Ministerul EducațieiUniversitatea de Stat a Republicii Moldova

Facultatea de Drept, grupa 1202011

Referat

“Ideile Politice în opera lui Niccolo Machiavelli - Principele”

Elaborat de Tîmbur Dorina

Cuprins

* Introducere: Esenta si Termenul de Politologie* Evoluția politologiei ca știință în diferite etape istorice* Scurtă biografie a lui Niccolo Machiavelli* Esența Epocii Renașterii* Comentariu asupra activității lui Machiavelli și a lucrărilor sale. Ideile Politice* Concluzii Finale* Bibliografie

Introducere

În cadrul stiintelor politice, Politologia ocupa un loc important prin problematica pe care o abordeaza. Politologia reprezinta una dintre cele mai vechi stiinte despre societate, aparitia si dezvoltarea ei fiind strâns legate de afirmarea politicului ca sistem si, îndeosebi, a statului. Însasi denumirea de "Politologie" provine de la doua cuvinte grecesti: "polis" - care înseamna stat, cetate, si "logos" – stiinta, semnificând stiinta despre stat, despre cetate, respectiv stiinta politica. Sub aceasta denumire, de "stiinta politicii", s-a dezvoltat de-a lungul timpului pâna în deceniul al VI-lea al secolului al XX-lea, când a capatat titulatura de Politologie. Termenul de "politologie" a fost lansat în perioada postbelica de catre germanul Eugen Fischer Baling si francezul André Thérive pentru a denumi stiinta politica si a fost folosit pentru prima data în 1954 de catre Gert von Eynern. Problematica politologiei, complexa si diversificata, impune elucidarea unor probleme, precum: sistemul politic, puterea politica, statul, partidele politice, democratia, regimurile politice, societatea politica – societatea civila, cultura si actiunea politica, doctrine politice privind organizarea si conducerea societatii etc. Studiul acestor teme, precum si al altora, asigura un minimum decunostinte de cultura politica, necesare în formarea tuturor specialistilor din diferite domenii de activitate, cât si pentru întelegerea fenomenului politic de catre cetateni în general.

Evolu ția

Cugetări asupra politologiei se făceau încă din cele mai vechi epoci ale omenirii. Astfel, în antichitate se aprecia că politologia este numai o știință despre stat. În esență, este o afirmație justă, dar incompletă deoarece această știință cuprinde și domeniul politic în general și a fiecărui stat în parte. Tot din perioada antichitatii si pâna în vremurile moderne unii învatati au considerat ca politologia se ocupa doar de studiul puterii politice, care include si statul, teorie sustinuta de la Herodot, Aristotel pâna în zilele noastre, întâlnindu-se si la politologii Marcel Prelot, Duverger, Raimond Aron, ultimul incluzând în obiectul politologiei si autoritatea politica. În perioada feudală locul central în gândirea politica îl ocupa problema raportului dintre stiinta statului si biserica, considerându-se ca adevarata stiinta politica este teologia, iar stiinta statului laic trebuie sa se subordoneze acesteia. Personalități care au activat în acea perioadă sunt Aurellius Augustinus, Toma d’Aquino și Dante Aligheri.

Toate aceste preocupari au însemnat pasi importanti pe calea acumularii de cunostinte, care au dus la constituirea politologiei ca stiinta distincta, au pus bazele sale metodologice și i-au stabilit scopurile. Însă cea mai înfloritoare perioadă a politologiei ca știință este perioada Renașterii, în timpul căreia activează Niccolo Machiavelli, cel care a pus bazele politologiei moderne.

Biografie N.M.

Florenzo Niccolo Machiavelli (1469-1527), a fost un reprezentant de seamă al științelor istorice și umaniste. Un deschizător de drumuri și un spirit inovator la fel ca Leonardo da Vinci în domeniul său. Participă activ la viața politică și devine secretar al celei de-a doua Cancelarii iar apoi secretar al Celor zece pentru libertate . Desfășurând activități pe lângă papă și împărat va fi urmărit și închis de către familia de Medici , obligat apoi să se retragă în domeniul său privat de la San Casciano. Aici, în răstimpul rămas după munca fizică, va realiza în doar câteva luni celebra lucrare “Principele (1513)”, scrisă cu un scop precis și anume acela de a salva Italia și de a crea un stat peninsulă. Excelent prozator, Machiavelli își va aduce contribuția și la dezvoltarea limbii italiene oferind două importante lucrări ca Mătrăguna și Clizia precum și un interesant dialog cu privire la limba italiană. Însă domeniul în care va fi remarcat mai târziu ca un geniu și un original va fi știința politică. Va publica astfel Arta Războiului (1518), Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1517), Istorii Florentine (1525), precum și nemumăratele sale scrisori și rapoarte.

Renașterea

Despre renaștere, Erasmus afirma :”Lumea redevine stăpână pe sine, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn îndelungat”. Umanismul nu constituie un sistem filosofic unic, elaborat o dată și pentru totdeauna ci dimpotrivă, un ansamblu de discuții și idei ce se află în evoluție continuă. Pesimismului de la sfârșitul Evului Mediu, alimentat de teroarea războaielor, foametei și epidemiilor, umaniștii îi opun o viziune optimistă. Omul devine centrul preocupărilor, umanitatea sa este purtătoare de progres. Individualismul e pus pe primul loc, ceea ce motivează oamenii să caută izvoarele originale de informare cu privire la existența lor, să gândească și să formuleze idei noi, revoluționare.

Ideile Politice În acest sens, filosoful și sociologul italian Niccolo Machiavelli, în lucrările sale » Principele » și « Discursuri asupra primei decade a lui Tit Liviu» întemeiază teoria politică conform căreia statul nu trebuie să gestioneze cu valorile morale sau religioase ale societății, ci că adevăratul său scop este menținerea puterii într-o situație instabilă, mereu sub semnul incertitudinii. Această idee a căpătat încredere în concepția lui Machiavelli datorită participării sale active în viața politică a societății, în care el s-a convins că politologia este într-adevăr o știință practică, care are drept scop soluționarea unor probleme vitale ale societății. Teza conform căreia Machiavelli separă puterea politică de cea morală, evidențiind autoritatea celei dintâi, stă la baza discrepanțelor în cadrul litereaturii critice în adresa lui Niccolo. Aceasta se explică prin faptul că filozoful și sociologul nu doar adaugă principii noi alături de cele existente anterior, ci promovează o ruptură radicală care dă naștere unui nou domeniu de cercetare și acțiune umană: politica modernă. Contribuția lui Machiavelli la dezvoltarea politicii moderne poate fi rezumată în câteva momente esențiale:- În primul rând, Machiavelli a argumentat caracterul independent al politicii

față de celelalte domenii ale vieții sociale(economia, viața culturală și religioasă), considerând că ea se desfășoară conform unei logici aparte, determinate de puterea politică. Anume puterea politică constituie deci obiectul științei politice.

- În al doilea rând, Machiavelli este autorul realismului politic, prin faptul că a scos politica din domeniul sferei imaginare, dogmatico-religioase, atribuindu-i o atitudine obiectivă.

- În al treilea rând, el face diferențierea dintre stat și societate, concluzionând că statul este forma politică de organizare a societății.

Tot în lucrările sale, Machiavelli dezvoltă ideea dezvoltării ciclice a formelor statale, la baza căreia a pus fenomenul rotației,al alterării binelui și a răului. Conform acestei concepții, există 6 forme de stat, trei dintre care sunt rele și 3 bune. Aplicând această idee obținem următoarea schemă a dezvoltării ciclice a formelor statale:

Monarhie - TiranieTiranie - Aristocrație

Aristocrație - OligarhieOligarhie - Democrație

Democrație - Ohlocrație În concepția lui Machiavelli, cea mai bună formă de stat o constituie republica mixtă, care constă dintr-o îmbinare a monarhiei, aristocrației și democrației.

Un alt domeniu de investigație a lui Niccolo Machiavelli îl constituie lupta dintre nobili și plebei, pe care el o apreciază, considerând că ea are un efect educativ asupra cetățenilor și contribuie la întocmirea unor legi bune. El considera că bunele exemple iau naștere dintr-o educație bună, educația bună – din legi bune, iar legile bune – din acele frământări care se petreceau în societate. Însă Machiavelli face diferențierea clară dintre lupta între clasele sociale și între fracțiunile politice, subliniind că în urma celor dintâi, societatea progresează, se hotărăsc lucruri noi și se realizează revoluții, pe când în cadrul luptelor dintre fracțiuni, acestea luptă exclusiv în scopuri personale. Deci, lupta claselor constutuie un fenomen necesar și inevitabil în orice stat. Într-un stat sănătos, după părerea lui Machiavelli, instituțiile juridice trebuie să aibă ca scop apărarea libertății cetățenilor. În acest context, puterea este un instrument indispensabil care va impune oamenilor niște reguli, iar ei, de teamă să nu fie acuzați, nu vor face nimic împotriva cetății. Deși vorbește despre libertatea umană, Niccolo nu subestimează importanța armatei, afirmând că “romanii nu au cumpărat niciodată cu bani pacea, ci întotdeauna cu tăria armelor, ceea ce nu cred că s-a petrecut vreodată într-o altă republică”. El apreciază modul în care romanii au luptat vitejește câtă vreme au fost liberi, până a se începe destrămarea marelui imperiu. Machiavelli renegă atitudinea principilor care acuză poporul de insucces în activitatea statală, considerând de fapt că pricina acestor căderi e însuși conducătorul.

Concluzii În fine, celebra frază a lui Machiavelli “scopul scuză mijloacele ” își are originea în momentele de apărare a patriei: “patria e bine apărată, oricum ar fi, fie cu mijloace josnice sau cu cinste”. De fapt, toate principiile și ideile sale politice pe care le promova, aveau singurul scop de apărare a integrității statului, ca fiind un întreg ce asigură siguranța și libertatea fiecărui cetățean, pentru ca acesta,folosind deja mijloacele proprii, să-și clădească viața calm și în pace, știind că face parte dintr-o comunitate care, deși trece prin momente de extremă, iese învingătoare, fie cu o lege nouă, fie cu o structură nouă. După părerea mea, activitatea lui Machiavelli e incontestabilă datorită obiectivității cu care a tratat el realitatea sa, ignorând dogmele, obișnuințele bisericești sau etica morală, și analizând statul ca un fenomen complex care necesită strictețe, ordine și tact pentru a funcționa în favoarea cetățenilor săi. Iar opera sa, "Principele", poate fi considerata un veritabil tratat de politologie, care indica anumite reguli si principii de organizare politica si guvernare precum: necesitatea previziunii politice care sa permita initierea masurilor corespunzatoare; necesitatea unei conduceri ferme bazate pe abilitate si forta; formularea unor obiective nobile care sa determine si caracterul nobil al mijloacelor folosite; separarea puterii laice de cea bisericeasca si iesirea politicului de sub incidenta fenomenului religios.

Bibliografie

Racla Emil și Vaslan Calin – Politologie Adrian Paul Iliescu, Emanuel Mihai Socaciu –

Fundamentele Gândirii Politice Moderne Nicolae Enciu - Politologie