INFLAŢIA CAUZE ŞI COSTURI CONTEMPORANE, POLITICI DE

SUSŢINERE A PROCESELOR DEZINFLAŢIONISTE ÎN ROMÂNIA

Piteşti2012

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………….…………………2

CAPITOLUL 1 Inflaţia, dezechilibrul macroeconomic major cu consecinţe negative asupra

mediului de afaceri si bunăstării sociale………………………….………………………………...3

1.1.Cauzele apariţiei inflaţiei………………………………………………………………….3

1.1.1.Inflaţia prin cerere………………………………………………………………4

1.1.2.Inflaţia prin costuri……………………………………………………………...6

1.1.3.Inflaţia structurală………………………………………………………………7

1.2.Tipologia inflaţiei…………………………………………………………………………8

1.3.Principalele efecte ale inflaţiei…………………………………………..………………13

CAPITOLUL 2 Stabilirea preţurilor- obiectiv fundamental al B.N.R si B.C.E………….…...16

2.1 Obiectivul fundamental al politicii monetare al B.N.R si B.C.E…………………….….16

2.1.1.Noua strategie de politică monetară a BNR: ţintirea directă a inflaţiei….……21

2.1.2.Aplicarea rezervei minime obligatorii în România……………………....……23

2.1.3.Obiectivele de politică monetară ale BCE…………………………………….24

2.2 Aspecte privind evolutia inflaţiei în ţara noastra si în ţările U.E……………………..26

CAPITOLUL 3 Ţintirea inflaţiei în România………………………………...................29

3.1 Principalele premise macroeconomice pentru abordarea ţintirii inflaţiei…….................293.2 Ţintirea inflaţei în România în perioada 2005-2009………………………….................333.3 Instrumentele politicii monetare utilizate de B.N.R pentru atingerea obiectivului

fundamental………………………………………………………………………...........................37

CONCLUZIE……………………………………………………………………...............46

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………................47

Introducere

Inflaţia reprezintă unul dintre cele mai „nocive” fenomene economice care se manifestă în

economiile contemporane. Totuşi, aceasta nu reprezintă un fenomen nou, manifestările ale ei fiind

întâlnite încă din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, şi considerată drept o maladie cronică, greu de

stăpânit. Tema inflaţiei a fost adesea pusă în discuţie de numerosi specialişti (economişti şi nu

numai), aceştia încercând sa definească fenomenul, să explice cauzele apariţiei inflaţiei, impactul

acesteia asupra populaţiei si agenţilor economici, formele sale de manifestare etc.

În acest context, în lucrarea de faţă am urmărit atingerea celor mai importante probleme

legate de inflaţie care au apărut în lucrările cu caracter economic, social, etc.

Lucrarea este structurata pe trei capitole: primul capitol “Inflaţia, dezechilibrul

macroeconomic major cu consecinţe negative asupra mediului de afaceri şi bunăstării sociale”, al

doilea capitol “Stabilirea preţurilor- obiectiv fundamental al B.N.R si B.C.E” şi al treilea capitol

“Ţintirea inflaţiei în România”. Fiecare capitol este structurat pe mai multe subcapitole.

Primul capitol al lucrării curpinde cauzele si tipologia inflaţiei şi care sunt principalele

efecte ale inflaţiei.

Al doilea capitol cuprinde obiectivul fundamental al politicii monetare al B.N.R şi B.C.E şi

aspectele privind evolutia inflaţiei în ţara noastra şi în ţările U.E.

Al treilea capitol este structurat pe trei subcapitole: ‘Principalele premise macroeconomice

pentru abordarea ţintirii inflaţiei”, “Ţintirea inflaţei în România în perioada 2005-2009” şi

‘Instrumentele politicii monetare utilizate de B.N.R pentru atingerea obiectivului fundamental”. De

fapt acest capitol reprezintă un studiu de caz asupra fenomenului inflaţionist din ţara noastră pentru

perioada 2005-2009.

CAPITOLUL 1 Inflaţia, dezechilibrul macroeconomic major cu consecinţe negative

asupra mediului de afaceri si bunăstării sociale

1.1.Cauzele apariţiei inflaţiei

Principalele cauze ale inflaţiei sunt:a) motivele sociologice social structuraleb) motive legate de structurile monopoliste

a) Rezultă din confruntările diferitelor grupe sociale privind împărţirea veniturilorb) Existenţa structurilor monopoliste care generează creşterea preţurilor, influenţând puterea de

cumpărare a unităţii monetareCauzele inflaţei generează şi forme specifice de inflaţie, şi anume:1

- Inflaţie prin monedă, caracterizată prin emisiunea excesivă de semne băneşti- Inflaţie prin cerere, în care fenomenul inflaţionist este pus pe seama excesului de cerere în

paralel cu scăderea bunurilor şi serviciilor aflate în circulaţie- Inflaţie prin ofertă, care consideră drept cauza principală şi unică a inflaţiei insuficienţa

producţiei de bunuri şi servicii. Susţinătorii acestui gen de inflaţie leagă sporirea veniturilor prin creşterea salariilor, fără a fi susţinută de o sporire corespunzătoare a producţiei şi a productivitṭii muncii.

- Inflaţia prin credit, care consideră ca o creştere considerabilă a creditului determină un dezechilibru între cererea nominală de bunuri şi servicii ca urmare a creşterii disponibilităţilor băneşti

- Inflaţia prin costuri, se declanşează si se menţine atunci când agenţii economici si guvernele acţionează concomitent pentru creşterea preţurilor. Baza acestei forme de inflaţie este creşterea salariilor nominale care duc automat la inflaţie.

Pentru măsurarea şi aprecierea fenomenului de inflaţie se folosesc diverse criterii şi indicatori care pot să le dea cât mai exact nivelul acestui fenomen. Cel mai des utlizat criteriu pentru măsurarea procesului inflaţionist este decalajul absolut sau relativ dintre cererea solvabilă nominală şi oferta reală de mărfuri şi servicii.

Putem definii decalajul absolut al inflaţiei ca fiind diferenţa dintre cererea absolută nominală şi calitatea de bunuri şi servicii pe care le pot oferii şi pune în circulaţie agenţii economici. Decalajul relativ reprezintă raportul dintre decalajul absolut si masa ofertei reale de bunuri şi servicii. Ca indicatori se folosesc astăzi pentru măsurarea inflaţiei următorii:- Indicele general al preţurilor- Indicele de consum- Indicele costului vieţii- Puterea de cumpărare a banilor prin compararea cu monedele europene

__________________________1.Tugui Alexandru “Inflatia. Concepte, teorii si politici economice”, Editura Economica, 2000, pag. 35

În ceea ce priveste metodele prin care se produce efectiv inflaţia în principal pot fi:a) înmulţirea semnelor monetare de către instituţia autorizată în mod legal să emită monedă –

banca centrală de emisiuneb) Emiterea semnelor monetare direct de către stat în paralel cu semnele monetare emise de

banca centralăc) Emiterea semnelor monetare, bani de cont, de bancile comerciale prin acordarea nejustificată

de creditFenomen economic deosebit de complex si cuprinzător, inflaţia a generat o amplă dezbatere

între economişti. În prezent nu exista o teorie general acceptată a inflaţiei, cauzele care generează acest proces economic putând fi de ordin economic, psihologic, social-politic, intern sau extern, incluse prin relaţiile economice internaţionale şi al creşterii interdependenţelor dintre economiile naţionale.

Anumite procese inflaţioniste provin din partea cererii, altele, din partea ofertei. P. Samuelson spunea referitor la aceste procese ca “trăsătura caracteristică esenţială a inflaţiei moderne este că ele au o dinamică internă si că sunt greu de oprit după ce s-au declanşat”. Este vorba în acest caz de aceea ce specialiştii numesc inflaţia inerţială, anticipată sau fundamentală, adică acea rată a inflaţiei pe care agenţii economici o anticipează şi o iau în calcul atunci când încheie contracte şi acorduri oficiale.

Integrată în acest mod, în acţiunile şi comportamentele agenţilor economici, instituţiilor şi populaţiei, rata inflaţiei anticipate poate fi un punct de reper pentru rata inflaţiei efective în viitor, care are tendinţa să dureze atât timp cât un şoc o face să crească sau să se diminueze.

Din punctul de vedere al cauzelor generatoare de inflaţie putem evidenţia următoarele tipuri de inflaţie:2

-inflaţie prin cerere;

-inflaţie prin costuri;

-inflaţie structurală.

1.1.1.Inflaţia prin cerere

Inflaţia prin cerere are la bază creşterea cererii globale (sub forma unui şoc sau în mod treptat) în faţa căreia oferta este inelastică sau indiferentă. În figura nr. 1, “INFLAŢIA PRIN CERERE” se poate observa că prin creşterea cererii sub impactul unui şoc, preţul şi cantitatea de echilibru sporesc (de la Po, PNBo la P1, PNB1) ca expresie a modificării echilibrului (de la E0 la E1) care se adaptează atât prin cantităţi cât şi prin preţuri

__________________________

2.Adumitrachesei I.D., Niculescu E., Niculescu N.G. „Economie politică—teorie şi politică economică pentru România”, Editura POLIROM, Iaşi, 1998, pag. 120.

Figura nr.1. inflaţia prin cerere

Acest tip de inflaţie a fost pus în evidenţă de adepţii teoriei cantitative a banilor, variaţia procentuală a masei monetare fiind egală cu masa variaţilor procentuale a cantităţilor oferite şi preţurilor, conform relaţiei:3

= + , unde:

=variaţia procentuală a masei monetare;

=variaţia procentuală a cantităţii oferite (sau , );

=variaţia preţurilor

Premisa inflaţiei este ca masa monetară să crească mai repede decât PNB sau PIB, adică oferta de monedă şi veniturile agenţilor economici cresc mai intens decât oferta de bunuri economice.

Pentru a avea loc procesul inflaţionist este necesară atât creşterea generalizată a preţurilor cât si creşterea în timp (de durată) a acestora. Pentru a se realiza creşterea de durată a fenomenului imprejurările sunt multiple. Ele ţin mai intâi de mecanisme intenţionate de a crea in mod repetat mai multa monedă decât nevoile circulaţiei, graţie fluxului de metale preţioase, tipărirea unui volum exagerat de bancnote, politica monetară expansivă a băncii centrale s.a.m.d., neinsoţite de creşterea corespunzătoare a ofertei. În toate situaţiile menţionate este generata cerere salarială suplimentară, în exces, iar majorarea preţurilor este soluţia imediată pentru echilibrarea pieţelor.

__________________________

3.Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin „Economie”, Editura Economică, Bucuresti,1999, pag. 95

Importantă pentru declanşarea sau nedeclanşarea procesului inflaţionist este şi categoria de agenţi economici in posesia căruia ajunge excesul de masă monetară pusă in circulaţie. Dacă sporul de masă monetară ajunge in principal la producători, investiţiile sunt stimulate, creşte produsul global, iar posibilităţile procesului inflaţionist se diminuează. Atunci când sporul de masă monetară ajunge in special la consumatori si speculatori, creşte cererea de satisfăcători şi de active financiare şi monetare, iar efectul de creştere a preţurilor este preponderent şi procesul inflaţionist se declanşează cu intensitate.

1.1.2.Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri se fundamentează pe legăturile care există între nivelul costurilor, comportamentul agenţilor economici şi eficienţa utilizării factorilor de producţie. Ipoteza de la care porneşte analiza o reprezintă faptul că costurile unitare primesc un impuls de creştere. Acest impuls de creştere poate fi generat de:

-deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale; ceea ce duce la scumpirea factorilor de producţie din import, favorizând creşterea IPC si a bunurilor cu ajutorul factorilor de producţie importaţi;

-pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere, ceea ce conduce la majorarea costului mediu fix;

-atragerea in circuitul economic a unor factori de producţie mai mari, ai căror preţuri sunt superioare in raport cu productivitatea marginală ca urmare a unor proaste alocări de resurse;

-existenţa deja a unui proces inflaţionist care determină revendicări din partea sindicatelor şi patronatelor pentru a-şi conserva veniturile reale, ceea ce necesită creşterea veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite si taxe etc), soldate cu majorarea costurilor unitare.

Pe pieţele concurenţiale sau neconcurenţiale majorarea costului mediu si marginal, conduce la restrângerea ofertei, atât a celei individuale (a industriei) cât şi a celei agregate. Aceasta se intâmplă pentru că, dacă preţul factorilor de producţie creşte, cu resursele băneşti disponibile, agenţii economici vor putea achiziţiona cantităţii mai mici de factori de producţie pe baza cărora asigură oferta agregată. In felul acesta, pe baza resurselor băneşti reale, produsul efectiv coboară sub cel potenţial, ceea ce rupe echilibrul dintre cererea agregată şi oferta agregată. Drept urmare, curba ofertei agregate se deplasează spre stânga, cea ce duce la un echilibru nou (E 1) caracterizat prin PNB efectiv mai mic şi preţuri de piaţă mai mari.

Figura nr.3. Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri poate apărea şi ca urmare a politicii guvernamentale, când puterea este interesată să menţină o cerere inaltă, practicând politici monetare si fiscale expansive. În acest fel se poate ivi situaţia ca cererea globală, care este susţinută artificial de către autorităţi să sporească producţia potenţială, ceea ce duce la reacţii inflaţioniste care în condiţiile ocupării depline a factorilor de producţie, în special forţei de muncă, se soldează cu creşteri salariale, ceea ce conduce la creşteri de costuri, apoi de preţuri, şi acest ciclu putându-se repeta la infinit.

Situaţia de mai sus mai este cunoscuta in literatura de specialitate şi ca spirala inflaţionistă preţuri-salarii.

1.1.3.Inflaţia structurală

Inflaţia structurală presupune o situaţie gravă din economie, in care cererea şi oferta se modifică in sens contrar; ca regulă, cererea agregată creşte, iar oferta agregată scade. Ea reprezintă atât o continuare intre inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi unele elemente componente specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste, de oligopol şi administrativ –birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale, concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.

Inflaţia structurală poate să provină şi din anticipările incorecte asupra structurii viitoare a cererii, cea ce generează neconcordanţă intre structura materială a cererii şi cea a ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât oferta se va declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor, care, prin mecanismele specifice de autointreţinere, se generalizează la intregul nivel al economiei naţionale. Cererea excendentă poate proveni de la factorii guvernamentali, angajaţi particulari sau fie de natură externă.

Figura nr.4. Inflaţia structurală

Atunci când intervin şocuri asupra, cererii şi ofertei agregate inflaţia tinde să ramână constantă. Pe termen scurt, evoluţia procesului inflaţionist este influenţată de relaţia dintre dinamica cererii globale şi cea a ofertei globale. Ca regulă generală, cererea este mai sensibilă la creşteri (elastică la factorii creşterii) si inelastică la scădere, in timp ce oferta este elastică la scădere şi inelastică in faţa majorităţii factorilor de creştere.

1.2.Tipologia inflaţiei

Ca formă de manifestare a dezechilibrului macroeconomic, inflaţia este generată de o multitudine de cauze economice si neeconomice, interne(endogene) şi externe(exogene).

Efectele sale sunt pe termen lung si pe termen scurt şi se manifestă cu intensităţi diferite dela o ţară la alta, de la o ramură economică la alta. În privinţa explicării cauzelor inflaţiei există diverse puncte de vedere, care ar putea fi grupate în două categorii.

Prima categorie consideră drept cauză principală a inflaţiei excedentul masei monetare aflate în circulaţie, ca urmare a emisiunii de monedă peste oferta de bunuri economice. Aceasta ar atrage după sine un surplus de cerere care, la rândul său, va conduce la creşterea excesivă a preţurilor. De aici şi folosirea denumirii de inflaţie prin monedă.

Un asemenea punct de vedere este susţinut de şcoala monetaristă al cărui principal exponent este Milton Friedman. Potrivit opiniei acestei şcoli, inflaţia poate fi redusă sau stopată prin exercitarea unei presiuni asupra masei monetare, restricţii în acordarea creditelor şi împrumuturilor, influenţarea dobânzii şi punerea sub control a emisiunii de moneda.

Cea de-a doua categorie consideră că adevaratele cauze le constituie execedentul de cerere agregată peste oferta agregată si creşterea costurilor de producţie. Cu alte cuvinte, cauzele trebuie căutate în procesele economice reale şi nu în cauzele monetare. Inflaţia generată de aceste cauze poarta denumirea de inflaţie prin cerere şi inflaţie prin costuri. Pe baza cauzelor şi a altor criterii pot fi analizate tipurile de inflaţie şi specificul lor.

Având în vedere complexitatea proceselor inflaţioniste, există diverse criterii care pot fi luate în considerare pentru stabilirea tipologiei inflaţiei. Astfel, în funcţie de capacitatea agenţilor economici de a cuantifica evoluţia viitoare a inflaţei, se disting:4

Inflaţie anticipată, care poate fi prevazută de către toţi agenţii economici şi împotriva căreia se pot lua măsuri de protecţie;Inflaţie neanticipată, care este imprevizibilă, produce efecte negative asupra activităţii economice a agenţilor economici şi care se produce atunci când economia, în ansamblul său, prognozează incorect rata inflaţiei, depăsindu-se astfel rata aşteptată.

În funcţie de amploarea şi evoluţia indicelui general al preţurilor, se disting:5

Inflaţie târâtoare, care se produce atunci când rata anuală de creştere a preţurilor nu depăşeşte nivelul de 3%, reprezentând palierul suportabil al fenomenului;Inflaţie moderată, în cazul în care ritmul anual al creşterii preţurilor se încadrează în intervalul 3%-6%, care de regulă poate fi prevazută, iar efectele negative sunt relative usor de contracarat.Inflaţie rapidă, când preţurile cresc cu ritmuri anuale cuprinse între 6% si 10%, caracteristica pentru ţările în curs de dezvoltare, sau aflate în tranziţie la economia de piaţă;Inflaţie galopantă, dacă creşterea preţurilor este mai mare de 10%-50% într-un an, care de regulă este însoţită de declin economic, respectiv de şomaj, reducerea ritmului de creştere a produsului naţional, etc.;Hiperinflaţia, care se produce atunci când ritmul creşterii preţurilor este mai mare de 50% pe lună, pentru o perioadă de cel puţin 1 an, iar producţia naţională este constantă sau chiar scade în perioada considerată.

După capacitatea procesului inflaţionist de a se dezvolta în viitor, se pot reţine:Inflaţie ascunsă sau frânată, datorată intervenţiilor statului în economie prin decizii de natură monetară, fiscală si/sau bugetară;

Inflaţie explicită sau deschisă, care nu poate fi stopată prin intervenţii ale autorităţii statului, dezvoltându-se autonom.

Evaluarea inflaţiei se face ţinând seama de evoluţia altor indicatori macroeconomici, în primul rând de creşterea economică. Din acest punct de vedere se disting următoarele situaţii:Creşterea economică neinflaţionistă se realizează atunci când procesul inflaţionist este ţinut sub control de către puterea guvernamentală, obţinându-se o creştere economică superioara ratei inflatei;Creşterea economică inflaţionistă, care se produce atunci când ritmul de creşere al preţurilor bunurilor de consum devanseaza ritmul anual de creştere al producţiei naţionale;Stagflaţia (stagflation) care se caracterizează prin stagnarea ritmului de cresşere economică si rate pozitive în dinamica preţurilor;Slumflaţia(slumflation) semnifică declinul economic combinat cu ritmuri rapide sau chiar galopante de creştere a preţurilor.

______________________

4.Dobrotă Niţă „Economie politica”, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag 125

5.D.Adumitrachesei, E.Niculescu,N.G. Niculescu, Economie politica. Teorie si politica economica pentru Romania, pag. 224

În funcţie de cauzele generatoare de inflaţie, se pot lua în considerare următoarele tipuri de inflaţie:1. Inflaţia prin cerere2. Inflaţia prin costuri3. Inflaţia prin ofertă4. Inflaţia prin monedă5. Inflaţia prin credit6. Inflaţia combinata1. Inflaţia prin cerere(demand-pull inflation)

Inflaţia prin cerere se produce din cauza creşterii cererii agregate de bunuri şi servicii, din partea cosumatorilor, a statului, a agenţilor economici pentru realizarea de investiţii,etc., în situaţia în care oferta rămâne constantă, ceea ce pe termen scurt determină creşterea preţurilor.Creşterea CA poate fi provocată de:- creşterea veniturilor băneşti ale populaţiei – „inflaţie prin bani”;- creşterea cheltuielilor guvernamentale;- creşterea investiţiilor efectuate de firme;- creşterea exporturilor.

Efectele creşterii CA sunt: creşterea preţurilor si creşterea producţiei.

Pe măsură ce CA creşte are loc o creştere a OA şi respectiv o creştere a costurilor de producţie şi o scădere a resurselor. Creşterea producţiei este oprită final de creşterea costurilor, acestea atingâd plafonul preţurilor.

Din acest punct de vedere inflaţia generată de creşterea CA este o inflaţie limitată de timp – inflaţie pe termen scurt.

Pentru ca fenomenul să persiste o perioadă mai lungă de timp – preţurile trebuie să crească continuu. Asupra influenţelor care pot determina creşterea cererii agregate este în exclusivitate consecinţa sporirii veniturilor. Este vorba de adepţii monetarismului. Ei susţin că emisia de monedă suplimentară sporeşte cererea si respectiv consumul sub toate formele sale, ceea ce se repercutează asupra creşterii agregate. Astfel, ceea ce se considera a fi “inflaţie prin bani”, deci o dereglare în circulaţia monetară este integrat în teoria economică şi analizat ca o problemă de dezechilibru economic. Aceasta teorie, transpusă în politica economică, consideră că inflaţia poate fi stăpânită, dacă autoritatea ţine sub control oferta de bani în economie.

Alţi teoreticieni susţin că legatura dintre masa monetara aflată în circulaţie şi nivelul cheltuielilor nu este chiar atât de directă şi deci evidentă. Ei sunt de părere că poate avea loc o creştere autonomă a cheltuielilor fără ca ea să fie influenţată de sporirea ofertei de bani. În sprijinul acestei informaţii se aduc argumente legate de efectele pe care le pot avea asupra creşterii cererii agregate, reducerile de impozite pe salarii şi în general pe venituri, sau creşterea incitaţiei de a investi când se conturează încrederea în creşerea economică. Plecând de la cele două abordări ale cauzelor inflaţiei prin cerere, în teoria şi politica macroeconomica, se face o distincţie clara între explicaţiile şi practicile monetariste şi cele nemonetariste privind inflaţia în contextual mai larg al teoriilor şi politicilor creşterii economice.

Indiferent de cauze, atunci când cererea agregata creşte, iar curba ei se deplasează spre dreapta, firmele reacţionează, pe de o parte, prin sporirea preţurilor, iar pe de altă parte, prin creşterea producţiei.Ambele însă, nu pot fi sporite fără limită, deoarece creşterea preţurilor este condiţionată de nivelul veniturilor, iar producţia, de cât de mult vor creşte costurile. Corelaţia dintre creşterea preţurilor şi sporirea costurilor de producţie depinde de pantă curbei OA. Cu cât vor creşte preţurile mai mult, iar producţia mai puţin cu atât curba ofertei se va deplasa spre stânga şi se va apropia de verticală. Aceasta tendinţă se va manifesta tot mai lent, pe măsura ce activitatea economică se apropie de vârful ciclului sau, respectiv producţia efectiva tinde să o atinga pe cea potenţială.

Astfel, pe măsura creşterii cererii, firmele răspund prin creşterea producţiei şi a ofertei, drept urmare resursele se reduc şi cresc costurile, ceea ce determina creşterea preţurilor. Creşterea producţiei, însă este oprită de creşterea costurilor care ating plafonul preţurilor, plafon determinat de volumul veniturilor. Din aceste considerente, inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţielimitata în timp şi apreciată ca o inflaţie “pe termen scurt”. Pentru mai multă claritate, se poate preciza, ca inflaţia prin cerere, ca să poata persista, ar fi necesara permanentizarea deplasării spre dreapta curbei CA, ceea ce ar însemna creşeri continue ale preţurilor, lucru imposibil pentru motivul că există o limită a veniturilor.

În final, se poate observa că inflaţia prin cerere este asociată unei economii aflată în plin avânt. Din acest motiv sunt economisţi care susţin că ea

este opusa somajului şi în consecinţă, o recomandă factorilor polici ca remediu pentru iesirea din criză şi creşterea ocupării.2. Inflaţia prin costuri(cost-push inflation)

Inflaţia prin costuri se produce atunci când în economie are loc o creştere a costurilor de producţie la nivelul agenţilor economici, in conditiile in care cererea agregata de bunuri şi servicii ramane constanta, ceea ce determina cresterea preturilor (de la p0 in perioada precedenta la p1 in cea curenta, după cum se observa şi in graficul urmator) şi reducerea productiei realizate, deci oferite (de la Q0 la Q1) şi, implicit, a numarului de locuri de munca, datorita următorilor factori:Mărirea salariilor, fără a se inregistra sporirea in aceeaşi măsura a numărului locurilor de munca;Creşterea profiturilor agentilor economici, de regula firme de tip oligopol sau monopol, care pot impune marirea preturilor fără ca acestea să se realizeze in corelatie cu creşterea cererii;O inflatie importata, cauzata de evolutia ascendenta a preţurilor produselor provenite din import, îndeosebi materii prime, combustibil, energie, care se repercuteaza asupra preturilor produselor realizate în ţară cu aceste importuri, dar fără să existe o corelaţie cu evoluţia cererii interne de bunuri, etc.

Firmele confruntate cu o sporire a costurilor răspund fie prin creşterea preţului de vânzare fie prin scăderea producţiei. Cu cât cererea va fi mai puţin elastică cu atât firmele vor reusi să transmită mai uşor creşterea costurilor de producţie spre consumatori prin intremediul preţului (prin preţuri mai ridicate).

3. Inflaţia prin oferta (supply-side inflation)Inflatia prin oferta este cauzată de insuficienţa sau reducerea ofertei agregate in corelatie cu

mentinerea cererii agregate la un nivel constant si se manifesta atunci când se acorda creşteri salariale nejustificate de o crestere similara a productivităţii muncii sau a producţiei realizate.4. Inflaţia prin monedă

Inflaţia prin monedă, care conform teoriei monetariste se produce atunci când are loc creşterea ofertei de monedă, ca urmare a deciziei unilaterale a organismelor de specialitate (necesară pentru acoperirea unor necesităţi ale bugetului de stat, etc.)5. Inflaţia prin credit

Inflaţia prin credit se datorează sporului de credite, obţinute ca urmare a îmblânzirii condiţiilor de creditare, ceea ce duce la un exces de cerere solvabila pentru bunurile de consum, fapt care, în condiţiile insuficienţei ofertei, ce nu poate ţine pasul cu ritmul creşterii cererii, determină creşterea preţurilor.

6. Inflaţia combinatăInflaţia combinată este de regulă cauzată de acţiunea concertată a doi factori majori,

respectiv costurile si cererea, situaţia în care este dificil de stabilit care dintre cei doi au declanşat fenomenul inflaţionist:

Dacă inflaţia este provocata iniţial de sporirea cererii, acest fapt va determina creşterea puterii economice a unor firme, ceea ce va imprima un ritm ascendent al preţurilor, fapt care va atrage după sine presiuni privind creşterea veniturilor consumatorilor, deci a costurilor, dar şi reducerea cantităţii oferite;

Dacă factorul declanşator este costul, autorităţile vor interveni în sensul stimulării cererii agregate, prin creşterea veniturilor, care provoacă creşterea cererii agregate, iar procesul este reluat.

În situaţia în care agenţii economici provoacă în mod constant o creştere a costurilor – curba OA se deplasează constant spre stânga – statul pentru a evita creşterea şomajului întreprinde măsuri în vederea creşterii cererii agregate (reducerea impozitelor, sporirea cheltuielilor guvernamentale). În această situaţie reducerea producţiei si creşterea şomajului pot fi foarte mici sau chiar nule, în schimb preţurile vor creşte în mod substanţial.

În cazul inflaţiei combinate, alterarea celor doi factori, cererea si costul, face ca procesul să se amplifice, intrându-se astfel într-o spirală inflaţionistă, de tip salarii-preţuri, situată la niveluri din ce în ce mai înalte, proces care este extrem de dificil de oprit şi care are efecte dramatice asupra întregii vieţi economice şi sociale.

De cele mai multe ori, datorită complexităţii sale, inflaţia se declanşează din cauze multiple, care acţionează concomitent. Nu trebuie să uităm că gradul de elasticitate al cererii şi ofertei de bunuri are un impact puternic asupra evoluţiei ratei inflaţiei. Modul în care se modifică volumul de bunuri economice cerut de cumpărători, pentru consum propriu sau pentru derularea activităţii economice, în raport cu variaţia veniturilor acestora, are un impact de cele mai multe ori decisiv pentru dezvoltarea fenomenului inflaţionist.

Spre exemplu, în cazul inflaţiei importate, dacă elasticitatea pentru produsele achiziţionate din afara ţării sau pentru cele fabricate cu bunurile procurate din import este redusă, atunci impactul acestui tip de inflaţie este major. Dar, daca elasticitatea este mare, efectul inflaţiei de import este relativ nesemnificativ deoarece se poate renunţa uşor la importuri, în favoarea utilizării unor produse mai ieftine, realizate în interiorul ţării sau în zone în care preţurile sunt stabile.

În teoria si practica economică se operează uneori şi cu termenul de inflaţie structurală, care este generată de diferite cauze:6

Caracteristicile cadrului legislativ şi a politicilor sociale promovate de către autorităţile statului, cu scopul protejării cetăţenilor împotriva efectelor negative ale inflaţiei;Puterea sindicatelor şi capacitatea acestora de a negocia de pe poziţii de forţă, în vederea exercitării de presiuni privind creşterea veniturilor în perioade inflaţioniste;Modalităţile în care se formeaza preţurile la nivelul economiei sau pe anumite segmente de piaţă;Incapacitatea agenţilor economici autohtoni de a-şi regla producţia în funcţie de cerere;Poziţia dominantă a unor monopoluri sau oligopuluri, care deţin puterea de decizie şi care impun anumite niveluri şi ritmuri ale evoluţiei preţurilor;Controlul statului asupra preţurilor, pe care le impune de pe poziţii dominante, fără a ţine seama de evoluţia raportului din cererea şi oferta agregată, etc.

_________________________6.Bulborea Ion “Macroeconomie”,Universitatea Romano-Americana, Bucuresti, 2006, pag 58

1.3.Principalele efecte ale inflaţiei

Un prim efect, care are fapt generator inflaţia, constă în diminuarea puterii de cumpărare a monedei, proces ce afecteaza în mod diferit şi neegal agenţii economici. Prin deprecierea banilor se

elimină o parte a resurselor materiale acumulate şi, în acest fel, se asigură folosirea la o rată diminuată a capacităţilor din cadrul circuitului economic.

         Inflaţia deblochează (sau în unele cazuri poate bloca) mecanismul economic. Eliminând unităţile parazit sau capacităţile uzate moral, procesul inflaţionist favorizează adaptarea unităţilor rămase la exigenţele impuse de progresul tehnic şi mecanismele economiei de piaţă.

         Inflaţia  redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor; ea favorizează inclinaţia spre consum şi pe debitori şi restricţionează înclinaţia spre economii şi pe creditori. În acest fel, procesul antrenează fuga de lichidităţi şi preferinţa exagerată pentru plasamente în bunuri de folosinţă îndelungată, neproductive.

         În condiţiile unei deprecieri inflaţioniste a bunurilor (egală sau mai mare decât rata reala a dobânzii) cei care-şi desfăşoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească aceste credite în mod gratuit. Restituirea creditelor se realizează în bani devalorizaţi după ce s-a încasat un beneficiu real. În aceiaşi termeni, se pune şi problema împrumuturilor de stat, populaţia care a creditat statul  rămânând cu obligaţiunile de stat devalorizate.

         Inflaţia îndepărtează din circuitul activ o parte importantă a masei monetare, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor. Acest efect se constată numai în termeni reali, deoarece nominal are loc o creştere a cantităţii de bani la populaţie.

         Ca şi recesiunea economica, inflaţia pune de acord capacităţile de producţie existente cu nevoile reale de consum. Ea realizează acest lucru prin presiunea permanenta pe care o exercita, în avans, asupra resurselor. Specialiştii susţin că hiperinflaţia (situaţie în care s-a aflat şi ţara noastră) cu trecut crescător si de durată, dacă este insuficient controlată reprezintă un factor care poate duce la dezorganizarea întregii economii. Hiperinflaţia viciază corelaţiile.

Procesul inflaţionist este complex nu numai din perspectiva cauzelor sale, ci şi din punct de vedere al efectelor pe care le produce asupra economiei în ansamblul său, ca şi asupra fiecărui individ. Două efecte ale inflaţiei sunt cunoscute de publicul larg: redistribuirea bogăţiei şi creşterea incertitudinii în economie. Pentru anumiţi economişti devalorizarea banilor în sine nici nu reprezintă o problemă de sine stătătoare, în anumite privinţe chiar putem să le dăm dreptate.

Atunci când spunem despre cineva că „are bani” de fapt înţelegem că este o persoană care are o disponibilitate de plată destul de mare care îi permite să achite contravaloarea unor bunuri costisitoare. Practic dacă venitul nostru lunar se cifrează la 100 de unităţi monetare şi un măr costă 10, putem cumpăra 10 mere; dacă preţul merelor ajunge la 100 de unităţi monetare principala problemă cu care ne confruntăm este că nu câştigăm 1000 de unităţi monetare care să ne permită să consumăm aceeasi cantitate de mere.

O monedă „slabă” naşte întradevăr reacţii psihologice, determinabile prin neîncredereîn a economisii în respectiva monedă, oamenii vor să tezaurizeze valori imuabile şi atunci vor încerca să economisească alte monede sau valori materiale. Alt efect psihologic este reprezentat de către încercarea exprimării unor fluxuri monetare viitoare negociate în prezent în alte monede decât ceea naţională (ca exemplu putem lua exprimarea salariilor cu referinţă la euro sau dolarul american,

în România, în cadrul multor companii). Însă astfel de reacţii apar mai ales în momentul în care procesul de devalorizare a banilor se află în plină desfăşurare, odată cavalcada creşterilor de preţuri fiind oprită neîncrederea tinde să dispară. Datorită valorilor crescute a fluxurilor monetare putem vorbii de anumite costuri implicite ce pot apare în desfăşurarea tranzacţiilor, dar acestea pot fi evitate în cadrul tranzacţiilor desfăşurate prin intermediul unor forme moderne ale monedei (mai exact formele electronice ale acesteia) deorece sunt legate mai ales de către cantitatea fizică de bani care ar trebui să fie implicată în tranzacţie, şi nu de valoarea lor. Putem astfel considera ca o inflaţie anticipată confirmată integral prin creşterea valorii fluxurilor monetare nu implică distorsiuni prea puternice ale mersului sistemului economic.

Efectul de redistribuire al averilor diferă în funcţie de componentele patrimoniului fiecăruia şi de intensitatea inflaţiei. Există în urma redistribuirii şi beneficiari ai inflaţiei; de exemplu, dacă aţi cumpărat un imobil pe credit la o rată a dobânzii fixă, beneficiaţi de inflaţie în două feluri: pe de o parte ca urmare a creşterii valorii imobilului, iar pe de altă parte datorită fixităţii dobânzii. Dacă imobilul a fost achiziţionat din surse proprii şi îl fructificaţi prin închiriere pierdeţi dacă percepeţi o chirie fixă, dar tot câştigaţi din creşterea valorii imobilului. Concluzia este simplă: este dificil, dacă nu imposibil să evaluăm impactul global al redistribuirii prin inflaţie. De regulă, inflaţia neanticipată redistribuie veniturile în favoarea debitorilor şi în defavoarea creditorilor, în favoarea celor cu venituri ajustabile şi în defavoarea celor cu venituri fixe. Cât despre inflaţia anticipată, ea are de regulă valori mici, este cunoscută de toţi, iar efectul redistribuirii este redus.

Efectul de redistribuire si cel de „corodare” a economiilor poate fi evitat într-un sigur mod: plasarea disponibilităţilor monetare (chiar si pe termen scurt) în active reale nealterabile cum ar fi proprietăţile imobiliare sau bunurile de artă confirmate ca valoare, la care putem adăuga şi obligaţiunile cu termen scurt de răscumpărare. O astfel de înclinaţie a oamenilor este observabilă în perioadele îndelungate de manifestare a inflaţiei, însă el oferă doar o protecţie, o conservare a averilor individuale. Este un comportament neraţional deoarece fondurile disponibile pentru investire sunt blocate în investiţii neproductive (sau prea puţin productive) ce nu permit nici ridicarea nivelului bunăstării individuale şi nici nu ajută la depăsirea dezechilibrului inflaţionist prin creştere economică reală.

Mai grav decât efectul de redistribuire este impactul inflaţiei asupra eficienţei economiei naţionale. Inflaţia măreşte incertitudinea si descurajază afacerile prin mai multe efecte: distorsionează semnalul furnizat firmelor de către piaţă prin preţuri, alterează funcţiile banilor, antrenează costuri de acomodare la noile preţuri, conduce la creşterea poverii fiscale pentru că taxele se aplică pe valoarea nominală e.t.c.. De aceea, economiştii susţin că o economie sănătoasă trebuie să fie lipsită de inflaţie sau cel mult caracterizată printr-o inflaţie târâtoare, anticipată.

Indiferent de modul în care este definită inflaţia, putem spune că este un fenomen care ne afectează pe toţi într-un fel sau altul, direct sau indirect. Inflaţia afectează ansamblul mecanismelor economice, care se repercutează atât asupra producţiei, cât şi asupra condiţiilor de viaţă a populaţiei.

În teoria economică sunt relevat în deosebi urmările negative, fără a se pierde din vedere şi anumite urmări pozitive. Există opinii conform cărora, o inflaţie redusă (sub 3% pe an) influenţează pozitiv activitatea economică deoarece:7

Elimină de pe piaţă firmele nerentabile (părăsite sau uzate moral), deblocând mecanismele economiei;

Favorizează redistribuirea avuţiilor în favoarea înclinaţiei spre consum, deoarece indivizii fug de lichidităţi şi utilizează banii pentru cumpărarea de bunuri durabile, reproductive;______________________7.Bulborea Ion “Macroeconomie”,Universitatea Romano Americana, Bucuresti, 2006, pag 89

Permite atenuarea oscilaţiilor cursului valutar, etc.O inflaţie ţinută sub control avantajează si pe agenţii economici care au apelat în perioadele

precendete la credite, fie pentru realizarea de investiţii, fie pentru desfăşurarea sau dezvoltarea activităţii curente, cu ajutorul cărora au încasat profituri reale, dar pe care le returnează sub formă de bani devalorizati. Astfel, putem aprecia ca în aceste situaţii costul utilizării sumelor obţinute sub formă de credite este foarte mic, sau chiar nul, dacă perioadă pentru care a fost luat creditul este relativ îndelungată, iar rată anuală a dobânzii este cu doar câteva puncte procentuale mai mare decât inflaţia.

Atunci când fenomenul inflaţionist este de sub control, efectele negative ale acestuia se resimt la nivelul întregii societăţi, deoarece :8

Creşterea incertitudinii riscurilor pe care trebuie le ia considerare agenţii economici procesul de fundamentare a deciziilor, fapt care creşterea cheltuielilor pentru consum defavoarea realizării de economii ;Instabilitatea a mediului de afaceri, care perturbează capacitatea firmelor;Contribuie la redistribuirea veniturilor detrimental majorităţii populaţiei. Cu toate , la vedere, s-ar părea efectul de creştere a preţurilor poate fi contracarat printr-o sporire a salariilor, in realitate inflaţia redistribuie detrimental celor cu venituri fixe avantajul deţinătorilor de proprietăţi Înrăutăţirea standardului de trai al populaţiei, îndeosebi a persoanelor cu venituri reduse fixe, etc.

Diminuarea a volumului resurselor disponibile utilizarea a acestora;Degradarea economiei dezechilibrarea reportului dintre cererea agregată de bunuri materiale servicii;Deteriorarea balanţei de a cursului monedei , ceea ce afectează grav calitatea relaţiilor economice internaţionale, adică a raporturilor economice externe .Reducererea ritmului creşterii economice, chiar descreşterea producţiei ;Încurajarea speculaţiilor, descurajarea investiţiilor productive;

Consecinţele inflaţiei sunt direct proporţionale cu intensitatea (amploarea) ei, iar majoritatea lor este dăunătoare economiei, generând o teamă accentuată privind ritmul creşterii preţurilor.

______________________8.Bulborea Ion “Macroeconomie”,Universitatea Romano-Americana, Bucuresti, 2006, pag 103

CAPITOLUL 2

Stabilirea preţurilor- obiectiv fundamental al B.N.R si B.C.E

2.1 Obiectivul fundamental al politicii monetare al B.N.R şi B.C.E

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Principalele atribuţii ale BNR sunt9:

1. elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;

2. autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;

3. emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

4. stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

5. administrarea rezervelor internaţionale ale României.

BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea si menţinerea stabilităţii preţurilor.

BNR utilizează proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii.Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul.

În cadrul politicii sale monetare si de curs de schimb, Banca Naţională a României poate acorda instituţiilor de credit credite pe termene ce nu pot depăsi 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:

a. titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul Băncii Naţionale a României, sau

b. depozite constituite la Banca Naţională a României sau la alte persoane juridice agreate de Banca Naţională a României.

Conducerea BNR este asigurată de un Consiliu de administraţie, compus din nouă membri, iar conducerea executivă a BNR se exercită de către guvernator, prim-viceguvernator şi de cei doi viceguvernatori. Membrii Consiliului de administraţie al BNR, cu nominalizarea conducerii executive, sunt numiţi de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.

_____________________________

9.Legea nr.312/2004

Situaţiile financiare ale BNR sunt întocmite conform principiilor şi regulilor contabile prevăzute de standardele internaţionale de contabilitate, aplicabile băncilor centrale, recunoscute de Banca Centrală Europeană şi trebuie să cuprindă: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi notele explicative.

Membrii consiliului de administraţie şi salariaţii Băncii Naţionale a României sunt obligaţi să păstreze secretul profesional asupra oricărei informaţii nedestinate publicării, de care au luat cunoştinţă în cursul exercitării funcţiilor lor, şi nu vor folosi aceste informaţii pentru obţinerea de avantaje personale, orice abatere fiind sancţionată conform legii. Aceştia sunt obligaţi să păstreze secretul profesional şi după încetarea activităţii în cadrul băncii, orice încălcare fiind sancţionată în condiţiile legii10.

În ceea ce priveşte inflaţia, mulţi analişti economici apreciază deciziile luate de BNR. BNR, care are ca principal obiectiv ţinerea inflaţiei sub control, dar care are ca obiectiv secundar şi aderarea României la euro - şi deci ţinerea cursului leu/euro într-un culoar bine stabilit - ei bine, BNR este o instituţie independentă care ia decizii aşa cum crede că este necesar, în funcţie de informaţiile pe care le deţine în privinţa economiei precum şi a politicilor guvernului.

Banca Centrală Europeană este cea mai nouă instituţie a Uniunii Europene şi reprezintă pilonul central al Uniunii Economice si Monetare. A fost înfiinţată oficial la data de 1.06.1998.

Împreună cu băncile centrale ale celor 15 state membre UE, BCE face parte din Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC), al cărui ţel principal este menţinerea stabilităţii preţurilor. Principalele sarcini ale BCE includ definirea si punerea în practică a politicii monetare pentru zona Euro, realizarea de tranzacţii internaţionale în devize, păstrarea şi administrarea rezervelor valutare ale statelor membre.Baza legală pentru politica monetară unică o constituie Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii Centrale Europene . BCE este centrul Eurosistemului si al SEBC, îndeplinind împreună cu acestea sarcinile ce le-au fost atribuite.

Sistemul European al Băncilor Centrale include BCE si băncile centrale naţionale ale statelor membre UE, indiferent dacă acestea au adoptat sau nu moneda unică. Eurosistemul include BCE şi băncile centrale naţionale ale acelor state membre care au adoptat euro. Zona euro este constituită din acele state membre care au adoptat moneda euro11.

Obiectivele BCE12:

obiectivul fundamental al BCE este menţinerea stabilităţii preţurilor

fără a duce atingere obiectivului fundamental, SEBC va susţine politicile economice generale ale Comunităţii în vederea obţinerii unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al unei creşteri sustenabile neinflaţioniste.

____________________________

www.bnro.ro

www.ecb.int

www.euromoneda.ro

Structurile de conducere ale BCE sunt: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Executiv şi Consiliul General

Zona euro se confruntă cu un risc de încetinire a ritmului de creştere economică şi de accentuare a inflaţiei în 2008, ceea ce reprezintă o dilemă pentru Banca Centrală Europeană (BCE) în ce priveşte politica monetară, a spus marţi comisarul european pe probleme monetare.

BCE trebuie să menţină stabilitatea preţurilor, respectiv o rată anuală a inflaţiei imediat sub plafonul de 2%.

Uniunea Europeană a redus în această lună previziunile de creştere economică în 2008 pentru cele 13 state din zona euro, de la 2,6% la 2,2% 13.

Sarcinile de bază ale BCE14:

definirea şi implementarea politicii monetare pentru zona euro;

efectuarea operaţiunilor valutare;

deţinerea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor din zona euro;

promovarea funcţionării în bune condiţii a sistemelor de plăţi.

„În prezent, politica BNR este în concordanţă cu politica BCE. Armonizarea cu structura, normele şi directivele BCE este aproape completă, în special după 1 ianuarie 2007. Acest fapt constituie un factor de stabilitate. Procesul de convergenţă pentru adoptarea euro în 2014 va consolida coordonarea politicii monetare a BNR cu politica BCE15.” Banca Centrală Europeană (BCE) a vândut, băncilor, titluri în valoare totală de 94,8 miliarde de euro, pentru a suplimenta lichidităţile din sectorul financiar.

Această măsură vine pe fondul problemelor existente pe pieţele de creditare. Titlurile au o dobândă fixă de 4% iar termenul scadent este de o zi. BCE a anunţat că intenţionează să onoreze cererile din piaţă în proporţie de 100%. În urma acestui anunţ, dobânda overnight a coborât la circa 4,1%, uşor peste ţinta de 4% a BCE, dar cu mult sub nivelul precedent, de 4,62%.

Pentru BNR, demararea acestui proces presupune o serie de etape cum ar fi: (i) adâncirea colaborării cu BCE; (ii) familiarizarea graduală şi permanentă cu mecanismele instituţionale ale

Comisiei Europene si ale Băncii Centrale Europene; (iii) însusirea şi respectarea tuturor procedurilor de lucru ale Băncii Centrale Europene; (iv) asumarea de noi responsabilităţi care derivă din conferirea statutului de observator activ şi, cu atât mai mult, din cel de membru cu drepturi depline; (v) pregătirea participării la toate structurile şi substructurile SEBC, iniţial, până la data aderării, cu statut de observator activ, iar ulterior aderării, cu statut de membru cu drepturi depline;

__________________________________

13.www.ecb.int

14.The money chanel , din 20.11.2007, BCE va trebui sa ia decizii dificile pentru politica monetara-www.ecb.int

15.DL MIHAI TĂNĂSESCU, DEPUTAT PSD, FOST MINISTRU DE FINANŢE le monde diplomatique editia romana nr. 20 nov 20

(vi) implementarea şi transpunerea acestor proceduri de lucru în sistemul propriu de reglementări ale BNR. În acest sens, BNR a emis două reglementări interne, Regulamentul nr. 5/13.10.2005 privind securitatea documentelor şi confidenţialitatea informaţiilor primite si destinate instituţiilor străine partenere precum şi Regulamentul nr. 4/ 22.02.2007 privind coordonarea participării reprezentanţilor Băncii Naţionale a României la structurile SEBC.

Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani, a fost condiţionată de gradul de independenţă al băncii centrale si de transformările instituţionale şi de comportament la nivel micro şi macroeconomic. Condiţiile specifice ale tranziţiei au impus BNR utilizarea unui echilibru între obiectivele pe termen lung ale politicii monetare şi restricţiile pe termen scurt, date de evoluţia condiţiilor din economie. Obiectivele politicii monetare (şi anume: limitarea creşterii preţurilor, eliminarea supraevaluării monedei naţionale în vederea asigurării sustenabilitaţiii balanţei de plăţi), au fost compromise de fragilitatea sistemului bancar, de rigiditatea economiei reale precum şi de constrangerile de natură socială. Din acest motiv, s-au succedat perioade de control asupra masei monetare şi de echilibrare a pieţei monetare si valutare, cu cele în care masa monetară a sporit considerabil, iar cursul de schimb a fost supraevaluat.

În România, piaţa monetară interbancară a fost oficializată în aprilie 1995 si se defineşte ca o piaţa continuă, pe care BNR poate să intervină prin efectuarea de operaţiuni de atragere şi plasare de depozite la vedere si la termen, în moneda naţională, la rate ale dobânzii determinate liber de societăţile bancare participante.

Potrivit reglementărilor, operaţiunile BNR pe piaţa monetară constau în următoarele:16

· Tranzacţii repo şi reverse repo (pensiuni) cu titluri de stat. Acestea sunt tranzacţii reversibile care se referă la cesiuni de creanţă pe o bază contractuală, prin care instituţia cedentă se angajează să reprimească, iar instituţia cesionară să retrocedeze aceleaşi titluri de stat, sau titluri de stat din aceeaşi serie la un preţ şi la o dată stabilite prin contract. Preţul la care se răscumpară titlurile de stat se compune din preţul de vânzare şi dobânda datorată la scadenţă, aferentă sumei luate cu împrumut.

Valoarea de piaţă a titlurilor de stat care fac obiectul tranzacţiilor repo şi reverse repo trebuie să acopere în permanenţă valoarea de răscumparare a acestora.

· Credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare. Acestea sunt tranzacţii reversibile în cadrul cărora debitorul păstrează proprietatea asupra activelor eligibile respective aduse în garanţie. Valoarea activelor eligibile aduse in garanţie trebuie să acopere 100% din creditul acordat şi dobânda aferentă.

Vânzări şi cumpărări definitive de titluri de stat (outright transactions) reprezintă tranzacţii care implică transferul definitiv al proprietăţii asupra acestora de la vanzător la cumpărător şi se realizează prin mecanismul livrare contra plată;

Emiterea de certificate de depozit de către BNR se poate face în formă materializată sau dematerializată. Certificatele de depozit sunt emise cu discount şi la scadenţă la valoarea nominală. Diferenţa dintre valoarea mai mică la care sunt emise şi valoarea nominală reprezintă dobânda aferentă sumei plătite de deţinător, la o rată a dobânzii convenită între părţi la scadenţă tranzacţiei.

______________________

16. www.bnr.ro

Swap-ul valutar constă în două tranzacţii simultane prin care BNR:

- cumpără la vedere lei contra valută convertibilă şi vinde la termen (forward) aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;

- vinde la vedere lei contra valută convertibilă şi cumpără la termen (forward) aceeaşi sumă în valută convertibilă în lei.

Atragerea de depozite de la bănci reprezintă o tranzacţie cu scadenţa prestabilită; rata dobânzii aplicate asupra depozitului este rata dobânzii simple, iar dobânda se plateşte la scadenţa depozitului.

Printre măsurile adoptate de banca centrală privind perfecţionarea instrumentelor de politică

monetară se numără şi:

- facilităţile de refinanţare şi de depozit acordate băncilor de către BNR;

- facilităţile de refinanţare: sunt puse la dispoziţia băncilor prin intermediul creditului de Lombard (acordat pentru o zi-overnight). Băncile pot avea acces, în orice moment al zilei bancare până la ora 14 00 , la facilitatea de refinanţare oferită de BNR. Nivelul ratei dobânzii pentru creditul de Lombard este stabilit de către Consiliul de Administraţie al BNR, in conformitate cu obiectivele de politică monetară;

- facilităţile de depozit sunt puse la dispoziţia băncilor de către BNR, în scopul absorbţiei de lichiditate. Perioda de atragere a depozitelor de către BNR în cadrul acestei facilităţi este de o zi, iar remunerarea depozitelor se face la o rată fixă a dobânzii.

În strategia politicii monetare a BNR, regimul cursului de schimb prezintă o mare importanţă, iar rolul acestuia a oscilat de la o etapă la alta, în conformitate cu evoluţia reformei.

În România, piaţa monetară interbancară a fost oficializată în aprilie 1995 si se defineşte ca o piaţa continuă, pe care BNR poate să intervină prin efectuarea de operaţiuni de atragere şi plasare de depozite la vedere şi la termen, in moneda naţională, la rate ale dobânzii determinate liber de societăţile bancare participante.

În cadrul pieţei monetrare interbancare, Băncii Naţionale îi revine rolul de a regla şi a supraveghea societăţile bancare participante şi de a publica zilnic nivelul de referinţă al rateidobânzii pentru depozitele atrase (B.U.B.I.D.) şi plasate (B.U.B.O.R.). Aceste două rate de referinţă ale dobânzii sunt calculate ca medii si sintetizează întreaga activitate derulată pe parcursul unei zile pe piaţa monetară interbancară.

Rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci – BUBID – (Bucharest Interbank Bid Rate) reprezintă preţul mediu la care se cumpăra, se atrag fondurile pe piaţa interbancară de către participanţi şi se defineşte ca fiind cel mai ridicat preţ pe care cumpăratorul de resurse este dispus să-l plătească.

Rata dobânzii pentru depozitele plasate de bănci – BUBOR – (Bucharest Interbank Oferred Rate) reprezintă preţul mediu la care se vând, se plasează fondurile de pe piaţa interbancară şi se defineşte ca fiind cel mai scăzut preţ pe care vânzătorul de resurse este dispus să îl accepte în schimbul acestora.

Cele doua rate ale dobânzii (BUBID si BUBOR) au o valoare informativă asupra evoluţiei pieţei monetare în ziua respectivă, dar o aplicabilitate practică în stabilirea unor dobânzi în contractele de credit, în condiţiile în care ratele de dobândă variabile sunt baza de derulare a operaţiunilor de credit..

Abordarea perspectivelor de evoluţie a politicii monetare trebuie realizată pornind de la premisele integrării europene. Din acest motiv, pentru politica monetară se impun cerinţe de integrare monetară europeană, respectiv îndeplinirea unor criterii de aderare referitoare la nivelul inflaţiei, stabilitatea cursului de schimb, structura dobânzilor pe piaţa monetară.

Potrivit statului BNR, autoritatea monetară trebuie să urmărească două obiective majore, respectiv stabilitatea monedei şi stabilitatea preţurilor.

· Pe termen scurt, banca centrală poate stabili obiective intermediare, precum agregatele monetare, ratele dobânzii şi cursul de schimb, astfel încât acestea să conducă la atingerea obiectivului de limitare a inflaţiei.

Petru ca un obiectiv intermediar să poată fi folosit ca “ancoră monetară antiinflaţionistă”, se au in vedere următoarele elemente:

- care este indicatorul cu influienţa mai mare asupra evoluţiei preţurilor;

- care sunt restricţiile exogene induse de situaţia balanţei de plăţi;

- care este percepţia publicului faţa de eficacitatea instrumentelor de intervenţie ale băncii centrale.

Deşi, pe termen mediu stabilitatea relativă a preţurilor poate fi înfăptuită prin mijloacele enunţate, totuşi, pe termen lung limitarea inflaţiei depinde nu numai de politica monetară, ci şi de menţinerea deficitului public în limite reduse şi finanţarea neinflaţionistă a acestuia.

2.1.1.Noua strategie de politică monetară a BNR: ţintirea directă a inflaţiei

În anul 2002, stadiul de dezvoltare al economiei şi prognoza indicatorilor macroeconomici au creat contextual oportun, în care banca centrală a iniţiat demersurile pentru o nouă strategie monetară “targeting inflation”, aliniindu-se astfel tendinţelor manifestate încă din anii 90 în ţările dezvoltate, şi ulterior în cele emergente.

O asemenea strategie se concretizează printr-o serie de elemente definitorii, astfel:17

___________________________

17. www.bnr.ro

· urmărirea “stabilităţii preţurilor” ca principal obiectiv de politică monetară;

- transparenţa strategiei de politică monetară;

· responsabilitatea băncii centrale, pentru atingerea obiectivului;

· furnizarea de informaţii cu privire la variabilele macroeconomice, în timp util.

De asemenea, trecerea la această strategie necesită îndeplinirea unui ansamblu de cerinţe instituţionale şi tehnice, dintre care se remarcă:

· armonizarea politicii monetare cu cea fiscală;

· prioritate absolută a obiectivului de inflaţie;

· independenţa instrumentală a băncii centrale;

· existenţa unui sistem financiar bine dezvoltat;

· flexibilitatea cursului de schimb;

· transparenţa si responsabilitatea băncii centrale;

· alegerea unui indice de preţuri adecvat;

· stabilitatea explicită a unei ţinte cantitative a intervalului de fluctuaţie şi se urmăreşte obiectivul.

Analiza pe cazul României a cerinţelor enunţate evidenţiază că în perioda 2003-2004 au fost îndeplinite toate condiţiile, astfel încât ţintirea directă a inflaţiei a fost prima opţiune de politică monetară a BNR, corelată cu obţinerea unor câştiguri durabile, în procesul dezinflaţiei, şi cu o disciplină coerenta a politicii macroeconomice.

Din punct de vedere instituţional, cerinţele enunţate pot fi argumentate astfel:

- potrivit Legii nr. 101/1998, privind statul BNR, banca centrală dispune de independenţă în politica monetară si valutară;

- volumul maxim al împrumuturilor ce pot fi acordate Trezoreriei de către banca centrală este de 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent;

- sistemul bancar românesc, componentă a sistemului financiar, înregistrează din anul 2001 o ameliorare continuă din punct de vedere al capitalizării şi al performanţelor, precum şi o reducere a riscului sistematic;

- flexibilitatea cursului de schimb reprezintă încă o problemă pentru autoritatea monetară, datorită riscurilor de producere a unor crize financiare;

- BNR manifestă transparenţă în activitatea sa, prin prezentarea în faţa Parlamentului a situaţiilor lunare şi a rapoartelor anuale.

Din punct de vedere etnic, precondiţia esenţială a adoptării de către BNR a strategiei de ţintire a inflaţiei o constituie alegerea unui instrument adecvat de prognoză a inflaţiei şi de evaluare a impactului. Deşi ţintirea inflaţiei se bazează pe modele econometrice şi pe indicatori (precum rata de dobândă, masa monetară, curs de schimb, preţuri ale producţiei industriale, salarii), testele efectuate pe cazul României evidenţiază că legăturile dintre inflaţie şi variabelele macroeconomice ne sunt suficient de puternice pentru a permite constituirea unui model viabil de prognoză.

Luând în considerare aceste aspecte, în anul 2004, BNR a promovat o politică monetară prin care a pregătit trecerea de la strategia de tip “monetary targeting”, bazată pe utilizarea bazei monetare (M 0 ) ca obiectiv operaţional şi a masei monetare (M2 ) ca obiectiv intermediar, la strategia de tip “targeting inflation”.

Obiectivul central al politicilor macroeconomice în anul 2004 l-a constituit atingerea unei rate a inflaţiei de 9% care să facă posibilă reducerea, în continuare, până la 4% în anul 2006.

Anul 2004 a fost marcat şi de preocupările BNR care, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, a elaborat proiectul de lege cu privire la denominarea monedei naţionale şi care a prevăzut ca operaţiunea să aibă loc începând cu 1 iulie 2005, la o rată a conversiei de 1: 10.000. politica monetară îl are asupra inflaţiei.

2.1.2.Aplicarea rezervei minime obligatorii în România

Băncile a căror activitate este reglementată prin Legea bancară nr. 58/1998 au obligaţia constituirii rezervelor minime obligatorii în lei şi în valută pentru conturile deschise la BNR.

Din punctul de vedere al metodologiei aplicate, prezintă importanţă definirea următorilor termeni (conform Regulamentului 2/2002 al BNR şi al circularei 416/2004):

· baza de calcul – reprezintă nivelul mediu, pe perioda de observare, a elementelor de pasiv din bilanţul băncilor asupra cărora se aplică rata rezervelor minime obligatorii;

· perioda de observare – este intervalul de timp pentru care se determină baza de calcul, respectiv între data de 24 ale lunii precedente şi data de 23 ale lunii curente;

· perioada de aplicare – constă în intervalul de timp în care trebuie menţinută în contul de la BNR suma care reprezintă rezerva minimă. Aceasta perioadă este cuprinsă între 24 ale lunii curente şi 23 ale lunii următoare;

· nivelul calculat este produsul dintre baza de calcul şi rata rezervelor minime obligatorii;

· nivelul prevăzut reprezintă soldul mediu zilnic pe care banca trebuie să-l înregistreze în contul în care se menţin rezervele;

- nivelul efectiv – soldul mediu zilnic înregistrat de bancă în contul în care se menţin rezervele obligatorii în perioada de aplicare; se determină în funcţie de numărul de zile calendaristice din perioada de aplicare;

· nivelul minim prevăzut – reprezintă soldul minim zilnic al contului în care se menţin rezervele minime obligatorii;

· nivelul maxim prevăzut reprezintă soldul maxim al contului in care se menţin rezervele minime obligatorii;

· excedentul de rezerve constituie diferenţa pozitivă dintre nivelul efectiv şi nivelul prevăzut al RMO;

· deficit de rezerve reprezintă diferenţa negativă dintre nivelul efectiv şi cel prevăzut.

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o constituie mijloacele baneşti în moneda naţională şi valută, care reprezintă obligaţii ale băncii faţă de persoanele fizice şi juridice: surse atrase, împrumutate, datorii şi alte obligaţii.

Nu se iau în considerare:

· surse atrase de la BNR sau de la alte bănci care au obligaţia constituirii de rezerve minime obligatorii;

· surse atrase de la instituţii financiare externe dacă au scadenţe mai mari de 12 luni;

· sume care intră in contul curent al Trezoreriei statului.

Baza de calcul se determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv în perioada de observare. Pentru mijloacele băneşti in valută, mediile soldurilor zilnice se determină pe fiecare tip de valută în parte, prin transformarea în dolari sau în euro. Menţinerea rezervelor minime obligatorii se realizează în conturi deferite, pentru mijloacele baneşti în lei şi pentru cele în valută. Îndeplinirea nivelului RMO se realizează atunci când nivelul efectiv al acestora este egal cu nivelul prevăzut. Datorită menţinerii în conturi diferite, nu este permisă compensarea şi neîndeplinirea rezervei obligatorii în lei şi a celei în valută.

Înregistrarea de către o bancă a unui deficit de rezerve nu antrenează măsuri de supraveghere prudenţială decât atunci când se constată pe o perioadă de două luni consecutiv. Altfel, deficitul înregistrat într-o lună se adaugă la nivelul calculat al periodei următoare.

2.1.3.Obiectivele de politică monetară ale BCE

În urma introducerii euro, statele membre UEM au renunţat la controlul politicii monetare, cedând prerogativele naţionale către BCE si SEBC. Conform Tratatului de la Mastricht, obiectivul principal (final) al politicii monetare avut în vedere de BCE este stabilitatea preţurilor, fără să precizeze în termeni cantitativi sau temporal ce înseamnă aceasta. În consecinţă, stabilitatea preţurilor a fost definite în 13 octombrie 1998 de catre Consiliul Guvernatorilor al BCE ca o creştere anuala a Indicelui Armonizat al Preţurilor de Consum (IAPC) pentru zona euro mai mică de 2%. Consiliul Guvernatorilor a anunţat că urmăreşte stabilitatea preţurilor pe termen mediu, recunoscând faptul că preţurile pot fi distorsionate de factori acţionând pe termen scurt.

Aceasta definitie (alegerea valorii de 2%) a fost în accord atât cu practicile anterioare ale multor banci centrale, cât şi cu Recomandarea Consiliului UE din 10 iulie 1995 privind liniile economice directoare ale politicilor economice ale statelor member si ale comunităţii, care a

desemnat procentul de 2 ca reprezentând rata maximă a inflaţiei compatibila cu stabilitatea preţurilor.

Definirea stabilităţii preţurilor plecând de la o aparentă contradicţie, o creştere “mai mică de 2 %” ţinând cont de dificultatea măsurării precise a variaţiilor preţurilor în timp BCE a preferat să opereze nu cu o ţintă fixă, ci cu una de tip bandă (0-2%). În acest sens, orice rata a inflaţiei sub 2% trebuie apreciată din punct de vedere al îndeplinirii obiectivului final de politică monetara, ca un succes;

Autoritatile monetare nu au avut în vedere deflaţia ca o alternativa la inflaţie; reducerea generalizată şi prelungită a preţurilor, deflaţia, trebuie evitată la fel de mult ca şi inflaţia, nefiind compatibila cu stabilitatea preţurilor.

Trebuie însă subliniat faptul că definiţia dată de BCE pentru stabilitatea preţurilor nu trebuie considerată “asimetrica”: invocând o creştere a preţurilor mai mică de 25% este exclusă scăderea preţurilor, deci deflaţia, însă stabilitatea preţurilor în zona euro exclude si inflaţia, şi definiţia este, în acest sens, simetrică.

Institutul Monetar European, ca precursor al BCE, a vut drept misiune conturarea viitoarei politici monetare comune. IME a centralizat opţiunile posibile (în primul rând ţintirea inflaţiei şi agregatele monetare), lăsând BCE să decidă asupra strategiei de urmat. La momentul conturării opţiunilor pentru alegerea viitoarei strategii de poltică monetară, Institutul Monetar European, a avut în vedere următoarele principii:

1. eficienţa măsurilor: măsurile luate de SEBC trebuie să vizeze obiectivul stabilităţii preţurilor;

2. transparenţa obiectivelor: publicul trebuie să fie informat în legatură cu aplicarea politicii monetare;

3. responsabilitatea pentru politica monetara adoptată: publicul trebuie să poată aprecia performanţele SEBC în menţinerea stabilităţii preţurilor;

4. corelarea cu independenţa SEBC: trebuie respectată independenţa politică a SEBC, aşa cum este prevăzută în Tratatul de la Maastricht;

5. continuitatea acţiunii: strategia de politică monetară adoptată trebuie să plece de la practicile (experienţa) ţărilor din zona euro, pentru a evita rupturile;

6. orientarea pe termen mediu: obiectivul stabilităţii preţurilor trebuie urmărit pe termen mediu, iar în cazul unor abateri pe termen scurt nu trebuie aplicate măsuri stricte şi sistematice.

În stabilirea unei strategii concrete de politică monetară, BCE, a preferat să nu folosească,drept obiective intermediare, cursul de schimb, rata dobânzii sau venitul nominal, fiecăruia în parcursul de schimb a fost considerat nepotrivit, ţinând cont de dimensiunea zonei euro si de faptul că în general pentru multe din băncile naţionale evoluţia cursului valutar nu reprezenta principala preocupare a politicii monetare;

· rata dobânzii a fost considerată nepotrivită întrucât identificarea ratei reale de echilibru ce asigură stabilitatea preţurilor este dificil de determinat;

· venitul nominal, deşi clar definit şi cu rol important în asigurarea stabilităţii preţurilor, a fost apreciată ca dificil de controlat în cazul Eurosistemului, sporind astfel gradul de incertitudine asupra inflaţiei în economie.

În schimb, au fost avute în vedere alte două obiective intermediare;

1. utilizarea unui agregat monetar – determinarea unei valori de referinţă, în termeni cantitativi, pentru creşterea unui agregat monetar (M3) pe termen mediu;

2. o rată a inflaţiei anticipate – evaluarea, pe baza mai multor indicatori, a perspectivelor inflaţiei.

2.2.Aspecte privind evolutia inflaţiei în ţara noastra si în ţările U.E

Schimbarea regimului caracterizat prin economia planificată cu economia de piaţă, din ţările analizate, a necesitat eforturi de restructurare considerabilă a întregii economii, cu efecte nedorite în planul preţurilor bunurilor si al serviciilor. La sfârsitul anilor 1980, unele dintre ţările respective au încercat să liberalizeze parţial preţurile, fapt ce a condus la manifestarea inflaţiei încă din acea perioadă.

Pe fondul unui nivel diferit al ratei inflaţiei pentru fiecare ţară, fenomenul inflaţionist a evoluat în funcţie de momentul în care s-a început procesul de reformă. Astfel, în ţări precum Bulgaria si România, procesul de reformă a început mai târziu decât în Cehia, Polonia si Ungaria, fapt ce a determinat un nivel mai mare al ratei inflaţiei la începutul anilor ’90.

Pe baza analizelor cu privire la cele trei ţări din Europa Centrală si de Est, s-a realizat un studiu18 asemănător şi pentru România, pentru a se determina cât de mare a fost importanţa factorilor de natură monetară pentru inflaţie în România. Metodologia a fost puţin diferită, în sensul că s-a făcut distincţie, în cadrul masei monetare, între baza monetară si multiplicatorul bazei monetare. Această distincţie a pus în evidenţă influenţa Băncii Centrale prin stabilirea nivelului rezervelor obligatorii faţă de influenţa pe care a avut-o comportamentul agenţilor economici nebancari şi al băncilor comerciale.

Rezultatele studiului cu privire la România au arătat că principalele cauze ale creşterii preţurilor au fost:

- factorii monetari, deprecierea leului în raport cu dolarul SUA şi inerţia anticipărilor;

- factorii monetari au avut o influenţă mai puternică decât cea a cursului de schimb asupra preţurilor de consum; în schimb, cursul de schimb a acţionat mai mult asupra preţurilor de producţie;

- în perioada analizată, politica monetară a fost pasivă, acomodând creşterile de preţuri;

- salariile nominale nu apar ca un factor important în explicarea variaţiei preţurilor, fapt confirmat şi de studiul pentru Cehia, Polonia şi Ungaria. În schimb, analiza arată că, în România, factorii

__________________________

18Boţel, Cezar, (2002), Cauzele inflaţiei în România, iunie 1997 – august 2001. Analiză bazată pe vectorul autoregresiv structural, BNR.

monetari explică atât salariile, cât şi preţurile.

Tabelul 1 – Rata inflaţiei(%)

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Bulgaria 4,8 3,8 5,6 4,0 7,4 6,1 11,6 7,2 1,6 4,4

Cehia 3,9 0,1 0,9 2,5 1,9 1,5 5,5 3,3 0,5 2,3

Polonia 3,6 0,8 1,6 4,4 0,8 1,4 4,2 3,3 3,8 2,9

România 30,3 17,8 14,1 9,3 8,7 4,9 6,7 6,4 4,7 7,9

Ungaria 6,8 4,9 5,6 5,5 3,3 6,6 7,4 3,4 5,4 4,6

UE 1,9 2,2 1,8 2,2 2,1 2,2 3,2 2,2 1,5 2,6

Sursa: Documente ale Comisiei Europene.

Relaxarea fiscală a fost o coordonată comună mix-ului de politici economice din cele trei ţări. Dacă în Cehia natura surselor finanţării deficitului bugetar si costurile reduse ale acesteia au limitat impactul relaxării fiscale asupra politicii monetare, în Polonia si Ungaria, derapajele fiscale au complicat sarcina băncii centrale, îndeplinirea ţintelor de inflaţie impunând o conduită restrictivă a politicii ratei dobânzii.

Tabelul 3 – Ţintele de inflaţie în România (%)

Anul Ţinta de inflaţie Intervalul de variaţie

Nivel inflaţie (medie anuală)

Sfârsit de an

2005 7,5 6,5 - 8,5 9,01 8,64

2006 5,0 4,0 - 6,0 6,56 4,87

2007 4,0 3,0 - 5,0 4,84 6,57

2008 3,8 2,8 – 4,8 7,85 6,30

2009 3,5 2,5 – 4,5 5,59 4,74

2010 3,5 2,5 – 4,5 6,09 6,45

2011 3,0 2,0 – 4,0 - -

2012 3,0 2,0 – 4,0 - -

Sursa: Buletin lunar, nr. 12/2010, Banca Naţională a României.

După cum au demonstrat rezultatele obţinute de alte ţări est – europene, o condiţie pentru ca politica de ţintire directă a inflaţiei a unei bănci centrale să fie de succes este ca politicile fiscale să distorsioneze cât mai puţin eficienţa măsurilor de politică monetară.

În aceste condiţii, BNR a hotărât, la un moment dat, să reducă rata dobânzii de politică monetară, optând pentru sterilizarea parţială a lichidităţii de pe piaţă. Această măsură şi-a dovedit eficacitatea în atenuarea presiunii asupra cursului de schimb, permiţându-i ulterior Băncii Centrale să majoreze progresiv rata dobânzii. Aşa cum am arătat însă, creşterea ratei dobânzii nu poate fi folosită cu succes pe termen mediu, deoarece face sterilizarea atractivă şi are efecte contrare, în ţară intrând din ce în ce mai multe capitaluri speculative. În aceste condiţii, derapajul de la ţinta de inflaţie pentru 2005 nu mai este chiar surprinzător, instrumentele folosite de BNR având eficacitate limitată. Problema este însă că toate aceste inconsistenţe si schimbări de la nivelul politicii monetare au transmis semnale contradictorii, deteriorând anticipaţiile inflaţioniste. .

Pentru a atinge ţinta inflaţiei, BNR a luat următoarele decizii cu privire la politica monetară: 19

A adoptat o politică monetară restrictivă.

Ratele rezervelor obligatorii aplicate la depozitele în lei si în valuta au fost majorate în mai multe rânduri. :

Exercitarea, prin intermediul operaţiunilor de piaţă, a unui control al lichidităţii adecvat condiţiilor de pe pieţele financiare;

Menţinerea nivelului ratelor rezervelor minime obligatorii.

Majorări salariale peste dinamica productivităţii muncii (cu impact nefavorabil si asupra costurilor unitare cu forţa de muncă);

Expansiunea cheltuielilor bugetare, mai ales, în ultimele două luni ale anului;

Creşterea accelerată a creditului acordat sectorului privat: comparativ cu decembrie 2006, volumul împrumuturilor acordate persoanelor fizice si juridice a crescut cu 60%, ajungând la 148,18 miliarde lei. Evoluţia a fost susţinută, în principal, de avansul puternic, de 84%, al creditelor în valută.

_________________

19.www.bnr.ro

CAPITOLUL 3 Ţintirea inflaţiei în România

3.1 Principalele premise macroeconomice pentru abordarea

ţintirii inflaţiei

Politica monetară din ultimele decenii s-a axat pe trei strategii standard, atât în ţările industrializate, cât şi în cele emergente: ţintirea agregatelor monetare, ţintirea cursului de schimb şi ţintirea inflaţiei. Tratatul privind Uniunea Europeană( Tratatul de la Maastricht), care a intrat în vigoare în 1993, reglementează obiectivele şi funcţionarea UE. Criteriile de la Maastricht constituie o constrângere pentru politica monetară a noilor state membre UE deoarece e necesar ca îndeplinirea criteriilor să se realizeze fără a pune în pericol convergenţa reala. În aceste condiţii, strategia de politică monetară a BNR constă în ţintirea inflaţiei şi asigurarea sustenabilităţii acelui nivel de inflaţie scăzută, corespunzător criteriului de la Maastricht.

În România, adoptarea strategiei de ţintire a inflaţiei (2005) s-a realizat cu o oarecare întârziere faţă de alte ţări din Europa Centrală şi de Est. România şi-a propus ca obiectiv strategic de politică economică îndeplinirea condiţiilor care să permită adoptarea euro ca monedă naţională în 2014. Acest obiectiv solicită menţinerea unui mix coerent de politici economice. Pentru a accede la zona euro, criteriile de convergenţă sunt doar cele nominale (nu şi reale): stabilitatea cursului,

inflaţie scăzută, dobânzi apropiate de cele ale ţărilor din zona euro, deficit bugetar şi stoc al datoriei publice moderate.

Strategia de ţintire a inflaţiei a fost necesară pentru a slăbi relaţia dintre agregatele monetare şi inflaţie şi pentru a calibra politica monetară în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei, şi nu în raport cu o ţintă intermediară. De asemenea, strategia diminuează riscurile asociate utilizării cursului de schimb ca ancoră nominală în contextual liberalizării contului de capital.

Strategia de ţintire directă a inflaţiei, adoptată de BNR se caracterizează prin:20

- asigurarea transparenţei strategiei de politică monetară ( de exmplu prin exprimarea ţintei inflaţiei în termeni headline inflation = indicele preţurilor de consum, având în vedere familiaritatea publicului cu acest indicator)- asumarea angajamentului faţă de stabilitatea preţurilor şi anunţarea unor ţinte anuale de inflaţie pentru o perioadă mai lungă de timp- stabilirea ţintei ca punct central într-un interval de variaţie (+/- 1 punct procentual), pentru a ancora anticipaţiile inflaţioniste- practicarea flotării controlate a cursului de schimb- independenţa băncii centrale şi responsabilitatea pentru atingerea ţintei- stabilirea ţintei de inflaţie în consultare cu guvernul

De multe ori, reducerea ratei inflaţiei este asociată cu încetinirea creşterii economice, sau chiar cu recesiunea. Acest lucru se întamplă dacă există contradicţii în mixul de politici economice, dacă reducerea ratei inflaţiei nu e şi obiectivul principal al altor politici ale autoritaţilor. Deci, dacă există un mix echilibrat de politici, se poate asigura scăderea ratei inflaţiei concomitent cu menţinerea creşterii susţinute.

__________________20. www.bnr.ro

Investiţiile străine directe generează de obicei o astfel de evoluţie deoarece măresc capacitatea productivă a economiei şi finanţeaza sustenabil un deficit extern. În urma calculelor efectuate, experţii BNR au ajuns la concluzia că România îşi poate menţine creşterea accelerată în condiţii de scădere a presiunilor inflaţioniste, chiar cu un deficit de cont curent de 8-10 % din PIB. Pentru a putea atrage capital străin, economia româneasca trebuie să ofere condiţii atrăgatoare. Acestea nu mai pot consta într-un nivel scăzut al costului forţei de muncă sau în facilitaţi fiscale disproporţionale, pentru că s-ar încălca prevederile UE, asa că va fi nevoie de alte măsuri, precum un regim fiscal mai suplu sau o piaţă a forţei de muncă mai elastică.

Adoptarea de către România a strategiei de ţintire a inflaţiei, în contextul aderării la UE, a fost urmată de intrări masive de capital. Însă, reducerea diferenţialului dintre ratele dobânzilor nu a fost suficientă pentru atenuarea acestor intrări de capital. Există şi alte criterii care condiţionează eficacitatea acestei strategii.:- coborârea ratei anuale a inflaţiei sub 10%- credibilitatea şi independenţa băncii centrale- flexibilizarea cursului de schimb- transparenţa şi resposabilitatea băncii centrale

- restrângerea dominaţiei fiscale şi ameliorarea coordonării dintre politica fiscală şi cea monetară- conturarea clară a comportamentului macroeconomic

Un obiectiv nominal esenţial pentru ţintirea inflaţiei şi aderarea la zona euro îl constituie stabilitatea cursului de schimb. BNR a adoptat din 2004 o politică de flexibilitate sporită a cursului de schimb, care se caracterizează prin intervenţii rare şi previzibile. Intrările mari de capitaluri pe piaţa românească au determinat BNR să menţină un regim de flotare controlată a leului. Această decizie a atras critici din partea unor analişti, care au considerat că ţintirea directă a inflaţiei implică o flotare liberă a cursului de schimb, si nu controlată, pentru a evita un eventual conflict de ţinte. Înconsecinţă, BNR a explicat că va ajuta la descurajarea mişcărilor cursului spre zone nesustenabile, dar nu va ţinti un anumit nivel al acestuia. Astfel, BNR a intervenit discret pe piaţa valutară, începând cu 2005, prin cumpărari de valută, pentru a preveni aprecierea mult prea rapidă a leului, care ar fi putut să erodeze competivitatea externă a economiei române şi să genereze o scădere a inflaţiei într-o manieră nesustenabilă.

Îmbunătătţirea performanţelor economiei româneşti din ultimii ani a permis atenuarea fluctuaţiilor de curs. Regimul valutar adoptat de România este de curs flexibil, iar intervenţiile BNR pe piaţa valutară sunt tot mai rare. Acest echilibru de pe piaţa valutară s-a realizat printr-un mix de

politici, concretizat într-o politica monetară restrictivă- rate înalte ale dobânzilor, politică fiscală strictă, diminuarea veniturilor, creşteri salariale peste creşterile de productivitate.

Sursa: BNR

Politica monetară promovată de BNR se caracterizează şi prin reducerea constant a ratei dobânzii de politică monetara şi sterilizarea parţială a surplusului de lichidităţi pentru a afecta atractivitatea pieţei monetare româneşti pentru capitalurile speculative.

La momentul actual, rata dobânzii de politică monetară este rata la care BNR efectuează operaţiuni repo, derulate prin licitaţie pe termen de o saptămâna şi la o rată fixă de dobândă. În urma insuficientei libertăţi de mişcare şi a eficienţei reduse în ajustarea instrumentului de politică monetară în absenţa restricţiilor referitoare la mişcările de capital, BNR a trebuit să identifice alte modaliţăti pentru a asigura restrictivitatea politicii monetare în contextul expansiunii rapide a cererii agregate. În 2010 BNR a intervenit de doua ori pe piaţa monetara, prin scăderea ratei dobânzii. Prin utilizarea intensă a rezervelor minime obligatorii, a fost evitata creşterea excesivă a ratei dobânzii de politică monetară. În prezent rata rezervelor minime obligatorii la valută s-a diminuat, ajungând la 30% (valoarea din 2005). Băncile centrale care practică regimuri de ţintire a inflaţiei utilizează în mod activ instrumentele de politică monetară disponibile şi trebuie să adopte cu regularitate decizii complexe în vederea minimizării funcţiilor lor de pierdere.

Având ca obiectiv stabilitatea preţurilor pe termen lung, banca centrală trebuie să acorde atenţie stabilităţii financiare şi evoluţiei de ansamblu a indicatorilor macroeconomici. Până în 2008 România a avut creştere economică; în 2009, însă, în contextul crizei globale, deficitul a ajuns la 7,7% din PIB. Pentru 2010 se preconizează o creştere de 0,5% din PIB. Cât priveşte situaţia fiscală, deficitul a crescut la peste 3% din PIB în 2008, depăşind nivelul prevăzut de programele de convergenţă. România a depaşit şi nivelul ratei dobânzii pe termen lung, în 2008 ( nu trebuie să depaşească cu 2 puncte procentuale media celor mai performante trei ţări din UE).21

Adoptarea euro, ultima etapă a unui proces complex, se preconizează a se realiza în 2015. Pentru aceasta se încearcă intrarea în mecanismul ratei de schimb în 2012 şi o consolidare

macroeconomică sustenabilă. România are în prezent cele mai mari probleme în zona deficitului bugetului de stat.

Accelerarea dezinflaţiei spre finele anului 2011, implicând coborârea ratei anuale a inflaţiei în luna decembrie la nivelul de 3,14 la sută – situat în apropierea punctului central al ţintei deinflaţie (3,0 la sută ±1 punct procentual) –, precum şi reconfirmarea perspectivei menţinerii acesteia în interiorul intervalului de variaţie din jurul punctelor centrale ale ţintelor de inflaţie stabilite pentru 2012 şi 2013 au constituit principalele argumente ale deciziei de scădere cu 0,25 puncte procentuale a ratei dobânzii de politică monetară (de la 5,75 la 5,50 la sută), adoptată de Consiliul de administraţie al BNR în şedinţa din 2 februarie 2012.

Perspectiva favorabilă a inflaţiei continua să fie susţinută de pattern-ul ameliorat al ratei anuale prognozate a inflaţiei de bază (CORE2 ajustat), reflectând în principal relativa accelerare a ajustării descendente a aşteptărilor inflaţioniste, inclusiv a celor pe termen mediu. Presiunile dezinflaţioniste anticipate a fi exercitate de deficitul de cerere agregată erau însă uşor inferioare celor proiectate anterior, în condiţiile în care valoarea prognozată a gap-ului negativ al PIB a fost ajustată în sens descendent, în principal datorită revizuirii crescătoare a proiecţiei privind creşterea economică în 2012 şi 2013 (preponderent datorită rectificării de către INS a seriei de date istorice privind evoluţia PIB, precum şi înregistrării în trimestrul III 2011 a unei creşteri economice pesteaşteptări).

Decizia de prelungire a mişcării descendente a ratei dobânzii de politică monetară adoptată de Consiliul de administraţie al BNR în data de 29 martie (cu 0,25 puncte procentuale, la nivelul de 5,25 la sută) a fost motivată de continuarea scăderii ratei anuale a inflaţiei – în perioada recentă, dar şi în lunile următoare, la niveluri aflate sub punctul central al ţintei stabilite pentru 2012, implicit la valori minime istorice, ca efect al evoluţiei favorabile a preţurilor volatile ale produselor alimentare şi al persistenţei deficitului de cerere agregată. Evaluările sugerau chiar o relativă creştere a gap-ului negativ al PIB şi a intensităţii presiunilor dezinflaţioniste exercitate de acesta, date fiind scăderea consemnată de dinamica anuală a PIB în trimestrul IV 2011 şi foarte probabila continuare a slăbirii ritmului activităţii economice în trimestrul I 2012. Într-un asemenea context, prezervarea prudenţei pasului de reducere a ratei dobânzii de politică monetară a avut ca argumente potenţialul risc la adresa anticipaţiilor inflaţioniste indus de aşteptata creştere temporară a ratei anuale a inflaţiei în a doua parte a anului 2012 – reflectând un efect statistic de bază, riscurile interne asociate contextului electoral, precum şi incertitudinile legate de evoluţiile mediului extern, ale fluxurilor de capital şi ale unor preţuri volatile.

____________________21. www.bnr.ro

Perspectiva pe termen foarte scurt a activităţii economice continua însă să fie marcată de mari incertitudini, în condiţiile în care impactului exercitat asupra dinamicii PIB de evoluţia preponderant favorabilă a indicatorilor economici din prima lună a anului 2012 i se contrapuneau efectele adverse generate de condiţiile meteo nefavorabile din luna februarie. Totodată, datele aferente primelor două

luni ale anului au pus în evidenţă o relativă încetinire a redresării dinamicii creditului acordat sectorului privat, plusul de ritm înregistrat de acesta (4,5 la sută, faţă de 3,5, respectiv 0,8 la sută în trimestrul IV, respectiv III 2011) datorându-se preponderant influenţei statistice asociate deprecierii leului. Slăbirea relativă a activităţii de creditare s-a produs în condiţiile în care cererea de împrumuturi şi-a stopat tendinţa de ameliorare, în pofida ajustării descendente a ratelor dobânzilor la credite, iar restrictivitatea unor termeni ai creditării a fost crescută (în trimestrul IV 2011 şi, probabil, în primul trimestru din 2012); este posibil ca cea din urmă să reflecte, în principal, preocuparea instituţiilor de credit pentru ajustarea propriilor bilanţuri, inclusiv din perspectiva unei potenţiale intensificări a procesului de dezintermediere din zona euro. Dinamica împrumuturilor acordate companiilor (7,5 la sută) a rămas relativ nemodificată în acest interval, accelerarea creşteriicomponentei pe termen scurt fiind acompaniată de scăderea variaţiei soldului creditelor pe termen mediu şi lung. În schimb, rata anuală de creştere a creditelor acordate populaţiei s-a mărit şi a reintrat în teritoriul pozitiv (1,4 la sută, faţă de -0,8 la sută în trimestrul IV 2011), în condiţiile atenuării dinamicii anuale negative a împrumuturilor destinate consumului şi ale majorării variaţieisoldului creditelor pentru locuinţe (atribuibilă la rândul ei în mare măsură deprecierii leului).

În acelaşi timp, tendinţa de creştere a dinamicii depozitelor la termen ale populaţiei s-a consolidat în intervalul ianuarie-februarie 2012 (9,1 la sută, faţă de o medie de 7,8 la sută în trimestrul IV 2011) – în principal ca efect al accelerării creşterii componentei în monedă naţională; mişcarea – aflată în contrast cu relative încetinire faţă de media trimestrului anterior a ritmului anual de creştere a salariului mediu net real – s-a corelat cu menţinerea nivelurilor atractive ale randamentelor oferite la plasamentele la termen în lei. Evoluţia a reflectat, cel mai probabil, robusteţea cererii de bani pentru economisire, susţinută de absenţa unei atenuări evidente a pesimismului populaţiei privind situaţia financiară viitoare.

3 .2 Ţintirea inflaţei în România în perioada 2005-2009

În România, în ultimii 15 ani, rata inflaţiei a avut următoarea evoluţie:

Anul 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Rata inflaţiei (%)

61,7 27,8 59,9 151,4 40,6 54,8 40,7 30,3 17,8 14,1 9,3 8,6 4.87 6,57 6,3

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică

Anul 2005: Apropierea momentului adoptării oficiale a strategiei de ţintire directă a inflaţiei a constituit unul din catalizatorii manifestării efectelor liberalizării în luna aprilie a accesului nerezidenţilor la operaţiuni cu depozite la termen în lei. Intrările de capital au cunoscut începând cu luna iulie o creştere abruptă, generând valori record ale rulajului pieţei valutare interbancare cu mult superioare nivelurilor atinse în perioada precedentă şi o amplificare fără precedent a presiunilor asupra cursului de schimb al leului.

Pe acest fond, în intervalul iulie-august, aprecierea în termeni nominali a leului faţă de euro a cunoscut o puternică accelerare. Spre sfârşitul trimestrului, condiţiile pieţei valutare interbancare au suferit o schimbare de proporţii care a stopat coborârea cursului de schimb leu/euro şi a inversat ulterior sensul de evoluţie a acestuia; leul a continuat însă să consemneze comparativ cu luna iunie o apreciere nominală de 3,0 la sută (- 4,7 la sută în termeni reali). Faţă de moneda americană, leul a câştigat în acest interval 3,6 la sută în termeni nominali şi 5,3 la sută în termeni reali, recuperând parţial pierderea suferită în trimestrul precedent. Calculată ca variaţie anuală medie la nivelul trimestrului III,moneda naţională şi-a consolidat aprecierea în raport cu euro (16,2 la sută în termeni nominali şi 26,5 la sută în termeni reali), dar şi-a atenuat-o uşor faţă de dolar (16,0 la sută în termeni nominali şi 26,3 la sută în termeni reali).

Amplificarea presiunilor asupra cursului de schimb al leului s-a datorat valorilor foarte înalte atinse de supraoferta de pe piaţa valutară (in luna iulie,excedentul pietei valutare interbancare şi al caselor de schimb a fost de 373 milioane euro;comparativ cu o medie de 75milioane euro în trimestrul 2 în 2005; în august acesta a urcat la 162 milioane euro) în primele două luni ale trimestrului; acestea au fost alimentate consistent de intrările de capital pe termen scurt (in lunile iulie si august,vanzarile nete de devize ale nerezidentilor pe piata valutara interbancara au fost de 136, respective 159 milioane euro, superioare celor cumulate din perioada februarie-iunie (161 milioane euro) volumul record al acestora reflectând interesul sporit al nerezidenţilor pentru dobândirea de active denominate în moneda naţională .O contribuţie relativ mai restrânsă la sporirea excedentului de devize al pieţei valutare şi-au adus-o şi factorii sezonieri (creşterea volumului

remiterilor din străinătate (remiterile din strainatate au atins o valoare medie lunara de 341,5milioane euro,fata de o medie de 196milioane euro în trimestrul al doilea al acestui an,dar achiziţiile nete de devize efectuate de casele de schimb în perioada iulie-august au atins cifra record

de 1012 milioane euro) şi a veniturilor din turism, precum şi diminuarea cererii de devize aferente plăţilor în contul datoriei externe private).

De asemenea, o fracţiune din fluxurile financiare, care au avut ca destinaţie predilectă acoperirea sporului amplificat oferta pieţei valutare. Totalul acestor intrări de capital a înregistrat în perioada iulie-august creşteri importante, în condiţiile în care: depozitele constituite de băncile nerezidente pe piaţa românească au fost de 4,4 ori mai mari decât plasamentele similare din trimestrul II al acestui an; sectorul bancar rezident a vândut titluri de valoare externe în sumă de 333 milioane euro în luna iulie şi, respectiv, 368 milioane euro în luna august; împrumuturile financiare externe contractate de sectorul bancar şi corporatist s-au menţinut la valori ridicate. În schimb, suma de 500 milioane euro obţinută la sfârşitul lunii iunie de Primăria Bucureşti prin emiterea de obligaţiuni pe piaţa din Luxemburg a avut în intervalul analizat un impact neutru asupra ofertei de devize a pieţei valutare interbancare.

Pentru a descuraja intrările de capital volatil, dar şi pentru a stopa aprecierea excesivă a leului, banca centrală a intervenit puternic pe piaţa valutară, achiziţionând în perioada iulie -august un volum record de devize. Începând cu a doua jumătate a trimestrului, BNR a recurs şi la relaxarea politicii lichidităţii şi apoi a politicii ratei dobânzii, încercând astfel să reducă oportunităţile de arbitrajare între cele două segmente ale pieţei monetare. Deşi a devenit mai puţin predictibil(volatilitatea cursului leu/euro a atins in luna august cea mai ridicata valoare din ultimele sase luni), cursul leu/euro a continuat să-şi accentueze în august traiectoria descendentă. Aceasta a fost însă întreruptă şi apoi inversată în luna septembrie, când, pe fondul reapariţiei deficitului de valută pe segmentul interbancar, leul a înregistrat o uşoară depreciere în termeni nominali (0,1 la sută). Scăderea ofertei de valută spre sfârşitul trimestrului s-a datorat, în principal, stopării intrărilor de capital pe termen scurt ca urmare a coborârii ratelor de dobândă ale BNR şi ale pieţei monetare interbancare, dar şi a creşterii atractivităţii plasamentelor pe alte pieţe. La restrângerea vânzărilor totale de valută pe piaţă a contribuit într-o mică măsură şi reducerea sezonieră a remiterilor din străinătate.

Anul 2010: Trendul ascendent al cursului de schimb leu/euro s-a accentuat în prima parte a trimestrului IV, pe fondul deteriorarii perceptiei investitorilor asupra evolutiilor economice si financiare din regiune si al tensionarii mediului politic intern.22

Raportul leu/euro a revenit însa ulterior pe o panta general descendenta, miscarea reflectând relativa îmbunătăţire a apetitului global pentru risc, spre finele intervalului, conturarea perspectivei stabilizarii climatului politic intern; aceasta evolutie a fost însoţit însă de sporirea variaţiilor zilnice ale cursului de schimb leu/euro.

În consecinaţă , în intervalul octombrie - decembrie, leul s-a apreciat faţă de euro cu 0,3 la suta în termeni nominali si cu 1,7 la suta în termeni reali (comparative cu o depreciere nominala si reala de 0,5 la suta în trimestrul III); în raport cu dolarul SUA - în conditiile în care valoarea acestuia a scazut usor fata de euro - leul s-a apreciat cu 0,6 la suta în termeni nominali si cu 2,0 la suta în termeni reali.

Din perspectiva variatiei anuale medii a cursului de schimb consemnate in trimestrul IV, leul i-a diminuat semnificativ deprecierea nominala in raport cu euro(10,6 la suta), înregistrând totodata prima apreciere nominală din ultimile trimestre faţă de dolarul SUA (0,2 la suta).

Presiunile în directia cresterii cursului de schimb leu/euro s-au intensificat în prima parte a lunii octombrie, în conditiile în care sentimentul nefavorabil al investitorilor faţă de pieţele financiare din regiune sau global pentru risc şi a sentimentului faţă de economiile din regiune. Un impact favorabil asupra aşteptărilor investitorilor pe piaţa internă şi, implicit, asupra evoluţiei cursului de schimb, au exercitat şi: evoluţia relative mai bună decât se anticipase a unor indicatori economici publicati în acest interval(PIB, produc industrial , deficitul bugetar), îmbunatăţirea de

către Comisia Europeană a proiecţiilor privind evoluţia economiei româneşti în 2010 şi 2011 (prognoza de toamnă ) şi reafirmarea de către băncile străine a angajamentului de menţinere a expunerii pe piaţa locală . Acest impact a fost într-o oarecare măsură potenţat de deciziile de politică monetară adoptate de BNR în prima parte a lunii noiembrie, în contextul tensionarii mediului politic intern si,ulterior, al amânarii intrarilor programate de fonduri externe prevazute pentru trimestrul IV în cadrul aranjamentului încheiat cu UE, FMI si alte institutii financiare internationale. În aceste conditii, împrumuturile în valuta efectuate în acest interval de MFP pe piata interna (în suma de 2 217,1 milioane euro) nu au perturbat evolutia cursului de schimb leu/euro, valoarea medie a acestuia înregistrând o creştere marginală faţă de luna anterioară ; o depreciere consistentă a înregistrat însă forinţul (0,9 la suta ), în timp ce zlotul şi coroana ceha s-au apreciat comparativ cu euro.

_____________________

22. www.bnr.ro

3.3 Instrumentele politicii monetare utilizate de B.N.R pentru atingerea obiectivului fundamental

Banca Naţională a României este instituţia care, în cadrul politicii economice a guvernului are un rol esenţial în acoperirea şi aplicarea politicii monetare şi de credit precumşi organizarea şi

desfăşurarea procesului de intermediere financiară. Din legea privind statutul B.N.R. rezultă că una din funcţiile acesteia este şi aceea de aconduce politica monetară a statului. În prezent, principalele instrumente ale politicii monetare utilizate în România sunt: volumul creditului de refinanţare acordat de B.N.R. şi dobânda la aceste credite; regimul rezervelor minime obligatorii; politica de open – market; depozite pe termen la B.N.R.

Regimul rezervelor minime obligatorii a fost adoptat în România în 1992, toate băncile comerciale autorizate, trebuind să păstreze în conturi deschise la B.N.R. aceste rezerve.Rata rezervelor a fost fixată la 10%, ulterior, atunci când B.N.R. punea în practică politici monetare restrictive, nivelul ei a depăşit valoarea iniţială şi dimpotrivă fenomenele inflaţioniste erau calmate, B.N.R. a redus această cotă. Această ultimă situaţie s-a înregistrat în 1995 când coeficientul a scăzut la 8% în primul trimestru pentru ca începând cu trimestrulal II-lea aceasta să se reducă la 7,5%. În afara aspectelor referitoare la coeficientul rezervelor şi baza de calcul a acestuia în aplicarea acestui instrument se mai impun şi probleme tehnice, referitoare la modelul de stabilire a bazei de calcul şi perioada de aplicare. Astfel, stabilirea bazei de calcul se face prin însumarea soldurilor zilnice ale

conturilor în care se înregistrează elementele ce intră în bază. În ceea ce priveşte perioada de aplicare ea este luna curentă, iar perioada de observare este cuprinsă între 15 ale lunii anterioare până pe 15 ale lunii curente.Este posibil să apară diferenţe între rezervele efective ţinute în bancă, în conturile deschise la B.N.R., în perioada de aplicare şi rezervele calculate în perioada de observare. Pentru excedentul de rezervă ce apare atunci când rezerva efectivă este mai mare decât cea calculată B.N.R. nu bonifică dobânda. Dimpotrivă, dacă apare un deficit de rezervă, ca urmarea unor rezerve efective mai mici în raport cu cele calculate, băncile comerciale plătesc la acest deficit o dobândă penalizatoare.Dobânda aplicată la rezerve a fost în primul trimestru al anului 1997 de 22% şi începând cu 1 aprilie dobânda la rezerve a fost de 30%. Pentru rezervele păstrate în valută rata a fost de 3%. În consecinţă, se poate aprecia că dobânda bonificată de Banca Naţională a României la rezerve se situează la nivelul depozitelor la vedere.B.N.R. a folosit rezervele minime obligatorii ca un instrument activ pentru atingerea a numitor scopuri de politică monetară. Deşi în literatura de specialitate se critică modificarea la intervale scurte a regimului rezervelor minime obligatorii, ca urmare a faptuluică introduce un element de incertitudine în programarea activelor şi pasivelor bancare, B.N.R.a folosit intens instrumentul pentru realizarea obiectivelor de politică monetară. B.N.R. a inovat în domeniu. Astfel, pentru a diminua capacitatea de creditare în valută a băncilor comerciale, întrucât efectele nu au fost cele scontate, în urma creşterii bazei de calcul a rezervelor, B.N.R. a elaborat norma de lichiditate valutară .Prin aceste norme, rata pentru rezervele minime constituite la resursele în valută se modifică în funcţie de lichiditatea valutară a băncii. Valoarea optimă a lichidităţii este stabilităde B.N.R..Dacă banca înregistrează coeficienţi de lichiditate sub cei optimi, rata rezervelor creştea de la 20% la 36%, dacă se opta pentru constituirea rezervei în valută, sau creşterea ratei rezervei era de la 10% la 18%, dacă rezerva se constituie în lei. Gradul de

lichiditate valutar se comunică B.N.R.-ului la acelaşi termen ca şi pentru cele referitoare la rezerva minimă obligatorie.

Operaţiuni de piaţă monetară.Condiţiile în care Banca Naţională a României efectuează cu alte bănci operaţiuni de piaţă monetară, precum şi condiţiile de acordare a creditelor lombard, respectiv modul degarantare a acestora, şi condiţiile de acceptare a depozitelor constituite de bănci la B.N.R. sunt prevăzute în Regulamentul nr. 1/30.03.2000 privind operaţiuni pe piaţa monetară efectuate de B.N.R. şi facilităţile de creditare şi de depozit acordate de către aceasta băncilor. Operaţiunile de piaţă monetară ale Băncii Naţionale a României pot fi derulate alternativ sau simultan, în funcţie de condiţiile pieţei şi în conformitate cu obiectivele de politică monetară ale B.N.R. şi au la bază decizia de intervenţie a Băncii Naţionale a României pe piaţa monetară. Operaţiunile de piaţă monetară ale Băncii Naţionale a României se efectuează pe baza următoarelor tipuri de tranzacţii:23

_____________________

23.Bulborea Ion “Macroeconomie”,Universitatea Romano-Americana, Bucuresti, 2006, pag 185

• Cumpărări reversibile – repo – de active eligibile pentru tranzacţionare (pensiuni) – tranzacţii reversibile în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, Banca Naţională a României cumpăra de la bănci active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data încheierii tranzacţiei.

•Vânzări reversibile – reverse repo – de active eligibile pentru tranzacţionare (pensiuni) – tranzacţii reversibile în cadrul cărora, în scopul absorbţiei de lichiditate, Banca Naţională a României vinde băncilor active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data încheierii tranzacţiei.

•Acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare – tranzacţii reversibile în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, Banca Naţională a României acordă credite băncilor, acestea păstrând proprietatea asupra activelor aduse în garanţie.

•Vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare– tranzacţii reversibile în cadru cărora, în scopul absorbţiei/injectării de lichiditate, Banca Naţională a României vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare şi care implică transferul proprietăţii asupra activelor eligibile respective de la vânzător la cumpărător realizat prin mecanismul (livrare contra plată).

•Emitere de certificate de depozit– tranzacţie în cadrul căreia, în scopul absorbţiei lichidităţii, Banca Naţională a României vinde băncilor certificate de depozit.

•Swap valutar– constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin care B.N.R.cumpără  la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul injectării de lichiditate, şi vinde la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contralei, sau vinde la vedere valută convertibilă în lei, în scopul absorbţiei de lichiditate, şi cumpără la o dată anterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei.

•Atragere de depozite– tranzacţie cu scadenţa prestabilită în cadrul căreia, în scopul absorbţiei de lichiditate, Banca Naţională a României atrage depozite de la băncile – participanţi eligibili

Încheierea şi derularea tranzacţiilor pe baza cărora se desfăşoară operaţiunile pe piaţa monetară ale Băncii Naţionale a României se efectuează cu respectarea prevederilor reglementărilor Băncii Naţionale a României privind operaţiunile cu titluri de stat derulate prin B.N.R. în calitatea sa de agent al statului, funcţionarea pieţei monetare interbancare, efectuarea operaţiunilor valutare, precum şi cele ale codurilor de conduită emise de asociaţiile profesionale ale operatorilor pieţei şi care au girul Băncii Naţionale a României, după caz.Pentru a obţine lichiditate pe termen foarte scurt, băncile pot apela la facilitatea decreditare – credit lombard – acordată de Banca Naţională a României.Perioada de acordare a creditului lombard este overnight. Rata lombard este anunţată în avans de către B.N.R. şi se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenţie NUMĂR ZILE/360. Banca Naţională a României poate modifica rata dobânzii în orice moment, cu efect asupra creditelor lombard acordate începând cu următoarea zi bancară lucrătoare.În scopul valorificării excesului de lichiditate, băncile pot constitui depozite la B.N.R.Perioada de acceptare a depozitelor de către Banca Naţională a României în cadrul acestei facilităţi este overnight. Rata dobânzii este anunţată în avans de către B.N.R. şi se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenţia NUMĂR ZILE/360.În cazul nerespectării de către unele bănci a obligaţiunilor menţionate, B.N.R. poate decide suspendarea temporară sau definitivă a participării acestora la operaţiunile monetare desfăşurate de B.N.R.În cazul în care, prin nerespectarea de către bănci a obligaţiunilor menţionate, sunt afectate obiectivele de politică monetară a B.N.R., aceasta va aplica sancţiuni în conformitate cu prevederile din Legea nr. 58/1998 – Legea bancară. Pe data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1/30.03.2000 privind operaţiuni de piaţă monetară efectuate de către Banca Naţională a României şi facilităţile de creditare şi de depozit acordate de către aceasta băncilor se abrogă. Normele de desfăşurare a licitaţiilor de creditare, publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 217 din 29 octombrie 1991, Regulamentul 3/1995 privind condiţiile şi modul de efectuare a refinanţării societăţilor bancare de către Banca Naţională a României, publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 164 din 27 iulie 1995, normele Băncii Naţionale a României nr. 12/1995 privind garantarea creditelor de refinanţare acordate de B.N.R. societăţilor bancare, publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 213 din 19 septembrie 1995, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Creditul de refinanţare are rolul de a alimenta cu lichidităţi societăţile bancare solicitante în cantitatea şi condiţiile stabilite de B.N.R. prin intermediul acestor credite B.N.R.îşi exercită funcţia de creditor de ultimă instanţă.Principalele tipuri de credite acordate de B.N.R. sunt:

Creditul structural este un credit garantat cu efecte de comerţ şi cu alte titluri acceptate de B.N.R. plafonul creditului se stabileşte de B.N.R. pentru fiecare bancă în parte şi poate fi adus sau anulat cu un preaviz de 48 de ore. Dobânda la aceste credite sesituează la nivelul taxei oficiale a scontului, care poate fi modificat fără preaviz.

Creditul de licitaţie este principala formă de finanţare a băncilor comerciale de către B.N.R.. Creditul este acordat pe 15 zile şi este garantat cu titluri de stat; volumul total al creditului se stabileşte de B.N.R. la nivelul întregului sistem bancar şi pentru o durată fixă. Dobânzile se stabilesc pe cale concurenţială în cadrul fiecărei şedinţe de licitaţie, pornind de la un nivel minim stabilit de B.N.R.

Creditul special are caracter excepţional, termenul de acordare fiind de 30 de zile. Creditul se acordă băncilor aflate în criză de lichiditate, acestea trebuind să prezinte Băncii Naţionale a României un raport program de redresare financiară ce va conţine un grafic de realizare a măsurilor de reechilibrare a băncii. Dobânda se stabileşte de regulă de B.N.R. şi se calculează la soldul angajamentului, achitându-se la scadenţă.

Creditul lombard (overdraft) este o formă de finanţare specială a băncilor comerciale. Rolul acestui credit este acela de a facilita băncile comerciale să-şi închidă zilnic soldurile debitoare ale conturilor deschise la B.N.R., solduri rezultate la sfârşitul zilei în urma încasărilor băncii şi ale plăţilor efectuate de aceasta. Banca Naţională reglementează mărimea acestui credit, stabilind că acesta nu trebuie să depăşească limite de 75% din fondurile proprii ale băncilor beneficiare. Creditul trebuie garantat cu titluri de stat şi alte titluri acceptate de B.N.R., nedepunerea garanţiilor necesare conduce la diminuarea volumului creditului până la valoarea acestora. Lichiditatea în economie a fost afectată de creditele speciale acordate în 1995 celor două bănci cu probleme şi anume Dacia Felix şi Credit Bank. La sfârşitul anului 1995, nu maipuţin de 862,2 miliarde lei au ieşit din circuitul refinanţării, reprezentând datorii ale acestor bănci.

Refinanţarea de la B.N.R. s-a redus pe parcursul primelor trei luni ale anului 1998,volumul său mediu situându-se la sfârşitul trimestrului cu 138,9 miliarde lei sub nivelul lunii decembrie 1997.Constituind unicul element de injecţie monetară a refinanţării, creditul Lombard exprimat ca valoare medie s-a redus în luna ianuarie la mai puţin de jumătate din volumul său din luna anterioară, ajungând până la 0,4 miliarde lei în luna martie.Dobânzile de refinanţare ale Băncii Centrale (dobânda lombard) au fost menţinute la nivelul anului anterior, 140% şi au avut rol redus în atenuarea inflaţiei. În trimestrul al doilea al anului 1998, refinanţarea de la B.N.R. a continuat să

reprezinte un factor de absorbţie monetară în condiţiile în care volumul refinanţării s-a redus cu 45,5 miliarde lei. Apelul la creditul lombard pe parcursul trimestrului al treilea a fost nul, băncile comerciale fiind stimulate, de prevederile din Statutul B.N.R., în a-şi gestiona mai bine resursele.

Conturile de depozit deschise la B.N.R. reprezintă un instrument care se aplică începând cu luna iunie a anului 1997, având la bază o ordonanţă a guvernului. Rolul instrumentului este acela de a absorbi excesul de lei de pe piaţă, în condiţiile în care ratele dobânzilor cunoscuseră o scădere, iar posibilitatea apariţiei unui fenomen inflaţionist deosebitde puternic era actuală. Premisele instrumentului trebuie căutate în particularităţile fenomenelor monetare din prima jumătate a anului 1997. Astfel, în primele luni ale acelui an intrările mari de valută au determinat ca oferta să fie mai mare decât cererea de valută. B.N.R. a absorbit excesul de valută contra lei, pentru a evita aprecierea leului, dar această operaţiune a determinat un surplus de monedă naţională. Sterilizarea acestui surplus s-a făcut fie prin vânzarea valutei din portofoliul B.N.R. către băncile comerciale, fie prin intermedierea vânzării la licitaţie atitlurilor de stat. La mijlocul anului 1997, Ministerul Finanţelor nu mai putea să ofere dobânzi avantajoase la titlurile emise pentru a-şi finanţa datorie, iar băncile comerciale aveau rezerve valutare suficiente.În aceste condiţii, singura soluţie pentru sterilizarea cantităţii suplimentare de lei era ca băncile comerciale să-şi constituie depozite la B.N.R. în condiţii de dobândă competitivă, care să nu determine deponentul băncilor comerciale să-şi retragă plasamentele făcute la aceasta, sume care ar fi majorat cererea de bunuri, agravând fenomenele inflaţioniste. Acest instrument are o eficacitate înaltă pe termen scurt şi implică costuri foarte maripentru B.N.R.. Astfel B.N.R. oferă la aceste depozite dobânzi cuprinse între 48% şi 60% pe an. Instrumentul a avut succes încă de la iniţiere, suma depozitelor atrase pe termen de o săptămână a fost de 525 mld. lei, plasamentele fiind făcute de şase bănci, fiecare plasând 5 şi 400 mld. lei.La începutul anului 1998, când B.N.R. a urcat la nivel superior cifrei de 100%, instrumentul a fost considerat că sustrage din circuitul economic sume considerabile, fiind o cale de perturbare a dobânzilor în economie, ce descurajează investiţiile în economia reală. În anul 1998, ratele dobânzilor la depozitele atrase au crescut în lunile ianuarie şi februarie, înregistrând o reducere de 10% în luna martie. Instrumentul, deşi a rezolvat o parte din problemele economice, înlăturând spectrul unor pusee inflaţioniste puternice, are o importanţă redusă fiind folosit conjunctural pentru aplatizarea unor situaţii dificile ce apar în perioada de tranziţie, pe plan monetar.

Potrivit statutului său, Banca Naţională a României are ca obiectiv fundamental asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Începând cu luna august 2005, politica monetară se implementează în contextul strategiei de ţintire directă a inflaţiei, care coexistă cu regimul de flotare controlată a cursului de schimb. Acest regim al ratei de schimb este în concordanţă cu utilizarea ţintelor de inflaţie ca ancoră nominală a politicii monetare şi permite un răspuns flexibil al acestei politici la şocurile neprevăzute ce pot afecta economia.

Având în vedere necesitatea implementării unor reforme structurale suplimentare care să ducă la creşterea flexibilităţii economiei româneşti şi a capacităţii acesteia de a face faţă şocurilor asimetrice, se apreciază că moneda naţională nu va putea intra în mecanismul ratei de schimb II (ERM II) mai devreme de 2012. Această apreciere are în vedere şi necesitatea îndeplinirii altor condiţii, printer care progresul consolidării fiscale, care ar permite limitarea la cei doi ani obligatorii a duratei participării la mecanismul ratelor de schimb II. Se consideră că atât perioada anterioară intrării în ERM II cât şi cea a participării în acest mecanism vor reprezenta etape importante ale procesului de convergenţă a economiei româneşti, ce se va relua o dată cu încheierea perioadei de contracţie economică.

Scăderea treptată a volatilităţii cursului de schimb al leului şi creşterea ulterioară a stabilităţii acestuia vor avea ca suport, pe de o parte, restrângerea/epuizarea efectelor adverse ale crizei financiare şi economice globale; pe de altă parte, acestea vor fi susţinute de însănătoşirea fundamentelor economiei naţionale, inclusiv ca efect al implementării mix-ului de politici economice convenite cu UE, FMI şi alte instituţii internaţionale, şi de continuare a procesului de convergenţă, de natură să stabilizeze anticipaţiile privind evoluţia cursul de schimb pe termen lung. În condiţiile în care economia românească se mai află într-un proces de dezinflaţie - ritmul de inflaţie sustenabil pe termen mediu nefiind deocamdată atins, ţintele de inflaţie, ce sunt exprimate ca punct central încadrat de un interval de variaţie de ±1 punct procentual, sunt anuale (decembrie/decembrie) şi se stabilesc de către BNR împreună cu guvernul pe un orizont de timp de doi ani. Ţintele anuale de inflaţie s-au plasat în ultimii ani pe o traiectorie descendentă, nivelul lor scăzând de la 7,5 la sută ±1 punct procentual în 2005, la 3,5 la sută ±1 punct procentual în 2009 şi 2010. Ţinta de inflaţie pentru sfârşitul anului 2011 a fost coborâtă la nivelul de 3 la sută ± 1 punct procentual.24

____________________

24.www. guv.ro

Opţiunea de a se accentua în 2011 trendul descendent al ţintelor anuale de inflaţie a fost justificată în principal de perspectiva decelerării susţinute a inflaţiei în următorii ani, având ca resort contracţia severă suferită în 2009 de economia românească sub impactul crizei financiare şi economice globale, precum şi de ritmul lent de redresare anticipat în perioada post-criză a economiei mondiale şi implicit cea naţională. În favoarea opţiunii a mai pledat capacitatea acestui nivel al ţintei de a satisface cerinţa de a se consolida dezinflaţia şi de a se atinge în concordanţă cu calendarul prevăzut pentru adoptarea euro un nivel al ratei inflaţiei compatibil cu criteriul de inflaţie al Tratatului de la Maastricht, precum şi, ulterior, cu definiţia cantitativă a stabilităţii preţurilor adoptată de BCE.

În acelaşi timp, opţiunea privind nivelul ţintei de inflaţie pentru anul 2011 a reflectat preocuparea BNR pentru stabilirea unor obiective realiste, atingerea acestora fiind esenţială pentru consolidarea credibilităţii băncii centrale şi implicit pentru ancorarea eficace a anticipaţiilor inflaţioniste pe termen mediu. În contextul dat, menţinerea unei abordări prudente în ceea ce priveşte pasul de reducere a ţintei de inflaţie pentru 2011 a fost justificată de riscurile şi incertitudinile legate de magnitudinea efectelor inflaţioniste directe ce vor continua să fie exercitate de factori aflaţi în afara sferei de influenţă a băncii centrale, cei mai importanţi fiind: (i) ajustarea preţurilor administrate; (ii) reluarea proceselor de convergenţă economică, inclusiv a convergenţei nivelului preţurilor, după încheierea perioadei de contracţie economică sincronizată; (iii) menţinerea unor rigidităţi nominale asimetrice.

Consolidarea dezinflaţiei în ritmul impus de atingerea ţintelor anuale de inflaţie continuă să reprezinte o provocare pentru politica monetară. În anul 2009, una dintre provocări a decurs din necesitatea asigurării ajustării ordonate a severelor dezechilibre macroeconomice acumulate anterior, precum şi din imperativul prezervării stabilităţii financiare, în contextul manifestării efectelor adverse ale crizei financiare şi economice globale. Într-o asemenea conjunctură, asigurarea

sustenabilităţii dezinflaţiei, fără prejudicierea potenţialului de creştere economică pe termen mediu, era condiţionată de reechilibrarea şi creşterea coerenţei şi credibilităţii mix-ului de politici macroeconomice şi de accelerarea reformelor structurale. Aceasta presupunea întărirea politicii fiscale şi a celei de venituri, de natură să permită adecvarea graduală a conduitei politicii monetare la evoluţiile din sectorul real şi cel financiar al economiei interne, afectate tot mai puternic de criza globală.

În sprijinul unei asemenea configurări a politicii economice, în măsură să influenţeze favorabil încrederea mediului extern în economia românească, a acţionat aranjamentul multilateral de finanţare externă pe care autorităţile române l-au încheiat cu UE, FMI şi alte instituţii financiare internaţionale, având ataşat un puternic program economic; scopul său l-a constituit protejarea economiei de efectele adverse ale scăderii intrărilor de capital în perioada necesară implementării măsurilor destinate ajustării dezechilibrului fiscal şi al celui extern, precum şi întăririi sistemului bancar. Ca efect imediat al încheierii acordului, ce a condus la ameliorarea percepţiei investitorilor străini asupra economiei româneşti, dar şi ca urmare a uşoarei ameliorări a apetitului global pentru risc, presiunile intense de depreciere exercitate anterior asupra leului au încetat. Ulterior iniţierii întăririi politicii fiscale şi de venituri, precum şi cvasi-stabilizării cursului de schimb al leului - susţinută şi de corecţia peste aşteptări a deficitului de cont curent , politica monetară s-a confruntat cu provocarea decurgând din relativa persistenţă manifestată pe termen scurt de inflaţia de bază, relevată de reacţia întârziată a acesteia faţă de ritmul şi magnitudinea adâncirii deficitului de cerere agregată. Această provocare era complicată de perspectiva rămânerii în teritoriul negativ a dinamicii anuale a PIB în următoarele trimestre şi a trenării redresării ulterioare a activităţii economice - având

ca premisă continuarea scăderii încrederii şi a dezintermedierii financiare pe plan internaţional şi implicit pe plan intern - şi de prefigurarea accelerării, pe acest fond, a dezinflaţiei petermen mediu.

În aceste condiţii, BNR a optat pentru o ajustare graduală a condiţiilor monetare reale în sens larg, menită să prezerve caracterul prudent al politicii monetare. Astfel, reducerea de la 10,25 la sută la 8 la sută a ratei dobânzii de politică monetară operată de BNR în cursul anului 2009 (în intervalul februarie-septembrie), s-a realizat în cinci paşi. Totodată, banca centrală a scăzut în trei etape rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută ale instituţiilor de credit (de la 40 la sută 25 la sută) şi a redus într-o altă etapă, de la 40 la sută la 0 (zero) la sută, rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută cu scadenţă reziduală mai mare de doi ani de la finele perioadei de observare şi care nu prevăd clauze contractuale; BNR a mai operat şi o reducere de 5 puncte procentuale asupra ratei rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei ale instituţiilor de credit, aceasta fiind coborâtă la 15 la sută. Prin deciziile adoptate, autoritatea monetară a urmărit să asigure convergenţa ratei inflaţiei către obiectivele stabilite pe termen mediu, precum şi crearea condiţiilor necesare revitalizării sustenabile a procesului de creditare a economiei româneşti; reducerea ratelor rezervelor minime obligatorii s-a înscris totodată în procesul de aliniere graduală a nivelului acestora la standardele BCE.

În condiţiile prefigurării manifestării efectelor inflaţioniste ex-ante ale ajustării, începând cu ianuarie 2010, a accizelor la produsele din tutun, dar mai ales a impactului nefavorabil exercitat asupra anticipaţiilor inflaţioniste de accentuarea riscurilor legate de politicile fiscală şi a veniturilor în contextul tensionării mediului politic intern, BNR a stopat în trimestrul IV al anului 2009 trendul descendent al ratei dobânzii de politică monetară. De altfel, datorită creşterii preţului ţigărilor, dar şi a preţului combustibililor, procesul dezinflaţiei reamorsat în semestrul II 2008 s-a întrerupt temporar în acest interval, rata anuală a inflaţiei plasându-se în luna decembrie 2009 la nivelul de 4,7 la sută; acesta a depăşit uşor limita superioară a intervalului de variaţie ce încadrează punctul central al ţintei de inflaţie stabilite pentru acest an (3,5 la sută ± 1 punct procentual), dar a fost cu 1,6 puncte procentuale inferior celui consemnat în luna decembrie 2008 (6,3 la sută). În schimb, decelerarea componentei de bază a inflaţiei s-a accelerat, rata anuală a acesteia coborând în decembrie la 2,8 la sută (de la 6,3 la sută în decembrie 2008).

Stabilizarea ulterioară a mediului politic intern şi reactivarea aranjamentului multilateral de finanţare externă încheiat cu UE, FMI şi alte instituţii financiare internaţionale, de natură să reducă riscurile legate de mix-ul de politici economice implementat de autorităţi şi implicit să amelioreze percepţia mediului extern asupra economiei româneşti, au permis BNR să reiniţieze în 2010

mişcarea coborâtoare a ratei dobânzii de politică monetară; în sprijinul acestei abordări au pledat puternic şi relativa scădere a persistenţei inflaţiei de bază evidenţiată la finalul anului trecut, precum şi perspectiva consolidării dezinflaţiei pe termen mediu, în corelaţie cu valorile anticipate ale adâncimii şi duratei deviaţiei negative a PIB. Astfel, în intervalul ianuarie - februarie 2010, banca centrală a efectuat două reduceri succesive ale ratei dobânzii de politică monetară - de câte 0,50 puncte procentuale , aceasta fiind coborâtă la nivelul de 7,0 la sută.25

Politica monetară îşi va păstra în perioada următoare caracterul prudent. Ritmul şi dimensiunea ajustării viitoare a ratelor dobânzilor reprezentative ale politicii monetare şi a condiţiilor monetare în sens larg, vor fi corelate, în principal, cu magnitudinea efectelor dezinflaţioniste exercitate de adâncirea şi prelungirea deficitului de cerere agregată, precum şi cu dinamica atenuării anticipaţiilor inflaţioniste. Un alt reper important al deciziilor de ajustare a instrumentelor politicii monetare îl va constitui probabilitatea de materializare ataşată riscurilor asociate prognozei inflaţiei pe orizontul de timp relevant pentru politica monetară, în special riscului producerii efectelor secundare ale ajustării unor preţuri administrate şi ale majorării preţului combustibililor. Astfel, BNR va acţiona proactiv în scopul ancorării solide a anticipaţiilor inflaţioniste şi al asigurării sustenabilităţii dezinflaţiei în ritmul presupus de atingerea ţintelor de inflaţie pe termen mediu, precum şi pentru crearea condiţiilor necesare revigorării sustenabile a activităţii de creditare şi implicit relansării durabile a activităţii economice. O asemenea configurare a politicii monetare este însă strict condiţionată de menţinerea mix-ului de politici macroeconomice şi a reformelor structurale pe coordonatele convenite în cadrul aranjamentului multilateral de finanţare externă încheiat cu UE, FMI şi alte instituţii financiare internaţionale.

_______________________

25. www.guv.ro

CONCLUZII

„Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real, care exprimă existenta în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce atenuează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general, ca şi creşterea durabilă şi generalizata a preţurilor.”

Deci inflaţia este percepută de către populaţie ca un fenomen negativ (de altfel şi şomajul este privit ca având, excluşiv, efecte negative), dar aceasta reprezintă, atât timp cât se află în anumite graniţe fixe şi perfect controlate, un impuls al creşterii economice. Dacă graniţele amintite sunt depăşite, inflaţia se transformă dintr-un factor stimulator într-unul cu efecte perverse atât pentru agenţii economici care acţionează în economia naţională cât şi pentru populaţie.

Pentru populaţie inflaţia este cea care distruge puterea de cumpărare a economiilor, banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii, pensiilor etc. Aceasta se întâmplă pentru ca ele nu sunt indexabile cu rata inflaţiei. Conform unor studii de caz, în condiţii de inflaţie, pierd, de regulă, mai mult vârstnicii decât persoanele tinere pentru ca cei dintâi deţin mai multe active nominale care sunt mai vulnerabile în faţa procesului inflaţionist (chiar dacă unele ajutoare sociale şi rente sunt de regulă indexate, pierderea tot rămâne).

În România procesul inflaţionist s-a declanşat odată cu prima liberalizare a preţurilor ce a avut loc în noiembrie 1990. Acest lucru nu înseamnă însă că până atunci ţara noastră nu a cunoscut inflaţie. Până în anul 1990 însă, economia a funcţionat pe bazele unui sistem centralizat la maximum, cu subvenţionări şi efectuări de investiţii care nu aveau legătură cu nici o logică economică. În acelaşi timp se practicau preţuri „dictate”, rigide, care nu luau în calcul raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţa, iar de multe ori preţul era mai mic decât costul bunurilor.

Aceasta stare de lucruri a făcut ca, odată cu trecerea României la economia de piaţă, intervenită după decembrie 1989, (teoretic doar, datorită faptului că raporturile libere de pe piaţă s-au manifestat mult mai târziu) să asistăm la o explozie a preţurilor, îndeosebi la bunurile de consum ale populaţiei. Durata şi intensitatea procesului inflaţionist din România au avut coordonate mai ridicate faţă de celelalte ţări care au trecut de la economia de tip centralizat la economia de piaţă şi datorită unui ansamblu de cauze (unele menţionate mai sus) care ţin de condiţiile obiective de funcţionare a economiei dar, în special de natura politicii economice promovată de guvernele care s-au succedat la putere.

Inflaţia are totodată efecte asupra mediului de afaceri din ţara noastră, dându-i un grad sporit de incertitudine. Când creşterea preţurilor este considerată şi de durată se reduce orizontul temporar al deciziilor agenţilor economici. Aceasta se traduce prin faptul ca întreprinzătorii nu se lansează în proiecte de investiţii ample şi de lungă durată, cu risc ridicat. Se preferă investiţii cu orizont scurt şi

risc redus. Inflaţia persistentă din România inhibă procesul de economisire şi de investire transformând un număr mare întreprinzătorilor în speculatori, specializaţi în a cumpăra azi mai ieftin şi a vinde mâine mai scump. S-a ajuns în acest mod ca în România cei care produc să fie din ce în ce mai puţini iar cei care se ocupă cu operaţiunile comerciale să devină tot mai numeroşi.

BIBLIOGRAFIE

1.Adumitrachesei I.D., Niculescu E., Niculescu N.G. „Economie politică—teorie şi politică economică pentru România”, Editura POLIROM, Iaşi, 1998.

2.Albu Lucian Liviu „Tranziţia economiei sau tranziţia Ştiinţei Economice?”, Editura Expert,Bucureşti, 1998

3.Bădiţă Maria, Baron Tudor, Korka Mihai „Statistica pentru afaceri”, Editura Eficient , Bucureşti, 1998

4 4.Begu Liviu Stelian „Statistica internaţională”, Editura All Beck, Bucureşti, 1999

5.Boţel, Cezar, (2002), Cauzele inflaţiei în România, iunie 1997 – august 2001. Analiză bazată pe vectorul autoregresiv structural, BNR

6.Bulborea Ion “Macroeconomie”,Universitatea Romano-Americana, Bucuresti, 2006

7.Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin „Economie”, Editura Economică, Bucuresti,1999

8.Dobrotă Niţă (coordonator)—„Dicţionar de economie”, Editura Economică, Bucureşti, 1999

9.Dobrotă Niţă „Economie politica”, Editura Economică, Bucureşti, 1997

10.Frisch Helmut „Teorii ale inflaţiei”,Editura Sedona, Timişoara, 1997

11.Iancu Aurel „Bazele politicii economice”,Editura All Beck, Bucureşti, 1998

12.Ignat Ion, Pohoată Ion, Clipa Niculai, Lutac Gheorghe „Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1998

13.Isaic Maniu Alexandru, Korka Mihai, Mitruţ Constantin, Voineagu Vergil „Statistica”, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1998

14.Isaic Maniu Alexandru, Mitruţ Constantin, Voineagu Vergil „Statistica pentru managementul afacerilor”, Editura Economică, Bucureşti, 1999

15.Popescu Constantin, Băbescu Marin, Ciucur Dumitru, Popescu Ion „Echilibrul înaintării”, Editura Eficient, Bucureşti, 1998

16.Radocea Al., Bogdan V. „Inflaţie şi indexare”, Centrul de informare şi Documentare

Economică, Bucureşti, 1992

17.Radu Vasile „Monedă şi politică fiscală”, Editura Uranus, Bucureşti, 1994

18.Radu Vasile „Între echilibru şi recensiune”, Editura Economică, Bucureşti, 1998

19. Radulescu Eugen “Inflatia, marea provocare”, Editura Enciclopedica, 1999

20.Scurtu Marin „Economie”, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1999

21. Tugui Alexandru “Inflatia. Concepte, teorii si politici economice”, Editura Economica, 2000

22.Zamfir Cătălin „Politici sociale în România:1990-1998”, Editura Expert, Bucureşti, 1999

*** Adevărul economic

*** Piaţa financiară

*** Tribuna economică

*** Legea nr.312/2004

*** bnr.ro

***www.ecb.int

***www.euromoneda.ro

***guv.ro

*** www.insse.ro