ISTORIA PSIHOLOGIEI, curs 2

Psihofizica şi psihofiziologia. Naşterea psihologiei experimentaleIntrospecţionismul. Structuralismul şi Funcţionalismul

Psihofizica şi psihofiziologia. Naşterea psihologiei experimentale

În secolele 17 şi 18, dezvoltarea ştiinţelor a făcut posibilă abordarea întrebărilor filosofice antice într-o manieră mai exactă. În urma studiului intens asupra lumii fizice, metoda ştiinţifică a fost orientată spre studiul mecanismelor prin care cunoaştem lumea fizică. Întrebarea fundamentală era: Prin ce mecanisme ajung evenimentele empirice să fie reprezentate în conştiinţă? Totul, de la senzaţii până la reacţiile motorii, era studiat intens, iar acest studiu a dus la naşterea psihologiei experimentale.

Pentru a identifica originile psihologiei experimentale este necesar să se analizeze dezvoltarea altor ştiinţe precum: fiziologia, anatomia, neurologia, şi chiar astronomia.

Metodele şi obiectul de studiu al fiziologiei, în special fiziologia senzaţiei, au oferit o bază ştiinţifică psihologiei. Fiziologia studia procesele biologice prin intermediul cărora indivizii interacţionează cu lumea fizică. Fiziologii studiau natura nervilor, conducţia neuronală, reflexele, percepţia, modul în care funcţionează creierul şi relaţia sistematică dintre stimularea senzorială şi senzaţie.

Charles Bell (1774–1842) şi François Magendie (1783–1855) demonstrează, pe baza experimentelor, că nervii senzoriali şi cei motori prezintă tracturi separate în interiorul măduvei spinării, sugerând astfel existenţa unor regiuni diferite în creier, specializate pentru senzaţii, respectiv pentru mişcări. În aceste cercetări îşi are originile studiul asupra senzaţiilor şi mişcărilor. Nervii senzoriali conduc impulsurile de la receptori spre creier, iar nervii motori conduc impulsurile de la creier la muşchi şi glande. Descoperirea distincţiei dintre nervii senzoriali şi cei motorii a fost numită legea Bell-Magendie.

Johannes Müller (1801-1858) „părintele fiziologiei”, a dezvoltat legea Bell-Magendie formulând teoria energiilor nervoase specifice. El a demonstrat că există cinci tipuri diferite de nervi senzoriali, fiecare conţinând o energie caracteristică, iar când sunt stimulaţi rezultă o senzaţie caracteristică. Astfel, fiecare nerv răspunde în modul său caracteristic, indiferent de modul în care este stimulat (de ex. stimularea ochiului prin unde luminoase, electricitate, presiune sau printr-o lovitură vor duce toate la senzaţii vizuale). Müller a vorbit şi despre stimularea adecvată, şi anume fiecare dintre cele cinci tipuri de organe senzoriale este maxim sensibil pentru un anumit tip de stimulare (de ex. ochiul este stimulat de undele luminoase, urechea de sunete, suprafaţa cutanată de presiune, etc.; ochiul poate fi stimulat de presiune, însă presiunea este un stimul mai puţin adecvat pentru vedere, faţă de undele luminoase).

Müller afirma că senzaţiile noastre sunt determinate de natura sistemului nervos central şi nu de natura stimulilor fizici. Conform lui Müller, suntem conştienţi de diferitele impulsuri senzoriale şi nu de obiectele din lumea fizică. Astfel, cunoaşterea noastră asupra lumii fizice este limitată de tipurile de receptori senzoriali pe care îi posedăm.

Hermann von Helmholtz (1821-1894) este considerat a fi unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai secolului al XIX-lea, având contribuţii semnificative în fizică, fiziologie şi psihologie.

Principiul conservării energiei. Helmholtz a demonstrat că energia pe care o utilizează un organism este direct proporţională cu cantitatea de hrană şi oxigen pe care o consumă, arătând că principiul conservării energiei se aplică atât sistemelor fizice, cât şi organismelor vii. Conform

acestui principiu, energia nu este niciodată creată sau pierdută într-un sistem, ci se transformă dintr-o formă în alta.

Rata conducţiei nervoase. Ignorând afirmaţia că impulsurile nervoase sunt prea rapide pentru a fi măsurate, Helmholtz a măsurat viteza acestora cu un aparat inventat de el, numit miograf.

Teoria percepţiei. Helmholtz făcea distincţia dintre senzaţii şi percepţii, primele fiind imaginile prime furnizate de receptorii senzoriali, iar percepţiile fiind semnificaţia pe care, prin inferenţă inconştientă, experienţa trecută o dă imaginilor prime. Cu acest concept de inferenţă inconştientă, Helmholtz s-a apropiat foarte mult de ceea ce mai târziu va fi considerat parte a psihologiei, şi anume, pentru a transforma, prin inferenţă inconştientă, o senzaţie într-o percepţie, amintirea a ceea ce s-a învăţat din experienţe anterioare trebuie să interacţioneze cu senzaţiile curente. Conceptele de învăţare şi memorie vor deveni mai târziu vitale în psihologie.

Teoria vederii în culori. Elev al lui Müller, Helmholtz a extins doctrina energiilor specifice ale nervilor la vederea cromatică. Pe când Müller afirma că simţul vederii are asociată o singură energie nervoasă specifică, Helmholtz afirma că vederea implică trei receptori diferiţi, fiecare cu energia sa specifică. Astfel, receptori specifici de pe retină corespund fiecăreia dintre cele trei culori primare: roşu, verde şi albastru-violet. Dacă unul dintre cei trei receptori lipseşte sau nu funcţionează adecvat, persoana este oarbă la acea culoare faţă de care receptorul este sensibil. Pentru Helmholtz, toate experienţele cromatice pot fi explicate prin stimularea unui receptor sau a unui pattern al celor trei tipuri de receptori ai culorii (de ex., dacă este prezentată o undă verde, atunci aceasta stimulează receptorii culorii verzi, şi astfel avem experienţa culorii verzi; dacă este prezentată o combinaţie de culori, atunci sunt stimulate combinaţii diferite ale celor trei receptori, rezultând o experienţă cromatică subiectivă corespunzătoare combinaţiei de culori prezentate; de ex. prezentând simultan unde de culoarea roşu şi verde se va produce experienţa cromatică subiectivă de galben).

Teoria rezonanţei auditive. Tot pe baza teoriei energiei specifice a explicat Helmholtz şi percepţia auditivă. El afirma că urechea nu este un receptor singular, ci un sistem complex alcătuit dintr-o mulţime de receptori. Sistemul auditiv conţine mii de tipuri de fibre nervoase fiecare cu propria energie nervoasă specifică. Diferitele fibre sunt sensibile la diferenţele în frecvenţă ale undelor sonore. Fibrele scurte răspund frecvenţelor înalte, iar fibrele lungi frecvenţelor joase. O undă cu o anumită frecvenţă determină fibra corespunzătoare să vibreze, astfel provocând senzaţia de sunet corespunzătoare respectivei frecvenţe. Acest proces a fost numit vibraţie simpatetică.

Helmholtz a postulat o minte activă care preia orice informaţie senzorială disponibilă şi creează cea mai bună interpretare posibilă a realităţii externe. Acesta credea că există o relaţie dinamică între voinţă, senzaţie şi reflectare în procesul prin care mintea încearcă să creeze o imagine funcţională a realităţii externe.

Ernst Heinrich Weber (1795-1878) a fost primul care a încercat să măsoare cantitativ relaţia dintre stimulul fizic şi senzaţia pe care o produce.

A studiat senzaţiile tactile şi kinestezice.Weber a demonstrat că simţul tactil presupune mai multe simţuri: presiune, temperatură şi

durere. În cadrul experimentelor sale a determinat „pragul celor două puncte” pentru diferite părţi ale corpului, identificând cea mai mică distanţă între două puncte stimulate la care este raportată de către subiect existenţa a două puncte de stimulare şi nu unul. Weber a identificat cel mai mic prag între două puncte ca fiind localizat la nivelul limbii (în jur de 1 mm), iar cel mai mare prag în partea de mijloc a spatelui (în jur de 60 de mm). El a presupus că diferenţele de prag pe diferite părţi ale corpului rezultă din localizarea anatomică a receptorilor simţului tactil (mai mulţi receptori duc la o mai bună discriminare).

În cadrul studiului asupra senzaţiilor kinestezice, Weber a utilizat greutăţi, determinând cât de mai grea sau mai uşoară faţă de o greutate standard trebuie să fie o altă greutate, pentru ca subiectul să raporteze că este mai grea sau mai uşoară decât greutatea standard. El urmărea să determine cea mai mică diferenţă dintre cele două greutăţi care putea fi discriminată. Aceste diferenţe foarte fine între intensităţile stimulilor sunt măsurate cu ajutorul pragului diferenţial. Pragul diferenţial reprezintă relaţia dintre intensitatea iniţială a stimulului şi intensitatea ce trebuie adăugată sau scăzută de la aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabilă a senzaţiei iniţiale. Legea lui Weber postulează existenţa unei relaţii constante între intensitatea iniţială a stimulului şi cea nou adăugată sau scăzută (Δ I / I = K, unde Δ I este intensitatea necesară pentru ca subiectul să poată resimţi schimbarea, I este intensitatea iniţială, iar K este constantă), aceasta fiind prima lege cantitativă din istoria psihologiei.

Gustave Theodor Fechner (1801-1887) afirma că o relaţie sistematică între experienţa corporală şi cea mentală poate fi demonstrată dacă unei persoane i se solicită să raporteze schimbările în senzaţii în timp ce un stimul fizic variază sistematic. În cercetările sale, Fechner a creat domeniul psihologiei numit psihofizică. Aceasta este studiul relaţiei dintre elementele fizice şi cele psihologice.

Fechner afirma că, pe măsură ce magnitudinea stimulului creşte de la valoarea zero va fi atins un punct în care stimulul va putea fi detectat în mod conştient. Intensitatea minimă la care stimulul poate fi detectat se numeşte prag absolut.

El a adăugat la formula prezentată de Weber informaţiile obţinute din propriile cercetări şi a enunţat o altă formulă: S = K log I + C, unde S = tăria senzaţiei; I = intensitatea fizică a stimulului, iar K şi C = constante. Aceasta înseamnă că intensitatea senzaţiei este proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului. Altfel spus, dacă dorim ca senzaţia să crească în progresie aritmetică trebuie să creştem intensitatea stimulului în progresie geometrică.

În cercetările sale asupra relaţiei minte-corp, Fechner a utilizat trei metode:- metoda limitelor: un stimul este păstrat constant, iar altul variază, astfel încât

să se determine care valori ale stimulului variabil sunt percepute ca fiind egale cu valoarea stimulului standard.

- metoda constanţei stimulilor: sunt prezentate perechi de stimuli (un stimul standard şi unul variabil), iar subiectul raportează care stimul pare a fi mai mare, mai mic sau egal cu stimulul standard.

- metoda erorii medii, prin care subiectul reglează magnitudinea unui stimul până când pare să fie egal cu stimulul standard. După reglare, este măsurată diferenţa medie dintre stimulul variabil şi stimulul standard.

Introspecţionismul. Structuralismul şi Funcţionalismul

Introspecţia apare într-o dublă accepţie: atât ca metodă de cercetare în psihologie, cât şi în calitate de concepţie. Din perspectiva introspecţiei, psihicul este conceput ca un ansamblu de fenomene ce îşi au izvorul în ele însele, fără a fi determinate de exterior. Psihicul este alcătuit din trăiri exclusiv subiective, este izolat de lumea externă, iar existenţa lui este redusă la trăirea lui, astfel psihicul există doar în măsura în care se reflectă în conştiinţă. Pentru a studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să fie concomitent şi subiect şi obiect al cercetării. Aceasta este regula absolut necesară a metodei introspecţiei. Pentru a fi posibilă studierea funcţiilor psihice ale altor persoane, şi nu doar ale celor proprii, introspecţioniştii recomandă cercetătorilor empatia, adică transpunerea cercetătorului în trăirile şi stările psihice ale altor persoane.

Introspecţia s-a mai numit şi psihologia conştiinţei, deoarece introspecţioniştii situează în centrul psihologiei studierea fenomenelor conştiente.

Wilhelm Wundt (1832-1920) Date biografice. S-a născut la Neckarau, o suburbie a centrului comercial Mannheim, ca

al patrulea şi ultimul copil al familiei (dintre copii doar Wundt şi un frate mai mare au supravieţuit). La vârsta de 4 ani se mută împreună cu familia în oraşul Heidelsheim. Tatăl său era preot, iar printre rudele sale se numărau istorici, teologi, economişti, rectori, medici şi oficiali din guvernământ. În ciuda acestei atmosfere stimulative din punct de vedere intelectual (sau din cauza ei), Wundt a fost un copil timid, rezervat, anxios, singurul prieten de vârsta sa fiind un copil cu retard mental care avea dificultăţi de limbaj.

Primul an de liceu a fost un dezastru: nu a reuşit să-şi facă prieteni, visa cu ochii deschişi, era pedepsit fizic de către profesori şi în cele din urmă a rămas repetent. Unul din profesori i-ar fi sugerat chiar că o meserie potrivită pentru el ar fi cea de poştaş.

Situaţia se va schimba însă în următorul an, când începe din nou liceul în oraşul Heidelberg. Nu era un elev extrem de bun însă de data asta s-a descurcat mult mai bine. După ce a terminat liceul, Wundt s-a înscris la Universitatea din Tübingen, iar după un an s-a transferat la Universitatea din Heidelberg, unde a devenit unul dintre cei mai buni studenţi la Medicină, absolvind summa cum laude. La 24 de ani pleacă la Berlin, unde studiază cu Johannes Müller şi hotărăşte să renunţe la medicină pentru o carieră în fiziologie experimentală. Se întoarce la Heidelberg şi devine asistentul lui Helmholtz. Rămâne profesor la Heidelberg până în anul 1874, când acceptă un post la Universitatea din Zürich, Elveţia. Anul următor i se oferă un post la Universitatea din Leipzig, unde rămâne timp de 45 de ani.

Scopul declarat al lui Wundt a fost acela de a crea domeniul psihologiei experimentale care să aibă drept obiect de cercetare faptele conştiinţei umane. El şi-a îndeplinit scopul şi a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală, în 1879, la Universitatea din Leipzig, pe care l-a numit Institutul de Psihologie Experimentală. În 1881 Wundt publică jurnalul Studii Filosofice, primul jurnal dedicat psihologiei experimentale, care se va numi mai târziu Studii Psihologice. Din 1890, laboratorul său a cunoscut o largă popularitate, aici venind să studieze şi să cerceteze studenţi din întreaga lume. Activitatea în cadrul laboratorului era intensă şi laboratoare similare cu cel al lui Wundt au apărut şi în alte ţări, inclusiv SUA. Studenţii săi au devenit pionieri ai psihologiei experimentale în întreaga lume.

Scopul psihologiei. Wundt considera că experimentul poate fi util în studiul conştiinţei imediate, al proceselor elementare ale minţii, însă nu era de folos în înţelegerea proceselor mentale superioare şi a produselor lor. Pentru acestea din urmă se puteau utiliza doar observaţia naturalistă sau analiza istorică. Scopul psihologiei era însă, pentru Wundt, cunoaşterea proceselor elementare, iar prin intermediul acestora să avem acces la înţelegerea celor superioare. Interesul lui Wundt era acela de a descoperi modul în care aceste elemente se combină pentru a forma experienţe mentale complexe. Introspecţia experimentală utilizată în acest scop era, în concepţia lui Wundt, diferită de introspecţia filosofilor. Introspecţia experimentală utiliza instrumentele de laborator pentru a varia condiţiile şi a asigura rigurozitatea rezultatelor percepţiei interne.

Wundt a vorbit despre două tipuri de experienţe mentale de bază: senzaţiile, care pot fi descrise în termeni de modalitate şi intensitate, şi emoţiile.

Senzaţiile erau, pentru Wundt, procese mentale elementare, percepţiile erau experienţe mentale care primeau sens prin experienţa trecută.

Toate senzaţiile sunt însoţite de emoţii. Wundt a formulat teoria tridimensională a emoţiilor conform căreia orice emoţie poate fi descrisă în funcţie de trei atribute: plăcere-durere, excitare-linişte, relaxare-încordare.

Conceptul de voinţă. Într-unul din primele experimente conduse de Wundt, care l-au convins de posibilitatea iniţierii unei discipline de psihologie experimentală, acesta a demonstrat că omul nu poate fi atent la două lucruri în acelaşi timp şi pentru a trece voluntar de la un gând la altul individul are nevoie de un timp de 1/10 dintr-o secundă. De aici, Wundt a accentuat importanţa studierii, în psihologie, a atenţiei selective şi a voinţei.

Wundt era interesat nu doar de înţelegerea conştiinţei aşa cum este ea trăită, ci şi de înţelegerea legilor mentale care guvernează dinamica proceselor conştiinţei. Un concept central în psihologia lui Wundt era cel de voinţă. Indivizii, spunea Wundt, decid spre ce anume îşi îndreaptă atenţia, iar comportamentul lor şi atenţia selectivă au la bază un scop, în consecinţă sunt motivate. Psihologia lui Wundt pune accent pe concepte ca voinţă, alegere şi scop.

Völkerpsychologie (Psihologia popoarelor). Conform lui Wundt, natura proceselor mentale superioare putea fi dedusă din studiul unor produse culturale precum religia, obiceiurile sociale, miturile, istoria, limbajul, morala, arta şi legea. Wundt a studiat aceste teme în ultimii 20 de ani ai vieţii sale, cercetările sale conturându-se în opera de 10 volume Völkerpsychologie.

Meritul lui Wundt constă în faptul că a reuşit să sintetizeze cunoştinţele şi rezultatele obţinute în cercetările anterioare şi a conturat un program de cercetare unitar organizat în jurul unor convingeri, proceduri şi metode riguroase. Rezultatele experimentelor realizate în laboratorul său au revoluţionat domeniul psihologiei.

Structuralismul. În America, introspecţia este reprezentată de Edward Bradford Titchener (1867-1927), care a generat o orientare psihologică numită structuralism. El şi-a stabilit drept scop determinarea elementelor mentale de bază, constatarea modului în care ele se combină şi identificarea relaţiei dintre activitatea neurologică şi evenimentele mentale.

Din perspectiva structuralismului, sarcina psihologiei consta în a dezmembra structurile psihice complexe în elementele lor componente şi a le studia pe fiecare după o serie de criterii (natura, conţinutul, calitatea, intensitatea, durata lor etc.), astfel încât să se ajungă la o mai bună cunoaştere a conştiinţei prin introspecţie.

Funcţionalismul sau „şcoala de la Chicago” a fost promovat de William James (1842-1910) şi de doi dintre studenţii săi: John Dewey (1859-1952) şi James R. Angell (1869-1949). Conform lui James, conştiinţa îndeplineşte importante funcţii adaptative. În consecinţă, funcţionalismul avea ca preocupare importanţa, semnificaţia şi rolul funcţiilor psihice în vederea adaptării individului şi a organismului său la condiţiile de mediu.

Funcţionalismul se opunea „elementismului” caracteristic structuralismului; era interesat de funcţiile proceselor mentale şi comportamentale; de implicaţiile practice ale principiilor sale; a îmbrăţişat o varietate de teme şi metode; era interesat de motivaţie; era interesat mai mult de diferenţele dintre indivizi decât de similarităţi.

William James (1842-1910) afirma că fenomenele mentale şi comportamentul au întotdeauna o funcţie adaptativă. Contrar structuralismului, James vedea conştiinţa ca fiind un flux de evenimente mentale în continuă schimbare, care nu poate fi divizat pentru analiză.

Emoţiile. Conform teoriei James – Lange a emoţiilor (medicul danez Carl George Lange – a emis aceeaşi teorie a emoţiilor în acelaşi timp cu James), individul reacţionează mai întâi comportamental şi apoi are o reacţie emoţională. Astfel se contrazice convingerea tradiţională conform căreia emoţia rezultă din perceperea unui eveniment (de ex., în mod tradiţional, se consideră că la vederea unui urs ne speriem şi fugim; conform lui James, dacă vedem un urs mai întâi fugim şi apoi ne speriem: perceperea ursului determină reacţii corporale care sunt trăite ca emoţii, astfel, emoţiile trăite depind de ceea ce facem). În consecinţă, pentru că oamenii simt în funcţie de modul în care acţionează, ei îşi pot determina emoţiile prin alegerea propriilor acţiuni, de aici sfatul practic: Acţionează în modul în care vrei să simţi!

Sinele. James afirmă că Sinele empiric este tot ceea ce o persoană poate spune că posedă. În concepţia lui, acesta prezintă trei componente:

- sinele material: tot ceea ce posedă individul şi este de natură materială: corpul său, proprietatea

- sinele social: este sinele aşa cum este cunoscut de ceilalţi- sinele spiritual: stările de conştiinţă ale unei persoane, emoţiile care însoţesc aceste

stăriStima de sine. James afirma că stima de sine reprezintă raportul dintre scopurile urmărite

şi scopurile realizate. El afirma că, pentru a creşte stima de sine, individul trebuie fie să aibă cât mai des succes, fie să îşi propună mai puţine scopuri.

Pragmatismul. Pentru James, criteriul major pentru a judeca o idee era acela al utilităţii ideii, şi anume, orice convingere care creează satisfacţie în viaţă trebuie păstrată, indiferent dacă aceasta este ştiinţifică sau religioasă. James aplică această formă de pragmatism şi ideii de „liber arbitru”. Ideea de „liber arbitru” îi crea satisfacţie emoţională, de aceea credea în ea.

Deşi par două orientări psihologice divergente, structuralismul şi funcţionalismul se întâlnesc în concepţia şi metoda introspecţionistă pe care le practicau.

Introspecţia a fost vehement criticată încă de la apariţia ei, iar practicarea ei a determinat contestarea psihologiei ca ştiinţă.

Andre Lalande sintetizează argumentele împotriva introspecţiei:- faptul observat se alterează prin actul însuşi al observaţiei;- stările afective intense sunt mai puţin accesibile observaţiei interne;- prin introspecţie nu se pot sesiza decât fenomenele psihice conştiente, care nu

constituie decât o parte din viaţa psihică a individului;- ideile preconcepute falsifică interpretarea fenomenelor proprii într-o mai mare măsură

decât în observaţia îndreptată asupra altora. O altă critică la adresa introspecţiei este aceea că, sub raport cognitiv, ea este axată pe

rezultatele exterioare ale activităţii intelectuale şi nu oferă informaţii cu privire la mecanismele interne ale acesteia.

Deşi introspecţia a cunoscut o largă răspândire, în psihologie a crescut tot mai mult nevoia de a interveni, de a consilia, a educa şi a reeduca. Reacţiile împotriva introspecţiei nu au întârziat să apară, mai ales în psihologia americană, în locul cercetării vieţii psihice interioare, propunându-se studiul comportamentului.

La începutul secolului al XX-lea, psihologia şi-a pierdut interesul în experienţa subiectivă şi în problema conştiinţei. În schimb, atenţia s-a concentrat asupra comportamentului extern.

Bibliografie:

Aniţei, M. (2007). Istoria psihologiei. Sibiu: Editura Psihomedia.Freedheim, D.K.(editor), Weiner, I.B. (editor-in-chief) (2003). Handbook of psychology,

volume 1, Hystory of psychology. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons.Hergenhahn, B. R. (2000). An introduction to the history of psychology. Wadsworth

Publishing Co.Mânzat, I. (2003). Istoria psihologiei universale (de la Socrate până în zilele noastre),

curs-compendium. Bucureşti: Editura Psyche.Pavelcu, V. (1971). Drama psihologiei, eseu asupra constituirii psihologiei ca ştiinţă.

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.Roeckelein, J. E. (2006). Elsevier's dictionary of psychological theories. Amsterdam: Elsevier.

Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Editura Polirom.

Surse web: Dr. C. George Boeree. (2000). The History of Psychology. http://webspace.ship.edu/cgboer/histsyl.html