IMPORTANŢA STUDIERII LIMBII ROMÂNE

Profesor: ALINA MARIA DULĂU

Motto:

„A vorbi despre limba în care gândeşti – a gândi – gândire se poate face numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor! Ce patrie minunată este această limbă (...) noi, de fapt, avem două patrii coincidente: o dată este patria de pământ şi de piatră şi încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie, o patrie fără de nume nu este patrie. Limba română este patria mea”.

Nichita Stănescu

Limba română este patria „din laptele mamei, este patria poeţilor, este patria dorului

şi a doinei, este patria noastră a fiecăruia dintre noi. Limba este patria gândirii, pentru că

gândirea nu este posibilă fără învelişul material al vorbirii”. Ideile nu se pot naşte şi nu pot

exista decât în „patria de cuvinte”, propoziţii şi fraze.

Studiul limbii duce în mod firesc la crearea posibilităţilor dezvoltării plenare a

copiilor, le deschide acestora perspectiva unei vieţi spirituale bogate. Omul care nu are

cuvinte, nu are idei. Limbaj sărac înseamnă gândire săracă şi confuză, simţire săracă şi

confuză, capacitate creatoare săracă şi fără valoare. Numai prin limbă, prin cuvinte poţi învăţa

dor şi dragoste „de ţară, de mumă şi de frate”. „În limba sa numai i se lipesc poporului de

suflet perceptele bătrâneţii, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor” – spunea

Eminescu.

Numai prin puterea demiurgică a cuvântului, mereu nouă, mereu neştinsă fiinţa

neamului românesc a dăinuit şi va dăinui.

Predarea limbii române în şcoală, în învăţământul gimnazial sau liceal dezvoltă gustul

pentru literatură, formează la elevi posibilitatea de a stabili criterii ferme de selectare a

marilor valori, formarea unui cititor de literatură receptiv la valorile artistice, capabil să

manifeste un interes viu pentru cunoaşterea şi însuşirea limbii şi literaturii naţionale.

Unul dintre obiectivele fundamentale ale studierii limbii române este însuşirea şi

aplicarea normelor de vorbire şi scriere corectă a limbii române, folosirea corectă a

vocabularului limbii literare, precum şi al celui specific profesiei.

1

În orele prevăzute de programă, pentru compuneri şi exerciţii de cultivare a limbii

literare accentul cade pe însuşirea limbii române ca instrument de comunicare, pe aplicarea în

practică a normelor exprimării orale şi scrise. Se ştie că mesajul transmis prin limbaj

reprezintă, pe de o parte, aspectul oficial şi normativ al limbii, iar pe de altă parte, este

expresia individului, a particularului. Subordonarea la stilurile funcţionale ale limbii şi la

normele ei gramaticale şi lexicale aduce comunicării corectitudine, precizie şi claritate.

Literatura, artă a cuvântului, oferă câmp larg de originală modelare, căci scriitorul este

chemat să dea cuvântului orientările sale, să le dozeze cu fantezie, „să le cioplească din nou

calapoadele, după planul cugetării lui”.

Receptarea operei literare începe cu receptarea cuvântului, a încărcăturii lui

emoţionale şi expresive. Să luăm, de exemplu, un text din creaţia sadoveniană şi să urmărim

efectele obţinute de scriitor prin trecerea de la sensul propriu la cel figurat al cuvântului, de la

denotaţie la conotaţie: „Pornirăm cu luntrea, intrarăm încet în stufării. Din sat veneau mugete

prelungi de vite, sunete moi de tălăngi (...). Apoi încet – încet, zgomotele scăzură şi noi

pluteam pe cărări strâmte, printre trestiile care foşneau uşor şi tremurau o dată cu lumina

aurie de soare.

Din când în când apa clipotea, sunând grăbit; aproape de noi o umbră neagră trecea

printr-o şuviţă de lumină (...).

Soarele da în asfinţit, pulbere de aur se strecura prin pletele verzi şi tremura în flori

de lumină (...) soarele se învolbura intr-un cuib de foc”.

Solemnitatea gravă a naturii, clipa de linişte aproape completă, mişcarea înfiorată, lină,

abia simţită, o trăim intens datorită expresiilor serafice parcă „furate muzicii propriu-zise”,

cum spune George Călinescu, vorbind despre eufonia limbii sadoveniene în articolul intitulat

„Mihail Sadoveanu” în „Viaţa românească” nr. l1/l955. Marea artă a lui Sadoveanu este de a

fructifica toate posibilităţile de comunicare ale cuvântului, culoarea, relieful, muzicalitatea.

Prinse în contexte noi cele mai obişnuite cuvinte capătă la Sadoveanu o vibraţie de neuitat,

capătă „vraja stilistică”.

Ceea ce-i conferă originalitate scriitorului este extraordinara sa intuiţie şi imaginaţie în

modelarea faptelor de limbă, desigur, în limita normelor gramaticale. Sunt edificatoare în

acest sens cuvintele cu care Titu Maiorescu încheie prima parte a studiului său: O cercetare

critică asupra poeziei române de la 1867: „Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în

ideea realizată; dar nou şi original trebuie să fie veşmântul sensibil cu care o înveleşte şi pe

care le reproduce în imaginaţia noastră. Subiectul poeziilor, impresiile lirice, pasiunile

omeneşti, frumuseţile naturii sunt aceleaşi de când lumea: nouă însă şi totdeauna variată este

2

încorporarea lor în artă: aici cuvântul poetului stabileşte un raport până atunci necunoscut

între lumea intelectuală şi cea materială şi descoperă astfel o nouă armonie a naturei”.1

Tudor Arghezi a revoluţionat limbajul literar, „a dat dreptul de cetate tuturor

cuvintelor”, cum spune Tudor Vianu, şi cum mărturiseşte el însuşi în Scrisoare cu tibişurul

(din Lumea nr. 8/1924), căutând „cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate

ca grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele, într-un cuvânt se face ziuă şi alte

cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca

viespile sau te liniştesc ca răcoarea; te otrăvesc ca bureţii sau adapă ca roua trandafirie”.

Acest demiurg al cuvintelor, mereu concret, plastic, încarcă cuvintele cu nuanţe grele

de sugestii, adesea uluitoare. La Arghezi „seara e răzvrătită”, „cuvintele cu-ndemnuri pentru

vite” devin „leagăne urmaşilor stăpâni”, devin, „frământate mii de săptămâni”, „visuri şi

icoane”, „muguri şi coroane” pentru a realiza procesul de creaţie.

Arghezi răsucind sensul propriu al cuvântului creează un conţinut nou emoţional,

uneori de o frumuseţe stranie, însă grandioasă mereu. E de ajuns să citim câteva versuri din

volumul Cuvinte potrivite: „Orele şi-au împletit firul lor cu firul mare” (Melancolie); „E

pardosită lumea cu lumină/ Ca o biserică de fum şi de răşină” (Vânt de toamnă); „Cenuşa

visărilor noastre/ Se cerne grămezi peste noi/ Precum se coboară pe glastre/ Atinse petalele-

albastre/ De-un singur păianjen căzut printre foi” (Cenuşa visărilor); „Eu ştiu tăcea când

visul a murit/ Şi-n toată clipa-nalt câte-o statuie/ Tăcerii, pe un drum ce suie/ Neisprăvit”

(Miez de noapte).

Conştienţi de importanţa cuvântului în formarea, în modelarea sensibilităţii noastre,

scriitorii au cultivat, ca Lucian Blaga, până la acurateţi diamantine, cuvântul.

În viziunea marilor scriitori, cuvântul, scrierea lui corectă, respectarea normelor limbii,

a semnelor de punctuaţie, devin procedee stilistice care contribuie la a vorbi şi a scrie mai

bine româneşte.

Respectarea normelor gramaticale şi expresive, presupune înlăturarea unor greşeli

tipice cum ar fi: pleonasmul, şablonul, repetiţia, folosirea improprie a unor cuvinte,

vulgaritatea în vocabular, dezacordul gramatical, topica etc.

În şcoală, în învăţământul gimnazial sau liceal Programa de învăţământ fixează sarcini

concrete în legătură cu studiul limbii române. Acestea sunt:

Înarmarea elevilor cu temeinice cunoştinţe de limba română

1 Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, în vol. Critice I, E.P.L:, 1967,

p. 112.

3

Copii îşi însuşesc limba înainte de a o studia. Studiul limbii are însă menirea de a

clarifica în mod teoretic cunoştinţele empirice ale elevilor, să le adâncească şi să le clarifice.

Un deziderat al studiului limbii romane este să unifice vorbirea elevilor din întreaga

ţară, în conformitate cu normele limbii literare.

Începând din primele clase de şcoală elevii capătă cunoştinţe despre sunetele limbii

române literare, despre modul combinării lor în silabe şi cuvinte, despre modul combinării

acestora în propoziţii. În clasele mai mari capătă şi unele cunoştinţe de fonetică sintactică,

intonaţia, accentul, ritmul, fie cu ocazia studierii foneticii, fie cu ocazia studierii unor

probleme de sintaxă: propoziţii enunţiative, exclamative, interogative. Clarificarea unor astfel

de probleme duce la o vorbire mai expresivă şi mai ales la o citire expresivă.

Studiul limbii române duce la înmulţirea numărului de cuvinte cunoscute de elevi, la

activizarea lor, la precizarea sensului lor, la dezvăluirea sensului lor figurat, la cunoaşterea

uriaşei polisemii pe care o au; unele cuvinte din fondul principal al limbii noastre.

De mare importanţă este cunoaşterea nuanţelor sinonimice şi a sensului figurat al

cuvintelor. Astfel se poate înlătura monotonia şi platitudinea din vorbirea elevilor noştri.

Munca de dezvoltare a vocabularului trebuie dublată de munca pentru însuşirea unor

temeinice cunoştinţe privitoare la sistemul de îmbogăţire a vocabularului, a procedeelor

folosite de limba noastră pentru crearea de cuvinte noi, la caracterul sistematic al limbii.

Elevii trebuie astfel pregătiţi încât să devină nu numai beneficiarii limbii, ci şi creatori

de limbă.

Elevii trebuie să încerce să spargă tiparele, să iasă din normele învăţate şi să se

exprime într-o manieră personală. cerută de specificul extralingvistic în care se găsesc şi de

nuanţa proprie a gândirii şi simţirii lor.

Studiul morfologiei şi sintaxei orientează pe elevi către cunoaşterea legilor interne

specifice limbii noastre. El are menirea să dea elevilor cunoştinţe teoretice necesare privitoare

la flexiunea limbii române, la modul de combinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze, la topica

diverselor elemente sintactice.

Trebuie rezolvată problema spinoasă a ortografiei elevilor.

Prin introducerea în programa analitică la clasa VIII-a a problemei formării limbii

române, elevii capătă cunoştinţe despre originea limbii române, despre caracterul ei romanic,

despre ramificaţiile ei teritoriale, despre numeroasele influente exercitate asupra ei.

Cunoştinţele de limbă ale elevilor trebuie să-i facă pe aceştia să-şi pună probleme de

exprimare şi să cunoască modul de rezolvare corectă a lor, să înlăture practica vorbirii „ la

întâmplare”, şablonardă, lipsită de relief, „limbă de lemn”.

4

Cunoaşterea temeinică a limbii române poate şi trebuie să ducă, la dezvoltarea

dragostei de patrie. Limba este o sinteză a experienţei de veacuri a poporului nostru. În ea s-

au cristalizat şi durerile, şi bucuriile, şi idealurile pentru care a luptat poporul. Prin studiul ei

copii i-au cunoştinţă de istoria patriei, se integrează în spiritualitatea românească.

Studiul limbii trebuie să dezvăluie necontenit tezaurul expresiv al limbii noastre,

bogăţia de cuvinte şi forme gramaticale care permit exprimarea ideilor abstracte, a nuanţelor

de gândire şi simţire.

Studiul limbii poate contribui la dezvoltarea gândirii logice, a spiritului de observaţie,

a capacităţii de analiză, de comparare, de generalizare.

Prin studiul limbii trebuie să se creeze priceperi şi deprinderi de exprimare a ideilor şi

sentimentelor cu respectarea cerinţelor generale de exprimare literară.

Funcţia socială a limbii impune prin calităţile pe care trebuie să le aibă: claritate,

precizie, conciziune, expresivitate, corectitudine etc. A vorbi înseamnă a fi înţeles, înseamnă

nu numai a comunica gânduri, ci şi a produce un efect: a convinge, a impresiona, a determina

la acţiune.

Elevii trebuie să capete priceperi şi deprinderi de exprimare corectă nu numai în scris,

ci şi pentru activitatea creatoare, care presupune infinite relaţii orale.

Elevii trebuie să capete deprinderea de a folosi limba pentru a transmite corect

cunoştinţele dobândite şi a-şi exprima propriile lor idei şi sentimente. De aceea, în cadrul

studierii limbii române, elevii trebuie să cunoască mijloacele prin care se obţine

expresivitatea: epitete, comparaţii, substituţii metaforice etc.

Studiul limbii române are menirea să facă vorbirea elevilor precisă, nuanţată, clară.

Pentru aceasta ei trebuie deprinşi să aleagă cuvintele şi expresiile cele mai potrivite care dau

nuanţă şi culoare. Alegerea cuvintelor trebuie dublată de efortul încadrării contextuale celei

mai potrivite, în funcţie de nivelul la care se face comunicarea. E vorba de o încadrare

situaţională şi în funcţie de contextul lingvistic şi mai ales de cel extralingvistic.

Elevii trebuie deprinşi să-şi rânduiască ideile în chip logic, să organizeze exprimarea

lor în funcţie de normele gramaticale, să folosească toate resursele de care dispune limba

noastră.

La sfârşitul perioadei de şcolaritate, vorbirea elevilor trebuie să fie bogată în conţinut,

logic închegată, corect construită, să aibă preciziune şi concentrarea necesară, să fie, în acelaşi

timp, nuanţată şi expresivă.

Studiul limbii române poate şi trebuie să contribuie la o creştere spirituală a elevilor, la

declanşarea energiei lor spirituale.

5

Studiul limbii române, însuşirea limbii române este o înaltă îndatorire pentru că fiind

limba naţională, limba de stat, limba întregului popor este instrumentul care îi ajută pe

cetăţenii patriei noastre să exprime prin vorbire sau în scris, idei, cunoştinţe, sentimente şi să

stabilească între ei relaţii multiple.

Studiul limbii române este condiţia de bază în realizarea scopului fundamental al şcolii

sfârşitului de secol – secolul XX. Procesul instructiv-educativ exercită o acţiune de dezvoltare

a gândirii, de îmbogăţire a minţii elevilor cu noi cunoştinţe. Gândirea nu este posibilă fără

„slovă”. În acest sens, cât de îndreptăţită este cugetarea desprinsă din Imnul lui Dimitrie

Anghel:

„Împerecheri ciudate de slove,... O, cuvinte!...

Ce farmec se deşteaptă când vă rosteşte gura…

De n-aţi fi fost voi, oare, atunci cu ce veşminte

S-ar fi-mbrăcat pe lume şi dragostea şi ura?”

Prin lecţiile de cultivare a limbii trebuie să se ajungă nu numai la cunoaşterea limbii

literare şi a respectării normelor ei, ci la posibilitatea de a trece de la un registru lingvistic la

altul, de la o variantă, la alta.

Referindu-se la necesitatea cultivării limbii, I. H. Rădulescu, cel dintâi om de cultură

care a privit această activitate dintr-o perspectivă mai largă, afirma în „Corespondenţa cu

Negruzzi”: „A cultiva o limbă, va să zică a o curăţi de tot ce nu o face să înainteze, tot ce nu

este al său şi nici nu poate simpatiza cu dânsa, a pune tot lucrul şi toata vorba la locul său, a

boteza fiecare idee cu numele său, a o scăpa de tot ce poate să fie echivoc şi a o face să

exprime aceea ce gândeşte cineva, iar nu alta”.2

În redactarea acestei lucrări am plecat de la două cugetări asupra limbii: „Noi nu

suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră, este floarea sufletului etnic al

românimii” (Mihai Eminescu) şi „Limba este întâiul mare poem al unui popor” (Lucian

Blaga), din care am înţeles importanţa covârşitoare pe care o are limba în formarea unui

neam. Limba este imaginea sufletului, prin limbă cristalizăm orice gândire şi simţire,

formulând în chip personal, subiectiv, irepetabil substanţa cugetului şi mişcarea afectivă a

fiinţei noastre.

Am înţeles din aceste cugetări „regine” că statornica grijă a noastră pentru cultivarea

limbii este o îndatorire cetăţenească, constituindu-se într-o expresie directă a sentimentului

patriotic, deoarece ştim că suntem depozitarii unei „comori” agonisite în lungul unor veacuri,

2 I. H. Rădulescu, Opere, E. P. L., 1943, p. 223.

6

comoară ce se cuvine ocrotită cu mintea, cu inima, cu dragostea şi sporită cu pricepere şi

responsabilitate faţă de urmaşii noştri.

Cultivarea limbii echivalează „cu deprinderea de a comunica, deprindere care include

posibilitatea de a asculta – cine nu-i în stare să asculte nu va avea niciodată ceva de

comunicat, nu va fi niciodată în măsură să se facă ascultat, agreat; de a înţelege – trăim ceea

ce înţelegem şi, atât cât ne este dat, fără înţelegere învăţarea, esenţa stării de existenţă,

devine imposibilă, memorarea, păstrarea şi gândirea ajung să fie sterpe; de a exprima –

exprimarea constituie cartea de vizită a fiecărui individ, însuşirea ei presupune învăţarea

limbii, condiţia sine qua non a dobândirii şi întrebuinţării oricărui limbaj”.3

De fapt, la vremea sa, Esop releva că nimic nu este mai dulce pe lume decât limba:

„ori de prieteşug, ori de rugăminte, ori de dragoste, de vândut ori de cumpărat, de toate

veseliile şi tocmelile; de întrebări de sănătate şi de spăşenie; căci cu limba pacea se tocmeşte,

cetăţile se zidesc, ea este înţelepciunea vieţii noastre”.4

Cultivarea limbii, a exprimării corecte, bogate, nuanţate, presupune nu numai un

permanent autocontrol în momentul comunicării lingvistice, ci şi o atitudine activă faţă de cei

care nu respectă normele limbii române, mutilând-o prin folosirea unor cuvinte vulgare, a

unor forme gramaticale greşite sau greoaie, a frazelor incorect construite sau, în fine,

bagatelizând-o prin ignorarea regulilor de dispunere coerentă a enunţurilor menite să redea

gândirile.

Rolul decisiv în cultivarea expresă a limbii revine şcolii. Acesta este motivul care ne-a

îndemnat să realizăm lucrarea de faţă. Ca elevii să-şi cunoască limba, s-o preţuiască şi să se

mândrească cu ea, este necesar să le transmitem ceva din istoricul ei. Cum primul act de

creaţie al unui popor este limba lui, este firesc să începem materia din clasa a VIII-a cu un

capitol despre geneza limbii române, despre situarea ei în cadrul limbilor romanice, despre

unele trăsături ale ei inconfundabile, care pentru elevi sunt încă mistere de nedezlegat.

Cercetând manualele şcolare şi comparându-le cu cerinţele programei am constatat că

manualele conţin foarte puţine exerciţii propriu-zise de limbă şi alese oarecum la voia

întâmplării şi am ajuns concluzia că putem aborda cu elevii chestiuni concrete de vocabular,

gramatică, ortografie în funcţie de cele observate în clasă. Dacă ne oprim numai asupra

vocabularului se constată uşor că un tezaur imens de locuţiuni şi expresii străvechi ale limbii

noastre, o bogăţie uluitoare de sinonime, de ziceri şi de sensuri aşteaptă să fie dezgropate şi

activate. Ele există în stare latentă în fiecare dintre elevii noştri şi depinde numai de noi să 3 P. Petrovanu, Educarea comunicării – un obiectiv fundamental al predării – învăţării, nr. 5/1983, p. 28.4 Esopia, E. S. P. L. A., Bucureşti, 1956, p. 66.

7

pretindem din ce în ce mai mult, să cultivăm exprimarea exactă, fin, nuanţată a oricărei idei şi

să respingem comoditatea unei exprimări telegrafice şi fără relief.

Dorim ca această lucrare să aibă în vedere principalele probleme cuprinse în

programele şcolare, fiind destinate, deopotrivă, profesorului de limba şi literatura română, dar

şi elevilor din licee pentru care s-a considerat util să se reamintească cunoştinţe legate de

stilurile funcţionale şi compuneri, absolut necesare pentru înţelegerea şi rezolvarea exerciţiilor

de cultivare a limbii existente în manualele şcolare, dar şi în lucrarea de faţă.

Noi, profesorii de limba şi literatura română, suntem datori să cultivăm şi să

transmitem nu orice limbă, ci limba „ca un fagure de miere” a lui Costin, Neculce, Eminescu,

Creangă, Arghezi. Un fapt autentic de limbă este un adevăr de viaţă şi – aşa cum spunea, în

spirit clasic, Sadoveanu – o „frumuseţe preţuieşte cât un adevăr”. Să cultivăm în elevii noştri

încrederea în cuvântul scris al marilor noştri condeieri, încrederea în „cuvântul ce exprimă

adevărul”, despre istoria, munca şi faptele trecute şi prezente ale poporului român, acesta este

scopul lucrării de faţă.

În redactarea lucrării s-a ţinut seama de posibilităţile de înţelegere şi de asimilare ale

elevilor, dar s-a avut în vedere şi faptul că lucrarea trebuie să reprezinte un instrument de

lucru pentru profesorul, învăţătorul însuşi de limbă românească, preocupat până la obsesie de

a reuşi să-i poată aduce pe elevi în una din acele nenumărate antecamere „ale patriei

poeţilor”, în acel spaţiu miraculos al cuvintelor „unde ele se aprind parcă asemeni unor

materii stelare, pe cel mai frumos cer imaginar, figurat vreodată, în acea realitate vie, care

este limba poporului nostru”.5

Această lucrare este o lucrare de valorificare a experienţei didactice proprii, raportată

la nivelul dezvoltării ştiinţifice actuale, la obiectivele fundamentale ale învăţământului din

ţara noastră. Probleme ale cultivării limbii în liceu şi mai ales constatările destul de neplăcute

şi îngrijorătoare că, din păcate, sunt mulţi elevi care se exprimă – fie oral, fie în scris – cu

greşeli mari, într-un stil greoi, uneori nefiresc, chiar neinteligibil, m-au preocupat de mai

mulţi ani.

Materialul documentar 1-am adunat în mai multe etape şi m-am folosit de el în diverse

ocazii, până să intre în componenţa prezentei lucrări de gradul I.

Perioada de documentare, cea mai îndelungată în care am parcurs lucrările

fundamentale de specialitate şi de psihopedagogie – (tratate, lucrări monografice, studii

speciale) şi m-am pus la curent cu informaţia de specialitate şi psihopedagogică existentă în

5 A. Costache, Limba română – Patria noastră a tuturor în Învăţământul românesc, nr. 12/1982.

8

publicaţii şi periodice, ziare (Limbă şi literatură, Limbă şi literatură română pentru elevi,

Revista de pedagogie, Învăţământul gimnazial şi liceal, Tribuna şcolii).

În timpul parcurgerii acestei perioade am extras fişe bibliografice, fişe tematice, fişe-

conspect, am alcătuit mici referate.

Bibliografia necesară elaborării lucrării a fost stabilită de noi, candidatul la gradul I,

sub îndrumarea directă a conducătorului lucrării prof. univ. dr. Ion Buzaşi de la Catedra de

limba română a Facultăţii de Filologie, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba-Iulia.

Planul de elaborare al lucrării a fost întocmit cu sprijinul şi îndrumarea nemijlocită a

conducătorului ştiinţific al lucrării.

Lucrarea am redactat-o folosindu-mă de colecţia de reviste Perspective- Revistă de

didactica limbii şi literaturii române 2006- 2010 în care am găsit îndrumări valoroase în

elaborarea şi redactarea lucrării acesteia pentru obţinerea gradului didactic I, în învăţământ.6

In lucrare am abordat stilul ştiinţific, evitând stilul nativ, descriptiv, repetările inutile,

stil adaptat domeniului investigat care să îmbine claritatea cu conciziunea exprimării.

Am încercat să dau lucrării o structură organizată, logică, conform planului subliniind

paragrafe sau opere importante.

În această lucrare care se înscrie în cadrul lucrărilor de valorificare a experienţei

didactice proprii, raportată la nivelul dezvoltării ştiinţifice actuale şi la obiectivele

fundamentale ale învăţământului din ţara noastră, mi-am propus să valorific, în primul rând,

propria experienţă didactică în acest domeniu. De asemenea, pun la contribuţie experienţa

pozitivă a altor colegi popularizată în presa de specialitate, la sesiuni ştiinţifice, simpozioane,

mese rotunde, consfătuiri metodice, cursuri de perfecţionare, cercuri pedagogice etc.

Izvorâtă din necesităţile practice ale predării limbii române prezenta lucrare se vrea o

modestă contribuţie la perfecţionarea metodologiei specialităţii.

6 PERSPECTIVE, Revistă de didactica limbii şi literaturii române, Ed.Paralela 45, 2006-2010.

9