
cum şi-ar dori marele producător internaţional.
Iaurturi de la respectivul producător se află astăzi pe
orice raft din magazinele alimentare din România, dar
stomacul românilor se pare că nu mai rezistă la acea bombă
de chimicale şi conservanţi chimici care îi substituie
compoziţia naturală atât de sănătoasă. Aceste iaurturi ajung
astfel să semene foarte mult, din cauza cantităţilor
157
îngrijorătoare de pigmenţi şi conservanţi chimici, cu un adeziv
comun pentru lipirea obiectelor – numit „aracet” în timpul lui
Ceauşescu.
Acele produse care acum se vând sub denumirea de
„iaurt” au termene de valabilitate foarte lungi, de luni de zile,
o vâscozitate şi, uneori, chiar şi mirosul „aracetului” din
timpul lui Ceauşescu.
Sunt şi eu, ca mulţi alţii, de altfel, un consumator de iaurt
natural, motiv pentru care am fost nevoit să schimb de cel
puţin şapte ori marca de iaurt.
Se întâmplă ca majoritatea producătorilor tradiţionali
români să cadă în cursa marilor grupuri economice, care vor
să distrugă industria autohtonă din domeniu, aceştia fiind
tentaţi să copie reţeta „de succes” a marilor fabricanţi,
începând, la rândul lor, să folosească, în detrimentul calităţii,
doar pentru a obţine un aspect comercial şi un termen de
valabilitate mai mare, substanţe care substituie laptele,
alterează gustul, consistenţa şi proprietăţile naturale ale
iaurtului, sau sunt asimilaţi de aceste marile companii
multinaţionale, pierzându-şi astfel identitatea.
În acest moment şi eu, ca şi mulţi alţi români, cumpăr
iaurt de la micii producători din zona rurală. Pot spune că
regăsesc la acest iaurt acelaşi gust bun şi aceleaşi calităţi
naturale, revigorante, care îmi amintesc de iaurtul pe care îmi
plăcea să îl consum în copilărie, atunci când părinţii mei,
totuşi, mai reuşeau să îl găsească în magazinele de lapte din
timpul lui Nicolae Ceauşescu. Iar numărul românilor care
procedează ca mine este în creştere accelerată.
158
După Revoluţie şi chiar cu mult înainte, am fost
manipulaţi şi „bombardaţi” cu diverse teorii, printre care cea
conform căreia, în timpul lui Nicolae Ceauşescu, poporul
primea salam cu soia, prezentat atunci ca un aliment complet
nesănătos, ceea ce am constatat mai târziu ca nefiind real.
Surprinzător este însă faptul că salamul cu soia din
timpul lui Ceauşescu conţinea, cu toate acestea, mai multă
carne şi era mult mai sănătos decât cel de astăzi, care,
deşi este bine condimentat şi frumos ambalat, prin
conţinutul său bogat în E-uri şi zeci de aditivi, se
transformă într-o bombă toxică pentru organism şi, în
final, într-un produs cancerigen, dovadă stând miile de
cazuri de cancer, care au „explodat” în ultimii douăzeci de
ani.
În această direcţie, prioritatea României ar trebui să
o constituie promovarea unui tip de alimentaţie mult mai
sănătoasă, iar dacă ţările care exercită o puternică
influenţă asupra României nu vor accepta aşa ceva,
propun să abordăm două tipuri de alimentaţie: una
sănătoasă şi alta impusă.
Pentru o alimentaţie sănătoasă, trebuie să se facă
presiuni ca prin lege să-i fie configurat şi asigurat
consumatorului român cadrul comercial prin care să
beneficieze de produse sănătoase şi naturale, iar dacă
acest lucru nu poate fi întotdeauna posibil, atunci, prin
reţele de genul „din om în om”, să procedăm precum
Gandhi în India în lupta împotriva Imperiului Britanic –
159
în tăcere, să punem cu toţii embargo pe produsele
nesănătoase.
Atunci când se exagerează cu presiunile şi denigrările la
adresa românilor şi a României, în general, informarea prin
diverse canale de comunicare aflate la îndemâna majorităţii
populaţiei (Internet, Facebook etc.) ar trebui să se transforme
într-un demers de conştientizare naţională pentru cei treizeci
de milioane de români din întreaga lume cu privire la
conţinutul, compoziţia şi proporţia unor ingrediente dintr-o
serie de produse şi alimente introduse pe piaţă de o serie de
producători internaţionali de marcă. Am putea avea cu toţii o
voce comună, mult mai puternică, care va face, cu siguranţă,
posibilă schimbarea, ridicând un semn de întrebare tuturor
acestor companii internaţionale care au acaparat piaţa
românească, monopolizând-o şi invadând-o cu produse
nesănătoase, prefigurându-le astfel, prin refuzul de a deveni
cobai şi consumatori ai unor astfel de experimente
comerciale, perspectiva falimentului.
Industria energetică a României are, la rândul ei, un
potenţial imens.
În anul 2013 şi în perspectiva oferită de 2014, industria
energetică din România înregistrează o evoluţie promiţătoare,
în următorii ani, mizând chiar pe supraproducţie.
Centrala Nucleară de la Cernavodă asigură aproximativ
20 % din necesarul de energie electrică al României, în timp
ce 24 % este produs de centralele eoliene, iar restul, în cadrul
hidrocentralelor şi termocentralelor. În acest context,
160
problema ţării noastre nu mai este deficitul de energie, ci
supraproducţia şi, implicit, exportul de energie.
Iar cel mai important importator de energie este Turcia,
dar pentru a putea exporta în această zonă, este nevoie de un
cablu de transport prin Marea Neagră care este necesar să fie
pus în funcţiune cât mai curând. Şi aceasta, precum şi
numeroase alte ramuri industriale – cum ar fi cea de mobilă,
constructoare de maşini, agricolă, de extracţie şi prelucrare a
zăcămintelor naturale din subsolul României şi al Mării Negre
–, precum şi turismul sau educaţia au un potenţial imens, fiind
necesară exploatarea raţională a fiecărei dimensiuni în parte,
dezvoltarea, modernizarea şi promovarea acestora la justa lor
valoare, cu profesionalism şi responsabilitate.
Nicio entitate statală nu poate să se dezvolte dacă nu
are o politică economică performantă.
România are un potenţial imens de a fi unul din
tigrii Europei. Bineînţeles că niciunul din statele din
Europa nu şi-ar dori acest lucru şi vor face tot ce le stă în
putere că nu cumva România să progreseze.
Cei care au o anumită naivitate să aibă altă părere, le
solicit să se mai documenteze.
Domnul Li Keqiang, premierul chinez, declara la
rândul dumnealui următoarele: „România va deveni un
tigru al Europei.” Expun această declaraţie aici pentru cei
care încă se mai îndoiesc. Bineînţeles că ar putea fi o
declaraţie politică. Dar nu este, deoarece, în România,
există cele mai multe elemente din Europa care
161
îndeplinesc această condiţie de dezvoltare economică,
mult, mult mai profitabilă decât oriunde în lume: prin
forţa de muncă cea mai ieftină (luând în considerare
salariul minim de 500 euro net/lună) şi raportat la forţa
de munca bine calificată, comparativ cu a altor ţări,
poziţia geografică, zăcămintele naturale în cantităţi
imense încă neexploatate, diversitatea multiplă a
reliefului, pământurile ecologice, ieşirea la Marea Neagră
şi Delta Dunării, zonele muntoase de o rară frumuseţe,
bogăţiile imense în subsol, la suprafaţa şi în subteranul
Mării Negre. Deci acei experţi internaţionali care mi-au
atras atenţia, cu rapoarte extrem de bine documentate, la
începutul anului 2013, că România este cea mai mare
oportunitate investiţională a Europei în următorii 20 de
ani, au demonstrat că sunt de bunăcredinţă şi vor o
colaborare reciproc avantajoasă cu România, spre
deosebire de grupurile ostile României, care nu doresc
decât să ne denigreze şi să ne exploateze, cu aceeaşi
mentalitate de tip colonial, pe care au practicat-o în
ultimii 200 – 300 de ani şi nu numai.
„Să iroseşti, să distrugi resursele naturale, să jupoi
şi sărăceşti pământul în loc să-l foloseşti astfel încât să-i
creşti valoarea va rezulta în subminarea prosperităţii
copiilor noştri, în loc de le lăsa o moştenire mărită şi
dezvoltată.” (Theodore Roosevelt – preşedinte
american)
III. RESURSELE NATURALE
În cele ce urmează, aș dori să fac câteva precizări legate
de cazurile în care se doreşte exploatarea resurselor naturale
miniere ale României
O mare parte din populația de bună credință se opune
unor asemenea investiții, motivând că nu putem să ne
distrugem singuri mediul. Din păcate însă, puțini sunt cei care
înțeleg şi dedesubturile acestei afaceri. Gândind simplist și
raportat la experiențele din trecut, românii au, în fond,
dreptate. Dar oare toate argumentele prin care românii au
fost convinși să lupte împotriva acestei investiții sunt reale?
Sunt toate de actualitate?
Este adevărat că orice investiție poate afecta mediul,
dacă nu sunt asigurate toate elementele de protecție. Este
adevărat şi că există posibilitatea ca, în pofida acestor măsuri,
mediul să fie, totuși, afectat pe o rază de zece kilometri. Orice
decizie și orice proiect comportă riscuri. Important este însă
raportul între riscuri și beneficii. În orice proiect sau în
orice decizie, dacă am fi ţinut cont numai de riscuri și
164
dezavantaje, lumea ar fi rămas, cu siguranţă, la nivelul
epocii de piatră.
Nu s-ar mai fi extras petrol niciodată, pentru că
extracţiile poluează, dăunează şi ele mediului înconjurător. Și
sunt sute de exemple în acest sens. Nu s-ar mai fi inventat
poate nici automobilul, nici avionul, nici trenul, nici atâtea şi
atâtea utilaje, pentru că milioane de oameni au murit
folosindu-le.
Iubesc natura și tot ce este natural și verde, lăsat de la
Dumnezeu, unul dintre obiectivele mele principale fiind,
dintotdeauna, protejarea mediului. Personal, susțin și voi face
toate demersurile posibile pentru reîmpădurirea masivă a
României. Dar fiecare caz trebuie analizat și tratat în
ansamblu, nu unilateral, nu doar dintr-un singur punct de
vedere.
Revenind însă la subiectul nostru, în afara celor care
iubesc mediul, cine oare mai este interesat să oprească aceste
proiecte? Marii producători de aur din întreaga lume?!
Sau poate grupurile economice sau statele, ostile
României, care nu doresc ca țara noastră să aibă acces, în
scurt timp, la resurse cu valoare de peste zeci miliarde de
euro (unele surse susțin că suma ar putea fi chiar dublă!)?!
Banii sunt siguri, obținuți din TVA și din toate taxele și
impozitele pe forța de muncă, neluând în calcul și alte venituri
indirecte.
Chiar dacă pare aberantă o asemenea variantă, există și
persoane care trăiesc cu speranța că zonele unde ar putea fi
165
făcute exploatări, într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat,
ar putea fi incluse într-o altă structură teritorială, regională
sau statală și, astfel, nu ar trebui să mai împartă resursele cu
moldovenii, oltenii și dobrogenii.
Mai pot fi cu siguranţă și alte variante – posibil reale – cu
privire la cei care au anumite interese să oprească aceste
investiții, dar preferăm să ne oprim doar la cele evidente.
Pentru omul de bună credință, aceste aspecte pot părea
fantasmagorii, aplicând foarte bine vorba înțeleptului din
Antichitate care spunea: „Cu cât ești mai cinstit, cu atât îţi
vine mai greu să înţelegi că cineva îţi vrea răul”. Și invers.
Lumea, dintotdeauna, s-a învârtit în jurul intereselor
economice.
Dar haideți să vedem și argumentele celor ce nu își
doresc aceste investiții şi pe care le voi trece în revistă în cele
ce urmează, în afara demonstranţilor de bună credinţă în care
cred în ei şi în sinceritatea şi patriotismul lor.
Marii producători de aur, de petrol sau gaze ai lumii
sunt deranjaţi de perspectiva oricărui zăcământ nou
descoperit, în exploatarea căruia nu sunt şi ei implicaţi ca
acţionari şi beneficiari direcţi ai unor astfel de exploatări.
Aceste zăcăminte ar putea încuraja cu siguranţă și
exploatarea altor resurse, în viitor, în România. Există
posibilitatea să existe chiar şi cantități mult mai mari decât
cele estimate până acum.
Dacă, în România, ar începe exploatarea aurului de
exemplu, ţara noastră ar avea o producţie anuală de 15 tone.
166
Toată Europa la un loc în acest moment nu are mai mult de 14
tone anual extracţie de aur. Cele 15 tone de aur extras anual
din România ar duce preţul aurului mult în jos, iar marii
producători de aur ar avea de pierdut mari sume de bani. Cei
care vor să ne împrumutăm de la ei nu sunt interesaţi să avem
propriile surse de bani garantate anual cu extracţia de aur,
deoarece ei vor ca noi să ne împrumutăm permanent de la ei,
iar când vor crea o nouă criză, să ne ia tot ei pe nimic
zăcământul de aur. În parlament am votat împotriva
proiectului Roşia Montană, nu din motivele expuse
publicului, care nu sunt reale, cele privind protecţia
mediului, ci am votat împotrivă, deoarece România nu
trebuie să dea o lege, special pentru o societate privată
cum s-a întâmplat, ci noi românii trebuie să promovăm o
lege care să protejeze toţi potenţialii investitori care pe
care trebuia să-i încurajăm să investească în România. O
lege corectă a minelor, prin care trebuie să se menţină şi
să se dezvolte mineritul în România, care se practică de
peste 2000 de ani, astfel încât România să aibă acces la
fonduri proprii pentru autostrăzi şi dezvoltare
economică, astfel, România prosperând prin nivelul de
trai ridicat al românilor prin surse proprii, dar tocmai
asta nu se doreşte.
Studiind şi materialele celor de la Roşia Montană, am
constatat că în situaţia în care ar fi semnat contractul cu Statul
Român, se angajau ca în maxim 6 luni să instaleze o staţie de
epurare de peste treizeci milioane euro care ar fi rezolvat
problema apei poluate din ultimii 60 de ani, pentru totdeauna,
167
iar din momentul finalizării construirii acelei staţii de epurare
s-ar fi putut garanta că păstrăvii să fie iar prezenţi în râul
Arieş.
Chestionându-i pe cei de la Roşia Montană să-mi spună
simplu care este cifra de afaceri minimă, estimată din
vânzarea aurului şi care sunt sumele care vor rămâne în
România, răspunsul a fost unul extrem de logic şi realist, dar
care m-a surprins luând în considerare că din presă auzeam
că România nu va beneficia decât de 6% suma care ar
reprezenta redevenţa şi atât. Iarăşi, populaţia nu ştia
realitatea şi era dezinformată.
Din suma de aproximativ 10 miliarde de euro, cifră de
afaceri, obligatoriu, 2.400.000.000 euro încasa Statul Român
din TVA, plus încă aproximativ 1.000.000.000 euro din
redevenţă, impozit pe profit, taxele de forţa de muncă, taxe
locale etc. Încă aproximativ 2.000.000.000 euro rămâneau toţi
în România pentru serviciile şi achiziţiile de materiale de la
companiile româneşti, care la rândul lor mai aduceau şi ele
contribuţii la bugetul statului, altele decât TVA, deoarece TVA-
ul l-am inclus în calcul la începutul expunerii.
Aproximativ 1.200.000.000 euro era profitul net al
companiei Roşia Montană.
Iar aproximativ 3.500.000.000 euro erau cheltuielile cu
achiziţiile de utilaje şi materiale din import, care nu s-ar fi
găsit în România, utilaje şi tehnică de ultimă oră care ar fi
deschis un drum lung şi spre alte investiţii.
168
Toate acele vestigii din timpul romanilor, ar fi fost
recuperate şi restaurate de către cei de la Roşia Montană, ceea
ce nu se mai întâmplase până în prezent, statul neavând
fonduri pentru asemenea cheltuieli
Pentru cei care sunt înalţi funcţionari sau au lucrat în
mediul privat, e lesne de înţeles că orice afacere de unde
statului i se întorc cel puţin 35 – 40 % din cifra de afaceri (cu
toate că eu cred că suma va fi de minim 45 %), adică
4.500.000.000 euro) este ceva destul de profitabil pentru
statul român şi cu avantajul că se va dezvolta o zonă săracă, în
acest moment prin noi locuri de muncă, ar fi fost un exemplu
de atragere pentru investiţii în România prin reuşita de la
Roşia Montană, foarte multe restaurări arheologice care
necesită sume imense de bani pe care statul român niciodată
nu ar fi avut posibilitatea să le facă.
Există un segment majoritar al populaţiei, bine
intenţionat, care în urma manipulărilor, vin cu următoarea
propunere: De ce noi, românii, nu extragem noi aurul, iar toţi
banii să rămână în ţară?
Această argumentaţie sună bine şi atât. Se ştie că statul
este cel mai prost administrator, iar în spatele celor care
susţin această variantă, sunt funcţionari ai statului care au
adus la faliment mari companii româneşti în ultimii 23 de ani
şi care vor să mai fure din nou, dintr-un proiect nou care, în
primii doi – trei ani ar solicita sute de milioane de euro, care
se vor transforma în miliarde de euro, de la statul român,
argumentând că profitul se va vedea peste cinci – şase ani, la
fiecare campanie electorală schimbând directorii pe criterii
169
politice. Iar în 10 ani, am constata că statul a „investit” vreo
trei miliarde de euro, aurul a dispărut, înapoi la stat nu s-a
mai întors nimic din banii investiţi, iar poluarea este mult mai
gravă ca înainte, deoarece, fiind Statul Român cel care
exploata, totul se trecea cu vederea. Iar singurii câştigători
dintr-un astfel de proiect ar fi vreo 20 – 30 de funcţionari,
plus vreo zece parlamentari care, în spatele sloganului „Să
facem noi, românii”, de fapt, ar fi „Să prostim încă o dată
românii”.
Statul român trebuie să fie mai responsabil, privind
orice investitor, facilitându-i un climat prietenos, cu avantaje
reciproc avantajoase, astfel încât România să poată beneficia
de fonduri proprii pentru un trai mai bun creat românilor,
autostrăzi sau orice altă investiţie de mare impact social şi
economic.
Prin oprirea investiţiei Roşia Montană, nu a câştigat
statul român, ci au câştigat marii producători de aur ai
lumii care au reuşit să oprească apariţia unui jucător
important pe piaţa aurului în lume. Au câştigat cei care
vor să ne împrumutăm de la ei şi astfel să slăbim statul
român prin îndatorarea şi mai gravă.
Au câştigat statele ostile României, care au planuri
de modificare administrativă şi teritorială a României pe
termen mediu şi lung, sperând că, prin diverse situaţii
conjuncturale sau prin achiziţia terenurilor din Ardeal
vor beneficia ei, la momentul potrivit şi nu noi românii,
de bogăţiile subsolului nostru pe care îl deţinem de cel
puţin 2000 de ani.
170
Încă o categorie dintre cei care au luptat să
manipuleze populaţia împotriva acestui proiect, au fost
funcţionari ai statului şi chiar şi parlamentari care
considerau normal că trebuie să încaseze şi ei o sumă
semnificativă din această afacere, ca şpagă.
Principiul era: „Este o sumă prea mare acolo, trebuie
să mă îmbogăţesc şi eu”. Ştiu că, spunând adevărul, voi
avea destul de mult de suferit, cei încriminaţi încercând
să mă atragă în tot felul de capcane sau vor încerca să-mi
atribuie lucruri şi fapte nereale, încercând să mă
compromită. Dar îmi asum acest aspect, chiar dacă, în
prezent, mulţi nu vor înţelege sau nu vor dori să accepte
adevărul, dar pe termen mediu şi lung îmi vor da
dreptate.
Niciunul dintre cei care nu vor că România să
evolueze nu va rămâne indiferent, atunci când vor apărea
perspective reale de a ne construi autostrăzi pe banii
noştri, fără a ne mai căciuli pe la alţii.
Și chiar dacă proverbul „să moară capra vecinului”
ni se atribuie nouă, românilor, nu de puţine ori, alţi vecini
aplică acest principiu fără nicio jenă.
Astfel, excluzând asociațiile de mediu credibile la nivel
mondial, au apărut tot felul de ONG-uri fantomă, gălăgioase,
finanțate puternic și destul de abile pentru a manipula opinia
publică într-o singură direcţie – aceea de a nu se face
investiția de la Roșia Montană. Motivele folosite în această
luptă sunt, aparent, reale, cele de protecție a mediului, însă
scopul final este cu totul altul.
171
Oamenilor de bună credință le solicit, îi rog, pentru
România, știind că își iubesc țara, să mediteze la următoarele
cuvinte ale lui Alvin Toffler: „Analfabetul viitorului nu va fi
cel care nu știe să citească, ci acel care nu va ști să
înţeleagă”.
Se pare că acesta este modul în care încearcă să ne
manipuleze grupurile economice sau statele ostile României,
care preferă să ne prezinte doar frânturi de adevăr.
Pericolul de a polua zona există, așa cum am subliniat şi
la început. Dar trebuie să acceptăm și adevărul că tehnologia a
avansat atât de mult în secolul XXI, încât acum pot fi luate
toate măsurile pentru protecția mediului. Iar orice risc al unei
poluări la scară mică poate fi compensat prin miile de hectare
care vor fi împădurite, după finalizarea exploatării, sau chiar
de la început, ridicând o zonă verde, protectoare, de jur-
împrejurul Roşiei Montane.
Așa cum şi în țările mai civilizate, se fac exploatări și
extracţii, în acest moment, fără a polua decât în limite
acceptabile, de ce noi, în România, nu am putea face la fel?
„Taxele sunt plătite cu sudoarea fiecărui om
care munceşte” (Franklin D. Roosevelt –
preşedinte american)
IV. Fiscalitatea şi impozitarea
Este evident că fără un capital real, nu se poate face mai
nimic în infrastructură, nu se pot mări salariile, condiţiile din
sistemul de sănătate sau din educaţie nu pot fi îmbunătăţite,
dezvoltarea sectoarelor din economie este încetinită, iar
investiţiile sunt, practic, imposibile. Astfel, devine prioritară
susţinerea economiei româneşti, indiferent de originea
capitalului sau a investitorului.
În acelaşi context, al necesităţii de a atrage cât mai
multe surse financiare, este necesar că resursele naturale
să fie intens, dar şi corect exploatate, respectându-se
normele de mediu şi în condiţii profitabile şi pentru ţara
noastră.
Orice importator trebuie să plătească toate taxele pe
valoarea și cantitatea reală a produselor sale, astfel încât
să fie creat un climat concurenţial corect, iar fiecare
întreprinzător străin sau român să aibă șanse egale și
reale.
În acelaşi timp, întreprinzătorii autohtoni care
exportă diverse produse trebuie să fie încurajaţi de stat
în acest demers şi să nu se mai confrunte cu rigorile unei
174
fiscalităţi exagerate ca până acum sau tracasarea lor prin
controale prea dese.
De asemenea, trebuie acordată o atenţie sporită la
încasarea, până la ultimul leu, a taxelor la cantitatea şi
valoarea reale, în cadrul importului de produse
alimentare şi agricole, care pot fi produse sub aceleaşi
standarde de calitate şi în România. Este foarte important
să fie încasate toate taxele, până la ultimul leu, la
cantitatea și valoarea reală, exact așa cum și noi, românii,
le plătim în ţările în care exportăm.
Susţinerea producătorului și a exportatorului din
România, indiferent de naţionalitate, va trebui să fie o
prioritate strategică de interes naţional.
Legile fiscale și economice nu mai trebuie schimbate
din trei în trei luni, garantându-se, astfel, predictibilitatea
pe termen lung, care să nu afecteze statutul României de
cea mai mare oportunitate investiţională a Europei.
Pentru a da un nou impuls economiei, toate firmele
cu cifră de afaceri de sub un milion de euro anual ar
trebui nu mai fie controlate de stat decât dacă în datele
contabile sau din constatarea faptică, se va observa, la
acea firmă sau la administratorul ei, o neconcordanţă
vizibilă între bunurile achiziţionate, personale sau ale
firmei, și neachitarea taxelor la stat.
Pentru ce să piardă timpul o echipă de inspectori în
control la o firmă care poate are o cifră de afaceri mai mare,
dar profiturile sunt extrem de mici, iar bunurile
175
administratorului sau ale firmei sunt inexistente? Sau şi mai
rău, organele de control să piardă timpul la o firmă cu cifră
mică de afaceri, dar şi un patron sărac? Bineînţeles că, în
exemplul de mai sus, nu includ şi firmele ce săvârşesc fapte
penale sau de evaziune evidentă.
Echipele de inspectori fiscali trebuie să se concentreze
pe importuri, acolo unde evaziunea tinde să ia proporţii
uriaşe, urmărind cu atenţie, vigilenţă, corectitudine şi
responsabilitate întreg circuitul până la destinatarul final,
timp de mai multe luni, pregătiți în orice moment să
descopere vicii în lanţul economic, până la clientul final.
La cel care face producţie în România, chiar dacă în
cinci – şase ani, nu este controlat de fisc, nu sunt riscuri
mari. Terenurile, proprietăţile şi utilajele lui rămân aici,
iar bunurile nu pleacă din ţară. Oricând i se poate pune
sechestru pe bunuri pentru a se recupera eventualele
datorii.
Chiar și în situaţia în care ar scăpa pentru totdeauna
de fisc, bunurile obţinute sunt purtătoare de TVA și alte
impozite. Dacă adăugăm la acestea și locurile de muncă,
toate sunt în avantajul nostru.
Dar sumele fabuloase, de minim zece sau
cincisprezece miliarde de euro anual, care se pierd din
cauza evaziunii de la unii importatori, nu se mai pot
recupera. În această situaţie, România este profund
afectată financiar, iar producătorul român şi investitorul
sunt, treptat – treptat, anihilaţi, prin concurenţă neloială.
176
După cel puţin doi ani de la aplicarea acestor măsuri, se
vor putea resimţi, într-adevăr, şi rezultatele excepționale mult
aşteptate, iar în maxim patru ani, deja vom avea un plus de cel
puțin zece miliarde de euro anual la buget. Mai mult, ne vom
bucura de o imagine de stabilitate și bune practici prin mediul
concurențial corect și performant pe care îl vom dezvolta. În
acel moment, România ar putea fi percepută așa cum este
astăzi Polonia sau Turcia. Potențialul nostru este cu mult mai
mare decât cel al acestor țări. Totul depinde însă de oamenii
responsabili pe care îi vom promova la conducerea țării.
Pentru a evolua, România trebuie să promoveze politici
realiste, cu avantaje reciproce atât pentru stat, cât și pentru
investitori. Orice extremă va anula această colaborare și nu va
fi în avantajul nimănui.
Nu vom reuși să intrăm în Schengen până ce nu ne
rezolvăm problemele din portul Constanța. La Giurgiu, a
rezolvat-o premierul Victor Ponta, parţial abia în 2013,
personal sperând că „nu va fi o minune ce va ţine doar trei
zile”. Preşedintele Traian Băsescu era revoltat şi extrem de
supărat pe Olanda! Dumnealui considera că toate problemele
au fost rezolvate. În mare măsură, avea dreptate. Statul român
luase toate măsurile privind siguranţa frontierelor şi
occidentalii ştiau acest lucru. Dar mai era o singură problemă:
evaziunea fiscală de la Vama Giurgiu şi de la Vama Constanţa,
care, de douăzeci şi trei de ani încoace, atinsese cote
inimaginabile.
Am avut dintotdeauna printre cele mai sigure frontiere
din Europa în ceea ce priveşte terorismul, imigraţia şi toate
177
celelalte aspecte legate de protecţia naţională. La capitolul
reprezentat de evaziunea fiscală, la importuri, suntem însă
deficitari.
Care este problema că statul român pierde în fiecare an
cel puţin şapte – opt miliarde de euro şi îşi distruge proprii
producători prin acest sistem de concurenţă neloială? De ce îi
deranjează acest aspect pe europeni?
Aveţi dreptate! Nu i-ar deranja deloc dacă pierderea ar fi
doar pentru România! Din momentul integrării în structura
Uniunii Europene, noi nu mai suntem însă doar români, ci şi
europeni. Iar evaziunea fiscală într-unul dintre punctele
importante de intrare a mărfurilor în Europa (Portul
Constanţa) este un obicei total antinaţional, cu efecte perverse
pentru întreaga Europă.
Statul român este şi beneficiar, dar şi contribuitor la
bugetul Uniunii Europene. Iar Portul Constanţa este, practic,
acum, parte a Uniunii Europene. Şi dacă statul român a
susţinut corupţia în beneficiul a aproximativ 500 de
„beneficiari” şi nu i-a păsat de evaziunea fiscală din cauza
căreia şi-a distrus economia şi, implicit, pe producătorii
autohtoni, Europei îi pasă!
Şi este direct interesată. Stabilind un set de reguli
înaintea intrării în Schengen, va evita, astfel, generarea unor
probleme de o factură mult mai gravă. Avea dreptate, prin
urmare, domnul preşedinte Traian Băsescu atunci când
susţinea că rezolvasem problema frontierelor. Dar şi Olanda şi
Germania aveau dreptate, referindu-se la faptul că România
178
trebuia să elimine primejdiosul obicei al evaziunii fiscale,
nociv pentru sistemul economic autohton, dar şi pentru
întreaga Europă.
Dar cum poate fi acesta eliminat? Relativ simplu. În locul
controalelor, foarte frecvente, la firmele mici, care abia
realizează o cifră de afaceri de o sută – trei sute de mii de euro
pe an, de unde se pot recupera sume derizoriu de mici, ar
putea fi transferaţi din fiecare judeţ câte o sută de funcţionari
de la ANAF la Constanţa, existând astfel forţa necesară de a
urmări şi a verifica afacerile care contează cu adevărat, de
unde se pot încasa la buget milioane de euro zilnic!
Strategia de verificare şi control trebuie însă
elaborată cu foarte multă atenţie! Funcţionarul obişnuit
să plece zilnic acasă cu mii de euro, în momentul în care
va observa că se doreşte schimbarea „obiceiului locului”
(şpaga) de către instituţiile statului, va încerca să
saboteze activitatea din port sau din vamă. Va abuza şi va
face presiuni asupra agentului economic, în special
asupra celui corect. Va transmite mesaje negative,
deformate, nerealiste cu privire la acţiunea de
normalizare. Va încerca să blocheze activitatea prin
încetinirea tuturor activităţilor, va face tot posibilul
pentru a destabiliza sistemul, noua situaţie nefiindu-i
deloc pe plac, deturnându-i planurile, proiectele de viitor,
schimbându-i viaţa într-un sens pe care nu-l imaginase a
fi posibil niciodată.
Având în vedere toate aceste aspecte, instituţiile statului
trebuie să pregătească, pentru început, o armată de angajaţi
179
care să asigure o funcţionare bună, corectă şi legală, punând
în practică strategii eficiente de control şi analiză, câştigând
simpatia şi colaborarea importatorului, a agentului economic
corect, ba chiar şi a celui incorect până atunci!
După verificarea, prin sondaj, a cantităţilor şi valorilor
reale ale mărfurilor, reprezentanţii financiari ai statului
trebuie să urmărească, cu multă atenţie, această „odisee”
a mărfurilor până la clientul final, drum pe care se vor
descoperi, cu siguranţă, multe surprize neplăcute, care
creează prejudicii diverse statului român, de miliarde de euro.
Este o acţiune grea, dar cu efecte extrem de benefice, pe
termen mediu şi lung, pentru economia României. Dacă însă
vom reuşi să eliminăm aceste reţele frauduloase, cu tentacule
atât de rapace şi de perfide, cu certitudine, ţara noastră se va
putea considera, de drept, o ţară europeană! Bugetul
României va începe să crească semnificativ, iar producătorul
local se va putea bucura de rezultatele unei afaceri
înfloritoare.
Într-unul dintre paragrafele anterioare, scriam că Fiscul
nu ar trebui să pună o presiune atât de mare asupra micilor
întreprinzători. Când afirmam acest lucru, mă bazam pe un
fapt concret şi anume că: în nicio ţară europeană, firmele cu
cifre de afaceri de până în trei sute – cinci sute de mii de euro
pe an nu sunt vizitate de instituţiile statului decât în cazul în
care se constată că administratorii îşi achiziţionează maşini,
case şi bunuri extrem de scumpe, iar societatea comercială nu
îşi achită taxele raportat la bunurile respective. Procesul de
verificare şi monitorizare a firmelor are loc în urma unor
180
analize atente şi corecte, în funcţie de importanţa sumelor şi a
bunurilor din patrimoniul acestora, iar după strângerea
tuturor datelor, după o monitorizare atentă şi discretă,
prioritatea o constituie recuperarea taxelor neplătite
statului şi, în niciun caz, pedepsirea sau, mai rău, privarea
de libertate.
În ţara noastră, situaţia stă oarecum invers: cei care
au averi mari, nejustificate, sunt protejaţi, iar pentru a
crea impresia de activitate intensă, încercându-se astfel
să se îndepărteze orice suspiciuni, instituţiile statului
sunt direcţionate inutil spre marea masă a micilor
producători. Astfel, aceştia sunt blocaţi şi îngropaţi, zi de
zi, în amenzile şi penalizările Fiscului.
Ne-ar fi atât de necesară maturitatea gândirii
occidentale, prin care întreprinzătorului trebuie să i se
permită să crească, să se dezvolte, urmând că abia mai apoi,
atunci când statul constată că agentul economic s-a
dezvoltat foarte mult, să înceapă activitatea de control.
Abia în acest punct, îşi au rostul lor controalele financiare, iar
dacă activitatea agenţilor fiscali ar presupune un personal mai
mare şi un timp mai îndelungat, cheltuielile vor fi, cu
siguranţă, acoperite. În plus, o sumă substanţială va merge
către bugetul statului.
În ultimii douăzeci şi trei de ani, întreprinzătorul
mic, care încerca din răsputeri să demareze, să dezvolte,
să consolideze şi să impună o afacere, a fost în
permanenţă tracasat, controlat, stresat şi sancţionat, la
fiecare pas, de instituţiile statului. Amenzile primite,
181
nesemnificative pentru stat, au fost însă o piatră de
moară pentru acest mic întreprinzător, pe care, treptat –
treptat, l-au eliminat de pe piaţă. În tot acest răstimp,
afaceriştii veroşi şi marii delapidatori nu aveau nicio intenţie
de a-şi achita taxele către stat, sfidându-i pe cetăţenii corecţi
cu luxul şi atitudinea lor ostentativă. Aşa s-a sfârşit trista
poveste a producătorului român, cu acest gust amar al
inegalităţii în faţa legii, al inechităţii, favoritismului şi parti-
pris-urilor politice! În cea mai mare parte, aceştia erau şi sunt
reprezentaţi de către marii importatori care nu achită TVA şi
alte taxe la stat la valoarea şi cantitatea reală. Susţinuţi la
cel mai înalt nivel, prin ei, în ultimii douăzeci şi trei de
ani, permanent s-a distrus producătorul român.
O ţară model de dezvoltare, în ultimii ani, este Turcia. O
ţară care, în ultimii 100 de ani, pentru lungi perioade, a trăit
mult mai prost decât România. Cu toate acestea, în ultimii 20
de ani, Turcia s-a dezvoltat mult mai mult decât noi, chiar
dacă resursele lor naturale sunt mult mai mici decât ale
noastre.
Politica de bază a Turciei este: pentru orice marfă
care intră în Turcia, trebuie încasate TVA-ul şi taxe
vamale până la ultimul cent, la valoarea şi cantitatea
reală. În Turcia, pentru noi, românii, există impresia că,
acolo, evaziunea este foarte mare. Aşa şi este. În ţară,
controlul, la agenţii economici, nu există, decât la cei cu
cifra de afaceri de peste două milioane de euro/anual. Cei
cu cifra de afaceri sub un milion de euro solicită să-şi
declare pe proprie răspundere un venit estimativ care
182
este taxat la începutul anului financiar. Majoritatea
declară sume de maximum 10 % din valoarea reală.
Statul nu-şi face probleme în legătură cu evaziunea
internă, deoarece, în circuitul financiar, toate
componentele sau bunurile obţinute, precum achiziţia
unui autoturism sau construirea unei case, suportă,
inevitabil, încasarea altor taxe de la cel care a adunat o
sumă de bani chiar şi din evaziune. Atenţia Fiscului se
îndreaptă către evazionist abia atunci când cineva are
achiziţionate deja mult prea multe bunuri de mare
valoare şi, în ceea ce priveşte taxele achitate către stat, nu
apare ca şi contribuabil, la valoarea comparativă a
bunurilor achiziţionate.
Dar suma de bază care alimentează cel mai
consistent bugetul ţării provine din orice import, oricât
de mic sau de mare ar fi. Astfel, Turcia îşi protejează
permanent producţia locală, autohtonă, prin încasarea
tuturor taxelor la cantitatea şi valoarea reală, de la orice
importator mai mare sau mai mic, marfa care pleacă din
Turcia nu este însoţită decât de un zâmbet profund, un
„mulţumesc frumos” şi „vă mai aşteptam să mai
cumpăraţi de la noi”, maturitate, responsabilitate şi
eficienţă în interesul naţional al Turciei.
În România, este exact invers. La import, statul
român pierde peste 90 % din sumele de încasat, iar
exportatorul şi producătorul care trebuie să fie protejaţi
de instituţiile statului sunt hărţuiţi.
183
Îmi este greu să numesc sau să identific o altă ţară,
din Europa, care ar fi rezistat, din punct de vedere
economic, atât cât a făcut-o România, în contextul punerii
în scenă a unei regii politice dezastruoase, lacunare şi
permisive în ceea ce priveşte corupţia şi evaziunea
fiscală, ca la noi în ţară.
România a rezistat, în pofida tuturor acestor defecte
evidente din mecanismele sale economice, iar o explicaţie
posibilă a acestui lucru rezidă în faptul că este o ţară
realmente foarte bogată, cu potenţial economic şi mii de
resurse şi oportunităţi care încă mai pot fi exploatate,
pentru alţii fiind o minune faptul că România încă mai
exista ca stat după o politică atât de profund
antinaţională din 1990 şi până în prezent.
Fostul prim-ministru al României, Radu Vasile, în anul
1999, declara, în timpul unui discurs pe care îl susţinea de la
tribună Parlamentului, că „în România, nu prea mai este nimic
de furat”.
Da, într-adevăr! România este o ţară bogată şi,
contrazicând înseşi cuvintele fostului premier, se poate spune
că „de furat încă mai este şi vă mai fi”, numai că este o datorie
de onoare a noastră, să punem punct acum şi pentru
totdeauna acestor practici şi obiceiuri nesănătoase, pentru că
putem avea un viitor frumos şi astfel, păşind demni într-o
lume nouă, cea a unei politici unitare, rectilinii, de interes
naţional pentru România.
Iar eu îmi permit să îl contrazic pe fostul prim-ministru
Radu Vasile, pe care l-am respectat foarte mult.
184
În acest sens, chiar dacă am pierdut enorm până acum,
este necesar să începem un nou ciclu economic revigorant şi
dinamic, care să implice mai multă susţinere din partea
statului şi acordarea mai multor facilităţi întreprinderilor mici
şi mijlocii, precum şi persoanelor autorizate, facilităţi care, de
fapt, ar trebui să fie ceva normal, firesc în interesul naţional
de a crea acel climat concurenţial corect pentru toţi
investitorii din România.
În acelaşi sens, al unei dezvoltări economice sănătoase şi
de durată, trebuie intens încurajate exporturile, iar agentul
economic care îşi exportă producţia trebuie să fie privilegiat şi
scutit de zecile de controale în ţară şi la ieşirea din ţară (cu
unele excepţii, cum ar fi suspiciunea de furt etc.), la fel cum se
procedează în alte ţări exportatoare importante (Turcia, de
exemplu).
Din nefericire, mulţi mai cred că o mentalitate de tipul
„totul la export”, caracteristică epocii lui Nicolae Ceauşescu, ar
conduce, inevitabil, la o altfel de criză în România –
alimentară, în primul rând. Acest lucru nu este însă adevărat,
dat fiind faptul că lipsurile din timpul lui Nicolae Ceauşescu nu
erau motivate de politica stimulării exportului, ci de mari
deficienţe în organizarea producţiei, de datele eronate din
producţie, de obedienţa subalternilor săi care-i ascundeau
adevărul, ca şi prin vina lui Nicolae Ceauşescu însuşi care
pierdea legătura cu multe dintre realităţile din viaţa
oamenilor, aspect care, din nefericire, se reiterează şi în
cazul multora dintre actualii conducători care, având pe
umeri mai multe mandate de înalţi demnitari şi condiţii
185
de viaţă excelente, nu mai realizează, de multe ori, ce se
întâmplă în jurul lor şi nu mai pot înţelege, cu adevărat,
nevoile oamenilor şi realităţile României.
În concluzie, din punct de vedere fiscal, politica
României ar trebui să consiste, pe de o parte, în stimularea
exporturilor produselor fabricate în România, iar pe de altă
parte, în susţinerea importurilor prin încasarea până la
ultimul ban, la valoarea şi cantitatea reală a taxelor.
Pentru o bună şi corectă desfăşurare a lucrurilor, este
obligatoriu să existe un climat prietenos, armonios pe
care funcţionarii statului să îl asigure, fără excepţie, în
relaţionarea cu agenţii economici. Totodată, cert este că în
momentul în care funcţionarii publici vor fi remuneraţi
corespunzător, la un nivel european, în special în domeniile în
care s-au înregistrat cele mai multe acte de corupţie (vamă,
inspecţie fiscală şi orice instituţie publică de control
financiar), procentul abaterilor ar scădea în mod natural, iar
dacă nu, legislaţia va trebui să excludă pentru totdeauna acele
persoane din aparatul de stat. DNA trebuie să aibă puteri
depline în acest sens.
La un curs la care am participat, din partea României, ca
secretar al Comisiei de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă
Naţională, la Centrul European pentru Securitate „George C.
Marshall”, un renumit profesor de investigaţii criminale din
cadrul Forţelor Navale şi unul dintre cei mai mari specialişti în
lupta anticorupţie, ne-a expus, cu argumente clare, beneficiile
eliminării sau diminuării drastice a corupţiei.
186
Cel mai elocvent exemplu al beneficiilor pentru România
dacă s-ar aplica, ar creşte PIB-ul ţării noastre de patru ori.
Dacă numai am dubla venitul, de la aproximativ 8.000
$/locuitor la 16.000 $/locuitor, tot ar fi un aspect
extraordinar pentru ţara noastră. Acesta este cel mai elocvent
exemplu al unei măsuri care, aplicată în România, ar contribui
la creşterea PIB-ului ţării noastre de patru ori. Exemplele date
erau reale şi verificate, concluzia fiind că acolo unde corupţia
a fost eliminată, în acea ţară, economia ei şi nivelul de trai au
crescut de patru ori. Unul dintre statele date ca exemplu era
Singapore. În România, s-au făcut paşi importanţi în ultimii
patru ani privind anticorupţia, dar presiunile sunt, într-
adevăr, foarte mari, de a descuraja devotamentul instituţiilor
statului în acest sens. Zona cea mai sensibilă, în care corupţia
afectează masiv nivelul de trai al românilor, este cea a
lucrărilor publice, unde se fac achiziţii de materiale sau utilaje
de proastă calitate, la suprapreţ. Lucrările în infrastructură de
proastă calitate, afectează cel mai mult bugetul şi creează cele
mai mari pierderi atât privind lipsa investitorilor, cât şi în
ceea ce priveşte disconfortul creat românilor.
Pe primul loc în zona corupţiei, raportat la daunele pe
care le creează întregii economii româneşti, este corupţia
vamală. În acest context, se încurajează neplata TVA-ului şi a
altor taxe vamale la valoarea şi cantitatea reală, care cauzează
pierderi directe în vamă din taxe neîncasate de minimum 10
miliarde de euro anual. Dar efectul cel mai mare se
înregistrează prin concurenţa neloială, care duce la
falimentarea celor care produc în România,
187
Grav este că, pentru maximum 500 de persoane care fac
parte din aproape toate instituţiile statului, bine organizate
până la cel mai înalt nivel, care beneficiază de acest sistem
corupt, suferă cel puţin şapte milioane de români care sunt
menţinuţi în sărăcie. Nimeni nu a avut curajul să ia măsuri în
acest sens, decât la un nivel nesemnificativ.
Un exemplu concret şi clar au fost acţiunile coordonate
de premierul Victor Ponta privitor la importatorii de legume –
fructe, în 2013, care au stimulat încasările bugetare şi a fost
impulsionat preţul corect pentru producătorii români prin
diminuarea concurenţei neloiale. După ce prim-ministrul nu s-
a mai implicat personal, au început din nou să revină la
vechile obiceiuri, ceea ce îl obligă pe Victor Ponta să ia măsuri
mai dure împotriva celor care nu vor să impună legalitatea
pentru totdeauna, alegând să dea numai exemple de moment.
Cea mai mare contribuţie la distrugerea producătorului
din România o au aproximativ 500 de funcţionari ai statului
care, începând cu vameşii şi până la cei mai înalţi demnitari, ei
îşi împart peste 500 de milioane de euro anual din foloase
necuvenite de la importatorii protejaţi. Statul român şi restul
de 20 de milioane de români sunt lipsiţi astfel în fiecare an de
încasări de peste 10 miliarde de euro. Dacă această sumă ar
ajunge la buget, ar fi asigurate peste 500.000 de locuri de
muncă, iar PIB-ul ar creşte semnificativ.
Înalţi funcţionari din Ministerul de Finanţe coordonează
acţiuni de control excesive la micii producători, aplicând
amenzi imense şi suspendări de activitate. Astfel fac jocul
importatorilor. Această acţiune, dusă împotriva statului
188
român, din minister nu o cunosc decât câteva persoane, cele
care încasează o sumă semnificativă cu titlu de foloase
necuvenite, de la importatori.
Lupta cu corupţia trebuie să fie permanentă, numai
astfel putând avea rezultate mult mai rapide şi pe termen
lung, dacă vom dori cu adevărat ca toţi românii să trăiască mai
bine.
Am încredere că vor urma exemple mult mai concrete,
care, în acest moment, sunt monitorizate de către instituţiile
specifice ale statului român. Acestea îi vor obliga, în final pe
cei care distrug viitorul României să renunţe de bunăvoie la
aceste practici sau obligaţii prin lege, căci altă posibilitate nu
mai există. Mediul economic românesc şi unele instituţii ale
statului vor colabora mult mai strâns în acest sens.
MERITOCRAŢIE - Sistem în care se aleg
persoanele talentate, cu scopul de a fi promovate
pe baza realizărilor obţinute
V. MERITOCRAŢIA
Avem datoria de a recunoaşte şi aprecia meritele
oricărui român, care îşi dovedeşte devotamentul pentru
ţara sa natală printr-o reuşită care să pună România într-
o lumină favorabilă pe plan internaţional. Astfel vom
încuraja şi vom întări încrederea românilor că munca,
profesionalismul şi patriotismul sunt cele mai înalte
virtuţi ale acestui popor.
Totodată, trebuie luate măsuri dure, din punct de vedere
legal, împotriva tuturor celor care afectează imaginea ţării
noastre în întreaga lume, prin infracţionalitate sau printr-o
atitudine lipsită cu desăvârşire de spirit civic. Un bun exemplu
în acest sens sunt taximetriştii bucureşteni care caută sub un
pretext cunoscut de toţi, să-i tragă pe sfoară pe turişti sau pe
românii veniţi din provincie.
Pentru orice act de corupţie care afectează interesul
României pe plan extern şi intern, pedepsele trebuie aplicate
în conformitate cu gravitatea acestora, persoana învinuită
trebuind să fie exclusă definitiv din structurile statului.
La nivel investiţional, un sistem la fel de riguros de
sancţiuni consider că ar trebui aplicat şi celor care întârzie
190
deliberat procesul de demarare a unei noi investiţii sau
împiedică un întreprinzător privat să îşi promoveze sau să îşi
dezvolte o afacere în România, în special dacă aceasta ar crea
noi locuri de muncă şi nu ar afecta producătorii autohtoni în
vreun fel.
Obiceiul autorităţilor de a cere şpagă pentru a da
autorizaţiile şi acceptul necesar unor investiţii private încă
mai există în România, în anumite zone ale ţării. Deşi mulţi
primari sau miniştri ar putea să îmi contrazică afirmaţiile,
cerându-mi dovezi punctuale, consider că exemplul cel mai
elocvent în acest sens este faptul că, uneori, e adevărat că din
ce în ce mai rar, asistăm la hărţuirea acestor investitori de
către autorităţi, într-atât de mult încât aceştia renunţă,
deseori, la planul iniţial de afaceri. De aceea, nimeni nu mă
poate convinge că acest lucru se face din cu totul alte motive,
decât din rapacitatea de a obţine beneficii necuvenite.
Este datoria noastră să acordăm o atenţie deosebită unui
fenomen, care s-a accentuat îngrijorător în ultimii douăzeci şi
trei de ani şi anume eliminarea graduală a specialiştilor şi a
oamenilor cu experienţă din multe instituţii ale statului, fie
prin demitere, fie prin compromiterea publică a acestora.
Totul pentru a face loc unor indivizi a căror singură sarcină
era să încheie contracte păguboase pentru stat, prin care se
desființa practic, treptat – treptat, industria românească, în
favoarea unor grupuri de interese din alte țări.
Oamenii de valoare trebuie menţinuţi cât mai mult timp
în prima linie, pe lângă aceştia fiind vital să fie formaţi şi acei
tineri care promit, sunt patrioţi şi responsabili.
191
Pentru o evoluţie firească a lucrurilor, este necesar ca
astfel de persoane să conducă instituţiile importante ale
statului, care au ca prim obiectiv interesul şi siguranţa
naţională. În panteonul valorilor româneşti, trebuie incluşi
toţi acei români care se afirmă prin performanţe şi activităţi
deosebite în domeniile specifice. Tocmai în acest sens, suntem
datori să susţinem şi să promovăm patrimoniul naţional uman
al României.
Din această listă a valorilor româneşti, trebuie să
facă parte personalităţi precum: matematicianul Florin
Colceag, autorul şi regizorul de teatru Dan Puric,
directorul firmei SC Antibiotice SA Iaşi, Ioan Nani (cel
care a salvat Fabrica de Medicamente de la faliment şi a
transformat-o într-una dintre cele mai profitabile
întreprinderi din România) sau omul de afaceri Iulian
Dascălu din Iaşi (care a reușit ca o mică parte din retail să
rămână românilor și României), dar şi mulţi alţii (de
ordinul miilor) pe care nu avem cum să-i menţionăm aici.
Aceste personalităţi ar trebui să ofere națiunii, o dată la
şase luni sau cel puţin anual, un punct de vedere și o viziune
cu privire la ceea ce ar trebui să facem în următoarea
perioadă. O astfel de expertiză de consultanţă i-ar putea ajuta,
cu siguranţă, pe mulţi întreprinzători şi oameni de stat să
identifice mai uşor şi mai sigur modificările care sunt de
operat în câmpurile lor de activitate pentru a diminua
pierderile şi a creşte performanţa.
În acest context, contează foarte mult discernământul
comportamental, constructiv, dorința și puterea de a lucra în
192
echipă a celor care sunt recunoscuţi a fi valori naționale. Acest
lucru este foarte important, având în vedere faptul că sunt şi
multe personalităţi dificile, care nu pot sau care refuză munca
în echipă şi brainstormingul. Cu certitudine însă, avem
suficiente valori astfel încât acest plan să aibă cu adevărat
succes.
Pentru redresarea naţiunii, trebuie să devină o
prioritate pentru români construirea unor principii
economice sănătoase, deoarece, după vorba proverbului
din popor, chiar dacă suntem o ţară cu un foarte mare
potenţial, nimeni nu ne pune merindele în traistă.
Unul dintre exemplele cele mai potrivite în acest sens,
chiar dacă unii îl vor considera jignitor și pueril, este cel al
persoanelor care au câștigat mari sume de bani în ultimii zece
ani la loterie. Aproape toți au ajuns, după numai câțiva ani, să
risipească milioane de euro, ajungând curând săraci lipiți
pământului. Este simplu de dedus că acest lucru se poate
întâmpla doar atunci când astfel de persoane au o educaţie
deficitară şi un discernământ extrem de scăzut.
Cu riscul de a vă revolta pentru că vin cu asemenea
exemple, într-o carte care se vrea a fi în interesul românilor,
intenționez să vă provoc în acest fel să gândim împreună și să
luăm măsuri urgente pentru a ne schimba situația în bine. Din
nefericire, la conducerea unor departamente extrem de
importante ale țării, în ultimii douăzeci şi trei de ani, s-au
perindat şi persoane care aveau o mentalitate identică cu a
acestor fericiţi (pentru o clipă!) câştigători la loterie, trişti
perdanţi (în numai câţiva ani!) ai unor averi fabuloase care,
193
dacă ar fi fost corect administrate, ar fi putut fi o sursă sigură
şi constantă de venit chiar pentru mai multe generaţii. Contrar
aşteptărilor, pe care le-ar putea avea oricine, de la o persoană
cu un CV bine pus la punct, împănat cu zeci de diplome şi
certificări, nu de puţine ori, astfel de indivizi cu o „pregătire”
la acest nivel au fost cât pe ce să distrugă tot ce a mai rămas
bun în România. Sau, în unele cazuri, pur și simplu, teoria
învățată pe băncile facultăților din străinătate nu se potrivea,
de multe ori, deloc cu realitatea din România – să nu mă
înțelegeți greșit că aș avea ceva împotriva celor formați în
străinătate. Dimpotrivă. Dar într-o funcţie cu mare
responsabilitate, trebuie promovat numai cineva care a
demonstrat, mai întâi prin propriile puteri, strategii,
inteligenţă şi voinţă că a reușit. Și asta în timp, treaptă cu
treaptă, urcând pe scara ierarhică în mod natural și nu
propulsat artificial, susţinut politic, de exemplu.
De multe ori, în România, s-au făcut erori de neimaginat,
promovând în funcţii extrem de importante persoane care nu
aveau nici cea mai mică experienţă sau expertiză în domeniul
respectiv şi rezultatele bineînţeles că le vedem în ultimii
douăzeci şi patru de ani. În funcţiile care privesc viitorul
României, trebuie promovate numai persoane care au
demonstrat că au viziune, pregătire într-un domeniu anume şi
au avut capacitatea să conceapă prin viziunea proprie, un
proiect de la zero şi tot acea persoană să-l dezvolte la nivel de
performanţă. Odată ce a reuşit această performanţă, deja a
trecut proba unui vizionar, care ştie să identifice o
oportunitate, care a avut capacitatea să-i vadă finalul
194
performant în viziunea şi inspiraţia lui, dar, cel mai important,
a fost şi aplicabil. Acele persoane care au un curriculum vitae
cu zeci de diplome, dar nu au demonstrat niciodată că acea
parte teoretică sunt capabili să o aplice şi în practică, pot fi
comparaţi cu un pilot certificat cu toate diplomele, dar care nu
a condus niciodată un avion. Aţi avea încredere să plecaţi într-
o călătorie cu un asemenea comandant de aeronavă?
Se cunosc multe cazuri în care poziţii importante în stat
sau în diverse instituţii importante au fost ocupate de către
persoane promovate prin nepotism sau prin tot felul de
justificări politice neverosimile.
În mediul economic şi politic, nu de puţine ori, se fac
glume pe seama unor astfel de persoane, promovate
peste noapte, care cred că laptele şi ouăle se fac în
supermarketuri sau că România ar putea avea mai mulţi
bani dacă Banca Naţională ar achiziţiona vreo două – trei
tiparniţe în plus. Aceste exemple pot părea exagerate,
însă nu sunt deloc departe de adevăr.
Fără o economie care să producă bani și plus
valoare, este imposibil să o ducem mai bine și să ne
dezvoltăm. Din nefericire, după cum spuneam, în ultimii
douăzeci şi trei de ani, au ajuns la conducerea ţării şi
oameni care nu înţeleg acest aspect esenţial. Și
neînţelegând acest lucru, nu știu şi nici nu au cum să-l
explice populaţiei şi nu pot lua măsuri de dezvoltare, iar
rezultatele sunt catastrofale.
195
Cu riscul să fiu criticat, îmi asum responsabilitatea
de a afirma că: România ultimilor douăzeci şi trei de ani a
fost dezvoltată de întreprinzătorul privat român. Acel
întreprinzător veritabil, care a luat de la zero și a
dezvoltat o afacere prin care creează zeci sau sute de
locuri de muncă, exportând sau producând pentru piaţa
internă și care nu are afaceri cu statul.
Aici nu-i includ nici pe acei oameni de afaceri, ale căror
firme depind doar de contractele cu statul şi care nu au nicio
legătură cu economia reală de piaţă. Avizi după câştiguri
rapide, majoritatea au căpușat și au furat statul român pentru
a beneficia de pe urma boom-urilor financiare. Majoritatea
dintre ei chiar şi după douăzeci şi trei de ani nu ştiu ce este cu
adevărat economia de piaţă concurenţială.
Dacă România are, în acest moment, o economie de
piaţă cât de cât funcţională, acest lucru de datorează unui
număr mare de întreprinzători competenţi, dintre care
mulţi au dat faliment în ultimii ani, ca efect direct al
concurenţei neloiale şi al crizei.
Mai consider, de asemenea, că este oportun să fie
construit un website destinat marilor personalităţi ale
României, din toate domeniile şi din toate timpurile, precum
şi tinerelor talente. Prin această galerie de portrete, ţara
noastră impunându-şi, în context european şi mondial,
adevărata dimensiune valorică şi obţinând un impact cultural
imediat, readucere-aminte, recunoaştere şi vizibilitate la nivel
internaţional.
196
Un exemplu pozitiv și o referinţă pentru orice om
politic: interesul naţional al României trebuie
întotdeauna să primeze
Vreau să aduc în discuţie și exemple pozitive, de oameni
care știu să îşi ridice vocea în favoarea interesului naţional.
Este cazul generalului Gabriel Oprea când, în 2009,
pentru o perioadă relativ scurtă, la conducerea țării a fost o
coaliție PDL – PSD. PSD-ul avea la acea dată mai multe grupuri
de interese, fiecare susţinând alt ministru în Guvernul
respectiv. După lungi lupte este numit ca ministru generalul
Oprea. Gruparea care nu reuşise să îşi impună „omul ei” în
funcţie forţează nota şi încearcă să acapareze Serviciului de
Informaţii al Ministerului de Interne prin impunerea la
conducerea acestei instituții a generalului Cătălin Voicu.
Generalul Oprea, (care deja ocupa funcţia de ministru),
ştiind mai multe detalii despre generalul Cătălin Voicu –
săvârşirea unor fapte penale – nu putea accepta o asemenea
situație. De aceea l-a propus și susținut pe generalul Virgil
Ardelean, un profesionist şi un om cu multă credibilitate, ce
avea o vastă experiență în departamentul Serviciului de
Informaţii şi Protecţie al Ministerului de Interne.
Această propunere făcută de Generalului Oprea a avut ca
scop atât salvarea onoarei Ministerului şi a unei instituţii a
statului extrem de importante, dar, nu în ultimul rând,
credibilitatea şi imaginea PSD-ului. Astfel a dorit să protejeze
partidul de prejudiciile aduse printr-o numire a unui om
compromis (detalii care în acel moment încă nu erau publice,
dar pe care unele instituţii ale statului le ştiau).
197
Însă, grupările care îl susţineau pe cel care urma să se
dovedească că este vinovat de fapte penale, pun presiune şi
mai mare împotriva generalului Gabriel Oprea, încercând să îl
excludă din partid.
Acesta din urmă nu s-a lăsat intimidat de asemenea
amenințări şi nici de pericolul real de a-şi pierde funcţia de
ministru. L-a informat direct pe preşedintele României că,
indiferent de consecinţe, dacă va constata că persoana pe care
el o ştia compromisă va reuși să fie impusă într-o funcţie atât
de importantă, riscând, astfel, să decredibilizeze instituţiile
statului Român, atunci îşi va da demisia din funcţia de
ministru. Bineînţeles că preşedintele României, după o
informare cât mai atentă şi mai obiectivă, a constatat că
generalul Oprea avea dreptate.
Deci, Generalul Gabriel Oprea, asumându-şi mai multe
riscuri, a dat un exemplu de sacrificiu și patriotism pe care ar
trebui să îl aibă orice om politic. Dacă preşedintele ţării s-ar fi
lăsat influenţat de grupurile de presiune, generalul Gabriel
Oprea ar fi pierdut tot. Datorită caracterului puternic, de
neclintit şi fermităţii în deciziile privind interesul naţional ale
Generalului Oprea, România a avut câştig de cauză, printr-un
rar şi clar exemplu de patriotism.
Notorietatea lui Gabriel Oprea a crescut şi mai mult în
perioada în care a îndeplinit şi funcţia de ministru al apărării.
În acea perioadă Armată Romană a ajuns la cel mai înalt nivel
de credibilitate şi imagine pozitivă în cadrul NATO.
La defilarea din 1 Decembrie 2009, tot Corpul
Diplomatic şi ataşaţii militari străini de pe lângă ambasade au
198
recunoscut că Armata Romană a atins cel mai înalt standard
de pregătire şi echipare şi nu suntem cu nimic mai prejos
decât cele mai pregătite trupe ale NATO.
Se ştie că întotdeauna Biserica şi Armata au fost
instituţiile cele mai de încredere ale României. După acea
defilare de la 1 Decembrie 2009, pentru o perioadă de două
săptămâni, în unele sondaje, armata a urcat pe primul loc,
având o cotă de credibilitate de 96 %. Deci inclusiv cetăţenii
români de alte etnii au fost impresionaţi de profesionalismul
armatei române.
O notă secretă a diplomaţilor americani, dezvăluită de
WikiLeaks şi citată de Mediafax, făcea referire în ianuarie
2010 la şeful MAPN. Documentul referitor la Gabriel Oprea se
numeşte „Noul Ministru al Apărării – vechii soldaţi nu mor”.
Documentul ambasadei americane, clasificat
confidenţial şi datat 19 ianuarie 2010 este semnat de
ministrul consilier Jeri Guthrie-Corn. „Generalul în retragere
cu 4 stele, Gabriel Oprea, aduce know-how politic dar şi
militar Ministerului Apărării Naţionale”, notează diplomaţii
americani citaţi de Mediafax. Diplomaţii mai notează că Oprea
a fost respectat atât ca soldat, cât şi în mediul academic
militar, însă „adevăratele sale talente au devenit evidente
odată cu intrarea sa în politică”
„Diplomaţia este arta de a-i lăsa pe alţii să
facă de bună voie ceea ce le spui tu” (Abraham
Lincoln – preşedinte american)
VI. POLITICA EXTERNĂ
Un alt răspuns la întrebarea „ce este necesar să facem
pentru a ieşi din acest con de umbră?” îl regăsim la nivelul
politicii externe.
Nicolae Ceaușescu a fost un geniu al României în
politica externă. Acest adevăr l-a recunoscut și Silviu
Brucan, dușmanul lui de moarte. Avem încă amintirea
pozitivă a României în multe ţări ale lumii, datorită
politicii lui Ceaușescu. Dar deja au trecut douăzeci şi trei
de ani, iar ochii care nu se văd se uită. Dacă nu reluăm de
urgenţă relaţiile vechi și nu le intensificăm, în special
acolo unde fostul lider Nicolae Ceaușescu a făcut o
impresie bună, în maxim zece ani, generaţia care ne
apreciază va dispărea din structurile active ale acelor
ţări, iar atunci va trebui să luăm totul de la zero.
România şi-a creat, în timpul regimului comunist o
imagine foarte bună în China și Coreea de Nord, dar după
1990, nu s-au fructificat beneficiile imense pe care le puteam
avea prin menținerea acestor relații.
Țări din Orient, din Africa, America de Sud au un
potențial imens în această direcție. Este necesar să fie
200
cunoscute, cât mai curând şi într-un mod cât mai eficient şi
atractiv posibil, oportunitățile care există în România în acest
moment. În aceeaşi manieră trebuie descoperite şi
oportunitățile țărilor partenere, la care fac referire în
interesul oamenilor de afaceri români și a țării noastre,
deopotrivă.
Cu țările occidentale, strategia de bună înțelegere și de
bună cooperare trebuie să fie o primă prioritate. În acest
context, consider că Germania este cea mai importantă
ţară în această zonă. Este actualul și viitorul lider al
Europei, o ţară ce își respectă principiile și care dezvoltă
mereu relaţii reciproc avantajoase, spre deosebire de alte
ţări occidentale.
În următorii douăzeci de ani, conform unor studii
credibile şi foarte importante, realizate de experţi
financiari internaţionali, la care am avut întâmplător
acces, România va fi cea mai rentabilă şi profitabilă
locaţie pentru componentele auto (și nu numai) ale mării
și performantei economii germane, lider mondial în
construcţiile de mașini.
Franţa a fost receptivă la această oportunitate încă
din anii 2000 și a înţeles ce potenţial există în România.
Datorită investiţiilor făcute la noi în ţară, a urcat mult în
topul mondial al constructorilor de automobile, în ultimii
zece ani.
Bineînţeles că, așa cum o arată și studiile, la care am
avut întâmplător acces, Germania va depăși cu mult
201
Franţa în privinţa investiţiilor în România pe segmentul
componente auto. Alături de nemţi, există intenţii serioase şi
din partea a încă doi mari producători de automobile la nivel
mondial, care prospectează piaţa din România încă din 2012.
Sunt evidente avantajele: ingineri bine pregătiți în acest
domeniu, forță de muncă ieftină, utilități și servicii mult mai
ieftine decât oriunde în altă parte, natalitatea mult mai bună
decât în multe alte țări ale Europei. Și, nu în ultimul rând,
experiențele reușite, profitabile, ale celor de la Renault, dar și
ale altor câtorva firme din Germania, care, raportat la
profiturile și competitivitatea obținute aici, neajunsurile cu
lipsa autostrăzilor au fost nesemnificative comparativ cu
câștigurile obținute, plus avantajul portului Constanţa pentru
import şi export.
Bineînțeles că, după Germania, Franța trebuie să rămână
o prioritate pentru România. Asta pentru că relațiile cu Franța
au fost de foarte multe ori avantajoase pentru țara noastră.
Atât timp cât va fi și în avantajul nostru, orice investitor venit
din Europa trebuie primit cu toată deschiderea. Mă refer aici
la Spania, Italia, Anglia, la țările nordice, dar și la cele din
spațiul ex-sovietic.
Relația cu America are, în acest moment, suportul total a
peste 70 % dintre români (deşi acum un an se putea vorbi de
peste 90 %!). Scăderea de moment este provocată, cu
siguranţă, de eșecul relației contractuale cu Bechtel privind
autostrada Transilvania și neîncrederea că la extracțiile
gazelor de șist și ale celor din Marea Neagră relația SUA –
România ar fi reciproc avantajoasă.
202
Dacă SUA nu vor avea grijă să câștige și România din
acest parteneriat, pe care românii și-l doresc, atunci există
pericolul ca încrederea în SUA să scadă. Sunt convins însă că
SUA vor trata cu maximă responsabilitate acest aspect, iar
încrederea, în această alianţă, va crește din nou la cote
maxime, dacă se vor observa aspecte profitabile și pentru
România.
Un alt aspect care a determinat, cu certitudine, scăderea
pe moment a încrederii românilor în SUA este intervenția
acestora în Siria (populația siriană îl susține, în marea sa
majoritate, pe preşedintele Bashar al-Assad și este convinsă
de faptul că rebelii susținuți de SUA au provocat multe situaţii
incompatibile cu politica în care cred românii).
România mai păstrează încă vie amintirea izbucnirii
războiului din Irak: armele chimice ale lui Saddam Hussein
care, ulterior, s-a constat că, în realitate, acestea nu au existat,
fiind doar un pretext de a răsturna regimul din Irak. Țara
noastră a avut foarte mult de pierdut din acest război – peste
două miliarde de dolari, datoria statului irakian, sumă la care
țara noastră a fost obligată să renunțe.
Un alt argument, evident, dar aproape de neînțeles, pe
care românii îl folosesc în raționamentul lor cu privire la
liderii americani, este legat de însăşi opinia publică din SUA,
cea care, în proporție de 60 %, se declară împotriva războiului
din Siria. În România, ar fi imposibil să fie susţinută o acţiune
externă cu costuri atât de mari, atrăgând ura întregii lumi
asupra ta prin acea acţiune, iar 60 – 70 % din populaţie să nu
fie de acord.
203
SUA, dacă vor avea principii corecte în relația cu
România, generând colaborări reciproc avantajoase, atunci
vor găsi în ţara noastră cel mai loial partener din Europa. Noi,
românii, avem potențialul de a fi extrem de vocali în toată
lumea, militând pentru susținerea relațiilor cu SUA.
Chiar dacă unii ar fi tentați să râdă de îndrăzneala mea
de a da atât de multă importanță rolului opiniei românilor
despre SUA, eu cred că SUA nu sunt interesate, nefiind deloc
în avantajul lor, să mai apară încă o zonă în lume unde
simpatia de 90 % să se transforme în 90 % dezamăgire.
Chiar dacă Statele Unite ale Americii reprezintă
principala putere a lumii, deţinând atâtea portavioane,
rachete și submarine, oriunde în lume şi poate tocmai de
aceea acestea promovează frica și nu simpatia, de multe ori.
Este mult mai ieftin să ai un partener care te respectă și
te laudă oriunde în lume prin cei peste 30 de milioane de
români. Dezamăgindu-i, dai apă la moară mișcărilor
extremiste din întreaga lume, inclusiv Rusiei care ar scoate în
evidență că SUA nu sunt ceea ce pretind, adică un standard al
prosperității și democrației, ci un cuceritor care în urma lui
lasă doar conflicte, sărăcie și țări secătuite.
Eu sunt convins însă că America nu va accepta să fie
pusă într-o asemenea situație, dezamăgind un popor întreg.
Mai curând, cred că vor dori să dea un bun exemplu în această
zonă, aici, aproape de Rusia. Așa cum Germania, Coreea de
Sud, țările din Asia, Africa de Sud, Emiratele Arabe Unite,
Qatar-ul și celelalte țări din Golf au prosperat în relația cu
204
SUA, tot așa și România poate fi un exemplu pentru toată
lumea, că America, chiar dacă a mai şi greșit și a dezamăgit,
lăsând sărăcie și conflicte pe unde a trecut, în ultimii cincizeci
de ani, are totuşi principii corecte și poate întreţine o
colaborare reciproc avantajoasă.
Într-un articol publicat în ziarul „Adevărul”, pe 19
octombrie 2013, cu titlul „Francezul care a adoptat România:
«În ’89, dădea bine să cunoşti un român»”, reporterii aduc în
discuţie povestea unui jurnalist francez care făcea cu mândrie
această declaraţie.
În faţa unei asemenea afirmaţii, nu se poate să nu ne
uimească diferenţa frustrantă dintre percepţia de atunci şi cea
de acum, a străinilor faţă de România!
Credinţa mea este că, în fapt, românii nu s-au
schimbat, că au rămas aceiaşi oameni oneşti, demni şi
frumoşi ca şi acum două – trei decenii. Ceea ce s-a
modificat este însă imaginea României în lume, involuţie
la care au contribuit forţe ostile ţării şi poporului român,
care au compromis-o în timp pentru a o face să se vândă
mai ieftin.
În ceea ce priveşte presa internaţională, am apreciat
pozitiv, un articol citit în cotidianul „The Guardian” care apare
în Marea Britanie, intitulat „Romanians are proud of their
honesty – don’t leţ the crime hysteria fool you” (eng. „Românii
sunt mândri de onestitatea lor, nu lăsaţi isteria
infracţionalităţii să vă înşele”).
Şi după zeci de ani după ce şi-au părăsit ţara, românii
răspândiţi în întreaga lume sunt mândri de originea lor şi iau
205
apărarea patriei lor, de fiecare dată atunci când este nevoie,
cu aceeaşi tărie, emoţie şi convingere, pentru că amintirile,
durerea dezrădăcinării, dragostea de ţară, de neam şi de
leagănul copilăriei nu se pot stinge niciodată.
Aceasta este şi povestea de viaţă, a unui tânăr care
plecase din România, în urmă cu câteva zeci de ani, în
Germania. După decenii întregi, în care nu mai auzise
vorbindu-se limba română, acesta a venit la mine, m-a strâns
în braţe, repetând mereu, cu lacrimi în ochi, că va iubi până la
moarte România, ţara sa adoptivă. Trebuie să mărturisesc că,
involuntar şi mie mi s-au umplut ochii de lacrimi, întâlnirea cu
el emoţionându-mă puternic.
Domnul Wolff, pentru că acesta îi era numele, avea o
poveste interesantă şi dramatică de viaţă. Se născuse în
lagărul din Siberia, iar mama sa, o nemţoaică luată prizonieră,
murise la scurt timp. În astfel de circumstanţe, copiii rămaşi
orfani erau repartizaţi într-una dintre ţările din blocul
comunist.
Ajuns în România, Wolff s-a stabilit aici, a practicat
pugilismul, în cadrul clubului sportiv Rapid şi s-a căsătorit cu
o femeie dintr-un sat din Galaţi, pe care o iubea foarte mult,
apreciind-o pentru bunătatea sufletească şi blândeţea tipică
româncelor. După ce a absolvit cursurile Universităţii
Politehnice, a plecat în Germania, unde a lucrat ca inginer, pe
un salariu lunar de aproximativ 6.000 de euro.
Iată cum acest om, cu sânge german, ne laudă şi
recunoaşte că o viaţă atât de frumoasă, ca în România, nu a
mai putut trăi niciodată. Chiar dacă în Germania se realizase
206
profesional şi financiar, în România, cunoscuse fericirea, tihna
unui cămin şi împlinirea alături de familia lui. Iar anii lui de
fericire fuseseră trăiţi în timpul regimului comunist.
În acest sens, în cadrul unei emisiuni televizate, în care
Doru Braia îl denigra pe Nicolae Ceauşescu pentru proiectul
Casei Poporului, considerându-l lipsit de sens, grandoare şi
importanţă, Corneliu Vădim Tudor i-a oferit o replică
puternică, declarând că „Ceauşescu a fost un mare şef de
stat!”.
Lăsând la o parte, pentru o clipă, acele opinii –
catalogate de mulţi ca fiind extremiste – ale domnului
Corneliu Vădim Tudor, o personalitate contemporană
puternică şi un mare patriot român, suntem de acord cu
afirmaţia de mai sus a acestuia, conform căreia Nicolae
Ceauşescu a fost un mare şef de stat şi un geniu al politicii
externe.
Trebuie să fim cinstiţi şi să mai spunem că cei mai
mulţi dintre asprii acuzatori de astăzi, ai aberaţiilor
economice de pe timpul lui Nicolae Ceauşescu, s-au
îmbogăţit după ’89 tocmai din această industrie
energofagă.
Nu ar fi atunci totuşi corect ca noi, cei care-l criticăm
cu atâta patos şi intransigenţă pe Ceauşescu, să ne situăm
cel puţin la nivelul lui ca performanţă în politica externă?
Politica externă a României trebuie să fie una de
deschidere totală către o relaţionare cu absolut toate statele
lumii care creează oportunitatea unor schimburi sau
cooperări reciproc avantajoase.
207
În Europa, trebuie să dezvoltăm şi mai mult relaţiile cu
toate statele, dar Germania trebuie să rămână partenerul
nostru principal, deoarece este şi va fi şi pe viitor liderul
Europei. Germania, în ultimii ani, prin recomandările
doamnei Angela Merkel, a investit mult în România,
urmând ca, în perioada următoare şi alţi investitori de
top să finalizeze şi să înceapă noi proiecte.
China trebuie să fie, de asemenea, prioritatea noastră în
continuare. Trebuie, de urgenţă, elaborate nişte propuneri
concrete, reciproc avantajoase şi realiste, din punct de vedere
al realizării lor, în vederea cooperării economice cu China,
deoarece, în ultimii 23 de ani, numai China a avut de câştigat
din acest punct de vedere.
SUA este liderul mondial care are o relaţie destul de
bună cu România, ţara noastră fiind un partener important
pentru americani, în Europa. Avem câteva investiţii americane
valoroase în România, dar mult sub potenţialul existent.
Politica lui Bill Clinton a condus la o Americă ce a
prosperat în mandatul democraţilor; evitând conflictele
internaţionale, America s-a menţinut la un grad de îndatorare
scăzut, comparativ cu cel de astăzi şi cu o imagine
internaţională extrem de pozitivă.
În schimb, politica lui G. W. Bush Jr. l-a plasat într-un
clasament top 10 al celor mai răi conducători, din istoria
omenirii. Mai mult, la finalul mandatului, a reuşit
„performanţa” să ocupe primul loc în acest top negativ prin
208
politica lui, lăsând SUA cu un grad de îndatorare extrem de
mare.
Statele Unite ale Americii, lider mondial, au făcut în
ultimul secol şi greşeli mari, dar au şi punctat mult, devenind
ţara dominantă a lumii. De fiecare dată, după ce a luat decizii
greşite, statul a avut puterea să îşi recunoască erorile şi au
încercat să le remedieze. Cred că România este avantajată în
această perioadă exact de un asemenea exemplu, în relaţia cu
SUA.
Decizia inteligentă de a renunţa să mai continue
conflictul din Siria, atât timp cât între 60 – 70 % dintre
americani, 95 % dintre sirieni, peste 80 % dintre români şi
majoritatea europenilor îl dezaproba, susţine ideea că SUA va
dori să promoveze, în următoarea perioadă, o politică
pacifistă, ca mod de recâştigare a încrederii prin puterea
exemplului.
Mai exact, aşa cum, în timpul Războiului Rece, Germania
Federală s-a dezvoltat mult mai performant decât Germania
de Est, Coreea de Sud faţă de Coreea de Nord, Africa de Sud,
Singapore, Filipine, Japonia şi alţi parteneri ai Americii au
crescut şi au devenit lideri zonali, datorită parteneriatului cu
SUA, tot aşa şi România, printr-o politică inteligentă, reciproc
şi egal avantajoasă, se poate folosi de noua tendinţă în
următorul ciclu economic, un nou ciclu care se va baza pe
dezvoltare şi cooperare economică şi mai puţin pe conflicte.
Până în 2013, s-a exagerat, iar americanul, chiar dacă face
erori uneori, este obligat de caracterul său pragmatic să
renunţe la ceva care îi aduce numai pierderi şi antipatie – Siria
209
este primul semn de maturitate al americanilor, promovând
un nou ciclu de dezvoltare economică şi de recâştigare a
încrederii şi simpatiei în lume. România poate şi are toate
atuurile de a beneficia de acest context istoric favorabil, când
SUA va decide să renunţe la conflictele care în guvernarea
Bush Jr. au generat pierderi imense şi o mare criză mondială.
***
Republica Moldova este, în prezent, un stat suveran
tânăr (cu puţin peste 20 de ani) cu o populaţie de aproximativ
60 % români moldoveni, iar restul, o minoritate de
aproximativ 40 % ruşi, găgăuzi etc.
Toţi românii şi-ar dori unirea cu Republica Moldova. Ei
îşi doresc acest lucru, iar preşedintele Traian Băsescu, din
acest motiv, promovează, destul de agresiv, unirea cu
Republica Moldova, având mai multe argumente în acest sens.
În acelaşi timp şi autorităţile de la Chişinău care solicită
precauţii în declaraţii privind unirea cu România, cunosc mai
bine decât noi situaţia de acolo şi, pentru a avea sprijinul
comuniştilor pentru integrarea în UE, promovează această
acţiune, dar mai puţin unirea cu România.
Este adevărat că, dacă ar urma propunerea preşedintelui
Traian Băsescu de unire, atunci toţi locuitorii Republicii
Moldova ar scăpa de chinurile integrării şi deja ar fi, în
maximum şase luni, locuitori ai UE.
Fără un acord clar între UE, SUA şi Rusia, o unire rapidă
ar putea dezvolta şi anumite aspecte conflictuale în zonă,
unele previzibile şi altele imprevizibile.
210
În cazul Republicii Moldova, cred că rezolvarea
problemei stă numai în ceea ce decid moldovenii, prin
capacitatea lor de a înţelege ce este mai bine pentru ei,
deoarece Republica Moldova este un stat suveran, recunoscut
de toate forurile internaţionale şi România a fost permanent o
ţară care şi-a respectat vecinii şi nu a impus nimănui ce să
facă, nici chiar unui vecin care vorbeşte aceeaşi limbă sau unei
ţări apărute artificial, într-un anumit context istoric
nefavorabil.
„Doresc ca şi viitorul preşedinte să lase
instituţiilor statului libertatea de a lucra
profesionist.” Liviu Maior, şeful SRI
VII. INSTITUŢIILE STATULUI ROMÂN
Chiar dacă o lungă perioadă după 1989, clasa politică şi
cei mai mulţi oameni politici şi şefi de stat i-au dezamăgit
profund pe români, iar multe dintre instituţiile statului nu au
funcţionat nici pe departe aşa cum ar fi trebuit, în ultimii
cincisprezece ani, lucrurile par totuşi că au evoluat destul de
mult, iar în ultimii trei – patru ani, putem afirma că s-a făcut
un salt imens spre ceea ce ar trebui să fie o democraţie
puternică, chiar dacă suntem conştienţi că încă mai avem
multe de făcut.
Cea mai mare probă a maturităţii instituţiilor statului şi
a poporului român, în egală măsură, a fost referendumul din
vara anului 2012.
Preşedintele Traian Băsescu nu se mai bucura însă de
sprijinul populaţiei. În urma unui sondaj efectuat, în acea
perioadă, s-a constatat că doar 12 % din populaţia cu drept de
vot l-ar fi reales în funcţia de preşedinte în momentul
referendumului.
Preşedintele scăzuse atât de mult în sondaje, în mare
parte, din cauza unor erori de guvernare aproape copilăreşti,
aşa cum au fost atacurile publice dirijate împotriva medicului
Raed Arafat, pe fundalul discutării unui nou proiect al Legii
Sănătăţii, la începutul anului 2012. Acest incident care a
212
provocat avalanşe de proteste în întreaga ţară împotriva
Preşedintelui şi a guvernului Emil Boc s-a suprapus, în mod
nefericit, contextului economic nefavorabil la nivel
internaţional, care l-a obligat pe Traian Băsescu să ia mai
multe măsuri drastice ce nu aveau cum să nu-i scadă
popularitatea, printre care reducerile de personal, scăderea
salariilor bugetarilor şi creşterea TVA-ului.
La nici două săptămâni după suspendare, liderii USL
încă mai erau şocaţi de reacţia alegătorilor care nu le-au
garantat votul pentru înlocuirea preşedintelui. Ca urmare a
acestui fapt şi-au investit întreaga energie în proiectarea
tuturor detaliilor unui nou plan prin care să-l elimine pe
Traian Băsescu de pe scena politică.
Fapt deja cunoscut, fraudele electorale constituie o
problemă care a postat România, ani la rândul, într-o zonă
cenuşie, de stagnare politică, aproape peste tot în ţară, dar cu
predilecţie în anumite judeţe, abaterile având aici un caracter
excesiv şi extremist. Astfel, se ştie că în multe localităţi din
ţară, persoane oneste, corecte, apreciate şi votate aproape în
unanimitate de cetăţenii comunităţilor respective au pierdut
în faţa altor candidaţi, care au fraudat pur şi simplu alegerile.
Există, în acest sens, mai multe tipologii de alegători
clandestini care par să reitereze o comedie vulgară pe care o
duc până la absurd şi batjocoritor, trecând-o, de cele mai
multe ori, prin filtrul umorului negru: „curajoşii” care votează
de zece – cincisprezece ori, sfidând orice regulă, cetăţenii
plecaţi la muncă în străinătate, dar care apar totuşi pe listele
de votanţi în localitatea de domiciliu şi, desigur, întreg
213
cortegiul cetăţenilor decedaţi, care par să îşi exercite dreptul
de vot de dincolo de viaţă şi de moarte.
Toate aceste nereguli, introducerea în urnă a buletinelor
peste număr ştampilate şi completarea listelor corelate cu
numărul buletinelor introduse în urnă, nu ar fi însă posibile
fără complicitatea unor persoane-cheie din secţiile de votare,
care se pare că au rămas cam aceleaşi în ultimele două – trei
decenii.
Fireşte că există mult mai multe metode prin care s-au
comis fraude electorale, dar din punct de vedere statistic,
acestea au fost, de-a lungul timpului, cel mai des întâlnite.
Având această „moştenire” a „garantării” votului, sub
coordonarea domnului Liviu Dragnea, s-au luat toate măsurile
ca referendumul şi suspendarea preşedintelui Traian Băsescu
să reuşească.
Exercitându-se, cu acest prilej, o presiune foarte
puternică asupra reprezentanţilor secţiilor de votare, cum nu
se mai întâmplase niciodată până atunci, acest lucru i-a
determinat pe mulţi preşedinţi de secţii de votare, membri ai
USL, să renunţe să mai fie complici la această fraudă. Unii au
renunţat, se pare, de frică, iar alţii, din convingere, mulţi
dintre aceştia fiind totuşi oameni corecţi, care nu puteau fi de
acord cu o asemenea nedreptate făcută ţării.
Chiar înainte de ziua în care a avut loc referendumul, am
luat parte la o serie de dezbateri în cadrul postului local de
televiziune Iaşi TV Life („Rămânem fără preşedinte?”,
„Referendumul disperării” şi „România după referendum” –
emisiuni care expun cel mai bine realitatea dintr-un judeţ
214
reprezentativ al României, cum este Iaşul), în calitate de
preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Contribuabilului Român.
Abordând o atitudine neutră, am considerat necesar să-i
avertizez pe toţi cei care ar fi încercat să fraudeze că
instituţiile statului vor fi extrem de vigilente şi vor monitoriza
foarte atent desfăşurarea în condiţii corecte a referendumului.
În cadrul unor emisiuni televizate, care au avut loc după
anunţarea oficială a rezultatelor referendumului, am anunţat
public că voi fi de acord cu acel rezultat de demitere numai în
momentul în care listele oficiale ale prezenţei la vot vor fi
confruntate cu realitatea din teren. Ştiam încă din ziua votului
realitatea din teren.
Am afirmat atunci că: alegătorii reali reprezintă
aproximativ 30 % din cifrele oficiale, aceştia nedepăşind, prin
urmare, numărul de maxim de 5.500.000 de votanţi, iar
declaraţia mea poate fi oricând verificată, ascultând
înregistrările emisiunilor, cu această tematică, la care am
participat.
Ca de obicei, tot ceea ce am susţinut în aceste dezbateri
publice s-a bazat pe experienţa mea politică şi de viaţă, pe
raţionament şi intuiţie, dar şi pe câteva zeci de sesizări
adresate Asociaţiei Naţionale a Contribuabilului Român din
partea mai multor membri ai secţiilor de votare, revoltaţi de
ceea ce se întâmplase în ziua referendumului, făcându-se
presiuni foarte mari asupra lor pentru a falsifica voturile.
Întregul episod a confirmat puterea şi independenţa
instituţiilor statului care nu s-au lăsat influenţate şi intimidate
215
politic, chiar dacă se intuia destul de bine faptul că în
următorii patru – opt ani, USL va conduce România.
Prin faptul că nici Poliţia, nici Curtea Constituţională şi
nici alte instituţii ale statului român nu s-au implicat în
jocurile de culise, care au avut loc pe acest fundal politic, a fost
apărat dreptul la democraţie şi la libertate de exprimare al
cetăţenilor români.
Pentru cei care par să nu fie convinşi încă de toate aceste
realităţi, le pot enumera oricând câteva localităţi foarte
conştiincioase unde vor avea surpriza să constate că frauda a
atins un procent de 20 – 25 %, confirmată fiind prin prezenţa
la vot a mai multor cetăţeni care, la acea dată, nu erau în
localitate, unii nici în ţară, iar alţii, nici măcar în viaţă.
Deşi atunci s-au întâmplat, într-un timp foarte scurt,
multe lucruri extrem de importante, care au adus grave
prejudicii României pe plan internaţional, iar aici mă refer la
incidente precum demiterea, în numai câteva zile, a şefului
Senatului, al Camerei Deputaţilor, al instituţiei Avocatului
Poporului şi a Preşedintelui României, statul român a
demonstrat că avem o Constituţie bună, instituţii democratice
credibile şi un popor matur şi responsabil politic şi
deontologic, reuşind să schimbe, astfel, percepţia multor state
cu privire la ceea ce se întâmplă cu adevărat în ţară şi să
crească nivelul de încredere al acestora în România.
Acesta a fost, prin urmare, un moment în care, pe de
o parte, clasa politică a pierdut mult capital de imagine,
dar, pe de altă parte, statul român a avut mult de câştigat
în drumul său către impunerea şi recunoaşterea
216
existenţei unei democraţii veritabile, cu instituţii ale
statului puternice şi credibile, care au demonstrat că prin
atitudinea avută, pot face faţa unor politicieni
iresponsabili.
Pedepsirea cu închisoarea, sau sub orice altă formă, a
tuturor persoanelor implicate în frauda electorală, devenită,
în timp, un fel de obicei al locului, în condiţiile în care multe
dintre acestea o făceau poate de frică să nu-şi piardă locul de
muncă sau din inconştienţă, nerealizând pericolul la care se
expuneau, nu poate fi nicidecum o soluţie. De aceea, nici chiar
domnului Dragnea nu i-aş dori să fie condamnat, pentru că nu
ar fi nicidecum corect să plătească doar el pentru toate
păcatele colegilor dumnealui.
În acest sens, consider că este corect ca persoanele
cărora li se va dovedi vinovăţia să primească, în primă
instanţă, o amendă, atrăgându-li-se atenţia asupra
caracterului penal al faptelor comise. Populaţia trebuie să fie
corect şi atent informată cu privire la gravitatea şi
repercusiunile unor astfel de încălcări ale legii care, pe viitor,
vor fi pedepsite prin condamnare cu executare, dacă se va
recidiva.
Nu cred că este corect ca din cauza unei mentalităţi de
tip infracţional a unor oameni politici care au sărăcit şi
distrus, ani de zile, România, mii de oameni simpli să aibă de
suferit, pentru că, într-un moment de rătăcire al vieţii lor, s-au
lăsat mânaţi de dorinţa de îmbogăţire, de spaima pierderii
locului de muncă sau doar de inconştienţă sau din exces de zel
faţă de afilierea la o formaţiune politică.
217
Deşi decizia finală stă şi va sta întotdeauna, invariabil, în
balanţa justiţiei, în forul meu interior, nu am simţit niciodată
ca fiind corectă condamnarea doar a ultimelor verigi din
lanţul corupţiei, în timp ce adevăraţii vinovaţi sunt exoneraţi
de orice responsabilitate şi îşi continuă ascensiunea politică şi
socială, fără nicio remuşcare, de parcă nu s-ar fi întâmplat
niciodată nimic.
Suntem în secolul XXI şi este absolut normal să înceteze
aceste practici primitive care nu-şi mai găsesc locul nicăieri în
Europa.
În acest sens, consider că prin eforturile conjugate şi
concentrate ale autorităţilor, printre care Poliţia,
Parchetul, Curtea Constituţională etc. democraţia,
valorile naţionale şi drepturile cetăţenilor pot fi apărate
şi protejate ca în oricare alt stat de drept european.
Consider că, în ansamblu, referendumul a constituit o
experienţă, necesară, în procesul de maturizare a unei naţiuni,
dar, în acelaşi timp, şi un semnal de alarmă pentru cei care, în
cadrul fiecărei sesiuni de alegeri, au încercat să forţeze şi să
denatureze lucrurile. Totodată, sunt sigur că cetăţenii români
au căpătat, poate tocmai din acest motiv, mai multă încredere
în instituţiile statului român care, în cele din urmă, au dat
dovadă, cu adevărat, de vigilenţă şi imparţialitate.
În timp, a devenit vizibil faptul că instituţiile statului
s-au consolidat, acestea devenind, treptat – treptat,
independente din toate punctele de vedere, scuturându-
se de tot balastul clientelei politice şi al intereselor
meschine care le împiedicau să reacţioneze corect şi să-şi
218
exercite pe deplin atribuţiile. Asta chiar dacă unii oameni
şi o parte din politicienii inconştienţi încă mai speră că
prin plecarea lui Traian Băsescu vor subordona Parchetul
sau alte instituţii propriilor interese. România este acum
în UE şi acele timpuri, din anii ’90, când aceste instituţii
erau subordonate politicului, nu se mai întorc.
Aceasta pare să fi devenit în ultimii ani şi
convingerea celei mai mari părţi a populaţiei, după ce au
fost intens mediatizate cazurile a zeci de demnitari şi
politicieni corupţi cercetaţi de Poliţie, DNA, Parchet etc.
Sau au fost dezvăluite înregistrări şocante de acum cinci –
şapte ani, făcute de instituţiile autorizate ale statului,
prin care ies la iveală zeci de acte de fraudă şi delapidare
a economiei naţionale.
Uşor – uşor, se simte cum lucrurile intră pe făgaşul
lor normal, populaţia recăpătându-şi încrederea în
instituţiile statului şi în exercitarea cu discernământ,
eficienţă, corectitudine şi responsabilitate a atribuţiilor
acestora. Monitorizarea, cu atenţie, a tuturor celor care
pot influenţa destinul României şi sancţionarea lor atunci
când încalcă, fără scrupule, legile ţării oferă un confort
psihic şi siguranţă tuturor cetăţenilor.
Am văzut cu toţii, cu siguranţă, cum se perindă pe la
televiziuni diverşi oameni politici şi înalţi funcţionari care
reclamă public faptul că: instituţiile statului fac înregistrări
ilegale, crezând că astfel vor obţine compasiune şi susţinere
din partea publicului, când, de fapt, nu se aleg decât cu revolta
şi dezamăgirea alegătorilor.
219
De cealaltă parte a baricadei, un atentat flagrant la
integritatea instituţiilor statului a constituit-o declaraţia
publică a premierului Victor Ponta, de la finalul lunii
octombrie 2013, în care atacă vădit Curtea Constituţională a
României: „Mesajul CCR către firmele şmechere: «Faceţi
evaziune fiscală că noi vă protejăm!»”.
O astfel de declaraţie este total iresponsabilă, mai ales
atunci când vine din partea unui prim-ministru care mizează,
poate prea mult, pe faptul că oamenii simpli nu sunt capabili
să înţeleagă subtilităţile unui astfel de discurs.
Aceşti oameni simpli, pe care mulţi îi dispreţuiesc, mai
ştiu că Realitatea TV este critică la adresa Guvernului, fapt
absolut normal într-o democraţie, dar şi că postul OTV a fost
închis din raţiuni asemănătoare, mai exact pentru faptul că a
fost mult prea acid la adresa premierului Victor Ponta. (Cred
că trebuie să existe o minimă decenţă şi cred că jurnaliştii nu
trebuie să exagereze şi să exacerbeze anumite cazuri. Oricum
însă, aceste fapte nu justifică închiderea unei televiziuni).
Motivele invocate în ambele cazuri – evident, ireale –
sunt datoriile către stat. La prima vedere, poate părea un
aspect corect sesizat şi o măsură bună, dar în această perioadă
de criză economică, toate trusturile media, inclusiv postul
naţional de televiziune TVR, au datorii la stat!
La prima vedere, măsurile care au fost luate în astfel de
situaţii sunt corecte şi nu pot fi puse la îndoială. Dar în această
perioadă de criză, nu există niciun trust media care să nu aibă
datorii la stat! Şi atunci care ar fi soluţia? Să le închidem pe
toate?! Şi totuşi, dacă nu sunt închise toate posturile care au
220
probleme financiare, atunci care este criteriul de selecţie al
dreptului la emisie al acestora?
Consider că, aşa cum nici alte instituţii de importanţă
vitală pentru ţară nu se închid tocmai pentru că au un rol
extrem de important de îndeplinit pentru bunul mers al
lucrurilor, nici trusturile media nu ar trebui închise.
Datoriile către stat se vor putea recupera din vânzarea
bunurilor respectivului post de televiziune şi ale acţionarilor
acestuia, nefiind necesară, prin urmare, retragerea licenţei de
emisie.
În condiţiile în care, nici după zece luni de la închiderea
OTV, nu s-au luat niciun fel de măsuri de recuperare a
datoriilor care existau, este clar că acest argument nu este
fondat, motivele reale fiind de altă natură.
La fel ca şi în cazul „Realitatea”, nu a fost luată niciodată,
vreo măsură în vederea recuperării aşa-ziselor datorii.
De exemplu, în cazul închiderii postului de televiziune
OTV al lui Dan Diaconescu, nu s-a încercat niciodată
recuperarea nici unei sume de bani, nici după zece luni de la
închiderea acestuia, nu a avut loc nicio licitaţie publică, ceea
ce dovedeşte faptul că nu au fost îndeplinite toate măsurile
precursoare legale şi recomandate în astfel de situaţii, ci totul
a fost doar o încercare de reducere la tăcere a jurnaliştilor
OTV.
Dacă problemele pe care le-ar fi avut, cu adevărat, acest
post de televiziune ar fi fost unele exclusiv de natură
financiară, aşa cum a fost justificată decizia încetării emisiei,
cu siguranţă, recuperarea datoriilor şi schimbarea
221
acţionariatului ar fi constituit nişte etape fireşti, care ar fi
putut fi depăşite şi soluţionate, fără să fie pusă în discuţie sau
aplicată vreodată măsura ridicării licenţei audiovizuale.
Într-o astfel de situaţie, avându-se în vedere achitarea
datoriilor, sunt scoase la licitaţie acţiunile şi bunurile
companiei media, iar dacă noul consiliu de administraţie
doreşte, prin absurd, să nu mai emită, de-abia atunci este
posibilă întreruperea emisiei.
Pentru majoritatea cetăţenilor informaţi ai acestei ţări, a
fost evident faptul că legea insolvenţei propusă, funcţiona
doar în cazul televiziunilor cărora li se puteau ridica cu atâta
uşurinţă licenţele de funcţionare, ca măsură extremă de
reducere la tăcere a acestora, în timp ce în alte domenii, cum
ar fi cel al aviaţiei, transportului maritim, comerţului etc. nu se
putea pune vreodată problema să se aplice la fel.
Deşi Curtea Constituţională a României a confirmat acest
aspect real, prim-ministrul României, Victor Ponta, a atacat
într-un mod josnic şi tendenţios decizia acesteia.
Legea este însă deasupra tuturor, de aceea nimeni nu
are voie să atace, să calomnieze şi să compromită o instituţie a
statului, mai ales fără argumente şi cu atât mai mult de un om
politic, o persoană publică, ce ocupă o funcţie de înalt
demnitar său însuşi prim-ministrul.
Acesta este un gest de mare iresponsabilitate, de
neacceptat, de la o persoană care toată viaţa sa a lucrat în
sistemul public, trăind, prin urmare, din banii statului român.
Iar acum să ataci una dintre cele mai credibile instituţii doar
pentru că nu ţi-a reuşit un plan de răzbunare, nu e permis în
222
momentul în care ai ajuns la un nivel atât de înalt şi eşti plătit
din bani publici.
Avem astfel o situaţie-limită, în care o persoană aflată în
cea mai importantă funcţie din stat, remunerată din sistemul
bugetar, atacă cu vehemenţă şi fără scrupule una dintre cele
mai importante instituţii ale statului român, fiind indignat că
răzbunarea nu reuşise ca în cazul OTV.
Un prim-ministru însă nu are voie, prin poziţia pe care o
ocupă, să atace într-un asemenea mod o instituţie importantă
a statului.
Chiar dacă sunt de acord cu faptul că Victor Ponta are
multe dintre calităţile necesare unui înalt demnitar,
evidenţiindu-se prin discurs, prestanţă, cunoştinţe în diverse
domenii, acesta încă mai are probleme cu „transferul din zona
exuberanţei tinereţii spre zona responsabilităţii şi maturităţii
de înalt demnitar”.
Mai mult, dacă Victor Ponta nu va mai comite asemenea
erori incompatibile cu funcţia pe care o ocupă şi pe care ar
trebui să o onoreze constant, cu siguranţă ar avea şanse reale
ca în cel mult cinci – zece ani, să ocupe funcţia de preşedinte al
României şi chiar să facă istorie în acest sens.
Mai cred, de asemenea, cu toată tăria că un om politic
corect şi onest cu ceilalţi, dar în primul rând cu sine însuşi, va
şti să aprecieze întotdeauna criticile care se vor a fi
constructive, învăţând să îşi recunoască şi să-şi corecteze la
timp greşelile, să-şi înfrâneze temperamentul şi să devină un
profesionist desăvârşit. Astfel, va deveni cu siguranţă un bun
om politic, un demnitar apreciat care se va pune, în orice
223
conjunctură, în slujba cetăţenilor pe care-i serveşte, cu
devotament şi dedicaţie absolută.
Astfel, încrederea românilor în instituţiile statului ar fi
dublată de încrederea în clasa politică, aspect ce ilustrează, cu
siguranţă, un traseu firesc al unei societăţi democratice
competente.
Este necesar să ne unim forţele şi să facem tot ceea ce
este posibil pentru a întări şi mai mult instituţiile statului, iar
politicienii care nu au viziune şi nu-şi pot asuma
responsabilităţi prea mari, după primul sau al doilea mandat,
este obligatoriu să se retragă pentru a se perfecţiona, urmând
să revină în sistem doar atunci când vor fi pregătiţi. De-abia
atunci vor putea fi oamenii potriviţi la locul potrivit şi nu vor
mai aduce deservicii ţării prin incompetenţă, indiferenţă sau
iresponsabilitate.
Instituţiile statului care luptă împotriva corupţiei
trebuie întărite, dar scopul primordial nu trebuie să fie
arestările şi condamnările la închisoare, ci recuperarea
prejudiciilor.
Parlamentul României
Aşa cum cred că Victor Ponta greşeşte grav, când atacă
instituţiile statului, precum Curtea Constituţională, la fel cred
că Traian Băsescu greşeşte grav când atacă Parlamentul.
Parlamentul şi parlamentarii au aceeaşi importanţă pentru
ţară ca şi instituţia prezidenţială. Pentru că Traian Băsescu a
fost suspendat, de două ori, de către Parlament, a făcut tot
224
posibilul să compromită această instituţie. Este un lucru grav
şi nedrept, deoarece sunt foarte mulţi parlamentari patrioţi,
corecţi, profesionişti şi cinstiţi. Preşedintele, pentru a se
răzbuna, merge până acolo încât a propus existenţa unei
singure camere parlamentare. Însă eu cred că, dacă acest
lucru s-ar întâmpla, abia atunci vom putea asista la modul în
care structuri mafiote, folosind o singură cameră, vor
promova legi pentru propriile interese. Cum nu mai există o
cameră superioară care să verifice corectitudinea şi buna
credinţă a legilor promovate de camera inferioară, lucrurile
au fi mult mai simple pentru asemenea grupări mafiote.
Numărul parlamentarilor ar putea fi redus şi la 100. Dar cele
două camere trebuie să existe. Risipa şi furtul ţării nu este în
zona parlamentului iar denigrarea parlamentarilor este doar
o diversiune de a distrage atenţia de la adevăratele furturi.
Preşedintele Traian Băsescu susţine un Parlament
unicameral, cu maximum 300 de membri, în timp ce partidele
politice susţin ideea Parlamentului bicameral.
Consider însă că o soluţie de compromis, în această
situaţie, poate fi mai bună. În astfel de decizii importante şi
care ar putea avea consecinţe atât de puternice pentru politica
internă şi externă a statului, o bună chibzuinţă este imperios
necesară, iar resentimentele provocate de atacuri personale
din trecut nu îşi au locul.
Ideea unui Parlament unicameral este nepotrivită şi
afirm acest lucru gândindu-mă la faptul că dacă până acum s-
au strecurat atâtea erori în proiectele legislative care au trecut
atât prin Camera Deputaţilor, cât şi prin Camera Senatului,
225
este clar că, în noua formulă organizatorică, riscul poate fi
mult mai mare. De asemenea, în contextul în care
intransigenţa şi deontologia profesională a multor
parlamentari români lasă de dorit, este lesne de prevăzut că
vor putea fi adoptate cu mai multă uşurinţă legi care să
servească exclusiv anumitor grupuri de interese, ceea ce ar
avea consecinţe neplăcute pentru dezvoltarea şi imaginea
României în lume.
Sunt însă de acord că numărul parlamentarilor este mult
prea mare având în vedere numărul locuitorilor ţării, dar şi în
comparaţie cu alte ţări europene, fiind necesară o reducere
proporţională a acestora.
În plus, toate partidele politice doresc reintroducerea
votului pe listă.
Revoltător este însă faptul că partidele politice vor să
generalizeze această normă pentru ambele Camere, un astfel
de tip de vot anulând, practic, şansa unui om simplu şi corect,
susţinut de poporul în mijlocul căruia a trăit şi ale cărui
probleme de zi cu zi le cunoaşte foarte bine, să ajungă să-şi
mai reprezinte vreodată ţara în Parlament.
Dacă se va utiliza numai votul pe liste, primul loc va fi
ocupat, cu siguranţă, de către preşedintele de filială, aspect
care este, în fond, normal, în timp ce următorii vor fi incluşi pe
lista de votare în funcţie de contribuţia financiară a fiecăruia.
Şi iată cum devine imposibil ca un om simplu, cu intenţii
sănătoase şi cu dorinţa de a munci şi de a-şi pune în slujba
poporului său inteligenţa, competenţele şi devotamentul, dar
care nu are susţinere financiară, nu va mai avea niciodată
226
şansa de a ocupa o astfel de poziţie importantă. Pe lângă acest
lucru, este evident cât de mult rău ar putea face ţării aceste
persoane, multe din ele corupte şi incompetente, cocoţate în
posturi de decizie, numai pe criterii de contribuţie financiară.
De aceea pentru ca poporul să aibă posibilitatea de a-şi
trimite şi oameni din rândul lui în Parlament, obligatoriu
la una din Camere, candidatura trebuie să fie prin vot
uninominal.
Cel mai potrivit ar fi, prin urmare, ca la o Cameră, să se
opteze pentru vot uninominal, dându-se, astfel, posibilitatea şi
unor oameni noi şi valoroşi să intre în Parlament, în timp ce la
cealaltă, să fie introdus votul pe listă, pentru a garanta locul
preşedintelui de filială.
Primele zile din Parlament m-au surprins, prin multe
aspecte noi, dar cel mai revoltător mi s-a părut atunci când,
înscriindu-mă la cuvânt pe tema votării legii bugetului pentru
anul 2013, unul dintre liderii mei, care făcea jocurile USL-ului,
a făcut tot posibilul ca eu să nu mai pot lua cuvântul. După ce
îmi solicitase să vadă conţinutul mesajului meu, l-a prezentat
liderilor USL şi nu a primit „aprobarea”. În final, nu a permis
unui senator al propriului partid să ia cuvântul. Am fost
profund dezamăgit să constat că însuşi liderul meu era omul
lor şi mai ales cu câtă ipocrizie juca acest dublu rol pe scena
politică.
Am considerat necesar atunci să informez conducerea
Partidului Poporului asupra încălcării dreptului meu la cuvânt
în cadrul Parlamentului şi deşi nu mi s-a dat dreptate pe
moment, mai târziu, adevărata faţă a acestui lider a ieşit la
227
iveală, (acesta a fost printre primii care au părăsit echipa
PPDD când încă nu erau argumente pentru plecare, mai ales
din poziţia de lider care o avea).
În cele ce urmează, doresc să vă prezint prima cuvântare
pe care o pregătisem să o adresez în Parlament, în special
USL-ului şi domnului prim ministru Victor Ponta:
228
„Domnilor Preşedinţi, Doamnelor şi domnilor parlamentari
Domnule Prim Ministru
Poporul şi Dumnezeu v-au binecuvântat cu această
înaltă demnitate. Aveţi privilegiul de a demonstra că puteţi
face bine acestei ţări. Aşa cum şi domnul Crin Antonescu a
avut marea şansă de a arăta cum se comportă în funcţia de
Preşedinte, acum aproximativ şapte luni.
Singura dumneavoastră responsabilitate este cea de
a schimba viaţa românilor în bine. Dacă nu, veţi umple şi
dumneavoastră lista lungă şi neagră a politicienilor care au
promis şi nu au făcut. Şi, la cum aţi construit bugetul pentru
anul 2013, sunteţi foarte aproape de a intra acolo, pe acea
listă.
Sunt senator din Iaşi, trimis de popor. Popor care deja
se simte trădat şi dezamăgit, (oare pentru a câta oară?). Aţi
mărit taxele şi impozitele. Aţi impus un nou cod fiscal ce
sugrumă orice iniţiativă a românului. Poporul nu mai poate
suporta biruri mai mari. Are nevoie de infrastructură reală!
Domnule premier, în numele celor ce m-au onorat cu
această funcţie, în numele poporului, vă cer să finalizaţi de
urgenţă marile autostrăzi din România. Să uniţi Iaşul cu Tg.
Mureş, Capitala cu Oradea, Constanţa cu Craiova, Bucureştiul
cu Timişoara. Fără aceste autostrăzi, nu va exista nicio
229
dezvoltare sustenabilă a României. Fără autostrăzi nu vom
putea pune în valoare resursa umană şi economică a ţării
noastre. Nu vom atrage investitorii şi investiţiile străine.
Domnule premier, vă asigur că sunt fonduri pentru
aceste autostrăzi. Vă propun trei soluţii. Accesaţi profesionist
şi cu cea mai mare responsabilitate fondurile europene. Luaţi
exemplul Poloniei, concepeţi proiecte serioase şi obţineţi bani
europeni pentru autostrăzi.
Opriţi marea evaziune fiscală. Încasaţi corect, la
cantitatea şi valoarea reale, sumele cuvenite de la miile de
tone de mărfuri ce trec prin vămile noastre. Opriţi în acest
mod şi distrugerea producătorilor români afectaţi de
concurenţa neloială. Şi veţi avea şi multe miliarde de euro în
plus la buget pentru a face autostrăzi.
Şi, domnule prim ministru, concepeţi, aprobaţi şi
aplicaţi corect o lege a averilor ilicite. E plină ţara de averi
făcute nejustificat în ultimii 20 de ani. Acolo sunt o parte din
banii necesari pentru autostrăzi.
Domnule premier, aveţi soluţiile! Nu vă rămâne
decât să fiţi profesionist şi să vă ţineţi promisiunile. Aveţi în
mâinile dvs responsabilitatea faţă de acest popor şi faţă de
viitorul lui.
230
Vreau să închei cu un citat a lui Francis Bacon care e
un sfat pentru dvs domnule premier „Un om înţelept va crea
mai multe oportunităţi decât găseşte!”.
Fiţi înţelept domnule prim ministru. Asta vă cer
românii!
„Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care
este mândru şi poate fi mândru de trecutul său şi care
trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi
rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de
modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti
pentru poporul pe care îl reprezentaţi.” (Ionel I. C.
Brătianu – om politic român)
CONCLUZIE
Politica de promovare a României trebuie regândită
fundamental.
În secolul al XXI-lea, strategiile sunt mai elaborate, iar
acţiunile de lobby au un rol esenţial în prezentarea adevărului
şi promovarea interesului naţional. Vorbind prin prisma
istoriei, românii nu au avut niciodată năzuinţa de a ocupa
teritorii care nu le-au aparţinut de drept, compensând
acest fapt printr-o genă specială, de apărare și protecţie,
în care supravieţuirea, răbdarea, credinţa, voinţa,
speranţa, inventivitatea şi imaginaţia constructivă devin
trăsături de caracter definitorii.
Cum altfel am putea explica oare faptul că, în
Basarabia sau Transnistria, încă se mai vorbeşte limba
română de către patrioţii adevăraţi, deşi, în ultimele două
secole, aceste teritorii nu au mai aparţinut României mai
mult de două decenii (cum este cazul Basarabiei –
Transnistria, nici atât!). Aceeaşi situaţie poate fi regăsită
232
şi în Timocul de Est din Serbia, în multe zone din Ungaria,
Bulgaria sau Ucraina, unde vorbitorilor de limba română
le-a fost schimbat numele, în mod forţat, de-a lungul
timpului şi nu au beneficiat de avantajele predării şi
educaţiei în limba maternă. Singurul loc în care s-au
păstrat tradiţiile, obiceiurile și limba a fost în sânul
familiei. Și totuși, acestea au dăinuit până astăzi.
Toate aceste motive de mândrie justifică, în fond,
încrederea românilor că suntem un popor special, cu
mare capacitate de supravieţuire, care are toate motivele
să creadă într-un viitor mai bun, în special dacă ne
raportăm la istoria noastră zbuciumată și la rezistenţa
deosebită în faţa momentelor dificile.
Resursele naturale ale României sunt diversificate şi
greu de trecut cu vederea. În acest sens, bogăţia
pământului, pădurile, apele, terenurile excelente pentru
practicarea agriculturii, subsolul cel mai bogat din
Europa, condiţiile climatice sau contextul geopolitic
avantajos, toate trebuie să concureze la construirea
credinţei de mai bine a poporului român. Pentru că
putem şi avem cu ce să ne facem o viaţă mai bună.
Și, nu în ultimul rând, majoritatea românilor au și
deficiențe, ca orice popor și neam din această lume, dar și
mult mai multe calități. Românii sunt oameni cu defecte şi
calităţi, ca orice alt popor, dar care au reuşit şi nu de puţine
ori să uimească o lume întreagă prin ceea ce au reuşit să
creeze şi să realizeze de multe ori în istorie. Toate aceste
calităţi atrag, cu siguranţă, frustrarea, indignarea sau
233
dezamăgirea celor care vor să ne creeze o imagine
negativă la nivel european, pentru a ne umili ca naţiune şi
a putea obţine mai apoi de la noi ceea ce doresc la un preţ
de nimic, extrem de dezavantajos pentru ţară.
În această carte am expus doar o mică parte din atuurile
ţării mele: România, în terenul concurenţei mondiale. Fie şi
numai prin cele enumerate, România este, cu certitudine,
cea mai mare oportunitate investiţională din Europa în
următorii douăzeci de ani!
Dar această oportunitate o poate gestiona profitabil
pentru ţară doar un om cu experienţă într-o carieră
profesională dusă la cel mai înalt nivel. Românii, pentru a avea
o ţară aşa cum îşi doresc de 24 de ani, cu un trai mai bun,
trebuie să îşi aleagă conducători reprezentativi prin
experienţa de viaţă, prin realizări profesionale şi de carieră
evidente. Un patriot, un om de cuvânt, ferm, care să fie
ascultat şi respectat de oameni, de armată, de structurile de
siguranţă ale statului şi de toate celelalte instituţii.
Trebuie să fie un om integru, care să nu accepte
spectacolele gratuite sau evenimentele create artificial. Un om
cu viziune şi prestanţă, care să ştie, să aprecieze competenţa
şi care e capabil să folosească cu eficienţă chiar şi atuurile
adversarilor.
Atât timp, cât România, se află într-un context istoric
extrem de favorabil, iar toate argumentele în favoarea noastră
sunt cunoscute şi recunoscute la nivel mondial, putem spune
că, din punct de vedere economic şi geostrategic, toate
elementele sunt în favoarea românilor, mai este necesar să
234
avem şi un viitor preşedinte şi un viitor prim-ministru, ce pot
avea respectul instituţiilor statului, cu o experienţă de
necontestat şi o carieră evidentă, remarcându-se prin
fermitate dar şi sensibilitate faţă de popor, inteligenţă şi
viziune în proiectele de viitor ale României, convingându-ne
că viziunea lor o pot şi transpune şi în practică, atunci marile
oportunităţi ale României se vor transforma în mari beneficii
oglindite în nivelul de trai al românilor.
Aş finaliza această mică lucrare cu o notă optimistă (care
nu pretind a fi un tratat laborios şi de specialitate), conţinută
în două declaraţii, din miile care există, ca şi argument, că
România va fi, în următorii 20 de ani, cea mai mare
oportunitate investiţională din Europa. Aş cita astfel articolul
„Armă economică secretă a Germaniei”, care trebuie să fie un
reper primordial pentru România, prezentat în cotidianul de
largă circulaţie WSJ, invitându-vă să-l lecturaţi personal şi un
alt articol, „Viitorul automobilelor germane se află în
România”, articol scris pentru cotidianul Die Welt.
Chiar dacă au existat şi încă există grupuri ostile
României, grupuri care o denigrează frecvent, în ciuda
acestora, mari lideri ai economiei mondiale şi ai securităţii
internaţionale, CRED CU PUTERE ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN
POTENŢIALUL EI IMENS! Este un motiv în plus ca noi,
românii, SĂ CREDEM ÎN VIITORUL NOSTRU PROSPER!
Dar totuşi... multe depind de viitorii reprezentanţi ai
statului, care nu mai trebuie să fie aleşi sau numiţi peste
voinţa populară, aşa cum au fost de atâtea ori în ultimii 24 ani!
MULŢUMIRI
Sunt mulți cei cărora vreau să le mulțumesc oamenilor
care m-au ajutat concret sau cu o vorbă de încurajare, pentru
a duce la bun sfârsit această carte. Tuturor le sunt
recunoscător.
În primul rând, vreau să mulțumesc părinților, soției și
copiilor, care m-au susținut permanent și au crezut în mine și
în acest proiect, ca, de altfel, în toate proiectele mele. Fără să-i
am alături, mi-ar fi fost aproape imposibil.
Mulțumesc în mod special domnului profesor doctor
Anton Caragea, prieten și mentor, cel care a avut curajul să
propună această lucrare pentru premiul Cartea Anului 2013.
Sunt recunoscător Editurii Sedcom Libris și
redactorului-șef doamna Alina Hucai, pentru că mi-a acordat
încrederea necesară pentru a publica această carte.
Mulțumesc Oanei Emilia Oprea și lui Gruia Ursu pentru
ajutorul acordat în redactare.
Mulțumesc Corpului Diplomatic Străin din România
pentru extraordinara colaborare avută și tuturor
personalităților din lumea economică mondială pentru
informațiile care mi le-au oferit despre perspectiva economică
a țării noastre și nu numai pentru următoarele două decenii.
Cuprins
Scrisoare deschisă către Cititor / 5
Prefaţă / 11
Partea I
România – scurte consideraţii istorice / 17
Cealaltă faţă a lui Ceauşescu / 23
Anii capitalismului sălbatic de după Revoluţie / 33
Puterea şi credibilitatea instituţiilor statului în ultimii 25 de ani / 46
Punctul de vedere al populaţiei / 50
Partea a II-a
Cum a fost prădată România / 55
Tehnicile de distrugere a producătorului român / 63
Cum a fost distrusă imaginea românilor / 73
Românii, o forţă de muncă puternică şi ieftină
Pentru Europa / 87
Despre Constituţie și Regionalizare / 93
PARTEA a III-a – 7 soluţii pentru viitorul României
I. Educaţia / 103
Despre valoarea şi importanţa familiei, a şcolii şi a bisericii în
formarea unui popor sănătos / 105
II. Economia / 137
Cum este cheltuit bugetul României? / 139
III. Resursele naturale / 155
238
IV. Fiscalitatea şi impozitarea / 165
V. Meritocraţia / 181
VI. Politica externă / 191
VII. Instituţiile Statului Român / 203
Parlamentul României / 215
Concluzie / 223
Mulţumiri / 227
Cuprins / 229
Bun de tipar