În piesa de teatru Insula, a lui Mihail Sebastian, rămasă neterminată, asistăm la un soi de joc între aparenţă şi esenţă, un joc oferit de personajele principale, Manuel, Bob şi Nadia, care nu sunt altceva decât trei feţe ale creatorului. Ajunşi într-o situaţie limită, cei trei eroi sunt foarte săraci, fără hrană, fără bani pentru chirie, fără posibilitatea de a munci, sunt priviţi cu suspiciune, se crede că toate acele lucruri pe care le-au vândut ar fi furate sau că nu sunt cei ce pretind a fi în actele ce le posedă. În această dramă, fiecare dintre ei, vine să împlinească, prin existenţa sa, un gând al lui Mihail Sebastian: „Ce greu e să comunici cu oamenii, circulă tot felul de imagini şi de idei despre tine însuţi. Nu ştii de unde vin, cum au luat naştere, pe ce se sprijină. Nici măcar nu le cunoşti şi între timp, viaţa ta adevărată e ca o insulă”1.

Şi cum spuneam, cei trei eroi sunt, fiecare în parte, o mască a creatorului, măcinat mereu de jocul dintre aparenţă şi esenţă, de ceea ce vroia să fie şi ceea ce era el în realitate. Bob ar fi masca sportivului, tânărul ce schiază prin munţi, rupt de lume şi de realităţile dureroase ale societăţii contemporane autorului, Manuel este omul de lume, avocatul sobru ce impune respect şi reportează succese, iar Nadia ar fi ceea ce Mihail Sebastian ar fi vrut dar nu a reuşit niciodată să fie, datorită resemnării sale. Sebastian mereu lăsa lucrurile în voia sorţii, în mâna acelui destin implacabil: „…Să se întâmple cum o vrea Dumnezeu. Abandonez”2, pentru că, după cum tot el spunea în paginile jurnalului, „…nu am destulă răbdare, destulă tenacitate pentru a clarifica lucrurile”3. Se credea unul din oamenii „…făcuţi să aştepte moartea cu resemnare, s-o accepte. Nu văd nici un gest de apărare pe care l-aş putea schiţa, nu-mi trece prin minte nici un gând de fugă, de refugiu”4.

Manuel, Nadia şi Bob, legaţi prin forţa împrejurărilor, deşi împart în trei toate neajunsurile şi neîmplinirile, sunt nişte însinguraţi, trăindu-şi, fiecare în parte, propria dramă. Iar personajele secundare ale piesei, au, uneori, rolul de a suplini indicaţiile scenice, alteori vin să completeze unele neajunsuri, să întărească anumite trăsături de caracter sau carenţe ale eroilor principali, iar alteori au rolul de a decripta anumite semnificaţii, aducând informaţii suplimentare în ceea ce priveşte evenimentul la care participă, fără voie, eroii.

Mihail Sebastian spunea în Jurnalul său, că „Legăturile cu oamenii, când nu se sprijină pe interese certe, definite, sunt simple gesturi inconştiente. Trăim fiecare în singurătatea noastră – spune acesta –, ca în nişte celule de sticlă. Putem schimba saluturi, zâmbete – asta e tot”5. Or, personajele secundare ale Insulei, nu au puterea de a interveni şi de a schimba în nici un fel situaţia sau comportamentul personajelor principale. Sunt, uneori, simple elemente de decor, sau, alteori, piese necesare pentru bunul mers al evenimentelor.

Astfel, dactilografa, personaj episodic, apare în prima scena a Actului I al piesei, împreună cu directorul agenţiei de voiaj, într-o atmosferă incertă, cu bubuituri de tun, care se aud când mai

îndepărtate, când mai apropiate. Deşi îi este foarte teamă de ce se întâmplă prin oraş: „Mor. Mor de frică”6, aceasta acceptă greu ideea de a sta acasă deoarece este curioasă să afle ce se întâmplă, vrea

să afle noutăţi despre situaţia iscată. La sfârşitul celei de-a doua scene a primului act, din cauza canonadei, „…şuierăturile, mitraliera şi în plus un formidabil zgomot de geamuri sparte”,

dactilografa se ascunde sub birou şi nu mai iese de acolo decât în momentul în care pleacă acasă însoţită de un tânăr lucrător, adăpostit şi el în agenţie.

1 Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti Editura Humanitas, 1996, p. 269.2 Ibidem, p. 125.3 Ibidem.4 Ibidem, p. 233.5Ibidem, p. 515.6 Mihail Sebastian, Opere alese, ediţie îngrijită şi prefaţată de V. Mîndra, vol. I, Teatru. Cronici dramatice, Bucureşti Editura pentru Literatură, 1962, p. 198.

51

ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

Directorul agenţiei de voiaj apare şi el în deschiderea piesei, alături de dactilografă. Deşi se sperie şi el de zgomotul armelor de foc ce se aude afară şi se ascunde lângă casa de fier, este singurul care vorbeşte cu domnul cel bătrân. De asemenea, este cel care în orice împrejurare îşi păstrează calmul şi încearcă să îi liniştească şi pe ceilalţi, cu o răbdare ieşită din comun. El nu îi dă voie dactilografei să plângă: „Nu plânge încă. Mai avem de lucru. Să terminăm întâi avizul acesta şi pe urmă plângi”7. Când Nadia şi Bob încep să se agite, le spune: „…să nu ne pierdem capul. Să fim calmi. Să căutăm o soluţie”8. Şi pe Bob şi pe Nadia îi anunţă că nu circulă nici un tren şi că nu pleacă nici un vapor cu aceeaşi voce neutră şi în tot vacarmul şi agitaţia aceea el îşi continuă liniştit lucrul la birou. Nu îşi pierde calmul englezesc nici când constată absurdul situaţiei în care se află Manuel B. Manuel, marele bancher, care nu se poate folosi de banii săi, nici când îşi dă seama că a pierdut o afacere uriaşă, „Atunci… atunci nu plecaţi – spune acesta – […] îmi pare rău dar, nu puteţi pleca. […] Eu ce să vă fac? De altfel (se uită la ceas) e târziu”9.

Cei doi, dactilografa şi directorul, nu fac decât să expună două tipuri de comportament în stare de criză, panica şi calmul aparent, completându-se reciproc. Şi totuşi, e nevoie de un al treilea personaj care să îi desăvârşească, tânărul lucrător, care afişează, pe lângă curajul său, datorat în mare parte angajamentului său politic, un dram de inconştienţă specifică vârstei.

Despre înfăţişarea tânărului nu ştim mare lucru, ni se spune doar că e îmbrăcat în salopetă şi caută refugiu în biroul agenţiei de voiaj. Acesta rămâne lângă uşă şi priveşte în stradă cu un viu interes, aducând câteva informaţii, destul de incerte, privind luptele din stradă. Trag „Ai noştri”10, spune acesta şi când e întrebat în cine trag, răspunde la fel de evaziv: „În ei”11. Tânărul lucrător îi informează pe director şi pe dactilografă că s-a tras toată noaptea din avioane şi de pe mare şi, cum el era un curier al companiei de gaz, s-a aflat în mijlocul evenimentelor şi când au căzut bombe, şi când s-a prăbuşit o clădire înaltă: „Şi un zgomot, şi o larmă, şi cădeau bombele, şi trăgeau mitralierele, uite, ca acum”12.

El este cel care îl recunoaşte pe Bob şi îl ironizează pentru neşansa lui de a se fi accidentat încă de la începutul meciului de fotbal, înainte de a arăta cum ştie să joace. Tânărul iese din decor la sfârşitul Scenei V, a Actului I, când o însoţeşte pe dactilografă spre casă.

Datorită acestor personaje, decorul aproape că poate lipsi, sau poate deveni nesemnificativ, deoarece îl construiesc prin replicile şi comportamentul lor, creează atmosfera propice apariţiei personajelor principale.

Şi pentru ca atmosfera să fie desăvârşită, pe lângă omul calm, omul panicat şi omul curajos, creatorul simte nevoia să mai introducă în ecuaţie încă o marionetă, omul sufletist, omul căruia îi pasă până la sacrificiul de sine de persoana de lângă el. E vorba de domnul bătrân, care poartă un cornet pentru că nu aude bine, şi intrând în agenţia de voiaj în scena a III-a, a primului act, pare foarte mirat de comportamentul celor trei persoane aflate acolo. Dactilografa este ascunsă sub birou, directorul agenţiei e adăpostit lângă casa de bani şi lucrătorul cel tânărul este ghemuit lângă uşă. Directorul îi vorbeşte despre zgomotul bombelor, al mitralierelor, dar acesta, contrariat, trăind parcă într-o altă lume, o lume a sa, a liniştii, vrea doar un bilet de tren pentru a ajunge la ţară unde se afla nepoate sa bolnavă, Micheta, care era trimisă acolo pentru a se întrema.

Micheta, personaj absent, are nouă ani, se află la mătuşa sa la ţară, în Colmyr la Puya şi în fiecare joi ea îşi aşteaptă bunicul care vine să o viziteze. De data aceasta, bătrânul i-a cumpărat şi un coş cu piersici şi doreşte cu orice preţ să ajungă la fetiţă, chiar dacă ar merge pa jos, pentru ca aceasta să nu se simtă singură.

În momentul în care citeşte veştile din ziarul proaspăt cumpărat de director, bătrânul domn iese pe moment din lumea în care e constrâns să trăiască, dar gândul i se întoarce mereu la nepoata

7 Ibidem, p. 206.8 Ibidem p. 213.9 Ibidem, p. 227.10 Ibidem, p. 199.11 Ibidem.12 Ibidem, p. 201.

52

pentru care a cumpărat piersici şi la care vrea să ajungă cu orice preţ: „…mă duc şi pe jos. N-o las eu singură pe Micheta… că e bolnavă…”13.

Celelalte personaje secundare, proprietăreasa, agentul de poliţie şi Lopez, îşi joacă rolul într-o altă „lume” şi nu vin să completeze sau să scoată ceva în evidenţă, ci, de cele mai multe ori, ajută eroii să treacă dintr-o stare în alta sau să conştientizeze starea în care se găsesc.

Proprietăreasa, o femeie voinică, corpolentă, cam mahalagioaică apare împreună cu agentul de poliţie, căruia i-a înaintat o plângere împotriva eroilor principali care nu şi-au plătit chiria. Ambele personaje intervin cu brutalitate în sfera eroilor principali, rupând echilibrul, oricum destul de precer, pe care cei tri şi l-au creat prin evazionism. Proprietăreasa este genul de om care nu are încredere în nimeni, ea nu îl crede nici pe agent când îi spune că va fi plătită şi nu se lasă înşelată nici de Manuel care vrea să îi semneze un cec. Nu o deranjează atât faptul că cei trei nu i-au plătit chiria, ci e supărată şi intrigată că Bob şi Manuel fug de ea, „Se trag pe lângă perete să nu-i simt. Da’ ce am, frate, ce am? Adică unde nu sunt tânără, nu mai sunt bună de nimic?”14.

Agentul de poliţie, deşi este reprezentantul legii, este folosit în piesă cu un altfel de scop, este cel care îi trezeşte pe cei trei eroi principali din „beţia” lor cu aspirină. Aflăm despre acesta că a urmărit pe rând personajele, iar Nadia, deoarece era îmbrăcat în haine civile, l-a crezut un admirator şi dezamăgită îi reproşează acest lucru. Agentul are o seamă de plângeri împotriva lui Bob, a lui Manuel şi a Nadiei, de la băcan, de la cizmar, de la frizer, de la birt, de la proprietăreasă etc. Acesta le propune celor trei să-şi plătească datoria faţă de proprietăreasă şi să plece, să se mute în alt cartier, să se facă nevăzuţi chiar în acea noapte. Chiar pare a-i ajuta pe eroi, ducând tratative cu proprietăreasa căreia îi spune că îşi va primi plata cuvenită.

Lopez, este un personaj absent în piesa neterminată şi este creat în ultimul act de către Mircea Şeptilici. El este cârciumarul din port, căruia Bob i-a vândut bricheta şi tabachera de argint ale lui Manuel. Cu banii obţinuţi pe brichetă au cumpărat săpun, iar cu banii de pe tabacheră pâine şi zahăr. Spre necazul celor trei eroi principali, Lopez nu primeşte cravate şi nici instrumente muzicale. Lopez nu face decât să inducă o falsă stare de bine eroilor care reuşesc să-şi mai vândă din lucruri. El este, deci, un instrument necesar în menţinerea stării de incertitudine în care trăiesc Nadia, Bob şi Manuel.

La cârciuma acestuia, Nadia este hotărâtă să cânte împreună cu Bob şi Manuel pentru a supravieţui: „…voi cânta. Şi voi odată cu mine. (Către Bob.) Uite, ai să iei banjoul tău şi ai să vii cu mine. (Către Manuel.) Şi tu ai să deschizi pianul, pe care mâinile tale delicate nu l-au mai atins de douăzeci de ani. Mergem oriunde. Mergem la cârciuma lui Lopez, şi vom cânta acolo”15.

Premiera piesei Insula a avut loc la Teatrul Municipal, în 17 septembrie 1947. Directorul de scenă, Mircea Şeptilici, a încredinţat rolul dactilografei actriţei Sara Manu, al directorului agenţiei de voiaj actorului Mircea Balaban, rolul proprietăresei a fost jucat de actriţa Nela Mircescu, al agentului de poliţie a fost interpretat de R. Anghelescu, rolul bătrânului de Nae Ştefănescu şi cel al tânărului lucrător a fost încredinţat actorului Puiu Hulubei. Personajul Lopez, absent în cele două acte ale piesei scrise de Mihail Sebastian, apare în continuarea realizată de Mircea Şeptilici, şi rolul îi este încredinţat lui N. Sireteanu.

13 Ibidem, p. 205.14 Ibidem, p. 259.15 Ibidem, p. 264.

53