istoria decolonizĂrii africii
TRANSCRIPT
VIOREL CRUCEANU
*
ISTORIA DECOLONIZĂRII AFRICII (EMANCIPAREA POLITICĂ A POSESIUNILOR ENGLEZE ŞI
FRANCEZE DIN AFRICA NEAGRĂ)
Consilier editorial: CORNEL GALBEN
Coperta: VASILE POTOLEA
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CRUCEANU, VIOREL
Istoria decolonizării Africii : (emanciparea politică a posesiunilor
engleze şi franceze din Africa Neagră) / Viorel Cruceanu. - Bacău :
Corgal Press, 2009
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-130-002-3
94(6)
De acelaşi autor:
- Quo vadis, Africa?, Bacău, Editura Deşteptarea, 1999;
- Asasinate ale secolului XX. Africa – radiografia
asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002;
- Asasinate ale secolului XX (Asia, Lumea arabă,
America Latină), Bacău, Editura Corgal Press, 2005.
Tehnoredactare: Marius-Alexandru Istina
VIOREL CRUCEANU
ISTORIA DECOLONIZĂRII
AFRICII
(EMANCIPAREA POLITICĂ A POSESIUNILOR
ENGLEZE ŞI FRANCEZE DIN AFRICA NEAGRĂ)
EDITURA CORGAL PRESS BACĂU
2010
PREFAŢĂ
n urmă cu un secol şi jumătate, marele iubitor al
Africii, David Livingstone, afirma că „negrii nu
sunt nici mai buni, nici mai răi, decât semenii lor
din alte regiuni ale globului”. Această constatare,
atât de firească, l-a călăuzit şi pe Viorel Cruceanu în
demersul său ştiinţific, obiectivat într-o inedită lucrare de
istoria Africii (fundamentată pe o teză de doctorat revăzută,
ameliorată şi adăugită). În realitate, autorul ne face părtaşi
la istoria a două lumi, indisolubil legate: cea africană şi cea
europeană. Fidel principiului sine ira et studio, Viorel
Cruceanu ne oferă o abordare nouă asupra colonialismului,
evidenţiind atât aspectele negative, cât şi aspectele pozitive;
ne demonstrează cum, ambele războaie mondiale (practic
două momente ale aceluiaşi ciclu istoric, conform istoricului
francez Maurice Baumont), au reverberat, de o manieră
decisivă, şi asupra evoluţiei Africii; ne introduce în domeniul
gândirii politice, prezentând suportul ideologic
(panafricanismul, gandhismul, marxismul etc.) al trecerii de
la „statul colonial” la „statul postcolonial”; ne
familiarizează cu pleiada de personalităţi africane, unele de
referinţă, implicate în „Renaşterea africană”; în sfârşit, ne
creionează o istorie europeană mai puţin cunoscută (a
crepusculului gloriei coloniale de odinioară), oferindu-ne
ipostaze surprinzătoare cu personalităţi precum Winston
Churchill, Harold MacMillan sau Charles de Gaulle.
Este bine de menţionat că, în România, acestei
Î
Viorel Cruceanu
6
problematici fundamentale a secolului trecut i s-a dedicat
prea puţină atenţie şi prea puţine cercetări serioase, iar
studiile întreprinse din proprie iniţiativă, aproape inexistente,
au păcătuit fie prin analize incomplete, fie prin interpretări
alterate, unilaterale, partizane, deci accentuat subiective sau
restrictive.
În ce mă priveşte nu am cunoştinţă ca alt cercetător
român, în adevăratul sens al cuvântului, să se fi încumetat să
întreprindă o cercetare responsabilă, serioasă, documentată
a problematicii privind decolonizarea teritoriilor britanice şi
franceze din Africa Neagră. O cercetare necesară, motivată
din mai multe puncte de vedere, între altele, deoarece
cunoaşterea Africii, în general, a Africii Negre, în special, a
fost cantonată la periferia preocupărilor si pregătirii noastre,
neexistând nici motivaţie istorică, nici motivaţie geografică.
Domnul Viorel Cruceanu este pasionat, fie-mi admisă
expresia, până la abandonarea de sine de istoria Africii
Negre, motiv pentru care a rezervat şi acordă în continuare,
cu obstinaţie, un timp apreciabil cercetării şi cunoaşterii
acestei istorii, ceea ce i-a permis să clădească un edificiu
ştiinţific credibil, să ajungă la punctul în care poate oferi, nu
numai iubitorilor de istorie, ci şi lumii ştiinţifice în ale
istoriei, o contribuţie valoroasă, de excepţie, originală.
Citind lucrarea, evaluând sursele documentare,
istoriografice, evident, ceea ce i-a stat la îndemână, din
interior şi, cu deosebire din exterior, din Africa mai ales, se
poate constata, o dată mai mult, preocuparea autorului de a
aduce în câmpul istoriografiei contemporane, într-un segment
pe cât de însemnat, pe atât de puţin cunoscut, o rază de
lumină despre ceea ce a fost şi a însemnat fenomenul
decolonizării. Domnia sa a preluat cu discernământ şi cu
vădit spirit critic aprecierile şi interpretările autorilor care l-
Istoria decolonizării Africii
7
au precedat şi ale căror lucrări le-a consultat, dând credit
valorilor care s-au impus prin probitate ştiinţifică şi
obiectivitate, lăsând alături viziunile apologetice, mai vechi
sau mai noi, ca şi pe cele negativiste sau chiar nihiliste.
În deplină cunoştinţă de cauză, domnul Viorel Cruceanu
apreciază că până la începutul anilor ’60 s-a petrecut
perioada favorabilă acumulărilor ideologice şi investigării
căilor care puteau duce la dobândirea neatârnării. Africanii
s-au hrănit la ideologia liberală, au asimilat modelele
asiatice şi nord-africane practicate în procesul emancipării
şi, în bună masură, şi-au format o gândire proprie şi au
recurs la metode şi soluţii proprii, originale, complexe în
strădania lor de a deveni liberi, independenţi. Africanii au
fost receptivi la mişcările şi filosofiile care au contribuit la
pregătirea şi la desfăşurarea procesului de emancipare, între
care panafricanismul, gandhismul, marxismul, „la
négritude”.
Născut ca o mişcare de solidaritate pentru apărarea
rasei africane, panafricanismul a devenit la sfârşitul celui de
al Doilea Război Mondial „o ideologie elaborată de africani
pentru africani”. Dată fiind slăbiciunea fiecarei zone sau
posesiuni coloniale în a-şi impune propria personalitate,
voinţă şi eliberare, panafricanismul a avut o motivaţie
istorică bine determinată, sprijinul reciproc, colaborarea,
efortul, conjugat fiind necesare, ele ducând, între altele, la
crearea unor asocieri, a unor alianţe, federaţii sau regrupări
regionale, mai mult sau mai puţin viabile.
Gandhismul, rezistenţa pasivă si nonviolentă au facut
carieră în posesiunile britanice, însă nu şi în cele franceze. El
a reprezentat, pe de o parte un consistent suport ideologic al
mişcarii de eliberare, pe de altă parte el a trezit din inerţie
puterea britanică, impunându-i un comportament care a
Viorel Cruceanu
8
permis depăşirea suspiciunii şi ostilităţii faţă de forţele
politice africane, până la acceptarea şi recunoaşterea
acestora drept parteneri.
Anticolonialismul radical practicat de statele comuniste
a favorizat influenţa ideilor marxiste în lumea africană, o
influenţă rudimentară, cochetarea cu ideile socialiste şi
solidaritatea cu blocul sovietic fiind mai mult de conjunctură,
de tactică şi de terminologie. Anemicul determinism al
marxismului a fost dovedit de faptul că mişcarea de
regenerare în lumea africană a fost mai radicală în coloniile
britanice, deşi Partidul Comunist din Marea Britanie era
foarte slab, decât în posesiunile franceze, cu toate că pe
scena politică din metropolă activa puternicul Partid
Comunist Francez.
Dacă ideile sau curentele ideologice amintite mai
înainte erau exterioare Africii Negre, negritudinea era fructul
gândirii şi simţirii africane, părinţii ei fiind Léopold Sédar
Senghor, Aimé Césaire, Léon Gontran-Damas, mari
personalităţi culturale, care au definit-o ca fiind „un ecou al
durerii sufletului african, oprimat prin secole”. Evidenţiind
calităţile rasei negre, aceste minţi luminate doreau, sperau să
dobândească recunoaşterea egalitaţii cu stăpânii albi. La
începuturi, ei nu i-au atribuit virtuţi politice, ci morale, etice,
culturale.
Léopold Sédar Senghor definea astfel negritudinea:
„Este ansamblul valorilor economice, politice, intelectuale,
morale, artistice şi sociale ale popoarelor Africii şi ale
minorităţilor negre din America, Asia şi Oceania”, iar Aimé
Césaire scria că „acest cuvânt desemnează o respingere.
Respingerea asimilării culturale. Respingerea unei anumite
imagini a Negrului paşnic, incapabil de a construi o
civilizaţie. Culturalul primează asupra politicului”.
Istoria decolonizării Africii
9
Modalităţile de analiză şi interpretare, urmărirea
comparativă a proceselor desfăşurate în cele două mari arii
coloniale, strădania evidentă de a păstra dreapta judecată în
cântărirea evenimentelor şi a faptelor oamenilor, spiritul critic şi
nu arareori accentele polemice, acurateţea frazei, scriitura
elegantă şi respectul pentru normele şi cerinţele impuse în
conceperea şi construcţia unei întreprinderi ştiinţifice dau măsura
importanţei acestei realizări istoriografice şi nu ezit să cred că
autorul ei este astăzi principalul nostru specialist în istoria Africii
Negre.
Decolonizarea Africii a început la un deceniu după
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Memoria
colectivă a reţinut anul 1960 ca fiind „Anul Africii”
deoarece, atunci, şaptesprezece ţări şi-au dobândit succesiv
neatârnarea. Voinţa de libertate a Africii s-a bucurat de
multă simpatie, inclusiv în România. O lume cvasimitică se
deschidea orizonturilor noastre (deşi ecourile sale
îndepărtate se regăseau în impresiile de la faţa locului ale
unor conaţionali, ispitiţi de necunoscut, precum Sever
Pleniceanu, Ghikuleştii din Comăneşti sau Mihai Tican
Rumano). Publicistica din epocă şi-a manifestat preocuparea
pentru desfăşurările africane. Din nefericire, subordonarea
impusă de factorul politic a alterat considerabil calitatea
discursului tematic, pentru câteva decenii bune.
În prezent, marele continent negru cuprinde 53 de state
suverane. Deşi suntem la ora „satului planetar”, în România
de astăzi atenţia acordată Africii este, în continuare,
dezamăgitoare. România a fost şi rămâne departe de o
profundă cunoaştere a problematicii africane. Neavând o
motivaţie istorică şi nici una geografică, nu s-a intenţionat şi
nici nu s-a promovat posibila formare a unor specialişti în
domeniu. Din această perspectivă, cartea lui Viorel Cruceanu
Viorel Cruceanu
10
reprezintă o adevarată restitutio. Consacrată independenţei
coloniilor engleze şi franceze, Istoria decolonizării Africii
este şi o lucrare iniţiatică: parcurgerea ei ne mediază
cunoaşterea resorturilor intrinseci ale decolonizării, cu
proiecţii pe fundalul diplomaţiei mondiale dominate de
Războiul Rece. Rândurile sale, pasionante şi emoţionante, ne
îndeamnă să fim buni, toleranţi şi mai îngăduitori faţă de
semeni. Un mesaj de nobleţe umană, împărtăşit de Viorel
Cruceanu cu spiritele elevate ce i-au servit de model: Basil
Davidson, Marianne şi Robert Cornevin, Michael Crowder,
Joseph Ki-Zerbo, Albert Adu Boahen, Ali Mazrui, Elikia
M’Bokolo şi, cu o menţiune specială, Simon Malley şi Baffour
Ankomah.
Constantin Buşe
CAPITOLUL I
CONTEXTUL COLONIAL ANGLO-FRANCEZ
ecolul al XX-lea reprezintă perioada cea mai densă
în evenimente din întreaga evoluŝie a continentului
negru. Afirmarea plenară a lumii africane s-a produs
odată cu revendicarea imperativă a dreptului la o
viaŝă liberă. Decolonizarea, desfăşurată progresiv, pe parcursul mai
multor decenii, a permis apariŝia în concertul naŝiunilor a unei noi
şi numeroase familii de state independente. Pentru a înŝelege
profunzimea realităŝilor născute la jumătatea secolului nostru este
necesară rememorarea principalelor momente ale înstăpânirii
coloniale europene.
Raporturile euro-africane sunt vechi de aproape şase veacuri. În
1415, portughezii dornici „să prelungească dincolo de mări elanul
Reconquistei”1
ating ŝărmurile nord-africane la Ceuta (Maroc). Până la
finele secolului al XV-lea ei vor înainta permanent spre sud reuşind să
înconjoare Capul Bunei Speranŝe şi, străbătând Oceanul Indian, să
ajungă în India, în timp ce, genovezul Cristofor Columb, aflat în slujba
Spaniei, poposea în America. Marile descoperiri geografice au adus o
inovaŝie în viaŝa internaŝională: distribuirea teritoriilor extraeuropene.
Primul tratat ce stipula asemenea reglementări a fost cel de la
Tordesillas din 7 iunie 1494. Primind girul autorităŝii catolice supreme
(papa Alexandru al VI-lea Borgia), Portugalia şi Spania îşi împărŝeau
sferele de influenŝă: lusitanii preluau emisfera estică (Africa) în timp
ce hispanicii îşi asumau emisfera vestică (Americile). Lumea nu a
rămas însă, ŝintuită în prevederile tratatului de la Tordesillas. Cu 1 P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris,
Bordas, 1973, p. 120.
S
Viorel Cruceanu
12
trecerea timpului, în Africa s-au ivit noi şi noi concurenŝi: danezii,
olandezii, suedezii, englezii, francezii şi mai apoi germanii.
Dezvoltarea rapidă a capitalismului în Anglia şi Franŝa a permis o
categorică devansare a Portugaliei, rămasă agricolă şi feudală.
Englezii îşi fac apariŝia pe coastele vest-africane din 1553 când,
în ciuda împotrivirii portughezilor, vasele lor comerciale vizitează
Coasta de Aur şi Benin. În 1588, sub domnia reginei Elisabeta I, s-a
eliberat prima chartă pentru negustorii din Liverpool, interesaŝi de
promovarea comerŝului cu Senegambia. La începuturile sale,
expansionismul englez era expresia unui amestec bizar între iniŝiativa
personală, oarecum aventuroasă, a negustorilor şi protecŝia oferită de
stat, care preferă să rămână în expectativă şi să nu intervină direct.
Companiile cu chartă aveau obligaŝia formală să importe produse din
colonii doar pentru metropolă şi, în sens invers, să exporte în colonii
numai produse fabricate în metropolă. Acest angajament le asigura
scutiri vamale şi ajutorul flotei şi armatei regale în caz de nevoie.
Principala atracŝie în Africa o reprezenta comerŝul cu sclavi. Istoricul
Lytton Strachey estima că între 1600-1776 englezii au transportat
3.000.000 de sclavi din care 1.200.000 în West Indies2 (furnizoare de
zahăr, bumbac şi tutun). Încă din epocă se dezvoltă concepŝia potrivit
căreia «munca unui negru face să trăiască patru albi»3. Acum se
impune şi ideea unei prezenŝe permanente pe continentul negru. În
1618, negustorii englezi au fondat Fort James ce a reprezentat punctul
de pornire al unui vast imperiu colonial. Zona litorală a Gambiei
devine prima posesiune engleză în 1630, urmată de întemeierea altor
puncte de sprijin în Senegal şi Coasta de Aur. Academicianul Camil
Mureşanu remarcă faptul că, Revoluŝia declanşată în 1642 şi finalizată
prin „Bill of Rights” din 1688 („Revoluţia glorioasă”) a deschis o
eră nouă şi în perspectiva colonială: „tendinŝa supunerii coloniilor unui
strict control politic şi economic din partea guvernului metropolei”4.
2 Cf. H. Grimal, Histoire de Commonwealth britannique ,Paris, P.U.F., 1971,
p. 28. 3 Ibidem, p. 29.
4 C. Mureşan, Imperiul Britanic, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1967, p. 45.
Istoria decolonizării Africii
13
Mai mult, Revoluŝia industrială a făcut din Anglia liderul de
necontestat al lumii, aşezând „temeliile celei mai mari puteri coloniale
din istorie”5. Epopeea colonială şi-a găsit exponentul în persoana lui
William Pitt jr., care, în cele două ministeriate ale sale (1783-1801 şi
1804-1806), s-a dedicat cu abnegaŝie formării „unui imperiu englez
dincolo de oceane”6. Din 1787 britanicii sunt prezenŝi în Sierra Leone
(teritoriu destinat colonizării cu sclavi eliberaŝi7) proclamat, în 1807,
colonie a Coroanei. Războaiele napoleoniene au deturnat pentru o
vreme atenŝia de la „aventura colonială”. Victoria de la Waterloo şi
Congresul de la Viena (1815) aveau să consfinŝească supremaŝia
europeană a Angliei liberale, conferindu-i „pentru un secol [şi]
stăpânirea necontestată asupra mărilor”8.
Desfiinŝarea sclaviei în metropolă (1807) şi apoi în imperiu
(1834) a permis o revenire în forŝă pe continentul negru sub
pretextul respectării noilor reglementări. Sunt ocupate acum
colonia Capului (1814) şi insulele Mauritius şi Seychelles (1815).
În sudul Africii au mai fost anexate teritoriile Natal (1843) şi
Orange (1848). Semnarea unei convenŝii antisclavagiste cu sultanul
Zanzibarului (1822) a plasat Anglia într-un punct strategic deosebit
de important. În vest, în anul 1850, Coasta de Aur (o fâşie din zona
litorală de circa 100 km lăŝime) devine colonie a Coroanei. Un
deceniu mai târziu (1861) este ocupat, după un bombardament în
toată regula, oraşul Lagos (Nigeria). Ariile de implicare se extind.
În 1868, după mai bine de trei decenii de confruntări cu burii9,
bătrânul rege din Basutoland, Moshoeshoe I (care avea peste 90 de
ani), cere sprijinul englezilor. Teritoriul devine protectorat britanic,
urmat după câŝiva ani de Bechuanaland (1885) şi mai apoi de
Swaziland (1903). Deşi semnarea de acorduri cu şefii locali, care 5 Ibidem, p. 74.
6 A Maurois, Istoria Angliei, Bucureşti, Editura Politică, 1970, vol. 2, p. 149.
7 Numărul sclavilor eliberaŝi a crescut continuu: de la 1.131 în 1792, la 2.000 în
1807, 11.000 în 1825, până la 40.000 (1850) şi chiar 70.000 în 1860. 8 A Maurois, op.cit., p. 177.
9 Pentru amănunte vezi I. Knight, The Impregnable Mountain, în Military
Illustrated, London, no. 171, August 2002, p. 24-31.
Viorel Cruceanu
14
se puneau sub „protecŝie” engleză, era modalitatea preferată,
confruntările militare nu au lipsit. Astfel, până în 1874 s-au purtat
şase războaie cu puternicul regat vest-african Ashanti (în 1874,
englezii ocupă capitala Kumasi, dar, după ce percep o consistentă
sumă de bani, se retrag)10. În zona australă a continentului, ei
reuşesc să aducă sub ascultare, în 1877, Zululand, războinicul stat
creat de celebrul Shaka Zulu11
. Se confirmă cu destul temei,
aserŝiunea lui Maurice Baumont după care „pacifistă în Europa,
Anglia este belicoasă peste mări”12
. Totuşi, în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, în plină atmosferă liberală, s-a constituit un
curent nefavorabil politicii coloniale. Astfel, în 1823, economistul
James Hume afirma: «coloniile, departe de a contribui la o întărire
a forŝelor, nu reprezintă decât un motiv de slăbiciune»13
. La rândul
lor, liber-schimbiştii Şcolii economice din Manchester susŝineau
„inutilitatea” posesiunilor de peste mări, pentru ca, în 1863, să se
afirme tranşant că «Imperiul este o povară pentru metropolă»14
. Se
dezvoltă ideea conform căreia rolul Marii Britanii era doar acela de
a pregăti coloniile pentru a deveni state independente. Urmarea
este că, în 1865, un comitet parlamentar, însărcinat cu studierea
situaŝiei din Africa de Vest engleză, sugera „încurajarea
băştinaşilor să-şi dezvolte acele însuşiri care ar face tot mai mult
posibil să li se transfere întreaga conducere a administraŝiei”15
.
Schimbarea de atitudine s-a produs în 1870, anul începerii 10
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Regatul Ashanti, un stat reprezentativ
pentru Africa tradiţională, în Historia, nr. 74, febr. 2008, p. 39-44. 11
Vezi P. Alexandre, La guerre des Zoulou, în L’Histoire, no. 142, mars 1991, p.
32- 40. 12
M. Baumont, L’Essor industriel et l’imperialisme colonial, Paris, F.Alcan, 1937,
p. 61. 13
J. Crokaert, Histoire de l’empire britannique, Paris, Flammarion, 1947, p.
355; vezi şi F. McDonough, Imperiul Britanic, 1815-1914, Bucureşti, Editura
All, 1998, p. 40. 14
J. Crokaert, op.cit., p. 355. 15
E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, Editura
Minerva, 1981, vol. 2, p. 274.
Istoria decolonizării Africii
15
vijelioasei ascensiuni a Germaniei. Trecerea la „era imperialistă” a
determinat şi o nouă poziŝie faŝă de colonii. Ele nu mai sunt o
„povară” ci, din contră, simbolul puterii britanice. Se impune
doctrina potrivit căreia „Imperiul britanic trebuie să devină un stat
pluricontinental”16
. Apologeŝii acestei doctrine, istoricii Charles
Dilke, John Robert Seeley şi James Anthony Froude vorbesc
despre „Marea Anglie”, despre „Statul universal” (World State)17
văzut ca un «imperiu dispersat în lume, dar format de un mare
popor, unit prin sânge, limbă, religie şi lege»18
sau despre
„imperiul oceanic” ori „confederaŝia imperială”19
.
Conceptele imperiale au dobândit o deosebită consistenŝă sub
impulsul liderului conservator Benjamin Disraëli. Încă în 1863, pe
băncile parlamentului, Disraëli afirma: «Imperiul nostru colonial
este un patrimoniu naŝional»20
. Ajuns la guvernare (1874-1880),
completa: «după opinia mea, un ministru nu-şi face datoria dacă
neglijează ocazia ce i se oferă de a reconstrui atât cât este posibil
Imperiul nostru colonial»21
. În deplin acord cu propriile declaraŝii,
Disraëli a slujit cu devotament Coroana, purtată atunci de regina
Victoria (1837-1901). Unii istorici consideră că în timpul „epocii
victoriene” s-a produs o veritabilă „revoluţie colonială”22
(în 1876,
Victoria a fost încoronată, cu nedisimulată mândrie, împărăteasă a
Indiei). Revigorarea apetitului colonial al Angliei îl îndemna pe
Disraëli să se adreseze laudativ Camerei Lorzilor: «Nimic nu poate
fi comparat cu Imperiul Britanic, nici în istoria veche şi nici în
istoria zilelor noastre. Nici Caesar şi nici Charlemagne nu au
condus destinele unei asemenea puteri. Provinciile sale se întind pe 16
C. Mureşan, Al. Vianu, R. Păiuşan, Downing Street 10, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1984, p. 166. 17
Cf. P.F. Gonidec, L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1970, p.
54. 18
Cf. H. Grimal, op.cit., p. 62. 19
C. Mureşan, op.cit., p. 272. 20
Cf. J. Crokaert, op.cit., p. 365. 21
Ibidem, p. 364. 22
Ibidem, p. 303.
Viorel Cruceanu
16
toate latitudinile iar drapelul său flutură pe toate mările»23
. Cifrele
confirmă realitatea: dacă în 1841, imperiul se întindea pe o
suprafaŝă de 8.000.000 mile pătrate şi cuprindea o populaŝie de
203.000.000 locuitori, şase decenii mai târziu, la moartea reginei
Victoria, el atingea 385.000.000 locuitori, răspândiŝi pe 11.000.000
mile pătrate24
. Opera lui Disraëli a fost continuată de o manieră
spectaculoasă de Robert A.T. Gascoyne-Cecil, lord Salisbury, care
s-a comportat „cu responsabilitate, cu o temeinică informaŝie şi cu
ambiŝia de a imprima deciziilor sale un spirit riguros ştiinŝific”25
.
Lordul Salisbury a format trei guverne (iunie 1885-ianuarie 1886,
august 1886-august 1892 şi iunie 1895-iulie 1902), ce coincid cu o
prezenŝă foarte activă a Angliei în Africa; în ultimul cabinet,
responsabil al Colonial Office a fost Joseph Chamberlain, ale cărui
gânduri şi fapte şi-au găsit reflectare în convingerea că «suntem o
rasă conducătoare, predestinată prin calităŝile şi virtuŝile noastre să
ne întindem în lume»26
. Mistica imperială britanică reverbera şi în
concepŝia că Africa este «un continent inventat de providenŝă
pentru a sâcâi Foreign Office-ul”27. Participantă la Conferinŝa
colonială de la Berlin (1884-1885), diplomaŝia britanică s-a
bucurat de o poziŝie privilegiată, impunându-se constatarea că,
„dacă centrul politicii europene este la Berlin, centrul politicii
mondiale se află la Londra”28
. Conferinŝa, asupra căreia vom
reveni, a iniŝiat principiul împărŝirii continentului negru între
puterile europene. Anglia lordului Salisbury şi-a asigurat controlul
asupra unor vaste întinderi africane. Prioritară s-a dovedit a fi zona
australă a Africii ce a stârnit preocuparea englezilor mai ales din
1868, când s-au descoperit diamante la Kimberley. Aici a făcut
carieră celebrul Cecil Rhodes care, în 1871, şi-a întrerupt studiile 23
Ibidem, p. 365. 24
Ibidem, p. 303. 25
C. Mureşan, Al. Vianu, R. Păiuşan, op.cit., p. 179. 26
H. Grimal, op.cit.., p. 63; F.McDonough, op.cit., p. 100-102. 27
A. Maurois, op.cit., p. 271. 28
M. Baumont, op.cit., p. 16.
Istoria decolonizării Africii
17
la Oxford plecând în Natal să-şi îngrijească sănătatea şubrezită.
Fire mercantilă, Rhodes intră în afaceri cu diamante dobândind o
avere considerabilă. În paralel cu grija pentru propria prosperitate,
el a manifestat un deosebit interes pentru gloria Angliei în această
parte a lumii. În 1889, Rhodes întemeiază „British South Africa
Company”, cu drepturi depline de exploatare în teritoriile cuprinse
între râurile Limpopo şi Zambezi. În urma încheierii de acorduri cu
şefii locali, dar şi a înfrângerii războinicilor din Matabeleland
(1893) şi a răscoalei populaŝiei din Mashonaland (1896-1897), el
pune bazele unei întinse colonii care îi va purta numele: Rhodesia
(ulterior, împărŝită în două: Rhodesia de Nord şi Rhodesia de Sud,
administrate direct de Coroană). În imediata vecinătate, la cererea
misionarilor scoŝieni, prezenŝi aici în număr mare, Nyassaland
devine protectorat englez în 1891. Prezenŝa britanică acoperea
deci, în Africa australă, coloniile Capului, Natal şi Orange,
protectoratele Basutoland, Bechuanaland şi Swaziland, precum şi
noile anexiuni, Rhodesia şi Nyassaland. Se închega astfel viziunea
colonialistă a lui Cecil Rhodes care preconiza un imperiu englez
neîntrerupt „de la Cap la Cairo”. În Africa de Est, activa din 1886
„Imperial British East Africa Company” căreia, din 1893, i se va
substitui guvernul englez. Acŝionând cu energie, acesta obŝine
recunoaşterea protectoratului asupra Ugandei în august 1894,
pentru ca, de la 1 iulie 1895, să înfiinŝeze şi un „Protectorat
britanic al Africii Orientale”, teritoriu cunoscut apoi sub numele de
Kenya (în prealabil, prin acordul din vara lui 1890, englezii şi
germanii îşi delimitaseră sferele de influenŝă). Achiziŝiile est-
africane se adăugau uneia mai vechi, Somaliland (1884), care avea
o excelentă poziŝie strategică, asigurând controlul asupra Golfului
Aden şi al strâmtorii Bab-el-Mandeb (intrarea şi ieşirea din Marea
Roşie ).
În Africa de Vest, după al şaptelea război cu regatul Ashanti,
englezii ocupă, la 17 ianuarie 1896, capitala Kumasi. Împreună cu
„Teritoriile din Nord”, regatul va fi inclus coloniei Coasta de Aur.
Doi ani mai târziu, la 14 iunie 1898, se semnează o convenŝie cu
Viorel Cruceanu
18
Franŝa ce delimita Nigeria de posesiunile franceze înconjurătoare.
La 1 ianuarie 1900, guvernul Salisbury răscumpără charta „Royal
Niger Company” şi uriaşa Nigerie devine colonie a Coroanei (ea va
cunoaşte o suită de reorganizări administrative, astfel încât, în
1914, Nigeria de Nord, Nigeria de Sud şi Lagos devin „Colonia şi
protectoratul Nigeriei”). Încheierea primului război mondial a fost
favorabilă Angliei şi pe plan colonial. Ea prelua sub mandat, oferit
de Liga Naŝiunilor, o parte a fostelor posesiuni germane din Africa:
Tanganyika (ce a permis realizarea „axei Cap-Cairo”), o treime din
Togo şi o cincime din Camerun. Astfel, în 1918, Anglia stăpânea
în Africa o suprafaŝă de 9.946.886 km2, ce reprezenta 27% din
întinderea întregului Imperiu. Pentru a oferi o imagine clară asupra
ceea ce a însemnat „revoluŝia colonială” engleză apelăm la Acad.
Camil Mureşanu: „După sfârşitul primului război mondial, când
survine momentul expansiunii maxime, Imperiul britanic avea o
suprafaŝă de 36 milioane km2 şi o populaŝie de peste 450 de
milioane. Ocupa aproape un sfert din suprafaŝa uscatului; a cincea
parte din locuitorii de atunci ai globului trăiau în cuprinsul său. Era
de şapte ori mai mare decât Imperiul Roman în culmea puterii şi de
trei ori mai vast decât fuseseră vreodată Imperiul chinez, Califatul
arab, Statul mongol sau Imperiul colonial spaniol”29
. Acest colos
producea în 1939 „jumătate din producŝia mondială de orez, cacao,
ceai, lână, cauciuc, cositor, mangan, trei sferturi din cea de aur şi
nichel, o treime din cea de aramă, cărbune şi zahăr şi 15% din
producŝia de grâu, carne, unt, bumbac, fier şi oŝel”30
. Pe bună
dreptate s-a afirmat, deşi tonul este apologetic, că prin «colonizarea
britanică, imperialismul european şi-a găsit expresia sa cea mai
originală şi universală»31
.
Revenind la Africa Neagră, să surprindem într-un tabel 29
C. Mureşan, op.cit., p. 5 ; J. Crokaert vorbeşte de 563.000.000 locuitori ce
echivalau cu un sfert din populaŝia globului. Datele imperiului contrastează cu
cei doar 229.850 km2 şi 45.000.000 locuitori ai metropolei .
30 J. Crokaert, op.cit., p. 16 ; C. Mureşan, op.cit., p. 368.
31 J. Crokaert, op.cit., p. 58.
Istoria decolonizării Africii
19
sinoptic posesiunile britanice, aşa cum se prezentau ele în prima
jumătate a secolului al XX-lea:
Regiunea Ţara Suprafaţa
(km2)
Populaţia (loc.) Capitala
1925 1950
Africa de
Vest
Coasta de Aur
(Ghana) 238.537 2.000.000 4.275.000 Accra
Gambia 11.295 210.500 263.000 Bathurst
Nigeria 923.769 18.070.000 34.330.000 Lagos
Sierra Leone 71.740 1.540.000 2.004.000 Freetown
Africa de
Est
Kenya 582.647 2.602.000 6.018.000 Mombassa,
apoi Nairobi
Somaliland 176.000 344.000 - Hargeissa
Tanganyika 942.626 4.320.000 8.310.000 Dar es
Salaam
Uganda 236.036 3.160.000 5.199.000 Entebbe
Africa
Australă
Basutoland
(Lesotho) 30.355 499.000 588.000 Maseru
Bechuanaland
(Botswana) 600.372 153.000 420.000 Mafeking
Nyassaland
(Malawi) 118.484 1.208.000 2.500.000 Blantyre
Rhodesia de
Nord (Zambia) 752.614 996.000 2.440.000
Livingstone,
apoi Lusaka
Rhodesia de
Sud
(Zimbabwe)
390.245 1.244.000 3.170.000 Salisbury
Swaziland 17.363 113.000 195.000 Mbabane
Africa
insulară
Mauritius 2.045 385.000 465.000 Port Louis
Seychelles 277 26.800 32.150 Victoria
Zanzibar 2.461 129.150 - Zanzibar
Alte
teritorii
Camerun brit. 89.720 - - Lagos
Togo brit. 30.000 - - Accra
Prezenŝa colonială a Franŝei în Africa se datorează marelui
Richelieu. În 1633, cardinalul acorda un monopol pe 10 ani
„Companiei negustorilor din Rouen” pentru promovarea
comerŝului cu Senegambia. În 1638, francezii întemeiază prima
aşezare (un fort, cu funcŝii comerciale şi militare) la gurile
fluviului Senegal. Doi ani mai târziu, soseşte aici cavalerul de
Boufflers, cel dintâi guvernator al Senegalului. Scopul prezenŝei
Viorel Cruceanu
20
negustorilor francezi pe coastele vest-africane l-a reprezentat tot
comerŝul cu sclavi. Africanii procuraŝi, sau capturaŝi, erau
transportaŝi şi vânduŝi în Antile, în schimbul zahărului şi romului,
produse mult solicitate în Europa. Timp de aproape două secole,
contactele franceze cu Africa se vor mărgini doar la ŝărmurile
senegaleze. Marea Revoluŝie (care a decretat desfiinŝarea sclaviei)
şi epopeea imperială au ŝinut Franŝa departe de continentul negru.
Interesant este faptul că, tocmai Napoleon I, atât de absorbit de
problemele europene, a sesizat importanŝa strategică a Senegalului.
În 1802, an în care a reintrodus sclavia, primul consul de atunci îi
scria guvernatorului: «nu este îndeajuns ca Senegalul să existe ca
un simplu ŝăruş al Republicii împlântat în bogatele teritorii ale
Africii; el trebuie să devină o bază de extindere, folosind orice
formă posibilă de contacte»32
. Genialul om politic a probat, o dată
în plus, intuiŝia excepŝională a faptelor: de aici va începe edificarea
imperiului colonial francez, după numirea ca guvernator în 1854 a
lui Louis Faidherbe considerat drept „marele iniŝiator al Africii
tropicale franceze”33
.
Deoarece englezii deŝineau cele mai favorabile poziŝii pe
coasta vest-africană, Faidherbe a optat pentru penetrarea zonelor de
interior, preferând, cum s-a spus, zona „sudaneză” celei
„guineeze”34
. S-a născut astfel ideea constituirii unei vaste Africi
franceze care să se întindă de la Oceanul Atlantic până la Marea
Roşie. Spre deosebire de englezi care au ştiut să-şi impună
prezenŝa prin mijloace predominant paşnice, francezii au trebuit să
abuzeze frecvent de forŝa armelor. Un moment de referinŝă în
tendinŝele expansioniste extra-europene ale Franŝei l-a reprezentat
dezastrul de la Sedan din 1870. Istoricul Henri Brunschwig scrie că 32
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 159. 33
H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, P.U.F.,
1970, p. 53. 34
P. Bertaux, op.cit., p. 197; vezi şi J. Madaule, Istoria Franţei, Bucureşti,
Editura Politică, 1973, vol. 2., p. 323.
Istoria decolonizării Africii
21
înfrângerea a creat francezilor un „complex naŝionalist”35
. Ea a
provocat o resurecŝie colonialistă ce „exprima voinŝa de recuperare
a demnităŝii pierdute pe câmpurile de bătălie din 1871 (sic!)”36
. O
asemenea reacŝie convenea de minune cancelarului german Otto
von Bismarck, ce vedea în aceasta o defulare, o canalizare în
compensaŝie a frustrărilor cauzate de pierderea Alsaciei şi Lorenei.
Prin urmare, încurajată de fostul inamic, Franŝa îşi asumă un rol
colonial sporit. Campionul politicii coloniale franceze a fost Jules
Ferry (de două ori prim-ministru: 23 septembrie 1880-10
noiembrie 1881 şi 21 februarie 1883-30 martie 1885), considerat
„unul dintre cei mai desăvârşiŝi oameni de stat din câŝi au
contribuit la făurirea destinelor Franŝei”37
. El a lansat în versiune
franceză cele trei teme fundamentale ale naŝionalismului
expansionist european de la sfârşitul secolului al XIX-lea:
argumentul umanitar (civilizarea raselor inferioare), al prestigiului
politic (redobândirea gloriei Franŝei) şi cel al necesităŝilor
economice (care prezenta teritoriile coloniale ca furnizoare de
materii prime şi piaŝă suplimentară în desfacerea produselor
metropolitane). Pe un ton paternalist, J. Ferry declara: «este vorba
de viitorul următorilor cincizeci sau o sută de ani (...) ce vor fi
moştenirea copiilor noştri»38
. După Conferinŝa colonială de la Berlin
(1884-1885), trupele franceze conduse de ofiŝeri precum Archinard,
Binger sau Marchand s-au lansat în lungi şi sângeroase campanii în
Africa. Întâietate a avut Sudanul vest-african considerat „cheia de boltă a
colonizării franceze în Africa Occidentală”39
. Întrucât interesele franceze
şi cele engleze se ciocneau pe Niger, cancelariile diplomatice de la Paris 35
H. Brunschwig, L’Afrique noire au temps de l’Empire français, Paris,
Denoël, 1988, p. 194. 36
Ibidem, p. 195. 37
J. Madaule, op.cit., vol. 3, p. 29. 38
M. Baumont, op.cit., p. 58; L’impérialisme français, Paris, Maspero, 1980,
p. 17; vezi şi discursul lui J. Ferry din 28 iulie 1885 în Camera Deputaŝilor, în
Recueil de textes d’histoire pour l’enseignement secondaire, tome V,
L’Epoque Contemporaine (1871-1945), Paris, H. Dessain, 1960, p. 189-192. 39
P. Bertaux, op.cit., p. 200.
Viorel Cruceanu
22
şi Londra au semnat o convenŝie, la 5 august 1890, care delimita zonele
de influenŝă la marginea Saharei şi care i-a prilejuit lordului Salisbury o
remarcă ironică: «să lăsăm cocoşul galic să scurme în nisip»40
.
Francezii, liniştiŝi în ce priveşte Anglia, şi-au impus prin presiuni
militare controlul în Sudanul vest-african (1890), Coasta de Fildeş
(1893), Dahomey (1894) – după doi ani de lupte cu regatul Abomey, în
regatul Mossi (Volta Superioară – 1896) şi în Guineea (1898), după 7
ani de neîntrerupte războaie cu legendarul erou vest-african Samory
Touré41
(capturat în 1898 şi deportat în Gabon unde moare în 1900).
Paralel cu operaŝiunile din Africa de Vest, forŝe franceze au acŝionat şi în
Oceanul Indian, unde, la 30 septembrie 1895, este ocupat Tananarive şi
impus protectoratul asupra Madagascarului.
Francezii s-au preocupat şi de regiunile Africii centrale. Încă
din 1844 se instalaseră în estuarul Gabonului, penetrând lent către
interior. Iniŝiatorul operaŝiunii a fost ofiŝerul de marină Pierre
Savorgnan de Brazza ce dorea sincer deschiderea Africii
cunoaşterii, opunându-se „brutalităŝilor pacificării militare”42
şi
care, din 1886, devine comisar general al Congo-ului francez .
După Gabon şi Congo a urmat anexarea Oubangui-Chari (1891)
şi apoi cucerirea întinsului Ciad, încheiată abia în 1900. Pe coasta est-
africană, francezii s-au infiltrat în vremea construirii canalului Suez în
teritoriile Obock şi Tadjura, transformate în 1884 în colonia Somalia
franceză. Teoretic, Somalia franceză era destinată a fi punctul terminus
al preconizatului imperiu de la Atlantic la Marea Roşie. Planul nu a
putut fi realizat datorită prezenŝei engleze în Sudanul est-african.
Expediŝia căpitanului Marchand, plecat în 1897 de la Brazzaville,
determină celebrul incident de la Fashoda (600 km de Khartum) din
iulie-august 1898; francezii cedează în faŝa fermităŝii englezului 40
P. Guillaume, Le monde colonial, XIXe - XX
e siècle, Paris, A. Colin, 1974, p.
45. 41
Y. Person, Samori, construction et chute d’un empire, în Les Africains,
tome I, Editions J.A., 1977, p. 249-285. 42
L’Afrique Noire contemporaine (direction de Marcel Merle), Paris, A.
Colin, 1968, p. 123.
Istoria decolonizării Africii
23
Kitchener şi renunŝă la crearea „Axei Dakar-Djibouti”.
Eşecul militar a fost compensat cu o febrilă activitate diplomatică,
orchestrată de „arhitectul” capitulării, ministrul de externe Théophile
Delcassé. Poziŝia sa raŝională a permis, treptat, o „reconciliere istorică”
anglo-franceză, obiectivată prin încheierea „Antantei Cordiale”, din
1904. Însă, consecinŝa imediată a reprezentat-o delimitarea sferelor de
influenŝă în zonă. Astfel, la 21 ianuarie 1899, ambasadorul francez la
Londra, Paul Cambon, îi scria lui Delcassé că, retragerea franceză din
Bahr el Ghazal „va fi amplu compensată (subl.ns.) prin recunoaşterea
autorităŝii noastre asupra tuturor regiunilor care se întind la nord şi la sud
de lacul Ciad”43
. Şeful diplomaŝiei franceze se dovedea mulŝumit şi-i
sugera lui Cambon să obŝină un angajament britanic similar şi în ce
priveşte regiunile Kanem, Ouadaï şi Baguirmi, din extremitatea nordică
a Ciadului44
. Răspunsul favorabil al guvernului englez a permis
semnarea acordului din 21 martie 1899, de către Cambon şi marchizul
Salisbury, privind „delimitarea Africii centrale [franceze] între
Tripolitania [ce aparŝinea Imperiului Otoman – nota ns.] şi Statul
independent Congo [posesiune a regelui belgian Léopold al II-lea – nota
ns.]”45
. Franŝa şi-a organizat imperiul african în două mari federaŝii:
coloniile vest-africane au fost reunite, între 1895 -1905, în Africa
Occidentală Franceză (AOF), iar cele din regiunea central-africană, în
1910, în Africa Ecuatorială Franceză (AEF). Coloniile africane
reprezentau partea cea mai consistentă a Imperiului colonial francez ce
avea o suprafaŝă totală de 12.000.000 km2 şi o populaŝie de 55.000.000
locuitori46
. Comparativ cu opera similară a Angliei, Imperiul de peste
mări al Franŝei era de trei ori mai restrâns şi de nouă ori mai puŝin
populat. Faptul a generat un sentiment de amărăciune francezilor,
raportat la vocaŝia universalităŝii cu care se mândreau englezii. Cu vădit 43
Documents Diplomatiques Français (1871-1914), 1ère
série (1871-1900),
Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome XV, doc. 38, p. 61-62 (următoarele
trimiteri la această colecŝie vor fi prescurtate DDF). 44
Ibidem, doc. 43, p. 68. 45
Ibidem, doc. 122, p. 188; vezi şi textul declaraŝiei anglo-franceze la p. 189-
190. 46
C. Fidel, La Paix Coloniale Française, Paris, Sirey, 1918, p. 5.
Viorel Cruceanu
24
regret, Camille Fidel constata că „în Franŝa nu există o opinie colonială,
un sentiment colonial”; şi, ca să sublinieze dimensiunile contrastului,
adăuga că, în timp ce „la Paris ai senzaŝia că te afli doar în capitala
Franŝei, la Londra ai impresia că eşti în capitala Imperiului britanic”47
.
Dar, ca şi Imperiul britanic, Imperiul colonial francez a fost o creaŝie ce a
rezistat până în 1960.
Iată, în cele ce urmează, un tablou complet al Africii negre
franceze:
Forma de
organizare
administrativă
Ţara Suprafaţa
(km2)
Populaţia (loc.)
Capitala 1925 1950
Africa
Occidentală
Franceză
(AOF)
Coasta de
Fildeş 322.463 1.725.000 2.170.000 Abidjan
Dahomey
(Benin) 112.622 1.095.000 1.570.000 Porto-Novo
Guineea 245.857 2.096.000 2.570.000 Conakry
Mauritania 1.030.700 289.200 800.000 Dakar
(Senegal)
Niger 1.267.000 1.218.000 2.550.000 Niamey
(1926)
Senegal 196.192 1.358.000 2.840.000 Dakar
Sudan
(Mali) 1.240.000 2.635.000 3.445.000 Bamako
Volta
Superioară
(Burkina
Faso)
274.200 2.240.000 3.128.000 Ouagadougou
Africa
Ecuatorială
Franceză
(AEF)
Ciad 1.284.00 1.300.000 2.460.000 Fort Lamy
Gabon 267.667 389.000 430.000 Libreville
Moyen
Congo
(Congo)
342.000 695.000 650.000 Brazzaville
Oubangui-
Chari
(Republica
Centrafrica)
622.984 1.066.000 1.072.200 Bangui
47
Ibidem, p. 6.
Istoria decolonizării Africii
25
Teritorii sub
mandat (tutelă)
Togo 56.000 742.000 1.440.000 Lomé
Camerun 475.442 2.770.000 3.558.000 Yaoundé
Protectorat
Teritoriul
Afar şi Issa
(Djibouti)
21.783 23.000 81.000
(1960) Djibouti
Africa franceză
insulară
Comore 2.171 - 183.000
(1958) Moroni
Madagascar 587.041. 3.759.00 4.260.000 Tananarive
Am constatat mai sus o intensificare a prezenŝei europene în
Africa după Conferinŝa colonială de la Berlin. Obişnuinŝa
convocării de congrese şi conferinŝe diplomatice consacrate
marilor probleme internaŝionale este un produs al epocii
moderne48
. De la pacea westfalică (1648) şi până la primul război
mondial, diplomaŝia europeană se întrunea periodic (Viena, Paris,
Berlin, etc.), făcând şi desfăcând tratate, în spiritul ideii
„echilibrului de forţe“. Se considera că «echilibrul politic dintre
marile puteri este singura modalitate de asigurare a liniştii şi
siguranŝei statelor europene»49
.
Exegeŝi ai diplomaŝiei au constatat că, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, acest principiu era dublat de aşa-numita
„răspundere colectivă” ce amplifica rolul marilor puteri, până
acolo încât, dreptul la intervenŝie devenea «un principiu general
acceptat»50
. Într-un asemenea context trebuie privită şi reuniunea
colonială de la Berlin, desfăşurată între 15 noiembrie 1884 şi 25
februarie 1885 şi „onorată” de participarea a 15 ŝări: Belgia,
Danemarca, Germania, Anglia, Franŝa, Italia, Olanda, Norvegia,
Austro-Ungaria, Rusia, Suedia, Spania, Turcia, S.U.A. şi
Portugalia. Împărtăşim părerea conform căreia ea a reprezentat o
„recunoaştere a faptului că problemele coloniale au de acum 48
N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă,
Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1984, p. 12-13 . 49
Ibidem, p. 17. 50
Ibidem, p. 33.
Viorel Cruceanu
26
înainte un rol esenŝial în relaŝiile internaŝionale”51
. Scopul declarat
al Conferinŝei se dorea modest: «a găsi condiŝiile cele mai
favorabile dezvoltării comerŝului şi civilizaŝiei în anumite regiuni
ale Africii»52
. Este cert însă că un astfel de obiectiv nu era posibil
fără «a stabili o reglementare internaŝională în legătură cu
împărŝirea teritoriilor africane»53
, fapt ce presupunea o ingerinŝă
directă şi permanentă a puterilor europene interesate. Conferinŝa
colonială de la Berlin este reflectată pe larg, dar diferit, în
istoriografia de specialitate. Ne vom opri asupra câtorva păreri.
Autoarea germană Gisela Bonn consideră că statele coloniale
africane, constituite în anii ce au urmat Conferinŝei, reprezentau „o
prelungire pe continentul negru a echilibrului de forŝe din
Europa”54
. O idee asemănătoare, dar mai nuanŝată, întâlnim şi la
francezii Robert şi Marianne Cornevin care subliniază că „raportul
de forŝe din Europa a determinat, în acea epocă, întinderea şi
repartiŝia diferitelor domenii coloniale”55
. Deşi la prima vedere par
corecte, aceste afirmaŝii trebuie amendate. Distribuirea statelor
coloniale africane oglindea fără putinŝă de tăgadă preponderenŝa
zdrobitoare a Angliei şi Franŝei. Or, după 1880, când s-au
desăvârşit marile imperii coloniale, raportul de forŝe din Europa se
schimbase în favoarea Germaniei. Opinăm deci, că ordinea
colonială de pe continentul negru reflecta un raport de forŝe ce
corespundea primei jumătăŝi a veacului al XIX-lea. Pentru
Germania lui Bismarck, care, devansată în timp de Anglia şi
Franŝa, va dobândi puŝine teritorii africane (Togo, Camerun, Africa 51
P. Guillaume, op.cit., p. 40. 52
M. Baumont, op.cit., p. 97. 53
I. Baba Kaké, L’Afrique coloniale. De la Conférence de Berlin (1885) aux
indépendances, Paris, A.B.C., 1977, p. 29; C. Şerban, Împărţirea Africii de
către colonialiştii europeni, în Revista de istorie, tomul 29, nr. 5, 1976, p.713-
732; M.J. Belasco, H.E. Hammond, The New Africa. History, Culture,
People, Bronxville-New York, C.B.C., 1968, p. 70. 54
G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966, p. 198. 55
R. şi M. Cornevin, Histoire de l’Afrique des origines à la deuxième guerre
mondiale, Paris, Payot, 1974, p. 296.
Istoria decolonizării Africii
27
de Sud-Vest şi Tanganyika), Conferinŝa are o altă semnificaŝie: ea
a reprezentat „ocazia marcării locului noului Reich german în
politica mondială”56
. Un punct de vedere mai recent sugerează că
întâlnirea celor cincisprezece de la Berlin poate fi privită ca „un fel
de Yalta a secolului al XIX-lea”57
, fiind vorba în esenŝă tot de
stabilirea „sferelor de influenŝă”. Din cele două articole consacrate
în România evenimentului de la Berlin, ne-am oprit la afirmaŝia lui
Constantin Şerban după care Conferinŝa a urmărit „să stabilească
în realitate un statut internaŝional privind împărŝirea în general a
Africii”58
. Finalitatea actului diplomatic de la Berlin permite o
convergenŝă a majorităŝii interpretărilor vis-à-vis de oficializarea
doctrinei germane a „hinterland”-ului: orice putere europeană
stabilită pe coastă are drepturi speciale asupra teritoriilor din
interior până la întâlnirea cu o altă zonă de rezervare europeană. O
tendinŝă de minimalizare a importanŝei Conferinŝei am întâlnit la
francezul H. Brunschwig, de altfel un profund cunoscător al
realităŝilor africane. El insistă pe faptul că dezbaterile s-au axat pe
libertatea navigaŝiei pe Niger şi libertatea comerŝului în bazinul
fluviului Congo. Referitor la delimitările teritoriale, istoricul
francez insistă pe aspectul că ele aveau în vedere numai „regiunile
de coastă”59
. Henri Brunschwig respinge obişnuinŝa africaniştilor
de a considera doctrina „hinterland”-ului ca un produs al
Conferinŝei de la Berlin, argumentând că termenul a fost utilizat
prima oară în 1918 şi nu de un specialist în probleme africane ci de
unul în probleme latino-americane. Propunându-şi să spulbere
„mitul” Conferinŝei, autorul conchide că şi aşa acesteia nu i s-a
acordat „prea mare importanŝă în epocă”60
. Pentru a accede la
concluzii viabile din confruntarea diferitelor opinii, am apelat la 56
P. Bertaux, op.cit., p. 172. 57
La colonisation: rupture ou parenthèse? (direction de Marc H. Piault),
Paris, L‟Harmattan, 1987, p. 5. 58
C. Şerban, op.cit., p. 723; vezi şi A. Filimon, E. Făină, Conferinţa colonială
de la Berlin, în Revista de istorie, tomul 38, nr. 2, 1985, p. 179-195. 59
H. Brunschwig, op.cit., p. 11. 60
Ibidem.
Viorel Cruceanu
28
textul „Actului General” al Conferinŝei de la Berlin. Astfel,
Capitolul al VI-lea al documentului, ce cuprinde articolele 34 şi
35, îşi propune să introducă în relaŝiile dintre puterile europene
„reguli uniforme, relative la anexiunile ce vor putea avea loc în
viitor pe coastele continentului negru”61
. Formularea confirmă
aprecierile lui H. Brunschwig, la fel ca şi art. 34 ce statua: «Puterea
care, de acum înainte, va lua în stăpânire un teritoriu de pe coastele
continentului african situat în afara posesiunilor sale actuale, sau
care, neavând până acum reuşeşte să achiziŝioneze un teritoriu, sau
Puterea care, îşi va asuma un protectorat, va însoŝi actul respectiv
de o notificare adresată celorlalte Puteri semnatare ale prezentului
Act cu scopul de a-i conferi valoare, dacă se vor produce
reclamaŝii»62.
. Care este însemnătatea art. 34? În primul rând, el
lansează ideea ocupării tuturor teritoriilor de pe coastă, deci şi a
celor rămase „în afara posesiunilor actuale”. Considerăm, fără cea
mai mică îndoială, că stăpânirea deplină era începutul unei
operaŝiuni sistematice vizând întregul continent. În al doilea rând,
art. 34 fixa o conduită a însuşirii de teritorii. Înaintarea unei
„notificări” urmărea prevenirea ciocnirii intereselor şi în acelaşi
timp cauŝiona stăpânirea unui teritoriu. În al treilea rând, art. 34
dovedeşte un succes al diplomaŝiei germane; formularea „neavând
până acum, reuşeşte să achiziŝioneze un teritoriu” reprezintă clauza
prin care Germania se putea infiltra în Africa. În tradiŝia stăpânirii
germane, proprietatea asupra unui „teritoriu” este redată printr-un
cuvânt care are un uşor sens peiorativ: „hinterland”. Cuvântul nu
putea fi folosit într-un tratat internaŝional; el are însă capacitatea de
a sugera că noile achiziŝii sunt nişte „dependinŝe” sau „prelungiri”
ale spaŝiului metropolitan. De aceea, împărtăşim concepŝiile
potrivit cărora, la baza împărŝirii Africii a stat teoria „hinterland”-
ului. Se mai ridică totuşi o întrebare: ce credit putem acorda unei 61
P. Albin, Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris, F. Alcan, 1932, p.
390. 62
Ibidem, p. 404; vezi şi A.A. Boahen, African perspectives on colonialism,
Baltimore, Johns Hopkins Univ.Press, 1990, p. 33 -35 .
Istoria decolonizării Africii
29
conferinŝe ce s-a limitat doar la redistribuirea regiunilor de coastă
ale Africii? Se poate argumenta, cu oarecare simplitate, că
interiorul Africii, insuficient cunoscut atunci, nu se dovedea a fi
atrăgător. Totuşi, răspunsul, la care nici H. Brunschwig nu s-a
grăbit să ajungă, ne este sugerat de art. 36 de la „Dispoziţii
Generale”: «Puterile semnatare ale prezentului Act General îşi
rezervă dreptul de a introduce ulterior, de comun acord,
modificările şi ameliorările a căror utilitate va fi demonstrată de
experienţă [subl.ns.]»63
. Reiese de aici, din maniera flexibilă
conferită termenilor de la art. 36, că, într-adevăr, la Berlin s-au pus
bazele unei doctrine coloniale coerente. Secretul său constă tocmai
în „modificările şi ameliorările” ulterioare, care s-au concretizat
prin numeroase tratate bilaterale între principalele puteri coloniale
şi care au înlesnit prelungirea sferelor de influenŝă din zonele
costiere spre interiorul continentului. Scepticilor le reamintim
destinul remarcabil al Conferinŝei ce a reuşit „să definească un cod
al aşezării europenilor” şi să determine un adevărat „modus-
vivendi al cuceririi”64
. În concluzie, apelăm şi la rigoarea datelor
statistice: dacă în 1876, doar 10,8 % din suprafaŝa Africii se afla
sub control străin, în schimb, în 1900, la numai 15 ani după
Conferinŝa de la Berlin, puterile europene deŝineau 90,4% din
întinderile africane65
. Era colonialismului triumfător începuse!...
Justificările politicilor imperiale coloniale au fost diverse.
Predominante sunt cele de natură economică. Încă din 1902,
englezul J.A. Hobson considera că «supraproducŝia, excedentele de
capitaluri şi subconsumul din ŝările industrializate, le-au condus
(...) să aplice activ o strategie de expansiune politică urmărind
acapararea de noi teritorii»66
. Un alt englez, Cecil Rhodes, alarmat 63
P. Albin, op.cit., p. 405. 64
La colonisation..., p. 8. 65
Mircea N. Popa, Primul război mondial, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi
Enciclopedică, 1979, p. 45; M. Baumont, op.cit., p. 56. 66
Histoire générale de l’Afrique,tome VII (L’Afrique sous domination
coloniale. 1880-1935), Paris, Présence Africaine/ UNESCO, 1987, p. 40-41.
Viorel Cruceanu
30
de cotele şomajului în ŝara sa, opina în 1895, adresându-se
guvernanŝilor de la Londra, că «dacă vreŝi să salvaŝi patruzeci de
milioane de locuitori ai Regatului Unit de un război civil (...),
trebuie să devenim imperialişti»67
. La rândul său, Jules Ferry,
marele „bard al colonialismului”68
francez, afirma că «politica
colonială este fiica politicii industriale»69
. Un alt punct de vedere
economic susŝinea că elementul ce a declanşat expansiunea
colonială în Africa «nu este atât supraproducŝia de produse
manufacturate în Europa cât penuria de materii prime»70
. Tot aici
îşi au locul şi consideraŝiile pur mercantile potrivit cărora „motorul
iniŝial al colonizării este comerŝul”71
(însuşi britanicul Joseph
Chamberlain vehicula sloganul «Imperiul este comerŝ»).
Argumentele economice au punctele lor vulnerabile. Cei care
vorbesc de „supraproducŝie” şi de „excedente” eludează, probabil
voit, capacitatea scăzută de absorbŝie a pseudo-pieŝelor din
teritoriile coloniale; este puŝin credibil că într-o asemenea situaŝie
statele occidentale nu s-ar fi orientat spre pieŝe mai sigure, precum
cele din estul Europei, avide după produsele manufacturate. Cât
priveşte penuria de materii prime, trebuie precizat că în momentul
declanşării competiŝiei coloniale în Africa, puterile europene nu
bănuiau potenŝialul în resurse al continentului negru (ulterior,
Africa a devenit un furnizor indispensabil de materii prime şi lipsa
de investiŝii productive a determinat rămânerea sa în acest stadiu).
Opinăm că, surplusul de avuŝie generat de revoluŝia industrială nu
a fost redistribuit în afara graniŝelor naŝionale ale puterilor
europene ci, dimpotrivă, el a fost folosit pentru a asigura logistica
expansiunii coloniale. Societăŝile moderne, cu superioritatea lor 67
A.A. Mazrui, Africa’s International Relations, London-Ibadan-Nairobi,
Heinemann, 1979, p. 108. 68
Cf. L’Événement du Jeudi, no. 437, du 18 au 24 mars 1993, p. 74 . 69
M. Baumont, op.cit., p. 2.; P. Renouvin, E. Préclin, J. Hardy, L’Epoque
contemporaine. La paix armée et la grande guerre (1871-1919 ), Paris, P.U.F.,
1939, p. 15. 70
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 45-46. 71
P. Bertaux, op.cit., p. 186-187.
Istoria decolonizării Africii
31
ştiinŝifică, tehnologică, culturală, financiară şi militară, s-au impus
relativ uşor în faŝa societăŝilor arhaice africane. Prin urmare,
contactul dintre cele două lumi nu a însemnat un schimb de valori
între parteneri ci s-a transformat într-un act de subordonare pe
termen lung.
Există şi alte interpretări interesante. Sociologul Joseph
Schumpeter ne sugerează o explicaŝie socio-psihologică cu
profunde implicaŝii politice: imperialismul este „o dorinŝă naturală
la om: să domine pe cel apropiat din plăcerea de a domina”72
.
Extinsă la grup, această „dorinŝă naturală” se transformă într-un
„egoism naŝional colectiv”73
, care propulsează fiecare putere spre
obsesiva politică a „prestigiului naŝional”74
, caracteristică
sfârşitului secolului al XIX-lea. Africanistul Pierre F. Gonidec
sesizează şi el că oamenii politici ai vremii justificau colonialismul
prin „epitete” precum: „caz natural”, „fatalitate istorică” sau
„necesitate irepresibilă a omului”75
. Chiar marele istoric Maurice
Baumont, adept convins al preeminenŝei factorilor economici, nu
ezită să se autocontrazică şi să afirme că „la originea expansiunii
coloniale se află mai ales raţiuni politice şi sentimentale
[subl.ns.]”76
. Aprecierile de mai sus sunt la rândul lor incomplete,
păcătuind prin disocierea unor elemente caracteristice. O viziune
mai largă ne oferă americanul Alvin Toffler, ce reliefează faŝetele
multiple ale colonialismului: „considerentele strategice, fervoarea
religioasă, idealismul şi spiritul de aventură”, dar şi „rasismul cu
credinŝa sa absolută în superioritatea albilor sau europenilor”77
. La
acest evantai de păreri, alăturăm o opinie personală; trecerea
puterilor europene industrializate la o politică colonială efectivă s-
a datorat modificării raportului de forŝe din relaŝiile internaŝionale, 72
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 43. 73
Ibidem. 74
Ibidem, p. 44; vezi şi F. McDonough, op.cit., p.45-54. 75
P.F. Gonidec, op.cit., p. 43. 76
M. Baumont, op.cit., p. 57. 77
A. Toffler, Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p. 133.
Viorel Cruceanu
32
după războiul franco-prusac din 1870. Pretenŝiile semeŝe ale
Germaniei au devenit un catalizator pentru Anglia şi Franŝa.
Competiŝia care se declanşează îşi are sorgintea nu în raŝiuni
economice şi sociale, ci într-o mentalitate specifică statelor ce şi-
au exportat totdeauna puterea (A. Sarraut, teoretician al
colonialismului în timpul celei de a III-a Republici franceze,
prezenta faptul colonial ca o «Geste d’Outre Mer» a Franŝei).
Pentru a întări cele afirmate, apelăm la spiritul pătrunzător al lui
P.F. Gonidec: „...colonizarea este dominaţie, nu numai juridică,
dar în aceeaşi măsură şi economică, socială, culturală, religioasă.
Fenomenul colonial este un fenomen global de dominaţie ale cărui
aspecte sunt solidare şi complementare”78
.
Colonialismul, acest „fenomen global”, a avut consecinŝe
adânci în viaŝa continentului negru. Impactul cu civilizaŝia
europeană s-a produs în contextul unei îndelungate stagnări a
Africii. După epoca marilor imperii – Ghana, Mali, Songhai,
Monomotapa, Congo79
– Africa nu mai găseşte noi soluŝii care să-i
permită saltul calitativ. Europenii au întâlnit o societate rurală şi
artizanală arhaică, cu o productivitate redusă, tributară subzistenŝei
şi cu o organizare politică multi-fracŝionată, în evident regres cu
experienŝele anterioare. Instabilă şi fragilă, lumea micro-
universurilor africane era victima propriei neputinŝe. Aşa se face
că, din interacŝiunea cu europenismul au rezultat o multitudine de
efecte. Ne-am propus, ca în continuare, să selectăm pe cele mai
semnificative şi să le supunem unei judecăŝi pro sau contra. Pentru
început ne vom opri asupra aspectelor pozitive ale colonialismului.
Pe plan politic, prezenŝa europenilor a marcat sfârşitul
numeroaselor „formaŝiuni sociale de natură foarte diferită, angajate 78
P.F. Gonidec, op.cit., p. 48. 79
Subliniem alesul respect al suveranilor europeni şi deplina poziŝie de egalitate
cu omologii lor africani, reflectate şi în schimbul de scrisori dintre regele
Manuel al Portugaliei şi regele Affonso al Congo – vezi B. Davidson, Mama
Neagră, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 153-163.
Istoria decolonizării Africii
33
în dinamici sociale, politice şi economice extrem de diverse”80
. S-a
pus capăt gravei instabilităŝi a continentului şi nesfârşitelor
războaie fratricide ce au urmat prăbuşirii marilor imperii.
Europenii au trasat noi frontiere, în cvasitotalitatea lor arbitrare,
fixând cadrele statelor africane moderne. Graniŝele decise la
sfârşitul secolului al XIX-lea sunt acceptate şi astăzi, fapt ce
confirmă ideea potrivit căreia, cucerirea colonială a schimbat de o
„manieră revoluŝionară înfăŝişarea politică a Africii”81
. În teritoriile
asumate, puterile europene, dintre care s-au detaşat Anglia şi
Franŝa, au iniŝiat organizarea administrativă a acestora după
propriul model. Au apărut, prin urmare, instituŝii necunoscute până
atunci de lumea africană. Englezii şi-au dotat posesiunile, de
timpuriu, cu celebrele Consilii Legislative, care reprezentau
parlamentul local şi Consilii Executive, ce îndeplineau atribuŝii
guvernamentale. Deschise la început doar funcŝionarilor coloniali
şi reprezentanŝilor coloniştilor europeni, consiliile vor coopta
treptat şi vârfurile autohtonilor. Francezii, care au moştenit „de la
Descartes şi Napoleon gustul unei uniformităŝi raŝionale”82
, au fost
adepŝii controlului centralizat, ce implica direct metropola. Abia
după Conferinŝa de la Brazzaville, din 1944, au înfiinŝat Adunări
Teritoriale locale, cu un grad limitat de autonomie. Importanŝa
acestor instituŝii de sorginte colonială constă în faptul că, în
interiorul lor, se va plămădi viaŝa politică din teritoriile anglo-
franceze, pregătindu-le pentru emancipare.
Colonialismul a determinat efecte pozitive şi pe plan
economic. Implantarea în colonii a necesitat construirea de căi
ferate, necunoscute până atunci şi a unor reŝele de drumuri,
practicabile în orice sezon. Lor li s-au adăugat şi alte premiere
absolute: telegraful, presa, becul electric, telefonul, radio. Au fost
construite aeroporturi, frecventate de avioanele din metropolă. 80
La colonisation..., p. 12. 81
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 840. 82
Histoire Générale de l’Afrique Noire, de 1800 à nos jours (direction de
Hubert Deschamps), Paris, P.U.F., tome II, 1971, p. 374 .
Viorel Cruceanu
34
Activitatea portuară s-a extins, vechile escale ale comerŝului cu
sclavi transformându-se în însemnate noduri comerciale. Tot
europenilor se datorează şi descoperirea imensului potenŝial
mineralier al Africii: aur, argint, diamante, cupru, fosfaŝi, uraniu,
vanadiu, wolfram, minereu de fier, mangan, magneziu etc. S-a
declanşat o timidă industrializare care, din păcate, nu va fi
promovată de metropole. În agricultură au fost preferate culturile
solicitate la export: cafea, cacao, tutun, arahide, ceai, bumbac sau
cauciuc natural. A apărut astfel o pătură de plantatori şi negustori
care s-au îmbogăŝit de pe urma produselor vândute (cacao şi aur în
Coasta de Aur, cafea în Coasta de Fildeş şi Camerun, bumbac în
Uganda). Intensificarea schimburilor a permis pătrunderea
diferitelor tipuri de monedă care au năruit sistemul secular al
trocului. Amploarea transformărilor economice a avut o consecinŝă
inevitabilă, dar logică: inserŝia Africii în piaŝa mondială. Rolul de
rezervor de materii prime, rol privilegiat de dominatorii săi, i-a
impus continentului negru o poziŝie periferică în economia
mondială, poziŝie care, prin perpetuarea practicilor constrângerii
economice, îi este rezervată şi astăzi.
Exemple pozitive întâlnim şi pe plan social. Prezenŝa
europeană a limitat la maximum morŝile rituale (este cunoscută
amploarea lor la curtea regelui – oba – din Benin, unde anual se
celebrau sute de sacrificii din rândurile sclavilor şi prizonierilor).
S-au întreprins măsuri de ameliorare a calităŝii vieŝii – înfiinŝarea
de spitale şi dispensare, răspândirea regulilor de igienă, asigurarea
reŝelei de apă potabilă – ce au permis un apreciabil spor
demografic. Într-o jumătate de secol, populaŝia continentului a
crescut de la 100.000.000 locuitori (1850) la 141.000.000 în
190083
. Corelat cu transformările din economie, se asistă la o
extindere a vieŝii urbane. Astfel, în 1772 Abomey avea 24.000
suflete, iar Kumasi, în 1888, cuprindea 20.000-25.000 locuitori84
. 83
M. Baumont, op.cit., p. 428. 84
Independent Black Africa, (Edit. W.J. Hanna), Chicago, R. McNally, 1964,
p. 139.
Istoria decolonizării Africii
35
Numărul aşezărilor urbane va creşte simŝitor de la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Un singur
exemplu este edificator: în 1931, 28% din populaŝia Yoruba (V.
Nigeriei) locuia în 9 oraşe a câte 45.000 locuitori fiecare, iar 34 %
în 16 oraşe cu aproximativ 20.000 citadini fiecare85
. Colonialismul
este sinonim şi cu începuturile şcolarizării în Africa Neagră. Europenii
au adus alfabetul, scrisul şi cititul. Pe bună dreptate, R. Luraghi
consideră că „odată cu produsele industriale, produsele intelectuale
europene au început să fie exportate în ŝările coloniale”86
. Faptul
cultural nu va deveni un fenomen de masă, educaŝia europeană
rămânând „privilegiul unei minorităŝi”87
. S-a remarcat că politica
educaŝională avea un „caracter utilitar”88
, interesul său fiind ca
indivizii selectaŝi să servească în calitate de mijlocitori între
colonizator şi colonizat. Dar, principala realizare culturală a
colonialismului o reprezintă dotarea teritoriilor cucerite, de o mare
diversitate etnico-lingvistică, cu o limbă oficială comună. Şi astăzi
limba de import este liantul ce face posibilă comuniunea naŝională
în cadrul statelor africane independente.
Colonialismul a purtat cu sine şi numeroase consecinŝe
negative. Astfel, pe plan politic a fost impusă ordinea europeană în
Africa. Aceasta a însemnat pierderea independenŝei formelor
statale autohtone. Se ştie că africanii şi-au prezervat peste timp
obişnuinŝa vieŝuirii în tiparele unei comunităŝi umane ancenstrale
ce dăinuie şi în prezent: tribul. Relaŝiile din interiorul tribului se
fundamentează pe o libertate introvertită, profundă şi intimă,
neînŝeleasă de noi europenii. Sarcinile şi obligaŝiile fiecărui
individ, membru al grupului, erau compensate de o atitudine
solidară a colectivităŝii. Subordonarea impusă de colonizator a
dezechilibrat în mod dureros armonia specifică fiecărui trib; 85
Ibidem, p. 139. 86
R. Luraghi, Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p.
22. 87
P.F. Gonidec, op.cit., p. 51. 88
Ibidem.
Viorel Cruceanu
36
individualismul, atât de caracteristic burghezului european, a
însemnat aici alienare. Mai era posibilă speranŝa în progres prin
sensibilizarea autohtonilor? Răspunsul, elocvent, îi aparŝine lui
Pierre Bertaux: „contactul cu civilizaŝia europeană a fost fatal
vechilor civilizaŝii africane”89
. La răscolirea lumii africane a
contribuit şi modul artificial de împărŝire colonială. Numeroase
etnii s-au trezit divizate de frontiere imaginare. Ne oprim la câteva
exemple: populaŝia wolof diseminată în Senegal şi Gambia; ewe,
separată de hotarele dintre Ghana şi Togo; akan, întâlnită de o
parte şi de alta a graniŝei dintre Ghana şi Côte d‟Ivoire etc.
Cercetătorul român Constantin Botoran constata că „prin trasarea
arbitrară a noilor frontiere, colonialiştii au sporit gradul de
eterogenitate etnică şi lingvistică, înglobând cele aproximativ 6000
de comunităŝi etnice în cadrul a (...) 50 de entităŝi teritoriale”90
.
Împărtăşim, din acest punct de vedere, evidenŝierea că, la
împărŝirea continentului negru au prevalat „considerentele
strategice şi economice” pe seama ignorării deliberate a
„realităŝilor umane”91
. De asemenea, situăm mai presus decât orice
prejudiciu politic, componenta rasială promovată de colonialism
în Africa. S-a inoculat în mod deliberat mitul „superiorităŝii”
omului alb, sporind umilinŝele africanului. Au fost necesare şapte-
opt decenii până când, generaŝia emancipării africane a spulberat
obsesiile rasiale, proclamându-şi mândria şi tăria de a aparŝine
rasei negre .
Şi consecinŝele economice negative, generate de colonialism,
sunt multiple: favorizarea regimului de monocultură, spolierea
resurselor minerale, dezechilibrele între regiuni, insuficienŝa
industrializării etc. Lor li se alătură o inovaŝie, în ce priveşte
universul african: proprietatea privată. Referindu-se la tradiŝia
locală, Léopold Sédar Senghor nota: „În Africa neagră (...) nu a 89
P. Bertaux, op.cit., p. 186. 90
C. Botoran, Aspecte ale procesului de formare a naţiunilor în Africa, în
Lumea, nr. 4, 20 ian. 1972, p. 16-17. 91
M. Merle (dir.), op.cit., p. 109.
Istoria decolonizării Africii
37
existat aproape niciodată proprietate în sensul european al
cuvântului, adică un obiect de care se poate «uza şi abuza», ce
poate fi distrus sau vândut”92
. În Africa Neagră, continuă marele
gânditor senegalez, nu a existat „drept de proprietate” sau „drept
de posesie” ci numai „drept de folosinŝă”93
. Citându-l pe
remarcabilul cunoscător al negrilor, M. Delafosse, Senghor ne
conduce spre esenŝa fenomenului: în societatea africană
«activitatea productivă este considerată ca singura sursă de
proprietate, dar ea nu poate conferi drept de proprietate decât
asupra obiectului pe care l-a produs»94
. Asemenea specificitate a
determinat ca raporturile de muncă să fie „raporturi de colaborare
şi nu de dominare”95
. Cadrul familial al activităŝilor productive se
desfăşura după o „riguroasă repartiŝie a responsabilităŝilor”96
. A
fost astfel posibilă o „diviziune naturală a muncii”97
ce stipula
repartizarea sarcinilor pe criterii de sex, vârstă sau aptitudini. Cert
este că, impunerea proprietăŝii de tip vest-european a reprezentat o
altă pârghie prin care Africa a fost smulsă din tradiŝiile sale
seculare. De introducerea ei au beneficiat prea puŝini africani,
excepŝia reprezentând-o Africa de Vest britanică. În coloniile
engleze din Africa de Est, în special Kenya, şi din Africa australă
(Rhodesia de Sud, Uniunea Sud-Africană), ea a servit albilor care
au acaparat cele mai fertile pământuri. La fel, în teritoriile
franceze, dreptul de proprietate revenea în exclusivitate cetăŝenilor
francezi. Aşa se face că, după eliberare, liderii africani s-au
confruntat cu dilema promovării liberalismului moştenit de la
colonialism sau reîntoarcerii la spiritul comunalist trecând prin
experienŝa socialistă.
Efecte negative regăsim şi în sfera socialului. Mari diferenŝe 92
L.S. Senghor, De la Negritudine la Civilizaţia Universalului, Bucureşti,
Editura Univers, 1986, p. 135. 93
Ibidem. 94
Ibidem, p. 28. 95
P.F. Gonidec, op.cit., p. 7. 96
M. Merle (dir.), op.cit., p. 94. 97
P.F. Gonidec, op.cit., p. 6.
Viorel Cruceanu
38
s-au perpetuat între centrele urbane şi zonele rurale. Ocrotirea
sănătăŝii reprezenta un lux ce nu şi-l puteau permite şi
îndepărtatele regiuni din interior. Interesul pentru învăŝământ,
datorat în principal misionarilor creştini (catolici şi protestanŝi), s-a
dovedit variabil: în teritoriile engleze cunoaşterea de carte a fost
răspândită de cele mai multe ori în limbile materne, cu certe
reuşite; în schimb, în posesiunile franceze aspectul educaŝional a
fost aproape complet neglijat. Mutaŝia socială cea mai evidentă
ŝine de regimul activităŝii productive. De la începuturi, puterile
coloniale au introdus munca forŝată, cu grave consecinŝe sociale şi
biologice. În posesiunile engleze ea a fost abolită după primul
război mondial şi înlocuită cu munca salariată. A apărut treptat,
cum era şi firesc, muncitorimea, nu prea numeroasă, dar care va
participa activ la mişcarea naŝională pornită din centrele urbane. În
teritoriile franceze, munca forŝată s-a perpetuat generând, în
perioada interbelică, insuportabile abuzuri. Astfel, în AOF s-au
construit prin constrângere 4.000 km cale ferată şi 180.000 km
drumuri din care 27.000 km utilizabili în toate sezoanele98
. În AEF
folosirea muncii forŝate, la cote inimaginabile, a dus la o drastică
scădere a populaŝiei de la 15.000.000 locuitori la începutul
secolului al XX-lea, la 9-10.000.000 în 1913 şi doar 2.860.868 la
recensământul din 192199
. Ea a fost suprimată abia după cel de-al
doilea război mondial, la iniŝiativa deputaŝilor africani trimişi în
Adunarea Naŝională a Franŝei.
Trecerea în revistă a consecinŝelor colonialismului a fost
dictată de dorinŝa unui echilibru, în contrast cu vechile noastre
obişnuinŝe ce exacerbau efectele negative şi eludau pe cele
pozitive. Chiar fiii Africii au adoptat o poziŝie nuanŝată. În acest
sens menŝionăm pe sociologul ghanez Kofi A. Busia100
care scria
în cartea sa The Challenge of Africa (1962): «colonialismul a 98
P. Bertaux, op.cit., p. 208. 99
I. Baba Kaké, op.cit., p. 53. 100
Fost prim-ministru al celei de-a doua republici ghaneze, între 1 septembrie
1969-13 ianuarie 1972.
Istoria decolonizării Africii
39
scos Africa pe orbita istoriei moderne»101
. Mai recent, conaŝionalul
său, istoricul Albert Adu Boahen, analizând dimensiunile şi
implicaŝiile prezenŝei europene pe continentul negru, concluziona
că „impactul colonialismului este atât pozitiv cât şi negativ”102
.
Senegalezul Léopold Sédar Senghor, om de aleasă cultură, de
neegalat rafinament şi subtilitate, primul african membru al
Academiei Franceze, produs de excepŝie al simbiozei celor două
lumi – africană şi europeană – considera colonialismul ca «un rău
necesar»103
. Un incitant demers ne oferă lucrarea colectivă
franceză ce poartă şi un titlu sugestiv: La colonisation: rupture
ou paranthèse?. Căutând să împace ambele noŝiuni, autorii
constată: „colonizarea nu a fost nici ruptură şi nici paranteză, ci o
încercare foarte aspră pentru societăŝile africane”104
, un întreg lanŝ
de cauzalităŝi ce au concurat la realizarea „saltului istoric”, astfel
încât, „între 1885 şi 1960 Africa s-a schimbat mai mult decât în
cele patru secole care au precedat ocupaŝia colonială”105
.
Politicile coloniale, engleză, respectiv franceză, au fost la
rândul lor o sursă benefică de studiu pentru africanişti. Dacă
britanicii au permis o „atmosferă mai liberală”106
, marcată de
„interese materiale” şi de „convingerea superiorităŝii britanice”107
,
în schimb, colonialismul francez, moştenind „spiritul cartezian”108
,
s-a dovedit mult mai posesiv. Scopul, şi într-un caz şi în altul, era
identic: exercitarea riguroasă a controlului asupra teritoriilor de
peste mări. Prin urmare, apreciem că, pentru buna percepere a
modalităŝilor în care s-a înfăptuit decolonizarea, privită ca reacŝie
africană la ordinea europeană, este necesară şi o oprire critică 101
Cf. W.J. Hanna (edit.), op.cit., p. 3 (subsol). 102
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 839. 103
Cf. P.F. Gonidec, op.cit., p. 60. 104
La colonisation..., p. 13. 105
Ibidem, p. 231. 106
E.Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 273. 107
H. Deschamps (dir.), op.cit.,tome II, p. 374. 108
Ibidem.
Viorel Cruceanu
40
asupra politicilor coloniale promovate de Anglia şi Franŝa.
În posesiunile engleze a dobândit notorietate metoda
„Indirect Rule”, adică guvernarea prin intermediul şefilor
tradiŝionali locali. Iniŝiatorul acestei politici a fost sir Frederick
Lugard considerat „cel mai mare dintre colonialiştii englezi ai
secolului al XX-lea”109
. Născut în 1858 la Madras (India), Lugard,
devenit ofiŝer, a cunoscut îndeaproape supleŝea aparatului
administrativ englez în contactele cu bogaŝii maharajahi autohtoni.
În 1888 părăseşte India şi pleacă în Africa. După un an petrecut în
Nyassaland, Lugard intră în 1889 în serviciul „Imperial British
East Africa Company” fiind însărcinat cu administrarea Ugandei.
Dintre teritoriile ugandeze se detaşa regatul Buganda; considerat o
excepŝie în estul Africii, el se prezenta foarte bine structurat.
Autoritatea supremă o reprezenta regele (kabaka), asistat de un
consiliu consultativ (Lukiko), alcătuit din vârfurile aristocraŝiei şi
ajutat de un prim-ministru (katikiro). La nivel local acŝionau şefii
de district ce formau o nobilime mare – bakungu şi şefii de sat,
reprezentanŝi ai micii nobilimi – batongole; ei îndeplineau
principalele atribuŝii administrative: menŝinerea ordinii şi
strângerea impozitelor. Lugard şi-a dat seama că eficacitatea
administraŝiei coloniale engleze era condiŝionată de cooperarea cu
aristocraŝia locală şi că „dezvoltarea coloniilor în albia propriilor
instituŝii convenea de minune temperamentului britanic”110
.
Experienŝa sa capătă consistenŝă în Nigeria unde pleacă în 1894.
Repartizat în nord, Lugard impune treptat emirilor de aici,
autoritatea engleză. Între 1900-1903 cucereşte Sokoto, capitala
vestitului regat peul cu acelaşi nume, ale cărui baze fuseseră puse
cu un secol înainte de marele reformator religios, Usman dan
Fodio. Şi în nordul Nigeriei, Lugard ia contact cu o societate
riguros ierarhizată. Astfel, emirul din Kano, cel mai puternic dintre
feudalii autohtoni, îşi exercita atribuŝiile politice prin serviciile a 109
H. Deschamps, Les institutions..., p. 48. 110
R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 353.
Istoria decolonizării Africii
41
patru „funcŝionari” sau „miniştri”111
: waziri, însărcinat cu justiŝia,
maadji, responsabil cu finanŝele şi trezoreria, makadi, răspunzător
de colectarea taxelor şi impozitelor şi galadima, comandantul
militar din Kano. Alŝi membri ai aristocraŝiei, ce asigurau şefia
districtelor sau satelor, erau abilitaŝi cu judecăŝile şi strângerea
impozitelor pe plan teritorial. În calitate de cuceritor, Lugard ar fi
putut decide şi în Buganda şi în nordul Nigeriei suprimarea
instituŝiilor tradiŝionale. El a preferat însă o cale „contractuală”, cu
reguli şi obligaŝii de ambele părŝi. Kabaka şi emirii acceptă
autoritatea monarhului Regatului Unit, delegată unui guvernator
englez, dar, în schimb, reprezentantul Coroanei se angaja să
respecte puterea cutumiară a acestora, intervenind doar împotriva
abuzurilor, tiraniei, traficului de sclavi şi corupŝiei. Prin urmare, ni
se pare temeinică remarca după care Indirect Rule „era fondată
pe colaborarea cu rezidentul britanic şi nu pe
subordonarea faŝă de acesta”112
. Pretutindeni unde au fost
prezenŝi, englezii au impus noi elemente precum tribunalele
moderne, bugetele şi serviciile tehnico-medicale, a căror
răspundere era încredinŝată tot şefilor tradiŝionali priviŝi ca „stâlpii
noii ordini şi ai progresului”113
.
„Contractul”, consimŝit de ambele părŝi, cuprindea şi clauze
restrictive. În acest sens, kabaka şi emirii nigerieni îşi pierdeau
competenŝele de şefi războinici; rezolvarea oricăror litigii revenea
de acum înainte englezilor. De asemenea, atribuŝiile lor politice
erau disociate de cele religioase, fapt ce le îngrădea puterea
absolută, fundamentată pe graŝia divină.
Lugard a fost şi un fin teoretician. Astfel, în The Dual
Mandate in British Tropical Africa (1922) scria: «Caracteristica
esenŝială a sistemului este că şefii locali sunt parte integrantă a
aparatului administrativ. Nu există două tipuri de autoritate, 111
I. Baba Kaké, op.cit., p. 56. 112
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 346. 113
J. Ganiage, H. Deschamps et O. Guitard, L’Afrique au XX-e siècle, Paris,
Sirey, 1966, p. 319.
Viorel Cruceanu
42
britanică şi indigenă, lucrând separat sau în coordonare, ci o
administraŝie unică în care şefii indigeni au sarcini bine stabilite şi
un statut recunoscut la fel ca şi al funcŝionarilor britanici»114
.
Particularizând la experienŝa nigeriană, lordul Lugard afirma că
reformele sale şi-au propus «regenerarea Nigeriei (...) prin propria
sa clasă conducătoare şi prin instituŝiile sale autohtone»115
.
„Indirect Rule” era chemată să joace şi un rol de perspectivă,
deoarece „prin intermediul şefilor tradiŝionali populaŝiile africane
trebuie să dobândească sensul propriilor responsabilităŝi şi să
acceadă la formele moderne ale vieŝii politice”116
. Sistemul
original al lordului Lugard a cules meritate elogii fiind apreciat ca
„expresia unui frumos ideal”117
, iar în cazul Nigeriei drept una
dintre „capodoperele colonizării britanice”118
. Marele paradox al
operei lui Lugard119
a fost acela că deşi dorea promovarea
progresului în Africa, „Indirect Rule” a întărit sistemul
privilegiilor, conservând vechile rânduieli, ostile înnoirilor şi
modernizării (rânduieli care au obstrucŝionat chiar tendinŝele de
emancipare de la mijlocul secolului al XX-lea). „Indirect Rule” nu
a putut fi aplicată pretutindeni în posesiunile britanice. Ea s-a
dovedit viabilă numai acolo unde existau deja ierarhii bine
structurate: nordul Nigeriei, teritoriul Ashanti în Coasta de Aur,
regatul Buganda în colonia Uganda, în Camerunul britanic, în
protectoratele Bechuanaland, Basutoland, Swaziland şi în 114
Cf. P. Guillaume, op.cit., p. 153; Histoire générale..., UNESCO, tome VII,
p. 345. 115
African Independence (edit. G.M. Carter and P. O‟Meara), Indianapolis,
Indiana Univ. Press, 1985, p. 6. 116
P. Guillaume, op.cit., p. 153. 117
Ibidem, p. 154. 118
Cf. Lumea, nr. 29, 13 iul. 1967, p. 31. 119
Mutat în 1906 în Hong Kong; revine în 1912 şi conduce Nigeria până în 1919
când se retrage. Primit în Camera Lorzilor, sir Lugard îşi onorează pasiunea
pentru Africa întemeind „International African Institut” cu sediul la Londra, pe
care l-a condus până la moartea sa, survenită în 1945, la vârsta de 97 de ani
(vezi şi G.S.P. Freeman-Grenville, Chronology of African History, London,
O.U.P., 1973, p. 208).
Istoria decolonizării Africii
43
sultanatul Zanzibar. În celelalte colonii, englezii au creat instituŝii
cu totul noi, pentru lumea africană: Consiliile Legislative şi
Consiliile Executive. Organele legislative, cu rol consultativ, erau
alcătuite din funcŝionari superiori ai administraŝiei coloniale şi
delegaŝi, selectaŝi din rândul cetăŝenilor britanici stabiliŝi în
teritorii. Cu timpul numărul delegaŝilor sporeşte, fiind admişi şi
autohtonii. Iniŝial, singurul criteriu care asigura participarea în
Consiliul Legislativ era al numirii. După al doilea război mondial
se impune criteriul electiv. Din acest moment ponderea
funcŝionarilor scade drastic asigurâdu-se posibilitatea ca populaŝia
africană să deŝină majoritatea. Consiliile Legislative s-au aflat
permanent în subordonarea guvernatorului englez considerat
„garantul ordinii stabilite”120
şi cel mai avizat cunoscător al
coloniei (administraŝia colonială trebuia să se întreŝină din
resursele teritoriului şi nu apelând la finanŝele publice sau la
contribuabilii metropolitani). Puterea executivă era exercitată de
Consilii Executive, alcătuite numai din funcŝionari coloniali şi
conduse de guvernatori. Abia după anul 1945, odată cu
ascensiunea partidelor politice africane, Consiliile Executive se
deschid şi autohtonilor. Prin repetate reforme constituŝionale
africanii devin majoritari; teritoriile dobândesc astfel autonomia
internă, ca un act preliminar accesului deplin la independenŝă.
Analizând sistemul colonial britanic, antilezul George Padmore
(colaborator apropiat al lui Kwame Nkrumah) scria că, raportat la
alte stăpâniri din Africa, el «oferă popoarelor dependente cea mai
mare posibilitate pentru a obŝine autodeterminarea pe căi
constituŝionale»121
. De asemenea, arătând „mai multă îngăduinŝă
(...) faŝă de manifestările organizaŝiilor intelectuale şi politice ale
africanilor”122
, englezii s-au dovedit pregătiŝi pentru un 120
Lucy Mair, New Nations, London, Weidenfeld and Nicolson, 1967, p. 110-
111; H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 404 . 121
Cf. J. Suret-Canale, Afrique Noire Occidentale et Centrale, Paris, E.S.,
tome II, 1964, p. 442-443. 122
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 272 .
Viorel Cruceanu
44
„parteneriat” cu teritoriile ce evoluau inevitabil spre neatârnare.
O cu totul altă imagine ne oferă spaŝiul colonial francez.
Istoricul guineez Ibrahima Baba Kaké evidenŝiază faptul că
francezii au edificat „un sistem piramidal, destul de rigid, al cărui
vârf era reprezentat de ministrul coloniilor iar baza de populaŝiile
indigene”123
. Între vârf şi bază se situau numeroase alte verigi,
aflate în raporturi de strictă subordonare. La etajul superior,
respectivele verigi cuprindeau: guvernatorul general, considerat
„depozitarul puterilor Republicii”124
(câte unul pentru fiecare
federaŝie: AOF şi AEF), guvernatorii (pentru fiecare teritoriu
cuprins în cele două federaŝii), comandanŝii de cercuri (coloniile
erau împărŝite în unităŝi administrativ-teritoriale numite cercuri) şi
şefii de subdiviziune (cercurile – un fel de regiuni – se compuneau
la rândul lor din mai multe subcercuri). Toate aceste funcŝii erau
deŝinute de cetăŝeni francezi care în cvasitotalitatea lor erau şi de
naŝionalitate franceză. La etajul inferior al piramidei se aflau: şefii
provinciali (ce reuneau un număr limitat de cantoane), şefii de
canton (cantonul este o creaŝie a colonialismului francez fiind
alcătuit din mai multe sate) şi şefii de sat. Ei erau în totalitate
indigeni, supuşi unei stricte supravegheri exercitate de comisari
districtuali ori de inspectori ai administraŝiei coloniale.
Centralizarea excesivă a dus la apariŝia unui vast aparat birocratic.
Astfel, în 1937, AOF cuprindea 7 colonii, 118 cercuri, 2.200
cantoane şi 48.000 sate pe o suprafaŝă de 4.633.985 km2 şi la o
populaŝie de numai 15.000.000 locuitori125
. Spre deosebire de
„Indirect Rule”, şefii africani din posesiunile franceze nu sunt
asociaŝi la conducerea afacerilor locale ci sunt priviŝi ca „un
auxiliar administrativ util”126
sau ca simple „rotiŝe ale 123
I. Baba Kaké, op.cit., p. 64. 124
P. Guillaume, op.cit., p. 139; vezi şi L. Niŝescu, Republica Guineea,
Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1961, p. 60-62. 125
R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919 à nos jours, Paris, P.U.F., 1973, p.
70; P. Bertaux, op.cit., p. 197; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.
317. 126
H. Deschamps, Les institutions…, p. 54.
Istoria decolonizării Africii
45
mecanismului administrativ”127
. Marea lor tragedie rezidă în faptul
că, dorind să-şi păstreze poziŝiile, ei se supun practicilor abuzive
ale administraŝiei coloniale devenind instrumente docile prin
intermediul cărora se exercita asuprirea celor mulŝi. S-a constatat
că «în teorie, şeful de canton execută ordinele administrative; în
practică, pentru a le putea aplica, el recurge la practici feudale: din
impozit face tribut, din prestaŝie, corvoadă şi din culturi,
rechiziŝie»128
.
În posesiunile franceze, şefii tradiŝionali îşi pierd prestigiul
deŝinut odinioară. Un document de epocă din AOF surprindea
foarte bine paradoxul acestei categorii care se afla în egală măsură
„ruptă de societatea indigenă, de unde ea a fost alungată, dar şi de
societatea europeană, în care nu este admisă”129
. Înstrăinarea
„cadrelor sociale indigene”, considerată „o mare eroare”130
de
chiar guvernatorul general al AOF, M. Merlin, a făcut ca sistemul
colonial francez să exceleze prin autoritarism şi represiune, în
contrast cu atmosfera liberală din Imperiul britanic.
În ianuarie 1991, revista Jeune Afrique Economie a purtat un
dialog pe tema raporturilor colonizator-colonizat cu scriitorul
ivorian Ahmadou Kourouma. Cunoscut pentru „radiografiile
sociale” întâlnite în opera sa, A. Kourouma nu se dezminte şi
lansează de o manieră inedită, brutală chiar, problematica
„colaborării” sub dominaŝia colonială. Omul de litere ivorian
afirmă: „în satul meu exista un singur administrator colonial, în
timp ce noi eram foarte mulŝi. Deci, dacă nu ar fi fost africani care
să coopereze cu administratorul, acela nu ar fi putut face nimic”131
.
Deşi se dezice de oportunitatea termenului „colaborare”, el îl
sugerează constant, aşa cum sugerează şi faptul că, până în 1960,
africanii ar fi resimŝit colonialismul ca pe o eternitate: „eu cred că 127
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 317. 128
Cf. R. Cornevin, op.cit., p. 71. 129
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 612 . 130
R.Cornevin, op.cit., p. 70. 131
Interviu în Jeune Afrique Economie, Paris, no. 139, Janvier, 1991, p. 106.
Viorel Cruceanu
46
populaŝia Malinké [etnia sa – nota ns.], care lucrase pentru
colonişti, nu-şi imagina că într-o zi [colonialismul] va înceta să
existe”132
. Punctul de vedere al scriitorului ivorian ne-a surprins,
cu atât mai mult cu cât, André Gide, în impresiile sale de călătorie
în Ciad şi Congo133
, ne-a oferit numeroase mostre ale
comportamentului abominabil al administratorilor coloniali
francezi. Aceste contradicŝii ne-au determinat să ne adresăm
prestigiosului istoric malian Alpha Oumar Konaré, preşedinte al
Republici Mali (în perioada 8 iunie 1992- 8 iunie 2002). Fără a
nega „colaborarea activă a unor africani la opera colonială”,
preşedintele Konaré evidenŝiază dificultatea abordării unor
„probleme atât de complexe”, cu „maximum de obiectivitate
posibilă”, dat fiind faptul că „o bună parte din sursele documentare
rămân indisponibile, inclusiv la nivelul arhivelor”134
. Îndrăznim să
credem că, „sindromul colaborării” propus de A. Kourouma
trebuie privit cu prudenŝă, mai ales dacă ne raportăm şi la ce a
însemnat „Indirect Rule”, în Africa epocii coloniale.
În afara administraţiei directe (reflectată mai sus), alte două
concepte au dominat gândirea colonială franceză: asimilarea şi
asocierea. O explicaŝie a asimilării ne oferă Guy de Bosschère în
lucrarea sa L’Autopsie de la colonisation: «Pentru guvernul
colonial a asimila înseamnă alienarea fundamentală a
colonizatului, impunerea legilor, limbii şi tradiŝiilor
colonizatorului (...). Această formă de asimilare are ca avantaj
depersonalizarea colonizatului şi, prin urmare, supunerea sa mai
uşoară»135
. Ea oferă autohtonilor iluzia că vor putea «beneficia de
aportul culturii franceze şi al civilizaŝiei europene, dar, mai ales, să
acceadă la egalitatea drepturilor şi privilegiilor deŝinute de cetăŝenii 132
Ibidem. 133
Vezi A. Gide, Călătorie în Congo, Bucureşti, Editura Univers, 1971. 134
Cf. cu scrisoarea de răspuns, din 7 oct. 1993, a Excelenŝei Sale preşedintele
Alpha Oumar Konaré, adresată autorului acestei lucrări. 135
Cf. P. Guillaume, op.cit., p. 130.
Istoria decolonizării Africii
47
francezi»136
. Pe bună dreptate s-a afirmat că, francezii, care au
făcut din asimilare o adevărată filosofie colonială, şi-au propus
„să-i transforme pe indigeni în francezi de culoare”137
. Pentru o
asemenea reuşită era necesară dizolvarea substanŝei interne a
coloniilor şi a băştinaşilor în cea metropolitană. Din această
perspectivă, Henri Brunschwig a sesizat dificultăŝile asimilării. În
concepŝia sa, fenomenul este un proces de lungă durată ce
presupune generaŝii de viaŝă comună, memorie colectivă şi reflexe
asemănătoare138
. Ea mai „presupune o voinŝă şi o acceptare
reciprocă a celuilalt” şi este condiŝionată de repere ce ŝin de spaŝiu,
timp şi cauzalităŝi139
. Mai mult, africanistul francez intuieşte că
asimilarea nu este doar o problemă individuală ci, având în vedere
realitatea africană, o problemă de grup. Or, asimilarea grupului se
va dovedi la fel de complicată ca şi asimilarea individului.
Guvernanŝii celei de-a III-a Republici au încercat să fructifice
ambiŝiosul plan prin legea din 4 februarie 1919 ce acorda cetăŝenia
franceză tuturor supuşilor ce îndeplineau o serie de condiŝii: să ştie
să citească şi să scrie în limba franceză, să fi servit în armată, să fie
proprietar şi să facă dovada unui venit, să deŝină o funcŝie publică
sau să fi fost decorat. În fond, condiŝiile enumerate au reprezentat
tot atâtea restricŝii care au făcut ca, în 1938, numărul cetăŝenilor
francezi din rândul indigenilor să se ridice doar la 90.000 în AOF
şi la numai 5.000 în AEF140
. Nu este de mirare că „asimilarea” nu
a avut ecou în rândul mulŝimilor; ea a rămas însă aspiraŝia supremă
pentru tinerii africani evoluaŝi, ce o percepeau ca singura
posibilitate de a accede la un statut de egalitate cu metropolitanii.
Dar, imediat după primul război mondial, când conceptul era privit
cu seriozitate de africani, metropola reacŝionează negativ declarând 136
Ibidem. 137
G. Bonn, op.cit., p. 199; vezi şi M.J. Belasco, H.E. Hammond, op.cit., p. 76. 138
H. Brunschwig, op.cit., p. 20. 139
Ibidem. 140
Ibidem, p. 22.
Viorel Cruceanu
48
că noŝiunea este „demagogică şi irealizabilă”141
. Suntem înclinaŝi
să credem că, printr-o asemenea reacŝie, Franŝa urmărea să evite
afirmarea unei elite culte locale pe care să o trateze ulterior ca un
partener. Spaima asimilării a persistat până târziu, încât la 27
august 1946, bătrânul politician Edouard Herriot declara în
Adunarea Naŝională că «Franŝa va deveni colonia fostelor sale
colonii»142
. Realităŝile generate de cel de-al doilea război mondial
au făcut vetust conceptul „asimilării” căruia i s-a substituit
proiectul „asocierii”. Asocierea preconiza „recunoaşterea
originalităŝii coloniilor şi, reciproc, a metropolei”143
ceea ce
însemna o federalizare a Imperiului, în evidentă contradicŝie cu
tradiŝia centralistă a Franŝei. Noul concept, un virtual parteneriat, s-
a dovedit în fapt o încercare cosmetică de a disimula falia care
împărŝea Imperiul în teritorii de categoria întâi (metropola) şi
teritorii de categoria a doua (coloniile). Dezbaterile asupra
modalităŝilor de asociere au consumat un întreg deceniu. Abia la
22 iunie 1955, Edgar Faure declara în Adunare că «era
colonialismului a luat sfârşit, cea a asocierii abia începe»144
. Însă,
atunci când Franŝa a înŝeles că teritoriile de peste mări au propria
personalitate, era deja prea târziu: sunase ora independenŝei.
Am creionat în rândurile de mai sus cadrul societal imaginat
de Anglia şi Franŝa în posesiunile lor africane. Conduita colonială
a celor două puteri se dovedea armonică şi fidelă cu ideile nutrite
de Disraëli: «politica devine mare numai atunci când ea creează
istorie»145
. Anglia şi Franŝa au sperat că implantarea în Africa va
dura o veşnicie. Nu a fost aşa datorită afirmării conştiinŝei
naŝionale a popoarelor africane. Alimentată de ideile generoase ale
Iluminismului european şi ale Revoluŝiei franceze, dar şi de ideile 141
J. Suret-Canale, op.cit., tome II, p. 113. 142
A. Grosser, La IVe République et sa politique extérieure, Paris, A. Colin, 1972,
p. 250. 143
P. Guillaume, op.cit., p. 130. 144
C. Bourdache, Les annèes cinquante, Paris, Fayard, 1980, p. 121. 145
J. Crokaert, op.cit., p. 365.
Istoria decolonizării Africii
49
liberale şi socialiste, această conştiinŝă a fost marcată de două
evenimente cu profunde consecinŝe: primul război mondial ce a
reprezentat un semnal de alarmă şi, mai ales, al doilea război
mondial care a schimbat din temelii soarta teritoriilor engleze şi
franceze din Africa Neagră.
CAPITOLUL AL II-LEA
DE LA UN RĂZBOI (1914-1918),
LA ALTUL (1939-1945):
CONSECINŢE MAJORE PENTRU AFRICA
rimul război mondial a reprezentat o criză majoră a
civilizaŝiei industriale de tip european. Aflată în
plină expansiune, această civilizaŝie, produs al
„unui timp dominat de consideraŝii materiale”1, a
purtat cu sine, şi în afara Europei, germenii propriilor contradicŝii.
Este greu de imaginat cum, o perioadă pasională şi pasionantă,
numită „La Belle Epoque”, avea să eşueze într-un carnagiu de
proporŝii nemaiîntâlnite. Explicaŝiile sunt multiple şi se regăsesc în
„antinomia dintre calmul de suprafaŝă şi tensiunile de adâncime”2
caracteristice unei întregi evoluŝii anterioare, în special perioadei
cuprinse între 1871-1914. Academicianul Camil Mureşanu
procedează la un excurs prin meandrele epocii respective, ce „a
cunoscut o stabilitate care a alimentat speranŝa într-o pace durabilă,
dacă nu de-a dreptul veşnică („iluzia cea mare”), dar a marcat, în
acelaşi timp, începutul celei mai aprige curse a înarmărilor
cunoscute până atunci”3. La rândul său, marele istoric francez,
Maurice Baumont, s-a aplecat cu insistenŝă asupra perioadei 1878-
1904, caracterizată de „febra industrializării şi expansiunea 1 M. Baumont, L’Essor industriel et l’imperialisme colonial, Paris, F. Alcan, 1937,
p. 2. 2 C. Mureşanu, În templul lui Ianus: studii şi gânduri despre trecut şi viitor,
Cluj-Napoca, Editura Cartimpex, 2002, p. 283. 3 Ibidem.
P
Istoria decolonizării Africii
51
colonială”4. El stabileşte şi un raport de subordonare între aceste
caracteristici, evidenŝiind, just, că „prima o determină pe cea de-a
doua”5. În continuare, istoricul francez scoate în relief
maniheismul generat de revoluŝia industrială: „un rapid avânt
democratic”, pe de o parte, respectiv „un flux în creştere al
imperialismului”6, pe de altă parte. De aici, o înaintare paradoxală,
în care măsurile inegale au viciat braŝele balanŝei: „Tratatele
încheiate între state îşi propuneau deopotrivă să menŝină echilibrul
european şi să creeze condiŝiile răsturnării lui prin forŝă”7.
Protagonist al performanŝelor analitice, academicianul Camil
Mureşanu investighează şi alte compartimente sensibile ale
societăŝii vremii, constatând că „gândirea, literatura şi arta sunt
asediate de curente contestatare, oferind tabloul unei lupte între
raŝionalism şi iraŝionalism”8.
Acest ultim aspect ne dovedeşte cu prisosinŝă că lumea
occidentală traversa o profundă „criză de conştiinţă”. Cum să
înŝelegem altfel excesele naŝionaliste antebelice (pangermanismul,
afacerea Dreyfus, apariŝia „şcolilor coloniale” etc.)? Cum să privim
gravele disparităŝi sociale specifice epocii, care l-au determinat
chiar şi pe papa Leon al XIII-lea să ia atitudine, în mai 1891, prin
enciclica „Rerum Novarum”? Cum să percepem încercarea de
clarificare dogmatică, pe o linie tradiŝionalistă şi antiscientistă,
adoptată de papa Pius al X-lea, prin enciclica „Pascendi” (1907)?
De asemenea, cum altfel să valorizăm, decât ca rezultat al unei
profunde crize interioare, interesul crescând pentru inconştient şi
nevroză, promovate de Freud? Răspunsul, sau o parte a sa, se
regăseşte în surprinzătorul „Manifest al futurismului” din 1909.
Sub acoperirea ideii că multilateralitatea manifestărilor umane este
irepresibilă, „Manifestul” face apologia instinctelor atavice, a 4 M. Baumont, op.cit., p. 2.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 C. Mureşanu, op.cit., p. 283.
8 Ibidem.
Viorel Cruceanu
52
violenŝei. Iată câteva „îndemnuri” ale sale:
«1. Vrem să cântăm dragostea de primejdie şi să insuflăm
obişnuinŝa energiei şi a temerităŝii;
2. Curajul, îndrăzneala, revolta vor fi elementele esenŝiale ale
poeziei noastre;
3. Literatura a exaltat până astăzi gândirea statică, extazul şi
visarea. Noi vrem să exaltăm mişcarea agresivă, insomnia
febrilă, pasul alert al alergării, saltul mortal, palma şi lovitura
de pumn;
..............................................................................................
9. Vrem să glorificăm războiul – singura igienă a lumii,
militarismul, patriotismul, gustul distructiv al libertinilor,
frumoasele idei pentru care se poate muri şi dispreŝul faŝă de
femeie.
10. Vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de
tot felul şi să luptăm împotriva moralismului, feminismului,
a laşităŝii oportuniste şi utilitare»9.
Rândurile de mai sus reprezintă un pernicios elogiu adus
violenŝei, o metamorfoză modernă a „elogiului nebuniei”; o
nebunie ce avea să anunŝe sfârşitul hegemoniei Europei! Şi, din
nou paradox: în acele momente nimeni şi nimic nu ar fi prezis
crepusculul. Aceasta pentru că, la începutul secolului al XX-lea,
„Europa a atins punctul culminant al supremaŝiei sale economice şi
politice în lumea întreagă (...). Din suprafaŝa de 149.000.000 km2 a
uscatului, Europa nu ocupa decât 10.000.000 km2, dar statele sale
(inclusiv Rusia, între Urali şi Pacific) posedau în afara
continentului 75.600.000 km2, având aproape 600.000.000
locuitori”10
. Un „summum al puterii” ce conŝinea, totuşi, „mediul
germinativ al declinului”11
.
Primul război mondial a fost prefaŝat de mai multe crize
regionale, inclusiv crize coloniale, printre care: Fashoda (1898), 9 Vezi textul „Manifestului”, în Histoire, Paris, Edit. Hatier, 1988, p. 40.
10 C. Mureşanu, op.cit., p. 284.
11 Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
53
războiul anglo-bur (1899-1902) şi, mai ales, cele două crize marocane
(1905 – Tanger; 1911 – Agadâr). A doua criză marocană a pus în
evidenŝă, de o manieră indubitabilă, propensiunea revizionistă a
Germaniei vis-à-vis de litera, dar mai ales de spiritul Actului
General al Conferinŝei coloniale de la Berlin (1884-1885)12
. După
incidentul de la Agadâr13
, a urmat „o extraordinară tocmeală între
diplomaŝii francezi şi germani”14
, ce a condus la o soluŝie de
compromis: germanii recunoşteau prezenŝa franceză în Maroc, dar
în schimb primeau, în zona ecuatorială a Africii, 270.000 km2 din
Moyen-Congo şi Oubangui-Chari (suprafaŝă anexată coloniei
„Kamerun”, sub numele de „noul Kamerun”). Cedarea teritorială
din „Africa Ecuatorială Franceză” (AEF), ce echivala cu jumătate
din suprafaŝa Franŝei, a fost percepută drept o umilinŝă
suplimentară, teritoriul respectiv devenind o «Alsacia Lorena
africană»15
. Astfel, „pacea cu arma la picior” de pe continent se
transforma, în colonii, într-o pace cu degetul pe trăgaci. În
determinarea lor oarbă, planificatorii războiului nu au avut în
vedere şi consecinŝele propriilor acte.
O primă însemnată consecinŝă a „Marelui Război” a
reprezentat-o reaşezarea sferelor de influenţă în Africa Neagră.
Astfel, de la început, Germania înregistrează pierderi
spectaculoase. „Imperiul colonial german a reprezentat un episod
efemer în istoria Africii. Devansată în timp de alte puteri europene,
Germania a beneficiat de un număr redus de colonii: Deutsch
Ostafrika (Tanganyika, Rwanda şi Burundi), Deutsch Sudwest
Afrika (actuala Namibie) precum şi Kamerun şi Togo. În total, 12
Vezi textul Actului General în P. Albin, Les Grands traités politiques. De
1815 à 1914, Paris, F. Alcan, 1932, p. 389-406. 13
Impunerea „de facto” a protectoratului francez asupra Marocului l-a
determinat pe kaiserul Wilhelm al II-lea să trimită canoniera „Panther” în rada
portului Agadâr (sudul Marocului). Mesajul era clar: prezenŝa franceză la Fès
devenise un „casus belli” pentru Germania. 14
P. Kalck, Histoire centrafricaine des origines à nos jours, S.R.T., Univ. de
Lille III, 1973, vol. 3, p. 246. 15
C. Fidel, La Paix Coloniale Française, Paris, Sirey, 1918, p. 80.
Viorel Cruceanu
54
aceste posesiuni însumau o suprafaŝă de 2.700.000 km2 şi o
populaŝie de 11.411.000”16
.
Pe rând, coloniile germane sunt ocupate de aliaŝii antantofili, în
urma unor operaŝiuni ce vor depăşi în amploare şi acŝiunile militare
din cursul celui de-al doilea război mondial. În contrast cu Europa,
unde „blitzkrieg”-ul german cunoştea evoluŝii spectaculoase, pe
continentul negru înfrângerile se succed în cascadă. Eşecurile
germane au început cu Togo, atacat încă de la 5 august 1914. Micuŝa
«colonie model»17
vest-africană era apărată de o forŝă de poliŝie
locală, alcătuită din numai 500 de togolezi, încadrată de câŝiva
europeni şi aflată sub comanda guvernatorului von Doering.
Dintru-început, Togo a fost prins ca într-un cleşte: francezii au
atacat dinspre est şi nord, din Dahomey, iar englezii dinspre vest şi
sud, din Coasta de Aur. Înfrânt la Agbelowé (16 august) şi Kra (22
august), maiorul von Doering încearcă o ultimă rezistenŝă la
Kamina pe 26 august, dar fără succes. Prin urmare, în aceeaşi zi, el
capitulează necondiŝionat18
.
Forŝele anglo-franceze au atacat la fel de rapid (tot în prima
decadă a lunii august 1914) şi colonia Camerun („Kamerun”, în
germană). Pentru a nu scăpa situaŝia de sub control, guvernatorul
Karl Ebermaier s-a comportat abominabil: după o judecată sumară,
el a ordonat executarea „celor mai notorii opozanŝi faŝă de
abuzurile coloniale”19
, sub acuzaŝia de trădare: prinŝul Rudolf
Manga Bell (proeminentul lider al populaŝiei Douala), Ngoso Din
(care organizase o manifestaŝie chiar la Berlin, în preajma 16
V. Cruceanu, Africa în secolul al XX-lea, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003,
p. 22. 17
M. Piraux, Le Togo aujourd’hui, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 39. 18
Prin Acordul de la Londra, din 10 iulie 1919, Togo era împărŝit între
învingători: Franŝa prelua 2/3 din teritoriu (56.000 km2) ce corespundea
Republicii Togo de astăzi, în timp ce Anglia se mulŝumea cu cealaltă treime
(28.400 km2), numită Togoland (parte componentă, în prezent, a Republicii
Ghana). 19
L. Moumé-Étia, Cameroun. Les années ardents, Paris, Edit. J.A. Livres, 1991, p.
12-13.
Istoria decolonizării Africii
55
Reichstagului), şeful Martin Samba, precum şi prinŝul Ludwig
Mpondo Dika, ce studiase în Germania. Nu este de mirare că localnicii
i-au primit ca eliberatori pe anglo-francezi.
Armatele franceze erau conduse de generalul Aymerich,
comandantul trupelor din „Africa Ecuatorială Franceză” (AEF).
Obiectivul prioritar l-a reprezentat recuperarea teritoriilor pierdute în
1911. Prin urmare, din primele zile, forŝele franceze (reunite de la
Bangui, Brazzaville şi Libreville) au atacat pe germanii din bazinul
Sangha şi bazinul Lobaye; până la sfârşitul toamnei lui 1914, întreg
„noul Kamerun” este recuperat. Dinspre ocean, forŝele franceze,
combinate cu efectivele engleze aduse din Nigeria şi Coasta de Aur, sub
comanda generalului Dobell, au reuşit, la 28 septembrie 1914, să ocupe
oraşul Douala, „plămânul” economic al Camerunului. În cursul anului
1915, occidentalii din Antanta au deschis un nou front în nordul ŝării:
francezii coborau de la Fort-Lamy, din Ciad, în timp ce englezii invadau
platoul Adamawa, dinspre Nigeria. Excelenta coordonare a permis
ocuparea a două puncte strategice cheie: Garoua, în nord (iunie 1915) şi
Ngaoundéré, în centru (iulie 1915). De acum înainte, drumul spre
capitala coloniei, Yaoundé, era deschis. La 1 ianuarie 1916, forŝele aliate
intrau victorioase în oraş. Militarii au fost urmaŝi de plenipotenŝiari care
au căzut de acord şi asupra împărŝirii Camerunului20
.
Mult mai complicate s-au dovedit evoluŝiile din Africa de Est
germană. Armata kaiserului din „Deutsch Ostafrika” număra
circa 3.000 de oameni: 200 soldaŝi europeni şi restul africani,
numiŝi şi askaris. Ea era comandată de „un ofiŝer de mare clasă”21
:
colonelul Paul von Lettow-Vorbeck. Genial strateg, colonelul
german urmărea „să atragă cât mai multe trupe inamice [în Africa
– nota ns.] pentru a le împiedica să participe la operaŝiuni militare 20
Franŝa prelua 4/5 din „Kamerunul” german (432.000 km2), în timp ce Angliei
îi reveneau 89.720 km2 (partea occidentală). Cincimea britanică a fost împărŝită
în două: Camerunul britanic de Sud, alipit Provinciei de Est a Nigeriei, respectiv
Camerunul britanic de Nord, încadrat întinsei Provincii de Nord a Nigeriei. 21
P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris,
Bordas, 1973, p. 234.
Viorel Cruceanu
56
împotriva Germaniei în Europa”22
. Acestui imperativ i-a supus
întreaga tactică de luptă: acŝiuni clasice (care au provocat pierderi
considerabile inamicului), înlocuite apoi cu lupta de gherilă (în
condiŝiile unei vădite „confruntări asimetrice”). Adversarii săi au
procedat la o mobilizare fără precedent: „300.000 de soldaŝi
[englezi, belgieni, portughezi, detaşamente sud-africane şi unităŝi
din colonii, în special din Rhodesia de Sud, Nigeria şi Coasta de
Aur – nota ns.], comandaŝi succesiv de 137 de generali, au
încercat vreme de patru ani să îl capureze, fără succes”23
. Datorită
mijloacelor insuficiente, Lettow-Vorbeck a evacuat, treptat,
Tanganyika, ocupată de englezi, retrăgându-se, în noiembrie 1917,
în Mozambic (colonie portugheză). Aici era în plină iniŝiativă,
când i s-a comunicat capitularea Germaniei, la 11 noiembrie 1918.
Dar, spre deosebire de metropolă, valorosul ofiŝer german „era încă
neînvins la sfârşitul războiului”24
. Când s-a reîntors în patrie
(1919), după cinci ani petrecuŝi în tensiunea războiului african, el
„a fost primit ca un erou”25
.
Înfrântă în Europa şi Africa, Germania a fost obligată să
cedeze învingătorilor, prin Tratatul de pace de la Versailles (28
iunie 1919), toate posesiunile sale de peste mări26
. Oportunist cum
îl ştim, „perfidul Albion” a beneficiat din plin de redistribuire. Pe
bună dreptate s-a spus că Anglia „şi-a realizat cele mai vaste
ambiŝii”, anul 1919 „marcând apogeul Imperiului britanic”27
, ce s-
a extins cu 2.000.000 km2 şi 8.000.000 de locuitori. Despărŝirea de
germani nu a provocat africanilor nici o undă de regret. Din contră, 22
Vezi Misiunea africană a colonelului von Lettow Vorbeck, în Magazin
istoric, nr. 7 (412), iul. 2001, p. 80. 23
Ibidem, p. 79. 24
J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa: A Modern History (1800-1975), New
York, Africana Publishing Company, 1980, p. 266. 25
Magazin istoric, nr. 7, 2001, p. 79. 26
Vezi art. 119 al tratatului, în Relaţii internaţionale în acte şi documente,
vol. 1 (1917-1939), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 56. 27
J. Crokaert, Histoire de l’empire britannique, Paris, Flammarion, 1947, p.
475.
Istoria decolonizării Africii
57
în scurta lor istorie colonială „germanii au lăsat în urmă amintirea
cruzimii lor: exterminarea a 2/3 din populaŝia herero din Namibia
[60.000 morŝi – nota ns.] şi masacrarea a 120.000 de autohtoni în
timpul marii răscoale maji-maji (1903-1905) din Tanganyika”28
.
O altă consecinŝă majoră a operaŝiunilor militare a constat în
amplul efort de război al lumii coloniale. În lucrarea La mise en
valeur des colonies françaises (1923), cunoscutul apologet al
politicii coloniale franceze, Albert Sarraut, evidenŝia contribuŝia
umană extrem de consistentă a coloniilor africane, în perioada
1914-1918. Datele sale sunt şi exacte şi oficiale, în perioada
respectivă A. Sarraut fiind ministru al coloniilor:
- Africa Occidentală Franceză (AOF) – 193.349 „tiraliori”
- Africa Ecuatorială Franceză (AEF) – 17.910 „tiraliori”
- Madagascar – 41.000 „tiraliori”
- Somalia franceză – 2.500 „tiraliori”
TOTAL = 254.759 „tiraliori”
Din aceste efective, 157.000 „tiraliori” au fost trimişi să
lupte pe fronturile din Europa, înregistrându-se 24.000 morŝi şi
7.300 „dispăruŝi”29
(ceilalŝi „tiraliori” au luptat pe fronturile din
Africa sau Orientul Mijlociu). Forŝelor din Africa neagră franceză
li s-au alăturat numeroşi combatanŝi din Africa de Nord, a căror
cifră se ridica, până în 1916 la: 180.000 oameni din Algeria,
44.500 din Maroc şi 41.000 din Tunisia. În următorii doi ani, cele
trei posesiuni nord-africane (Algeria – colonie franceză; Maroc şi
Tunisia – protectorate franceze) au mai recrutat încă 170.000 de
luptători. Adresându-se membrilor Senatului francez, la 9 iulie
1918, ministrul coloniilor din acel moment, Henry Simon,
cuantifica aportul total, în combatanŝi, al Africii Negre şi Africii de
Nord la 690.000 oameni. Soldaŝilor li s-a alăturat şi efortul a 28
V. Cruceanu, op.cit., p. 22. 29
Cf. R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919 à nos jours, Paris, PUF, 1973, p.
21.
Viorel Cruceanu
58
238.000 muncitori coloniali (numiŝi, îndeobşte, hamali), astfel
încât un total de 928.000 de africani30
au contribuit la victoria
finală a Franŝei. Luând în considerare o asemenea mobilizare de
energii, acelaşi H. Simon atenŝiona asupra unei realităŝi ce putea
deveni îngrijorătoare: «Aportul coloniilor a fost imens în toate
domeniile. Putem chiar să ne întrebăm astăzi, cu oarecare nelinişte,
ce am fi devenit dacă nu aveam acest enorm rezervor de care am
beneficiat atât de mult»31
. Cuvintele sale s-au dovedit profetice,
din perspectiva evenimentelor complexe prin care a trecut Franŝa
în cursul celui de-al doilea război mondial! Mai trebuie adăugat că,
pe lângă efortul uman, posesiunile africane ale Franŝei au furnizat
frontului şi peste 6.000.000 tone de materii prime şi alimente.
Englezii s-au bazat, la rândul lor, pe osteneala coloniilor
africane. Ei au recrutat în King’s African Rifles: 10.000 de
autohtoni din Africa de Vest (în special din Nigeria şi Coasta de
Aur, care s-au remarcat în luptele din Camerun şi, mai ales,
Tanganyika) şi 34.000 din Africa de Est (Kenya, Uganda şi
Nyassaland). De asemenea, peste 600.000 de lucrători din Africa
de Est şi Africa australă au susŝinut, prin munca lor, logistica
frontului. Alŝi africani au fost mobilizaŝi de către celelalte puteri
coloniale: Germania, Belgia şi Portugalia. Africaniştii au ajuns la
concluzia că „în ansamblu, peste 2.500.000 de africani,
reprezentând mai mult de 1% din populaŝia continentului, au
participat într-o manieră sau alta la efortul de război”32
. Tributul
lor de sânge, dat în numele „idealurilor de libertate ale
umanităŝii”33
s-a ridicat la 150.000 morŝi, civili şi militari.
Războiul a mai avut o consecinŝă: a generat un proces lent,
dar subtil, de modificare a mentalităŝilor; mai puŝin a 30
C. Fidel, op.cit., p. 16-18. 31
Ibidem, p. 18. 32
M. Crowder, La première guerre mondiale et ses conséquences, în Histoire
générale de l’Afrique, tome VII (L’Afrique sous domination coloniale, 1880-
1935), Paris, Présence Africaine/UNESCO, 1987, p. 317. 33
J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 244.
Istoria decolonizării Africii
59
colonizatorului, şi mai mult a colonizatului. Astfel, prin
participarea la efortul de război (rechiziŝii, comenzi suplimentare
de produse, taxe sporite etc.), africanii au înŝeles că din „povara
omului alb” (R. Kipling), colonialismul s-a transformat, la
propriu, într-o „povară a omului negru”. În aceste condiŝii, o
redistribuire a sarcinilor sociale, rezultate din realităŝile economice
generate de război se impunea imperios.
Mai importantă a fost, însă, schimbarea percepŝiei despre
albi. În luptele comune de pe diferite fronturi, «soldatul african a
putut surprinde cu repeziciune slăbiciunea şi puterea europeanului,
considerat, până atunci, de către majoritatea africanilor, drept un
supraom. Un număr considerabil de voluntari europeni au fost
instruiŝi în tehnicile războiului modern de subofiŝeri africani.
Devenea tot mai clar că europenii nu erau nici atotcunoscători, nici
atotputernici. Reîntorşi la vatră, soldaŝii şi hamalii africani au
răspândit viziunea lor despre omul alb. Încrederea în sine şi spiritul
combativ [dovedite după război – nota ns.] se datorează în mare
parte acestor noi concepŝii»34
.
Saltul cel mai semnificativ, pe planul mentalităŝilor, l-a
reprezentat „afirmarea grupurilor cu o anumită conştiinŝă
politică”35
. Este adevărat că nu putem vorbi, încă, de o elită
contestatară dar afirmarea principiului autodeterminării a avut un
real impact asupra raporturilor dintre puterile metropolitane şi
colonii. Prin urmare, anii interbelici au fost anii uceniciei politice
şi civice a autohtonilor, când „prinde rădăcini conştiinŝa
individuală şi colectivă”36
!
În perioada dintre cele două războaie mondiale puterile
europene promovau imperturbabile vechea lor politică paternalistă.
Dar, pe fundalul unei vieŝi liniştite se derula un proces de tranziŝie, 34
Cf. M. Crowder, Africa în război, război în Africa, în Magazin istoric, nr. 5,
mai 1985, p. 31. 35
J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 267. 36
I. Baba Kaké, L’Afrique coloniale. De la Conférence de Berlin (1885) aux
indépendances, Paris, A.B.C., 1977, p. 76.
Viorel Cruceanu
60
uşor perceptibil. Instituŝiile create de sistemul colonial se deschid
progresiv autohtonilor. Faptul este mai evident în coloniile
engleze. În Consiliile Legislative din Africa de Vest, graŝie unor
timide reforme constituŝionale, un număr redus de africani din
Coasta de Aur, Nigeria, Sierra Leone şi Gambia sunt numiŝi în
aceste organisme. În Africa de Est şi Africa Australă, unde se
stabiliseră numeroşi albi, cărora li se adăuga şi o însemnată
populaŝie de origine asiatică, africanii nu se bucurau de
reprezentare în perioada interbelică. În cele două mari blocuri
franceze, Africa Occidentală Franceză (AOF) şi Africa
Ecuatorială Franceză (AEF), drepturile politice erau nule.
Din deceniul al treilea se manifestă interesul pentru
valorificarea economică a coloniilor. Englezii, cu pragmatismul lor
recunoscut, iniŝiază setul de planuri Ormsby-Gore, în 1924 pentru
Africa de Est şi în 1926 pentru Africa de Vest, cu scopul de a
promova dezvoltarea agriculturii, îmbunătăŝirea serviciilor
medicale şi ridicarea nivelului educaŝional. În 1929, guvernul de la
Londra se implică şi mai mult prin elaborarea „Colonial
Development Act”. Documentul prevedea cheltuieli anuale de
1.000.000 lire sterline37
pe parcursul unui întreg deceniu. Sumele
se vor dovedi, însă, insuficiente. Aşa se face că în 1936, nivelul de
trai se ridica doar la 7 lire sterline pe cap de locuitor în Coasta de
Aur şi numai la 11/2
lire în Tanganyika38
. În Franŝa, ministrul
coloniilor Albert Sarraut publică lucrarea Punerea în valoare a
coloniilor franceze, accentuând pe „ameliorarea stării sanitare” a
băştinaşilor şi pe „formarea tehnică a muncitorilor”39
. Investiŝiile
franceze s-au situat în jurul plafonului de 4.000.000.000 franci aur
(1913), respectiv 20.000.000.000 franci aur (1939). Dar sumele
erau distribuite inegal: 2/3 din aceste investiŝii reveneau Africii de 37
R. Oliver, J.D. Fage, A Short History of Africa, Baltimore, Penguin Books, 1963,
p. 222. 38
Ibidem, p. 220. 39
Cf. C. Coquery-Vidrovitch, 1921: Băştinaşul este cel care plăteşte, în
Magazin istoric, nr. 4, apr. 1988, Bucureşti, p. 53.
Istoria decolonizării Africii
61
Nord (numai Algeria înghiŝea jumătate din ele). De asemenea,
AEF primea de 10 ori mai puŝin decât AOF40
. Spre deosebire de
englezi, care prin investiŝiile lor urmăreau să creeze şi o forŝă de
muncă salariată, francezii profitau la maximum de preŝul foarte
scăzut al mâinii de lucru locale. Ei au instituŝionalizat sistemul
muncii forŝate, cu consecinŝe dintre cele mai grave pentru
autohtoni. O tristă celebritate a dobândit şantierul feroviar Congo-
Ocean unde „cel puŝin 20.000 de oameni au plătit cu viaŝa
construcŝia căii ferate, mai ales în anii tragici dintre 1925 şi
1928”41
şi pe care André Gide îl considera «un înspăimântător
consumator de vieŝi omeneşti»42
. Scriitorul francez, care a vizitat
AEF, a fost profund impresionat de situaŝia disperată în care se
aflau africanii şi nota că: „ştiu lucruri pe care nu le pot accepta”43
.
Din păcate, administraŝia colonială franceză era de altă părere.
Slabele performanŝe economice ale coloniilor anglo-franceze
se reflectau şi în nivelul politic redus al autohtonilor. Totuşi, din
deceniile trei şi patru, mai ales în Africa engleză, apar primele
forme de organizare politică. În 1920, unsprezece intelectuali vest-
africani, animaŝi de avocatul J.E. Casely-Hayford din Coasta de
Aur, formează Congresul Naţional Vest-African, un partid federal,
acoperind toate cele patru colonii engleze din occidentul Africii.
Programul său se baza pe principiile non-violenŝei, după modelul
Congresului Naţional Indian al lui Mahatma Gandhi. Pe aceeaşi
linie moderată se va înscrie şi „Nigerian National Democratic
Party” (N.N.D.P.), constituit în 1923 de inginerul Herbert
Macaulay. Mai numeroase au fost mişcările de tineret: „Gold
Coast Youth Conference” (G.C.Y.C.), fondată în 1930 de tânărul
jurist J.B. Danquah, „Nigerian Youth Movement” (N.Y.M.), foarte 40
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, L’Afrique Noire de 1800 à nos jours,
Paris, P.U.F., 1974, p. 402-403. 41
C. Coquery-Vidrovitch, op.cit., p. 54. 42
F. Ploquin, Les camps de travail de l’Oubangui-Chari, în L’Événement du
Jeudi, no. 341, du 16 au 22 mai 1991, p. 48. 43
A. Gide, Călătorie în Congo, Bucureşti, Editura Univers, 1971, p. 95.
Viorel Cruceanu
62
activă din 1937 când conducerea sa este preluată de Benjamin
Nnamdi Azikiwe şi „Sierra Leone Youth League” (S.L.Y.L.-1938),
impulsionată de dinamicul Wallace-Johnson. În totalitatea lor,
aceste organizaŝii, care şi-au făcut ucenicia în anii interbelici, vor
deveni nucleele unor viguroase partide politice naŝionale, după
1945. În Africa de Est engleză şi în cea Australă, localnicii s-au
regrupat în asociaŝii profesionale sau culturale ce militau însă şi
pentru drepturi politice. Cele mai importante au fost: „Kikuyu
Central Association” (K.C.A.-1924) din Kenya şi „Tanganyika
African Association” (T.A.A.), apărută în 1929. Prin urmare,
putem afirma fără teama de a greşi că, în Africa Neagră, mişcarea
naŝională se afla în anii interbelici în stadiul primelor căutări. Din
acest motiv, ea a reuşit să evite derapajele periculoase produse în
ŝări precum India, Egipt sau Tunisia. Acolo, liderii naŝionalişti, mai
bine organizaŝi şi mai activi, erau tentaŝi să stabilească punŝi de
legătură cu puterile Axei. Pentru ei, scenariile care au dus la
declanşarea războiului şi ideologiile atât de divergente ale
beligeranŝilor nu reprezentau un factor de îngrijorare; ceea ce conta
era faptul că, germanii luptau împotriva englezilor şi francezilor,
asupritorii lor. Ferită de asemenea tribulaŝii, Africa Neagră a rămas
fidelă puterilor aliate metropolitane. Însă, complicaŝiile nu lipseau.
Cel mai mare pericol era reprezentat de Germania nazistă. Exista
riscul ca guvernul celui de-al treilea Reich să declanşeze o
operaŝiune de reînsuşire a fostelor sale colonii africane. În acest
caz, Africa de la sud de Sahara ar fi devenit teatru de operaŝiuni
militare. Consumarea evenimentelor a dovedit precauŝia Germaniei
vis à vis de asemena perspective. Semnificativ este faptul că, la 22
iunie 1940, Germania nu a impus Franŝei înfrânte nici un fel de
revendicare colonială. Se reafirma astfel fidelitatea intransigentă
faŝă de ŝelurile ariane, conducătorii nazişti fiind convinşi că
„pentru un stat rasial, colonizarea comportă un risc mortal de
metisaj...”44
. Chiar în Mein Kampf, Hitler scria cu vădit dispreŝ :
«Dacă evoluŝia Franŝei se va prelungi încă trei sute de ani în stilul 44
P. Guillaume, Le monde colonial, XIXe-XX
e siècle, Paris, A. Colin, 1974, p. 55.
Istoria decolonizării Africii
63
său actual, ultimele resturi ale sângelui franc [subl.ns.] vor
dispărea în statul mulatru africano-european pe cale să se
constituie»45
. Liderul regimului fascist german şi-a reafirmat
poziŝia colonială şi în interviul acordat ziarului englez Daily Mail
şi publicat la 5 august 1934. Führerul afirma: «Nu voi sacrifica
viaŝa [nici] unui singur german, pentru a obŝine vreo colonie. Ştim
că fostele colonii germane sunt un lux costisitor chiar şi pentru
Anglia»46
. Dar, în mod paradoxal, un puternic lobby, favorabil
retrocedării posesiunilor germane anterioare, s-a dezvoltat în
Anglia. Presiunile sale erau atât de puternice încât cabinetul
britanic se arăta dispus la posibile concesii. Astfel, în toamna lui
1937, Foreign Office-ul a elaborat un plan ce întrevedea
posibilitatea reîntoarcerii la Germania a Togolandului şi
Tanganyikăi, dar nu şi a Africii de Sud-Vest; bunăvoinŝa britanică
trebuia complinită cu „sacrificii în Camerun, suportate de către
Franŝa”47
. La 11 noiembrie 1938, ambasadorul francez la Londra,
Corbin, îi scria ministrului său de externe, Georges Bonnet, că
premierul perioadei müncheneze, Neville Chamberlain, gândea să
facă Germaniei concesii, în imperiul colonial, în schimbul unor
garanŝii în privinŝa Austriei şi Cehoslovaciei; derularea
evenimentelor n-a oferit nici o şansă eventualului aranjament48
.
Rezolvarea a venit însă tot de la Hitler care îi spunea
ambasadorului englez la Berlin, Henderson, că „problema
coloniilor mai putea aştepta patru, şase, opt sau chiar zece ani”49
.
Un semnal identic a primit şi diplomaŝia franceză, Hitler
mărturisind ambasadorului de la Roma, fost la Berlin, François
Poncet, că, „această problemă ar putea fi tratată în cinci sau şase
ani”50
. Atitudinea rezervată a liderului naŝional-socialist german 45
Ibidem. 46
M. Gilbert, R. Gott, Conciliatorii, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 127. 47
Documents Diplomatiques Français (1932 - 1939), IIe série (1936 -1939),
Paris, Imprimerie Nationale, 1966, tome VII, documentul 256, p. 461. 48
Ibidem, tome XII, documentul 295, p. 534. 49
M. Gilbert, R. Gott, op.cit., p. 144. 50
D.D.F. (1932 - 1939), S. II, tome XII, documentul 390, p. 781.
Viorel Cruceanu
64
faŝă de continentul negru era dictată de politica sa europo-centristă:
„Hitler urmărea să devină arbitrul politicii europene – un Bismarck
mai aventurier, un Wilhelm al II-lea mai norocos. Pentru el, Africa
nu prezenta nici o atracŝie”51
. Cu toate acestea, în mod neoficial, în
Germania se înregistra o treptată, dar inevitabilă, resurecŝie
colonialistă. Aşa se explică deschiderea primei „şcoli” de politică
colonială a partidului nazist, la 29 octombrie 1938. Prezent la
inaugurare, septuagenarul general von Epp declara: «Ea [Germania
– nota ns.] nu cere nimic ce nu-i revine de drept ; ea reclamă
posesiunile care i-au fost răpite (...), adică totalitatea imperiului său
colonial», exprimându-şi speranŝa că Germania «îşi va relua, într-o
zi, locul alături de marile puteri coloniale»52
. Mai mult, în
noiembrie 1940, la ministerul german de externe se finalizase un
plan care urmărea crearea unui vast imperiu colonial, ce urma să
cuprindă teritoriile africane de la Oceanul Atlantic până la Oceanul
Indian, limitat la nord de Sahara iar la sud de Uniunea Sud-
Africană53
. Interesant este faptul că, noul spaŝiu colonial se
preconiza a fi integrat economic cerinŝelor Germaniei, cât şi
necesităŝilor zonelor sale de influenŝă europene. Se impune şi
precizarea că „acest vast imperiu colonial trebuia să cadă sub jugul
Germaniei victorioase ca unul din rezultatele majore ale celui de al
doilea război mondial”54
. Deci, aservirea Africii era avută în
vedere doar după încheierea ostilităŝilor şi consfinŝită prin tratate
de pace, ceea ce presupunea atât înfrângerea Franŝei, cât şi a
Angliei.
Franŝa s-a prăbuşit surprinzător de uşor. În schimb, Anglia,
deşi masiv bombardată în vara şi toamna lui 1940, nu a putut fi
îngenuncheată. Cabinetul britanic, condus cu energie de primul
ministru Winston Churchill, era decis să lupte până la capăt,
indiferent de consecinŝe. Adresându-se Camerei Comunelor, 51
M. Gilbert, R. Gott, op.cit., p. 122. 52
D.D.F. (1932 -1939), S. II, tome XII, documentul 239, p. 413-414. 53
L’Afrique et la seconde guerre mondiale, Paris, UNESCO, 1985, p. 61. 54
Ibidem, p. 67.
Istoria decolonizării Africii
65
Churchill îndemna: «Să ne comportăm astfel încât, chiar dacă
Imperiul şi Commonwealthul ar dura o mie de ani, oamenii să
poată spune: a fost cea mai frumoasă perioadă a lor»55
. Regatul
Unit devine speranŝa lumii libere. Sacrificiul său eroic polarizează
simpatia şi sprijinul statelor ce se simt ameninŝate de fascism. Un
rol determinant în susŝinerea efortului britanic de război va reveni
coloniilor africane.
O situaŝie mult mai complexă trăieşte Imperiul colonial
francez. În iunie 1940, Franŝa este înfrântă iar Parisul ocupat.
Administraŝia se retrage la Vichy unde se formează un guvern
colaboraŝionist în frunte cu mareşalul octogenar Phillipe Pétain.
Cel care a decis să salveze onoarea Franŝei a fost generalul Charles
de Gaulle, sub-secretar de stat la apărare în cabinetul precedent al
lui Paul Reynaud. Refugiat la Londra, generalul de Gaulle
îndeamnă pe francezi, pe calea undelor, să reziste. În accepŝiunea
sa, unica şansă de supravieŝuire o reprezenta Imperiul. Generalul
de Gaulle gândea că „pe vastele întinderi ale Africii” Franŝa putea
să-şi refacă „o armată şi o suveranitate”56
care să-i redea
demnitatea pierdută. Mai mult, spiritul său ascuŝit îi sugera că
Africa „ar fi oferit o excelentă bază de plecare pentru întoarcerea
în Europa”57
. Aceste considerente strategice i-au întărit
convingerea în necesitatea unei acŝiuni rapide căci, exista riscul
ocupării coloniilor franceze fie de către Germania, fie de către
Aliaŝi. Hotărât să-şi pună în aplicare planul, generalul îşi stabileşte
cartierul general la Brazzaville, în Congo. Aici începe epopeea
„Franŝei libere “. Ruptura de Gaulle – Pétain a însemnat şi ceea ce
istoricul guineez Ibrahima Baba Kaké numeşte „sciziunea
domeniului colonial francez”58
. Teritoriile africane capătă brusc o 55
M. Jullian, Bătălia Angliei, Bucureşti, Editura Politică, 1968, p. 24; vezi şi W.
Churchill, Al doilea război mondial, vol. 1, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997,
p. 309. 56
Ch. de Gaulle, Memorii de război, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 113. 57
Ibidem. 58
I. Baba Kaké, op.cit., p. 83.
Viorel Cruceanu
66
importanŝă vitală, fiind disputate cu disperare de ambele părŝi. Aşa
se face că, în vara lui 1940, cele două blocuri coloniale franceze de
pe continentul negru se aflau în tabere diferite: AOF, condusă de
obedientul guvernator general Pierre Boisson, rămâne în orbita
guvernului de la Vichy, în timp ce AEF se alătură „Franŝei libere “.
Ralierea AEF se datorează guvernatorului Félix Éboué59
din Ciad,
care, din iulie 1940, stabileşte primele contacte cu generalul de
Gaulle, actul devenind oficial la 26 august. În ziua următoare
Ciadul este citat de către generalul de Gaulle, prin ordin pe
imperiu, pentru că „prin admirabila sa hotărâre a indicat calea
datoriei şi a dat semnalul redresării întregului imperiu francez”60
.
Ulterior, în memoriile sale, generalul de Gaulle avea să folosească
cuvinte elogioase la adresa lui Félix Éboué pe care îl caracterizează
ca fiind „un om inteligent şi inimos“, un „negru înflăcărat
francez”61
. Exemplul Ciadului este urmat de Camerun la 27
august, Moyen-Congo şi Oubangui-Chari la 28 august. Rămăsese
din AEF, cel mai prosper teritoriu, Gabon, al cărui guvernator,
Masson, de teama de a nu greşi, ezita să iasă din orbita regimului
de la Vichy. Dilema va fi rezolvată pe calea armelor şi la 9
noiembrie 1940 Libreville este ocupat prin luptă: Gabonul
îmbrăŝişează şi el cauza „Franŝei libere”. Între timp, la Brazzaville,
Charles de Gaulle creează la 27 octombrie 1940 „Consiliul
Apărării Imperiului” ca formă embrionară a unui guvern în exil.
De acum înainte putea fi aplicată doctrina generalului de a reda
libertatea Franŝei „cu oameni şi resurse din Imperiu”62
. Însă,
reuşita „Franŝei libere”nu era decât pe jumătate, atâta vreme cât 59
Félix Éboué era negru; născut la 26 decembrie 1885 la Cayenne în Guyana
franceză. Intră de tânăr în administraŝia colonială. Din 1908 serveşte în Africa
(Oubangui-Chari, Ciad), remarcându-se ca un adept al principiului „asocierii”. La 19
noiembrie 1938 este numit guvernator al Ciadului. Moare la Cairo, înainte de sfârşitul
războiului, la 17 mai 1944. 60
Vezi Citarea Ciadului prin ordin pe imperiu,în Ch. de Gaulle, op.cit., p.
327-328. 61
Ibidem, p. 115. 62
P. Bertaux, op.cit., p. 280.
Istoria decolonizării Africii
67
AOF rămânea vichystă. De aceea, scurt timp după instalarea la
Brazzaville, generalul de Gaulle a încercat să-şi alăture şi coloniile
franceze din Africa Occidentală. Cu sprijinul flotei engleze, forŝele
gaulliste atacă în perioada 23-25 septembrie 1940 oraşul Dakar,
capitala AOF. Operaŝiunea se încheie cu un eşec datorită
rezistenŝei garnizoanei vichyste şi a vremii nefavorabile63
. Poziŝia
guvernatorului general Boisson va rămâne neclintită până la
debarcarea Aliaŝilor în Africa de Nord, la 8 noiembrie 1942.
Ameninŝat cu o confruntare inegală, Boisson semnează la 7
decembrie, în prezenŝa amiralului Darlan (asasinat trei săptămâni
mai târziu) şi a generalului american Eisenhower, acordul prin care
AOF se alătură generalului de Gaulle. Întregul imperiu african
împărtăşea acum soarta „Franŝei libere”. Numai că, aşa cum
remarcă Jean Suret-Canale, „episoadele luptei dintre vichyşti şi
gaullişti au compromis iremediabil prestigiul administraŝiei
coloniale”64
.
Trebuie precizat că, în cursul celui de al doilea război
mondial, Africa Neagră nu a fost teatrul unor operaŝiuni militare de
anvergură. În afara confruntărilor franco-franceze s-a consemnat
participarea forŝelor britanice la misiuni în estul Africii, împotriva
italienilor. Astfel, la 25 februarie 1941, englezii ocupă Mogadiscio,
capitala Somaliei italiene. Câteva luni mai târziu, la 6 aprilie 1941,
ei eliberează Addis-Abeba, redând, după cinci ani de exil, tronul
celui de-al 225-lea Negus al Etiopiei, Hailé Sélassié I. În cursul
anului 1942 trupe din Regatul Unit sunt implicate în operaŝiunile
din Oceanul Indian, momentul culminant marcându-l debarcarea
de la 14 septembrie la Majunga, ce a permis eliberarea
Madagascarului de sub autoritatea guvernului de la Vichy şi
cedarea lui sub administraŝia „Franŝei libere”. Putem deci
concluziona că, în privinŝa ostilităŝilor militare, războiul a avut un 63
Ch. de Gaulle, op.cit., p. 121; vezi şi P. de Boisdeffre, Şi totuşi… de Gaulle,
Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1997, p. 71. 64
J. Suret-Canale, Afrique Noire Occidentale et Centrale, tome III (1), Paris,
Edit. Sociales, 1972, p. 10.
Viorel Cruceanu
68
impact minor. Cu toate acestea, el a bulversat viaŝa întregului
continent negru, cu consecinŝe multiple pentru evoluŝiile viitoare.
Astfel, sensibile mutaŝii se produc în domeniile economic şi
social. Coloniile sunt conectate în totalitate la efortul de război al
metropolelor. Agricultura africană este subordonată necesităŝilor
„Europei combatante”. Întâietate aveau culturile industriale:
arahide (Senegal, Gambia), cafea (Coasta de Flideş, Camerun),
cacao (Coasta de Aur, Coasta de Fildeş), uleiuri vegetale (Nigeria),
sisal (Zanzibar), ceai (Nyassaland, Kenya), tutun (Rhodesia de
Sud), bumbac (Uganda). Pentru a face faŝă solicitărilor frontului,
guvernul englez a decis în 1942 cumpărarea întregii producŝii de
cacao a Nigeriei, pe toată perioada desfăşurării războiului. Acelaşi
produs a adus substanŝiale câştiguri plantatorilor şi negustorilor din
Coasta de Aur: în 1944, tona de cacao se vindea cu 122 lire
sterline, preŝ nemaiîntâlnit până atunci. O privire de ansamblu
asupra câtorva principale produse importate de englezi, dovedeşte
rolul special revenit Africii în acele momente grele: cantitatea de
cacao, care în 1938 asigura 92,5% din cerinŝa pe piaŝa internă a
metropolei a crescut la 98 % în 1941, vârful fiind înregistrat în
1943, cu 98,7%; necesităŝile de nuci de cocos au fost acoperite în
întregime de posesiunile de pe continentul negru; solicitarea la
arahide a urcat constant de la 21,8% în 1938, la 39,4% (1940),
respectiv 48,4% în 1944; cafeaua a cunoscut acelaşi curs
ascendent, de la coeficientul destul de redus de 25,9% în 1940, la
80,5% în 1943 şi chiar 90,7% în 1944; la rândul său, 40% din
producŝia africană de bumbac a servit imperativelor britanice de
război65
. De asemenea, Franŝa îşi procura din Africa, în 1938, 64%
din necesarul său de arahide, 53% din producŝia de ulei de palmier
şi 55% din cea de cacao66
. Preferinŝa pentru culturile industriale a
accentuat dezechilibrele agriculturii africane, în defavoarea celor
ce asigurau suficienŝa alimentară. Cu toate acestea teritoriile din 65
A.I. Şpirt, Africa în cel de-al doilea război mondial (în l. rusă), Moscova, 1959, p.
22-23. 66
L. Niŝescu, Republica Guineea, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1961, p. 51.
Istoria decolonizării Africii
69
sudul Africii,în special cele două Rhodesii şi Bechuanaland, s-au
transformat în constante furnizoare de carne şi porumb.
De bune decenii subsolul african îşi dobândise reputaŝia unei
„minuni geologice”. Prin urmare şi imensele sale resurse minerale
au fost canalizate spre acoperirea trebuinŝelor războiului. Mai mult
de jumătate din producŝia anuală mondială de aur – „vitală pentru
menŝinerea sistemului monetar al lumii”67
, provenea din Africa.
Istoricul Alexandre Kum‟a Ndumbe III a stabilit o listă cu 20 de
produse considerate esenŝiale în situaŝii de criză: cărbune, petrol,
bumbac, lână, fier, cauciuc, nichel, cupru, plumb, glicerină,
celuloză, mercur, aluminiu, platină, antimoniu, magneziu, azbest,
mică, acid nitric şi sulf. Dintre toate, Kum‟a Ndumbe constată că
Anglia nu-şi acoperea decât necesarul de cărbune, celelalte fiind
procurate din întinsul său domeniu colonial68
. Trebuie precizat şi
faptul că, atunci când producŝia internă de cărbune a scăzut,
englezii au dezvoltat masiv bazinul carbonifer Enugu (Nigeria),
unicul din Africa de Vest, unde s-a înregistrat o creştere a
populaŝiei de patru ori, în perioada 1939-194669
. Consumul de
minereu de fier al Angliei, provenit din Africa, a crescut de la
41,9% în 1938 la 78,4% în 1944; la fel cel de mangan, de la 34,4%
în 1940, la 96,8% în 1944. Aceleaşi tendinŝe s-au înregistrat la
crom, de la 67% (1940) la 86,2% (1944) atingând 91% în 1945 şi
bauxită, de la 58,3% (1942) la 90,8% (1945)70
. Se constată deci, că
realităŝile războiului au impus puterilor metropolitane
intensificarea valorificării economice a teritoriilor subordonate.
Încă din 1940 guvernul de la Londra elaborează „Second Colonial
Development and Welfare Act” care stabilea investiŝii de 5
milioane lire sterline în decurs de zece ani, plafon ce va fi
substanŝial ridicat în 1945, la 120 milioane lire, eşalonat tot pe un 67
Fred Burke, Africa, Boston, Houghton Mifflin Company, 1974, p. 244. 68
L’Afrique et la sèconde guerre mondiale, p. 76. 69
M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre
mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 67. 70
A.I. Şpirt, op.cit., p. 18-19.
Viorel Cruceanu
70
deceniu71
. Un plan asemănător intitulat „Fonds d’Investissement
pour Développement Économique et Social” (F.I.D.E.S.), alcătuit
din 55% contribuŝii metropolitane şi 45% ale teritoriilor72
, va aplica şi
Franŝa, dar abia din 1946, după instituirea celei de-a patra republici.
Sumele investite au permis edificarea a numeroase construcŝii
strategice: spitale, şcoli, şosele (multe dintre ele au contribuit la
dezenclavizarea unor regiuni), poduri, aeroporturi, porturi maritime.
Astfel, porturile Freetown (Sierra Leone) şi Takoradi (Coasta de Aur)
se specializează în repararea vapoarelor şi avioanelor avariate. Portul
Mombassa din Kenya este modernizat în 1942, permiŝând Angliei
stăpânirea şi supravegherea întregului trafic naval din Oceanul Indian.
Aeroportul din Accra, perfecŝionat, ca şi cel din Lagos, primea în
1942, 200 până la 300 avioane americane ce aterizau şi decolau
zilnic73
. În acelaşi an, 2.994 de avioane aliate se aşezau pe pista
aeroportului din Fort Lamy (Ciad) şi alte 6.994 survolau zona74
,
devenită o placă turnantă între Africa Occidentală şi Africa de Nord
sau Orientul Mijlociu. Pe lângă şantierele de reparaŝii şi tradiŝionalul
minerit apar ramuri noi: siderurgia, industria chimică, textilă, a
materialelor de construcŝii. Schimburile comerciale iau o amploare
fără precedent. Între 1938-1946, comerŝul exterior al Africii
Occidentale engleze s-a dublat, trecând de la 44 la 86 milioane lire
sterline75
. Complexa activitate economică impusă de război a
determinat şi formarea unei forŝe calificate de muncă africane. În
Nigeria, de exemplu, cea mai populată colonie engleză, numărul 71
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 221; vezi şi V. Opluštil,
Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale, Praha, S.P.N.,
1970, p. 11. 72
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 408; vezi pentru amănunte E.
M‟Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisations, tome II, Paris, Hatier-
Aupelf, 1992, p. 456. 73
M. Cornevin, op.cit., p. 66; Gh.N. Căzan, Popoarele Africii în timpul
războiului, în Marea conflagraţie a secolului XX, Bucureşti, Editura Politică,
1974, p. 256. 74
L’Afrique et la seconde…, p. 76. 75
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 219.
Istoria decolonizării Africii
71
salariaŝilor a crescut de la 183.000 în 1939 la 300.000 în 1946. În
teritoriile franceze, unde „Franŝa liberă” nu beneficia de mijloace
similare Angliei, situaŝia era diferită. Aici, efortul de război se baza pe
practici vechi precum: munca forŝată (intensificată după 1943),
impozite mari, rechiziŝii, prestaŝii obligatorii şi prestaŝii ocazionale etc.
Asemenea practici au determinat o serie de revolte, reprimate nemilos.
Mişcări protestatare s-au înregistrat şi în posesiunile engleze unde
sindicalismul era permis din anii interbelici (greve ale muncitorilor
portuari din Sierra Leone, Coasta de Aur şi Nigeria, care au fost însă
aplanate, fără a pune în pericol fructuoasa colaborare de război). Toate
aceste consecinŝe economice au reprezentat o mică revoluţie
industrială pentru continentul negru. Modificări evidente suferă şi
cadrul social. Africanii au venit în contact direct cu tehnica europeană
pe care şi-o însuşesc cu repeziciune. Lumea satului încetează să mai
fie chintesenŝa universului şi un număr sporit dintre ei râvnesc la
comodităŝile urbane. Angajarea ca salariat, de la proletar până la
funcŝionarul negru din structurile administraŝiei coloniale, conferă un
nou statut individului ce-şi are sorgintea într-o comunitate profund
ataşată valorilor tradiŝionale. Dobândirea prin învăŝare a unei
îndeletniciri înseamnă şi o normală lărgire a orizontului. În scurt timp,
muncitorii autohtoni care lucrează adesea alături de europeni, se
organizează profesional şi îşi cultivă primele sentimente politice. Un
element cu un impact decisiv acum, este aparatul de radio. El pătrunde
în numeroase case şi, fapt important, în zonele mai îndepărtate şi
înapoiate. Bătrânii ca şi cei foarte tineri aşteaptă cu înfrigurare, pe
calea undelor, veşti despre compatrioŝii lor plecaŝi să lupte. Emisiunile
radio i-au familiarizat pe africani, mai ales pe neştiutorii de carte, cu
rosturile acestei lumi, cu interesele politice juste şi nejuste ale marilor
puteri. De aceea, considerăm că radiodifuziunea s-a constituit într-un
binevenit stimulent în trezirea interesului public al maselor africane,
fapt ce se va proba imediat după încheierea razboiului.
O altă consecinŝă majoră pentru evoluŝia ulterioară a
continentului negru o reprezintă participarea africanilor la ostilităŝile
militare. Fiecare colonie a contribuit cu un însemnat număr de soldaŝi
Viorel Cruceanu
72
(recrutaŝi sau voluntari) şi de elemente auxiliare. Astfel, „West African
Force” a mobilizat 176.000 soldaŝi care au luptat pentru eliberarea
Etiopiei, Madagascarului, Somaliei italiene, dar şi departe, pe
continentul asiatic, în Birmania şi India. Majoritatea efectivelor
proveneau din Nigeria - 100.000 oameni şi Coasta de Aur - 70.000 de
combatanŝi76
. Ŝările din estul Africii au contribuit la rândul lor cu
impresionante efective în cadrul „East African Force”. Numai în
Tanganyika s-au angajat 92.000 de soldaŝi, ceea ce însemna un
locuitor din 75; de asemenea, 300.000 de oameni sprijineau efortul
de război prin munca prestată pe plantaŝii sau în mine. Kenya
furniza E.A.F. 75.000 de militari, iar Uganda a întărit efectivele
britanice cu 55.000 de persoane. Ca şi vest-africanii, cei din est au
luptat în Etiopia şi Madagascar, dar mai ales în Birmania, Ceylon
şi India. Tot în E.A.F. au fost chemaŝi sub arme şi 30.000 oameni
dintr-o minusculă colonie australă, Nyassaland, cărora li s-au
alăturat 80.000 de voluntari din Bechuanaland, Basutoland şi
Swaziland. La sfârşitul războiului 50.000 de est-africani nu s-au
mai întors acasă77
. În coloniile franceze au fost înregimentaŝi cu
începere din 1940 un număr de 127.320 soldaŝi din AOF, alŝi
15.500 din AEF – intraŝi în istoria războiului sub denumirea de
„tirailleurs sénégalais” – şi 34.000 din Madagascar. Ei au luptat
alături de gaullişti în Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Italia şi
Franŝa, ajungând până în Germania. La încheierea ostilităŝilor se
jertfiseră pentru metropolă 24.271 „senegalezi” şi 4350 malgaşi78
.
Participarea africanilor la război a permis schimbarea viziunii lor
despre europeni. Ei au întâlnit acum numeroşi albi simpli: gradaŝii 76
Vezi R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919…, p. 141; J.O. Sagay, D.A.
Wilson, op.cit., p. 346; V. Opluštil, op.cit., p. 60; Gh. Căzan, op.cit., p. 256; M.
Martin, La militarisation des systèmes politiques africains, Québec-Canada,
Sherbrooke, 1976, p. 128. 77
M. Cornevin, op.cit., p. 70-72; R. Cornevin, op.cit., p. 141; C. Coquery-
Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 218; G.S.P. Freeman-Grenville, Chronology
of African History, London, O.U.P., 1973, p. 221-225.. 78
J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier,
1972, p. 470; M. Cornevin, op.cit., p. 80.
Istoria decolonizării Africii
73
africani cu experienŝă i-au instruit şi apoi chiar comandat în luptă.
Departe de a fi aroganŝi, soldaŝii albi împărtăşeau cu cei negri
„angoasa tranşeelor”79
. S-a dezvoltat astfel o condescendenŝă
rasială, de neimaginat odinioară, care a subminat întreaga filosofie
a sistemului colonial. În plus, africanii au fost martorii tragediei
stăpânilor europeni, înfrânŝi şi de o altă rasă: la 15 februarie 1942,
70.000 de soldaŝi din Imperiul Britanic capitulează la Singapore în
faŝa japonezilor. Evenimentul a avut o profundă înrâurire
psihologică pentru că „prestigiul omului alb, ethos-ul superiorităŝii
sale (...), s-a spulberat”80
. Reîntorşi acasă, combatanŝii africani vor
difuza percepŝia proprie despre adevărata stare a lucrurilor. Sub o
asemenea impresie, milioane de negri îşi vor remodela conştiinŝa.
Limitele impuse şi întreŝinute de complexul inferiorităŝii sunt
depăşite. Pentru Africa şi implicit pentru sistemul colonial începe
să se scrie o nouă istorie. Prestigiosul autor din Burkina Faso,
Joseph Ki-Zerbo consideră că prin colportarea ideilor contestatare
„soldaŝii africani au fost marii artizani ai emancipării africane”81
.
Am constatat, din succesiunea faptelor, maniera totală în care
coloniile engleze şi franceze din Africa s-au implicat în război.
Efortul lor a fost atât de necesar iar rezultatele atât de benefice
încât raporturile cu metropola evoluează de la subordonare la
parteneriat. Se impunea prezumŝia că, odată restaurată pacea, orice
spirit luminat nu mai putea permite reîntoarcerea la un statu-quo
ante. Chiar în plin război, aliaŝii anglo-saxoni se arătau preocupaŝi
de viitoarea configuraŝie a lumii. La 14 august 1941, la Placentia
Bay, în insulele Newfoundland, preşedintele S.U.A. Franklin D.
Roosevelt şi primul ministru britanic Winston Churchill semnează
documentul intitulat „Charta Atlanticului”. Cei doi au stabilit un
set de principii pe care îşi bazau «speranŝele într-un viitor mai bun
pentru omenire»82
. Punctul trei, care ne interesează, stipula că «ei 79
L’Afrique et la seconde…, p. 26. 80
The Horizon History of the British Empire, A.H.P.C., U.S.A., 1973, p. 460. 81
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 470. 82
Vezi Charta Atlanticului, în Relaţii internaţionale în acte şi documente,
Viorel Cruceanu
74
respectă dreptul ce are fiecare popor de a alege forma de
guvernământ sub care vrea să trăiască; ei doresc să fie redate
drepturile suverane şi liberul exerciŝiu de guvernare celor care au
fost privaŝi de ele prin forŝă»83
. Formularea este foarte clară şi
sugerează temeinic că „fiecare popor” însemna şi popoarele
coloniale. Or, Churchill s-a grăbit să confere o interpretare
unilaterală articolului trei, eludând litera Chartei. Într-o cuvântare
rostită în Camera Comunelor la 9 septembrie 1941, el afirma că
«drepturile suverane şi liberul exerciŝiu de guvernare» se referă la
«restaurarea suveranităŝii statelor şi naŝiunilor aservite de nazism în
Europa»84
şi că nimic nu se va modifica în structura Imperiului
britanic. În replică, la 22 februarie 1942, într-un mesaj
radiodifuzat, preşedintele Roosevelt se simŝea obligat să fie
categoric : «Charta atlantică priveşte întreaga lume»85
. Poziŝia
americană era sprijinită şi de cel de-al treilea aliat, U.R.S.S., care
la scurt timp de la semnare a aderat la Chartă (24 septembrie
1941), precizând că «Uniunea Sovietică apără dreptul fiecărui
popor la independenŝă naŝională»86
. În aceeaşi ordine de idei să
menŝionăm că, în ciuda ostilităŝii britanice, subsecretarul de stat
american Sumner Wells declara la 30 mai 1942: «Victoria noastră
trebuie să ducă la eliberarea tuturor popoarelor (...). Epoca
imperialismului este încheiată»87
. Charta Atlanticului a avut un
ecou nesperat în Africa. Prima reacŝie de anvergură se înregistrează
în vara lui 1943 când nigerianul Benjamin Nnamdi Azikiwe
redactează un memoriu, înaintat guvernului de la Londra şi
intitulat „Charta Atlanticului şi Africa Occidentală britanică”.
În manifest se punea pentru prima dată problema acordării
independenŝei unei colonii africane şi anume a Nigeriei. Mai mult,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, vol. 2, 1976, p. 111. 83
Ibidem; vezi textul declaraŝiei şi în W. Churchill, op.cit., vol. 2, p. 21-23. 84
V. Opluštil, op.cit., p. 7. 85
Ibidem. 86
Ibidem, p. 8. 87
M. Cornevin, op.cit., p. 56.
Istoria decolonizării Africii
75
dr. Azikiwe a întocmit chiar un calendar al decolonizării ŝării
sale88
. Acŝiunea militantului vest-african nu s-a bucurat de
înŝelegerea necesară; ea a confirmat însă perfecta intuire a
evenimentelor care s-au derulat în sensul independenŝei Africii.
Consecinŝe favorabile asupra mişcarii naŝionale de pe
continentul negru a avut şi starea geo-politică rezultată la
încheierea războiului. Cele două puteri coloniale, Anglia şi Franŝa,
erau istovite. Ele au pierdut împreună circa un milion de oameni.
Infrastructura Franŝei fusese în mare parte distrusă sau jefuită de
ocupant. Pe plan moral, ŝara era traumatizată de împărŝirea
societăŝii în „rezistenŝi” şi „colaboraŝionişti”. Datoria publică se
ridica la fabuloasa sumă de 1.756 miliarde franci89
. La rândul său,
Anglia era tributară împrumuturilor considerabile contractate în
S.U.A. şi chiar în colonii. Era evident că „raportul de forŝe din
lume se schimbase în defavoarea puterilor coloniale”90
şi că
„imperiul colonial european nu era un monolit de neschimbat în
peisajul istoriei umanităŝii”91
. Războiul „a şubrezit iremediabil
trăinicia colonialismului, mult mai profund decât îşi dădeau seama
chiar africanii în acel moment”92
. Lumea era împărŝită acum în
sfere de influenŝă între cei doi coloşi, S.U.A. şi U.R.S.S., dar care
„afişau un anticolonialism fără echivoc”93
. Atitudinea de
respingere a colonialismului l-a făcut pe Joseph Ki-Zerbo să afirme
că „în primul deceniu de după război, un fel de complicitate
planetară îndemna Africa Neagră spre libertate”94
. Cum se explică
o astfel de schimbare în relaŝiile internaŝionale? Răspunsul trebuie 88
B.N. Azikiwe, Planurile politice ale Nigeriei, în Gândirea politică
africană, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 329-332. 89
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 470. 90
E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, vol. 2, Bucureştu, Editura
Minerva, 1981, p. 286. 91
R. Oliver, J.D. Fage, op.cit., p. 243. 92
Ibidem, p. 287; vezi şi M. Crowder, 1914-1918, 1939-1945, Africa în
război, război în Africa, în Magazin istoric, nr. 5, mai 1985, Bucureşti, p. 32. 93
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 470. 94
Ibidem, p. 474.
Viorel Cruceanu
76
căutat în actele de politică externă ale celor două super-puteri.
S.U.A. aveau experienŝa Americii Latine, Filipinelor şi Liberiei
unde, concurând puterile europene, au reuşit să-şi impună propria
doctrină; de asemenea, sprijinind mişcarea de renaştere africană pe
baza principiilor umaniste cuprinse în „Declaraţia de
independenţă”, americanii scontau pe creşterea prestigiului lor
moral. Uniunea Sovietică urmărea ca printr-o propagandă externă
abilă să se prezinte ca un aliat natural al noilor state africane pe
cale să se nască; susŝinerea dreptului la autodeterminare în afară,
disimula complexitatea realităŝilor multinaŝionale din interior.
Dincolo de artificiile diplomaŝiei, liderii de la Washington şi
Moscova nutreau convingerea că ei sunt singurii în măsură să
umple golul lăsat de previzibila retragere a puterilor colonialiste.
Problemele coloniale şi noua lor manieră de abordare şi-au
găsit reflectare şi în Charta O.N.U., semnată la San-Francisco la 26
iunie 1945. Astfel, puterile metropolitane se obligau prin
„Declaraţia privind teritoriile care nu se autoguvernează” (art.
73, art. 74) «să dezvolte capacitatea lor de a se autoguverna, să ŝină
seama în modul cuvenit de năzuinŝele politice ale acestor popoare
şi să le ajute în dezvoltarea progresivă a instituŝiilor lor politice
libere, potrivit cu condiŝiile specifice ale fiecărui teritoriu şi
popoarelor sale şi cu gradul lor diferit de dezvoltare»95
.
Comparativ cu limpezimea punctului trei din Charta Atlanticului,
formularea de mai sus cuprinde suficiente ambiguităŝi. Ea fixează
unele principii generale, care, lipsite de concizia necesară, se
pretează la interpretări subiective. Astfel, „modul cuvenit” de
apreciere al „năzuinŝelor politice” ale popoarelor coloniale este
lăsat la latitudinea metropolelor ce se vor arăta prea puŝin
interesate să recunoască importanŝa efervescenŝei politice din
teritoriile supuse. De asemenea, vorbindu-se de „dezvoltarea
progresivă a instituŝiilor”, condiŝionată însă de „gradul diferit de
dezvoltare” al populaŝiilor băştinaşe, s-a oferit o şansă nesperată
prelungirii agoniei colonialismului. Analizând documentul, 95
Apud Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 2, p. 226-227.
Istoria decolonizării Africii
77
francezul J. Suret-Canale sesizează că prin prevederile sale
„sistemul colonial nu a fost pus, practic, sub semnul întrtebării”
dar că „principiul şi existenŝa sa au fost zdruncinate”96
.
Cel de-al doilea război mondial a mai avut o consecinŝă nu mai
puŝin importantă: schimbarea atitudinilor metropolitane faŝă de
colonii. În Marea Britanie, clasa politică afişa păreri divergente.
Premierul conservator Winston Churchill, semnatar al Chartei
Atlanticului, declara că nu concepe să fie «groparul Imperiului
Britanic»97
şi că «Marea Britanie nu a dus un război atât de crâncen
pentru a-şi pierde până la urmă imperiul»98
. În schimb, după
momentul 14 august 1941, fruntaşul laburist englez Clement Attlee
declara unei delegaŝii vest-africane că pacea va deschide «o eră de
securitate şi justiŝie, nu doar pentru un popor şi un continent ci pentru
toate popoarele de pe toate continentele»99
. În acest spirit, aflaŝi la
guvern, laburiştii vor publica în 1948 o Carte albastră ce fixa
coloniilor africane o evoluŝie spre independenŝă în etape, eşalonată pe
30 de ani. Programul laburist, extrem de moderat, îşi afla
corespondentul în reformele calculate, iniŝiate încă în timpul
războiului. Prin urmare, Consiliile Legislative sunt deschise în
premieră reprezentării africane în coloniile din Africa de Est şi cea
Australă, în timp ce, în Africa de Vest autohtonii sunt admişi chiar în
Consiliile Executive. Totuşi, ritmul lent şi inconsistent al schimbărilor
a fost dezamăgitor pentru africani şi de la sfârşitul deceniului al
cincilea, începutul deceniului al şaselea, mişcarea naŝională se va
radicaliza. Mult mai sinuoase s-au dovedit a fi relaŝiile dintre Franŝa
eliberată şi coloniile sale. Încă din anii războiului generalul de Gaulle a
înŝeles că „statutul teritoriilor de peste mări ar trebui profund 96
J. Suret-Canale, op.cit., tome III (1), p. 11. 97
C. Mureşan, Al. Vianu, R. Păiuşan, Downing Street 10, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1984, p. 289, p. 289 ; V. Opluštil, op.cit., p. 7. 98
N. Minei, De la Imperiu la Commonwealth, Bucureşti, Editura Politică,
1967, p. 70. 99
E. M‟Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montreal, Etudes Vivantes,
1980, p. 107.
Viorel Cruceanu
78
reformat”100
. La iniŝiativa lui René Pleven, comisar în probleme
coloniale, generalul acceptă convocarea unei conferinŝe la Brazzaville,
al cărei obiectiv era de «a determina pe ce baze practice va putea fi
fondată progresiv o comunitate franceză înglobând şi teritoriile Africii
negre»101
. Capitala congoleză a fost aleasă pentru că, scria generalul
de Gaulle în memoriile sale, «în anii cei mai răi a oferit refugiu
suveranităŝii Franŝei»102
. La Conferinŝă, desfăşurată între 30 ianuarie-8
februarie 1944, au participat toŝi guvernatorii francezi ai coloniilor
africane, 9 membri ai Adunării Consultative din metropolă şi 6
observatori reprezentând pe coloniştii europeni din Africa de Nord
(Algeria, Maroc şi Tunisia). Semnificativ este faptul că nu a fost
prezent nici un african, singurul delegat de culoare fiind guvernatorul
general al AEF, Félix Éboué. Nu este deci de mirare că s-au promis
reforme economice, sociale, administrative, dar nu şi politice. Se
afirma categoric şi tranşant că «scopurile operaŝiunii de civilizare
împlinite de Franŝa în colonii exclud orice idee de autonomie [subl.
ns.], orice idee de evoluŝie în afara blocului francez al Imperiului;
eventuala creare, chiar îndepărtată, de guverne autonome în colonii
este exclusă [subl. ns.]»103
. În aceeaşi ordine de idei, ireductibilul
politolog conservator, Raymond Aron, scria în 1945 că, prima sarcină
a Franŝei este „menŝinerea integrităŝii Imperiului francez”104
.
Asemenea poziŝii au fost posibile şi datorită captării „intelligenŝiei”
africane la utopicele idei ale asimilării şi apoi asocierii. Analizând cele
două concepte, liderul senegalez Léopold Sédar Senghor sugera în
1943 că «trebuie să transcendem falsa antinomie „asociere sau
asimilare” şi să spunem „asimilare şi asociere”»105
. Cert este că astfel,
discursul politic se îndepărta de la problematica libertăŝii. Dovada o 100
P. Bertaux, op.cit., p. 280. 101
Ibidem. 102
Ibidem. 103
X. Yakono, Les étapes de la décolonisation française, Paris, P.U.F., 1971,
p. 58; P. Bertaux, op.cit., p. 280; R. Cornevin, op.cit., p. 144. 104
A. Grosser, La IVe République et sa politique extérieure, Paris, A. Colin, 1972,
p. 8. 105
Ibidem, p. 249.
Istoria decolonizării Africii
79
furnizează declaraŝia lui René Pleven de la Brazzaville: «Din când în
când citim că, acest război trebuie să se termine prin ceea ce se
numeşte eliberarea popoarelor coloniale. În Marea Franŝă colonială nu
există popoare ce trebuiesc eliberate şi nu există discriminare rasială
ce trebuie înlăturată...»106.
. Privită din perspectiva timpului, Conferinŝa
de la Brazzaville ne apare ca o tentativă a celei de-a IV-a Republici
franceze de a prezerva vechiul imperiu colonial. Ea a fost însă nevoită
să renunŝe la sistemul puternic centralizat şi să facă loc unor structuri
noi, de tip federal (Uniunea Franceză). De aceea, Marianne Cornevin
consideră că, în ciuda tuturor contradicŝiilor sale, Conferinŝa
marchează „prima etapă în decolonizarea Africii negre franceze”107
.
Mai realist, istoricul congolez Elikia M‟Bokolo opinează că reuniunea
de la Brazzaville a fost doar o formă de „liberalizare a regimului
colonial”108
. Reticenŝa Franŝei este de înŝeles, dacă avem în vedere rolul
determinant al coloniilor în refacerea onoarei pe câmpul de luptă.
Această realitate şi-a găsit ecou, la 15 mai 1945, în cuvintele lui Gaston
Monnerville, preşedintele Adunării Consultative franceze: «fără
Imperiu, Franŝa nu ar fi astăzi decât o ŝară eliberată. Graŝie Imperiului
său, Franŝa este o ŝară învingătoare»109
. Recunoştinŝa datorată coloniilor
africane s-a materializat prin extinderea drepturilor de reprezentare în
parlamentul de la Paris. Astfel, la 21 octombrie 1945 sunt aleşi în
Adunarea Naŝională Constituantă nouă africani: Lamine Guéye şi
Léopold Sédar Senghor pentru Senegal, Fily Dabo Sissoko din Sudanul
francez, Yacine Diallo delegat de Guineea, Félix Houphouët-Boigny
reprezentând Coasta de Fildeş, Sourou Migan Apithy plebiscitat de
Dahomey, Gabriel D‟Arboussier şi Félix Tchicaya pentru AEF, precum
şi camerunezul Manga Bell Douala. Participarea la vot s-a desfăşurat
conform ordonanŝelor din 21 august şi 13 septembrie 1945, care statuau
existenŝa a două colegii. În primul colegiu votau numai rezidenŝii 106
V. Opluštil, op.cit., p. 12. 107
M. Cornevin, op.cit., p. 64. 108
E.M‟Bokolo, Le Continent…, p. 111. 109
A. Grosser, op.cit., p. 27; Idem, Affaires extérieures, La politique de la
France: 1944-1984, Paris, Flammarion, 1984, p. 39.
Viorel Cruceanu
80
francezi din teritorii şi foarte puŝinii africani recunoscuŝi cetăŝeni
francezi. În cel de-al doilea colegiu îşi exprimau sufragiile „supuşii”
africani, dar nu toŝi, ci doar acei care îndeplineau condiŝiile: vorbirea şi
scrierea limbii franceze, un anume cens, deŝinerea de funcŝii
administrative, calitatea de fost combatant. Importanŝa acordată
reprezentării întărea doctrina politicienilor celei de-a IV-a Republici,
după care „libertatea oamenilor apărea mai importantă decât libera
determinare a colectivităŝilor naŝionale”110
. Aşa se explică faptul că, în
scurt timp, deputaŝii africani vor iniŝia legi în spiritul emancipării
individului. La 11 aprilie 1946, ivorianul Félix Houphouët-Boigny
impune legea care îi poartă numele şi care prevedea abolirea muncii
forŝate în colonii. Ea a fost urmată la 7 mai de „legea Lamine Guéye” ce
stipula acordarea cetăŝeniei franceze tuturor africanilor „supuşi”.
Pomenind de Guéye nu putem omite crezul său: să obŝină pentru
africani „mai multă justiŝie, mai multă egalitate, mai multă
fraternitate”111
. Dacă delegaŝii africani în Adunare sperau că prin actele
lor pot contribui la ameliorarea stării conaŝionalilor de pe continentul
negru, în schimb, Franŝa persista în vocaŝia sa de a „realiza o operă
naŝională la scară universală”112
.
O altă importantă consecinŝă a celui de-al doilea război
mondial o reprezintă indubitabila maturizare a continentului negru
care cunoaşte o „evoluŝie rapidă a mentalităŝii politice în direcŝia
emancipării”113
. Noul elan ce a cuprins Africa are ca punct de
pornire Congresul al V-lea panafrican de la Manchester şi apariŝia
partidelor politice naŝionale, elemente asupra cărora ne vom opri în
capitolul următor. Să spunem totuşi că doctrina panafricanistă
devine mai actuală ca oricând: «realizarea unirii populaŝiilor din
Africa în scopul eliberării acestui continent de sub stăpânirea 110
A. Grosser, La IVe République…, p. 116.
111 N.B. Duquenet, Lamine Guéye de l’ancienne Afrique au Sénégal
nouveau, în Les Africains, tome III, Paris, 1977, p. 148. 112
P. Bertaux, op.cit., p. 280. 113
R. Vasiliu, Decolonizarea şi Relaţiile Internaţionale, Bucureşti, Editura
Politică, 1972, p. 86.
Istoria decolonizării Africii
81
imperialistă»114
. Se cerea astfel, cu hotărâre, onorarea loialităŝii
teritoriilor africane faŝă de metropole prin recunoaşterea dreptului
la o viaŝă liberă. Odată victorioase, Anglia şi Franŝa au încercat să
minimalizeze datoria morală ce le revenea, fapt ce va determina ca
„naŝionalismul domestic”115
de până atunci să capete în noile
circumstanŝe istorice „statura unei revoluŝii”116
.
Putem concluziona că prin consecinŝele lor primul război
mondial şi, în special, cel de-al doilea război mondial, au influenŝat
decisiv destinele Africii. Investiŝiile strategice au dat semnalul
ruperii de trecut. Participarea coloniilor la ostilităŝi, cu recruŝi şi
voluntari dar şi cu însemnate resurse minerale, a conferit
autohtonilor mândria de a se simŝi utili acestei lumi. Realităŝile
războiului, nemiloasele confruntări albi-albi, i-au făcut pe africani
să se înalŝe mai presus de barierele rasiale, depăşind prejudecăŝile
marginalizării. Conştiinŝele s-au maturizat. Elanul naŝional, cu
motivaŝiile sale intrinseci, s-a bucurat de un real sprijin pe planul
relaŝiilor internaŝionale. Personalitatea africană, conturată prin
truda pasionată a mai multor generaŝii, evolua spre momentul
desăvârşirii.
114
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 277. 115
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 469. 116
Ibidem.
CAPITOLUL AL III-LEA
PREMISELE IDEOLOGICE ALE
DECOLONIZĂRII FOSTELOR POSESIUNI
ENGLEZE, RESPECTIV FRANCEZE
escătuşarea Africii a reprezentat ultima etapă a
unui îndelungat proces istoric, specific lumii
moderne şi caracterizat de afirmarea dreptului la
autodeterminare al popoarelor. Sensul dobândirii
libertăŝii prin luptă a fost experimentat de cele 13 colonii nord-
americane. A urmat insurecŝia din Haiti (1791-1804), condusă de
legendarul Toussaint L‟Ouverture, care, încununată de succes, a
permis instaurarea primei republici a negrilor. Apoi, la începutul
secolului al XIX-lea, a venit rândul statelor din America Latină să
se emancipeze de sub dominaŝia spaniolă şi portugheză. Pe
continentul european, unde nu exista o problemă colonială, dar nu
lipsea asuprirea naŝională, s-a dezvoltat sub impulsul ideilor
Revoluŝiei franceze, un firesc program de construcŝie statală. Prin
urmare, a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când apar statele
moderne (Italia, Germania, România) şi prima jumătate a secolului
al XX-lea, când se prăbuşesc revolutele imperii multinaŝionale
(austro-ungar, otoman şi în mai mică măsură, cel ŝarist) sunt fixate
în istorie ca „secole ale naŝiunilor”. Spiritul naŝional cunoaşte noi
prelungiri în anii interbelici şi cei imediat postbelici, când, statele
Asiei îşi dobândesc neatârnarea. După 1945 „statu quo”-ul se
menŝinea doar în Africa. Eliberarea continentului negru era
inevitabilă. Perioada de până în 1960 s-a dovedit a fi propice
acumulărilor ideologice şi investigării căilor reale ce ar fi putut
duce la independenŝă. Deşi modelele nu lipseau (nord-american,
D
Istoria decolonizării Africii
83
latino-american şi, în special, asiatic), emanciparea Africii s-a
desfăşurat de o manieră proprie, complexă. Se poate aprecia că
India a reprezentat o sursă de inspiraŝie, limitată însă la teritoriile
anglofone de pe continent. Apoi, Africa de Nord arabă (Egipt,
Libia, Sudan, dar mai ales Maroc şi Tunisia) şi primele state libere
din Africa Neagră, Ghana şi Guineea, au devenit ele însele modele
pentru celelalte colonii. Totuşi, mai presus de orice pildă s-a situat
sentimentul libertăŝii, ce nu a putut fi anulat de dominaŝia
colonială. Amplificat în contextul celor două conflagraŝii
mondiale, acest sentiment a fost creuzetul în care s-au forjat elitele
culte locale. Formate în Occident, ele s-au impregnat cu formule
ideologice care, prin conŝinutul lor, erau favorabile emancipării
teritoriilor coloniale. Asemenea curente de idei au fost:
Panafricanismul
Curentul panafricanist reprezintă, în opinia noastră, sursa
originară a mişcării naŝionale de pe continentul negru. El s-a născut la
începutul secolului al XX-lea în rândurile diasporei africane din
emisfera vestică. Urmaşii foştilor sclavi, conştienŝi de drama
desrădăcinării şi a marginalizării, au declanşat o mişcare de
solidaritate în scopul apărării «rasei africane din toate colŝurile lumii»1.
Timp de aproape cinci decenii, panafricanismul s-a limitat a fi doar o
„simplă manifestare de solidaritate frăŝească a negrilor de ascendenŝă
africană din Antilele britanice şi S.U.A.”2. Datorită savantului
american de culoare William Edward Burghardt du Bois, aceste
manifestări s-au instituŝionalizat. La iniŝiativa „principalului arhitect al
panafricanismului”3, în anii 1919, 1921, 1923 şi 1927, sunt organizate 1 E. M‟Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes Vivantes, 1980,
p. 256. 2 Ph. Decraene, Le panafricanisme, Paris, P.U.F., 1959, p. 9.
3 Ghana Republic Souvenir, Accra, Ministry of Information, 1962, p. 21.
Viorel Cruceanu
84
patru Congrese panafricane în toate marile capitale occidentale.
Puterile vremii luau cunoştinŝă acum de aspiraŝiile unei lumi ignorate.
Revendicările formulate excelau prin modestie. Ele dovedeau că
mişcarea era excesiv preocupată de imaginea diasporei africane,
comparativ cu interesul cvasiinexistent pentru continentul de baştină.
Atmosfera intelectualistă din cadrul panafricanismului a fost tulburată
de jamaicanul Marcus Garvey, stabilit în S.U.A. Adresându-se omului
simplu, el „va galvaniza mulŝimile negre creând pentru prima dată în
ele un sentiment de solidaritate legat de conştiinŝa mesianică a originii
lor comune”4. Garvey dobândeşte celebritate prin sloganul «Back to
Africa». Conştiinŝa de sine, probată astfel, era coroborată cu
necesitatea eliberării Africii de sub dominaŝia albilor, pe care
Garvey o vedea posibilă în manieră „liberiană”. Ideile sale au
devenit o sursă de inspiraŝie pentru puŝinii studenŝi africani ajunşi
la universităŝile americane, printre care nigerianul Benjamin
Nnamdi Azikiwe şi ghanezul Kwame Nkrumah. Abia din acest
moment se poate afirma că panafricanismul a devenit „o
manifestare de solidaritate între intelectualii americani, antilezi şi
africani [subl. ns.], îndreptată împotriva opresiunii [politice],
culturale şi rasiale la care este supusă rasa neagră de puterea
albilor”5.
Momentul saltului calitativ în istoria panafricanismului s-a
produs la cel de-al V-lea Congres, organizat în perioada 15-19
octombrie 1945, la Manchester. Destinele mişcării sunt preluate
acum de africani; este vorba de tineri intelectuali şi studenŝi
formaŝi în S.U.A. sau Anglia, precum Kwame Nkrumah şi Ako
Adjei din Coasta de Aur, Jomo Kenyatta din Kenya, Hastings
Banda (Nyassaland), Obafemi Awolowo, Samuel Akintola şi H.O.
Davies din Nigeria, Wallace-Johnson (Sierra Leone) şi scriitorul
sud-african Peter Abrahams. Grupul de la Manchester a înŝeles că
sosise momentul ca Africa să lupte pentru o «personalitate 4 C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, L’Afrique Noire de 1800 à nos jours,
Paris, P.U.F., 1974, p. 392; Ph. Decraene, op.cit., p. 16. 5 Cf. Afrique-Asie, Paris, no. 273, 26 juillet-8 août 1982, p. 8.
Istoria decolonizării Africii
85
proprie». În documentele redactate de K. Nkrumah se afirma
categoric: «Suntem hotărâŝi să devenim liberi (...). Cerem
autonomia şi independenŝa Africii Negre, în măsura şi nu mai mult
decât este cu putinŝă în această una şi singura lume, ca grupurile şi
populaŝiile să se conducă de sine însele cu respectul, bineînŝeles, al
unităŝii şi frăŝietăŝii omenirii...»6. Astfel, panafricanismul devine o
ideologie „elaborată de africani, pentru Africa”7. Conştienŝi că
„revoluŝia africană” se va săvârşi numai prin trezirea mulŝimilor de
acasă, participanŝii la Congresul de la Manchester cereau
africanilor „să se regrupeze pretutindeni în partide politice,
sindicate, cooperative şi alte organizaŝii cu scopul obŝinerii
independenŝei politice şi progresului economic”8.
La Manchester au fost prezenŝi doar reprezentanŝi ai noii elite
culte africane din ŝările anglofone. Rezoluŝiile congresului,
consacrate întregii Africi, aproape că nu au avut ecou printre
francofoni „mult mai puŝin rebeli faŝă de puterea metropolitană”9.
În perioada premergătoare Congresului, dr. Nkrumah s-a deplasat
la Paris unde s-a întâlnit cu unii deputaŝi din Adunarea Naŝională
Franceză: Sourou Migan Apithy (Dahomey), senegalezii Léopold
Senghor şi Lamine Guéye şi ivorianul Félix Houphouët-Boigny.
Datorită fotoliilor de deputat, aceştia se vor arăta reticenŝi faŝă de
curentul contestatar animat de anglofoni. Speranŝele lui Nkrumah
într-o unitate de acŝiune s-au dovedit zadarnice. 6 E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, Editura Minerva,
vol. 2, p. 289; vezi şi W.J. Hanna (edit.), Independent Black Africa, The
Politics of Freedom, Chicago, R. MacNally, 1964, p. 533; J.P. N‟Diaye, Idei
mobilizatoare în Africa, în Lumea, nr. 22, 25 mai 1972, p. 21; Histoire
générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition abrégée,
Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO, 1998, p. 126. 7 P.F. Gonidec, L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1970, p.
281. 8 D. Rooney, Nkrumah, l’homme qui croyait à l’Afrique, Paris, Edit. J.A.
Press, 1990, p. 27-28; Histoire générale..., UNESCO, tome VIII,p. 126. 9 A.A. Mazrui, Africa’s International Relations, London-Ibadan-Nairobi, Heinemann,
p. 45.
Viorel Cruceanu
86
Accesul la o viaŝă liberă s-a desfăşurat diferit în posesiunile
engleze, comparativ cu cele franceze. Au existat particularităŝi chiar în
interiorul grupului anglofon. Prin urmare, discursul politic prefaŝat la
Manchester suferă modificări. Astfel, Jomo Kenyatta şi Hastings Banda
nu mai fac referire, în lupta lor, la panafricanism. Singurul rămas fidel
principiilor celui de-al cincilea Congres panafrican a fost Kwame
Nkrumah. Istoricul Elikia M‟Bokolo apreciază că, după întoarcerea lui
Nkrumah „panafricanismul se va identifica în mare măsură cu lupta
pentru independenŝa Coastei de Aur”10
. În punctul 6 al programului
„Convention People’s Party” (C.P.P.) – „Partidul Popular al
Convenţiei” – el insera ca obiectiv fundamental «realizarea prin toate
mijloacele posibile a unei Africi de Vest independente şi unite»11
. O
asemenea reuşită ar fi fost un prim pas pe calea realizării maiestuosului
său proiect de unitate africană. În acest sens, împărtăşim părerea că după
Manchester „mentalitatea sa politică dobândeşte o tendinŝă continentală
foarte pronunŝată”12
. Nkrumah s-a impus ca depozitarul programelor
panafricane şi, cu deplin temei, el poate fi considerat „părinte” al
„naŝionalismului panafrican”13
. Făcând din ŝara sa „bastionul mişcării”14
panafricane, el a organizat la Accra în cursul anului 1958, două
Conferinŝe ale întregii lumi africane: în aprilie 1958, a şefilor de stat şi
de guvern din cele opt state independente, iar în decembrie „58, a
popoarelor şi partidelor din ŝările aflate în plin proces de emancipare
naŝională15
. Viziunea lui Nkrumah, ce depăşea cu mult pe cea a
contemporanilor, a dus la efemerele uniuni Ghana-Guineea şi Ghana-
Guineea-Mali, ce se doreau nucleul viitoarelor „State Unite ale Africii”. 10
E. M‟Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisations, Paris, Hatier-
Aupeulf, tome II, 1992, p. 462. 11
D. Rooney, op.cit., p. 49. 12
S. Mazov, La drame de Kwame Nkrumah, în Temps Nouveaux, Moscou,
no. 41, 10-16 oct. 1989, p. 17. 13
Ibidem. 14
E. M‟Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 462. 15
Printre participanŝi s-au aflat: H. Banda (Nyassaland), K. Kaunda (Rhodesia de Nord),
Tom Mboya (Kenya), Patrice Lumumba (Congo belgian), prinŝul Louis Rwagasore
(Burundi) ş.a.
Istoria decolonizării Africii
87
În mai 1963, la Conferinŝa de constituire a Organizaŝiei Unităŝii Africane
(O.U.A.) de la Addis-Abeba, acest Bolivar african propunea formarea
unui guvern continental de uniune, elaborarea unei singure Constituŝii, o
politică externă comună, un sistem de apărare african, introducerea
cetăŝeniei africane16
. De altfel, liderul ghanez repeta adesea că
«independenŝa Ghanei nu are nici un sens dacă nu este însoŝită de
independenŝa întregii Africi»17
. Această credinŝă i-a oferit istoricului Ali
Mazrui pretextul unei inedite paralele între K. Nkrumah şi generalul
Charles de Gaulle. Concluzia este edificatoare: „dacă de Gaulle este
francez întâi şi mai apoi european, Nkrumah este întâi african şi apoi
ghanez”18
.
Un apropiat al lui Nkrumah a fost nigerianul Nnamdi
Azikiwe. El aprecia că independenŝa poate fi dobândită numai prin
„instaurarea unui naŝionalism negru care să depăşească frontierele
strâmte ale unei singure ŝări”19
. Datorită problemelor complexe ale
Nigeriei, Azikiwe s-a văzut nevoit să renunŝe la optica sa
continentală şi să se dedice salvării unităŝii propriei ŝări. Printre cei
care sabotau integritatea Nigeriei se afla Obafemi Awolowo,
participant la Congresul de la Manchester şi care, revenit în patrie,
devenise campionul realizării unui stat etnic, Yoruba. La rândul
său, liderul nordist nigerian, Abubakar Tafewa Balewa, s-a
remarcat printr-o îndârjită împotrivire faŝă de Nkrumah. Balewa
suspecta în panafricanismul omului politic ghanez tendinŝe de
hegemonie, acuzându-l în mod exagerat că urmărea să se substituie
stăpânirii britanice.
După proclamarea independenŝei Ghanei, la 6 martie 1957, act
apreciat ca o reuşită personală a lui Nkrumah, ideile panafricaniste îşi
găsesc ecou şi în unele medii francofone. Astfel, între 25-28 iulie 1958, 16
Vezi discursul rostit de Nkrumah la Addis-Abeba în New African, no. 448,
February 2006, p. 28-32; vezi şi Jeune Afrique, no. 1168, 25 mai 1983, p. 50; Y.
Diallo, Africa trebuie să fie a africanilor, în Lumea, nr. 28, 6 iul. 1978, p. 27. 17
A.A. Mazrui, op.cit., p. 48. 18
Ibidem, p. 42. 19
G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966, p. 312.
Viorel Cruceanu
88
500 de delegaŝi conduşi de senegalezii Léopold Senghor şi Mamadou
Dia, malianul Modibo Keita şi Djibo Bakary (Niger) creează la Cotonou
(Dahomey), „Partidul Regrupării Africane” (P.R.A.). Cuvintele de
ordine ale Congresului de constituire au fost „Independenţa imediată” şi
„Statele Unite ale Africii”. Exprimând dezideratul suprimării tuturor
frontierelor stabilite artificial la Conferinŝa colonială de la Berlin,
secretarul general al P.R.A., Djibo Bakary, declara: «Vrem o Africă
unită de la Cairo la Johannesburg»20
şi «de la Lagos până la
Tananarive»21
. Un plan la fel de frumos aparŝinea centrafricanului
Barthélémy Boganda. Apreciat pe bună dreptate drept „discipol
panafrican al dr. Nkrumah”22
, Boganda preconiza crearea „Statelor
Unite ale Africii latine” care să regrupeze coloniile franceze din AEF,
inclusiv Camerun, posesiunile belgiene Congo şi Ruanda-Urundi şi
Angola portugheză23
. Planul a devenit caduc datorită ostilităŝii liderilor
naŝionalişti din AEF, în special din Gabon şi datorită morŝii lui B.
Boganda într-un suspect accident de avion, la 29 martie 1959.
Referindu-se la idealurile panafricaniştilor, fostul preşedinte al R.U.
Tanzania, dr. Julius Nyerere, de formaŝie istoric, sesiza că ei „au învăŝat,
aplicat şi predat primii lecŝia unităŝii”24
. Eforturile în această direcŝie s-
au materializat în constituirea, la 25 mai 1963, a Organizaţiei Unităţii
Africane (O.U.A.) ce poate fi apreciată ca o formă de unitate în
diversitate25
. Tot dr. Nyerere evidenŝia că, manifestările panafricane „au
pus bazele pe care s-au putut ridica toate mişcările de independenŝă de la
sud de Sahara”26
. Procesul ireversibil al eliberării a fost inaugurat de 20
Ph. Decraene, op. cit., p. 57. 21
T. Ruiz de Cuevas, Apuntes para la historia politica de Africa, tomo V,
Madrid, Imnasa, 1974, p. 190. 22
Ph. Decraene, op.cit., p. 83. 23
I. Grenier, Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au XIXe et au
XXe siècle, Paris, ABC, 1977, p. 99; Ph. Decraene, op.cit., p. 82; Histoire
générale..., UNESCO, tome VIII, p. 147. 24
Vezi Gândirea politică africană, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 433. 25
V. Cruceanu, Organizaţia Unităţii Africane la peste un sfert de veac de
existenţă, în Revista de istorie , tomul 42, nr. 9, sept. 1989, p. 945-954. 26
Gândirea..., p. 433.
Istoria decolonizării Africii
89
Ghana şi a continuat gradual până la 21 martie 1990, data independenŝei
Namibiei, ultimul teritoriu colonial27
.
Gandhismul
O altă sursă ce a alimentat mişcarea de emancipare africană a
fost practica „rezistenŝei pasive” şi a „nonviolenŝei”, propovăduită
de marele paseist indian, Mahatma Gandhi. Aflat la începutul
secolului al XX-lea în Africa de Sud şi supus discriminării rasiale,
Mahatma Gandhi pune bazele „unei concepŝii politice proprii
integrate într-un cuprinzător sistem de gândire, cu adânci implicaŝii
filosofice şi morale”28
. Acest sistem a fost denumit de întemeitorul
său, satya-graha, adică „forŝa sufletului”. Ideea fundamentală
postula că „un oponent poate fi cucerit mai degrabă prin dragoste,
răbdare şi simpatie, decât prin forŝă”. Condiŝia esenŝială pentru o
asemenea încercare era „să-ŝi învingi teama şi ura din propriul
suflet” şi să nu-l mai consideri „pe oponent un duşman”. Opresorul
trebuie tratat „cu amabilitate, răbdare şi consideraŝie, chiar dacă îŝi
ameninŝă nu numai libertatea şi avutul dar şi viaŝa”29
. Doctrina
Gandhi oferea colonizatului posibilitatea de „a se dovedi,
moralmente, superior colonizatorului”30
. Aplicată în practică din
1920 de Congresul Naţional Indian, ea şi-a probat eficacitatea prin
dobândirea independenŝei „perlei Coroanei britanice” la 15 august
1947.
Ideile lui Gandhi au prins foarte repede în posesiunile 27
A rămas nesoluŝionată problema Saharei Occidentale. Frontul Polisario a
proclamat o republică (Republica Arabă Sahariană Democratică – RASD),
admisă şi în O.U.A., dar din 1978 teritoriul este anexat de Maroc. 28
M. Martiş, De la Barata la Gandhi, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi
Enciclopedică, 1987, p. 310. 29
Ibidem. 30
J. Rous, Chronique de la décolonisation, Paris, Présence Africaine, 1965, p.
246.
Viorel Cruceanu
90
anglofone din Africa, în cele francofone fiind cvasiignorate. Pentru
elita cultă africană, victoria coaliŝiei antifasciste, revaloriza din
perspectivă morală şi conceptul de libertate. Acesta nu se putea
reduce doar la zdrobirea tiraniei fasciste ci şi a celei colonialiste.
În contextul în care, puterile coloniale europene urmăreau să
câştige timp, tergiversând şi eludând prevederile Chartei
Atlanticului, concepŝia lui Gandhi „a exercitat o mare influenŝă
asupra strategiilor politice din Africa de dinainte de
independenŝă”31
. Cel mai înflăcărat adept al marelui Gandhi s-a
dovedit ghanezul K. Nkrumah. Remarcabil organizator, el a dat
modelului indian o denumire proprie: acţiunea pozitivă. În
viziunea lui Nkrumah ea reprezenta „o concepŝie de luptă în scopul
cuceririi independenŝei care privilegiază metodele de acŝiune
pacifiste în cadrul legal”32
. Într-o fază preliminară „acŝiunea
pozitivă” preconiza agitaŝia politică, campanii de informare şi
educare prin intermediul ziarelor partidului şi a dezbaterilor
publice care să sensibilizeze opinia publică în favoarea autonomiei.
În cazul în care aceste metode se dovedeau insuficiente se avea în
vedere recurgerea la soluŝii considerate extreme: greve, boicoturi şi
necolaborarea cu autorităŝile33
. Nemulŝumit de evoluŝia reformelor
din Coasta de Aur, Nkrumah a declanşat „acŝiunea pozitivă” la 8
ianuarie 1950. Autorităŝile britanice, tentate să recurgă la forŝă, au
înŝeles la timp că nu există decât o singură variantă: trecerea
progresivă a puterii în mâinile autohtonilor. Astfel, C.P.P. şi dr.
Nkrumah sunt recunoscuŝi ca parteneri de discuŝii şi, împreună,
cele două părŝi au lucrat la crearea condiŝiilor pentru independenŝa
Coastei de Aur. Reuşita „acŝiunii pozitive” a dr. Nkrumah a
devenit o pildă şi pentru alte colonii.
Astfel, în Africa australă, Nyassaland reprezenta „primul 31
A.A. Mazrui, op.cit., p. 115; J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire.
D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972, p. 473. 32
D. Rooney, op.cit., p. 54. 33
Ibidem; W.J. Hanna (edit.), op.cit., p. 240.
Istoria decolonizării Africii
91
teritoriu unde s-a afirmat un sentiment naŝional”34
. Aici activa de
la 1 octombrie 1944 partidul „Nyassaland African National
Congress” (N.A.N.C.). Activitatea sa va fi impulsionată odată cu
reîntoarcerea în patrie, la 6 iulie 1958, a dr. Hastings Banda care
s-a remarcat în timpul Congresului panafrican de la Manchester.
Marea dorinŝă a dr. Banda era să-şi „conducă [ŝara] rapid la
independenŝă”35
. Aceasta cu atât mai mult cu cât patria sa făcea
figură de „rudă săracă” în indezirabila federaŝie Rhodesia-
Nyassaland. Deoarece cererile africanilor de disoluŝie a federaŝiei
nu au aflat ecou la Londra, la 25 ianuarie 1959 dr. Banda lansează
campania de „nesupunere civilă”. Spre deosebire de Coasta de
Aur, mişcarea a ieşit din limitele nonviolenŝei, în zona
septentrională a teritoriului înregistrându-se grave tulburări,
soldate cu victime. Autorităŝile locale au decretat starea de urgenŝă,
cele trei A.N.C. din federaŝie fiind interzise iar liderii lor arestaŝi
(Banda a fost reŝinut timp de 13 luni). Reînnoirea dialogului se va
dovedi anevoioasă. Atitudinea moderată şi împăciuitoare a dr.
Banda va conduce, în anii care au urmat, spre o decolonizare fără
probleme în Nyassaland.
Doctrina Gandhi era împărtăşită şi de cei doi lideri ai
„Northern Rhodesia African National Congress” (N.R.A.N.C.),
Harry Nkumbula şi Kenneth Kaunda. Nkumbula a adaptat-o în
1953, rezultând o formă de protest sui-generis: două zile de
rugăciune naŝională însoŝite de întreruperea totală a lucrului.
Acŝiunea, care se dorea o „manifestare naŝională”36
, a eşuat în
propriul său idealism. Sub impulsul lui Kaunda, despre care A.
Mazrui scrie că „era aproape fanatic în ataşamentul său la
gandhism în timpul perioadei coloniale”37
, mişcarea contestatară 34
O. Guitard, Les Rhodésies et le Nyassaland, Paris, P.U.F., 1973, p. 95. 35
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XXe siècle, Paris, Sirey, 1966,
p. 651. 36
R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, Paris, Payot, 1975, tome 3, p. 182-183. 37
A.A. Mazrui, op.cit., p. 116; vezi şi N. Rechetniak, Un leader: Kenneth
David Kaunda, în Temps Nouveaux, Moscou, no. 21, mai 1988, p. 15-17.
Viorel Cruceanu
92
capătă contururi precise. Prin urmare, în perioada 1952-1958 au
fost organizate repetate boicoturi ale produselor europenilor şi ale
magazinelor ce practicau discriminarea rasială. În decembrie 1958,
Kaunda s-a separat de Nkumbula pe care îl considera prea
moderat. În fruntea propriului partid, al cărui scop era cucerirea
neîntârziată a independenŝei ŝării, el afirma: «am hotărât să combin
nonviolenŝa lui Gandhi cu doctrina acŝiunii pozitive a lui
Nkrumah»38
. Campania de „nesupunere civilă” declanşată la 19
august 1961, care, ca şi în Nyassaland, a degenerat în înfruntări cu
forŝele de ordine, a impus autorităŝilor britanice elaborarea unei noi
Constituŝii (în 1962), ce permitea accesul majorităŝii africane la
putere; în numai doi ani Rhodesia de Nord a devenit un stat liber
sub numele de Zambia.
Din rândurile de mai sus se poate constata că, în prima fază,
englezii nu au luat în serios opŝiunea liderilor naŝionalişti africani
pentru „gandhism”. Din această cauză „rezistenŝa pasivă” s-a
transformat într-o variantă militantă, „acŝiunea pozitivă”. Aşa se
face că, evenimentele din Coasta de Aur, dar mai ales cele din
Nyassaland şi Rhodesia de Nord au scăpat de sub control. Tendinŝa
autorităŝilor de a recurge la forŝă a alimentat elanul contestatar şi a
înnobilat, prin sacrificiile cerute, idealul luptei pentru libertate. În a
doua fază, trăgând învăŝăminte din desfăşurările anterioare,
englezii au renunŝat la confruntare. Câteva exemple sunt
edificatoare: în aprilie 1961, un fruntaş al „Kenya African National
Union” (K.A..N.U.), Tom Mboya, ameninŝa cu declanşarea
„rezistenŝei pasive” dacă Jomo Kenyatta nu este eliberat în trei
luni39
. Alertat, guvernul englez a intensificat negocierile cu
K.A.N.U., urmate de punerea în libertate a lui Kenyatta, în august
1961. Un fenomen asemănător s-a produs şi în Tanganyika, unde J.
Nyerere a înfăptuit „o strategie non-violentă a eliberării”40
. Liderul 38
Cf. C. Wauthier, L’Afrique des Africains, Paris, Seuil, 1977, p. 112. 39
Cf. E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akadémiai Kiado, 1974, vol. IV,
p. 67. 40
A.A. Mazrui, op.cit., p. 116.
Istoria decolonizării Africii
93
mişcării naŝionale a urmat o politică a paşilor mărunŝi, ce se bucura
şi de aprecierea Consiliului de Tutelă al O.N.U., care acordase
teritoriul în custodia Angliei. Dar, autorităŝile britanice urmăreau
să tergiverseze decolonizarea. În aceste condiŝii, la Conferinŝa
anuală a T.A.N.U. de la Tabora din ianuarie 1958, Nyerere a cerut
acordarea autonomiei până la sfârşitul anului 1959, în caz contrar
singura alternativă fiind „acŝiunea pozitivă”41
. Englezii au
preîntâmpinat un asemenea deznodământ iniŝiind o reformă
constituŝională mai consistentă. Totuşi, guvernatorul Turnball vorbea
de autonomie în 1963-1964 şi de independenŝă abia în 1970. O nouă
ameninŝare cu „acŝiunea pozitivă” a grăbit aflarea unei soluŝii
rezonabile: organizarea de alegeri legislative în august 1960 şi
acordarea independenŝei în decembrie 1961.
Gandhismul a avut un slab ecou în teritoriile francofone. El a
însămânŝat doar în Madagascar, ŝară din acelaşi areal geografic cu
India. Discipolul malgaş al lui Gandhi a fost Joseph Ravoahangy.
De la început el s-a remarcat prin „instrumentele sale preferate”42
de luptă: presa, acŝiunea sindicală, boicotul şi manifestările
nonviolente. Calea preconizată de Ravoahangy nu putea să se
impună într-o societate exasperată de vexaŝiunile puterii coloniale.
După 1945, Madagascarul a intrat într-un ciclu de violenŝă ce l-a
contrazis pe Ravoahangy. Condamnat la moarte de francezi şi apoi
graŝiat, el a intrat în istoria patriei sale ca un „Gandhi malgaş”43
.
Am remarcat în rândurile de mai sus impactul istoric avut de
gândirea lui Gandhi în posesiunile engleze din Africa.
Determinismul său a fost bivalent. Pe de o parte, „gandhismul” a
reprezentat un consistent suport ideologic al mişcării naŝionale. Pe
de altă parte, el a trezit Anglia din inerŝie, impunându-i o evoluŝie
ce a permis depăşirea suspiciunii faŝă de forŝele politice locale până 41
J. Iliffe, A Modern History of Tanganyika, Cambridge, C.U.P., 1979, p.
555. 42
J. Tronchon, Ravoahangy, conscience du patriotisme malgache, în Les
Africains, tome I, Edit. J.A., Paris, 1977, p. 242. 43
Ibidem.
Viorel Cruceanu
94
la acceptarea lor ca parteneri. Prin urmare, modul în care s-a
efectuat decolonizarea în fostele posesiuni britanice a dovedit că,
în peisajul politic, este loc şi pentru principii morale şi pentru bun
simŝ.
Marxismul
Aspectul cel mai controversat al decolonizării rezidă, cu
siguranŝă, în legătura dintre naŝionalismul african şi marxism.
Poziŝia anticolonialistă clară afişată de U.R.S.S., după cel de-al
doilea război mondial, a avut o influenŝă benefică asupra
continentului negru. Afirmarea R.P. Chineze, după 1949, ca un
viguros susŝinător al dreptului la autodeterminare, a trezit noi
speranŝe în Africa. De altfel, în anii „60, conducătorii chinezi
considerau continentul negru „gata de revoluŝie”44
. Celelalte state
socialiste din Europa şi Asia s-au prezentat drept aliaţi naturali ai
ŝărilor africane în lupta lor pentru emancipare naŝională. Prin
poziŝia adoptată în cadrul O.N.U., ele au favorizat procesul de
decolonizare. Generozitatea ideilor marxiste a reprezentat, fără
îndoială, o sursă de inspiraŝie pentru mişcarea naŝională africană.
Totuşi, poziŝiile liderilor din teritoriile la care ne raportăm au fost
extrem de nuanŝate. Se crease o modă, ca guvernele metropolitane
să acuze şi să suspecteze de comunism pe toŝi cei care cereau
independenŝa şi unitatea Africii. Acuzaŝiile erau cu atât mai
paradoxale cu cât, nici în coloniile engleze şi nici în cele franceze,
unde activitatea politică cunoaşte o reală înflorire după 1945, nu
întâlnim partide comuniste. O asemenea etichetare aplicată unor
personalităŝi precum Nnamdi Azikiwe, Wallace-Johnson, Kwame
Nkrumah, F. Houphouët-Boigny, Sékou Touré sau Modibo Keita
s-a dovedit în mare măsură gratuită. 44
R. Faligot, R. Kauffer, Serviciul secret chinez, Bucureşti, Editura Nemira, 1993, p.
257-268.
Istoria decolonizării Africii
95
Nigerianul Nnamdi Azikiwe a frecventat mediile de stânga
pe când se afla la studii în S.U.A. Experienŝa dobândită nu a făcut
decât să-i amplifice concepŝiile naŝionaliste, pannegre şi
panafricaniste45
. Departe de a îmbrăŝişa ideea luptei de clasă, el
considera că „nu există mijloc mai bun pentru trezirea popoarelor
africane ca puterea cuvântului scris şi a limbajului”46
. Fidel acestui
crez, Azikiwe se va afirma ca un combativ ziarist şi om politic.
Radicalismul de care a fost acuzat nu s-a datorat contaminării
marxiste ci pasiunii sale pentru o Nigerie liberă şi unitară. Odată
atins obiectivul propus, Azikiwe expunea în Présence Africaine
programul unui democrat convins: «A nu tolera existenŝa unui
partid de opoziŝie poate fi un dezastru pentru existenŝa unei
democraŝii. Aceasta este maniera cea mai comodă de a invita la
dictatură; or, noi trebuie să evităm autocraŝia sub toate formele
sale. Nu putem lăsa impresia că am eliminat dominaŝia colonială
britanică cu singurul scop de a-i substitui echivalentul său
nigerian»47
.
Mai apropiat de teoria marxistă a fost Wallace-Johnson
(Sierra Leone), datorită activităŝii sale sindicale. El nu dorea însă o
„revoluŝie proletară”, ci o „revoluŝie naŝională” care să permită
decolonizarea popoarelor africane. Pentru lupta sa, a suferit
repetate arestări şi deportări. În preajma independenŝei, ca lider de
partid politic, Wallace-Johnson s-a remarcat ca un democrat,
perfect adaptat sistemului constituŝional creat de britanici.
Acuze grave i s-au adus şi lui Kwame Nkrumah. În anii
studenŝiei el a citit pe Marx, Engels şi Lenin, dar în acelaşi timp şi-
a apropiat şi operele lui Kant, Hegel, Descartes, Nietzsche sau
Freud48
. Apetitul pentru filosofie trebuie căutat în setea de
cunoaştere a tânărului ghanez. Ideile marxiste nu au exercitat
asupra lui Nkrumah un determinism special, dar au contribuit la 45
G. Bonn, op.cit., p. 312. 46
Ibidem, p. 313. 47
Cf. C. Wauthier, op.cit., p. 220. 48
D. Rooney, op.cit., p. 17.
Viorel Cruceanu
96
formarea profilului luptătorului de mai târziu. Înainte de a pleca
din S.U.A. (mai 1945), el a publicat un studiu intitulat Towards
Colonial Freedom, considerat de analişti a fi de inspiraŝie marxist-
leninistă. Nkrumah trasa aici un program de acŝiune fondat pe cinci
obiective:
1. Libertate politică: independenŝă completă şi absolută;
2. Libertate democratică: exercitarea suveranităŝii de către
masele populare prin înlăturarea tiraniei politice;
3. Reconstrucŝie socială: eliberarea din sărăcie şi din
exploatarea economică;
4. Unitatea popoarelor colonizate ;
5. Ajutorarea muncitorilor din toate ŝările49
.
La o privire atentă sesizăm că aspectele naŝionale din
program sunt mai relevante decât cele marxiste. Folosirea expresiei
„masele populare” capătă o conotaŝie democratică: Nkrumah
invoca exercitarea principiului „suveranităŝii poporului” aşa cum
era proclamat în ŝările occidentale, de la Revoluŝia franceză.
Formulările precum „eliberarea din sărăcie” şi „exploatarea
economică” porneau de la o realitate de netăgăduit. În schimb,
punctul cinci sugerează un îndemn tipic marxist. Concluzia este că,
redactat într-o manieră marxistă, programul se impune ca o
„analiză severă”50
făcută sistemului colonial. Printre cei care au
studiat activitatea lui Nkrumah din perioada preindependenŝei se
află şi Rostislav Ulianovski care constată că, gândirea liderului
ghanez „reflectă influenŝa social-democraŝiei europene alături de
concepŝii naŝionaliste”51
. Sociologul rus vorbeşte chiar de „o
ostilitate naŝional-reformistă faŝă de teoria şi practica socialismului
ştiinŝific”52
. În sprijinul acestor afirmaŝii putem invoca afinităŝile
lui Nkrumah cu Partidul Laburist britanic. În 1945, unul din 49
Ibidem, p. 22. 50
Ibidem. 51
R. Oulianovski, Le socialisme scientifique et Kwame Nkrumah, în Asie et
Afrique aujourd’hui, Moscou, no. 3, mai-juin 1979, p. 49. 52
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
97
apropiaŝii săi, Kojo Botsio, a făcut campanie în alegerile din
Anglia pentru laburişti. Mulŝi ani, liderul ghanez a avut consilier
juridic un fost deputat laburist, Geoffrey Bing, care, la numai şase
luni de la independenŝă, va fi numit chiar ministru de justiŝie al
Ghanei. În ultima biografie consacrată în Occident lui Nkrumah se
afirmă că „ideile sale socialiste au rămas tot timpul pe plan secund
în cursul luptei pentru independenŝă”53
. Ne alăturăm acestei
judecăŝi, mai ales că, intrat în arena politică, dr. Nkrumah îşi va
însuşi principiile „ rezistenŝei pasive”.
După proclamarea republicii în 1960, Nkrumah se va declara
adeptul unor transformări socialiste în Ghana. Intenŝiile s-au
materializat doar la modul de exercitare a puterii: instaurarea unui
regim dictatorial şi suprimarea pluralismului politic prin
introducerea partidului unic în 1964. Apropierea deplină de
marxism se produce după înlăturarea sa în 1966. În lucrările de
maturitate, prin filosofia numită „conştientism”, Nkrumah se
declară adept al luptei de clasă şi al revoluŝiei proletare şi în
colonii54
.
Într-o cu totul altă manieră au luat contact cu socialismul
ştiinŝific liderii naŝionalişti din ŝările francofone. O primă cale a
reprezentat-o sindicalismul, unde şi-au început ucenicia politică
nume precum: Ahmed Sékou Touré (Guineea), Madeira Keita,
Mamadou Konaté şi Modibo Keita (Mali), Ouezzin Coulibaly
(Volta Superioară) şi Ruben Um Nyobé (Camerun). Cel mai
edificator exemplu ni-l oferă cariera lui Sékou Touré. La 19 ani
devine funcŝionar P.T.T., remarcându-se prin aptitudinile sale de
organizator sindical. La oferta P.C. Francez pleacă la Paris şi apoi
la Praga unde urmează „cursuri de formare politică”55
, din Marx,
Engels şi Lenin. Reîntors în patrie constituie „Federaţia Uniunii 53
D. Rooney, op.cit., p. 127. 54
R. Oulianovski, op.cit., p. 50; vezi E. Voiculescu, M. Voiculescu, Renaşterea
africană, Bucureşti, Editura Politică, 1979, p. 108-109. 55
G. Bonn, op.cit., p. 277; vezi şi P.F. Gonidec, Les systèmes politiques
africains, Paris, L.G.D.I., 1978, p. 106.
Viorel Cruceanu
98
Muncitorilor din Guineea”, asociată puternicului sindicat comunist
francez, Confédération Générale du Travail (C.G.T.). În deceniul al
şaselea Sékou Touré devine o figură sindicalistă continentală: lider
al „Confederaţiei Generale a Muncii din Africa” (C.G.T.A.) din
1956 şi secretar general al „Uniunii Generale a Muncitorilor din
Africa Neagră” (U.G.T.A.N.), din 1957 (ambele strâns legate de
C.G.T.). Pe bună dreptate s-a afirmat că pentru el „sindicalismul
este o credinŝă, o vocaŝie, un angajament în asigurarea unei
transformări calitative a unui regim economic şi social dat”56
.
Totuşi, Sékou Touré nu se afirmă ca un apologet al marxismului.
Din contră, el afişează puternice convingeri naŝionaliste: «Africa
nu trebuie să devină niciodată instrumentul unui sistem statal sau
ideologic care să-i prejudicieze originalitatea, civilizaŝia proprie şi
structurile sale sociale»57
. De la început, liderul guineez a prelungit
activitatea sindicală cu cea politică. Spre deosebire de alŝi
conducători sindicali, Sékou Touré s-a situat pe poziŝii radicale,
urmărind să abolească „obiceiurile, concepŝiile [şi] metodele
colonizatorului”58
.
În acest sens el a militat pentru opunerea
celebrului „nu” la Referendumul din 28 septembrie 1958, fapt ce a
adus independenŝa imediată şi singulară a Guineei în Comunitatea
franceză. Abia după ce s-a văzut stăpân, Sékou Touré a urmat
exemplul lui Nkrumah şi a manifestat interes pentru experienŝa
socialistă de guvernare. Omul politic guineez a teoretizat o
variantă proprie de socialism: o societate edificată în spiritul
respectului faŝă de tradiŝii («comunocraţie») în care lupta de clasă
şi preluarea puterii de către proletariat nu sunt necesare59
. Opŝiunea
socialistă a fost un excelent pretext pentru concentrarea exclusivă a
pârghiilor de comandă în mâinile sale şi instaurarea unei dictaturi
dintre cele mai represive, motiv pentru care H. Deschamps 56
G. Bonn, op.cit., p. 277. 57
Ibidem, p. 279. 58
Ibidem, p. 280. 59
Les Afriques politiques, Paris, La Découverte, 1991, p. 51; vezi şi E.
Voiculescu, M. Voiculescu, op.cit., p. 110.
Istoria decolonizării Africii
99
vorbeşte de „un socialism oriental”60
, în Guineea anilor 1958-
1984.
A doua cale de contact a francofonilor cu marxismul s-a
realizat prin intermediul apartenenŝei politice. Situaŝia poate fi
explicată prin specificul activităŝii politice din posesiunile
francofone, comparativ cu cele anglofone: partidele politice sunt
create la nivelul celor două federaŝii, cu secŝii în fiecare teritoriu şi
se afiliază la unul din marile partide metropolitane. Astfel, ani de
zile, secŝia africană a P.C. Francez a fost „Rassemblement
Démocratique Africaine” (R.D.A.), constituită la 18 octombrie
1946 la Bamako (Mali) sub conducerea lui Félix Houphouët-
Boigny (Coasta de Fildeş). La Congresul de constituire al R.D.A.
se afişa un program radical, apreciindu-se că scopul său era
«crearea unui front anticolonialist comun care să unească toate
popoarele, toate rasele, toate partidele politice, toate organizaŝiile
muncitoreşti şi toate mişcările culturale şi religioase ale Africii
negre»61
pentru «eliberarea Africii de o tutelă odioasă:
imperialismul»62
. Radicalismul R.D.A. era doar un trecător reflex
datorat situaŝiei noi de după marea conflagraŝie mondială.
Pripindu-se, „lobby-ul colonial al epocii”63
încerca să demonstreze
prin toate mijloacele că Houphouët-Boigny este un element
„subversiv, teleghidat de comunismul internaŝional”64
. Se ajunsese
până acolo, încât, în 1950, un ziar senegalez îl eticheta pe liderul
ivorian drept «Stalin african»65
. Afirmaŝia a devenit în scurt timp
ridicolă, date fiind obişnuinŝele aristocratice ale personajului şi
trecerea sa la o linie politică moderată. Ruptura cu P.C.F. s-a 60
H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, P.U.F., 1970,
p. 75. 61
G. de Lusignan, L’Afrique Noire depuis l’Indépendance. L’évolution des
Etats phrancophones, Paris, Fayard, 1970, p. 228. 62
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 505. 63
Cf. Jeune Afrique, no.990/991, dec. 1979/jan. 1980, p. 7. 64
Ibidem. 65
Cf. V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre
mondiale, Praha, S.P.N., 1970, p. 72.
Viorel Cruceanu
100
consumat în februarie 1951, sub privirile condescendente ale
ministrului de atunci al „France d’Outre-Mer”, François
Mitterrand. Pentru a-şi justifica atitudinea, Houphouët-Boigny
declara: «noi nu suntem comunişti; nu am fost niciodată; noi
suntem pentru prosperitatea ŝării noastre africane şi pentru
ascensiunea socială a populaŝiei sale»66
. De altfel, prin această
schimbare el s-a dovedit „un lider inteligent şi foarte adaptabil”67
.
Integrarea sa în clasa politică franceză a fost atât de rapidă şi
completă încât în 1956 devine ministru-delegat al preşedintelui
Consiliului de Miniştri, Guy Mollet, cea mai înaltă demnitate
atinsă de un african în metropolă. Nu este de mirare că, în aprilie
1957, când primeşte la Abidjan vizita proaspătului premier al
Ghanei, K. Nkrumah, Houphouët vulgarizează tema independenŝei
făcând elogiul „căii dificile a edificării cu ajutorul metropolei”68
.
Majoritatea liderilor secŝiilor R.D.A. au urmat pe F. Houphouët-
Boigny; au rămas în cadrul R.D.A., dar şi-au păstrat principiile
militante, secŝiile din Guineea (P.D.G.), Mali (U.S.-R.D.A.),
Camerun (U.P.C.), Niger (U.D.N.) şi Senegal (U.D.S.).
Secŝiile R.D.A. din Guineea şi Mali apreciate drept „cele mai
extremiste”69
au avut întemeietor unic: Madeira Keita. Iniŝiator şi
al „Grupului de studii comuniste” din AOF, grup „puŝin
cunoscut”70
, Madeira Keita dispare subit din prim-planul vieŝii
politice africane. În ŝara sa natală, la conducerea U.S.-R.D.A. se va
impune institutorul Modibo Keita „apropiat spiritual de Sékou
Touré”71
. După Congresul R.D.A. de la Bamako, Modibo este
arestat şi deportat pentru „comunism”72
. El nu şi-a negat simpatiile
66
Ibidem. 67
J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa: A Modern History (1800-1975), New
York, APC, 1980, p. 362. 68
S. Mazov, op.cit., p. 16. 69
W.A. Lewis, La chose publique en Afrique Occidentale, Paris, S.E.D.E.I.S., 1966,
p. 28. 70
E. M‟Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 428. 71
G. de Lusignan, op.cit., p. 230. 72
T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 78.
Istoria decolonizării Africii
101
marxiste deoarece vedea în socialism „un nivel de viaŝă mai ridicat
pentru mase şi un guvern generos şi idealist”73
. Probând
pragmatism, Modibo Keita participă din 1956 la activităŝile
instituŝiilor politice metropolitane. La Referendumul din 1958
optează pentru „da” conform voinŝei generalului de Gaulle. Abia
după independenŝa Republicii Mali, la 22 septembrie 1960,
preşedintele Modibo Keita se va angaja pentru edificarea unui
socialism „cu aspect puritan”74
dar, în noiembrie 1968, este
înlăturat de armată.
Dintre toate secŝiile R.D.A., un destin aparte a avut partidul
„Uniunea Populaţiilor din Camerun” (U.P.C.), fondat în 1948.
Conducerea U.P.C. a fost exercitată de două personalităŝi de
excepŝie: juristul Ruben Um Nyobé, format la şcoala sindicală a
C.G.T. şi medicul Félix Roland Moumié, un pasionat de filosofia
marxistă. În momentul rupturii R.D.A.-P.C.F, U.P.C. se dezice de
R.D.A. şi acŝionează ca un partid de sine-stătător. El se va dovedi
cea mai avansată forŝă cameruneză, cerând acordarea imediată a
independenŝei şi unificarea Camerunului britanic cu cel francez.
Guvernul francez, agasat de activismul U.P.C., refuza să poarte un
dialog pe asemenea teme, considerându-l un rău exemplu pentru
viaŝa politică din imperiu. În aceste condiŝii, U.P.C. declanşează la
24 mai 1955 o adevărată insurecŝie anticolonialistă. Presa oficială
din teritoriu a prezentat ridicarea la lupta armată ca un «război
subversiv»75
iar U.P.C. a fost incriminat drept «complice al
comunismului»76
, cu toate că „nici U.R.S.S. şi nici China nu l-au
ajutat”77
. Acuzele de comunism au reprezentat doar o intoxicare
informaŝională la adăpostul căreia Franŝa a desfăşurat o nemiloasă
represiune împotriva gherilei. Um Nyobé a fost ucis în lupte în 73
G. de Lusignan, op.cit., p. 243. 74
Ibidem, p. 239. 75
E. Comarin, L’évêque et le maquisard, în Grands procès de l’Afrique
contemporaine, Paris, Edit. J.A. Livres, 1990, p. 101. 76
Ibidem, p. 102. 77
Ibidem, p. 103.
Viorel Cruceanu
102
1958 iar F. Moumié otrăvit, de un agent al serviciilor secrete
franceze, în noiembrie 1960.
Un marxist autentic se dorea senegalezul Mahjemout Diop.
În timpul studiilor în medicină, de la Paris, din anii ‟50, „s-a
contaminat cu virusul politicii”78
. Sub noul impuls, M. Diop
„pleacă în România pentru a studia marxismul”79
. Amintindu-şi cu
plăcere de şederea sa la Bucureşti, el îi mărturisea africanistului
Ph. Decraene: «am învăŝat uşor româneşte, în numai trei luni, fiind
tot o limbă latină»80
. Reîntors în patrie, Diop a creat la 15
septembrie 1957 „Le Parti Africain de l’Indépendance” (P.A.I.), a
cărui sursă ideologică era „socialismul ştiinŝific aşa cum a fost el
definit de Karl Marx”81
. Liderul P.A.I. a tradus chiar „Manifestul
Partidului Comunist” în wolof (limba populaŝiei majoritare); cu
toate acestea, partidul său a jucat un rol periferic în evoluŝia spre
emancipare a Senegalului.
Concluzia la rândurile de mai sus este aceea că sistemul
colonial a fost combătut cu autentice programe naŝionale. Aceste
programe au cunoscut şi o serie de influenŝe marxiste, manifestate
fie la nivel organizatoric (structurarea C.P.P. al lui Nkrumah după
modelul P.C. Britanic, R.D.A. după modelul P.C. Francez etc.), fie
la nivel programatic (exprimarea unor cerinŝe generoase precum
eradicarea sărăciei, protecŝia păturilor lucrătoare – muncitori şi
ŝărani, ocrotirea socială etc.). Slabul determinism al marxismului
este dovedit şi de faptul că, mişcarea de regenerare naŝională a fost
mult mai militantă în posesiunile engleze (deşi Anglia avea un
partid comunist foarte şters), decât în cele franceze (cu toate că în
Franŝa exista un partid comunist puternic). Mai trebuie precizat că
prestigiul ideilor socialiste a fost profund afectat, în perioada
premergătoare independenŝei, de înfeudarea partidelor comuniste
din metropolă la linia politică a P.C.U.S. Dezamăgirea faŝă de o 78
Cf. Jeune Afrique, no. 1846, du 22 au 28 mai 1996, p. 33. 79
Ibidem. 80
Ibidem. 81
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
103
asemenea practică se regăseşte în scrisoarea antilezului Aimé
Césaire, prieten cu Senghor, adresată conducerii P.C.F. şi publicată
în Présence Africaine (1956): «Ceea ce-mi doresc este ca
marxismul şi comunismul să fie puse în slujba popoarelor negre şi
nu popoarele negre în slujba marxismului şi comunismului, ca
doctrina şi mişcarea să fie făcute pentru oameni şi nu oamenii
pentru doctrină şi mişcare»82
.
O atitudine interesantă întâlnim şi la Mahjemout Diop.
Marxistul senegalez de primă oră a rămas şi un fidel musulman
practicant, fiind convins că „materia şi spiritul sunt inseparabile”83
.
Acest sincretism i-a facilitat calea către o judecată raŝională în ce
priveşte individul: „religia este adevărata plămadă a oamenilor”, în
timp ce, „răpindu-i dimensiunea spirituală, marxismul mutilează
omul”84
. Pentru gânditorul senegalez, alienarea persoanei umane a
reprezentat, prin urmare, marea tară a praxisului marxist.
Totuşi, în anii „70 întâlnim programe marxiste, la nivelul
mişcării de eliberare naŝională, în ultimele două colonii britanice:
Seychelles şi Zimbabwe.
Astfel, întrebat de revista Afrique - Asie care este politica pe
care urmează să o promoveze „Seychelles People’s United Party”
(S.P.U.P.), liderul formaŝiunii, France Albert René declara: „cei 13
ani de luptă ne-au permis să-i definim liniile directoare. Iată-le:
promovarea şi salvgardarea democraŝiei populare în cadrul unor
structuri care să elimine orice posibilitate de opresiune şi de
discriminare, fie că este vorba de sfera economică, socială,
religioasă sau rasială”85
. Vorbind în continuare despre „şanse egale
pentru toŝi” şi de o „planificare a dezvoltării”, Albert René
conchidea: „...vom lupta împotriva oricărei tentative de negare a
drepturilor muncitorilor sau încercărilor de a impune poporului 82
M. Condé, Cahier d’un retour au pays natal. Césaire, Paris, Hatier, 1978,
p.18. 83
Vezi Jeune Afrique, no. 1846, p. 33. 84
Ibidem. 85
Cf. Lumea , nr. 52, 22 dec. 1977, p. 28.
Viorel Cruceanu
104
voinŝa unei minorităŝi care ar căuta, astfel, să violeze dreptul
majorităŝii de a conduce destinele ŝării”86
.
O poziŝie similară întâlnim, în timpul războiului împotriva
regimului minoritar rasist rhodesian, şi la liderul Z.A.N.U., Robert
Mugabe. Chestionat de Aquino de Bragança (Afrique -Asie), ce
model de socialism propune pentru un Zimbabwe liber, R. Mugabe
a răspuns: „un socialism ştiinŝific”. După care au intervenit
nuanŝele: „dacă ar fi să vorbim neapărat de un model, aş spune că
Zimbabwe este modelul nostru. El trebuie să ne inspire în
edificarea unei noi societăŝi. Noi ne construim propriul ideal.
Principiile socialismului – vorbesc de socialismul ştiinŝific – au un
caracter universal. Dar aplicarea lor diferă. Zimbabwe îşi are
istoria lui, condiŝiile particulare care o fac să se deosebească de alte
ŝări”87
. După accesul la independenŝă cei doi oameni politici au
preluat conducerea Seychelles şi Zimbabwe. Programul marxist a
fost păstrat doar ca discurs politic, realitatea guvernării impunând
atitudini mult mai moderate şi pragmatice.
Nu putem încheia incursiunea noastră asupra rolului
influenŝelor marxiste fără a evidenŝia şi manifestarea, în teritoriile
francofone, a unui curent ce-şi revendica apartenenŝa la socialismul
democratic. Este vorba de filialele locale ale „Section Française de
l’Internationale Ouvrière” (S.F.I.O.)88
. Prima prelungire pe
continentul negru a S.F.I.O. a reprezentat-o „Partidul Socialist
Senegalez” (P.S.S.) creat în 1936 de Ahmadou Lamine Guéye,
prieten al premierului de atunci, Léon Blum. În acelaşi an, la
instalarea noului guvernator general al AOF, cu sediul la Dakar,
socialistul Marcel de Coppet, Lamine Guéye propunea un program
comun de acŝiune care să uşureze situaŝia africanilor zdrobiŝi de
impozitele apăsătoare, prestaŝiile arbitrare şi spolierea de pământ a
ŝăranilor. În plus, el cerea întronarea egalităŝii între funcŝionarii 86
Ibidem. 87
Cf. Lumea, nr. 19, 4 mai 1978, p. 29. 88
În Franŝa existau patru partide socialiste dar cel mai bine implantat în Africa era
S.F.I.O.
Istoria decolonizării Africii
105
ridicaŝi din rândurile autohtonilor şi funcŝionarii trimişi din
metropolă89
. Cei doi socialişti nu au putut colabora mult timp: în
1939, de Coppet este rechemat în Franŝa iar izbucnirea războiului a
determinat retragerea temporară a lui A. Lamine Guéye din viaŝa
politică. În 1944, liderul senegalez revine şi este cooptat membru
al Consiliului director al S.F.I.O. La alegerile din 21 octombrie
1945, Lamine Guéye este desemnat deputat în Adunarea Naŝională
Franceză, pe listele S.F.I.O., alături de un tânăr şi promiŝător
compatriot, Léopold Sédar Senghor. Rândurile deputaŝilor
socialişti sunt completate de Yacine Diallo (Guineea), Sourou
Migan Apithy (Dahomey) şi Félix Tchicaya (Congo). Toŝi
deputaŝii socialişti africani s-au situat pe poziŝii moderate şi, pe
măsura erodării popularităŝii S.F.I.O., se vor distanŝa de respectivul
grup parlamentar. Cea dintâi defecŝiune o produce Senghor: în
1948 părăseşte S.F.I.O. şi creează propriul partid politic, „Blocul
Democratic Senegalez” (B.D.S.), devenit „Blocul Popular
Senegalez” (B.P.S.) în 1956. În 1958, Senghor se regăseşte cu
Lamine Guéye şi împreună formează „Uniunea Progresistă
Senegaleză” (U.P.S.), continuatorul vechiului P.S.S. Noul partid se
impune ca principala forŝă a ŝării şi va fi marele beneficiar al
independenŝei, acordate în 1960. Au urmat apoi dezertările lui
F. Tchicaya care constituie „Partidul Progresist Congolez”
(P.P.C.), afiliat R.D.A., şi a lui S.M. Apithy care, în fruntea
„Uniunii Progresiste Dahomeene” (U.P.D.), se alătură tot R.D.A.
La 28 decembrie 1956, malgaşul Philibert Tsiranana a creat, după
modelul S.F.I.O., un „Partid Social-Democrat” (P.S.D.). Singurul
fapt demn de evidenŝiat îl reprezintă poziŝiile conservatoare ale lui
Tsiranana, mult îndepărtate de social-democraŝie. O asemenea
platformă i-a asigurat sprijinul Franŝei, astfel încât, în 1960 a putut
accede la magistratura supremă a ŝării.
Trecerea anilor a permis ridicarea unei alte generaŝii de
socialişti africani, reprezentată de congolezul Jacques Opangault, 89
N.B. Duquenet, Lamine Guéye de l’ancienne Afrique au Sénégal nouveau,
în Les Africains, tome III, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 155.
Viorel Cruceanu
106
ciadianul Ahmed Koulamallah şi de Issoufou Seydou Djermakoye
din Niger. Dorind să impulsioneze mişcarea socialistă, ei vor
constitui în ianuarie 1957, după modelul R.D.A., un partid
continental: „Mişcarea Socialistă Africană” (M.S.A.).
Conducătorii M.S.A. înŝelegeau să-şi desfăşoare activitatea în
cadrul constituŝional oferit de „legea Gaston Defferre” din 1956.
Astfel, participarea la alegerile din martie 1957, i-a permis M.S.A.
din Congo să obŝină acelaşi număr de locuri – 21 – ca şi partidul
rival, U.D.D.I.A., al abatelui Fulbert Youlou. Doi ani mai târziu,
M.S.A.-Congo va obŝine doar o cincime din locuri , dar va accepta
să participe la guvernare alături de U.D.D.I.A. În Niger, M.S.A.,
aliată cu partidul Sawaba condus de Djibo Bakary, obŝine
majoritatea absolută în alegerile din martie „57. Guvernul Bakary
se va situa pe poziŝii radicale, cerând acordarea imediată a
independenŝei. Înfrânt la Referendumul din 1958, când a solicitat
„nu”, guvernul demisionează în favoarea „Partidului Progresist
Nigerian” (P.P.N.), sprijinit de Franŝa. În Ciad, M.S.A. fuzionează
cu mai multe partide şi în 1958 se formează „Uniunea Socialistă
Ciadiană” (U.S.T.). După noi aşezări şi reaşezări de alianŝe,
socialiştii ciadieni vor reuşi, doar pentru o lună (martie-aprilie
1959), să conducă guvernul autonom al ŝării. Prin urmare, putem
afirma că socialismul reformist din teritoriile francofone nu a
beneficiat nici de partide puternice şi nici de lideri de anvergură.
Pretutindeni, acest curent a fost devansat de alte formaŝiuni
naŝionaliste, fidele politicii gaulliste din metropolă, care şi-au
asumat conducerea noilor state francofone. Împreună, socialismul
ştiinŝific şi socialismul democratic au îmbogăŝit însă mişcarea
naŝională, contribuind de o manieră firească la emanciparea lumii
africane.
Istoria decolonizării Africii
107
Negritudinea
Pentru diverşi autori negritudinea reprezintă o variantă
francofonă a panafricanismului. Comparaŝia se dovedeşte facilă şi
eronată. Într-o incursiune anterioară am constatat că
panafricanismul s-a impus ca o manifestare de solidaritate a
negrilor din Africa şi din diaspora. Din 1945, când destinele sale
sunt preluate de tinerii intelectuali africani „promişi unui mare
viitor politic”90
, panafricanismul devine un scop în sine prin
intermediul căruia se desfăşoară lupta pentru independenŝa şi
unitatea continentului negru. În schimb, negritudinea, lansată în
1939, nu are nimic politic. Întemeietorii săi, senegalezul Léopold
Sédar Senghor şi antilezii Aimé Césaire şi Léon Gontran Damas
sunt oameni de litere. Ei au conceput negritudinea ca un ecou al
durerii sufletului african oprimat de secole. Departe de a îndemna
la revoltă, cei trei speră ca, teoretizând calităŝile negrilor, să
dobândească recunoaşterea egalităŝii cu albii. În acest sens, Aimé
Césaire declara că una din armele negritudinii a reprezentat-o o
reflecŝie a lui Hegel: «Nu trebuie să opunem originalitatea
universalităŝii»91
. Pornind de la marele filosof german, Césaire
găsea de cuviinŝă să-l încurajeze pe Senghor: «cu cât vom fi mai
mult negri, cu atât vom fi mai universali»92
.
Senghor se detaşează prin accentul pus pe grandoarea,
frumuseŝea şi nobleŝea Africii, elemente la baza cărora se află
emotivitatea93
, percepută ca un veritabil ethos african. Un
asemenea demers urmăreşte să ne sugereze imensele disponibilităŝi 90
E. M‟Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 446. 91
Interviu cu Aimé Césaire, în Le Nouvel Observateur, no. 1528, du 17 au 23
fèvr. 1994, p. 80. 92
Ibidem. 93
L.S. Senghor, De la Negritudine la Civilizaţia Universalului, Bucureşti,
Editura Univers, 1986, p. 115-123.
Viorel Cruceanu
108
culturale ale autohtonilor. Pornind de la ideea că „marea realitate
umană a acestui secol XX este cultura”94
, Senghor îşi propune ca
prin negritudine, africanul să dobândească, nu atât independenŝa
politică, cât mai ales „eliberarea culturală”95
.
Negritudinea a fost definită în variate feluri. Senghor îi
conferă o viziune sistemică considerând-o „ansamblul de valori
culturale ale lumii negre”96
. O accepŝiune asemănătoare îi dă şi
A. Césaire apreciind că scopul său este „afirmarea fidelităŝii faŝă de
valorile negro-africane şi, de asemenea, afirmarea solidarităŝii
lumii negre”97
. La rândul său, marele filosof Jean-Paul Sartre o
percepe ca pe „o anumită atitudine afectivă faŝă de lume”98
.
Stimulat de părerea măgulitoare a gânditorului francez, Senghor
caută rădăcinile existenŝiale ale concepŝiei sale şi constată că
„Negritudinea e fructul Revoluţiei”99
. Prin aceasta, poetul
senegalez întărea spusele lui Sartre, după care, africanii au ales
„armele colonizatorului pentru a le întoarce contra lui”100
. Dar,
Senghor nu concepe să facă rabat de la vocaŝia culturală a
negritudinii subliniind că «politica este destinată să servească
cultura şi nu invers»101
. Nu este de mirare că, la începutul
deceniului al şaselea, Senghor considera naŝionalismul ca fiind o
«armă perimată», o «veche puşcă de vânătoare»102
. După legea-
cadru din 1956, a înŝeles că emanciparea culturală nu este
suficientă şi că a sosit şi vremea emancipării politice. Mai mult, el
devine campionul luptei împotriva «balcanizării» Africii, 94
Ibidem, p. 12, vezi şi J. Middleton (edit.), Black Africa. Its Peoples and
Their Cultures Today, London, The Macmillan Company, 1970, p. 396-397. 95
L.S. Senghor, op.cit., p. 13. 96
Ibidem, p. 17; p. 166; vezi adâncurile lumii negre în Senghor, Totem, poezii
şi poeme traduse de R. Cârneci, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, 230 p. 97
Rencontre avec Césaire, în Afrique, Paris, no. 38, août 1980, p. 39. 98
L.S. Senghor, op. cit., p. 172. 99
Ibidem, p. 165. 100
Ibidem. 101
Jeune Afrique, no. 1171, 15 juin 1983, p. 48. 102
Cf. P.F. Gonidec, Les systèmes..., p. 102.
Istoria decolonizării Africii
109
manifestând ostilitate faŝă de independenŝa teritorială şi promovând
ideea independenŝei celor două blocuri: AOF şi AEF103
. Apreciind
că „unitatea africană este singurul răspuns istoric la contradicŝiile
de temut ale Africii negre”104
, Senghor pune bazele „Partidului
Regrupării Africane” la care au mai aderat dahomeenii S.M.
Apithy, H. Maga şi Emile Zinsou, Djibo Bakary (Niger) şi Jean-
Hilaire Aubame (Gabon). Încercările sale de a obŝine independenŝa
într-un cadru interteritorial au eşuat datorită opoziŝiei sistematice a
liderului R.D.A., ivorianul Houphouët-Boigny. Un mic pas l-a
reprezentat Federaŝia Mali, autodizolvată însă datorită
incompatibilităŝii dintre Senghor şi Modibo Keita.
Putem conchide că negritudinea, ca sistem de idei, reflectă
efervescenŝa ce a cuprins mediile intelectuale africane în anii
interbelici şi postbelici. Ea s-a cantonat la stadiul livresc datorită
refuzului actului politic, dar a rămas o formă specifică de afirmare
a „personalităŝii africane”.
Apariţia partidelor politice
Un adevăr axiomatic este acela că, în Africa Neagră,
cvasitotalitatea partidelor politice s-au născut după cel de-al doilea
război mondial. În teritoriile anglofone apariŝia lor a fost încurajată
de repetatele reforme constituŝionale promovate de metropolă, iar
în cele francofone de abolirea muncii forŝate (legea Houphouët-
Boigny) şi recunoaşterea cetăŝeniei franceze pentru „supuşii”
africani (legea Lamine Guéye). Un element comun l-a reprezentat
lărgirea progresivă a sufragiului electoral până la acordarea votului
universal. Referindu-se la afirmarea partidelor politice pe 103
În 1954, Senghor sugera crearea în AOF a două grupe de state având capitale
la Dakar, respectiv Abidjan. Din 1956, revine la ideea federaŝiilor primare: AOF
şi AEF. 104
Ph. Decraene, Vieille Afrique, Jeunes Nations, Paris, P.U.F., 1982, p. 241.
Viorel Cruceanu
110
continentul negru, francezul G. Balandier sesiza că ele au
îndeplinit „funcŝia de catalizator al naŝionalismului
contemporan”105
.
Cunoaştem diferenŝele apreciabile dintre cele două sisteme
coloniale. Au existat implicite deosebiri şi în existenŝa partidelor
politice. Astfel, în posesiunile britanice „viaŝa politică nu era
unică”106
. Prin urmare, în fiecare teritoriu s-au constituit partide
autonome reprezentând un anume segment social sau etnic. În
schimb, în AOF şi AEF partidele sunt interteritoriale: R.D.A.,
P.R.A. sau M.S.A., cu secŝii locale la nivelul fiecărei colonii. Ele
au aspect de „superpartide” sau de „federaŝii de partide”. La rândul
lor, aceşti giganŝi erau filiale ale unor partide metropolitane, reflex
al tendinŝelor centraliste, specifice colonialismului francez. O
asemenea ierarhizare a permis ca în teritoriile franceze să
funcŝioneze obiceiul promovării politice în structurile
metropolitane. Liderii de frunte ai partidelor interteritoriale puteau
fi aleşi ca deputaŝi în Adunarea Naŝională Franceză, iar unii
cooptaŝi chiar în funcŝii guverna-mentale (sub-secretari de stat,
secretari de stat). Africanii anglofoni nu participau la viaŝa politică
din Anglia. Ei şi-au făcut ucenicia politică în cadrul Consiliilor
Legislative şi Executive din colonii. Pe bună dreptate se apreciază
că, partidele de aici erau „mult mai apropiate de realitatea
locală”107
, iar conducătorii lor au probat un militantism fără
echivoc.
Analiza noastră ar avea de suferit dacă nu am evidenŝia şi
elementele comune. Se detaşează în primul rând apartenenŝa
politică pe baze etnice. Faptul a făcut ca, în competiŝia dintre
partide să apară factorul tribal, proiectând o imagine a dezbinării,
care în unele cazuri a pus în pericol accesul la independenŝă. O altă
trăsătură comună a partidelor africane, fie din teritoriile engleze, 105
Cf. C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 383. 106
D.G. Lavroff, Les partis politiques en Afrique Noire , Paris, P.U.F., 1970,
p. 19. 107
Ibidem, p. 21.
Istoria decolonizării Africii
111
fie franceze, rezidă în puternica lor personalizare, vorbindu-se
chiar de «partide de patron»108
. Audienŝa acestor partide este
proporŝională cu popularitatea personalităŝii ce le conduce. Astfel,
charisma anglofonilor K. Nkrumah, J. Kenyatta, H. Banda, J.
Nyerere, M. Obote, K. Kaunda şi a francofonilor L.S. Senghor, F.
Houphouët-Boigny, A. Sékou Touré sau Modibo Keita, a valorizat
grupul amorf numit partid şi nu invers. Nu întâmplător, asemenea
personalităŝi atrag şi stăpânesc mulŝimile, depăşind barierele etnice
şi conferind actului politic o dimensiune naŝională.
Numeroşi autori insistă pe o ordonare clasică a formaŝiunilor
politice: partide de masă şi partide de cadre. La cele două
principale categorii se alătură partidele elementelor aristocratice
tradiŝionaliste, foarte puternice în teritoriile britanice unde a
funcŝionat „Indirect Rule”. De asemenea, tot în unele colonii
engleze, precum Kenya, Rhodesia de Nord şi Rhodesia de Sud, au
apărut partide ale populaŝiei albe, cu un impact deloc neglijabil, în
evoluŝia evenimentelor.
Partidele de masă sunt creaŝia noii elite culte, formată la
universităŝile occidentale. Ele au devenit forma organizată de
manifestare a mişcării naŝionale. Nu au fost numeroase dar au jucat
un rol de excepŝie în emanciparea Africii Negre. Iată, în rândurile
ce urmează, câteva date „tehnice” despre aceste forŝe politice:
„Convention People’s Party” (C.P.P.) al lui K. Nkrumah a
reunit chiar la mitingul de constituire, din 12 iunie 1949, 60.000 de
oameni. Partidul se adresa întregii populaŝii deoarece „pentru
Nkrumah puterea africană rezidă în adeziunea maselor atât de la
oraşe cât şi de la sate”109
. Aderenŝii săi proveneau dintr-un vast
spectru social: sindicate, asociaŝii de femei şi tineret, fermieri şi
elemente ale intelectualităŝii. Principalii colaboratori ai lui
Nkrumah (nzima) proveneau din etnii diferite: Kojo Botsio era 108
Ibidem, p. 74-75; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 486. 109
E. Jefferson-Murphy, op.cit., vol. 2, p. 290; vezi şi Histoire générale...,
UNESCO, tome VIII, p. 128.
Viorel Cruceanu
112
fante, Komla Gbedemah, ewe iar Krobo Edusei, ashanti. Partidul
„Kenya African Union” (K.A.U.), creat în 1946, se dorea
apărătorul „intereselor tuturor triburilor” şi al „intereselor generale
ale ŝării”110
. Semnificativ este aspectul că, memorandumul înaintat
de K.A.U. Londrei, în 1947, purta 1.000.000 de semnături.
Audienŝa partidului este probată şi de faptul că, în 1952, avea
100.000 de membri înscrişi111
. La fel de bine se situau
„Nyassaland African National Congress” (N.A.N.C.) care în
aprilie 1957 reunea 60.000 de aderenŝi112
şi „United National
Independence Party” (U.N.I.P.), al lui K. Kaunda care, deşi
interzis în mai 1960, totaliza la sfârşitul aceluiaşi an nu mai puŝin
de 300.000 de membri113
. O evoluŝie spectaculoasă a urmat
„Tanganyika African National Union” (T.A.N.U.), fondat de dr.
J.K. Nyerere în 1954. Numărul aderenŝilor săi a crescut constant,
de la 40-45.000 în 1955 la 250.000 în 1956-1957 (în condiŝiile în
care doar 40.000 de autohtoni aveau drept de vot)114
. În anii ce au
urmat, popularitatea sa atinge cote nemaiîntâlnite în Africa: între
iulie 1958-ianuarie 1960 numărul membrilor T.A.N.U. sporeşte de
la 300.000 la 1.000.000115
. Pe bună dreptate s-a afirmat că partidul
lui Nyerere era o „expresie autentică a voinŝei populare”116
.
În teritoriile francofone se detaşează „Partidul Democrat”
din Côte d‟Ivoire (P.D.C.I.), secŝie a R.D.A., constituit în 1945 de
Félix Houphouët-Boigny. În septembrie 1946, P.D.C.I. se bucura
de adeziunea a 55.000 de fideli. Patru ani mai târziu, în 1950,
numărul membrilor crescuse la 850.000, repartizaŝi în 2.000
comitete locale. Toŝi membrii P.D.C.I. posedau cărŝi de aderent, 110
E.Sik, op.cit., vol. IV, p. 26-27. 111
Cf. R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 326-327. 112
Ibidem, p. 224. 113
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 352. 114
Ibidem, p. 144; S. Urfer, La République Unie de Tanzanie, Paris, Berger-
Levrault, 1973, p. 24. 115
J. Iliffe, op.cit., p. 567. 116
H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos
jours, Paris, P.U.F., tome II, p. 573.
Istoria decolonizării Africii
113
plătite cu 25 franci C.F.A. bucata şi la care se adăuga o cotizaŝie
anuală de 50 franci C.F.A.117
. O altă secŝie R.D.A., „Uniunea
Sudaneză” (U.S.-R.D.A.), condusă de Modibo Keita, cuprindea nu
mai puŝin de 9.800 comitete săteşti şi de cartier. Bine structurat se
prezenta şi „Uniunea Populaţiilor din Camerun” (U.P.C.) cu 3.000
de comitete săteşti şi 460 comitete orăşeneşti. La sfârşitul lui 1952,
U.P.C. avea 30.000 de membri pentru ca la începutul lui 1955 să
crească la 100.000118
. O figură frumoasă făcea şi „Partidul Social-
Democrat” (P.S.D.) din Madagascar, care, printr-o abilă
propagandă, a reuşit ca în numai opt luni să-şi sporească rândurile
de la 70.000 de aderenŝi (ianuarie 1959) la 250.000 (august
1959)119
.
Partidele de cadre sunt caracterizate de o slabă adeziune
populară. Explicaŝia se datorează faptului că alcătuirea lor se
reducea la grupul de persoane ce avea iniŝiativa constituirii
organizaŝiilor respective. De asemenea, activitatea politică se
limita aproape strict la nivelul principalelor centre urbane. Cel mai
tipic exemplu ni se pare „United Gold Coast Convention”
(U.G.C.C.), care era exponentul aristocraŝiei locale şi al unei
subŝiri pături de intelectuali, reprezentate de vârfurile lor: J.B.
Danquah, W. Ofori Atta, E. Akufo-Addo şi O. Lamptey. Situaŝia
şi-a găsit reflectare în eşecul patent al U.G.C.C., la primele alegeri
din teritoriu, când, din 37 de locuri puse în joc, a obŝinut doar 3.
Confruntate cu lipsa de adeziune populară, partidele de cadre au
făcut marea eroare de a supralicita importanŝa apartenenŝei tribale.
Astfel, în Nigeria s-au impus partidele principalelor etnii:
„National Council of Nigeria and Cameroons” (Ibo, în est),
„Action Group” (Yoruba, în vest) şi „Northern People’s Congress”
(haussa, în nord). La fel în Dahomey, viaŝa politică a gravitat în 117
V. Opluštil, op.cit., p. 86-87; J. Suret-Canale , Afrique Noire Occidentale et
Centrale, tome III (1), Paris, Edition Sociales, 1972, p. 61. 118
V. Opluštil, op.cit., p. 86; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 275. 119
M.Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre
mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 221.
Viorel Cruceanu
114
jurul a trei personalităŝi, care reprezentau interesele forŝelor
tradiŝionaliste şi ale păturilor înstărite, pe criterii regionale: Sourou
Migan Apithy (în fostul regat Porto-Novo, din SE ŝării), Hubert
Maga (în nord) şi Justin Ahomadegbé Tométin, în zona vechiului
regat Abomey (SV Dahomeyului). Exemplele ar putea continua
dar, vom reveni asupra evoluŝiei partidelor politice în capitolele
consacrate decolonizării. Se impune însă o precizare: în teritoriile
anglofone, unde viaŝa politică era mai elaborată şi au fost
organizate succesive consultări electorale, partidele mici, de cadre
şi tribale, nu au rezistat în competiŝia cu partidele de masă (vezi
Ghana, Kenya, Malawi, Zambia, Tanzania). În schimb, în
teritoriile francofone, unde decolonizarea a implicat mai puŝin
electoratul, câştigul a revenit acelor partide de cadre cu puternice
simpatii în capitala metropolitană (vezi Niger, Congo, Gabon,
Ciad, Dahomey, Volta Superioară, Camerun etc.).
Partidele aristocraŝiei locale, continuatoare ale „modelului
arhaic de autoritate”120
, au ieşit în evidenŝă doar în teritoriile
engleze unde s-a aplicat celebra „Indirect Rule”. Au lăsat urme în
istorie „Northern People’s Congress”, partidul emirilor din N
Nigeriei, „National Movement Liberation” (N.M.L.),
reprezentantul tradiŝiei ashanti din Coasta de Aur, „Kabaka
Yekka”, susŝinătorul regelui Bugandei şi al aristocraŝiei ganda, şi
minusculul „Imbokodvo”, partidul absolutistului rege Sobhuza II,
din Swaziland. Toate aveau un numitor comun: prezervarea
privilegiilor chiar în detrimentul independenŝei. Anglia s-a văzut
pusă în dilema de a promova o elită conservatoare, de care s-a
folosit în exercitarea dominaŝiei coloniale şi de a deschide
orizonturi noi, spre modernizarea vieŝii politice, prin acceptarea în
posturile de decizie a noii generaŝii intelectuale.
Am menŝionat existenŝa în unele posesiuni britanice a
partidelor create de populaŝia albă. Este cazul cu „New Kenya
Group” (N.K.G.), condus de Michael Blundell, care se va situa pe
poziŝii liberale (la alegerile din 1961 şi-a adjudecat toate cele 10 120
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 384.
Istoria decolonizării Africii
115
locuri rezervate albilor). După tragedia anilor revoltei „Mau-Mau”,
albii şi negrii vor avea înŝelepciunea şi tăria să depăşească
diviziunile şi să asigure Kenyei o independenŝă liniştită.
Deznodământul experienŝei kenyene nu a avut ecou în Africa
australă unde desfăşurările s-au dovedit extrem de complexe. În
Rhodesia de Nord albii erau divizaŝi în două tabere: „Partidul
Federal Unionist” al lui Roy Welensky, favorabil federaŝiei
Rhodesia-Nyassaland şi dominaŝiei europene şi „Partidul Liberal”,
dirijat de John Moffat „partizan al transferului gradual al puterii
africanilor”121
. Înfrânt în alegerile din 1962, Welensky a fost
nevoit să renunŝe la planurile sale. Situaŝia cea mai critică s-a
înregistrat în Rhodesia de Sud, unde, partidul „Frontul Rhodesian”
a proclamat unilateral independenŝa, mizând pe perpetuarea unui
regim rasist după modelul sud-african. Miopia politică a albilor a
provocat ani de tragedii şi suferinŝe care vor lua sfârşit abia în
1980, odată cu accesul populaŝiei majoritare la conducerea
treburilor de stat.
În posesiunile franceze, prezenŝa publică a coloniştilor albi a
fost mai discretă. Astfel, în Oubangui-Chari, imediat după război,
viaŝa politică este iniŝiată de doi fraŝi francezi: Georges şi Antoine
Darlan. În Camerun s-a remarcat medicul Louis-Paul Aujoulat,
care în 1951 întemeiază „Blocul Democratic Camerunez”
(B.D.C.); el va fi neîntrerupt deputat în parlamentul francez, în
perioada 1945-1956. Şi în Ciad, coloniştii europeni au creat un
partid, „Uniunea Democratică Ciadiană”, cooptând şi
reprezentanŝi ai aristocraŝiei locale. De asemenea, în Volta
Superioară, unul din fondatorii „Mişcării Democratice Volteze” a
fost căpitanul francez Michel Dorange. Toate aceste nume,
exceptând pe cel al lui Aujoulat, au rămas doar în evidenŝa
arhivelor. În schimb, mai active au fost forŝele politice create de
autohtoni ce se bucurau de complicitatea franceză. În Gabon, Leon
Mba a creat în 1946 „Mişcarea Mixtă Gaboneză”, devenită ulterior
„Blocul Democratic Gabonez”. Pe coasta vest-africană, Yacine 121
O. Guitard, op.cit., p. 108.
Viorel Cruceanu
116
Diallo fonda în 1947 „Uniunea Franco-Guineeză”. Hamani Diori a
schimbat în 1958 denumirea „Partidului Poporului Nigerian” în
„Uniunea pentru Comunitatea Franco-Africană”. Obedienŝa
vizibilă le-a adus celor trei lideri îndelungi şi liniştite cariere
politice în cadrul structurilor Uniunii Franceze şi apoi, Comunităŝii
Franceze.
În anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial, Africa
a fost cuprinsă de un „val de optimism prometeic”122
: speranŝa
independenŝei. Istoricul Joseph Ki-Zerbo apreciază evoluŝia spre
libertate a continentului ca „unul dintre fenomenele politice cele
mai spectaculoase din a doua jumătate a secolului al XX-lea”123
.
Investigând originile mişcării de emancipare, acelaşi istoric ajunge
la concluzia că „naŝionalismul african a debutat de la primele
antagonisme cu străinii”124
. Acceptarea aserŝiunii îndeamnă la
căutarea şi aflarea vârstelor „naŝionalismului african”. Prima vârstă
revine perioadei „cultului eroului”125
, când africanii au rezistat cu
arma în mână penetraŝiei europene. Posteritatea a reŝinut fapte
epopeice datorate unor personalităŝi precum: Samory Touré, Osei
Bonsu, Rabah, Lat Dyor, Abushiri sau Shaka Zulu. A urmat apoi
generaŝia interbelică, martora zenitului dominaŝiei coloniale. Ea
acoperă o „perioadă de latenŝă”126
, realizând tranziŝia de la
rezistenŝa armată la cea politică; revendicările sale se limitau la
„denunŝarea rasismului şi a injustiŝiei sociale”127
. Ultima vârstă
este întruchipată de o elită intelectuală de excepŝie (dominată de
profesori şi institutori: K. Nkrumah, B. Nnamdi Azikiwe, J.
Kenyatta, L.S. Senghor, Modibo Keita, H. Diori, D. Bakary, O.
Coulibaly, J. Nyerere, K. Kaunda ş.a.), formată în spirit umanist la
universităŝile din metropole şi S.U.A. Reprezentanŝii acestei elite 122
Le Nouvel Afrique Asie, Paris, no. 53, fèvr. 1994, p. 14. 123
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 488. 124
Ibidem, p. 469. 125
M. Merle (dir.), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A. Colin, 1968, p.
148. 126
Les Afriques politiques, p. 45. 127
M. Cornevin, op.cit., p. 12.
Istoria decolonizării Africii
117
părăsesc „turnul de fildeş” al profesiei şi se implică în problemele
cetăŝii; ei înfiinŝează partide politice şi în numele mulŝimilor
supuse îşi propun edificarea „personalităŝii africane”, singura cale
de purificare de sub apăsarea „unui trecut de grele umilinŝe”128
.
Fenomenul decolonizării oferă, prin complexitatea sa, o
generoasă sursă de studiu. Ne propunem, pentru capitolele ce
urmează, o analiză compartimentată: un capitol consacrat
decolonizării fostelor posesiuni britanice cu evidenŝierea cazurilor
generale (majoritatea teritoriilor) şi a celor speciale (Kenya,
Zimbabwe). De aceeaşi manieră vom proceda şi în privinŝa
dizolvării sistemului colonial francez, unde predomină calea
paşnică (cu o excepŝie în interiorul său: Guineea), dar unde
întâlnim şi cazuri speciale (revoltele din Camerun şi Madagascar). 128
M. Merle (dir.), op.cit., p. 148.
CAPITOLUL AL IV-LEA
DECOLONIZAREA FOSTELOR POSESIUNI
ENGLEZE
ealităŝile lumii postbelice au impus Marii Britanii
reconsiderarea statutului său de putere colonială.
Evoluŝia gândirii imperiale este oglindită de două
discursuri, diametral opuse, rostite la interval de
două decenii. Astfel, la 5 octombrie 1941, adresându-se Camerei
Comunelor, Winston Churchill declara: «nu pot deveni cel dintâi
premier al regelui care să prezideze lichidarea Imperiului
Britanic»1. Prin contrast, în ianuarie 1960, un alt prim-ministru,
Harold Macmillan, la capătul unei călătorii africane de 20.000 mile
ce l-a purtat în Ghana, Nigeria, Federaŝia Rhodesia-Nyassaland (cu
opriri în toate cele trei teritorii componente) şi Uniunea Sud-
Africană, se dovedea mult mai rezonabil: «În secolul al
douăzecelea şi în special de la sfârşitul războiului asistăm la
trezirea conştiinŝei naŝionale a popoarelor care de secole trăiau în
dependenŝă faŝă de alte puteri. În urmă cu cincisprezece ani o
asemenea mişcare s-a răspândit în întreaga Asie (...). Astăzi, un
lucru identic se întâmplă în Africa. Vântul schimbării suflă de la
un capăt la celălalt al continentului şi, chiar dacă ne place sau nu,
această creştere a conştiinŝei naŝionale este un fapt politic de care
trebuie să ŝinem cont»2.
1 G.M. Carter, P. O‟Meara (edit.), African Independence. The first twenty-
five years, Indianapolis, Indiana University Press, 1985, p. 32. 2 The Horizon History of the British Empire, American Heritage Publishing
Co., USA, 1973, p. 478; G.M. Carter, P. O‟Meara (edit.), op.cit., p. 36; M.
Perham, Africa outline, London, Oxford University Press, 1966, p. 38.
R
Istoria decolonizării Africii
119
Decolonizarea posesiunilor britanice a fost un proces
elaborat. Începuturile sale se regăsesc în cooptarea africanilor în
Consiliile Legislative locale (iniŝial, marii şefi tradiŝionali, iar mai
apoi şi reprezentanŝii elitei culte autohtone). Etapa următoare,
întâlnită după al doilea război mondial, a constat în instaurarea
majorităŝii africane în organele legislative şi conferirea de
responsabilităŝi ministeriale reduse. În momentul în care africanii
deveneau majoritari şi în Consiliile Executive, teritoriile respective
dobândeau autonomia internă. Ultima etapă, relativ scurtă, asigura
detaliile finale ale trecerii de la autonomie la independenŝa deplină.
Colonialismul britanic a acoperit pe continentul negru trei
vaste arii geografice: Africa de Vest (Gambia, Sierra Leone,
Coasta de Aur, Nigeria, la care se adăugau Togoland şi Camerunul
englez), Africa de Est (Kenya, Uganda, Tanganyika, Somaliland),
Africa Australă (Basutoland, Swaziland, Bechuanaland,
Nyassaland, Rhodesia de Nord şi Rhodesia de Sud), precum şi
posesiunile insulare, Zanzibar, Mauritius şi Seychelles, din
Oceanul Indian. Toate teritoriile engleze au parcurs etapele
menŝionate mai sus dar, eşalonat, pe o perioadă mai lungă de timp:
decolonizarea începe în 1957 cu Ghana şi se încheie în 1980 cu
Zimbabwe. Faptul se explică printr-o însemnată particularitate,
exprimată prin „diferenŝa dintre Africa fără colonişti”3
(teritoriile
din Africa de Vest) şi „Africa ce avea colonişti”4 (europeni şi
asiatici în Africa de Est; foarte mulŝi europeni în Africa australă).
A. DECOLONIZAREA AFRICII DE VEST BRITANICE
Datorită climei nefavorabile (în secolul al XIX-lea regiunea
era supranumită „mormântul omului alb”) şi a terenului accidentat 3 M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre
mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 199. 4 Ibidem.
Viorel Cruceanu
120
dinspre ocean, Africa de Vest a fost ferită de o prezenŝă consistentă
de colonişti europeni. Pământurile au rămas, în continuare, în
proprietatea comunităŝilor tribale. De aceea, administraŝia
colonială a atras de timpuriu, în activitatea sa, vârfurile populaŝiei
locale. Intensificarea schimburilor a făcut posibilă apariŝia unei
pături prospere, alcătuită din negustori şi plantatori de cacao ori
cafea. Copiii înfiripatei burghezii autohtone au putut astfel să plece
la studii în metropolă. Reîntorşi, ei se vor plasa în fruntea mişcării
contestatare. Prin urmare, s-au creat premise pentru o rapidă
evoluŝie politică şi, nu întâmplător, în vestul continentului se naşte
prima ŝară independentă din Africa Neagră: Ghana. Decolonizarea
posesiunilor vest-africane s-a încadrat în caracteristica generală a
procesului şi anume, calea paşnică.
GHANA
În perioada stăpânirii coloniale Ghana era cunoscută sub
numele de Coasta de Aur5. Participarea africanilor la viaŝa publică
a fost precoce. Încă din 1850, în zona de coastă (Colonia), englezii
creaseră un Consiliu Legislativ. Primul african intrat în rândurile
sale a fost John Mensah Sarbah, în 1888. Zece ani mai târziu s-a
constituit „Societatea pentru apărarea drepturilor băştinaşilor”,
formată din şefi de trib şi intelectuali, de numele căreia se leagă
începuturile mişcării naŝionale în Coasta de Aur. Anii interbelici au
marcat o evoluŝie spre maturizarea forŝelor vii ale societăŝii. Astfel,
în 1920, la iniŝiativa avocatului fante Joseph E. Casely-Hayford se
pun bazele partidului „National Congress of British West Africa”.
Programul său cerea ca jumătate din membrii Consiliilor
Legislative să fie africani, taxele să treacă sub controlul acestora,
numirea şi destituirea şefilor să aparŝină poporului, să înceteze 5 Denumire conferită în 1471 de căpitanul portughez Fernão Gomes, impresionat
de cantităŝile de metal preŝios găsite la regii africani pe care i-a întâlnit.
Istoria decolonizării Africii
121
discriminarea rasială în serviciul civil6 etc. Deşi, extrem de
moderat, programul a fost respins de Secretariatul englez pentru
Colonii. El a reprezentat însă, o experienŝă cu valoare de exemplu
pentru urmaşi. Joseph E. Casely-Hayford, care s-a impus drept cel
mai remarcabil autohton al perioadei, s-a stins din viaŝă în 1930.
Recunoscându-i meritele, prof. Ali Mazrui nu ezită să-l numească
„părintele naŝionalismului ghanez”7, iar G. Padmore (referindu-se
la o cerere de unificare a coloniilor engleze vest-africane formulată
în 1896), chiar „părinte al panafricanismului”8. Tot în perioada
interbelică s-a evidenŝiat şi guvernatorul Gordon Guggisberg, de
naŝionalitate canadiană. Pe lângă reforma constituŝională din 1925,
care a sporit la 9 numărul africanilor din Consiliul Legislativ, el a
lansat planul de 10 ani (1921-1930) de valorificare a coloniei. Acum
este construit portul artificial de la Takoradi, se instituie sistemul
plantaŝiilor mici şi mijlocii în agricultură şi se fondează Colegiul de la
Achimota, nivelul de învăŝământ din Coasta de Aur fiind fără egal în
Africa9. Bogăŝiile subsolului (aur, diamante, mangan, bauxită),
plantaŝiile de cacao (cu o spectaculoasă creştere de producŝie, de la
2.000 t. la începutul secolului, la 230.000 t. în preajma independenŝei,
fapt ce asigura teritoriului întâietatea mondială), munca autohtonilor şi
preocupările metropolei de exploatare a acestor resurse, au făcut din
Coasta de Aur „cea mai bogată colonie britanică din Africa Neagră”10
.
Aprecierea este confirmată de creşterea venitului pe cap de locuitor, de
la 7 lire sterline (1936) la 75 de lire (1956), sumă nemaiîntâlnită în 6 C.W. Newbury, The West African Commonwealth, London, Duke
University, 1964, p. 47; A.A. Boahen, African Perspectives on Colonialism,
Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press, 1990, p. 82-83. 7 A.A. Mazrui, Africa’s International Relations, London-Ibadan-Nairobi,
Heinemann, 1979, p. 115. 8 Cf. Afrique-Asie, no. 273, 26 juillet-8 août 1982, p. 8.
9 H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire, de 1800 à nos
jours, tome II, Paris, P.U.F., 1971, p. 420; J.D. Fage, Ghana. A Historical
Interpretation, Madison, Milwaukee and London, The University of Wisconsin
Press, 1966, p. 79. 10
S. Amin, L’Afrique de l’Ouest bloquée, Paris, Minuit, 1971, p. 67.
Viorel Cruceanu
122
Africa de la sud de Sahara11
.
Am constatat anterior consecinŝele profunde ale celui de-al
doilea război mondial asupra Africii şi, implicit, asupra Coastei de
Aur. Confruntată cu o elită locală foarte activă, administraŝia
britanică se vede nevoită să înfăptuiască noi reforme. Astfel, în
1942, guvernatorul Alan Burns numeşte doi autohtoni, Nana Ofori
Atta şi Arku Korsah, în Consiliul Executiv, fapt fără precedent
într-o colonie africană. Mai mult, la sfârşitul războiului, A. Burns
elaborează o constituŝie considerată „un exemplu”12
, de presa
engleză. Ea a reprezentat o nouă premieră: instituirea majorităŝii
africane într-un Consiliu Legislativ (21 de africani, faŝă de 10
funcŝionari coloniali). Prin urmare, constituŝia Burns era
considerată „ca fiind cea mai avansată din întreaga Africă
tropicală”13
. Chiar englezii o apreciau drept „extrem de liberală”14
.
Totuşi, prin anularea „Indirect Rule” (introdusă în Ashanti şi
Teritoriile de Nord de G. Guggisberg) s-a creat posibilitatea
pătrunderii masive în Consiliul Legislativ a şefilor tribali. Ea
„întărea considerabil poziŝia tradiŝionaliştilor”15
, favorabili
prezervării legăturilor cu metropola. De asemenea, membrii
Consiliului Executiv (3 africani şi 8 europeni) erau numiŝi şi nu
răspundeau de activitatea lor în faŝa corpului legislativ. Date fiind
aceste limite, pare îndreptăŝit şi punctul de vedere, conform căruia,
reforma a fost lipsită de „profunzime” fiind doar una de
„suprafaŝă”16
. Aplicarea constituŝiei Burns a permis însă lărgirea 11
P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris,
Bordas, 1973, p. 225; R. Oliver, J.D. Fage, A Short History of Africa,
Baltimore, Penguin Books, 1963, p. 220-225. 12
D. Kartun, Africa, Africa! Un continent care se trezeşte, Bucureşti, Editura
de Stat pentru Literatură Politică, 1956, p. 84. 13
V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale,
Praha, S.P.N., 1970, p. 26. 14
M. Cornevin, op.cit., p. 171. 15
P. Bertaux, op.cit., p. 261. 16
M. Merle (dir.), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A. Colin, 1968, p.
139 ; M. Cornevin, op.cit., p. 171.
Istoria decolonizării Africii
123
cadrului participării africanilor la viaŝa politică. Acum se impune
avocatul Joseph B. Danquah17
la iniŝiativa căruia, un grup de şefi
(William Ofori Atta, Edward Akufo Addo), oameni de afaceri
(George Grant, Obetsebi Lamptey) şi intelectuali (Ako Adjei), au
pus bazele primului partid politic veritabil, „United Gold Coast
Convention” (U.G.C.C.), în august 1947. Convenŝia reflecta fidel
opŝiunile lui Danquah pe care prof. Ki-Zerbo ni-l înfăŝişează ca pe
„un avocat rafinat, aristocrat prin naştere, reformist ce credea în
autoritatea unei minorităŝi luminate din propriul său partid”18
. În
acelaşi timp, el „era partizanul tradiŝionalismului şi al politicii
orientate numai spre satisfacerea intereselor păturilor înstărite ale
populaŝiei” şi ale „ierarhiei tribale şi a clanurilor”19
. Purtând o
asemenea amprentă, U.G.C.C. s-a dovedit „o mişcare
conservatoare în obiective şi moderată în metode”20
. La început,
Danquah şi partidul său s-au declarat partizani ai Constituŝiei
Burns. A urmat apoi un incident, în urma căruia, membri ai
familiei lui Danquah au intrat în conflict cu administraŝia
colonială. Liderul U.G.C.C. reacŝionează şi proclamă public
dezacordul său cu Constituŝia Burns. Însemna acest gest o părăsire
a căilor legale de acŝiune şi o radicalizare a liniei politice a
partidului? Nicidecum, cu atât mai mult cu cât, el nu a fost
determinat de considerente ideologice, ci personale. Totuşi, în noul
context, s-a organizat întrunirea U.G.C.C. de la Saltpond, din 17
J.B. Danquah s-a născut în 1895. A fost unul dintre primii intelectuali din
Coasta de Aur formaŝi în Anglia, unde a studiat dreptul, la Londra. În 1927 îşi ia
titlul de doctor în drept. Rămâne şi profesează un timp în metropolă,
remarcându-se în anii „30 prin cererile pentru reforme. Reîntors în ŝară (1936),
participă activ la viaŝa politică, devenind, un an mai târziu, lider al Ligii
Tineretului pe care o conduce un deceniu. În paralel, scrie cărŝi şi publică
articole, inspirate de istoria Africii de Vest, oprindu-se în special asupra fostului
imperiu Ghana. 18
J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972,
p. 490. 19
V. Opluštil, op.cit., p. 70. 20
E. M‟Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes Vivantes,
1980, p. 108; J.D. Fage, op.cit., p. 83.
Viorel Cruceanu
124
decembrie 1947, unde este prezentat scopul partidului: „să asigure
prin toate mijloacele legale şi constituŝionale trecerea controlului şi
a conducerii guvernului, în cel mai scurt timp posibil, în mâinile
poporului şi a şefilor săi”21
. Formularea nu trebuie să înşele. Tonul
imperativ este aparent. În realitate, cadrele superioare ale partidului
se dovedeau extrem de indecise. Faptul a fost sesizat chiar de J.B.
Danquah, socotit „decanul politicii din Coasta de Aur”22
. Sfătuit de
Ako Adjei, el cheamă de la Londra pe tânărul Kwame Nkrumah,
oferindu-i postul de secretar general al U.G.C.C. Dar, cine era K.
Nkrumah?
Kwame Nkrumah s-a născut la 18 septembrie 190923
la
Nkroful, ŝinutul Nzima, în SV Ghanei. Cursurile primare şi
secundare le urmează la şcolile de misionari din Half Assini.
Dedicându-se carierei didactice, frecventează în perioada 1927-
1930 „Colegiul pedagogic” din Achimota. Aici profesa
remarcabilul pedagog Kwagyr-Aggrey, ce a insuflat elevilor săi,
generaŝie după generaŝie, mândria de a fi negri. Devenit învăŝător,
Nkrumah se implică în problemele „cetăŝii”. Acum ia contact cu
spiritul naŝionalist african, promovat în articolele nigerianului
Benjamin Nnamdi Azikiwe, ce studiase în S.U.A. După exemplul
acestuia, Nkrumah pleacă în America să-şi lărgească orizontul. În
1935 se înscrie la Universitatea Lincoln24
. Pentru a se întreŝine 21
K. Nkrumah, Mesaj din Ghana. Autobiografie, Bucureşti, Editura Politică, 1958,
p. 97. 22
E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, vol. 2, Bucureşti, Editura Minerva,
p. 281. 23
În toate scrierile este menŝionată ca zi de naştere, 21 septembrie 1909. Cel mai
recent biograf al său, David Rooney, în Nkrumah, L’homme qui croyait a
l’Afrique, Paris, Editions J.A. Livres, 1990, optează pentru 18 septembrie, dată
pe care o corelează cu tradiŝia akan, ca noii născuŝi să primească drept prenume,
ziua săptămânii în care au văzut lumina zilei. Or, „Kwame” înseamnă “sâmbătă”
şi data anterioară, de 21 septembrie, coincide în 1909, cu o zi de marŝi
(oficialităŝile serbează, totuşi, 21 septembrie ca zi de naştere a lui Nkrumah). 24
Înfiinŝată în 1854; prima instituŝie de învăŝământ superior din S.U.A. destinată
negrilor.
Istoria decolonizării Africii
125
lucrează ca spălător de vase, chelner, lustragiu şi zilier în fabrici25
.
Absolvă Universitatea Lincoln în 1939, luându-şi licenŝa în ştiinŝe
umaniste, cu specialitatea economie şi sociologie. Remarcat de
corpul profesoral este oprit la aceeaşi universitate, ca asistent la
catedra de filosofie. Citeşte intens din Kant, Hegel, Descartes,
Schopenhauer, Nietzsche, Freud; este preocupat de «doctrinele
etice» ale lui Ibsen şi Tolstoi, de doctrina morală a lui Gandhi şi de
cea revoluŝionară a lui Mazzini. De asemenea, „cercetările
originilor injustiŝiei sociale l-au condus pe Nkrumah la operele
clasicilor marxismului”26
, Marx şi Engels. Tot în 1939, este admis
la Seminarul teologic din Lincoln, pe care îl încheie în 1942 ca şef
de promoŝie. În paralel urmează şi cursurile facultăŝilor de filosofie
şi pedagogie ale Universităŝii Pennsylvania, unde, în 1942, obŝine
titlurile de candidat în ştiinŝe economice şi de lector la secŝia
„istoria grecilor” şi „istoria negrilor”. Din februarie 1943 lucrează
la o teză de doctorat în filosofie. În Pennsylvania începe şi cariera
de luptător pentru emanciparea Africii, organizând „Asociaŝia
studenŝilor africani din S.U.A.şi Canada”, al cărui principiu
fundamental era unitatea africană.
În mai 1945 părăseşte teritoriul american cu destinaŝia
Londra, unde se înscrie la facultatea de drept a Universităŝii Gray‟s
Inn. Şi aici se lasă repede prins în activităŝi politice. Scriitorul sud-
african Peter Abrahams, care l-a cunoscut la Londra, scria că „era
atunci un student sărac ce lupta pentru a trăi”27
. Împreună cu alŝi
colegi africani, Nkrumah joacă un rol determinant în pregătirea
şi desfăşurarea celui de-al cincilea Congres panafrican de la
Manchester, impunându-se ca „promotorul cel mai consecvent 25
F. Burke, Africa, Boston, Houghton Mifflin Company, 1974, p. 253; V. Sidenko,
Kwame Nkrumah. The man and the fighter, în New Times, Moscow, nr. 39, 1979, p.
21; vezi şi R. Kapuściński, La guerre du foot et autres guerres et aventures, Paris,
Plon, 2003, p. 23-25. 26
S. Mazov, La drame de Kwame Nkrumah, în Temps Nouveaux, Moscou,
no. 41, 1989, p. 17. 27
Le dossier Afrique, Paris, Marabout Université, 1962, p. 218.
Viorel Cruceanu
126
şi energic al panafricanismului”28
. Ca lider al Secretariatului
Naŝional Vest-African din capitala britanică, lansează ziarul
The New African ce susŝinea teze conforme Congresului de la
Manchester: lichidarea sistemului colonial, independenŝa
statelor Africii, unitatea africană. Numele lui Nkrumah devine
astfel familiar mediilor intelectuale din Coasta de Aur. În acest
context, Nkrumah acceptă oferta lui Danquah şi, în decembrie
1947, revine în patrie după o absenŝă de 12 ani.
Imediat, el declanşează o intensă activitate de organizare
şi implantare în teritoriu, „transformând U.G.C.C., care nu
exista decât pe hârtie, în partid de tip modern”29
. La scurt timp
şi independent de întoarcerea lui Nkrumah, s-a produs un
eveniment ce a dat o nouă dinamică situaŝiei politice din Coasta
de Aur; este vorba de un amplu boicot îndreptat împotriva
negustorilor europeni şi arabi şi a produselor comercializate de
ei. Acŝiunea, declanşată la 26 ianuarie 1948 de un subşef al
populaŝiei ga din Accra, Nii Kwabena Bonne, a cuprins Colonia
şi s-a extins şi în Ashanti. Ea a durat o lună şi a reprezentat o
formă de protest originală, faŝă de regimul discriminatoriu
aplicat africanilor. Ziua încetării boicotului, 28 februarie 1948,
a coincis cu o mare demonstraŝie a „Uniunii foştilor
combatanŝi”. Manifestaŝia, pur paşnică, a fost determinată de
scumpirea vieŝii. În momentul în care, coloana protestatarilor se
îndrepta cu o petiŝie spre sediul guvernatorului din Accra,
armata a deschis focul: doi foşti combatanŝi sunt ucişi iar alŝi 5
răniŝi. Vestea sângerosului incident s-a răspândit cu
repeziciune. În câteva minute evenimentele scapă de sub
control. Revolta cuprinde întregul oraş. Tulburările continuă
neîntrerupt, până în zorii zilei de 1 martie 1948. Bilanŝul
publicat era apăsător: 29 de morŝi, 239 răniŝi şi pagube evaluate
la 2 milioane lire sterline30
. Guvernatorul, sir Gerald Creasy, 28
J. Woddis, Calea Africii, Bucureşti, Editura Politică, 1965, p. 148. 29
S. Mazov, op.cit., p. 17. 30
Cf. M. Cornevin, op.cit., p. 172; K. Nkrumah, op.cit., p. 106; R. Cornevin,
Istoria decolonizării Africii
127
introduce starea excepŝională pe tot cuprinsul coloniei. Acuzaŝiile
autorităŝilor se îndreaptă către U.G.C.C., neimplicată în
evenimente, dar care, la 1 martie, ceruse revocarea reprezentantului
Coroanei şi instituirea unui guvern african. Cererea a reprezentat
un pretext în plus ca liderii partidului, „cei şase mari”31
, să fie
arestaŝi şi transportaŝi la o închisoare din Kumasi (Ashanti). În
perioada detenŝiei apar primele neînŝelegeri, ce se vor dovedi
ireversibile, între Nkrumah şi ceilalŝi conducători ai U.G.C.C.: în
timp ce Nkrumah preconiza acŝiuni energice, care să conducă ŝara
la o independenŝă imediată, Danquah şi apropiaŝii săi sperau într-o
înŝelegere a elitei locale cu puterea colonială. Profesorul ghanez
Kwame Arhin a sesizat de o manieră elocventă oportunismul
liderilor din jurul lui Danquah care „erau oameni serioşi şi comozi,
reformişti şi nicidecum revoluŝionari, oameni care vorbeau mai
mult decât acŝionau. Mai degrabă «britanici» şi mai puŝin africani
în felul lor de viaŝă, le era extrem de greu să se apropie de poporul
mărunt”32
.
Pentru elucidarea cauzelor incidentelor, guvernatorul Creasy
a instituit o comisie de anchetă, prezidată de consilierul regal,
Aiken Watson. Comisia, care a decis punerea în libertate a
liderilor U.G.C.C. (după opt săptămâni de recluziune), a întocmit
un raport ce afirma că, reforma constituŝională Burns din 1946 este
depăşită şi recomanda înlocuirea ei cu o nouă lege fundamentală,
mai democratică şi întocmită chiar de africani. Pe baza sugestiilor
Comisiei Watson, în decembrie 1948, guvernul englez a numit un
comitet, condus de magistratul autohton Henley Coussey, cu
sarcina elaborării noii constituŝii. Comitetul era alcătuit din 40 de
membri africani, printre care şi J.B. Danquah, selectaŝi din
rândurile diferitelor sectoare moderate indigene.
L’Afrique Noire de 1919 à nos jours, Paris, P.U.F., 1973, p. 156. 31
J.B. Danquah, W. Ofori Atta, E. Akufo Addo, O. Lamptey, A. Adjei şi K.
Nkrumah. 32
K. Arhin, Kwame Nkrumah – grandeur et chute d’un visionnaire de
l’unité africaine, în Jeune Afrique, no. 916, 26 Juillet 1978, p. 57.
Viorel Cruceanu
128
La 3 septembrie 1948 s-a consumat divorŝul dintre Nkrumah
şi U.G.C.C. Din acest moment liderul ghanez inaugurează o
carieră ce-i va asigura un rol de excepŝie, la scară naŝională şi
continentală. La 12 iunie 1949, în cadrul celui mai mare miting din
Accra de până atunci, cu o participare de 60.000 oameni33
, Kwame
Nkrumah anunŝă crearea „Convention Peoples Party” (C.P.P.). Pe
baza unui program structurat în şase puncte, partidul îşi propunea:
1. «Să lupte fără odihnă, folosind toate mijloacele constituŝionale,
în scopul unei „autonomii imediate” pentru şefii şi poporul
Coastei de Aur.
2. Să acŝioneze ca grup de avangardă, conştient şi hotărât, pentru
înlăturarea oricărei forme de opresiune şi pentru instaurarea
unei guvernări democratice.
3. Să obŝină de la şefii şi populaŝiile din Colonia, Ashanti,
Teritoriile din Nord şi Transvolta, o deplină unitate de acŝiune.
4. Să întărească mişcarea sindicală naŝională pentru a obŝine
condiŝii mai bune de muncă.
5. Să se implice în sarcina reconstruirii unei Coaste de Aur mai
bune, în care oamenii să trăiască ca un popor liber şi să se
autoguverneze.
6. Să facă posibilă, prin toate mijloacele, crearea unei Africi de
Vest unite şi independente»34
.
Se poate constata că programul C.P.P. oferă o viziune
sistemică a luptei de eliberare din Coasta de Aur. El este
„consacrat întregului popor, indiferent de etnie, trib sau teritoriu
locuit. Cererile sale sunt fundamentale: democraŝie, libertate,
bunăstarea poporului şi guvernare proprie”35
. Nkrumah a modificat
tradiŝia politicianistă a precursorilor săi, creând o largă bază socială
partidului: el şi-a atras „întregul popor mărunt”36
, adică păturile 33
K. Nkrumah, op.cit., p. 133. 34
D. Rooney, op.cit., p. 49; K. Nkrumah, op.cit., p. 131-132. 35
V. Cruceanu, Republica Ghana pe drumul independenţei, în Revista de
Istorie, tome 41, nr. 6, iunie 1988, Bucureşti, p. 626. 36
K. Arhin, op.cit., p. 58.
Istoria decolonizării Africii
129
nevoiaşe din oraşe şi mulŝimea ŝărănească din lumea satelor. În
scurtă vreme, C.P.P. era perceput şi în mediile engleze ca o
„mişcare naŝionalistă de masă”37
. Prin urmare, considerăm
temeinică afirmaŝia după care, cu Nkrumah „s-a născut
naŝionalismul popular şi revoluŝionar”38
. Deosebirea fundamentală
între U.G.C.C. şi C.P.P. consta în atitudinea faŝă de oportunitatea
emancipării. În timp ce U.G.C.C. cerea „autonomie în cel mai scurt
timp posibil”, mult mai decis şi categoric, C.P.P. cerea „autonomie
acum” („Self Government Now”). Însuşi Nkrumah afirma: «Rămân
ferm la convingerea că interesele ţării vin în primul rând (...). Sunt
gata să-mi vărs sângele, la nevoie şi să mor, dacă va fi de trebuinŝă
pentru ca Ghana să poată obŝine neatârnarea acum»39
. Din acest
moment, factorul determinant al mişcării naŝionale devine C.P.P.
Între timp, Comisia Coussey îşi finalizase lucrările prin
publicarea la 26 octombrie 1949 a proiectului noii Constituŝii.
Consiliul Legislativ era înlocuit cu o Adunare, extinsă la 81 de
membri, dintre care 75 aleşi şi 6 desemnaŝi de guvernator. Termenul
de „aleşi” necesită explicaŝii: 37 deputaŝi erau desemnaŝi prin vot
direct, iar ceilalŝi 37 selectaŝi de către consiliile şefilor. Se mai stipula
ca majoritatea în Consiliul Executiv să revină africanilor (8 africani la
3 funcŝionari europeni). Astfel, Coasta de Aur era dotată cu prima
constituţie de pe continent ce prevedea majoritatea africană, atât în
Consiliul Legislativ, cât şi în Consiliul Executiv. Constituŝia Coussey a
fost apreciată ca o „tentativă de a concilia aspiraŝiile autonomiste ale
africanilor înaintaŝi, cu voinŝa Marii Britanii de a controla ritmul
evoluŝiei politice”40
. Majoritatea istoricilor sunt de acord că, deşi de
largă respiraŝie, constituŝia era tardivă, comparativ cu starea de spirit
din ŝară şi năzuinŝele C.P.P. În cursul întrunirilor cu organizaŝii
sindicale, cooperatiste, culturale, de femei şi tineret, conducerea C.P.P. 37
...the British Empire, p. 480. 38
J. Rous, Chronique de la décolonisation, Paris, Présence Africaine, 1965, p.
234. 39
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 291. 40
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 490.
Viorel Cruceanu
130
face publică respingerea reformei Coussey. La 15 decembrie 1949,
Kwame Nkrumah avertiza într-o scrisoare pe noul guvernator, sir
Charles Arden-Clarke: «cei care cred că ne mai pot conduce de la
Downing Street împotriva voinŝei noastre se înşeală amarnic (...);
Marea Britanie se poate bizui pe prietenia şi cooperarea Coastei de
Aur, iubita noastră Ghana, numai acordându-i acum neatârnarea»41
. În
ciuda ostilităŝii C.P.P., Constituŝia Coussey este promulgată la 31
decembrie 1949. Am constatat anterior că filosofia politică a lui
Nkrumah se inspira din principiile non-violenŝei propovăduite de
Mahatma Gandhi. Campania de nesupunere civilă faŝă de Constituŝia
Coussey a purtat numele de „acţiunea pozitivă” şi a fost declanşată la
8 ianuarie 1950. Valul de greve şi boicoturi a paralizat economia
întregii ŝări. Autorităŝile, surprinse de amploarea evenimentelor,
instituie starea de urgenŝă la 11 ianuarie. Garanŝiile constituŝionale
sunt suspendate, iar ziarele C.P.P. interzise. Încep masive arestări în
rândul militanŝilor partidului, culminând cu reŝinerea secretarului
general, Kojo Botsio şi a preşedintelui K. Nkrumah (22 ianuarie).
Învinuit de tulburare a ordinii publice, instigare la rebeliune
şi nerespectare a legilor, Nkrumah este condamnat pentru fiecare
din cele trei capete de acuzare, la pedepse de câte un an închisoare.
Arestarea lui Nkrumah nu a avut efectul scontat. Structura C.P.P.
nu a putut fi eliminată. Acum s-a creat „mitul” Nkrumah:
„popularitatea i-a sporit considerabil”42
încât „devine un erou
naŝional”43
. Dorind să dovedească faptul că situaŝia este sub
control, guvernatorul Arden-Clarke a decis organizarea de alegeri,
la 8 februarie 1951, pe baza Constituŝiei Coussey. Conform
prevederilor legale (ce anulau drepturile politice în cazul
detenŝiilor ce depăşeau un an), Nkrumah putea candida. Campania
electorală în favoarea liderului C.P.P., ce concura la Accra, a fost
purtată de colegii săi aflaŝi în libertate (în special Komla
Gbedemah). Rezultatul votului s-a dovedit un adevărat triumf: din 41
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 291-292. 42
V. Sidenko, op.cit., p. 21. 43
E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 108; K. Arhin, op.cit., p. 64.
Istoria decolonizării Africii
131
23.122 voturi exprimate, 22.780 optau pentru K. Nkrumah şi doar
342 erau contra44
. Repartizarea locurilor în Adunare era şi ea
grăitoare: din cele 37 de locuri elective, 34 reveneau C.P.P. şi doar
3, U.G.C.C. În urma rezultatului alegerilor, sir Arden-Clarke
eliberează din închisoare pe învingător, la 12 februarie 1951. A
doua zi, Arden-Clarke, caracterizat chiar de Nkrumah drept „un
om corect şi cu un puternic simŝ al dreptăŝii”45
, desemnează pe
preşedintele C.P.P. în calitate de „leader of Government
Business”. Dat fiind faptul că, pentru prima dată un african avea
acces la conducerea executivului, unii istorici consideră, pe bună
dreptate, că la 13 februarie 1951 a fost făcut pasul decisiv care a
dus la independenŝă nu numai Ghana, ci întreg continentul negru46
.
În scurt timp, Nkrumah a format un guvern cu deschidere
naŝională: pe lângă 5 miniştri C.P.P., au fost cooptaŝi şi 2 miniştri
ce nu făceau parte din partid şi care reprezentau Ashanti, respectiv
Teritoriile din Nord. Iată lista celor dintâi miniştri africani dintr-o
ŝară colonială:
1. Komla Gbedemah (C.P.P.) – ministrul sănătăŝii şi muncii;
2. Kojo Botsio (C.P.P.) – ministrul educaŝiei şi asistenŝei sociale;
3. T. Hutton-Mills (C.P.P.) – ministrul comerŝului, industriei şi
minelor;
4. A. Casely-Hayford (C.P.P.) – ministrul agriculturii şi resurselor
naturale;
5. Ansah Koi (C.P.P.) – ministrul comunicaŝiilor şi al lucrărilor
publice;
6. E.O. Asafu Adjaye (Ashanti) – ministrul administraŝiei locale;
7. J.A. Braimah (Teritoriile din Nord) – ministru fără portofoliu.
Demnitarilor africani li se alăturau şi 3 europeni ce deŝineau
în continuare portofoliile cheie (interne şi justiŝie, finanŝe şi afaceri
externe). Conştient de misiunea asumată, Nkrumah declara: „făclia 44
M. Cornevin, op.cit., p. 174; K. Nkrumah, op.cit., p. 169; R. Cornevin,
L’Afrique Noire de 1919..., p. 156; J.D. Fage, op.cit., p. 84. 45
K. Nkrumah, op.cit., p. 172. 46
M. Cornevin, op.cit., p. 175.
Viorel Cruceanu
132
mişcării de eliberare a fost aprinsă în Ghana pentru întreaga Africă
de Vest şi ea va lumina drumul libertăŝii şi popoarelor din alte
teritorii subjugate. Popoarele asuprite şi exploatate din Africa
colonială şi de pretutindeni privesc spre noi pline de speranŝă şi
aşteaptă exemplul nostru”47
. La 21 martie 1952, după un prealabil
amendament constituŝional, dr. Nkrumah este ales de Adunare
prim-ministru al Coastei de Aur. Lucrul a fost posibil, pentru că,
englezul W. Churchill a acceptat ca „Nkrumah să devină juridic,
egalul său”48
. Considerând că s-a parcurs o etapă în plus, premierul
ghanez declara: «sarcina noastră imediată este de a prepara
independenŝa totală»49
. Din octombrie 1952, în Adunare încep
ample dezbateri pe această temă. Ele au fost finalizate în iulie 1953
când premierul Nkrumah a prezentat propunerile guvernului.
Documentul, intitulat „Moţiunea destinului”, prevedea:
proclamarea independenŝei Coastei de Aur,
introducerea votului universal,
guvern african integral.
Argumentaŝia liderului ghanez era grăitoare: «dreptul unui
popor de a se guverna singur este un principiu fundamental şi un
compromis în privinŝa acestui principiu ar însemna o trădare a lui
(...). Dreptul unui popor de a-şi hotărî singur propria soartă, de a-şi
croi drumul în libertate nu poate fi măsurat cu etalonul culorii sau
al gradului de dezvoltare socială. Acesta este un drept
imprescriptibil al popoarelor (...) şi preferăm riscurile
autoguvernării, servituŝii comode»50
. Parafrazându-l pe Aristotel,
Nkrumah explica metaforic exerciŝiul libertăŝii: «Cea mai bună
cale de a învăŝa să cânŝi la flaut este să cânŝi la flaut. La fel, cea
mai bună cale de a învăŝa să fii un stat independent este să fii 47
K. Nkrumah, op.cit., p. 178. 48
J. Rous, op.cit., p. 235. 49
Ibidem. 50
K. Nkrumah, op.cit., p. 235; M. Meredith, The State of Africa. A History of
Fifty Years of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, Free Press,
2006, p. 22; vezi şi Ghana Republic Souvenir, Accra, Ministry of Information,
1962, p. 8.
Istoria decolonizării Africii
133
independent»51
.
Supusă votului parlamentar, „Moţiunea destinului” a fost
aprobată în unanimitate. Prin amendamentele aduse, Constituŝia
Coussey s-a transformat practic într-o nouă constituŝie (ce va purta
numele de „Constituŝia Nkrumah”). Intrată în vigoare în aprilie 1954, ea
consfinŝea dobândirea autonomiei interne de către Coasta de Aur.
Sancŝionarea constituŝiei urma să o facă poporul, prin alegerile generale
convocate la 15 iunie 1954. Consultarea electorală a prilejuit o nouă
victorie categorică a C.P.P., care obŝine 72 de locuri din cele 104
disputate. Trebuie precizat că, activitatea C.P.P. era obstrucŝionată, din
1952, de o serie de partide etnice, dintre care cel mai puternic s-a
dovedit a fi „Ghana Congress Party” (G.C.P.), condus de politicianul
ashanti Kofi Busia52
. Ostilitatea G.C.P. ameninŝa să pună în pericol
accesul la o viaŝă suverană: dr. Busia publica articole în presa britanică
în care cerea guvernului metropolitan să amâne acordarea
independenŝei, deoarece populaŝia nu este suficient de pregătită şi
evoluată din punct de vedere politic53
. După înfrângerea din iunie 1954,
opoziŝia se regrupează. Astfel, la 19 septembrie 1954, G.C.P. împreună
cu un partid din Teritoriile de Nord şi cu disidenŝi din C.P.P. au
constituit o grupare, dominată de etnicii ashanti, pretenŝios intitulată
„National Liberation Movement” (N.L.M.). Programul său prevedea:
restabilirea autorităŝii şi respectului faŝă de şefii tradiŝionali, menŝinerea
culturii ashanti, recunoaşterea diferenŝelor economice şi culturale ale
regiunilor, acordarea unei puteri reale populaŝiei Ashanti care să-i
permită exprimarea politică atât la nivel regional cât şi la nivel
naŝional54
. Caracterul tribal al acestui program, în vizibil contrast cu cel 51
Cf. V. Sidenko, op.cit., p. 21. 52
Născut în 1915. A studiat la Oxford. Întors în ŝară conduce opoziŝia împotriva dr.
Nkrumah, opoziŝie ce va căpăta adesea accente dure. După proclamarea
independenŝei, politica autoritară a lui Nkrumah îl constrânge la exil. După lovitura
de stat din februarie 1966 revine în patrie. Alegerile din 1969 îi dau câştig de cauză şi
până la 13 ianuarie 1972 este prim-ministru (înlăturat la această ultimă dată de
armată). Moare la Londra în 1978. 53
Cf. K. Nkrumah, op.cit., p. 336. 54
Cf. D. Rooney, op.cit., p. 99.
Viorel Cruceanu
134
al C.P.P., era reafirmat atunci când asantehene Prempeh al II-lea (regele
Ashanti) declara, la 21 martie 1955, guvernatorului Arden-Clarke, că
N.L.M. «luptă pentru restaurarea grandorii naŝiunii Ashanti»55
. Fără a se
dezice, tot în 1955, N.L.M. trimite un mesaj reginei Elisabeta a II-a
solicitând adoptarea unei constituŝii federale pentru Coasta de Aur.
Confruntată cu poziŝiile profund divergente ale C.P.P. şi N.L.M.,
metropola a decis o consultare electorală suplimentară: dacă victoria
revenea C.P.P. însemna că electoratul optează pentru o independenŝă
imediată; în schimb, o eventuală victorie a N.L.M. ar fi determinat
amânarea decolonizării. C.P.P. se prezenta la alegeri cu un bilanŝ
pozitiv. Pe plan politic, Coasta de Aur dobândise autonomia internă. În
administraŝie, numărul cadrelor africane a sporit de la 171 (1949) la 916
(1954)56
. Tot în 1954, partidul dr. Nkrumah a iniŝiat un plan de
dezvoltare economică pe 10 ani (după modelul planului interbelic al
guvernatorului Guggisberg). De altfel, pe plan economic guvernul
Nkrumah contabiliza certe reuşite: Coasta de Aur ocupa în continuare
primul loc în producŝia mondială de cacao; peisajul industrial s-a
completat cu noi ramuri (industria aluminiului, cimentului, metalurgiei);
s-a construit hidrocentrala de la Akossombo şi au început lucrările de
amenajare a portului artificial Tema; a fost dată în folosinŝă autostrada
Accra-Tema. La Accra şi Kumasi, cei suferinzi beneficiau de două noi
spaŝioase spitale. Rezultate spectaculoase s-au obŝinut în învăŝământ,
datorită „Education Act” din 1952, prin care, 10% din veniturile
statului erau alocate pentru educaŝie. Aşa se face că, procentul de
analfabeŝi a scăzut de la 80% la 20%57. De asemenea, au fost înfiinŝate
Institutele tehnice din Accra, Sekondi şi Kumasi, frecventate în
1954/1955 de 750 de studenŝi58
(ulterior vor apărea şi două universităŝi).
Alegerile, organizate la 17 iulie 1956, au confirmat evoluŝia ireversibilă
pe calea independenŝei. Rezultatele consultării electorale pentru cele 104 55
Ibidem, p. 101; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 25. 56
K. Arhin, op.cit., p. 66. 57
P. Bertaux, op.cit., p. 263. 58
M. Cornevin, op.cit., p. 177 ; J.D. Fage, op.cit., p. 106; K. Arhin, op.cit., p.
78.
Istoria decolonizării Africii
135
locuri indicau:
1. C.P.P.: 71 locuri ;
2. „Northern People‟s Party”: 15 locuri ;
3. N.L.M.: numai 12 locuri ;
4. independenŝii: 6 locuri59
.
Repartizarea pe circumscripŝii dovedea că C.P.P. era singura
forŝă politică ce se bucura de audienŝă naŝională. Partidul dr.
Nkrumah a obŝinut toate locurile din Colonia şi municipalitatea
Accra; în regiunea Transvolta-Togo a ocupat 8 locuri din 13; în
Teritoriile din Nord, 11 din 26, iar în Ashanti, ceva mai slab, 8
locuri din 26 (ce reprezentau totuşi 43% din voturile exprimate în
fieful opoziŝiei)60
. La 3 august 1956, noua Adunare Legislativă a
adoptat cu 72 de voturi61
moŝiunea de independenŝă prezentată de
Kwame Nkrumah. De acum înainte, spunea premierul,
«personalitatea africană va avea şansa să se afirme prin vocea fiilor
Africii»62
. De comun acord cu guvernul englez, data independenŝei
a fost fixată la 6 martie 1957. Conducerea C.P.P. a optat pentru
preluarea ca denumire oficială a ŝării a unui nume istoric: Ghana.
Apelul la memoria marelui imperiu medieval vest-african se dorea
„un simbol al renaşterii politice a Africii Negre”63
. Conştient că
privirile africanilor se îndreaptă către ŝara sa, Nkrumah declara:
«Speranŝa noastră fierbinte este că Ghana, care acum renaşte, va fi
ca şi Ghana de altădată, un centru în care toate populaŝiile Africii
se vor putea întâlni»64
.
Independenŝa Ghanei este indisolubil legată de personalitatea
de excepŝie a dr. Kwame Nkrumah. Posteritatea i-a fixat rolul
istoric de „părinte al independenŝei Ghanei”. Încercând să exprime 59
E. Sik, The History of Black Afrika, vol. III, Budapest, Akademiai Kiado, 1974,
p. 196. 60
K. Nkrumah, op.cit., p. 328-329. 61
Opoziŝia a absentat şi deci, nu s-a înregistrat nici un vot împotrivă. 62
E. Voiculescu, M. Voiculescu, Renaşterea africană, Bucureşti, Editura
Politică, 1979, p. 253. 63
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 492. 64
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 293; vezi şi Ghana Republic..., p. 9.
Viorel Cruceanu
136
simŝămintele ghanezilor, revista Jeune Afrique scria: „Sub
Nkrumah, de la cei mai umili şi până la cei mai puternici, ei au
împărtăşit toŝi mândria de a aparŝine aceleiaşi naŝiuni. O dată cu el
au căpătat conştiinŝa de a fi africani, poate chiar primii şi cei mai
buni de pe continent, căutând, cu orice prilej, să arate calea
celorlalŝi”65
. Tocmai de aceea, marele africanist H. Deschamps,
fascinat de Nkrumah, nu ezită să-l numească „Messia
independenŝei naŝionale”66
la scară continentală. La rândul său,
tanzanianul Julius Nyerere ne oferă o analiză ireproşabilă a
evenimentului de la 6 martie 1957: „independenŝa Ghanei a
reprezentat cel dintâi triumf al luptei pentru libertatea şi demnitatea
Africii. A fost primul succes al cerinŝei noastre de a ne bucura de
respectul internaŝional cuvenit popoarelor libere. Ghana a fost
începutul, prima noastră zonă de libertate [...]. Dar Ghana a fost
mai mult decât începutul: ea a inspirat şi a reprezentat modelul
luptei pentru independenŝa întregii Africi”67
. Ca şef de stat,
Nkrumah a fost o persoană controversată; ca luptător pentru
emanciparea continentului el s-a impus definitiv istoriei, drept cea
mai importantă personalitate politică a generaŝiei independenŝei,
„fiind mare în sensul cel mai pozitiv şi pur”68
, cum spunea
Nyerere.
*
* *
La 1 iulie 1960, Ghana a devenit republică, iar Nkrumah
primul său preşedinte. În 1964 s-a instituit regimul partidului unic.
Adept al concepŝiei platoniciene despre putere, dr. Nkrumah şi-a
înstrăinat importante sectoare ale societăŝii, printre care armata. 65
Cf. Lumea, nr. 40, 26 septembrie 1968, p. 29. 66
H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, P.U.F.,
1970, p. 85. 67
Cf. New Africain, Febr. 2006, No. 448, p. 20. 68
Ibidem, p. 21.
Istoria decolonizării Africii
137
Aflat la Pekin, este înlăturat la 24 februarie 1966 de o lovitură de
stat militară. A urmat un lung exil, în deplină uitare, în Guineea.
Bolnav, pleacă la tratament la Bucureşti, unde moare la 27 aprilie
1972, în urma unui cancer la stomac.
Ghana după Nkrumah:
- gen. Joseph Arthur Ankrah – 24 februarie 1966-2 aprilie
1969;
- gen. Akwasi Amankwa Afrifa – 2 aprilie 1969-7 august
1970;
- interimar: Nii Amaa Ollennu – 7-31 august 1970;
- Edward Akuffo-Addo – 31 august 1970-13 ianuarie 1972;
- gen. Ignatius Kutu Acheampong – 13 ianuarie 1972-5 iulie
1978;
- gen. Frederick William Kwasi Akuffo – 5 iulie 1978-4 iunie
1979;
- lc. aviaŝie John Jerry Rawlings – 4 iunie-24 septembrie
1979;
- dr. Hilla Limann – 24 septembrie 1979-31 decembrie 1981;
- căpitan John Jerry Rawlings – 31 decembrie 1981
(preşedinte constituŝional de la 3 noiembrie 1992; reales la
7 decembrie 1996)69
-7 ianuarie 2001;
- John Kufuor – 7 ianuarie 2001-7 ianuarie 2009.
La 6 martie 2007, în timpul celui de-al doilea mandat
Kufuor, Ghana a celebrat cu fast „Jubileul de Aur” al
independenŝei. Din nou, după 50 de ani, „toate drumurile Africii
duceau la Accra”70
.
Alegerile generale din decembrie 2008 au fost câştigate de
opoziŝie. Ele au generat o nouă alternanŝă la guvernare, impunând
Ghana ca o democraŝie model pe continent71
. La 7 ianuarie 2009 a fost 69
Vezi cele 32 pagini ale excelentului supliment Ghana, în Le Nouvel Afrique-
Asie, no. 87, décembre 1996. 70
Vezi dosarul special Happy Birthday Ghana, în New African, March 2007,
No. 460, p. 27-73. 71
New African, February 2009, No. 481, p. 18-37; vezi şi Afrique-Asie, Févr. 2009,
Viorel Cruceanu
138
instalat noul preşedinte, prof. John Atta-Mills, un discipol declarat al lui
Kwame Nkrumah.
NIGERIA
Nigeria a reprezentat chintesenŝa politicii coloniale britanice
în Africa de Vest. Cu nedisimulat orgoliu, englezii o considerau
„cea mai preŝioasă podoabă a Imperiului după India”72
. Dacă fosta
Coasta de Aur a reprezentat o certă reuşită economică, în schimb
Nigeria era privită ca o „capodoperă” administrativă (aici, celebra
„Indirect Rule” a fost ridicată la rangul de artă). Lungul drum al
reformelor s-a inaugurat în 1923 când în Consiliul Legislativ intră
cei dintâi africani: 3 reprezentau capitala Lagos şi 1 oraşul Calabar.
În anii interbelici s-a evidenŝiat inginerul Herbert Macaulay,
întemeietorul „National Democratic Party” (N.D.P.), consemnat
de istorie, pentru sârguinŝa sa, ca „părintele naŝionalismului
nigerian”73
. Saltul calitativ din mişcarea naŝională se înregistrează
în 1936, odată cu apariŝia „Nigerian Youth Movement” (N.Y.M.) –
„Mişcarea Tineretului Nigerian”, ce urmărea „crearea unei naŝiuni
unificate care să cuprindă întregul conglomerat de populaŝii din
Nigeria74
. Conducerea N.Y.M. este preluată în 1937 de Benjamin
Nnamdi Azikiwe ce se va impune drept „campionul
independenŝei”75
Nigeriei.
Azikiwe s-a născut la 16 noiembrie 1904, la Zunguru (ibo, în
estul Nigeriei). Urmează şcolile misionare de la Onitsha, Lagos şi
p. 32-37. 72
R. şi M. Cornevin, Histoire de l’Afrique des origines à la deuxième guerre
mondiale, Paris, Payot, 1974, p. 358. 73
P. Bertaux, op.cit., p. 252. 74
R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 355-356 ; C.W. Newbury, op.cit., p. 49. 75
I. Baba Kaké, L’Afrique coloniale. De la Conférence de Berlin (1885) aux
indépendances, Paris, ABC, 1977, p. 94 ; P. Bertaux, op. cit., p. 249.
Istoria decolonizării Africii
139
Calabar. După un scurt stadiu ca funcŝionar în capitală, cu banii
economisiŝi pleacă în 1925 în S.U.A., devenind primul student
nigerian peste ocean. Timp de nouă ani studiază istoria, ştiinŝele
politice şi jurnalistica la Universităŝile Virginia, Harvard şi
Pennsylvania. Situaŝia materială foarte grea îi impune să lucreze ca
miner, hamal, scafandru sau chiar să boxeze. În 1931, ocupă o
catedră de ştiinŝe politice la Universitatea Lincoln unde îşi obŝine
doctoratul în filosofie şi antropologie. Impresionat de nivelul
politic al negrilor americani, frecventează mediile contestatare de
culoare şi se impregnează cu tezele panafricaniste ale lui Marcus
Garvey. După studii strălucite, acest om „avântat, nervos, suplu,
dinamic, spiritual, plin de farmec şi umor”76
se reîntoarce în
Africa. Lucrează un timp în Coasta de Aur, inaugurând o strălucită
carieră jurnalistică. Din 1937, revine în patrie, unde fondează
ziarul West African Pilot, „care va fi în următorii douăzeci de ani
principalul organ de exprimare al naŝionaliştilor nigerieni”77
. În
timpul războiului, în fruntea a şapte compatrioŝi, Azikiwe
redactează memoriul Charta Atlanticului şi Africa Occidentală
britanică. Înaintat guvernului englez, memoriul a constituit primul
document african ce revendica deschis independenŝa, stabilind
totodată şi un calendar al transferului de autoritate. Astfel, până la
deplina eliberare, Azikiwe sugera două mari momente pregătitoare:
o etapă „preliminară” şi apoi o etapă „intermediară”.
Etapa „preliminară” urma „să nu dureze mai mult de zece
ani”78
, Azikiwe propunând să înceapă în timpul sau după cel de-al
doilea război mondial. Accentul trebuia pus pe declanşarea unui
„proces conştient de nigerianizare” şi de acordarea a 200 burse de
studii în străinătate deoarece „progresul politic nu poate fi
accelerat decât prin pregătirea unor specialişti pentru toate 76
G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966, p. 310. 77
R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 356; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard,
L’Afrique au XXe siècle, Paris, Sirey, 1966, p. 413.
78 B. Nnamdi Azikiwe, Planurile politice ale Nigeriei, în Gândirea politică
africană, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 330.
Viorel Cruceanu
140
domeniile de activitate”79
.
Etapa „intermediară” era destinată consolidării procesului de
nigerianizare, astfel încât, la expirarea unui termen de 5 ani,
autohtonii să-şi poată prelua destinele în propriile mâini. Liderul
nigerian îşi întemeia demersul pe o realitate inconturnabilă: „noi
suntem sortiŝi să înaintăm spre libertatea politică”80
. Memoriul,
considerat intempestiv de către englezi, a fost respins. Coincidenŝa
a făcut ca, programul lui Azikiwe să se dovedească profetic şi, la
15 ani după încheierea războiului, Nigeria să-şi recâştige
neatârnarea. Prin întocmirea memoriului, naŝionalistul nigerian a
dobândit un indubitabil prestigiu, istoricul ceh V. Opluštil
considerându-l „creatorul intelectual al programului de lichidare
graduală a sistemului colonial în Africa Occidentală britanică”81
.
Refuzul metropolei nu l-a descurajat pe militantul nigerian.
Energia sa este direcŝionată spre crearea unui cadru structurat al
mişcării naŝionale. Prin urmare, la 26 august 1944, Azikiwe şi
bătrânul H. Macaulay au pus bazale „National Council of Nigeria
and Cameroons” (N.C.N.C.), considerat „prima formaŝiune
politică organizată din Africa britanică”82
. Cei doi şi-au împărŝit
atribuŝiile: H. Macaulay, preşedinte iar B.N. Azikiwe, secretar
general. Se realiza, de o manieră fericită, un compromis între
moderaŝia lui Macaulay care se limita la a critica „aroganŝa
britanicilor din Africa”83
şi dinamismul lui Azikiwe ce predica „un
naŝionalism nou şi progresist”84
. Deşi conducerea N.C.N.C.
susŝinea teze „centraliste şi unitare”85
, partidul a rămas tributar
apartenenŝei ibo (populaŝia din regiunea estică). Dimensiunea
naŝională se regăseşte însă în programul N.C.N.C., ce fixa ca
principale obiective : 79
Ibidem. 80
Ibidem, p. 332. 81
V. Opluštil, op.cit., p. 10. 82
Ph. Decraene, Le panafricanisme, Paris, P.U.F., 1959, p. 26. 83
...the British Empire, p. 479. 84
Ibidem. 85
C. Wauthier, L’Afrique des Africains, Paris, Seuil, 1977, p. 108.
Istoria decolonizării Africii
141
«Să dezvolte principiile democraţiei şi progresului conform
intereselor popoarelor din Nigeria şi din Camerun sub mandat
britanic;
Să asigure educaţia politică necesară popoarelor Nigeriei în
scopul obţinerii autonomiei;
Să servească luptei pentru libertatea de expresie, pentru
libertate politică, securitate economică, egalitate socială şi
toleranţă religioasă în Nigeria şi Camerun sub mandat britanic»86
.
Analiza programului conduce la concluzia că N.C.N.C. era
un partid pannigerian, partizan al democraŝiei, egalităŝii şi
autonomiei87
. Deşi mişcarea naŝională a debutat sub auspicii
favorabile, în anii ce au urmat războiului lucrurile s-au complicat
datorită „emergenŝei tribalismului în politica nigeriană”88
. Astfel,
aristocraŝia feudală din nord a pus bazele „Northern People’s
Congress” (iunie-octombrie 1949), iar elita Yoruba, impulsionată
de Obafemi Awolowo, a creat „Action Group” (martie 1951).
Omul forte al „Northern People’s Congress” (N.P.C.) era
„sardauna” (sultanul) de Sokoto, Ahmadou Bello, succesor în linie
directă al marelui reformator militar şi religios Usman dan Fodio,
întemeietorul vastului imperiu peul din nordul Nigeriei, din secolul
al XIX-lea. Abil, el a preferat să propulseze ca lider al partidului
un intelectual, Abubakar Tafewa Balewa, ce provenea dintr-un
mediu modest. Partidul, ca întreaga aristocraŝie nordistă, suferea de
un complex: lipsa cadrelor pregătite. Deşi reprezenta 75% din
suprafaŝa Nigeriei şi 60% din populaŝie89
, nordul avea cea mai
scăzută rată de şcolarizare. Spre exemplu, în anul şcolar
1946/1947, din totalul de 609.000 elevi din învăŝământul primar,
nordului îi reveneau doar 71.000 de elevi, comparativ cu 538.000
pentru regiunile de est şi vest. Situaŝia era şi mai gravă în 86
E. Sik, op.cit., vol.III, p. 40. 87
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 414. 88
J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa: A Modern History (1800-1975), New
York, APC, 1980, p. 351; E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 109. 89
M. Cornevin, op.cit., p. 181.
Viorel Cruceanu
142
învăŝământul secundar, unde, faŝă de 9.700 elevi existenŝi în E şi
V, regiunea de N avea numai 25190
. Frustrări suplimentare se
datorau prezenŝei a 100.000 de ibo care ocupau aproape în
întregime posturile administrative (faŝă de numai 3.000, în 1931).
Prin urmare, complexul de care vorbeam mai sus a evoluat rapid
spre o atitudine exclusivistă, reliefată de sloganul «Nordul
nordiştilor»91
. Nu a lipsit nici agresivitatea; A. Bello nu ezita să
folosească un ton ameninŝător: «Dacă englezii vor pleca, noi –
oamenii din nord – nu ne vom opri decât la ŝărmul mării»92
.
Preocuparea pentru conservarea privilegiilor a făcut ca, aristocraŝia
N.P.C. să fie devansată în majoritatea cazurilor, de evenimente.
Mai mult, printr-o permanentă politică obstrucŝionistă, N.P.C.
punea sub semnul întrebării unitatea ŝării şi chiar acordarea
independenŝei, cu toate că englezii doreau ca Nigeria să inaugureze
procesul emancipării coloniilor africane.
A treia forŝă politică reprezentativă a fost partidul populaŝiei
Yoruba (vestul Nigeriei) „Action Group”. Despre Yoruba, J. Ki-
Zerbo spune că „aveau în urma lor secole de coeziune şi de
realizări istorice şi deci, o originalitate mult mai integrată”93
.
„Action Group” era condus de un „politician redutabil”, Obafemi
Awolowo, „exponent al drepturilor comunale”94
, cu studii în drept
la Londra, în perioada 1944-1948. Iniŝial, Awolowo a fost adept al
lui Azikiwe; în momentul în care a constatat că originarii ibo fac
jocurile politice şi în Yoruba, a decis să creeze o organizaŝie
alcătuită numai din grupul său etnic. Începutul l-a reprezentat
apariŝia societăŝii culturale „Egbe Omo Oduduwa” („descendenŝii
lui Oduduwa”, personaj mitic, fondator al Yoruba), în iunie 1948,
care îşi propunea «să accelereze naşterea unui stat Yoruba»95
. De 90
Ibidem, p. 180. 91
Ibidem, p. 181. 92
V. Opluštil, op.cit., p. 82. 93
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 493. 94
G.M. Carter, P. O‟Meara (edit.), op.cit., p. 9; M. Perham, op.cit., p. 19. 95
R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919..., p. 168 ; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 493.
Istoria decolonizării Africii
143
altfel, încă din 1947, Awolowo a scris o carte, The Path to
Nigerian Freedom – Calea Libertăţii Nigeriei în care proclama:
«Nigeria nu este o ŝară. Ea este o simplă expresie geografică»96
.
Pornind de la această premisă, Awolowo cerea un statut de
„autodeterminare pentru fiecare unitate lingvistico-culturală”97
,
cerere dizolvată, mai apoi, într-o concepŝie de organizare a
Nigeriei pe baze federale. Prin urmare, împărtăşim punctul de
vedere conform căruia rivalităŝile dintre nord (haussa) şi sud
(Yoruba, ibo) şi dintre est (ibo), respectiv vest (Yoruba) „au
subminat întreaga bază a mişcării de eliberare naţională”98
.
Ajunşi în acest punct, trebuie să remarcăm implicarea până la
detaliu a puterii metropolitane în evoluŝia coloniei sale vest-
africane. Pe linia deschisă de Lugard, s-a promovat un constant
spirit reformator, fondat pe principiul «unitate în diversitate»99
.
Reformele se impuneau cu o acută stringenŝă după 1945: efortul de
război al Nigeriei, Memoriul din 1943 şi crearea N.C.N.C. probau
o certă maturitate politică. Sir Arthur Richards, numit guvernator
în 1943, sesizează imperativele momentului. Aşa se face că, în
martie 1945, el elaborează o nouă constituŝie, intrată în vigoare la 1
ianuarie 1947. Constituŝia Richards împărŝea Nigeria, atât
geografic cât şi politic, în trei regiuni: de N, E şi V. După modelul
constituŝiei Burns din Coasta de Aur, ea a introdus majoritatea
africană în Consiliul Legislativ: 28 de africani, la 16 funcŝionari
coloniali. Inovaŝia guvernatorului Richards constă în faptul că
delegaŝii africani în legislatura centrală erau desemnaŝi de
adunările regionale; doar 4 locuri (3 pentru Lagos şi 1 pentru
Calabar) erau supuse votului direct, la care participau numai
persoanele ce au împlinit 21 de ani şi posedau un venit minim de
50 lire sterline anual. Un alt element de originalitate constă în 96
M. Cornevin, op.cit., p. 178; V. Opluštil, op.cit., p. 65 ; P.F. Gonidec, L’Etat
Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1970, p. 94. 97
G.M. Carter, P. O‟Meara (edit.), op.cit., p. 10. 98
V. Opluštil, op.cit., p. 66. 99
J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 349.
Viorel Cruceanu
144
faptul că, în nord, Consiliul legislativ local avea şi o a doua
cameră, a sultanilor şi a şefilor. Desemnarea pe baze regionale a
reprezentanŝilor în Consiliul Legislativ central a făcut să se afirme
că, acesta din urmă, „este în parte o emanaŝie a provinciilor”100
.
Despre Constituŝia Richards s-a scris foarte mult. Aprecierile sunt
cvasiinexistente; am întâlnit totuşi o părere după care ea
„marchează cu adevărat, un pas hotărâtor în progresul Nigeriei spre
independenŝă”101
. Mult mai numeroase sunt considerentele
nefavorabile. Astfel, istoricul nigerian K. Onuwka Dike, judecă
actul cu severitate, remarcând cu mâhnire că, dacă înainte de 1945,
politica colonială britanică urmărea «unificarea în scopul creării
unui stat centralizat şi al înfăptuirii unei naŝionalităŝi comune»,
prin Constituŝia Richards «tendinŝa spre unificare a fost în
întregime oprită»102
. Având în vedere faptul că reforma a precedat
apariŝia partidelor politice (cu excepŝia N.C.N.C.), ni se pare
interesantă şi opinia conform căreia ea „a pus bazele tribalismului în
politica nigeriană”103
. La rândul său, prof. Ki-Zerbo socoteşte că
reforma prezenta un „aspect retrograd” deoarece „consacra
regionalismul”104
, un „regionalism amplificat către limitele
maxime”105
. Francezului P.F. Gonidec constituŝia Richards îi apare
ca un compromis între tendinŝele separatiste (ce animau nordul
musulman) şi cele federaliste (imaginate de Yoruba), conchizând
că „acest sistem a fost un eşec”106
ce „nu satisfăcea pe nimeni”107
.
Constituŝia a reprezentat o amară deziluzie pentru N.C.N.C., partid
ce „preconiza un stat care să transceandă particularităŝile
regionale”108
. Azikiwe declanşează o campanie de informare la 100
P.F. Gonidec, L’Etat..., p. 161. 101
Cf. M. Crowder, A Story of Nigeria, London, Faber and Faber, 1966, p. 273. 102
Ibidem. 103
Ibidem. 104
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 494. 105
Cf. Lumea, nr. 52, 24 dec. 1964, p. 9 106
.P.F. Gonidec, L’Etat..., p. 161. 107
P. Bertaux, op.cit., p. 265. 108
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 495.
Istoria decolonizării Africii
145
scară naŝională, ostilă reformei Richards. În timpul campaniei s-a
produs un eveniment nefericit: Herbert Macaulay îşi pierde viaŝa,
la sfârşitul lui 1946, într-un accident de circulaŝie la Kano.
Preşedinŝia N.C.N.C. este asumată de B. Nnamdi Azikiwe. Poziŝia
partidului se radicalizează. Prin urmare, se trece de la campania de
explicare, la cea de boicotare a constituŝiei, centrul rezistenŝei fiind
provincia răsăriteană. Autorităŝile reacŝionează şi, la 8 iulie 1947,
ziarele lui Azikiwe sunt interzise. Liderul N.C.N.C. este pus sub
urmărire dar reuşeşte să se ascundă. În mediile ibo el dobândeşte
faima unui „veritabil martir”109
. Guvernul laburist englez, condus
de Clement Attlee, preocupat să nu scape situaŝia de sub control,
decide în aprilie 1948, numirea unui nou guvernator în persoana lui
Sir John Macpherson. Spre deosebire de predecesorul său,
Macpherson începe consultări cu mediile autohtone, pentru
elaborarea unei noi Constituŝii. Remarcabil este faptul că aceste
consultări s-au purtat la toate nivelurile, de la partidele politice,
până la consiliile special constituite pe sate, încheindu-se în 1950
cu o conferinŝă generală la Ibadan. Trebuie precizat că, pe
parcursul discuŝiilor (care au durat 3 ani), elementele de tensiune
au subzistat. În regiunea de est s-a declanşat în 1949 un nou val de
greve, ce au culminat cu incidentele de la minele din Enugu soldate
cu 21 morŝi şi 51 răniŝi (18 noiembrie 1949)110
.
Eforturile lui J. Macpherson s-au materializat la mijlocul lui
1951, prin intrarea în vigoare a unei Constituŝii, ce prevedea:
- investirea cu puteri legislative a Consiliilor regionale;
- înfiinŝarea în fiecare regiune a câte unui consiliu executiv
(guvern local);
- dotarea provinciei de vest cu o cameră a şefilor (după
modelul nordului musulman);
- înlocuirea Consiliului Legislativ central cu o Cameră a 109
I. Baba Kaké, op.cit., p. 95; M. Crowder, op.cit., p.275; J. Ganiage, H.
Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 414. 110
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 200; vezi şi G.S.P. Freeman-Grenville,
Chronology of African History, London, O.U.P., 1973, p. 228.
Viorel Cruceanu
146
Reprezentanŝilor alcătuită din 148 de membri, desemnaŝi tot de
adunările regionale; din numărul total de 148, jumătate reveneau
nordului;
- dotarea Consiliului Executiv central cu majoritate africană
(câte 3 miniştri pentru fiecare provincie).
Se constată, chiar la o simplă privire, că noua reformă „în loc
să elimine, a aprofundat prevederile Constituŝiei Richards”111
. În
accepŝiunea istoricului Ki-Zerbo ea „pune la punct un sistem
federal foarte descentralizat care nu lăsa puterii centrale decât
competenŝe reziduale”112
, concluzionând că „ea accentua şi mai
mult regionalizarea ŝării amorsată de guvernatorul Richards”113
.
Mai categorică, revista Lumea aprecia într-o retrospectivă
nigeriană că reforma Macpherson „a subminat unitatea ŝării”114
,
alimentând „tendinŝele separatiste ale populaŝiei haussa”115
.
Michael Crowder consideră că noua lege fundamentală a fost
rezultatul unui precar compromis impus de metropolă celor trei
principale partide; ea prezenta un pronunŝat dezechilibru, prin
marea influenŝă dobândită de nord, motiv pentru care „era
destinată unei vieŝi scurte”116
.
Alegerile desfăşurate pe baza sa au acutizat rivalitatea dintre
forŝele politice interne. Grave probleme s-au ivit între N.C.N.C. şi
„Action Group”. Astfel, N.C.N.C. a obŝinut toate locurile în est,
dar a dobândit majoritatea parlamentară şi în provincia de vest.
Datorită acŝiunilor subterane ale lui Awolowo, deputaŝii N.C.N.C.
din vest s-au alăturat „Action Group”. Un alt paradox se datora
faptului că Azikiwe, ales în Lagos, a devenit membru al Adunării
din vest (graŝie decupării circumscripŝiilor). Apoi, prin aranjamente
de culise, aceasta nu a delegat pe liderul ibo şi în parlamentul 111
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 205. 112
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 495. 113
Ibidem. 114
Lumea, nr. 52, 24 dec. 1964, p. 9. 115
Idem, nr. 24, 8 iun. 1967, p. 18. 116
M. Crowder, op.cit., p.282.
Istoria decolonizării Africii
147
federal. Urmarea este că, N.C.N.C. devine tot mai nemulŝumit şi
neîncrezător faŝă de Constituŝia Macpherson. Totuşi, în ciuda
clivajelor de la nivel regional, pe plan naŝional se va realiza o
apropiere de moment N.C.N.C.-„Action Group”. Aşa s-a
întâmplat la 31 martie 1953 când şeful Anthony Enahoro
(adjunctul lui Awolowo) înaintează Camerei Reprezentanŝilor o
moŝiune, în numele celor două partide, care cerea acordarea
autoguvernării în 1956. Dovedind „obedienŝă faŝă de autorităŝi”117
,
N.P.C. s-a opus moŝiunii sperând „să păstreze nordul în sistemul
său autocrat”118
. Anglia sprijină poziŝia N.P.C. şi „moŝiunea
Enahoro” este respinsă. În semn de protest, N.C.N.C. şi „Action
Group” părăsesc parlamentul central. N.P.C. contraatacă
reactualizând doctrina «nordul nordiştilor» şi ameninŝând cu
secesiunea. Se demonstra din nou, de o manieră indubitabilă, că
N.P.C. era „cea mai conservatoare şi moderată dintre marile forŝe
politice”119
. Starea de încordare politică se transmite şi societăŝii.
La Kano au loc violente incidente între partizanii celor două
curente, încheiate cu 36 de morŝi şi 241 răniŝi120
. Pentru Nigeria se
prefigura „spectrul Indiei”121
. Metropola, care nu dorea scindarea
ŝării, intervine prin ministrul coloniilor, Oliver Lyttelton, şi invită
pe liderii politici nigerieni la o întâlnire la Londra, în scopul
revizuirii legislaŝiei Macpherson. Ministrul aprecia că tensiunea
Nord-Sud nu poate fi dezamorsată decât prin „acordarea unei
autonomii regionale sporite şi eliminarea posibilităŝilor de
intervenŝie ale centrului”122
. Convorbirile purtate în perioada iulie-
august 1953, reluate în ianuarie 1954, au determinat adoptarea unui
nou proiect de Constituŝie, acceptat de toate părŝile şi care
oficializa Federaŝia Nigeria (alcătuită din provinciile de nord, est şi 117
J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p.349. 118
Ibidem. 119
Ibidem, p. 353. 120
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 207; M. Cornevin, op.cit., p.182; P.F.Gonidec, L’Etat..., p.
162. 121
M. Cornevin, op.cit., p.182. 122
P.F. Gonidec, L’Etat..., p.162.
Viorel Cruceanu
148
vest, la care se adauga una nouă, Camerunul de Sud, precum şi
districtul Lagos). Federaŝia era condusă de un guvernator general
cu sediul la Lagos; fiecare provincie avea la rândul său un
guvernator, subordonat guvernatorului general. Camera
Reprezentanŝilor federală rămânea la 148 de membri desemnaŝi ca
şi până atunci. Se păstra „statu quo”-ul şi în ce priveşte Consiliul
Executiv central. Constituŝia reglementa exercitarea dreptului la
vot: general în vest, îngrădit de unele taxe în est şi direct în nord
(aici femeile nu aveau drept de vot). Inovaŝia adusă de ministrul lui
sir Winston Churchill consta în larga autonomie conferită
guvernelor regionale, conduse de acum înainte de un prim-ministru
(Azikiwe în est, Awolowo în vest şi Ahmadou Bello în nord).
La sfârşitul lui 1954 s-au organizat, pe baza noilor
reglementări, primele alegeri federale. Victoria a revenit, în mod
scontat, N.P.C. cu 79 de locuri (la care se adăugau cele 6 locuri ale
aliatului său „Kamerun National Congress”), urmat de N.C.N.C.
cu 56 de locuri şi „Action Group” cu numai 27 locuri. În guvernul
federal locurile erau repartizate după cum urmează: 6 pentru
N.C.N.C. (majoritar în E, dar şi în V), 3 pentru N.C.P. şi 1 loc
pentru K.N.C. Exclus prin aritmetica parlamentară, „Action
Group” trece în opoziŝie, facilitând o nescontată apropiere N.P.C.-
N.C.N.C. Se poate afirma că reforma constituŝională Lyttelton s-a
dovedit practicabilă tocmai datorită „alianŝei neaşteptate”123
dintre
cele două partide cu programe atât de diferite.
Independenŝa Ghanei, la 6 martie 1957, a trezit noi speranŝe
în cea mai vastă colonie engleză vest-africană. Liderii nigerieni au
înŝeles că este timpul renunŝării la orgolii sterile. În acest sens, la
26 martie 1957, „Action Group” preia iniŝiativa şi prin
reprezentantul său, şef Samuel Akintola, propune în Cameră
autoguvernarea imediată a federaŝiei. Deputaŝii N.C.N.C. au venit
cu un amendament: acordarea independenŝei în 1959, în cadrul
Commonwealth-ului. Colegialitatea ministerială a obligat N.P.C.
să sprijine amendamentul. La rândul său, „Action Group” renunŝă 123
Ibidem, p. 163.
Istoria decolonizării Africii
149
la modesta formulare a autonomiei şi adoptă o poziŝie identică
N.C.N.C. Pentru prima dată, de la înfiinŝarea lor, cele trei partide
nigeriene se regăseau pe o platformă comună. Cu satisfacŝia
consensului atât de greu dobândit, delegaŝii africani pleacă în mai
1957 la Conferinŝa constituŝională de la Londra. Negocierile
purtate au condus la adoptarea unor hotărâri istorice: guvern
integral african condus de un premier autohton, introducerea
votului universal (cu excepŝia cunoscută din nordul musulman) şi
acordarea independenŝei în 1960, după organizarea de noi alegeri
în 1959. Pe baza acestor înŝelegeri, în septembrie 1957 s-a
constituit noul guvern federal condus de Abubakar Tafewa
Balewa.
Primul premier african al Nigeriei s-a născut în 1912, la
Bauchi, în familia unui modest funcŝionar de district. Urmează
colegiul din Katsina, devenind învăŝător. Beneficiind de o bursă în
Anglia, tânărul Balewa pleacă la Londra unde studiază istoria.
Revenit în regiunea natală în 1946, participă la viaŝa politică
locală, puternic impregnată de un „islamism madieval”124
.
Împreună cu Mallam Aminu Kano125
şi A. Bello pune bazele
N.P.C. Ca om politic s-a remarcat prin alese trăsături de caracter:
modest, onest (englezii vedeau în el un „Pitt negru
incoruptibil”126
), discret, calm. Datorită timbrului plăcut i se mai
spunea „vocea de aur din nord”127
. În acelaşi timp, el s-a dovedit a
fi un „amestec de liberalism şi conservatorism”, „adept al
tradiŝiilor musulmane”128
dar şi un politician care „ştie să-şi
impună punctul de vedere”129
. Balewa a constituit un guvern de 124
H. Deschamps, Les institutions..., p. 88. 125
Născut în 1920. Ostil rânduielilor medievale se rupe de N.P.C. şi creează
„Northern Elements Progressive Union” (N.E.P.U.), partid care, în ciuda
vederilor sale înaintate, nu va reuşi să capteze popularitate în rândul
electoratului conservator din nord. 126
... the British Empire, p. 481. 127
G. Bonn, op.cit., p. 303-304. 128
vezi Profil, în Lumea, nr. 4, 21 ian. 1965, p. 31. 129
Ibidem.
Viorel Cruceanu
150
uniune naŝională: 4 miniştri N.P.C., 6 miniştri N.C.N.C., 2 miniştri
provenind din „Action Group” şi unul din K.N.C.
Istoricul român Neagu Djuvara, care a servit ca diplomat al
Republicii Niger, a avut privilegiul să-i cunoască pe liderii de
primă oră ai Nigeriei. Astfel, la premierul Tafewa Balewa, el a
remarcat că „toată ŝinuta lui (...) avea multă distincŝie. Cât despre
accentul în engleză (...), vorbea ca şi când s-ar fi născut pe malurile
Tamisei şi ar fi studiat numai la Oxford sau Cambridge. Un
autentic gentleman”130. În privinŝa lui Azikiwe, profesorul Djuvara
evidenŝiază că „era un om subŝire (...), avea şi el maniere perfect
britanice”131.
La 12 decembrie 1959 s-au organizat ultimele alegeri ale
perioadei coloniale. Rezultatele finale indicau:
1. N.P.C. şi aliaŝii săi: 143 locuri (N.P.C.-135 locuri în N; aliaŝii
săi au adus 1 loc în E şi 7 în V);
2. N.C.N.C. coalizat cu N.E.P.U.: 89 locuri, repartizate după cum
urmează: 58 în E, 21 în V, 2 la Lagos şi 8 în N;
3. „Action Group”: 73 de locuri, din care 33 în V, 25 în N, 14 în
E şi 1 loc la Lagos.
4. Independenŝii: 7 locuri, din care 6 în N132
.
După o săptămână de negocieri s-a reînnoit formula N.P.C.-
N.C.N.C., deşi Azikiwe înclina spre o alianŝă cu Awolowo. Or, o
regrupare a partidelor sudice, împotriva N.P.C., ar fi compromis
federaŝia. Remarcabil politician, Azikiwe a înŝeles că „marea exigenŝă
a momentului era unitatea naŝională a Nigeriei, personalitatea sa
independentă”133
. Coaliŝia N.C.N.C.-N.P.C. reprezenta un motiv de
satisfacŝie şi pentru Anglia ce „a sprijinit forŝele tradiŝionaliste pe care
fusese fondată întreaga sa politică colonială”134
. În ianuarie 1960, 130
N. Djuvara, Amintiri din pribegie (1948-1990), Bucureşti, Editura Albatros, 2002,
p. 196. 131
Ibidem, 132
M. Cornevin, op.cit., p.298. 133
G. Bonn, op.cit., p. 315. 134
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
151
Lagosul a primit vizita premierului conservator englez H. Macmillan,
aflat într-un lung turneu african. Interlocutorii au apreciat apropiata
independenŝă a Nigeriei ca „un succes al politicii înŝelepte de
decolonizare”135
a Marii Britanii. La rândul său, aflat la Londra,
Azikiwe omagia Anglia, la 19 septembrie 1960, pentru respectul său
în „nepieritoarea tradiŝie a legii şi a demnităŝii umane”136
. La 1
octombrie 1960, Nigeria şi-a proclamat independenŝa sub conducerea
premierului A.T. Balewa, ca monarhie constituŝională în cadrul
Commonwealth-ului. La 16 noiembrie, B.N. Azikiwe, „unul din
veteranii decolonizării Africii Negre”137
, cel „care întruchipa mai mult
decât oricine ambiŝiile şi iluziile elitei Nigeriei independente”138
, este
instalat ca primul guvernator general african al statului. El preia
preşedinŝia ŝării, la 1 octombrie 1963, dată la care Nigeria devine
republică federală.
*
* *
Scurt timp după proclamarea independenŝei reapar la
suprafaŝă vechile neînŝelegeri dintre cele trei partide şi
personalităŝile din fruntea lor. Ele vor provoca şi alimenta o stare
de instabilitate ce se va solda cu nenumărate lovituri de stat
militare şi cu războiul de secesiune al provinciei orientale – Biafra
(1967-1970)139
. O parte din protagoniştii perioadei independenŝei
(A. Tafewa Balewa, A. Bello şi S. Akintola) şi-au găsit un sfârşit
tragic140
în primul puci militar (15 ianuarie 1966). Iată, în cele ce 135
M. Cornevin, op.cit., p.232. 136
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 217. 137
R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919..., p. 116. 138
B. Davidson, Diagnostic nigerian, în Lumea, nr. 41, 6 oct. 1966, p. 13. 139
Vezi amănunte în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2191, du 5 au 11 Janvier
2003, p. 38 şi idem, no. 2263, du 23 au 29 mai 2004, p. 61. 140
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Un an fierbinte pe „continentul fierbinte”:
Africa, în 1966, în Dosarele Istoriei, nr. 7 (119), iul. 2006, p. 33-34; vezi şi R.
Kapuściński, Ébène. Aventures africaines, Paris, Plon, 2000, p. 117-126.
Viorel Cruceanu
152
urmează, lista completă a liderilor politici şi militari ai Nigeriei141: - Benjamin Nnamdi Azikiwe – 1 octombrie 1960-15
ianuarie 1966 (stins din viaŝă la venerabila vârstă de 92 ani, la 13
mai 1996)142
;
- gen. Johnson T.U. Aguiyi-Ironsi – 21 ianuarie-29 iulie 1966;
- gen. Yakubu Gowon – 1 august 1966-29 iulie 1975;
- gen. Murtala Ramat Muhammad – 30 iulie 1975-13 februarie
1976;
- gen. Olusegun Obasanjo –14 februarie 1976-1 octombrie
1979;
- Alhaji Shehu Shagari – 1 octombrie 1979-31 decembrie
1983;
- gen. Muhammad Buhari – 31 decembrie 1983-27 august
1985;
- gen. Ibrahim Babangida – 27 august 1985-26 august 1993;
- interimar: Ernest Shonekan – 31 august-17 noiembrie 1993;
- gen. Sani Abacha – 17 noiembrie 1993 – 8 iunie 1998;
- gen. Abdulsalami Abubakar – 9 iunie 1998-29 mai 1999;
- Olusegun Obasanjo – 29 mai 1999-29 mai 2007;
- Umaru Musa Yar‟Adua – 29 mai 2007.
SIERRA LEONE
După Ghana şi Nigeria, Sierra Leone143
a fost cea de-a treia
posesiune engleză vest-africană ce şi-a dobândit independenŝa.
Prezenŝa britanică pe aceste locuri coboară în secolul al XVII-lea. 141
Pentru amănunte despre instabilitatea din Nigeria, vezi seria The power
behind the throne, în New African: no. 458, Febr. 2007, p. 28-33; no. 460,
March 2007, p. 76-79; no. 461, April 2007, p. 34-37. 142
Vezi V. Cruceanu, La mort d’Azikiwe, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 82-
83, juillet-août 1996, p. 6. 143
„Muntele Leului”, denumire dată de portughezul Pedro de Cintra, în anul
1462.
Istoria decolonizării Africii
153
Totuşi, abia în 1808 oraşul Freetown144
devine colonie a Coroanei.
După 1890, sub ameninŝarea concurenŝei franceze şi a lui Samory
Touré (hărŝuit de francezi), englezii decid anexarea teritoriilor din
interior. Următorul pas l-a reprezentat tratatul din 1895 prin care,
anglo-francezii delimitau frontierele Sierrei Leone. De la început,
englezii au fixat două unităŝi administrative: Colonia, alcătuită din
Freetown şi împrejurimi şi Protectoratul, ce reprezenta 99% din
suprafaŝa de 72.000 km2 şi 97% din populaŝie
145. Freetown, locuit
de foşti sclavi eliberaŝi şi de albi, prezenta imaginea unui oraş
evoluat. Datorită deschiderii Colegiului Fourah Bay (1827), prima
asemenea instituŝie din Africa de Vest, colonia a dobândit
renumele de «Atena Africii»146
. Subsolul teritoriului reprezenta o
adevărată „vistierie mineralieră”147
: fier, crom, titan, platină,
bauxită şi mai ales diamante (a căror exploatare a început în 1931),
conferind Sierrei Leone şi supranumele de «ŝara diamantelor»148
.
Englezii au dotat teritoriul cu o constituŝie în 1924. Ea lărgea
componenŝa Consiliului Legislativ (creat la Freetown în 1863) la
22 de persoane, dintre care 10 africani: 3 aleşi de Colonia şi alŝi 7
numiŝi (2 de Colonia, 3 şefi tradiŝionali din Protectorat şi 2 africani
selectaŝi de guvernator). În perioada interbelică se remarcă ziaristul
creol (nume purtat de rezidenŝii din Colonia), I.T.A. Wallace-
Johnson, fondatorul „Sierra Leone Youth League” (S.L.Y.L.) –
„Liga Tineretului din Sierra Leone”, care în paginile African
Standard cerea reforme economice, sociale, politice, precum şi
autonomia Sierrei Leone într-o federaŝie a Africii de Vest149
.
Activitatea sa se intensifică în anii războiului, când, acuzat de
„răzvrătire”150
, este deportat în zonele de interior.
144
Fondat în 1787 de filantropi englezi pentru colonizarea cu foşti sclavi din
Anglia, S.U.A. şi Antile. 145
R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 364. 146
Cf. West Africa, London, no. 3283, 23 june 1980, p. 1127. 147
Cf. Lumea, nr. 30, 18 iul. 1974, p. 20. 148
West Africa, no. 3283, p. 1127. 149
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 42. 150
Ibidem, vol. II, p. 243.
Viorel Cruceanu
154
La sfârşitul războiului, după modelul Coastei de Aur şi al
Nigeriei, guvernatorul Stevonson dotează Sierra Leone cu o nouă
Constituŝie151
. În forma sa finală, documentul prevedea o
consistentă majoritate africană: 20 de reprezentanŝi (14 desemnaŝi
de Protectorat şi 6 de Colonia), comparativ cu doar 8 funcŝionari ai
administraŝiei coloniale. Analizând-o, profesorul Ki-Zerbo o
consideră drept o „constituŝie liberală”152
. Ungurul E. Sik sesizează
că „reforma apare (...) democratică”153
, dar, în realitate ea favoriza
elementele conservatoare (vezi diferenŝa zdrobitoare dintre
elementele tradiŝionaliste din Protectorat şi „evoluaŝii” din
Colonia). Prin amendamentul din 1951, numărul africanilor din
Consiliul Legislativ este sporit la 23. După promulgarea
Constituŝiei s-a hotărât convocarea de alegeri legislative. În
perspectiva consultării electorale s-au constituit două mari partide
politice (ce au aspirat micile grupuscule apărute după război):
„Sierra Leone People’s Party” (S.L.P.P.), condus de „bătrânul
medic african de ŝară”154
Milton Margai, în Protectorat şi
„National Congress of Sierra Leone” (N.C.S.L.), dirijat de
Bankole Bright şi Wallace-Johnson, implantat în Colonia.
Alegerile s-au încheiat cu victoria zdrobitoare a S.L.P.P. care
obŝine toate cele 16 mandate rezervate Protectoratului şi 2 locuri în
Colonia. În Consiliul Executiv, condus de guvernator, sunt admişi
5 africani, care din aprilie 1953 primesc responsabilităŝi
guvernamentale. În 1954, se trece o nouă barieră: şeful partidului
majoritar, până atunci ministru al agriculturii şi sănătăŝii, devine
„ministru principal”. Opoziŝia cerea cu insistenŝă aprofundarea
democratizării cadrului politic. Englezii creează o „comisie de
studiu” condusă de profesorul de la Oxford, Brian-Keith Lucas.
Comisia propune modificarea sistemului electoral prin 151
Elaborată în două etape: 1947 şi 1948, apoi amendată în 1951 şi promulgată
la 19 noiembrie acelaşi an. 152
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 496. 153
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 223. 154
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 497.
Istoria decolonizării Africii
155
introducerea votului direct şi în Protectorat. Prin urmare, la 31
ianuarie 1957 este aplicată o nouă constituŝie. Ea prevedea
înlocuirea Consiliului Legislativ cu o Cameră a Reprezentanŝilor,
alcătuită din 57 de membri. Din cei 57 deputaŝi, 39 urmau a fi aleşi
prin vot universal (14 în Colonia şi 25 în Protectorat); totuşi,
Protectoratul păstra sensibile privilegii politice: el beneficia şi de
12 locuri rezervate din oficiu şefilor tradiŝionali. Numărul
funcŝionarilor coloniali era redus la 4, cărora li se alăturau alte
două personalităŝi (puteau fi africane sau europene) desemnate de
guvernator.
În ziua de 3 mai 1957 sunt organizate noi alegeri. Victoria
revine, în mod scontat, S.L.P.P. care îşi adjudecă 26 din cele 39
locuri elective ale Camerei, beneficiind şi de sprijinul celor 12 şefi
din Protectorat155
. Partidul rival, N.C.S.L., nu obŝine nici un loc şi
este scos din cursa politică. Pe baza verdictului urnelor, în 1958
Sierra Leone obŝine autonomia internă. Consiliul Executiv devine
majoritar african, cu excepŝia a trei posturi cheie (externe, armată
şi poliŝie, controlate de englezi), Milton Margai156
, acest om
„profund tradiŝionalist”157
, purtând de acum înainte titlul de prim-
ministru. În scurt timp, au apărut neînŝelegeri între M. Margai,
acuzat de moderaŝie, şi fratele său mai mic, Albert Margai158
. După
proclamarea independenŝei Ghanei, poziŝiile lui A. Margai se
radicalizează, devenind acid la adresa puterii coloniale.
Nemulŝumit de repetatele reforme constituŝionale care, în loc să 155
C.W. Newbury, op.cit., p. 51. 156
M. Margai s-a născut în 1895 într-o familie de şefi mende din Protectorat.
După studii la Fourah Bay pleacă la Universitatea Durham (Anglia) unde îşi ia,
în 1926, licenŝa în medicină (primul medic african din Protectorat). Revenit în
ŝară, lucrează 18 ani ca medic în brusă, dobândind prestigiu şi popularitate atât
în rândurile păturilor înstărite, cât mai ales în rândul oamenilor simpli. 157
M. Cornevin, op.cit., p. 233. 158
A. Margai – născut în 1910. După ce lucrează ca infirmier şi farmacist,
pleacă la Londra unde studiază dreptul (1944-1948). Revenit în ŝară, se alătură
partidului fratelui său şi în 1953 este numit ministru al educaŝiei, bunăstării şi
guvernării locale.
Viorel Cruceanu
156
accelereze, amânau decolonizarea ŝării sale, el afirma: «Ideologia
britanică este democratică la ea acasă; în colonii ea este
dictatorială»159
. Prin urmare, alături de Siaka P. Stevens160
pune
bazele „People’s National Party” (P.N.P.), în septembrie 1958,
care se dorea avangarda curentului de emancipare naŝională.
Revendicările P.N.P. au devenit insistente pe măsură ce englezii
pregăteau acordarea independenŝei Nigeriei. În cele din urmă, la 20
aprilie 1960, a fost convocată o Conferinŝă constituŝională la
Londra. La iniŝiativa lui Milton Margai partidele au format un
„Front Naŝional Unit” care a cerut proclamarea independenŝei la 7
decembrie 1960. Puterea metropolitană a sugerat o amânare şi
după două săptămâni de negocieri s-a convenit asupra datei de 27
aprilie 1961. Simultan s-a încheiat şi un „tratat de apărare
mutuală”, prin care englezii îşi păstrau bazele militare navale şi
aeriene din Sierra Leone. Tratatul a fost sprijinit de M. Margai şi,
în mod surprinzător, de A. Margai (din iulie 1960, acesta se alătură
din nou partidului fratelui său). S-au opus tratatului, refuzând să-l
semneze, adjunctul lui A. Margai, Siaka Stevens şi „veteranul”
Wallace-Johnson ce traversa o pronunŝată eclipsă politică.
Reîntorşi în patrie, cei doi formează la 13 septembrie 1960 un nou
partid de opoziŝie: „All People’s Congress” (A.P.C.), ce a
desfăşurat o intensă activitate în scopul organizării de alegeri
legislative anticipate. Guvernul englez respinge cererile A.P.C. Au
loc agitaŝii care culminează cu instituirea stării de urgenŝă cu
numai 10 zile înainte de independenŝă şi cu arestarea temporară, pe
22 aprilie, a lui S. Stevens şi Wallace-Johnson. Totuşi
evenimentele nu au împiedicat respectarea termenului limită de 27
aprilie 1961. Analiza globală a evoluŝiilor din Sierra Leone 159
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 222. 160
S. Stevens s-a născut la 24 august 1905. Lucrează ca muncitor de la 15 ani (la
poliŝia judiciară, căile ferate şi în sectorul minier). Din 1943 devine lider
sindical al lucrătorilor feroviari şi minieri. În 1947 obŝine o bursă în Anglia şi,
timp de doi ani, studiază sociologia la Ruskin College. Se alătură S.L.P.P.; în
1951 este ales în Consiliul Legislativ, iar în perioada 1954-„57 ocupă diferite
posturi ministeriale. Din 1957 trece în opoziŝie.
Istoria decolonizării Africii
157
confirmă aserŝiunea francezului P. Bertaux după care „accesul la
independenŝă a fost o naştere fără durere”161
.
*
* *
Protagoniştii generaŝiei independenŝei au dominat mult timp
scena politică. La 28 aprilie 1964 sir Milton Margai a încetat din
viaŝă. A urmat la guvernare A. Margai, sub conducerea căruia
„înfloreşte corupŝia”162
. La alegerile din 17 martie 1967, victoria
revine cu o slabă majoritate A.P.C. (pentru prima dată în Africa un
partid de opoziŝie avea acces la putere pe calea urnelor). La 21
martie, S. Stevens este numit prim-ministru dar, în aceeaşi zi, este
înlăturat de o lovitură de stat militară (cu o desfăşurare paradoxală,
trei lideri militari schimbându-se unul pe celălalt, în interval de
cinci zile). Un nou puci militar are loc la 20 aprilie 1968, de
această dată militarii chemând la putere pe liderul de drept al ŝării,
S. Stevens, după un exil de 11 luni. La 19 aprilie 1971 Sierra
Leone devine republică iar două zile mai târziu S. Stevens este
instalat preşedinte. Referindu-se la noul preşedinte Le Monde
diplomatique scria: „el nu datorează ascensiunea sa politică nici
originii sale, nici intrigilor, succesele lui fiind considerate de
sierra-leonezi drept acelea ale majorităŝii, anonime, tăcute şi
deseori nevoiaşe”163
. Siaka Stevens a condus cu o mână forte până
la retragerea sa, la 25 noiembrie 1985. S-a stins din viaŝă la 29 mai
1988, la Freetown. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a
început catastrofal pentru „mica Elveŝie”164
: cinci ani de război
civil (1991-1996) şi o succesiune de puciuri militare, urmate de
revenirea la democraŝie. Prin urmare, lista completă a şefilor de 161
P. Bertaux, op.cit., p. 265. 162
M. Cornevin, op.cit., p. 365. 163
Cf. Lumea, nr. 16, 15 apr.1971, p.30; vezi şi Profil, în idem, nr. 26, 20 iun.
1968, p. 30; nr. 18, 29 apr. 1971, p. 30; nr. 30, 18 iul. 1974, p. 29. 164
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 79, avril 1996, p. 41.
Viorel Cruceanu
158
stat cuprinde atât militari, cât şi politicieni civili:
- gen. Joseph Saidu Momoh – 28 noiembrie 1985-30 aprilie
1992;
- căpitan Valentine Strasser – 30 aprilie 1992- 16 ianuarie
1996;
- gen. Julius Maada Bio – 16 ianuarie-29 martie 1996;
- Ahmad Tejan Kabbah – 29 martie 1996-25 mai 1997;
- comandant Johnny Paul Koroma – 25 mai 1997-13 februarie
1998;
- Ahmad Tejan Kabbah – 10 martie 1998-17 septembrie
2007 (reprezentant al S.L.P.P., partidul fostului premier
Milton Margai)
- Ernest Bai Koroma – 17 sept. 2007 (lider al A.P.C.,
alegerea sa marcând alternanŝa la guvernare).
GAMBIA
Printr-o întâmplare a istoriei, cea mai veche colonie engleză
din Africa occidentală a fost ultima care şi-a câştigat independenŝa.
Gambia este o enclavă în teritoriul senegalez şi datorită
configuraŝiei sale a fost denumită drept „bizarul deget de
mănuşă”165
. Delimitarea frontierei dintre Senegal şi Gambia s-a
definitivat prin acordul franco-englez din 1889. Pentru unii autori
Gambia reprezintă un «accident istoric»166
iar pentru alŝii „unul din
monştrii cei mai curioşi pe care i-a generat decuparea europeană a
Africii”167
. Englezii, care se înstăpâniseră aici încă din 1642, au
procedat în 1902 la o reorganizare a teritoriului, minuscula
posesiune fiind împărŝită în două unităŝi administrative: Colonia, 165
H. Deschamps, Les institutions..., p. 74. 166
S. Amin, op.cit., p. 55. 167
H. Deschamps, op.cit., p. 74.
Istoria decolonizării Africii
159
de 73 km2, care cuprindea capitala Bathurst, cu împrejurimile, plus
aşezarea Georgetown, şi Protectoratul, sau teritoriul din interior, cu
o suprafaŝă de 10.427 km2 (şi a cărui capitală era tot Bathurst). În
perioada 1847-1963 în Gambia au fost efectuate nu mai puŝin de
şapte reforme constituŝionale168
. Asupra celor mai importante ne
vom opri şi noi pe scurt. Astfel, după ce prin reforma din 1915, în
Consiliul Legislativ sunt desemnaŝi 3 europeni însărcinaŝi să
reprezinte interesele africanilor, în 1932 sunt admişi şi doi africani:
unul pentru districtul urban Bathurst şi unul pentru Protectorat. În
anii interbelici a apărut şi prima formă de organizare a
autohtonilor, „Asociaţia Contribuabililor”, animată de „părintele
naŝionalismului gambian”169
, Edward Smart. După război s-au
constituit şi în Gambia, partide politice: „Democratic Party”
(D.P.), fondat de E. Smart şi „Gambia Congress” (G.C.), un partid
al populaŝiei musulmane. În 1946 este elaborată o nouă Constituŝie
ce stabilea paritatea în Consiliul Legislativ: 7 funcŝionari coloniali
şi respectiv 7 africani (din care unul ales la Bathurst, ceilalŝi 6 fiind
numiŝi de Protectorat şi de guvernator). De asemenea, 3 africani au
fost numiŝi în Consiliul Executiv. În 1951 debutează în viaŝa
politică a teritoriului „United Party” (U.P.), condus de avocatul
Pierre Sarr N‟Jie, ce se dorea purtătorul de cuvânt al întregii ŝări. O
altă reformă constituŝională, înfăptuită în 1954, consacra
majoritatea africană în Consiliul Legislativ: 16 africani (cei mai
mulŝi proveneau din Protectorat fiind selectaŝi prin vot indirect),
faŝă de 5 funcŝionari coloniali englezi. Se constată şi în cazul
Gambiei, o preponderenŝă (justificată dacă avem în vedere
populaŝia şi suprafaŝa) a Protectoratului, dar care, favorizează
elementele tradiŝionaliste, reprezentate de şefii tribali. Raportată la
cerinŝele postbelice, prestaŝia publică a acestor aristocraŝi era
penibilă: din cei 35 de mari şefi ai Protectoratului doar 5 erau
instruiŝi170
. Se ajunsese până acolo, încât, unii dintre ei să declare 168
Lumea, nr. 32, 6 aug.1964, p. 11. 169
R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 367. 170
W.J. Hanna (edit.), Independent Black Africa. The Politics of Freedom,
Viorel Cruceanu
160
că preferă să rămână sub administraŝie britanică decât „să accepte
conducerea noii elite”171
. Pe acest fundal, în toamna lui 1958 a
avut loc la Londra o Conferinŝă constituŝională, partidele gambiene
cerând o extindere a rolului politic al africanilor. În consecinŝă,
este elaborată o nouă Constituŝie (1959) ce prevedea: acordarea
votului universal (vârsta minimă fiind de 21 de ani), sporirea
numărului africanilor din Consiliul Legislativ la 27 (din care 19
aleşi) iar în Consiliul Executiv la 6. În contextul introducerii
votului universal şi în Protectorat, aici se constituie în decembrie
1959 „Protectorate People’s Party” (P.P.P.), condus de David
Dawda Jawara. Alegerile din mai 1960 se soldează cu victoria
P.P.P. cu 10 locuri din totalul de 19 (1 la Bathurst şi 9 în
Protectorat), urmat de U.P. cu 4 locuri la Bathurst şi 1 în
Protectorat, celelalte 4 mandate revenind unor formaŝiuni mai
mici172
. În cabinetul format de guvernator, liderul P.P.P. devine
ministru al educaŝiei. Dawda Jawara dorea acordarea calităŝii de
„ministru principal” dar, pierderile înregistrate de partidul său în
ianuarie 1961, într-un scrutin parŝial, au determinat pe englezi să
ofere funcŝia lui Pierre Sarr N‟Jie. Ofensat, liderul P.P.P.
demisionează din guvern. Imobilismul creat duce la organizarea de
noi alegeri generale în mai 1962, care confirmă tendinŝa anterioară.
Din cele 32 de locuri disputate, 18 sunt câştigate de P.P.P. Pe locul
doi s-a clasat U.P. cu 13 locuri, un mandat revenind „Democratic
Congress” (D.C.)173
. D. Jawara este desemnat acum „ministru
principal”. Printr-un amendament la Constituŝie, la 4 octombrie se
instituie funcŝia de prim-ministru iar Gambia obŝine autonomia
internă. Primul premier devenea D. Jawara174
, un „om modest şi
Chicago, R. McNally, 1964, p. 303. 171
Ibidem, p. 304. 172
Cf. E. Sik, op.cit., vol. III, p. 231; M. Cornevin, op.cit. p. 260. 173
Cf. E. Sik, op.cit., vol. III, p. 231; vezi şi Lumea, nr. 32, 6 aug.1964, p. 11. 174
Născut la 11 mai 1924, în etnia Mandingo, cea mai numeroasă. Urmează
cursurile primare şi secundare în Gambia. După absolvirea Achimota College
(Coasta de Aur) pleacă în Anglia unde studiază medicina veterinară la
Universitatea Glasgow. Revenit în patrie (1952) se dedică profesiei. Din 1959,
Istoria decolonizării Africii
161
metodic” dar cu „spirit practic”175
.
În iulie 1964 este organizată la Londra o nouă Conferinŝă
constituŝională. Principala temă a dezbaterilor a constituit-o
viitorul raporturilor cu Senegalul. Premierul Jawara dorea
federalizarea şi chiar integrarea celor două state. Opoziŝia, condusă
de P. Sarr N‟Jie, era categoric ostilă federalizării cu Senegalul şi se
pronunŝa pentru relaŝii mai strânse cu Nigeria şi Sierra Leone.
Anterior, chiar o comisie a O.N.U. (octombrie 1963) concluziona,
după mai multe luni de studiu, că asocierea celor două state este
pentru moment nerealizabilă. În acest context, premierul Jawara a
adoptat o poziŝie mai suplă declarând: „Noi înŝelegem ca Gambia
să-şi conserve personalitatea sa distinctă şi propria sa cultură,
moştenire a mai multor secole. În acelaşi timp, noi preconizăm
sincer asocierea cât mai strâns posibilă cu Senegalul”176
.
Contenciosul determinat de poziŝia premierului a oferit opoziŝiei
pretextul să ceară, la Conferinŝa de la Londra, alegeri anticipate.
Guvernul englez, prezidat de conservatorul Alec Douglas-Home, s-
a opus, argumentând valabilitatea scrutinului din mai 1962. Prin
urmare, s-a stabilit ca dată a independenŝei, ziua de 18 februarie
1965.
Dacă problemele politice au fost depăşite în schimb problemele
economice reprezentau o adevărată sfidare pentru tânărul stat
independent; Anglia lăsa în urma sa una dintre cele mai sărace
colonii177
, fără căi ferate, cu drumuri impracticabile în sezonul ploios şi
cu o industrie ce se reducea la patru întreprinderi de decorticat arahide şi
la două fabrici de ulei.
*
* *
se lasă prins în vâltoarea luptei politice. 175
Vezi Profil, în Lumea, nr. 15, 8 apr.1965, p. 31. 176
Cf. Lumea, nr. 8, 18 febr.1965, p. 15. 177
Idem, nr. 32, 6 aug. 1964, p. 11.
Viorel Cruceanu
162
La 24 aprilie 1970 Gambia a fost proclamată republică.
Primul preşedinte: Dawda Jawara. Gambia a oferit o figură
singulară în întreaga Africă de Vest, datorită respectării
pluralismului politic şi organizării de alegeri libere la fiecare cinci
ani. La 29 iulie 1981, Jawara, aflat la Londra, la nunta prinŝului
Charles, a fost înlăturat de un „Consiliul Revoluŝionar”, dar după
numai trei zile, s-a văzut reinstalat preşedinte de forŝele armate
senegaleze, care au reprimat puciul. A urmat o încercare de
Confederaŝie cu Senegalul, eşuată în 1989. Lipsa unui opozant pe
măsură şi respectarea cadrului democratic i-au permis preşedintelui
D. Jawara să se bucure de o longevitate politică remarcabilă. La 22
iulie 1994, septuagenarul preşedinte gambian este înlăturat de o
lovitură de stat militară („lovitura locotenenŝilor“).
Justificând acŝiunea armatei, tânărul lider Yahya Jammeh
acuza pe Jawara că „nu a făcut nimic pentru ŝară timp de 30 de
ani”, perioadă în care „nu s-a construit nimic, nici măcar o şcoală
secundară sau un spital”178
. Hotărât să elimine vechea elită din viaŝa
politică, Y. Jammeh şi-a prezentat candidatura la alegerile din 26
septembrie 1996, pe care le-a adjudecat cu 55,76 % din voturi
(reales în 2001 şi 2006).
TOGOLAND
În afară de Gambia, Sierra Leone, Coasta de Aur şi Nigeria,
Marea Britanie a mai stăpânit în Africa de Vest teritoriul
Togoland. Togo a fost colonie germană până la 1914. Prin Tratatul
de pace de la Versailles, semnat în 1919, Germania a fost
deposedată de imperiul colonial, împărŝit între puterile
învingătoare. Astfel, din cei 85.000 km2 ai Togo, 55.000 km
2 au
178
Interviu cu căpitan Y. Jammeh, în Le Nouvel Afrique-Asie, no.69, juin 1995,
p.15.
Istoria decolonizării Africii
163
revenit Franŝei, iar 30.000 km2 Angliei, cu titlul de teritorii sub
mandat (din 1946, teritorii sub tutelă). Când s-a procedat la noua
redistribuire nu s-a ŝinut cont de faptul că frontiera fixată între
Togo francez şi Togoland (inclus administrativ Coastei de Aur)
scinda, în mod artificial, diferite triburi, în special ewe. Dovedind
un pronunŝat sentiment de solidaritate, ewe s-au organizat, după cel
de-al doilea război mondial, într-o „Conferinŝă pan-ewe”, ce a
făcut cunoscută forurilor internaŝionale, inclusiv O.N.U., dorinŝa
de suprimare a frontierelor despărŝitoare şi constituire a unui stat
naŝional propriu. Mişcarea a avut doi reprezentanŝi de seamă:
Daniel Chapman în Togoland şi Sylvanus Olympio în Togo
francez. După dobândirea autonomiei Coastei de Aur, în 1954,
guvernul englez a înaintat Consiliului de Tutelă o declaraŝie în care
menŝiona că, în virtutea normelor de drept internaŝional, nu mai
putea să administreze teritoriul sub tutelă Togoland, ca parte
componentă a unui viitor stat independent – Ghana. Nota
diplomatică engleză lăsa să se înŝeleagă că problema togoleză
poate fi rezolvată numai dacă Togo britanic se va alătura Coastei
de Aur.
În august 1955, O.N.U. a trimis o comisie de studiu la faŝa locului.
Raportul întocmit recomanda ŝinerea unui plebiscit, prin care, populaŝia
să se pronunŝe pentru unirea cu Coasta de Aur sau pentru menŝinerea
tutelei. În teritoriu se confruntau două curente: cel condus de D.
Chapman, ce nutrea mari simpatii faŝă de K. Nkrumah şi era favorabil
unirii cu Coasta de Aur şi un altul, reprezentat de „Togoland Congress
Party” (T.C.P.), adept al menŝinerii tutelei şi al apropierii de Togo
francez. Referendumul s-a desfăşurat la 9 mai 1956, într-o atmosferă de
calm. Participarea la vot a fost masivă: 82% din cei 200.000 de electori
înscrişi. Dintre aceştia, 58% au optat pentru unirea cu Coasta de Aur. În
cifre, realitatea era exprimată astfel: 93.095 voturi favorabile unirii şi
67.492 contra179
. Deci, teritoriul Togoland s-a alăturat Coastei de Aur,
devenită independentă la 6 martie 1957 sub numele de Ghana.
179
K. Nkrumah, op.cit., p. 317.
Viorel Cruceanu
164
CAMERUNUL BRITANIC
Camerun, fostă colonie germană, a avut o soartă similară
Togo. Puterile aliate, învingătoare în primul război mondial, au
procedat şi în acest caz la o împărŝire teritorială: 1/5 din suprafaŝa
Camerunului a fost preluată de Anglia, iar 4/5 au revenit Franŝei.
Englezii au procedat la o reîmpărŝire a minusculei zone pe care o
controlau: Camerunul britanic de Sud, alipit Provinciei de Est a
Nigeriei şi Camerunul britanic de Nord, încadrat întinsei Provincii
de Nord a Nigeriei.
După 1945, în Camerunul de Sud au apărut organizaŝii
culturale cu un pronunŝat caracter militant. La sfârşitul lui 1951,
unul din oamenii de vază din teritoriu, medicul E.M.L. Endeley, a
creat primul partid politic: „Kamerun National Congress”
(K.N.C.). Situându-se pe poziŝii moderate, partidul revendica
administrarea separată a Camerunului de Sud, prin desprinderea de
regiunea estică a Nigeriei; cererea echivala deci, cu recunoaşterea
statutului de provincie în interiorul Nigeriei. În 1953 au fost
organizate cele dintâi alegeri, câştigate de K.N.C. În urma
tratativelor cu guvernul englez, Camerunul de Sud devine, în 1954,
regiune distinctă a Federaŝiei nigeriene. Dar, apartenenŝa la Nigeria
nu întrunea unanimitate în rândurile K.N.C. În 1955, institutorul
John Ngu Foncha, adept al unirii cu Camerunul francez,
demisionează din K.N.C. şi fondează propriul său partid,
„Kamerun National Democratic Party” (K.N.D.P.). După doi ani,
în 1957, au fost convocate alegeri pentru reînnoirea Adunării
locale. Şi de această dată victoria este repurtată de K.N.C.; dr.
Endeley devine prim-ministru. Scurt timp după consultarea
electorală, un pasionat militant pentru unitate, Ndeh Ntumazah,
înfiinŝează un nou partid politic: „One Kamerun Party” (O.K.P.).
Se constată că, de la sfârşitul lui 1957, forŝele unioniste se impun
în arena politică, concomitent cu erodarea poziŝiilor K.N.C., pro-
Istoria decolonizării Africii
165
nigerian. Prin urmare, nu a mai surprins faptul că, la alegerile
anticipate din ianuarie 1959, opŝiunea electoratului a fost în
favoarea K.N.D.P., care a obŝinut 14 locuri parlamentare,
comparativ cu 12 ale K.N.C. John Foncha preia şefia guvernului
orientându-se ferm spre unirea cu Camerunul francez.
În Camerunul britanic de Nord, viaŝa politică era mai puŝin
spectaculoasă. Marii seniori feudali de aici, precum şi tinerii
intelectuali, au aderat la partidul „Northern People’s Congress”
(N.P.C.). Practic, activitatea politică din acest teritoriu era diluată în
cea a nordului nigerian.
În decembrie 1959, Adunarea Generală a O.N.U. a decis
organizarea unui referendum în cele două Camerun sub tutelă
britanică, pentru a permite localnicilor să se pronunŝe asupra
viitorului lor. Referndumul s-a desfăşurat în zilele de 11 şi 12
februarie 1961. În Camerunul de Nord, majoritatea alegătorilor au
preferat alipirea la Nigeria: cifrele indicau 146.296 voturi pentru şi
97.659 contra. În Camerunul de Sud, rezultatul a fost categoric în
favoarea unirii cu Republica Camerun, devenită independentă la 1
ianuarie 1960: 233.571 voturi pentru şi numai 97.741 împotrivă180.
Urmare a rezultatelor plebiscitului, Camerunul de Nord s-a unit
oficial cu Nigeria la 1 iunie 1961. Camerunul de Sud s-a alăturat
fostului Camerun francez constituind, la 1 octombrie 1961,
Republica Federală Camerun.
B. DECOLONIZAREA AFRICII DE EST BRITANICE
Decolonizarea posesiunilor britanice din estul continentului
s-a desfăşurat cu un grad sporit de dificultate. Aici nu întâlnim nici
dinamismul din Coasta de Aur şi nici concertarea anglo-africană ce
a prevalat în Africa de Vest. Explicaŝia rezidă în faptul că, în est, 180
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 428; E. Sik, op.cit., vol. III, p.
237-238.
Viorel Cruceanu
166
„politica britanică va fi mult mai puŝin liberală decât în Africa de
Vest”181
. Care au fost cauzele unei asemenea atitudini? În primul
rând, prezenŝa masivă a coloniştilor albi în Kenya şi încercarea lor
de a-şi perpetua dominaŝia după modelul sud-african sau
rhodesian. În al doilea rând, existenŝa, în toate cele trei ŝări, a
populaŝiei de origine asiatică (arabi, dar mai ales indo-pakistanezi)
ce stăpânea negoŝul. Importanŝa economică a acestei populaŝii şi
colaborarea ei fidelă cu metropola, de-a lungul timpului, a
determinat pe englezi să încerce o inovaŝie (în Kenya şi
Tanganyika): crearea de societăŝi multirasiale. Or, inovaŝia
complica lucrurile prin avantajele conferite minoritarilor (albii şi
asiaticii). În al treilea rând, întârzierea decolonizării poate fi
explicată şi prin poziŝia strategică a regiunii, ce asigura supremaŝia
britanică în Oceanul Indian.
Teritoriile est-africane prezentau ele însele o serie de
particularisme: Tanganyika era teritoriu sub tutelă; Uganda avea în
componenŝa sa mai multe formaŝiuni statale etc. Privite în ansamblu,
trebuie precizat că Tanganyika şi Uganda s-au înscris în parametrii
generali ai decolonizării britanice şi anume, pe calea tratativelor şi a
diplomaŝiei. Excepŝia de la regulă o reprezintă Kenya, unde, datorită
obstinaŝiei coloniştilor albi, s-a ajuns la violenŝă. Vom începe
incursiunea noastră în maniera de decolonizare a Africii de Est
analizând cazurile generale:
TANGANYIKA
Deşi are frontierele delimitate de lacuri (printre care
Tanganyika182
de la care îşi trage numele) şi Oceanul Indian, întinsul
teritoriu din Africa de Est şi-a dobândit, datorită condiŝiilor geografice, 181
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 524. 182
„Crocodilul de argint” în limba swahili.
Istoria decolonizării Africii
167
şi nefericitul renume de «pământ arid»183
. Tanganyika reprezintă
excepţia cazurilor generale ale decolonizării engleze. Iniŝial, ea s-a
aflat sub dominaŝie germană. Aşa cum am văzut anterior, la sfârşitul
primului război mondial, Germania ieşea din rândul puterilor
coloniale, realitate consfinŝită de jure prin Tratatul de pace de la
Versailles, semnat la 28 iunie 1919. În contextul astfel creat,
Societatea Naŝiunilor a găsit o soluŝie sui-generis: preluarea sub
mandat184
de către puterile învingătoare ale fostelor posesiuni germane
şi otomane. Prin mandat, puterile ce-şi asumau această sarcină, aveau
obligaŝia să vegheze la evoluŝia grupurilor umane respective spre
„civilizaŝie”, considerându-se că teritoriile în cauză ar fi „locuite de
popoare ce nu sunt capabile să se conducă ele însele în condiŝiile
dificile ale lumii moderne”185
. După cea de-a doua mare conflagraŝie
mondială, printr-o hotărâre a O.N.U., fostele teritorii sub mandat au
devenit teritorii sub tutelă. Articolul 76 al Chartei O.N.U. fixa
obiectivele fundamentale ale sistemului tutelei: „de a promova
progresul politic, economic şi social şi în domeniul educaŝiei al
populaŝiei din teritoriile sub tutelă şi evoluŝia lor progresivă spre
autoguvernare sau independenŝă, ŝinând seama de condiŝiile specifice
fiecărui teritoriu şi popoarelor sale şi de năzuinŝele liber exprimate ale
populaŝiei interesate”186
. Prevederile documentului par principiale
dar au un caracter evaziv. Ele păcătuiesc prin generalităŝi care se
pretează la interpretări subiective. În lipsa unor dispoziŝii
categorice şi obligatorii, devin chiar facultative. Aşa se face că
situaŝia teritoriilor sub tutelă ajunge să se confunde cu cea a
coloniilor.
Tanganyika a avut un destin ingrat fiind „cea mai săracă 183
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 524. 184
Mandatele erau de trei tipuri, A, B şi C, după nivelul de evoluŝie al
populaŝiilor respective, nivel decis arbitrar de statele victorioase. Tanganyika a
primit mandat B. 185
P. Bertaux, op.cit., p. 234. 186
Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 2, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 227-228.
Viorel Cruceanu
168
dintre fostele teritorii engleze din Africa orientală”187
. În 1936,
venitul pe cap de locuitor era doar de 1 ½ lire sterline, comparativ
cu 7 lire în Coasta de Aur sau 22 în Uniunea Sud-Africană188. După
război, decalajul s-a păstrat: 17 lire în Tanganyika, faŝă de 75 în
Coasta de Aur şi 115 în Uniunea Sud-Africană189
. Evoluŝia politică
a teritoriului a fost la fel de lentă. În 1926, englezii au creat un
Consiliu Legislativ. Abia în cursul războiului „Tanganyika African
Association” (T.A.A., creată în 1929) a revendicat dreptul
africanilor la reprezentare în instituŝiile locale. Cerinŝei i s-a dat
curs în 1945: în Consiliul Legislativ sunt admişi primii localnici în
persoana şefilor David Makwaia şi Abdiel Shangali. Faptul, deşi
pozitiv, probează întârzierea evoluŝiei politice din această regiune,
în vizibil contrast cu teritoriul Coastei de Aur, spre exemplu, unde
africanii devin majoritari în forul legislativ din 1946. În 1948 s-a
desfăşurat prima vizită a unei misiuni O.N.U. în Tanganyika.
Diplomaŝii organizaŝiei mondiale au criticat participarea foarte
redusă a africanilor în Consiliul Legislativ şi lipsa lor din Consiliul
Executiv. Un prim african este numit în Consiliul Executiv în
1951, puŝin înainte de sosirea unei noi misiuni a O.N.U.
Reînnoirea recomandărilor precedente determină guvernul britanic
să creeze o comisie de studiu sub conducerea profesorului W.
Mackenzie. Raportul comisiei, publicat în 1953, propune
extinderea componenŝei Consiliului Legislativ la 61 membri, din
care 31 funcŝionari ai administraŝiei coloniale şi 30 de localnici,
numiŝi de diferitele segmente sociale şi rasiale ale societăŝii. Se
constată inovaŝia introdusă de comisia Mackenzie, căreia britanicii
îi doreau o frumoasă carieră: repartizarea rasială a celor 30 de
locuri, pe principiul parităŝii: 10 locuri pentru africani, 10 pentru
asiatici şi acelaşi număr pentru europeni (coloniştii stabiliŝi în
Tanganyika). Englezii se grăbeau să întemeieze o „societate 187
E. M‟Bokolo, L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au XIXe et au XX
e
siècle, Paris, ABC, 1977, p. 119. 188
R. Oliver, J.D. Fage, op.cit., p. 220. 189
Ibidem, p. 225.
Istoria decolonizării Africii
169
multirasială”, concepută şi ca un test, înaintea aplicării ei şi în
Kenya. Soluŝia propusă era însă, discriminatorie. Ea statua „o
egalitate în drepturi între comunităŝi, independent de importanŝa lor
numerică”190
. Putea fi viabil un sistem politic în care 7.500.000 de
africani aveau acelaşi număr de reprezentanŝi ca 10.648 de
europeni191
? Inegalitatea flagrantă promovată de reforma
constituŝională a provocat un puternic sentiment de frustrare în
rândul africanilor evoluaŝi. Reacŝia autohtonilor se materializează
în intensificarea procesului de organizare şi de clarificare a
mişcării şi a programului politic naŝional. Forŝa care îşi va asuma
sarcina redobândirii drepturilor ŝării va fi partidul „Tanganyika
African National Union” (T.A.N.U.), fondat la 7 iulie 1954.
T.A.N.U. s-a născut „din întâlnirea a trei tradiŝii”192
: tradiŝia
politică a elitelor din T.A.A. (creată ca organizaŝie culturală),
tradiŝia animatorilor de uniuni tribale (Tanganyika nu s-a
confruntat cu problemele etnice din alte teritorii) şi tradiŝia
rezistenŝei populare (celebra răscoală antigermană maji-maji din
1903-1905, soldată cu 120.000 de victime193
în rândul africanilor).
Programul T.A.N.U. răspundea cerinŝelor populaŝiei africane
indiferent de etnie, pregătire sau statut social. El prevedea:
să pregătească poporul din Tanganyika pentru autoguvernare şi
independenŝă;
să lupte fără odihnă pentru împlinirea acestui scop;
introducerea votului universal;
abandonarea politicii multirasiale;
creşterea nivelului de viaŝă al comunităŝilor africane194
.
Formulările de mai sus reprezintă programul maximal al 190
S. Urfer, La République Unie de Tanzanie, Paris, Berger-Levrault, 1973, p.
11. 191
C. Horrut, Les décolonisations est-africaines, Paris, Pedone, 1971, p. 39; S.
Urfer, op.cit., p. 11. 192
Cf. E. M‟Bokolo, L’Éveil.., p. 120; H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p.
571-572. 193
S. Urfer, op.cit., p. 16. 194
Cf. E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 140-141; M. Cornevin, op.cit., p. 236.
Viorel Cruceanu
170
T.A.N.U. În practica luptei politice el a adoptat o atitudine
moderată ce-şi propunea să pornească de la obŝinera «egalităŝii în
drepturi pentru toŝi» (ca un prim pas al emancipării africanilor),
până la independenŝă (uhuru)195. Linia politică menŝionată s-a
dovedit productivă; ea a fost impusă de liderul partidului, Julius
Nyerere, care, deşi „format la şcoala lui Nkrumah”196
, a ştiut să
evite extremele, dobândind reputaŝia unei înŝelepciuni ce va fi o
constantă a întregii sale cariere.
Julius Nyerere s-a născut în 1922 la Butiama, regiunea
Musoma, în apropierea Lacului Victoria. Făcea parte dintr-o
familie numeroasă (26 copii) condusă de şeful micului trib Zanaki,
Nyerere Barito, „al cărui egalitarism l-a moştenit”197
. Urmează
şcoala la Tabora. În anii 1943-1945 este înscris la Makerere
College în Uganda, devenind învăŝător. După o scurtă activitate
didactică la St. Mary Mission School din Tabora, în perioada 1949-
1952 este student (economie şi istorie) la Universitatea din
Edinburgh, fiind „primul student tanganyikez la o universitate
britanică”198
. La Edinburgh frecventează mediile de stânga şi se
arată preocupat de panafricanism199
. Activitatea intelectuală din
Marea Britanie este încununată cu titlul de doctor în istorie, obŝinut
în 1952, la numai 30 de ani. Reîntors în patrie lucrează ca profesor
la St. Francis School din Pugu, în apropiere de Dar-es-Salaam.
Într-o ŝară ce nu avea „o tradiŝie a elitelor politice”200
, tânărul
Nyerere se impune rapid ca principala figură a mişcării naŝionale,
ce se contura. El se dedică cu entuziasm „promovării intelectuale, 195
E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 177. 196
Ibidem. 197
J. Iliffe, A Modern History of Tanganyika, Cambridge, C.U.P., 1979, p.
508; vezi şi C. Horrut, op.cit., p. 100. 198
Profil, în Lumea, nr. 5, 30 ian. 1964, p. 31; idem, în Lumea, nr. 45, 6 nov.
1975, p. 29; vezi şi Un Africain du siècle: Julius Nyerere, în Jeune Afrique
L’intelligent, no. 2057, du 13 au 19 juin 2000, p. 110-112. 199
J. Iliffe, op.cit., p. 509. 200
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
171
sociale şi politice a compatrioŝilor săi”201
. În 1953, este ales
preşedinte al T.A.A., organizaŝie care se afla în derivă. Inspirându-
se din modelul organizatoric al lui Nkrumah, Nyerere implantează
T.A.A. în teritoriu, accentuându-i dimensiunea politică. La
Conferinŝa T.A.A. din 7 iulie 1954, aceasta se transformă în partid
politic: T.A.N.U. În luna august 1954, o nouă misiune O.N.U.
vizitează Tanganyika, exprimându-şi satisfacŝia pentru apariŝia
primului partid politic. În memoriul înaintat Consiliului de Tutelă,
comisia făcea Angliei „recomandări categorice”202
: Tanganyika să
devină cât mai repede „un stat esenŝialmente african”203
şi nu
multirasial şi să i se acorde independenŝa într-un interval de 20-25
de ani.
La 7 martie 1955, invitat la New York, dr. Nyerere se
adresează Adunării Generale a O.N.U. şi într-un discurs intitulat
Speranţele poporului meu, îşi exprimă adeziunea la
recomandările comisiei organizaŝiei mondiale. Guvernul englez a
adoptat o poziŝie ostilă; de altfel, guvernatorul Twining nu ezita să-
l catalogheze pe Nyerere drept «un agitator periculos»204
. După
vizita la New York, liderul T.A.N.U. renunŝă la catedra de la Pugu,
consacrându-se în exclusivitate luptei naŝionale. Fidel concepŝiilor
umaniste ale generaŝiei sale, el adoptă ca filosofie de acŝiune
principiul non-violenŝei al lui Mahatma Gandhi. Între timp,
numărul aderenŝilor T.A.N.U. se ridica la 150.000 cotizanŝi205
.
Sporirea continuă a audienŝei şi popularităŝii T.A.N.U. îngrijora pe
obtuzul guvernator Twining. Prin urmare, sub protecŝia sa, în
februarie 1956, apare „United Tanganyika Party” (U.T.P.), după
modelul Partidului Conservator britanic şi al cărui scop era
«construirea unei naŝiuni non-rasiale în Tanganyika»206
. Constituirea 201
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 525. 202
C. Horrut, op.cit., p. 95-96. 203
Ibidem. 204
V. Opluštil, op.cit., p. 109; M. Cornevin, op.cit., p. 237. 205
R. Cornevin, Histoire de L’Afrique, vol. 3, Paris, Payot, 1975, p. 394; M.
Cornevin, op.cit., p. 237. 206
J. Iliffe, op.cit., p. 521.
Viorel Cruceanu
172
U.T.P. s-a dovedit neinspirată: „naşterea noului partid nu face decât să
sporească ostilitatea T.A.N.U. faŝă de soluŝia multirasială”207
. La 20
decembrie 1956, J. Nyerere se adresează pentru a doua oară plenului
O.N.U.; el condamnă ostentaŝia britanicilor în apărarea politicii
multirasiale şi solicită anularea privilegiilor europenilor şi
asiaticilor şi acordarea independenŝei în 10 ani. Guvernatorul
reacŝionează negativ la discursul liderului T.A.N.U.: sunt interzise
o serie de întruniri ale partidului, unele secŝii regionale sunt
suspendate iar Nyerere este împiedicat să se deplaseze în teritoriu.
O asemenea atitudine a determinat radicalizarea cererilor T.A.N.U.
La Conferinŝa anuală de la Tabora, din ianuarie 1958, Nyerere cere
madaraka (autonomie) pentru sfârşitul lui 1959, în caz contrar
ameninŝând cu declanşarea „acŝiunii pozitive”. Englezii aveau
experienŝa unor evoluŝii similare, petrecute cu numai câŝiva ani
înainte în Coasta de Aur şi Nigeria. Ei şi-au dat seama că sosise
momentul unor reforme adevărate şi în Africa de Est. Prin urmare,
în iunie 1958, guvernatorul Twining este înlocuit cu Richard
Turnbull „un om cu idei mult mai largi”208
, pe care, J. Iliffe îl
consideră „un Arden-Clarke al Tanganyikăi”209
. Fost guvernator în
Kenya, în timpul răscoalei Mau-Mau, Turnbull cunoştea foarte
bine şi realităŝile din Tanganyika. Nu este deci de mirare că, în
scurt timp, s-a stabilit o benefică „încredere reciprocă”210
între el şi
Nyerere. La întâlnirea celor doi, din 24 iulie 1958, s-a hotărât
modificarea Constituŝiei în sensul alegerii celor 30 de membri ai
Consiliului Legislativ. Consultarea electorală urma să se
desfăşoare pe bază de vot censitar, care, datorită nivelului său (150
lire), era puŝin accesibil africanilor.
Trebuie precizat că, în februarie 1958, s-a produs o sciziune
în rândurile T.A.N.U. Câteva elemente radicale, care acuzau pe
Nyerere de moderaŝie, s-au desprins, sub conducerea lui Zuberi 207
C. Horrut, op.cit., p. 103. 208
S. Urfer, op.cit., p. 18; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 525. 209
J. Iliffe, op.cit., p. 563. 210
H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 576.
Istoria decolonizării Africii
173
Mtemvu şi au pus bazele „Tanganyika African Congress”
(T.A.C.). Evenimentele ulterioare au dovedit că noua forŝă politică
nu a contat în opŝiunile electoratului. Pe baza „amendamentelor
Turnbull” s-au convocat primele alegeri naŝionale, desfăşurate în
două etape: septembrie 1958 şi februarie 1959. Partidul lui Nyerere
a prezentat candidaŝi din toate rasele. Victoria T.A.N.U. a fost
totală: el şi-a adjudecat în întregime cele 30 de locuri disputate.
Nyerere a făcut, la rândul său, dovada popularităŝii de care se
bucura, învingându-şi adversarul direct la Dar-es-Salaam cu 2.628
voturi la 802. Referindu-se la semnificaŝia alegerilor, liderul
T.A.N.U. nu ezita să le considere «cheia independenŝei»211
Tanganyikăi. Rezultatul lor a avut menirea să accelereze procesul
de emancipare al teritoriului212
. Mesajul a fost înŝeles şi de noul
ministru conservator al coloniilor, Ian Macleod, favorabil grăbirii
decolonizării Africii de Est. În acest scop, Tanganyika este vizitată
în mai 1959 de „Comitetul de studiu Rammage”. Comitetul a
hotărât extinderea numărului membrilor Consiliului Legislativ la
71. Repartizarea locurilor se făcea după cum urmează: 50 deschise
tuturor candidaŝilor (prevedere favorabilă africanilor), iar 21
rezervate minorităŝilor – 11 pentru asiatici şi 10 pentru europeni
(se constată desfiinŝarea principiului „parităŝii rasiale”). Votul
censitar era redus la 75 lire dar, participanŝilor la alegeri, li se
impunea: să scrie şi să citească în engleză sau swahili ori să fi
exercitat funcŝii administrative. Cu toate restricŝiile, ponderea
electoratului a crescut de la 40.000 de electori, la 1.400.000213
. Pe
baza noilor reglementări au fost organizate alegeri în august 1960.
Partidul T.A.N.U., care în 1959 avea 1.000.000 de membri (o
persoană din 10, sau un adult din 5)214
, prezenta candidaŝi în toate 211
J. Iliffe, op.cit., p. 562. 212
În ianuarie 1959, la o conferinŝă a guvernatorilor est-africani, sir Turnbull prezenta o
imagine graduală a decolonizării Tanganyikăi: autonomie în anii „63-‟64 şi independenŝă
abia în 1970. 213
E. M‟Bokolo, L’Éveil..., p. 121; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.
771. 214
J. Iliffe, op.cit., p. 567.
Viorel Cruceanu
174
circumscripŝiile. Concurenŝa era foarte slabă: T.A.C. opunea doar
două candidaturi, la care se adăugau şi 9 competitori independenŝi.
Pornind de la această realitate, ziarul Times de la Londra scria în
ediŝia sa din 25 iulie 1960: «Este pentru prima dată în istoria
Commonwealth-ului că o alegere generală este câştigată înainte ca
alegătorii să meargă la urne»215
. Întradevăr, T.A.N.U. a obŝinut o
victorie categorică: 70 din cele 71 de locuri (inclusiv cele 21
mandate rezervate minorităŝilor). Pe bună dreptate s-a scos în relief
faptul că T.A.N.U. a fost „cel mai bun exemplu de eficacitate al
contestării politice în Africa orientală”216
. La 1 septembrie 1960,
Julius Nyerere, supranumit şi „Nkrumah al Africii de Est”217, este
desemnat „ministru principal”. El a format un guvern alcătuit din 7
africani, 4 europeni şi un asiatic. Tanganyika urma să devină prima
ŝară independentă din Africa orientală engleză. În acest context,
Nyerere se impune şi ca un militant panafricanist, dovedindu-se
„un înflăcărat partizan al unităŝii africane”218
. Nyerere visa la
crearea unui stat federal împreună cu vecinii săi anglofoni şi cu
Zanzibarul şi sugera, în iunie 1960, lui I. Macleod, ca regiunea „să
fie eliberată ca o entitate politică unică”219
. El se arăta dispus la o
amânare a independenŝei ŝării sale, dacă realizarea acestui
deziderat o impunea. Nyerere, cu proverbiala lui modestie, nu
manifesta pretenŝii de lider al federaŝiei, apreciind că o asemenea
demnitate i se cuvine kenyanului Jomo Kenyatta. Reticenŝele
oamenilor politici din Uganda şi Kenya au împiedicat realizarea
valoroasei idei de independenŝă în unitate.
În perioada 27-29 martie 1961, oraşul Dar-es-Salaam a găzduit
o Conferinŝă constituŝională la care se decide transformarea
Consiliului Legislativ în Adunare Naŝională. De asemenea, s-a hotărât 215
Cf. C. Horrut, op.cit., p. 152. 216
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, L’Afrique Noire de 1800 à nos jours,
Paris, P.U.F., 1974, p. 233. 217
Cf. Jeune Afrique, no. 1409, 6 jan. 1988, p. 6. 218
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 525. 219
Cf. Lumea, nr. 25, 18 iun. 1964, p. 12.
Istoria decolonizării Africii
175
introducerea votului universal, pentru toŝi cetăŝenii ce au împlinit 21
de ani şi acordarea statutului de autonomie la 1 mai 1961. Sub
conducerea premierului J. Nyerere, Tanganyika devine stat
independent la 9 decembrie 1961. În momentul dobândirii
suveranităŝii, Tanganyika „făcea parte dintre ŝările cele mai sărace ale
Africii”220
: venitul pe cap de locuitor se ridica la numai 20 de lire
tanzaniene anual; speranŝa de viaŝă era mai mică de 30 de ani iar
mortalitatea infantilă – una dintre cele mai ridicate din lume”221
. Din
cei 10.000.000 de locuitori, 96% se îndeletniceau cu agricultura, dar
suprafaŝa cultivată se reducea la doar 10%222. Conştient de dificultăŝile
sarcinii asumate, dr. Nyerere exprima în câteva cuvinte o profesiune
de credinŝă: «conducătorul cu răspundere trebuie să aibă conştiinŝa că
se află exclusiv în slujba poporului»223
. De aceea, deviza vieŝii sale a
fost «Uhuru na Kazi», adică «libertate şi muncă»224.
Tanganyika s-a impus în Africa de Est ca «modelul
decolonizării liniştite»225
, dat fiind faptul că, evoluŝia pe această cale
«s-a produs fără durere, fără zarvă, fără izbucniri de ură, fără ciocniri
între rase»226
. „Proclamaŝia de independenŝă” evoca principiile ce vor
călăuzi noul stat: stricta respectare a Chartei O.N.U., sprijinul pentru
toate mişcările de eliberare naŝională din Africa şi promovarea unităŝii
africane. Comentând o asemenea orientare, dr. Nyerere pornea de la
premisa că „un popor nu poate fi privat la nesfârşit de libertate”227
, iar
regimul colonial era inevitabil supus sfârşitului fiind „incompatibil cu
principiile de egalitate şi libertate umană”228
. Dezvoltând o filosofie
politică proprie, numită „Ujamaa”, bazată pe familia extinsă africană, 220
Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 5, 27 ian. 1972, p. 29. 221
Ibidem. 222
Idem, nr. 48, 20 nov. 1969, p. 28. 223
Ibidem. 224
Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 8, Novara, Instituto Geografico De
Agostini, 2001, p. 457. 225
M. Cornevin, op.cit., p. 345-346. 226
P. Bertaux, op.cit., p. 271. 227
E. Voiculescu, M. Voiculescu, op.cit., p. 21. 228
Ibidem; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 145.
Viorel Cruceanu
176
dezvoltarea rurală, bizuirea pe forŝe proprii şi promovarea spiritului
comunitar, Nyerere, acest om „reprezentativ şi pentru Africa
tradiŝională, dar şi pentru noua Africă”229
, şi-a câştigat reputaŝia de a fi
„teoreticianul cel mai original al deceniului independenŝei”230
.
*
* *
În iunie 1962, dr. J. Nyerere a introdus în Adunare un
amendament privind proclamarea Republicii. Au fost organizate
alegeri prezidenŝiale, în august 1962, câştigate de Julius Nyerere cu
1.123.535 voturi, faŝă de numai 21.279 voturi exprimate pentru
contracandidatul său, Z. Mtemvu. La 9 decembrie 1962 este
proclamată Republica. La 26 aprilie 1964, Tanganyika se uneşte cu
insulele Zanzibar şi Pemba, formând Republica Unită Tanzania.
Dr. Nyerere este reales succesiv în 1965, 1970, 1975 şi 1980. După
celebra „Declaraŝie de la Arusha”, din 1967, a promovat un
„socialism ujamaa”, dar, din nefericire, originala sa linie politică a
eşuat datorită „corupŝiei şi incompetenŝei unei birocraŝii lipsită de
imaginaŝie”231
. La aniversarea a două decenii de la independenŝă,
Nyerere recunoaştea cu amărăciune: «suntem astăzi mai săraci
decât eram în 1962»232
. „Părintele naŝiunii” a renunŝat la
magistratura supremă, caz cvasiizolat la vremea aceea (5
noiembrie 1985). S-a stins din viaŝă la Londra, în urma unei
leucemii, la 14 octombrie 1999233
.
Succesorii lui Nyerere: - Ali Hassan Mwinyi – 5 noiembrie 1985-23 noiembrie1995;
229
C. Horrut, op.cit., p. 100. 230
M. Cornevin, op.cit., p. 344. 231
Jeune Afrique, no. 1409, 6 jan.1988, p. 7. 232
Idem, no. 1145, 15 dec. 1982, p. 40. 233
Vezi omagiul adus lui Nyerere, în The Economist, Oct. 1999, p. 135; idem,
Le Nouvel Afrique-Asie, no. 122, nov. 1999, p. 70; V. Cruceanu, Adieu à
Nyerere, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 123, dec. 1999, p. 6.
Istoria decolonizării Africii
177
- Benjamin M‟Kapa – 23 noiembrie 1995-21 decembrie 2005;
- Jakaya Kikwete – 21 decembrie 2005.
UGANDA
Uganda a devenit protectorat britanic în primăvara lui 1896.
Teritoriul protectoratului avea în componenŝa sa patru regate:
Buganda, Bunyoro, Ankolé şi Toro, la care se adăuga ŝinutul
Busoga (populat de triburi animiste ce nu cunoscuseră structurarea
statală). Dintre aceste formaŝiuni, regatul Buganda se detaşa ca
organizare politico-administrativă. Pe bună dreptate, francezul
Pierre Bertaux sesizează că „administraŝia colonială britanică a fost
favorabil impresionată – poate excesiv – de funcŝionarea
instituŝiilor regatului Buganda”234
. Prin actul colonial din 1900
(„Uganda Agreement”), acceptarea protecŝiei britanice era
recompensată cu o vastă autonomie pentru Buganda (şi în egală
măsură şi pentru celelalte regate, care însă au jucat un rol
periferic). Regele (kabaka) conserva majoritatea privilegiilor
tradiŝionale; la rândul lor, Lukiko (sfatul monarhului) şi miniştrii
regali îşi păstrau vechile atribuŝii. Astfel, Buganda „constituia un
veritabil stat în stat”235
. La fel ca în Africa de Vest, în Uganda,
pământul a rămas aproape integral în posesia africanilor. Faptul a
permis apariŝia unei prospere pături de plantatori de cafea şi
bumbac. Datorită cererii la export a acestor produse (locul I pe
pieŝele Commonwealth-ului), Uganda se va plasa pe locul doi în
Africa, după Coasta de Aur, în privinŝa venitului pe cap de
locuitor. Ea se individualiza şi în estul Africii, necunoscând nici
starea de sărăcie din Tanganyika şi nici problemele generate de 234
P. Bertaux, op.cit., p. 265. 235
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 532; vezi şi Histoire générale..., UNESCO, tome
VIII, p. 159.
Viorel Cruceanu
178
coloniştii albi din Kenya236
. Prin urmare, Uganda era considerată o
„reuşită incontestabilă din punct de vedere economic”237
; ea l-a
încântat şi pe Winston Churchill care nu ezita să o numească
«perla Africii»238
. Prosperitatea invocată era mai pregnantă tot în
Buganda care, deşi avea sub 1/5 din populaŝie, juca „un rol
preponderent şi exagerat în determinarea devenirii politice şi
economice a întregii ŝări”239
. Cu deplin temei, prof. Ki-Zerbo
consideră că regatul bugandez reprezenta „copilul răsfăŝat al
britanicilor”240
.
Multă vreme viaŝa a decurs liniştit aici. Singurul element
semnificativ din perioada interbelică a constat în dotarea Ugandei
cu un Consiliu Legislativ şi un Consiliu Executiv (1919). În
ianuarie 1945, când începe un declin al veniturilor, declin ce se va
accentua în primii ani după război, se produc greve şi revolte la
Kampala, Masaka şi Entebbe. Ele marcau sfârşitul unei epoci în
«ŝara africanilor fericiŝi»241 şi aveau să anunŝe evenimente foarte
dificile. Francezul Robert Cornevin, bun cunoscător al evoluŝiilor
africane, procedează la o inspirată clasificare a etapelor parcurse de
Uganda după cel de-al doilea război mondial. Astfel, prima etapă
acoperă deceniul 1945-1955 şi este dominată de „tradiŝionalismul
ganda contra britanicilor”. A doua etapă, zbuciumată şi complexă,
este caracterizată de „separatismul ganda ostil independenŝei
Ugandei” (1955-1962)242
.
Englezii şi-au dat seama că paternalismul interbelic este
depăşit şi sunt necesare schimbări de structură. Schimbările vizau
Consiliul Legislativ (în decembrie 1945 sunt admişi trei africani: 236
Ibidem. 237
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 252 ; vezi R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 371;
E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 177. 238
Cf. Jeune Afrique, no. 1409, 6 jan. 1988, p. 4. 239
L’Afrique et la seconde guerre mondiale, Paris, UNESCO, 1985, p. 18; M.
Cornevin, op.cit., p. 250. 240
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 531. 241
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 263. 242
Ibidem, p. 252.
Istoria decolonizării Africii
179
katikiro din Buganda, respectiv Bunyoro şi secretarul general al
districtului Busoga) dar şi Lukiko (supus unui proces de
democratizare, în sensul diminuării membrilor numiŝi şi al creşterii
celor aleşi). Reformele iniŝiate de englezi stârnesc suspiciunea
aristocraŝiei ganda. Din acest moment, Buganda preia în Uganda
rolul jucat de Nigeria de Nord în Nigeria243
. O singură persoană a
desfăşurat, încă înainte de război, „o activitate neobosită pentru a
orienta forŝele politice ganda pe calea modernismului”244
: Ignatus
Musazi. În 1946, el fondează primul partid politic, Bataka, ce se
baza pe aristocraŝia ganda dar care cuprindea şi membri ai elitei
moderne: plantatori, mici comercianŝi, artizani. Partidul urmărea,
de o manieră exclusivistă, „o fermă apărare a autonomiei
[Bugandei]”, fapt ce dovedea că „ideologia sa rămânea marcată de
tradiŝionalism şi de un naŝionalism cu tentă şovină ganda”245
. Deşi
nu a ştiut să depăşească barierele etnice, Bataka rămâne cea dintâi
forŝă politică autohtonă ce a conferit „revendicării africane noi
modalităŝi de expresie”246
. După incidentele de la Kampala, din
1949, partidul este interzis. În compensaŝie, un an mai târziu,
englezii au sporit reprezentarea societăŝii civile din Consiliul
Legislativ la 16 locuri: 8 pentru africani, 4 pentru europeni şi 4
pentru asiatici. Oficialităŝile din Buganda s-au arătat nemulŝumite
de cele două locuri oferite, din totalul de 8. Mai mult, regatul nu-şi
trimite reprezentanŝii în Consiliul Legislativ, accentuând
izolaŝionismul său în cadrul protectoratului. În acest context,
englezii au desemnat guvernator pe sir Andrew Cohen, un „tânăr
liberal şi dinamic”247
, care va juca un rol determinant în
desfăşurările ugandeze. Imediat după instalare, noul guvernator
începe complicate negocieri cu kabaka Mutesa al II-lea248
pentru 243
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 532. 244
C. Horrut, op.cit., p. 38. 245
Ibidem, p. 45. 246
Ibidem. 247
H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 580. 248
Edward Frederick Mutesa, născut în 1924; rege de la 22 noiembrie 1939. În
1942 începe studiile la Makerere College după care urmează dreptul la Univ.
Viorel Cruceanu
180
aprofundarea reformelor în Buganda. Punctele de vedere erau
diametral opuse: A. Cohen dorea prezervarea integrităŝii
protectoratului şi organizarea lui pe baze federale în timp ce
kabaka revendica independenŝa Bugandei «într-un interval de timp
scurt şi determinat»249
(fără a avansa totuşi, o dată anume). În
martie 1953, cele două părŝi au ajuns la o fragilă soluŝie de
compromis: Mutesa accepta ca 60 de membri ai Lukiko, din totalul
de 89, să fie aleşi, iar administraŝia colonială renunŝa în favoarea
Bugandei la supervizarea serviciilor locale (educaŝie, sănătate etc.).
Relaŝiile încordate anglo-bugandeze erau acum uşor relaxate. A
intervenit însă, un element ce a alimentat noi animozităŝi. Este
vorba de declaraŝia secretarului colonial, Oliver Lyttelton, din 30
iunie 1953, care, adresându-se Parlamentului, făcea aluzii la o
posibilă federaŝie a coloniilor din Africa de Est250
. Reacŝia
Bugandei nu se lasă aşteptată: regele şi Lukiko protestează
împotriva afirmaŝiilor lui Lyttelton şi reaşează pe rol cererea
independenŝei complete. Se proba astfel că „aristocraŝia din
Buganda apare tot mai mult ca o castă particulară, conservatoare,
ostilă progresului”251
. Fronda Bugandei, care rupsese orice contact
cu autorităŝile britanice, determină o acŝiune energică din partea
guvernatorului Cohen: la 30 noiembrie 1953, kabaka este
suspendat şi deportat la Londra. Exilarea lui Mutesa apare prof. Ki-
Zerbo ca o „eroare”: kabaka este privit ca „un martir, victimă a
Cambridge. În timpul studiilor londoneze îşi face şi serviciul militar ca grenadier
în Garda regală. Revenit în patrie (1949), devine un ferm apărător al
tradiŝionalismului ganda. 249
M. Cornevin, op.cit., p. 206. 250
Ideea era mai veche: ea aparŝine lui W. Churchill care încă din 1922
propunea federalizarea estului african şi chiar extinderea acestui cadru şi la
coloniile din Africa australă (o preluare la scară redusă a planului lui C.
Rhodes). 251
P. Bertaux, op.cit., p. 266; vezi şi J. Middleton (edit), Black Africa. Its
Peoples and Their Cultures Today, London, The Macmillan Company, 1970,
p. 288.
Istoria decolonizării Africii
181
colonialismului”252
britanic. El devine „eroul naŝional în jurul
căruia se realizează unitatea tuturor”253
(celelalte teritorii
ugandeze, deşi neîncrezătoare în kabaka şi Lukiko, s-au solidarizat
cu prinŝul exilat). Pe o poziŝie favorabilă lui Mutesa s-a plasat şi
Ignatus Musazi care, la 6 aprilie 1952, a pus bazele unui nou partid
politic, „Uganda National Congress” (U.N.C.). Dorinŝa lui Musazi
a fost să fondeze un partid cu „vocaŝie naŝională”254, mândrindu-se
cu câteva elemente nordiste atrase, printre care un tânăr ce
promitea, Milton Obote. Din nefericire, cadrele partidului
rămâneau preponderent ganda. Evenimentele din 1953 au impus
U.N.C. un dublu limbaj politic: pe de o parte se declară favorabil
independenŝei Bugandei, pe de altă parte susŝine integritatea
protectoratului cu condiŝia unei autoguvernări transparente şi al
controlului afacerilor economice de către africani255
. Deşi apreciat
de unii istorici drept „campion al naŝionalismului şi al pluralităŝii
multirasiale”256
, totuşi U.N.C. a rămas tributar prejudecăŝilor
ganda, tendinŝă accentuată pe parcursul anilor următori.
În februarie 1954, guvernul englez a desemnat o comisie de
studiu, condusă de prof. Keith Hancock, însărcinată cu elaborarea
unui statut precis al Bugandei. Raportul comisiei, Buganda
Agreement, statua un sistem instituŝional foarte coerent. Astfel,
Buganda era transformată într-o monarhie constituŝională ereditară.
Kabaka poate numi în continuare pe katikiro, dar, miniştrii săi
devin răspunzători în faŝă Lukiko, care nu mai este considerat doar
„consiliul regelui”, ci „parlamentul teritoriului”. De asemenea,
Buganda se angaja să se recunoască provincie a statului unitar
Uganda. Aflat la Londra, departe de pasiunile din regat şi
ameninŝat să-şi piardă tronul, kabaka acceptă termenii din 252
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 533. 253
C. Horrut, op.cit., p. 121. 254
Ibidem, p. 45. 255
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.762; vezi şi E. Sik, op.cit.,
vol.IV, p. 107. 256
E. M‟Bokolo, L’Éveil..., p. 118.
Viorel Cruceanu
182
Buganda Agreement. Prin urmare, Mutesa revine în patrie la 17
octombrie 1955 ca un „mare erou”257
, după un „exil aurit”258
de 23
de luni. Conflictul ce opunea tradiŝionalismul ganda britanicilor
lua sfârşit printr-o înŝelegere amiabilă. Uganda se putea înscrie pe
o traiectorie politică similară celorlalte posesiuni engleze.
Raportul Hancock prevedea oganizarea de alegeri legislative,
în termen de trei ani de la întoarcerea regelui. În aceste condiŝii
febra politică sporeşte. În 1956 s-a creat, cu sprijinul ierarhiei
catolice, „Democratic Party” (D.P.), condus de avocatul Benedicto
Kiwanuka, partid ce reprezenta elita ganda şi urmărea să se extindă
şi în afara regatului. Apariŝia D.P. este percepută ca o sfidare de
aristocraŝia ganda, care decide boicotarea alegerilor. Din acest
moment şi până în 1962, Buganda „va practica o obstrucŝie
sistematică împotriva procesului de eliberare naŝională”259
.
Resurecŝia naŝionalismului ganda a impus amânarea alegerilor; pe
de altă parte ea a determinat şi delimitări politice foarte clare.
Astfel, se dezvoltă şi se amplifică un curent ostil capriciosului
regat, care, la sfârşitul lui 1958 s-a închegat în „Uganda People’s
Union” (U.P.U.). De asemenea, datorită alinierii necondiŝionate a
lui Musazi la poziŝiile ganda, în august 1959 se produce o sciziune
în cadrul U.N.C.: gruparea nordistă se desprinde, sub conducerea
lui Milton Obote. În martie 1960, cele două curente unitariste,
U.P.U. şi gruparea U.N.C.-Obote fuzionează într-un partid
naŝional, „Uganda People’s Congress” (U.P.C.). Noul partid şi-a
asigurat o largă bază socială fiind sprijinit de biserica protestantă,
comercianŝi, plantatori, segmente ale intelligentsiei şi, fapt deloc
neglijabil, o parte a ŝărănimii260
.
Liderul de necontestat al U.P.C. a fost Apollo Milton Obote,
născut la 28 decembrie 1924, în districtul Maruzi din Provincia de
Nord (etnia lango). După ce urmează şcoala de misionari în 257
A.A. Mazrui, op.cit., p.36. 258
P. Bertaux, op.cit., p.267. 259
J. Ki-Zerbo, op.cit., p.532. 260
E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 178.
Istoria decolonizării Africii
183
regiunea natală, se înscrie la Colegiul din Jinja. Este admis la
Universitatea Makerere unde se specializează în agronomie.
Deoarece guvernul englez îi refuză o bursă de studii în metropolă,
în 1950 pleacă în Kenya. Lucrează ca muncitor şi apoi ca
funcŝionar. Participă la acŝiunile K.A.U., formându-se ca om
politic. În 1957 revine în patrie şi se angajează în lupta de
emancipare naŝională261
. Istoricul Ali Mazrui ni-l înfăŝişează pe M.
Obote ca „republican şi anti-monarhist”262
, neîncrezător în
instituŝiile ereditare, mai ales că „tradiŝiile indigene ale etniei sale
erau egalitariste”263
. Preocupat de lectură, Obote s-a lăsat fascinat
de modelele ideale din Republica lui Platon şi Paradisul pierdut
al englezului John Milton264
. De altfel, prof. A. Mazrui îi atribuie o
„viziune miltonică” (republicană) suprapusă „sistemului său de
valori tribale”265
. Acŝionând într-un sistem politic dominat de
confuzie, M. Obote a impus partidului său obiective foarte clare:
formă de guvernământ republicană, organizare statală unitară şi
independenŝă imediată.
Englezii au înŝeles că mişcarea naŝională devenise
ireversibilă. Ei se confruntau cu dilema opŝiunii între sectorul
modern al societăŝii ugandeze şi elementele tradiŝionaliste,
conservatoare, din Buganda, pe care se sprijiniseră în întrega eră
colonială. Prin urmare, pe parcursul anilor 1959 şi 1960 sunt
iniŝiate intense consultări cu toate părŝile. În cele din urmă, englezii
au selectat o soluŝie, privită ca un compromis acceptabil:
transformarea Ugandei într-un stat federal, cu o largă autonomie
pentru teritoriile componente. Formula nu era pe placul Lukiko,
care, în septembrie 1960, solicită recunoaşterea secesiunii
Bugandei. Mai mult, căutând să-i pună pe englezi în faŝa faptului 261
Vezi Profil, în Lumea, nr. 31, 29 iul. 1965, p. 31. 262
A.A. Mazrui, op.cit., p.37. 263
Ibidem. 264
Influenŝa acestuia a fost atânt de profundă, încât şi-a însuşit numele lui, ca
prenume. 265
A.A. Mazrui, op.cit., p. 37.
Viorel Cruceanu
184
împlinit, Lukiko proclamă unilateral independenŝa regatului
bugandez, la 1 ianuarie 1961. Succesorul lui A. Cohen,
guvernatorul Crawford, repudiază procedeul folosit şi îl declară nul
şi neavenit. Determinat să găsească o soluŝie, guvernatorul
organizează alegeri în martie 1960. Buganda îşi exprimă protestul
prin boicotarea scrutinului (din cei 1.000.000 de bugandezi înscrişi
pe listele electorale, nu au participat la vot decât 30.000). Alegerile
au prilejuit un duel D.P. - U.P.C. În Buganda, cei 30.000 de
votanŝi au optat pentru D.P. care obŝine astfel 20 din cele 21 de
locuri rezervate regatului în Adunarea Naŝională. În protectorat,
U.P.C. a obŝinut 488.332 voturi şi 35 de locuri iar D.P. 407.816
voturi şi 23 de mandate. Contabilizate, rezultatele indicau victoria
D.P. cu 43 de locuri, faŝă de 35 ale U.P.C.266
. Conform cu
rezultatul alegerilor, în iulie 1961, B. Kiwanuka devine „ministru
principal ”.
Tot în cursul anului 1961, guvernul englez iniŝiază un nou
studiu constituŝional cunoscut sub numele de „Raportul Munster”
(publicat la 20 iunie 1961). Documentul prevedea răspicat că
Buganda nu putea face secesiune. Locul său era în cadrul unei
republici ugandeze federale ce recunoştea principiul autonomiei
locale pentru regatele componente. Competenŝele referitoare la
apărare, poliŝie, finanŝe şi afaceri externe reveneau guvernului
federal central267
. A urmat Conferinŝa constituŝională de la Londra
din perioada 18 septembrie-9 octombrie 1961, la care au participat
premierul Kiwanuka, liderul opoziŝiei Obote şi monarhii celor
patru regate, inclusiv Mutesa II. Conferinŝa a stabilit un calendar al
etapelor de urmat: autonomie la 1 martie 1962, noi alegeri în
aprilie acelaşi an şi proclamarea independenŝei la 9 octombrie
1962. Oficialităŝile bugandeze se dovedesc, în sfârşit, rezonabile şi
acceptă să se implice în viaŝa politică a ŝării. Mai mult, regele 266
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 274; H. Deschamps (dir.) op.cit., tome II, p.
581; C. Horrut, op.cit., p. 160. 267
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 122; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard,
op.cit., p. 763.
Istoria decolonizării Africii
185
Mutesa şi-a creat un partid propriu, intitulat „Kabaka Yekka”,
adică „Regele este unul singur”. Înaintea alegerilor de la 25 aprilie
1962 s-a produs surpriza: alianŝa U.P.C.-K.Y. Istoricul J. Ki-Zerbo
o consideră drept o alianŝă împotriva naturii, între un partid
„democrat şi panafricanist” (U.P.C.) şi unul „izolaŝionist,
monarhist şi reacŝionar”268
. Ivită din calcule politice, această
„diarhie” se va dovedi extrem de „zbuciumată”269
, alimentând o
gravă criză în primii ani ai independenŝei. Alegerile au dat câştig
de cauză U.P.C. care a obŝinut 37 de locuri. Toate cele 21 mandate
rezervate Bugandei au revenit K.Y. Astfel, coaliŝia U.P.C.-K.Y. şi-
a asigurat o confortabilă majoritate de 58 de locuri, în timp ce,
D.P. a obŝinut doar 22 de locuri270
. La 1 mai 1962 se formează un
nou guvern autonom condus de Milton Obote. Conform
calendarului decis la Londra, la 9 octombrie 1962, Uganda devine
stat independent, urmând Tanganyikăi şi devansând Kenya.
Părerile sunt unanime că, deşi apreciată ca „un model al
colonizării britanice”, Uganda a cunoscut „o decolonizare deosebit
de dificilă”271
. La 9 octombrie 1963, Uganda este proclamată
republică, eveniment marcat de aplicarea unei formule sui-generis:
regele Bugandei, Frederick Mutesa II devine preşedinte al
Republicii.
*
* *
Diarhia U.P.C.-K.Y. era sortită de la început eşecului.
Meritul său rezidă în faptul că, depăşind vechile resentimente, a
contribuit la dobândirea independenŝei Ugandei. Dar, M. Obote şi 268
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 534. 269
E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 178; vezi şi Histoire générale...,
UNESCO, tome VIII, p. 160. 270
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 275; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 123; P.F.
Gonidec, L’Etat..., p. 174. 271
Cf. M. Cornevin, op.cit., p. 249.
Viorel Cruceanu
186
Mutesa II erau două personalităŝi incompatibile. La 24 august
1964, subminată din interior, alianŝa s-a dizolvat. La 22 februarie
1966 premierul Obote, sprijinit de armată, înlătură pe Mutesa, care
se refugiază în Anglia (via Burundi). Este elaborată o nouă
Constituŝie ce impune sistemul unitar (16 aprilie 1966). Trei ani mai
târziu, la 21 noiembrie 1969, Mutesa moare la numai 45 de ani, în
condiŝii neelucidate, la Londra. Tot în 1969, Obote a elaborat „Charta
omului mijlociu”, un program politico-economic cu orientare de
stânga. La 21 ianuarie 1971, aflat în Singapore, preşedintele Obote
este înlăturat printr-un puci militar, condus de un general semi-
analfabet, Idi Amin Dada, care impune un regim dictatorial de tristă
faimă272.
„Căpcăunul” din Kampala a fost alungat la 11 aprilie 1979 şi
la conducerea Ugandei au urmat:
- prof. Yusufu K. Lule – 11 aprilie-20 iunie 1979;
- Godfrey Binaisa – 20 iunie 1979-13 mai 1980;
- Interimat: Comisia militară a U.N.L.F., condusă de un
civil, Paulo Muwanga – 13 mai-15 decembrie 1980;
- Milton Obote – 15 decembrie 1980-27 iulie 1985;
- Gen. Tito Okello – 29 iulie 1985-25 ianuarie 1986;
- Yoweri Museveni – 25 ianuarie 1986 (preşedinte ales de
la 9 mai 1996, reales în 2001 şi 2006)273
.
272
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Trei dictaturi africane, în Dosarele Istoriei,
nr. 11 (63), nov. 2001, p. 53-55; idem, „Căpcăunul” din Kampala: Idi Amin
Dada, în Historia, nr. 88, apr. 2009, p. 57-60. 273
Le Nouvel Afrique-Asie, no. 53, févr. 1994, p. 18; vezi şi Temps Nouveaux,
no. 33, 1990, p. 44; Profil, în Lumea, nr. 30, 26 iul. 1990, p. 31; Uganda – A
Nation Restored, 28 de pagini speciale, în Newsweek, 29 January 1996.
Istoria decolonizării Africii
187
CAZUL PARTICULAR: KENYA
Starea de excepŝie cunoscută de Kenya se datorează prezenŝei
masive a coloniştilor albi. Totul a început în 1902, după
construirea căii ferate Nairobi-Ocean. În 1903 existau doar 596 de
europeni; în 1905 ajunseseră la 954274
. Apoi, numărul lor creşte
constant atingând 9.651 în 1921 pentru ca, în 1948, să ajungă la
29.660275
. Albii s-au aşezat pe celebrele platouri – Highlands,
devenite White Highlands – „frumoase şi fertile”276
, cu o climă
favorabilă. Ei au creat aici vaste plantaŝii de cafea, tutun, zahăr,
bumbac şi cereale. Au defrişat păduri şi ameliorat soluri; au crescut
animale, mai ales oi şi struŝi. Au creat o serie de industrii anexe,
precum cele de cherestea, morărit şi lapte. Prin urmare, „albii se
simŝeau ca la ei acasă într-o ŝară căreia i-au trasformat
fizionomia”277
. Expansiunea coloniştilor albi s-a făcut pe seama
cantonării în rezervaŝii a autohtonilor – kikuyu – de pe platouri.
Numărul kikuyu din rezervaŝii a crescut constant: de la 405.000 în
1902, la 489.000 (1931) şi până la 745.000 în 1948278
.
Paradoxurile ivite din această realitate frapează: densitatea în
rezervaŝii era de 141 locuitori/km2, în timp ce, pe White Highlands,
se înregistrau numai 9 europeni/km2; la fel, un fermier alb
dispunea în medie de 1.384 ha, comparativ cu 1,04 ha pentru un
agricultor african279
. Uzurparea pământului de către colonişti este
oficializată în 1923, când, se interzice prin lege ca autohtonii să
achiziŝioneze terenuri în zonele rezervate europenilor. Intervine şi 274
Histoire générale de l’Afrique, tome VII (L’Afrique sous domination
coloniale. 1880-1935), Paris, Présence Africaine/ UNESCO, 1987, p. 854. 275
C. Horrut, op.cit., p. 32. 276
F. Burke, op.cit., p. 266. 277
P. Bertaux, op.cit., p.268; vezi şi Histoire générale..., UESCO, tome VIII, p.
164. 278
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 711. 279
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 311.
Viorel Cruceanu
188
constrângerea economică: ŝăranii kikuyu, rămaşi fără pământ, sunt
supuşi la o prestaŝie obligatorie de 180 de zile pe an, muncă pe
plantaŝiile albilor. Viaŝa localnicilor devine un calvar. Părăsirea
locului de muncă se pedepsea cu închisoarea. De asemenea, orice
deplasare a lucrătorilor în afara rezervaŝiilor era permisă numai pe
baza unui document special de identitate (kipandi), după modelul
sud-african.
Prima reacŝie africană s-a concretizat prin apariŝia în 1922, a
„Kikuyu Central Association” (K.C.A.), condusă de Harry Thuku,
care cerea drepturi politice pentru africani şi restituirea
pământurilor, pe care ei le considerau furate de către albi. Un
moment ce a înrâurit istoria Kenyei s-a consumat în 1923 când,
Rhodesia de Sud, sub presiunea coloniştilor albi, devine colonie a
Coroanei, cu un larg regim de autonomie. Din acest moment şi
coloniştii din Kenya vor tinde să dobândească un statut identic,
prin crearea unei „White Man Country”. Cererile lor vor deveni
imperative după cel de-al doilea război mondial, impulsionate şi de
creşterea numerică, de la 29.660 în 1948 la 57.700 în 1956280
. În
paralel şi populaŝia kikuyu cunoaşte o adevărată explozie
demografică: o creştere de 1.000.000 de suflete într-o jumătate de
secol (de la 500.000 în 1904, la 1.400.000 în 1953). Faptul
determină o acută «foame de pământ»281
. Mulŝi autohtoni se văd
nevoiŝi să se rupă de mediul lor şi să-şi caute de lucru în oraşe.
Dar, în centrele urbane munca era foarte prost plătită (diferenŝa de
salarii era de 1 la 32). Astfel, în 1946, salariul mediu anual
însemna: 17 lire sterline pentru africani, 209 în cazul asiaticilor şi
552 pentru europeni282
. La nemulŝumirile ŝăranilor kikuyu şi ale
proletarilor se adăugau şi frustrările zecilor de mii de foşti
combatanŝi care nu primiseră recompensele promise. Lumea
africană din Kenya era cuprinsă de un freamăt irezistibil. Faptul nu
a trecut neobservat englezilor. Ei iniŝiază timide reforme: în 1944 280
C. Horrut, op.cit., p. 32. 281
M. Cornevin, op.cit., p. 200. 282
Ibidem, p. 201.
Istoria decolonizării Africii
189
este desemnat în Consiliul Legislativ primul african, în persoana
neobositului luptător Elihud Mathu. În 1945, E. Mathu, împreună
cu un alt veteran al luptei naŝionale, H. Thuku, cărora li s-au
alăturat tineri intelectuali, au pus bazele „Kenya African Student
Union” (K.A.S.U.), o organizaŝie ce a dovedit de la început
„vocaŝie politică”283
. În scurt timp (1946), K.A.S.U se transformă
în primul partid politic al ŝării, „Kenya African Union” (K.A.U.), al
cărui scop declarat era să facă din Kenya „un stat african, condus
de africani”284
. Din debut, partidul a suferit datorită conflictului de
competenŝe dintre întemeitorii săi. Într-un singur an el a cunoscut
doi preşedinŝi: H. Thuku, înlocuit cu James Gichuru, la rândul său
aprig contestat. Situaŝia s-a liniştit odată cu revenirea în patrie la
sfârşitul lui 1946, după 15 ani de absenŝă, a liderului de necontestat
al populaŝiei kikuyu, Jomo Kenyatta. Dar cine era Jomo Kenyatta?
Kamau Wa Ngengi (pe numele său adevărat) s-a născut la 20
octombrie 1891 (dată oficializată ulterior) dar, după unele surse,
posibil în jurul lui 1885285
, în plină ŝară Kikuyu. În copilărie „el a
cunoscut Africa tradiŝională, o civilizaŝie fără edificii şi muzee, dar
cu atât mai adânc sădită în conştiinŝa oamenilor”286
. Şi-a pierdut
părinŝii în primii ani ai secolului, când coloniştii albi au luat în
stăpânire platourile, iar băştinaşii au fost alungaŝi „în ŝinuturi
mlăştinoase, insalubre”287
. Micul Kamau este crescut la şcoli
misionare unde primeşte numele de Johnstone. La vârsta
adolescenŝei, după iniŝierea ca „războinic” kikuyu, îşi ia numele de
Jomo Kenyatta, tradus cel mai adesea prin «lancea de foc a
Kenyei»288
. Noul apelativ se va transforma în scurt timp în renume, 283
C. Horrut, op.cit., p. 47. 284
Ibidem; vezi şi E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 25. 285
Le Kenya, Paris, Les Editions J. A., 1985, p. 30. 286
Vezi Profil, în Lumea, nr. 6, 5 dec. 1963, p. 30. 287
Ibidem. 288
E. M‟Bokolo, L’ Éveil..., p. 98; Ph. Decraene, Le panafricanisme, p. 48; Le
Kenya, p. 30; vezi şi Profil...; mai există o interpretare a provenienŝei numelui:
el ar veni de la o centură cu perle, purtată de Kenyatta, numită „mucibi Wa
Kinyata”, ultimul cuvânt traducându-se prin „frumos” sau „decorativ”.
Viorel Cruceanu
190
devenind „simbol al patriotismului, sinonim al noŝiunii Uhuru,
libertate”289
. În perioada februarie 1929-septembrie 1930 se află la
Londra, oraş în care revine în martie 1931 pentru a studia ştiinŝele
sociale, economia şi antropologia. Remarcat de corpul profesoral,
este promovat asistent la „Institutul Regal de Studii orientale şi
africane”. În 1936, J. Kenyatta îşi ia licenŝa în antropologie
socială. Ca lider al studenŝilor africani în capitala imperiului,
organizează la 30 iunie 1936 «în numele întregii Africi
înlănŝuite»290
, primirea împăratului Etiopiei, Hailé Sélassié I,
alungat de fasciştii italieni. În cei 15 ani petrecuŝi în Europa
vizitează numeroase ŝări, inclusiv U.R.S.S. Probabil că, de la
această călătorie şi-a atras suspiciunea englezilor, deşi el manifesta
o ostilitate nedisimulată faŝă de marxism.
Jomo Kenyatta a participat activ la Congresul panafrican de
la Manchester, din octombrie 1945. Scriitorul sud-african Peter
Abrahams, care l-a cunoscut aici, remarcă amprenta lăsată de anii
petrecuŝi în Occident, caracterizându-l drept „un om foarte
echilibrat şi extrem de rafinat” şi „mai civilizat şi mai
occidentalizat decât noi toŝi”291
. În 1946, Kenyatta revine în patrie
fiind numit director al „Kenya Teachers College”, ce reprezenta
deja „un focar al opoziŝiei la colonialism”292
. Din 1947, Kenyatta
apare în prim-planul vieŝii locale; ales preşedinte al K.A.U., el
cheamă pe toŝi compatrioŝii săi la „ luptă politică ”, cerându-le „să
se abŝină de la folosirea violenŝei”293
. Este elaborat programul
K.A.U., care, situându-se mai presus de divizările etnice,
revendica:
1. «autonomia, exercitată de africani pentru africani, cu
garantarea drepturilor minorităŝilor din Kenya;
2. creşterea imediată a numărului de locuri rezervate africanilor 289
Vezi Profil, în Lumea, nr. 6, 5 dec. 1963, p. 30. 290
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 322; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 81. 291
Le dossier Afrique, p. 219. 292
P. Bertaux, op.cit., p. 270. 293
E. Sik, op.cit.,vol. IV, p. 26.
Istoria decolonizării Africii
191
în Consiliul Legislativ;
3. acordarea de pământ africanilor, în White Highlands;
4. introducerea învăŝământului gratuit şi obligatoriu pentru
africani, similar celui pentru copiii altor rase;
5. suspendarea imediată a kipandi, cu toate reglementările şi
prescrierile umilitoare;
6. ameliorarea condiŝiilor mizerabile de locuit şi salarizare ale
africanilor şi recunoaşterea principiului «la muncă egală, salariu
egal»294
.
Se constată moderaŝia formulărilor din program. În afara
punctului unu, care cerea autonomia, fără a sugera o dată precisă,
toate celelalte revendicări sunt imediate şi scopul lor era să evite
aplicarea modelului „rhodesian” în Kenya. Din nefericire,
autorităŝile coloniale s-au dovedit mai puŝin sensibile la suferinŝele
autohtonilor şi disproporŝionat de preocupate de soarta coloniştilor
albi. Păstrând şi respectând mijloacele căii legale de luptă, K.A.U.
a întocmit repetate memorii adresate guvernului englez, care au
fost respinse, fără a fi consultate. Dacă partidul K.A.U. a reuşit să
prelucreze de o manieră intelectuală setul de revendicări, în
schimb, pentru imensa majoritate a oamenilor simpli kikuyu,
problema se punea foarte concret: lipsa pământului. Englezii au
comis o eroare fundamentală: nu au sesizat, ori au refuzat să ia în
considerare, faptul că kikuyu aveau „un temperament mult mai
individualist”295
, comparativ cu alte etnii. Kenyatta explica astfel
situaŝia în cartea sa Mount Facing Kenya: «Răpind pământurile
kikuyu, europeanul i-a privat nu numai de posibilitatea de a-şi
câştiga existenŝa dar şi de simbolul material care unea familia şi
tribul. Făcând aceasta, el distruge temeiurile sociale, morale şi
economice ale sistemului de viaŝă al africanilor»296
. În oraşe,
situaŝia se păstra la fel de precară, afacerile fiind concentrate în 294
Ibidem. 295
R. Buijtenhuijs, Dedan Kimathi le „maréchal” de la révolte Kenyane des
Mau-Mau, în Les Africains, tome VII, Paris, 1977, p. 136. 296
Cf. C. Wauthier, op.cit., p.37.
Viorel Cruceanu
192
mâinile europenilor şi asiaticilor. Era previzibil că, mai devreme
sau mai târziu, evenimentele vor scăpa de sub control.
Societatea kikuyu începe să se mişte încă din 1948, când apar
primele nemulŝumiri ale foştilor combatanŝi. Apoi, în 1950, se
declanşează rezistenŝa armată cunoscută sub numele de mişcarea „Mau-
Mau”. Ea s-a bucurat de un justificat interes în istoriografie. Mişcarea a
fost considerată fie un „violent protest cetăŝenesc”297
, fie „una dintre
cele mai violente răscoale populare antibritanice de după cel de-al doilea
război mondial”298
. Cei care s-au aplecat cu răbdare asupra
fenomenului, au perceput revolta „Mau-Mau” ca „proba gradului de
frustrare resimŝită în faŝa a mai mult de jumătate de secol de
incomprehensiune”299
. În acest context, istoricul kenyan B.A. Ogot vede
în ea «tentativa disperată, a unui popor disperat, de a schimba sistemul
de injustiŝie economică şi socială»300
. Aderarea la „Mau-Mau”
preconiza un jurământ de fidelitate, prin care fiecare participant se
angaja să lupte pentru unitatea kikuyu, expulzarea albilor, distrugerea
bisericilor creştine, reocuparea cu forŝa a pământurilor şi pentru
păstrarea secretelor mişcării. Jurământul era întărit de practicarea unor
sacrificii rituale301
. Ostilitatea făŝişă faŝă de europeni şi ritualurile magice
au conferit mişcării o tentă „xenofobă de tip messianic”302
. De
menŝionat că organizaŝia a căpătat contur sub imperiul secretului cel
mai strict, şefii rămânând necunoscuŝi aderenŝilor; de aici misterul ce a
învăluit „Mau-Mau”. S-au purtat şi se poartă discuŝii asupra numelui.
Unii îl consideră o simplă onomatopee. Pentru alte surse, el a fost
împrumutat de la denumirea muntelui Mau, aflat la nord de lacul
Naivasha303
, sau, inspirat chiar din practica jurământului care, în limba
kikuyu se exprimă prin cuvântul muma, devenit prin corupere „mau- 297
E. Jefferson-Murphy, op.cit., vol. 2, p. 294. 298
C. Mureşan, Imperiul Britanic, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1967, p. 421. 299
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 753. 300
Cf. H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 583. 301
Este vorba de sacrificii animale, în special capre. 302
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 234. 303
Le Kenya, p. 29.
Istoria decolonizării Africii
193
mau”304
. Problema care frământă şi în prezent pe africanişti este: ce
raporturi au existat între „Mau-Mau” şi K.A.U.? Un răspuns exact nu s-
a putut da. Autorităŝile coloniale au considerat „Mau-Mau” drept o
„organizaŝie subterană a K.A.U.”305
. Totuşi, în februarie 1951, Kenyatta
condamnă public violenŝa şi se delimitează de Mau-Mau. Un alt element
distinct este pus în evidenŝă de faptul că mişcarea a avut propria ei
conducere: Stanley Mathenge, „mareşalul” Dedan Kimathi, un „bun
organizator şi un bun strateg”306
, şi generalul „China” (Waruhiu Itote).
Date fiind legăturile de clan, conducerea K.A.U. nu putea fi străină în
totalitate de acŝiunile „Mau-Mau”. Formaŝi la Makerere College sau în
metropolă, liderii K.A.U. nu au aprobat calea luptei armate; ei au
manifestat însă condescendenŝă faŝă de obiectivele şi metodele „Mau-
Mau”.
Care a fost reacŝia albilor? Coloniştii visau „să facă din
Kenya patria copiilor lor”307
şi chiar la începuturile mişcării au
lansat manifestul «Suntem aici pentru a rămâne». Ei prezentau
mişcarea drept o „maladie mentală colectivă”308
, iar lui D. Kimathi
i-au fabricat o imgine de sălbatic „crud şi sângeros”309
. Din
octombrie 1952, mişcarea capătă accente violente: sunt asasinaŝi
africanii ce colaborau cu administraŝia colonială şi atacate primele
ferme ale albilor. Se estimează că atunci numărul „Mau-Mau” era
cifrat la aproximativ 2.000 de oameni; dar, în anul următor, la
adăpostul pădurilor, numărul lor crescuse la 20.000310
. Deşi actele
de violenŝă au fost limitate, guvernatorul Evelyn Baring, sosit la
post de numai 15 zile, se pripeşte şi introduce la 20 octombrie
1952 starea de urgenŝă. Prima sa grijă s-a dovedit a fi decapitarea
K.A.U. Chiar în noaptea de 19/20 octombrie, Jomo Kenyatta şi alŝi
98 lideri ai partidului sunt arestaŝi. Olandezul R. Buijtenhuijs, care 304
R. Buijtenhuijs, op.cit., p. 142. 305
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 28. 306
R. Buijtenhuijs, op.cit., p. 153. 307
Ibidem, p. 134. 308
Ibidem, p. 135. 309
Ibidem. 310
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 234.
Viorel Cruceanu
194
a studiat îndeaproape mişcarea „Mau-Mau”, consideră că tocmai
această reacŝie a dus la declanşarea „revoltei populare”, care abia
acum „s-a născut cu adevărat”311
. Liderilor K.A.U. li se intentează
un proces de durată (24 noiembrie 1952-8 aprilie 1953) fiind
judecaŝi pentru „crime de drept comun”312
. Procesul nu a reuşit să
dovedească o eventuală coliziune între K.A.U. şi „Mau-Mau”. Cu
toate probele insuficiente, la 8 aprilie 1953, Jomo Kenyatta este
condamnat la 7 ani muncă silnică şi deportat în interior; două luni
mai târziu este interzis şi K.A.U. Astfel, englezii căutau să distrugă
fizic pe Kenyatta, o adevărată „forŝă a naturii”: „statură înaltă, faŝă
sculptată în abanos şi animată de doi ochi mari şi vii, mâini uriaşe,
făcute pentru a sfărâma şi o mare construcŝie”313
. Desigur, acŝiunea
englezilor a reprezentat o eroare pentru că J. Kenyatta era „un om
avid să-şi exprime personalitatea” şi întreaga lui fiinŝă evoca „o
mare seninătate, dublată de o hotărâre de neclintit”314. Arestarea i-a
sporit prestigiul, conferindu-i o aură de „martir”315
. Ca om politic,
Kenyatta a câştigat mult mai mult decât liderii „Mau-Mau”, care
au fost ostracizaŝi, urmăriŝi, vânaŝi, iar atunci când au fost
capturaŝi, executaŝi.
În ciuda măsurilor excepŝionale, mişcarea s-a extins
cuprinzând atât White Highlands, cât şi valea Riftului. În anul
1953, iniŝiativa a fost de pertea „Mau-Mau”. Sub impulsul lui D.
Kimathi, combatanŝii sunt integraŝi în unităŝi înarmate după
modelul armatei britanice (din care făcuse parte, timp de câteva
luni, în 1941). Din 1954, englezii se redresează şi încep o curăŝire
de anvergură. La 24 aprilie 1954 este declanşată operaŝiunea
„Anvil” (Nicovală), în urma căreia sunt arestaŝi, la Nairobi, 35.000
de kikuyu (sub o supraveghere strictă, 28.000 dintre ei iau drumul
taberelor de detenŝie, iar 7.000, returnaŝi în rezervaŝii). Ŝinuturile 311
R. Buijtenhuijs, op.cit., p. 144. 312
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 29. 313
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 527. 314
Ibidem, p. 528. 315
E. Jefferson-Murphy, op.cit., vol. 2, p. 295-296.
Istoria decolonizării Africii
195
kikuyu oferă imaginea unei ŝări în război. Martori oculari declarau:
„ŝara kikuyu începe să semene cu un imens lagăr de concentrare,
întreaga populaŝie fiind reŝinută în sate fortificate înconjurate cu
baricade şi sârmă ghimpată, din care nu se putea ieşi decât o oră pe
zi, sub escortă militară, pentru aprovizionare”316
. Prin măsurile
drastice luate, s-a reuşit desfiinŝarea reŝelelor de sprijin ale „Mau-
Mau” din capitală şi din alte centre. Armele, îmbrăcămintea şi
medicamentele nu mai pornesc spre pădure. În paralel s-au
escaladat şi operaŝiunile militare. De la bazele militare engleze din
Orientul Mijlociu au fost aduse şi folosite tancuri şi bombardiere
grele şi uşoare. Devenise clar că „înfrângerea finală era, de acum
înaite, ineluctabilă”317
. Din vara lui 1954 gherila pierde teren.
Situaŝia nefavorabilă se accentuează în 1955: dacă la începutul
anului se estima că mai existau circa 7.000 de luptători, spre
sfârşitul lui 1955 mai rămăseseră doar 2.000318
. Forŝele „Mau-
Mau” cunosc din mai 1955 şi o acută criză internă, determinată de
sciziunea grupului Mathenge care intră în război deschis cu
oamenii lui D. Kimathi. „Secretul” ce domnea atotputernic începe
să se destrame; combatanŝii sunt infiltraŝi cu kikuyu „convertiŝi”
(ce căzuseră prizonieri fără ştiinŝa colegilor lor) care, în schimbul
vieŝii, acceptă să furnizeze informaŝii britanicilor. Stăpâni şi pe
sistemul informaŝional, englezii îşi vor asigura victoria la sfârşitul
lui 1956. După o urmărire ce a durat 10 luni, principala figură a
mişcării, „mareşalul” Dedan Kimathi, este rănit şi capturat în
octombrie 1956. Procesul, început la 19 noiembrie, s-a desfăşurat
fără surprize: prizonierul a fost condamnat la moarte. Interesul
pentru un exemplu sever, al guvernului conservator prezidat de
Anthony Eden, a anulat speranŝa unei clemenŝe, dorită chiar de
unele cercuri britanice. La 18 februarie 1957, Dedan Kimathi, cel
care declarase că „este de preferat să mori în picioare decât să 316
R. Buijtenhuijs, op.cit., p. 150. 317
Ibidem, p. 152. 318
Ibidem.
Viorel Cruceanu
196
cerşeşti în genunchi”319
, era executat prin spânzurare, în
închisoarea din Nairobi; avea doar 37 de ani.
Bilanŝul tragediei ce a răvăşit Kenya între 1952-1956 este
impresionant: din rândul europenilor au fost ucişi 32 de civili şi 63
de soldaŝi; asiaticii au pierdut 26 de civili şi 12 soldaŝi; africanii au
înregistrat 1.800 de civili ucişi şi 100 de morŝi, foşti angajaŝi în
forŝele de ordine, la care se adaugă cei 11.500 combatanŝi „Mau-
Mau” căzuŝi în lupte320
. Alŝi 90.000 de simpatizanŝi ai mişcării au
fost internaŝi în lagăre. Se apreciază, de asemenea, că războiul a
costat metropola considerabila sumă de 55.000.000 lire sterline.
Consecinŝele mişcării au fost determinante pentru evoluŝia
ulterioară a Kenyei. Sublinierea lor ne permite apelul la concluziile
autorizate ale unor prestigioşi africanişti. Astfel, R. Buijtenhuijs,
pornind de la primul obiectiv al jurământului şi anume „a făuri
unitatea poporului kikuyu pentru a se opune mai bine puterii
coloniale”, constată cu justeŝe că acesta devine „un mijloc în lupta
anticolonialistă”321
. Istoricul olandez sesizează ceea ce, în general,
s-a omis: mişcarea nu şi-a propus făurirea unui stat independent
kikuyu ci a luptat pentru libertatea africană, remarcându-se ca „un
caz de tribalism în serviciul naŝiunii”322
şi conchide că revolta a
salvat Kenya de impunerea unui regim al coloniştilor albi după
model sud-african sau rhodesian. Majoritatea părerilor converg
spre ideea că „Mau-Mau” „a accelerat ritmul decolonizării
Kenyei”323
, deschizând, conform metaforei lui E. M‟Bokolo,
„calea regală a independenŝei”324
. Fără a fi sentimental, specialistul
olandez menŝionat mai sus consideră decolonizarea Kenyei ca pe o 319
Cf. New African, March 2007, No. 460, p. 23. 320
M. Cornevin, op.cit., p. 203; C. Horrut, op.cit., p. 78; G.M. Carter, P.
O‟Meara (edit.), op.cit., p. 101; C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p.
235; M. Meredith, op.cit., p. 86. 321
R. Buijtenhuijs, op.cit., p. 157. 322
Ibidem, p. 158. 323
Ibidem; M. Cornevin, op.cit., p. 200. 324
E. M‟Bokolo, L’Éveil..., p. 108.
Istoria decolonizării Africii
197
„victorie postumă a revoltei Mau-Mau”325
.
Trebuie precizat că, declanşarea insurecŝiei Mau-Mau, fapt
fără precedent în coloniile engleze din Africa, a impus autorităŝilor
coloniale şi căutarea unei soluŝii politice. În acest sens, ministrul
coloniilor Oliver Lyttelton iniŝiază o reformă constituŝională care
avea la bază sistemul „societăŝii multirasiale” a cărui
experimentare începuse în Tanganyika. Prin urmare, în noul
Consiliul Legislativ din 54 de locuri, 26 erau rezervate
funcŝionarilor coloniali, iar 28 reveneau societăŝii civile după
repartizarea: 14 europenilor, 6 asiaticilor, 2 pentru arabi şi doar 6
locuri pentru africani. Disproporŝia se păstra şi în Consiliul
Executiv: 11 europeni, un indian, un arab şi un african. O
asemenea Constituŝie era departe de a fi satisfăcătoare, cu atât mai
mult cu cât ŝara se afla în plin război. Ea apărea deci „insuficientă
africanilor” şi „foarte liberală englezilor”326
. Oficialităŝile
metropolitane credeau că „societatea multirasială” reprezintă o bună
opŝiune, „o cale de mijloc”, sau, cum i s-a mai spus, „un dublu
refuz” între „soluŝia minoritară” şi „soluŝia majoritară”327
.
Realitatea crudă era că, aşa cum a fost concepută, constituŝia
Lyttelton nu marca decât „o formulă destinată să dea o aparenŝă
democratică dominaŝiei minorităŝilor”328
. Reforma politică a fost
completată cu un studiu economic (datorat „Comisiei Mitchell”) ce
recomanda: dezvoltarea proprietăŝii individuale, egalitatea
drepturilor de proprietate pentru toŝi locuitorii (se făcea un act de
dreptate africanilor) şi desfiinŝarea rezervaŝiilor. Dar, „orice
modificare era condiŝionată de reîntoarcerea ordinii”329
.
Seriozitatea promisiunilor s-a văzut pusă la îndoială de ridicola
concesie din 1957: numărul africanilor din Consiliul Legislativ
sporeşte de la 6 la 8. Acum se produce un moment surpriză: cei 8 325
R. Buijtenhuijs, op.cit., p. 158. 326
M. Cornevin, op.cit., p. 203; vezi şi D. Kartun, op.cit., p. 103. 327
C. Horrut, op.cit., p. 51. 328
Ibidem, p. 69. 329
Ibidem, p. 81.
Viorel Cruceanu
198
africani, conştienŝi de sacrificiul de sânge al „Mau-Mau”, refuză
să participe la lucrările legislaturii. Acest boicot marchează eşecul
constituŝiei Lyttelton.
În toamna lui 1957, Kenya este vizitată de noul ministru al
coloniilor, Lennox-Boyd. El elaborează o nouă lege fundamentală
(Constituŝia Lennox-Boyd), intrată în vigoare în 1958, care
instituia paritatea între numărul europenilor şi al africanilor din
Consiliul Legislativ: câte 14 locuri, în timp ce indienii rămâneau la
6, iar arabii la 2. Aparenta democratizare este anulată de o simplă
constatare onestă: 65.000 de europeni aveau aceeaşi reprezentare
cu 5.000.000 de africani. Evenimentele au condamnat-o la a fi
„ultima experienŝă a politicii multirasiale”330
. Noul Consiliu a
devenit o tribună pentru aleşii autohtoni (pe baza unui cens
ridicat), care cer cu insistenŝă majoritate africană. Din ianuarie
1959 ei se retrag de la şedinŝele Consiliului Legislativ şi astfel
„formula multirasială se dovedeşte imposibil de aplicat”331
.
Tot din cursul anului 1959, deşi starea de urgenŝă rămânea în
vigoare, autorităŝile acceptă reluarea vieŝii politice în teritoriu. Prin
urmare, în mai 1959 se formează „Kenya National Party” (K.N.P.),
alcătuit din africani, indieni, arabi şi un european. Partidul, condus
de Masinde Muliro, cerea: restaurarea libertăŝilor democratice,
majoritate africană în legislativ, eliberarea lui Kenyatta şi
independenŝă până cel târziu în 1968. Programul „era prea radical
pentru europeni şi prea moderat pentru marea majoritate a
africanilor”332
. De aceea, mulŝi africani se vor desprinde din K.N.P.
şi sub conducerea a trei lideri, Joseph Kiano (kikuyu), Tom Mboya
şi Oginga Odinga (ambii luo), au format „Kenya Independence
Movement” (K.I.M.). Noul partid afişa revendicări imperative:
respingerea soluŝiei multirasiale, deschiderea White Highlands
tuturor raselor şi independenŝă imediată. În noiembrie 1959, starea
de excepŝie este ridicată şi partidele devin legale. Deşi între K.N.P. şi 330
Ibidem, p. 79. 331
Ibidem, p. 87. 332
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 49.
Istoria decolonizării Africii
199
K.I.M. existau suficiente dezacorduri, totuşi ele vor forma o
delegaŝie comună ce se va deplasa la Conferinŝa constituŝională de la
Londra din ianuarie-februarie 1960. Ministrul coloniilor, care era
acum Ian Macleod, propune o emancipare pe etape: majoritate
africană în Consiliul Legislativ, urmată de majoritate în executiv
(autonomie) şi, în final, independenŝa. Delegaŝii africani au
considerat ofertele britanice ca „minore”333
, dar le-au acceptat.
Reveniŝi la Nairobi, liderii K.N.P. şi K.I.M. poartă tratative, în
martie 1960, pentru unirea într-un singur partid „uhuru” (al
libertăŝii). Astfel s-a născut o autentică forŝă naŝională: „Kenya
African National Union” (K.A.N.U.). Partidul, format din
reprezentanŝi ai celor două mari blocuri etnice, kikuyu şi luo, era
continuatorul declarat al K.A.U. şi implicit al programului naŝional
de emancipare pe cale paşnică. Delegaŝii au ales în unanimitate ca
preşedinte al K.A.N.U. pe Jomo Kenyatta, aflat în detenŝie. În lipsa
acestuia, funcŝiile de conducere au fost repartizate unui triumvirat:
James Gichuru, preşedinte provizoriu, Oginga Odinga,
vicepreşedinte şi foarte tânărul Tom Mboya, secretar general.
Speriaŝi de constituirea alianŝei kikuyu-luo, reprezentanŝii micilor
etnii se vor constitui, în iunie 1960, în „Kenya African Democratic
Union” (K.A.D.U.), partid condus de Roland Ngala, secondat de M.
Muliro şi având ca secretar general pe Daniel Arap Moi. Cele două
partide urmau tactici diferite. În timp ce K.A.N.U. era „ radical şi
centralist”334
, promovând o politică intransigentă în favoarea
independenŝei şi pentru prezervarea unităŝii ŝării, K.A.D.U. era
„moderat şi federalist”335
, scopul său fiind să nu scape ocazia de a
participa la împărŝirea puterii.
Înŝelegerea de la Londra, din februarie 1960, a elaborat un
sistem electorat foarte complicat. Se vota în mai multe tururi de
scrutin pentru repartizarea a 53 de locuri, după cum urmează: 33
locuri pentru africani şi 20 pentru minorităŝi (10 europeni, 8 333
Ibidem, p. 52. 334
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 235. 335
Ibidem.
Viorel Cruceanu
200
asiatici şi 2 arabi). Condiŝiile de vot erau restrictive, afectând în
special pe africani: a citi şi a scrie în limba engleză sau în limba
maternă, a deŝine o slujbă în administraŝie, un venit de cel puŝin 75
de lire sterline şi de a avea 40 de ani împliniŝi. Pe baza acestor
prevederi s-au desfăşurat alegerile din februarie 1961. Atenŝia era
concentrată pe cele 33 de locuri rezervate africanilor. Cum era de
aşteptat, K.A.N.U. s-a impus, obŝinând 67,4% din voturi, dar
primind doar 19 locuri, în timp ce K.A.D.U., favorizat de
decuparea circumscrip-ŝiilor, câştigă 11 locuri, cu numai 16,4% din
sufragii336
. A urmat o prelungită criză guvernamentală, deoarece
liderii K.A.N.U. acŝionau după deviza «No Kenyatta, No
Government». În aceste condiŝii se realizează o coaliŝie între
K.A.D.U. şi partidul albilor liberali, „New Kenya Group”
(N.K.G.), ce obŝinuse toate cele 10 locuri rezervate europenilor.
Intere-sant este faptul că şi K.A.D.U. cerea eliberarea liderului
K.A.N.U. Astfel, Ronald Ngala a acceptat să devină „ministru
principal”, la 18 aprilie 1961, numai după ce englezii i-au promis
punerea în libertate a lui Kenyatta.
Deportat iniŝial la Lodwar (500 de km de Nairobi), Kenyatta
este adus în aprilie 1961 la Maralal (300 de km de capitală) pentru
ca la 14 august să fie mutat la Gatundu, în imediata apropiere. La
21 august 1961, după 7 ani de detenŝie, Kenyatta îşi redobândeşte
deplina libertate. Reapariŝia în public a liderului K.A.N.U.
reprezenta „semnul că independenŝa teritoriului era aproapiată”337
.
Datele problemei s-au schimbat. Anglia trebuia să negocieze acum
cu liderul de necontestat al mişcării naŝionale. În noiembrie 1961,
Kenyatta se deplasează la Londra. El cere o Conferinŝă
constituŝională care să fixeze noi alegeri şi acordarea independenŝei
la 1 februarie 1962. După consultarea celor două partide, Londra
găzduieşte la Lancaster House o îndelungată dezbatere asupra
viitorului Kenyei (14 februarie-7 aprilie 1962). Şi aici s-au 336
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 337; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 63; C. Horrut, op.cit., p.
168. 337
C. Horrut, op.cit., p. 169; Histoire générale..., UNESCO, tome VIII, p. 168.
Istoria decolonizării Africii
201
confruntat două viziuni diferite: programul centralist şi unitar al
K.A.N.U. şi cel federalist al K.A.D.U. Poziŝiile părŝilor kenyene se
dovedeau ireconciliabile. Datorită arbitrajului britanic s-a realizat
un compromis reflectat în «cea mai complicată constituŝie care a
fost vreodată elaborată pentru un teritoriu colonial»338
. Se prevedea
un parlament bicameral alcătuit dintr-o Cameră a Reprezentanŝilor
cu 119 membri, aleasă prin vot universal şi un Senat cu 41
membri, alcătuit din delegaŝi ai celor 6 regiuni în care a fost
împărŝită Kenya (fiecare regiune avea câte o adunare proprie,
aleasă separat de parlamentul central).
Pe baza prevederilor constituŝionale s-au organizat noi alegeri în
perioada 18-28 mai 1963. Consultarea electoratului a prilejuit o
categorică victorie a K.A.N.U. Rezultatele indicau următoarea
configuraŝie: în Camera Reprezentanŝilor, K.A.N.U. obŝinea 66 de
locuri, K.A.D.U. – 31 de mandate, alte 15 revenind partidelor mici şi
independenŝilor (7 locuri au rămas neatribuite). În Senat, K.A.N.U. s-a
impus cu 19 fotolii de senator, urmat de K.A.D.U. cu 16 locuri
(avantajat de alegerea indirectă a senatorilor, de către regiuni) iar alte 3
mandate au revenit independenŝilor (3 locuri au rămas vacante). Şi în
alegerile regionale, K.A.N.U., deşi mai puŝin cunoscut la sate, a ieşit
învingător, totalizând în cele 6 adunări locale, 158 de locuri faŝă de 51
pentru K.A.D.U.339
. Victoria K.A.N.U. era interpretată de Kenyatta „ca
o dovadă că marea majoritate a populaŝiei a respins soluŝia federală”340
.
Pentru profesorul J. Ki-Zerbo, alegerile din mai 1963 au dovedit că
partidul K.A.N.U. era „singurul partid cu adevărat naŝional”341
.
Conform uzanŝelor, la 31 mai 1963 Kenya devine autonomă
iar Mzee („bătrânul”) Jomo Kenyatta prim-ministru, cumulând şi
portofoliile apărării, internelor şi afacerilor externe. În august
1963, Kenyatta cere coloniştilor albi să nu părăsească ŝara şi 338
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 755. 339
C. Horrut, op.cit., p. 172; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 86; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p.
338. 340
C. Horrut, op.cit., p. 173. 341
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 531.
Viorel Cruceanu
202
declară că africanii sunt gata „să uite tot ce i-a separat”342
. Urmând
„o linie democrat-moderată”343
, K.A.N.U. reuşeşte să asigure o
independenŝă liniştită, fapt ce estompa amintirea tragediei din
perioada 1952-1956. Cheia acestei rezolvări a fost personalitatea de
excepŝie a lui Jomo Kenyatta: liderul K.A.N.U., simbolul energiilor vii
ale kikuyu, s-a impus şi ca liantul în jurul căruia s-au regăsit toate
sensibilităŝile mişcării naŝionale. De ziua independenŝei, 12
decembrie 1963, bătrânul luptător este aclamat ca „părinte al
naŝiunii”344
. La ceremoniile de la Nairobi, J. Kenyatta avea să declare:
«aceasta este cea mai măreaŝă zi din istoria Kenyei şi cea mai fericită
zi din viaŝa mea»345
.
*
* *
La 12 decembrie 1964 Kenya a fost proclamată republică iar
Jomo Kenyatta devine primul său preşedinte. Tot în 1964, partidul de
opoziŝie K.A.D.U. cunoaşte un permanent recul. De la 10 noiembrie
1964, când K.A.D.U. se autodizolvă (prin absorbirea cadrelor sale de
către K.A.N.U.), Kenya cunoaşte un regim de partid unic. Datorită
vârstei înaintate a lui Kenyatta, în culise s-a dus o permanentă luptă
pentru succesiune. Ea s-a soldat cu destituirea şi arestarea
vicepreşedintelui Oginga Odinga (exponent al aripii radicale a
K.A.N.U.) şi asasinarea lui Tom Mboya (şeful grupării liberale din
partid). În cele din urmă, Kenyatta a ales ca succesor pe Daniel Arap
Moi, reprezentantul uneia dintre cele mai mici etnii. „Mzee” a părăsit
această lume la 22 august 1978, dar amintirea sa este extrem de vie.
Reperele cronologice post-independenŝă indică o remarcabilă stabilitate:
- Jomo Kenyatta – 12 decembrie 1964-22 august 1978;
- Daniel Arap Moi – 22 august 1978 (reales în 1983, 1988, 342
M. Cornevin, op.cit., p. 340. 343
F. Burke, op.cit., p. 269. 344
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 86; E. M‟Bokolo, L’ Éveil..., p. 96. 345
...the British Empire, p. 484.
Istoria decolonizării Africii
203
1992 şi 1997)-30 decembrie 2002;
- Mwai Kibaki – 30 decembrie 2002 (reales în 2007).
Realizarea alternanŝei la guvenare, în 2002, a permis revalorizarea
istoriei recente a ŝării, în special a perioadei Mau-Mau (1952-1956).
Liderii mişcării au fost reabilitaŝi, în frunte cu Dedan Kimathi, care, la
18 februarie 2007 (când s-au comemorat 50 de ani de la execuŝie), a fost
declarat erou naţional.
SOMALILAND
Deşi somalezii au creat „o cultură cvasiuniformă”346
, voinŝa
implacabilă a istoriei a făcut ca ei să fie supuşi la trei forme de
dominaŝie: franceză, britanică şi italiană. Teritoriul însuşit de
britanici, cunoscut sub numele de Somaliland (declarat protectorat
în iulie 1887), avea o excelentă poziŝie strategică, fiind situat în
vecinătatea sudică a strâmtorii Bab-el-Mandeb. Nici nu se
instalaseră bine reprezentanŝii Coroanei, că şeful unei confrerii
religioase din Ogaden, Mohammed ben Abdullah Hassan
declanşează o amplă răscoală xenofobă, de o vitalitate
impresionantă: ea a început în 1899 şi s-a încheiat în 1920. Ani
buni iniŝiativa a fost de partea insurgenŝilor. Aşa se face că, în
1913, armatele lui ben Abdullah controlau în întregime interiorul
protectoratului. Spre sfârşitul primului război mondial, englezii
contraatacă şi, folosind masiv aviaŝia, au respins pe insurgenŝi.
Mullah-ul răzvrătit se refugiază în Etiopia, sperând să recruteze noi
aderenŝi, dar moare în 1920 în urma unei gripe spaniole. El a lăsat
însă în urma sa „amintirea unui mare patriot şi a unui şef militar
remarcabil”347
. Locul luptătorului islamic este luat în anii interbelici 346
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 642. 347
E. M‟Bokolo, L’Éveil..., p. 78; vezi şi B. Nantet, Quand le Mollah Fou
soulevait la Somalie, în L’Histoire, no. 171, nov. 1993, p. 70-72.
Viorel Cruceanu
204
de „un om politic de avangardă”348
, Hadj Farah Umar. Încă din 1920
el milita pentru ameliorarea condiŝiilor economice ale băştinaşilor,
pentru dezvoltarea educaŝiei şi denunŝa frecvent excesele
administraŝiei coloniale349
. Devenit incomod, Farah Umar a fost exilat
la Aden.
Al doilea război mondial a început în Africa mai devreme,
prin invadarea Etiopiei de către italieni, în octombrie 1935. Aceştia
visau la crearea unui vast imperiu colonial în estul continentului
negru. Nefiind satisfăcuŝi doar cu Etiopia şi Somalia italiană,
oamenii lui Mussolini invadează în 1940 şi Somalilandul. A fost o
mişcare neinspirată pentru că, în 1941, englezii trec la
contraofensivă şi alungă pe italieni din întregul est-african. Dorind
ei înşişi să administreze unitar teritoriile somaleze (inclusiv
Ogadenul, încorporat Etiopiei de Menelik al II-lea), comandanŝii
militari englezi au lansat ideea „Somaliei mari”350
, idee ce va
deveni mai apoi, obsesia liderilor naŝionalişti somalezi.
În anii „50 s-au constituit şi primele formaŝiuni politice. Cea
mai importantă s-a dovedit a fi „Somali National League”
(S.N.L.), care continua tradiŝia culturală şi politică a unei
«organizaŝii pansomali»351
creată încă din 1935. A doua forŝă
politică era reprezentată de „United Somali Party” (U.S.P.), ce
acŝiona ca o secŝie locală a grupării naŝionale din Somalia italiană,
„Liga dei Giovani Somali”, cunoscută mai frecvent cu denumirea
engleză de „Somali Youth League” (S.Y.L.). În 1955, prin unirea
mai multor fragmente politice, s-a născut cel de-al treilea partid
autohton, „National United Front” (N.U.F.). Titulatura deconspira
scopurile formaŝiunilor politice din Somaliland: crearea unei
naŝiuni somaleze unificate. Totuşi, formelor de manifestare politică
le lipsea energia, motiv pentru care s-a putut face afirmaŝia că 348
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 646. 349
Ibidem. 350
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 491. 351
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 646.
Istoria decolonizării Africii
205
naŝionalismul a fost mult mai lent în Somaliland352
.
Puterea metropolitană s-a dovedit la rândul său prea puŝin
preocupată de teritoriu, comparativ chiar cu standardele coloniale
britanice. Astfel, procentul de şcolarizare era de numai 2%, fapt ce
a făcut ca între cele două războaie mondiale, învăŝământul de tip
occidental să fie cvasiinexistent353
. Lipsa de cadre şi lipsa
resurselor naturale s-a răsfrânt şi pe plan politic: Londra a trecut
mult mai târziu la declanşarea mecanismelor de organizare
instituŝională a Somalilandului.
În 1958 teritoriul este dotat cu o Constituŝie ce prevedea
existenŝa unui Consiliu Legislativ, alcătuit din 33 de membri (17
funcŝionari coloniali, 3 deputaŝi numiŝi de guvernator, la care se
adăugau alte 13 locuri supuse votului direct) şi a unui Consiliu
Executiv, alcătuit exclusiv din funcŝionari ai administraŝiei
britanice. Zdrobitoarea majoritate conferită europenilor a
determinat partidele S.N.L. şi S.U.P. să boicoteze alegerile din
mai 1959, primele din Somaliland. A participat totuşi N.U.F. care a
câştigat 7 din cele 13 locuri eligibile. Englezii s-au confruntat pentru
prima oară cu un boicot de o asemenea amploare într-un teritoriu
colonial. Ei erau conştienŝi că legislativul din Somaliland nu
reflecta raportul de forŝe existent în societate. De aceea au decis o
reformă constituŝională radicală, prin care, toate cele 33 de locuri
se alegeau prin vot direct. În această situaŝie, S.N.L. şi S.U.P. au
revenit în arena politică. Înainte de alegerile programate pentru
februarie 1960, cele două partide au constituit un pact electoral.
Platforma program cerea independenŝa imediată şi unificarea într-o
„Somalie Mare”, avându-se în vedere nu doar tandemul
Somaliland-Somalia italiană, ci şi Somalia franceză, Ogadenul şi
NE Kenyei354
.
Alegerile s-au încheiat cu o categorică victorie a S.N.L. cu 352
H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 564. 353
M. Cornevin, op.cit., p. 230; Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p.
647. 354
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 165.
Viorel Cruceanu
206
20 de mandate, urmat de aliatul său, S.U.P. cu 12 locuri şi N.U.F.
cu un singur deputat355
. Conform regulilor constituŝionale s-a
constituit un guvern al coaliŝiei unificării, prezidat de Mohammed
Hadj Ibrahim Egal, secretarul general al S.N.L. În aprilie 1960,
Egal s-a deplasat la Mogadiscio unde, împreună cu omologul său
din Somalia italiană, Abdirashid Ali Shermarke, a pus bazele
unificării celor două teritorii somaleze. Au urmat negocierile de la
Londra din aprilie-mai 1960 prin care guvernul englez şi-a dat
acordul pentru politica unificatoare a Somalilandului.
La 26 iunie 1960 Somalilandul devine stat independent,
urmat la patru zile şi de Somalia italiană. La 1 iulie 1960, cele
două teritorii s-au unificat formând Republica Somalia.
C. DECOLONIZAREA AFRICII AUSTRALE BRITANICE
Procesul de emancipare politică a posesiunilor britanice din
zona australă a continentului s-a desfăşurat mult mai anevoios
decât în Africa de Vest şi Africa de Est. Faptul s-a datorat
prezenŝei consistente a populaŝiei de origine europeană. Acaparând
întreaga economie (industria minieră, agricultura organizată pe
sistemul plantaŝiilor şi comerŝul), albii vor căuta să-şi impună şi
dominaŝia politică, după modelul sud-african, bucurându-se şi de
complicitatea metropolei. Dar, europenii din cele două Rhodesii şi
din Nyassaland nu aveau nici tradiŝia şi nici numărul albilor din
Uniunea Sud-Africană. De aceea au încercat să forŝeze lucrurile
prin crearea federaŝiei Rhodesia-Nyassaland, concepută ca «o linie
Maginot pentru apărarea civilizaŝiei albe»356
. Această creaŝie
artificială a rezistat un deceniu. Apariŝia sa a avut şi un efect mai
puŝin scontat: a catalizat afirmarea spiritului naŝional african în
regiune. Libertatea a fost dobândită cu mari eforturi şi sacrificii. 355
Ibidem; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 561. 356
O. Guitard, Les Rhodésies et le Nyassaland, Paris, P.U.F., 1973, p. 30.
Istoria decolonizării Africii
207
Semnalul l-a dat Malawi în 1964. A urmat independenŝa
progresivă, în tiparele specifice decolonizării britanice, a Zambiei,
Botswanei, Lesotho şi Swaziland. Întârzierea a fost mult mai
pronunŝată în privinŝa Zimbabwe, devenit cazul particular al Africii
australe britanice.
CAZURILE GENERALE: MALAWI
Teritoriul Malawi a fost cunoscut în anii dominaŝiei
coloniale sub numele de Nyassaland357
. Aşezarea sa pe hartă ne
aminteşte de Gambia, dar în poziŝie verticală: „o îngustă fâşie de
pământ, a cărei lăŝime nu depăşeşte decât arareori suta de
kilometri, străjuită de platouri înalte acoperite de păduri [ce]
coboară din extremitatea nordică a lacului Nyassa cale de 840 de
kilometri, până aproape de apele celui de-al patrulea fluviu african
ca mărime – Zambezi”358
. În 1889 Nyassaland a primit vizita lui
Harry Johnson, emisar al faimosului aventurier Cecil Rhodes;
patru ani mai târziu teritoriul devine protectorat britanic. Spre
deosebire de celelalte posesiuni australe ale Angliei, Nyassaland
era sărac în resurse minerale. Economia sa a rămas eminamente
agricolă. Întâietate aveau produsele de export: arahide, bumbac,
tutun şi ceai. În preajma independenŝei, plantaŝiile de ceai
acopereau 11.000 ha, iar cele de tutun 68.000 ha359
. Acestea
aparŝineau în totalitate albilor, aflaŝi în număr de numai 9.400, la o
populaŝie autohtonă de 3.000.000 locuitori. Africanii reprezentau o
numeroasă şi disponibilă forŝă de muncă, pentru plantaŝiile de
acasă sau pentru centrele miniere din cele două Rhodesii, Africa de
Sud şi Congo belgian. Pe bună dreptate s-a spus că Nyassaland „nu 357
Denumire împrumutată de la lacul Nyassa care în limba swahili înseamnă
„apă mare”. 358
Malawi – un nou stat independent, în Lumea, nr. 27, 2 iul. 1964, p. 14. 359
Ibidem, p. 15.
Viorel Cruceanu
208
are altă bogăŝie decât oamenii săi”360
. În preajma marii conflagraŝii
mondiale, jumătate din populaŝia adultă se afla la lucru în ŝările
vecine. Faptul a avut şi un efect pozitiv: „această emigraŝie masivă
din Nyassaland se află la originea unei conştiinŝe naŝionale
precoce”361
. În rândurile sale se va forma un proletariat numeros
dar şi o intelectualitate foarte activă. Însă, avuŝia creată de forŝa de
muncă nyassa era destinată albilor din coloniile vecine. Aşa se face
că, la jumătatea anilor „50, venitul pe cap de locuitor în Nyassaland
era doar de 7 lire sterline, comparativ cu 17 în Tanganyika (cel mai
sărac teritoriu din Africa de Est), 75 în Coasta de Aur sau 115 în
Africa de Sud362
. Prin urmare, aici „s-a născut un violent sentiment
de frustrare generat de distorsiunea dintre caracterul retrograd al
economiei şi o înaintare intelectuală unică în această parte a
Africii”363
. Încă din timpul războiului (1941), unul din intelectualii
de vază din teritoriu, James Sangala, chema pe «toŝi africanii din
Nyassaland la luptă pentru independenŝă şi unitate»364
. Tot sub
impulsul său, un grup de intelectuali nyassa au pus bazele
partidului „Nyassaland African National Congress” (N.A.N.C.), pe
parcursul lunilor mai-octombrie 1944. Importanŝa N.A.N.C. rezidă
în faptul că el a fost primul factor politic naŝional din Africa
centrală şi orientală; pe bună dreptate s-a afirmat că N.A.N.C. „a
arătat calea spre independenŝa Africii engleze de la nord de
Zambezi”365
.
Sangala, deşi a avut vocaŝie de constructor, nu a reuşit să se
impună ca lider al propriei creaŝii. Conducerea partidului a fost
încredinŝată moderaŝilor Levi Mumba (preşedinte) şi Charles Matinga 360
O. Guitard, op.cit., p. 65. 361
R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 374-375; O. Guitard, op.cit., p. 95. 362
R. Oliver, J.D. Fage, op.cit., p. 225. 363
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 233. 364
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 649; O. Guitard, op.cit., p.
98; I. Grenier, Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au XIXe et au
XXe siècle, Paris, A.B.C., 1977, p. 100.
365 R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 375; R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919...,
p. 146.
Istoria decolonizării Africii
209
(vicepreşedinte). Poziŝia acestora, care se limita la a revendica
drepturi sindicale, accesul în număr sporit al localnicilor la
învăŝământul superior şi creşterea reprezentării africane în
Consiliul Legislativ, crea britanicilor iluzia eternizării dominaŝiei
lor. Împreună cu aliaŝii lor naturali din zonă, coloniştii albi,
englezii au reactualizat o idee mai veche şi anume închegarea unei
federaŝii din cele două Rhodesii şi Nyassaland. Astfel, s-a născut un
„monstru geografic” numit Federaŝia Rhodesia-Nyassaland în care
„300.000 de albi” dominau „8 milioane de negri”366
. Scopul
federaŝiei, intrată în funcŝiune în 1953, era „să întârzie sau să
controleze emanciparea africanilor”367
. Prima Adunare federală
cuprindea 35 de deputaŝi, dintre care 26 erau aleşi. Nyassalandului
i s-a rezervat o poziŝie periferică, desemnând doar 4 deputaŝi (faŝă
de 8 în Rhodesia de Nord şi 14 în Rhodesia de Sud). Dar, din
totalul de 26, numai 6 erau africani (câte 2 pentru fiecare teritoriu).
Se poate concluziona că federaŝia nu reprezenta nicidecum
„începutul unei colaborări politice între rase”368
, aşa cum insinua
guvernul englez, ci perpetua practici ce au traumatizat mult timp
regiunea. Totuşi, constituŝia federală lua în considerare diferenŝele
dintre cele trei teritorii şi stipula că: «Rhodesia de Nord şi
Nyassaland rămân sub protecŝia specială a Majestăŝii Sale şi vor
avea guverne separate atunci când popoarele lor o vor dori»369
.
Această prevedere a constituit portiŝa prin care cele două ŝări,
datorită unui naŝionalism militant, vor scăpa de pericolul
instaurării unor guverne ale minorităŝii albe.
Căutând să atenueze amărăciunea provocată populaŝiei
nyassa de federaŝie, guvernul englez procedează la o reformă
constituŝională în teritoriu. Reprezentarea africanilor în Consiliul
Legislativ (existent din 1907) este sporită de la 2 (în 1948) la 5, în
timp ce, în Consiliul Executiv nu era cuprins nici un autohton. 366
Malawi..., p. 15. 367
I. Grenier, op.cit., p. 101. 368
O. Guitard, op.cit., p. 76. 369
I. Grenier, op.cit., p. 102.
Viorel Cruceanu
210
Noua Constituŝie a fost aprecită ca o „reformă microscopică”370
ce
a produs „o mare decepŝie”371
. Doi din cei cinci deputaŝi africani,
Henry Chipembere şi Kanyama Chume, reprezentau aripa tânără a
N.A.N.C.; ei cer vot universal şi autoguvernare, devansând
„direcŝia moderată”372
a partidului, asigurată acum de T.D. Thomas
Banda. Dorind să dea un nou impuls N.A.N.C., cei doi solicită pe
Hastings Banda, considerat drept „cel mai remarcabil dintre toŝi
nyassa”373
, să revină în patrie.
Dr. Hastings Banda a avut o viaŝă extraordinară. S-a născut,
probabil, în 1898 (ulterior, dr. Banda îşi va fixa ca dată de naştere
6 mai 1906, dar coroborarea diferitelor întâmplări din biografia sa
infirmă această alegere), într-o familie de ŝărani din districtul
Kasungu. Învaŝă într-o şcoală de misionari. La 12 ani părăseşte
regiunea natală şi merge 1.600 km pe jos până în Rhodesia de Sud
şi de acolo mai departe în Africa de Sud. Lucrează ca infirmier la
un spital din apropiere de Salisbury, apoi ca interpret (8 ani) într-o
mină din Rand, pe lângă compatrioŝii săi. Munca din timpul zilei
este continuată cu studiul asiduu din cursul nopŝii. Un moment i-a
înrâurit destinul: participă în 1925 la o conferinŝă a profesorului
Kwagyr-Aggrey, din Coasta de Aur, marele apărător al demnităŝii
africanilor. Impresionat de cultura acestuia, tânărul Banda se
decide în 1926 să plece în S.U.A., cu cele numai 50 de lire sterline
acumulate în ani de trudă. După ce-şi desăvârşeşte studiile
secundare la Ohio, în 1928 se înscrie la Universitatea din Chicago
unde studiază istoria, ştiinŝele politice şi filosofia (în care îşi ia
licenŝa în 1931). Urmează apoi medicina la Colegiul de profil din
Nashville (Tennesse) pe care îl absolvă în 1937 „cu titlul de doctor
în medicină”374
. În acelaşi an, H. Banda pleacă în Anglia. Diploma
obŝinută în S.U.A. nu-i folosea, nefiind autentificată în Imperiul 370
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 387. 371
Ibidem. 372
Ibidem, p. 388. 373
W.J. Hanna (edit.), op.cit., p. 413. 374
Vezi Profil, în Lumea, nr. 29, 16 iul. 1964, p. 31.
Istoria decolonizării Africii
211
britanic. Prin urmare, îşi reia studiile în medicină la Edinburgh, pe
care le încheie în 1941375
. Astfel, acest „african înzestrat” devine
„un specialist posedând o formaŝie polivalentă”376
. În anii
războiului practică medicina la Liverpool într-o clinică pentru
marinarii de culoare. După război deschide un cabinet în cartierul
londonez Kilburn unde „se bucură de un renume apreciabil”377
.
Aici face cunoştinŝă cu alte două viitoare personalităŝi politice:
Kwame Nkrumah şi Jomo Kenyatta. Din acest moment H. Banda
este câştigat la cauza eliberării Africii. După participarea activă la
cel de-al V-lea Congres panafrican de la Manchester (1945),
implicarea sa politică parcurge noi etape. În 1949, declanşează în
capitala engleză o vie campanie împotriva planurilor de
federalizare ale coloniştilor albi, sprijiniŝi de metropolă. Doi ani
mai târziu, împreună cu toŝi africanii din Nyassaland şi Rhodesia
de Nord aflaŝi la Londra, redactează un memorandum anti-
federaŝie. În 1953, anul creării federaŝiei, părăseşte Anglia şi se
stabileşte la Accra, „atunci capitală a panafricanismului”378
. Faima
dobândită în Anglia şi apropierea de Nkrumah l-au făcut să fie
privit, în patrie, ca o mare speranŝă. Astfel, la Conferinŝa N.A.N.C.,
din aprilie 1957, aripa tânără a partidului, care-l prezenta cu un
„salvator providenŝial”379
, i-a cerut cu insistenŝă să revină în
Nyassaland. Dând curs chemării, H. Banda se reîntoarce la 6 iulie
1958, după o absenŝă de 42 de ani (uitase limba maternă, locală).
Poziŝia sa este clară: el condamnă «această federaŝie stupidă»380
şi,
incriminând conducerea N.A.N.C., afirmă că «moderaŝii n-au
realizat niciodată nimic»381
. La 1 august 1958, dr. Banda este ales 375
Vezi şi Ph. Decraene, Le panafricanisme, p. 50-51, M. Perham, op.cit., p.
18; M. Cornevin, op.cit., p. 255. 376
V. Zbaratski, Malawi; quand les stéréotypes se brisent, în Asie et Afrique
aujourd’hui, no. 5, sept.-oct. 1990, Moscou, p. 58. 377
Vezi Profil... 378
I. Grenier, op.cit., p. 103. 379
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 538; vezi şi J. Middleton, op.cit., p. 234. 380
...the British Empire, p. 485. 381
Ibidem, vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 88.
Viorel Cruceanu
212
preşedinte al N.A.N.C., iar lozinca partidului devine „kwaca”, care
se traduce prin „zorile”, „aurora”, în sensul de „libertate”. Dar,
renunŝând la demagogie, H. Banda cere negocierea paşnică a
statutului de autodeterminare pentru Nyassaland. Totuşi,
administraŝia colonială manifesta circumspecŝie vis-à-vis de liderul
N.A.N.C. datorită ostilităŝii sale faŝă de federaŝie. Africanistul
francez R. Cornevin apreciază cu justeŝe că „întoarcerea doctorului
Banda marchează începutul ultimei etape a Nyassalandului
colonial”382
. În lunile care au urmat, Banda străbate ŝara neobosit şi
convoacă mitinguri împotriva federaŝiei la care „discursurile sale
în engleză electrizau mulŝimile”383
. Interesant este faptul că, unii
reprezentanŝi ai coloniştilor albi din Rhodesia de Sud, agasaŝi de
campania lui Banda, au emis ipoteza excluderii Nyassalandului din
federaŝie. Majoritatea s-au opus însă; printre aceştia şi fostul
premier Garfield Todd, care declara profetic: «Federaŝia va avea
nevoie de mâna de lucru care există în Nyassaland. Şi dacă
Nyassalandul iese din Federaŝie, atunci africanii din Rhodesia de
Nord vor cere acelaşi lucru»384
.
În decembrie 1958, dr. Banda participă la Conferinŝa de la Accra a
popoarelor coloniale africane, motiv suplimentar de suspiciune pentru
administraŝia engleză. Revenit din Ghana, Banda se decide să dea asaltul
final. Astfel, la 25 ianuarie 1959, este organizat un miting al N.A.N.C. la
care se afirmă că «singurul limbaj pe înŝelesul imperialismului britanic
este lupta extremistă»385
. Formularea «lupta extremistă» sugera
recurgerea la orice mijloace, inclusiv la violenŝă. Apelul a determinat
evenimente grave. Lunile ianuarie şi februarie sunt punctate de repetate
demonstraŝii şi revolte. La 24 februarie poliŝia colonială a deschis focul
asupra mulŝimii în localitatea Chileka unde „colbul uliŝelor a fost stropit
din belşug cu sânge”386
. Efectul a fost total opus: „reuşind să captureze 382
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 223. 383
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 538. 384
Malawi..., p. 15. 385
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 538. 386
Malawi..., p. 15.
Istoria decolonizării Africii
213
un transport de puşti şi revolvere (...) africanii s-au înarmat, răspunzând
gloanŝelor cu gloanŝe”387
. Mai mult, situaŝia se agravează, tulburările
extinzându-se şi în cele două Rhodesii. Depăşit de evenimente,
guvernatorul Armitage introduce la 26 februarie 1959 starea
excepŝională; pentru pacificarea teritoriului sunt aduse tancuri şi avioane
cu reacŝie din Rhodesia de Sud. Partidul N.A.N.C. este interzis, iar 250
dintre cadrele sale, printre care H. Banda, sunt arestate. Incidentele
continuă; un bilanŝ oficial stabilea 50 de victime, inclusiv printre soldaŝi
şi poliŝişti. Abia în aprilie autorităŝile anunŝau că au restaurat „legea şi
ordinea”388
.
Guvernul britanic a instituit „comisia Devlin” pentru a
investiga cauzele revoltei din Nyassaland. Comisia s-a dovedit
imparŝială denunŝând abuzurile autorităŝilor coloniale şi teroarea
poliŝienească la care au fost supuşi autohtonii. Se reliefa înclinaŝia
spre compromis şi dialog a dr. Banda, absolvit de acuzaŝiile de a fi
incitat la provocări. Raportul Devlin a dovedit că lucrurile nu erau
simple în Nyassaland389
. Într-o încercare de normalizare, s-a trecut
la eliberarea progresivă a militanŝilor N.A.N.C. Printre cei puşi în
libertate s-a numărat şi Orton Chirwa care, la 30 septembrie 1959,
pune bazele unui nou partid, „Malawi Congress Party” (M.C.P.),
în locul N.A.N.C., scos în afara legii. În două zile, M.C.P. avea
deja 2.000 de membri; în noiembrie efectivele crescuseră la 15.000
de adepŝi390
. Principalele revendicări vizau: eliberarea lui Banda şi
a colaboratorilor săi, vot universal, majoritate africană în Consiliul
Legislativ şi secesiunea Nyassalandului. În ianuarie 1960, teritoriul
l-a avut ca oaspete pe premierul Harold Macmillan. El este
întâmpinat de manifestanŝi care cer punerea în libertate a lui
Banda. După plecarea premierului conservator britanic, ritmul 387
Ibidem. 388
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 391. 389
Guvernatorul englez nu se grăbea să se implice doar la nivelul
Nyassalandului, fiind în aşteptarea unui alt raport, cel al „comisiei Monckton”,
întocmit pentru întreaga federaŝie. 390
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 391.
Viorel Cruceanu
214
eliberărilor se intensifică. La 1 aprilie 1960, după 13 luni de
detenŝie, îi vine rândul şi lui Banda care preia preşedinŝia M.C.P.
La numai şapte zile, el pleacă la Londra unde explică flexibilului
ministru al coloniilor, Ian Macleod, că «o adevărată autonomie
pentru Nyassaland nu este posibilă în cadrul federaŝiei»391
.
Antifederalismul lui Banda era atenuat de schimbarea atitudinii
sale faŝă de albi. De acum înainte, el avea să declare frecvent: «Nu
urâŝi pe albi. Eu nu sunt contra albilor ci contra sistemului»392
.
În perioada 25 iulie-4 august 1960, s-a desfăşurat la Londra o
primă Conferinŝă constituŝională unde Hastings Banda cere, în
numele M.C.P., introducerea sistemului „un om, un vot”, ieşirea
din Federaŝie şi independenŝa. Englezii sunt parcimonioşi: ei
acceptă majoritatea africană în Consiliul Legislativ (20 de locuri
din 33) şi un sistem electoral bazat pe vot censitar şi pe două
colegii (al albilor şi al negrilor). Banda acceptă la rândul său
proiectul, pe baza căruia, în august 1961, au fost organizate alegeri
legislative. Cele 28 de locuri eligibile erau repartizate după cum
urmează: 20 pentru africani, în colegiul B şi 8 pentru albi, în
colegiul A. Din 110.000 persoane înscrise la vot, 106.000 erau
africani şi 4.000 albi. Rezultatul consultării electorale a marcat o
categorică victorie a M.C.P. care a obŝinut 71.699 voturi (94% din
electoratul prezent la urne) adjudecându-şi toate cele 20 de
mandate din colegiul B, dar şi 2 din colegiul A. Au mai fost
desemnaŝi, un indian sprijinit de M.C.P. şi 5 albi393
. În urma
alegerilor, dr. Banda devine ministru al administraŝiei locale şi al
resurselor naturale, în noul Consiliu Executiv, condus de
guvernatorul englez. Şi în această calitate a rămas un luptător
neînduplecat împotriva federaŝiei394
. 391
Ibidem, p. 392. 392
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 538; Gândirea politică africană..., p. 256. 393
O. Guitard, op.cit., p. 104; E. Sik, op.cit., vol. III, p. 395; M. Cornevin,
op.cit., p. 256; Malawi..., p. 15. 394
Prin „Raportul Monckton” din octombrie 1960, „schimbările fundamentale”
sugerate se reduceau de fapt la schimarea denumirii federaŝiei, care nici nu s-a
mai produs.
Istoria decolonizării Africii
215
În noiembrie 1962 are loc la Londra o nouă Conferinŝă
constituŝională la care guvernul englez admite că teritoriul întrunea
condiŝiile pentru a deveni autonom, fapt ce echivala şi cu o
recunoaştere implicită a dreptului la secesiune. Prin urmare,
autonomia devine realitate la 1 februarie 1963, când Hastings Banda
este numit prim-ministru. Noul statut juridic al Nyassalandului a
însemnat şi sfârşitul „de facto” al Federaŝiei. Sensibil la «vântul de
schimbare» din Africa, guvernul englez acceptă dizolvarea „de
jure” a construcŝiei federale, la 31 decembrie 1963. Odată depăşit
şi acest ultim obstacol, Nyassalandul îşi proclamă independenŝa la
6 iulie 1964, ca o monarhie constituŝională, în care regina Angliei,
recunoscută ca şef al statului, era reprezentată de un guvernator
general. Pentru a rupe cu amintirea trecutului colonial, primul
ministru Banda a decis schimbarea denumirii ŝării în Malawi, de la
numele regatului Maravi, creat în vechime de autohtoni, în
regiunea lacului Nyassa395
. La 6 iulie 1966, Malawi este
proclamată republică sub preşedenŝia dr. Hastings K. Banda.
*
* *
Eroul independenŝei Republicii Malawi a condus de o manieră
despotică timp de 30 de ani, perioadă în care ŝara cunoaşte o sărăcie
lucie. Principiile pentru care poporul l-a ales în magistratura supremă au
fost repede abandonate. El a avut o asemenea evoluŝie încât „s-a arătat
adesea mai britanic decât britanicii”396
! S-a izolat de mediul său natural:
celelalte state africane (în 30 de ani de existenŝă a O.U.A., nu a participat
la nici o întâlnire la nivel de şef de stat). Singurii săi aliaŝi au fost Marea
Britanie şi regimul rasist sud-african (Banda a fost unicul şef de stat
african ce a vizitat Pretoria sub regim de apartheid). Toŝi foştii camarazi
de luptă s-au exilat ori au murit în condiŝii neelucidate (ultimul a fost
Orton Chirwa, în 1992, care a orbit în grele condiŝii de detenŝie). La 6 395
Cf. J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 538. 396
Cf. Lumea, nr. 4, 16 ian. 1969, p. 5.
Viorel Cruceanu
216
iulie 1971, H. Banda s-a înzorzonat cu titlul de „preşedinte pe viaŝă”. În
1992, supus valului de democratizare ce a cuprins Africa, preşedintele
Banda convoacă un referendum la care populaŝia optează în proporŝie de
63% pentru pluralism. După ce în toamna lui 1993 supravieŝuieşte unei
operaŝii pe creier, efectuată în R.S.A., „cel mai bătrân şef de stat din
lume” (96 de ani)397
„îndrăzneşte să se prezinte pentru un nou
mandat”398
, la alegerile din 17 mai 1994. Iluziile i-au fost spulberate de
electorat, mai ales că, „bilanŝul regimului său este cu siguranŝă mai rău
decât cel al colonizatorilor”399
. Banda a încetat din viaŝă la 25 noiembrie
1997, într-o clinică sud-africană. Succesorii săi:
- Bakili Muluzi – 21 mai 1994-24 mai 2004;
- Bingu wa Mutharika – 24 mai 2004 (reales în 2009).
ZAMBIA
Este numele modern al fostei posesiuni britanice Rhodesia
de Nord. Ea a fost răscumpărată de guvernul englez de la „British
South Africa Company” şi transformată la 1 aprilie 1924 în
protectorat. Multă vreme, Rhodesia de Nord a fost cunoscută doar
datorită cascadei ce poartă numele reginei Victoria400
. Prin urmare,
între teritoriile din Africa australă era considerată drept
«cenuşăreasa»401
regiunii. Până în 1928, când s-a produs minunea:
descoperirea bogatelor zăcăminte de cupru în regiunea 397
Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, Paris, no. 57, juin 1994, p. 39. 398
Ibidem. 399
Ibidem; vezi şi V. Cruceanu, Grandeur et décadence, în Le Nouvel Afrique
Asie, no. 58-59, juillet-août 1994, p. 5; vezi amănunte şi în M. Meredith, op.cit.,
p. 164-165. 400
Considerată „cea mai mare şi cea mai frumoasă de pe întreg globul” (Cf. C.O.
Gheruci, C.T. Nedelcu, Republica Zambia, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi
Enciclopedică, 1982, p. 17). Apele fluviului Zambezi au o cădere de 122 m, pe o
lăŝime de 1.800 m, prăbuşind peste 4.500 t/s apă. 401
R.Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 167.
Istoria decolonizării Africii
217
septentrională (devenită „Copperbelt”). Viaŝa patriarhală a
protectoratului este adânc bulversată. Africanii migrează masiv în
zona minieră, vânzându-şi forŝa de muncă. Astfel, dacă în 1924
existau numai 1.300 salariaŝi africani, în 1928 numărul lor a sporit
la 16.000, iar în 1930 s-a ajuns la 30.000402
. În 1925, un miner
african primea 10 şilingi pentru munca de suprafaŝă şi 15 şilingi în
subteran. Din 1930, acest salariu derizoriu se dublează403
. Aici, se
vor forma un proletariat şi o intelectualitate, în rândul cărora
însămânŝează idei naŝionaliste, de aşa măsură încât Copperbelt
devine „centrul rezistenŝei politice africane”404
. Descoperirea
cuprului, care a transformat teritoriul în „zâna bună”405
a regiunii,
a avut şi o altă consecinŝă: sporirea fluxului de colonişti albi. Dacă
în 1921 aceştia erau doar de 3.634 la 1.000.000 de autohtoni,
numărul lor creşte constant: 13.846 albi la 1.330.000 de africani în
1931, 37.221 albi la 1.890.000 negri în 1951, respectiv 74.000
colonişti la 2.400.000 localnici în 1961406
. Deşi prezenŝa albilor nu
a atins cotele din Rhodesia de Sud, totuşi, ea a fost suficientă
pentru a crea grave probleme politice. Se produce în scurt timp, ca
şi în Nyassaland, o ruptură între băştinaşi, care militau pentru
emanciparea naŝională şi coloniştii albi, ce doreau o federaŝie
australă dominată de ei.
Prima organizaŝie politică locală s-a născut în 1946 prin
fuziunea „societăŝilor de prevedere”. Doi ani mai târziu, ea se
constituie în partid politic: „Northern Rhodesia African National
Congress” (N.R.A.N.C.), sub conducerea lui Godwin Lewanika,
fiul regelui barotsé. În acelaşi an, 1948, sunt numiŝi în Consiliul
Legislativ şi primii doi africani, selectaŝi din rândurile aristocraŝiei
tribale. În iulie 1951, conducerea N.R.A.N.C. este preluată de 402
C.O. Gheruci, C.T. Nedelcu, op.cit., p. 96. 403
Ibidem. 404
R.Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 174. 405
Ibidem. 406
O. Guitard, op.cit., p. 59.
Viorel Cruceanu
218
Harry Nkumbula407
, mai popular şi mult mai cult decât
predecesorul său. Din 1952, partidul începe o viguroasă campanie
împotriva federaŝiei. Campaniei i se alătură şi 120 de şefi
tradiŝionali care dau girul lor unei petiŝii adresate reginei Elisabeta
a II-a. În 1953, debutează în mişcarea naŝională dr. Kenneth
Kaunda, ales în luna august secretar general al N.R.A.N.C. Saltul
calitativ este evident, partidul devenind mult mai dinamic şi cu o
audienŝă crescândă la mase.
Kaunda s-a născut la 28 aprilie 1924, la Lubwa (nord), într-o
familie de intelectuali: tatăl, David Kaunda, era preot protestant,
predând în şcoli misionare, iar mama, una dintre primele
institutoare din Rhodesia de Nord408
. Asemenea părinŝilor săi se
dedică unei cariere didactice. La 18 ani devine institutor la şcoala
din Munali. Îşi continuă studiile prin corespondenŝă. Timpul liber
este consacrat studiului: se apleacă îndeosebi asupra concepŝiilor
umaniste ale lui Mahatma Gandhi şi Abraham Lincoln. În 1948
aderă la N.R.A.N.C., a cărui secŝie din Lubwa o fondează, doi ani
mai târziu. Treptat, „acest om neobişnuit de înalt, cu trăsături
puternic conturate, a cărui întreagă înfăŝişare este dominată de un
zâmbet nelipsit”409
devine cunoscut pretutindeni în ŝară; mai mult,
compatrioŝii săi i-au conferit cu afectivitate apelativul «Leul din
Zambezi»410
.
În noiembrie 1953, Kaunda suferă o primă arestare,
împreună cu Nkumbula, pentru scoaterea unei ediŝii de ziar fără
autorizaŝie. Eliberaŝi, cei doi sunt din nou reŝinuŝi pentru două luni,
la începutul lui 1955, sub pretextul posesiei de literatură
subversivă. Arestările au survenit pe fondul unei situaŝii încordate
datorate boicotării de către africani a magazinelor ce practicau 407
Născut în 1916. Studii de pedagogie la Makerere College (Uganda), apoi de
economie la London School. Revenit în ŝară, în 1950, se impune în fruntea elitei
culte locale. S-a remarcat prin atitudinea ostilă vis à vis de Federaŝie. 408
N. Rechetniak, Un leader: Kenneth David Kaunda, în Temps Nouveaux,
no. 21, mai 1988, Moscou, p. 16. 409
Vezi Profil, în Lumea, nr. 45, 5 nov. 1964, p. 31. 410
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
219
discriminarea rasială (operaŝiune desfăşurată cu intermitenŝe din
1953). În mai 1957, liderii N.R.A.N.C. se deplasează la Londra, la
invitaŝia Partidului Conservator, aflat la guvernare. Nkumbula şi
Kaunda au exprimat dezideratul înfăptuirii de reforme
constituŝionale şi al apărării drepturilor africanilor. Ignorarea
acestor cerinŝe a determinat reluarea boicotului, în special în
regiunile miniere. Pe fondul noilor acŝiuni revendicative, se produc
delimitări şi de o parte şi de alta.
Astfel, la începutul lui 1958, liderii N.R.A.N.C. au schiŝat un
program ce poate fi apreciat ca moderat. Ei cereu: acordarea
votului universal pe principiul „un om, un vot” şi egala
reprezentare a africanilor cu non-africanii în Consiliul Legislativ.
La rândul lor, la 28 martie 1958, autorităŝile coloniale publică
proiectul noii Constituŝii ce prevedea doar 8 africani aleşi,
comparativ cu 16 europeni (14 aleşi şi 2 numiŝi), cărora li se
alăturau şi 6 funcŝionari ai administraŝiei britanice din teritoriu411
(se mai accepta ca doi africani să fie cooptaŝi în Consiliul
Executiv). Atitudinea faŝă de noua reformă avea să provoace o
ruptură în rândurile N.R.A.N.C. Preşedintele partidului H.
Nkumbula se plasează pe o poziŝie favorabilă Constituŝiei; în
schimb, secretarul general Kaunda cere boicotarea ei deoarece nu
era conformă cu doleanŝele partidului. Urmarea este că, K.D.
Kaunda şi adepŝii săi se retrag din N.R.A.N.C. şi formează un nou
partid, „Zambia African National Congress” (Z.A.N.C.). În
decembrie 1958, Kaunda participă la Conferinŝa popoarelor
coloniale de la Accra. Impresionat de personalitatea lui Nkrumah,
ce conducea de un an şi jumătate prima ŝară liberă din Africa
Neagră, Kaunda revine şi solicită «autonomie imediată»412
. Însă,
liderul Z.A.N.C. se raporta cu realism la situaŝia colonială şi rasială
complexă din ŝara sa. De aceea el a rămas un adept convins al ideii
că arma cea mai eficientă de contestare o reprezintă non- 411
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 347-348. 412
Ibidem, p. 350.
Viorel Cruceanu
220
violenŝa413
.
Evenimentele se vor precipita şi în Rhodesia de Nord odată
cu extinderea revoltei izbucnite în februarie-martie 1959 în
Nyassaland. Deşi Kaunda a îndemnat populaŝia să se abŝină de la
violenŝă, totuşi guvernatorul Arthur Benson a reacŝionat emoŝional:
la 11 martie, Z.A.N.C. este interzis iar Kaunda arestat şi deportat
în interior. În replică, H. Nkumbula este cooptat în Consiliul
Legislativ. Situaŝia a fost stăpânită în Rhodesia de Nord, dat fiind
faptul că albii luaseră din timp măsuri de prevedere: bugetul
crescuse de la 1.500.000 lire în 1955, la 3.500.000 lire, numărul
poliŝiştilor de la 3.200 la 5.600 iar numărul lagărelor de detenŝie
sporise la 28414
.
La 24 octombrie 1959, un membru al Consiliului Legislativ,
fost cadru al N.R.A.N.C., Mainza Chona, cu studii în drept la
Londra, formează un nou partid politic: „United National
Independence Party” (U.N.I.P.), menit să suplinească lipsa
Z.A.N.C. De la început, M. Chona a recunoscut ca lider al
partidului pe K. Kaunda, care din captivitate a ales ca emblemă
sapa, ce simboliza «munca tenace şi răbdătoare pe care poporul
Zambiei trebuie s-o depună pentru a clădi viaŝa fericită pe care şi-o
doreşte»415
. Titulatura deconspira scopurile U.N.I.P.: independenŝa
şi unitatea.
La 8 ianuarie 1960, dr. Kaunda este eliberat preluând imediat
conducerea U.N.I.P. La sfârşitul aceleaşi luni, Rhodesia de Nord
l-a avut ca oaspete pe premierul conservator britanic Harold
Macmillan. Înaltul oaspete englez profită de ocazie şi îl întâlneşte
pe Kaunda, care reafirmă dorinŝa sa de dizolvare a Federaŝiei.
Aflaŝi la mare distanŝă de evenimente, premierul şi guvernul
britanic mai credeau încă, în 1960, că federaŝia poate fi salvată.
Inabilitatea metropolei a avut efecte nefaste în teritoriu, unde, în
mod repetat, în cursul anului 1960, s-au produs grave incidente 413
A.A. Mazrui, op.cit., p. 116; vezi şi N. Rechetniak, op.cit., p.15-17. 414
M. Cornevin, op.cit., p. 257. 415
Vezi Profil...
Istoria decolonizării Africii
221
între africani şi coloniştii albi. Amploarea incidentelor a scos
guvernul englez din inerŝie. Se convoacă o Conferinŝă
constituŝională la Londra în problema existenŝei Federaŝiei. Cei trei
lideri naŝionalişti africani, H. Banda (Nyassaland), K. Kaunda
(Rhodesia de Nord) şi J. Nkomo (Rhodesia de Sud) au solicitat cu
fermitate dizolvarea Federaŝiei. Datorită lipsei de convergenŝă,
lucrările Conferinŝei s-au suspendat. În octombrie 1960 a fost
publicat aşteptatul „Raport Monckton”; deşi favorabil federaŝiei,
documentul evidenŝia necesitatea de „schimbări fundamentale”
precum, un rapid transfer al puterii şi legalizarea dreptului la
secesiune416
. Noile premise au permis reluarea Conferinŝei
constituŝionale în februarie 1961. Probând lipsă de voinŝă politică,
guvernul englez a cedat presiunilor premierului federal Roy
Welensky (prim-ministru din 1956, dar stabilit în Rhodesia de
Nord) ce argumenta că puterea nu poate fi predată „elementelor
iresponsabile”. Eşecul este total. Kaunda nu-şi ascundea
amărăciunea când declara că «guvernul britanic ne-a înşelat»417
şi
caracteriza întâlnirea drept o «comedie politică»418
. Starea de spirit
a devenit încordată. Un ministru alb din federaŝie, întrebat dacă
întrevede o eventuală majoritate africană în legislativ, a răspuns
laconic: «posibilă, dar nu şi probabilă»419
. În aceste condiŝii, în
iulie 1961, Kaunda cheamă la „rezistenŝă pasivă” împotriva
guvernului federal. La 19 august, în faŝa a 20 de ziarişti, Kaunda îşi
arde cartea de identitate, dând semnalul campaniei de nesupunere
civilă. Regiunea de NE este cuprinsă de dezordini. La 22 august,
U.N.I.P. este interzis. În septembrie s-a produs chiar o spontană
rezistenŝă armată; s-au înregistrat, după spusele lui Kaunda, sute de
morŝi şi s-au făcut masive arestări. Liderul U.N.I.P. pleacă într-un
turneu de explicare în Tanganyika, Kenya, Anglia şi India. În
absenŝa sa, spiritele s-au liniştit. De data aceasta, guvernul 416
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 652. 417
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 355. 418
Ibidem, p. 354. 419
Ibidem, p. 360.
Viorel Cruceanu
222
conservator renunŝă la expectativă şi, în februarie 1962, este
publicat un nou proiect de Constituŝie. Se prevedea lărgirea
Consiliului Legislativ din Rhodesia de Nord la 45 de membri, aleşi
în 3 colegii. Complicatul sistem făcea următoarea distribuire:
primul colegiu era rezervat populaŝiei albe, în număr de 70.000 şi
care desemna 15 deputaŝi; colegiul al II-lea cuprindea tot 15
deputaŝi dar pentru 2.500.000 de africani; colegiul al III-lea purta
titulatura de „colegiul naŝional” şi avea repartizate celelalte 15
locuri, la care puteau aspira toate rasele: europenii, africanii,
metişii (1 loc) şi asiaticii (1 loc)420
. Liderul albilor, R. Welensky, s-
a opus cu vehemenŝă proiectului. Şi Kaunda manifesta îndoieli,
temându-se că sunt „manevre ipocrite”421
. Totuşi, parlamentul
britanic, divizat în ce priveşte atitudinea faŝă de reforma
constituŝională, a votat în cele din urmă pentru proiect cu o slabă
majoritate. Noua Constituŝie a intrat în vigoare în septembrie 1962.
Pe baza noului cadru juridic, au fost organizate alegeri legislative
la 30 octombrie 1962. Pe primul loc s-a plasat „United Federal
Party” (U.F.P.), al lui R. Welensky, cu toate cele 15 locuri
repurtate în Colegiul I. Pe locul al doilea s-a situat U.N.I.P., cu 14
locuri, urmat de N.R.A.N.C. cu 7 mandate (9 mandate nu au fost
repartizate, din felurite motive). Alegerile au dovedit anacronismul
sistemului electoral pe colegii: cu numai 1/5 din întreg electoratul,
Welensky a primit 15 locuri parlamentare, în timp ce U.N.I.P., cu
2/3 din sufragii, a obŝinut doar 14 reprezentanŝi422
. Calculele
federaliştilor albi au fost dejucate de alianŝa U.N.I.P.-N.R.A.N.C.
care a permis realizarea unei majorităŝi africane. Dar, în Consiliul
Executiv format de guvernator, se prezerva preponderenŝa albilor cu 6
portofolii, faŝă de 4 miniştri africani (K. Kaunda, S. Kapwepwe, R.
Kamanga şi H. Nkumbula). Scurt timp după instalare, miniştrii
africani au iniŝiat o moŝiune privind ieşirea ŝării din Federaŝie. 420
Cf. O. Guitard, op.cit., p. 107. 421
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 364. 422
Ibidem, p. 365; M. Cornevin, op.cit., p. 258; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 540;
C.O. Gheruci, C.T. Nedelcu, op.cit., p. 62.
Istoria decolonizării Africii
223
Înaintată Consiliului Legislativ, moŝiunea a fost votată la 13
februarie 1963, cu 21 de voturi pentru şi 14 împotrivă. În martie
1963, la Londra se desfăşoară o nouă Conferinŝă constituŝională ce
recunoaşte Rhodesiei de Nord dreptul la secesiune. Datorită
avântului mişcării naŝionale din Nyassaland şi votului din Consiliul
Legislativ de la Lusaka, autorităŝile engleze s-au împăcat cu gândul
dizolvării federaŝiei, act ce s-a produs la 31 decembrie 1963. Tot la
Londra, s-a decis şi amendarea Constituŝiei: transformarea
Consiliului Legislativ în Adunare Legislativă şi introducerea
votului universal. Noua lege fundamentală rezultată din aceste
modificări a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1964. După numai trei
săptămâni, la 20-21 ianuarie 1964, sunt organizate noi alegeri
legislative. Acum beneficiau de drepturi electorale peste 1.000.000 de
africani, de 10 ori mai mult ca în 1962 şi de 140 de ori decât în
1959423
. Votul a reflectat adevăratul raport de forŝe din ŝară. Pe primul
loc s-a situat U.N.I.P. care, cu 55 de mandate, şi-a adjudecat o
confortabilă majoritate. În poziŝia a doua a acces N.R.A.N.C. cu 10
locuri. Partidului alb al federaliştilor intransigenŝi (R. Welensky) i-au
revenit 10 reprezentanŝi424
. În urma rezultatului scrutinului, dr.
Kaunda este numit prim-ministru la 22 ianuarie 1964; a doua zi el
formează un guvern monocolor, alcătuit din 13 membri.
Independenŝa, la fel ca în Africa de Vest şi apoi Africa de Est, se
dovedea ireversibilă şi pentru Africa Australă britanică. La 24
octombrie 1964, Rhodesia de Nord îşi proclamă neatârnarea şi,
rupând cu tradiŝia unui „intermezzo” monarhic, se declară direct
republică. Pentru a şterge amintirea trecutului colonial, Kaunda a
ales ŝării denumirea de Zambia, adică „ŝara fluviului Zambezi”425
.
*
* *
423
M. Cornevin, op.cit., p. 259. 424
Ibidem; E. Sik, op.cit., vol. III, p. 369; O. Guitard, op.cit., p. 112. 425
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 541.
Viorel Cruceanu
224
„Părintele independenŝei” a deŝinut magistratura supremă
până la 30 octombrie 1991, după care, prin alegeri libere, i-au
urmat:
- Frederick Chiluba – 2 noiembrie 1991-2 ianuarie 2002;
- Levy Mwanawasa – 2 ianuarie 2002-19 august 2008;
- Rupiah Banda – 20 august/2 noiembrie 2008.
BOTSWANA
Botswana reprezintă denumirea modernă a fostului protectorat
britanic, Bechuanaland. Teritoriul se individualizează prin faptul că, în
marea sa majoritate, este acoperit de deşertul Kalahari. În momentul
instaurării „protecŝiei” engleze (martie 1885), suprafaŝa
Bechuanalandului depăşea 710.000 km2. Printr-o hotărâre
unilaterală, în 1895, partea meridională, ce avea 132.000 km2, a
fost detaşată de Bechuanaland şi alipită definitiv coloniei Capului;
în urma redistribuirii teritoriale s-a produs o anomalie ce s-a
perpetuat până la independenŝă: capitala protectoratului, Mafeking,
a rămas inclusă în R.S.A.
Guvernul britanic era reprezentat în teritoriu de un comisar
care a primit ordin de la început «să nu se amestece în
administraŝia indigenă»426
. Ca în toate posesiunile australe,
instaurarea ordinii coloniale a fost însoŝită şi de un flux de
colonişti albi. În Bechuanaland numărul lor s-a limitat la 3.200;
dar, într-o ŝară extrem de săracă, ei erau singurii privilegiaŝi. Deşi
deŝineau doar 18.000 km2 (5% din întreaga suprafaŝă), totuşi
proprietăŝile albilor reprezentau peste jumătate din terenurile
cultivabile427
. Băştinaşii au fost cantonaŝi în opt rezervaŝii şi se
ocupau cu creşterea animalelor şi cu vânatul. 426
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 85. 427
Ibidem, p. 89; R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 382.
Istoria decolonizării Africii
225
Al doilea război mondial a bulversat şi aici o lume aproape
uitată. Întreaga istorie de după război se derulează în jurul
personalităŝii lui Seretse Khama. Acesta făcea parte din dinastia
Khama, a tribului Bamangwato, care, cu 1/3 din populaŝie, era cel
mai numeros din teritoriu. Bunicul său, Khama III cel Mare,
devenit rege în 1875, s-a inspirat din „modelul victorian” şi a
„revoluŝionat” societatea locală: a interzis poligamia, a prohibit
consumul băuturilor alcoolice, a construit şcoli şi biserici şi a opus
o dârză rezistenŝă tendinŝelor de expansiune spre nord ale burilor.
Politica remarcabilă a lui Khama III a fost continuată la începutul
secolului al XX-lea, de fiul său, Sekgoma II. În 1925, Sekgoma
moare, lăsând în urma sa un minor, Seretse, născut la 1 iulie 1921.
Prin urmare, în 1926, tribunalul tribal, kgotla, instituie o regenŝă
condusă de fiul mai mic al lui Khama III, Tshekedi Khama (21 de
ani). Regentul se va dovedi preocupat de educaŝia nepotului său.
Astfel, după studiile secundare, Seretse intră la Universitatea
pentru africani, Fort Hare, din Africa de Sud, unde obŝine licenŝa în
litere. Pleacă apoi în Anglia şi studiază dreptul la Oxford. La
Londra o cunoaşte pe Ruth Williams cu care se căsătoreşte, în
octombrie 1948. Fapta lui Seretse a atras dezaprobarea regentului
Tshekedi şi a bătrânilor tribului Bamangwato. O reacŝie identică a
avut şi guvernul englez, supus presiunilor concertate ale
coloniştilor albi din teritoriu şi ale guvernului sud-african (ei se
prevalau de o lege, din mai 1948, ce interzicea căsătoriile mixte, în
Africa australă engleză).
În iunie 1949, Seretse Khama se prezintă în faŝa Kgotla şi declară
neîntemeiate cererile de a renunŝa la drepturile sale succesorale. Totuşi,
datorită impasului creat, se întoarce la Londra, unde va rămâne într-un
exil de 7 ani428
. În 1956, Seretse şi Tshekedi se reconciliază:
principalul aspect consta în faptul că Seretse renunŝa la succesiune,
pentru sine şi pentru urmaşii săi şi recunoştea pe noul şef al
Bamangwato, numit de englezi, Kgamane. În schimb, în octombrie
acelaşi an, i se permite reîntoarcerea în ŝară, putând participa la 428
Vezi Profil, în Lumea, nr. 41, 6 oct. 1966, p. 31.
Viorel Cruceanu
226
„afacerile publice ca orice membru al tribului său”429
. Refuzul lui
Seretse de a renunŝa la soŝia sa albă i-a atras o mare simpatie în
rândul oamenilor simpli din Bechuanaland. El era privit în aceste
medii ca „simbolul rezistenŝei şi demnităŝii în faŝa injustiŝiei”430
.
Experienŝa sa de viaŝă i-a inspirat o deviză, pe care mai apoi a
aplicat-o şi în politică: Ipelegeng, adică, „nu eşti niciodată mai
bine servit ca de tine însuţi”431
. Din 1958, viaŝa publică realizează
un evident salt calitativ, prin permiterea de către metropolă a
constituirii de partide politice. Primul partid apare în anul următor,
sub conducerea lui Leetile Disang Raditladi (din familia şefilor
Bamangwato, aflată însă în opoziŝie cu familia Khama), fiind
intitulat „Bechuanaland Protectorate Federal Party” (B.P.F.P.). El
cerea «emanciparea politică, economică şi socială» şi «unitatea
triburilor Bechuana în cadrul unei federaŝii democratice»432
. La 6
decembrie 1960, Anglia decide dotarea teritoriului cu o
Constituŝie. Documentul prevedea crearea unui Consiliu
Legislativ, alcătuit din 22 europeni (12 funcŝionari coloniali plus
10 delegaŝi ai coloniştilor albi), 12 africani (2 numiŝi de rezidentul
britanic şi 10 aleşi de consiliile tribale) şi 1 asiatic. Dat fiind faptul
că 3.200 de europeni beneficiau de o majoritate parlamentară
zdrobitoare, raportată la cei 335.000 africani, pe bună dreptate
reforma a fost apreciată ca „un simulacru de constituŝie”433
. În
aceeaşi zi, de 6 decembrie 1960, este creat şi cel de-al doilea partid
politic „Bechuanaland People’s Party” (B.P.P.), condus de
Kgaleman T. Motsete, cu studii universitare în Africa de Sud şi
Anglia. Scopul său: «mobilizarea şi organizarea creşterii politice a 429
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 258. 430
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 93, vezi amănunte şi în D. Kartun, op.cit., p.
127-134. 431
Vezi Profil, în Lumea, nr. 11, 7 mart. 1974, p.29; vezi şi A giant step for mankind,
în New African, October 2007, No. 466, p. 20-26 şi idem, November 2007, No. 467, p.
34-40. 432
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 258. 433
Ibidem, p. 259.
Istoria decolonizării Africii
227
poporului din Bechuanaland»434
. De asemenea, B.P.P. cerea
eliminarea privilegiilor albilor, respectarea drepturilor
autohtonilor, apărarea integrităŝii şi securităŝii teritoriului faŝă de
tendinŝele hegemonice ale Africii de Sud şi însuşirea experienŝei de
luptă a statelor africane ce şi-au dobândit neatârnarea. Din 1962, îşi
face intrarea în arena politică, un periculos concurent, mai ales
pentru B.P.P.: „Bechuanaland Democratic Party” (B.D.P.), fondat
de Seretse Khama. Noul partid milita pentru eliminarea
discriminării rasiale, unitate naŝională, stabilirea unei Adunări
legislative cu majoritate africană până în 1965, acordarea
autonomiei până în 1969, urmată apoi, la o dată stabilită de comun
acord cu Marea Britanie, de independenŝă. Se constată „linia
politică foarte moderată”435
a B.D.P., comparativ cu accentele
imperative ale B.P.P. care se dorea „panafricanist şi republican”436
.
Totuşi, nu putem eluda echilibrul programului B.D.P., jalonat de
repere cronologice foarte precise, dar nu imuabile, fapt mai rar
întâlnit în istoria partidelor politice implicate în decolonizare. La
rândul său, B.P.P. s-a autoeliminat din competiŝia politică prin
scindarea, în 1962, în trei grupări: gruparea independenŝei a lui
Motsamai Mpho, cea panafricanistă animată de Philip Matante şi cea
originară condusă de K. Motsete. De inconsecvenŝele B.P.P. profită
B.D.P., impulsionat de „marele prestigiu personal al lui Seretse
Khama”437
.
În noiembrie 1963 a avut loc o Conferinŝă constituŝională în
cursul căreia guvernul englez şi partidele politice din
Bechuanaland au căzut de acord asupra proiectului unei noi
Constituŝii ce prevedea: instituirea votului universal şi constituirea
pe bază de alegeri a unei Adunări Legislative; în funcŝie de
componenŝa Adunării, urma să se desemneze guvernul autonom al
ŝării. În consecinŝă, la 1 martie 1965, au fost organizate primele 434
Ibidem. 435
Ibidem, p. 260. 436
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 619. 437
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 260.
Viorel Cruceanu
228
alegeri legislative din Bechuanaland. Din cei 542.000 locuitori, s-
au prezentat la urne 189.000 cetăŝeni cu drept de vot. Adunarea
cuprindea 31 de locuri disputate de 80 de candidaŝi438
. După
numărarea voturilor, rezultatul a indicat o clară victorie a B.D.P.,
care, cu 90% din preferinŝele electoratului, a obŝinut 28 de locuri,
celelalte 3 revenind B.P.P. (aripile Mpho şi Matante, în timp ce
facŝiunea Motsete a realizat penibilul scor de 0,2% din sufragii)439
.
După consumarea scrutinului, rezidentul englez, sir Peter Fawcus,
a desemnat pe Seretse Khama în postul de prim-ministru. Anterior,
la 6 februarie, noul guvern englez, condus de laburistul Harold
Wilson, mutase capitala de la Mafeking (în teritoriul sud-african)
la Gaberones, ca un semn al identităŝii viitorului stat faŝă de R.S.A.
Imediat după instalarea ca prim-ministru, dr. Seretse Khama
a decis schimbarea denumirii ŝării în Botswana, după numele bantu
al populaŝiilor din această ŝară. De asemenea, în aprilie 1965,
prima deplasare în străinătate are ca destinaŝie Zambia. Khama
dorea astfel să arate că a rămas acelaşi „adversar făŝiş al politicii de
apartheid promovată de guvernul sud-african”440
şi să pună bazele
unei solidarităŝi comune africane, împotriva politicii sfidătoare a
R.S.A..
La 30 septembrie 1966, la un deceniu după independenŝa
Ghanei, momente la fel de fericite trăia şi Botswana, devenită
republică sub conducerea omului politic de excepŝie, Seretse
Khama.
*
* *
Sub preşedinŝia lui Seretse Khama, Botswana a fost singura ŝară 438
Cf. Lumea, nr. 11, 11 mart.1965, p. 9. 439
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 269; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 93; J. Ganiage,
H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 619. 440
Cf. Lumea, nr. 11, 11 mart.1965, p. 9.
Istoria decolonizării Africii
229
continentală ce nu a cunoscut regimul partidului unic sau lovituri de
stat militare. La fiecare cinci ani s-au organizat alegeri libere, câştigate
de tot atâtea ori de B.D.P. Măcinat de un cancer, sir Seretse moare, la
13 iulie 1980, în vârstă de numai 59 ani. I-a succedat apropiatul său
colaborator, dr. Quett K.J. Masire, care, ca vicepreşedinte din 1966,
era numit „umbra lui Seretse”441
. Confirmând vocaŝia democratică a
ŝării sale, Q. Masire (n. 1925) renunŝă la magistratura supremă a
ŝării, la 31 martie 1998.
Al treilea preşedinte: Festus Mogae – 1 aprilie 1998-1 aprilie
2008.
La 1 aprilie 2008 devine preşedinte Ian Khama Seretse
Khama, fiul „părintelui independenŝei”.
LESOTHO
Regatul cu acest nume este o enclavă în teritoriul sud-african
şi se diferenŝiază de marea majoritate a ŝărilor africane prin
omogenitatea sa etnică. Sub dominaŝia engleză avea o altă
onomastică: Basutoland. A devenit protectorat britanic la sfârşitul
secolului trecut când, liderii basuto au acceptat „protecŝia coroanei
britanice numai ca pe o alternativă, întrucâtva mai puŝin neplăcută,
la ocupaŝia burilor”442
. Regatul şi-a păstrat principalele instituŝii:
monarhia şi consiliul consultativ al regelui numit Pitso (similar
Lukiko, din Buganda). Pitso a fost reorganizat în 1903 când şi-a
schimbat şi titulatura în Basutoland Council; el era alcătuit din 99
de membri (94 numiŝi de rege şi 5 de rezidentul britanic). În plin
secol al XX-lea, Basutoland prezenta imaginea unui stat ancorat în
împietrite tradiŝii medievalo-tribale. Pe bună dreptate s-a afirmat 441
Cf. idem, nr. 32, 7 aug.1980, p. 24. 442
Cf. idem, nr. 19, 6 mai 1965, p. 21.
Viorel Cruceanu
230
că, până la al doilea război mondial, regatul „a vegetat”443
, ducând
o existenŝă monotonă.
Primul partid politic apare abia în 1952; este vorba de
„Basutoland African Congress” (B.A.C.), fondat de un personaj
devenit legendar în Lesotho, Ntsu Mokhehle. Născut în decembrie
1918, N. Mokhehle urmează o şcoală de misionari din Africa de
Sud, după care, în 1940, se înscrie la Fort Hare unde obŝine licenŝa
în zoologie. În anii studenŝiei a activat în Liga Tineretului a
„African National Congres” din R.S.A., împrietenindu-se cu
remarcabilii luptători sud-africani de culoare, Nelson Mandela şi
Oliver Tambo. Revenit în ŝară în 1949, dă semnalul luptei politice.
Partidul său milita pentru modernizarea ŝării prin abolirea
privilegiilor aristocraŝiei tribale şi dobândirea independenŝei (în
1953, B.A.C. îşi schimbă numele în „Basutoland Congress Party”-
B.C.P.). Englezii erau şi ei preocupaŝi de evoluŝia teritoriului. În
1953, guvernul de la Londra a instituit „Comisia Henry Moore”, cu
sarcina elaborării unei Constituŝii. În mod surprinzător, „raportul
Moore”, în loc să propună crearea unui Consiliu Legislativ,
sugerează extinderea atribuŝiilor Basutoland Council. Raportul a
fost considerat drept o eroare politică şi de către englezi şi de către
B.C.P. Şansa societăŝii civile, care se închega acum, s-a datorat
neînŝelegerilor survenite în interiorul Basutoland Council.
Astfel, în cursul anului 1958, elementele monarhiste,
conduse de Samuel Matete, au pus bazele partidului „Marema
Tlou” („Partidul Unităţii”). Partidul urmărea reîntoarcerea cât mai
urgentă în ŝără a moştenitorului tronului. La vremea aceea, tânărul
prinŝ Constantine Bereng Seeiso, nepot al celebrului Moshesh I,
considerat de istorici drept „una dintre marile figuri africane ale
secolului al XIX-lea”444
, se afla la studii la Oxford (filosofie,
ştiinŝe economice şi ştiinŝe politice445
). În lipsa lui conducerea era
asigurată de o regenŝă ce s-a compromis prin participarea la o serie 443
R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 383. 444
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 101. 445
Vezi Profil, în Lumea, nr. 45, 3 nov. 1966, p. 31.
Istoria decolonizării Africii
231
de sacrificii rituale (destul de frecvente în regat)446
. La încheierea
studiilor prinŝul revine în ŝară şi, la 4 februarie 1960, este încoronat
rege sub numele de Moshoeshoe al II-lea. Monarhul şi partidul
inspirat de persoana sa au manifestat înŝelegere faŝă de
preocupările englezilor de modernizare a societăŝii basuto. Sub un
singur aspect opŝiunile erau divergente: Moshoeshoe al II-lea voia
să domnească în chip absolutist, în timp ce englezii doreau să-i
limiteze rolul la cel de monarh constituŝional. Visându-se un
„despot luminat”, tânărul rege şi-a îndepărtat atât metropola cât şi
aristocraŝia locală. În consecinŝă, în Basutoland va fi imposibilă o
alianŝă de genul celei din Buganda, dintre Kabaka şi Lukiko. Fisura
va căpăta proporŝii odată cu intemeierea „Basutoland National
Party” (B.N.P.), în 1959, sub conducerea retrogradului şef, Leabua
Jonathan, coborâtor, şi el, din marele Moshesh I. Ostil reformelor
şi partizan al apropierii de R.S.A., B.N.P. urmărea păstrarea intactă
a privilegiilor feudalilor basuto.
În acest climat de dezbinare, a fost publicat în iulie 1958,
raportul „Comisiei Cowen” (după numele profesorului Cowen,
avocat la Universitatea juridică din Capetown), menit să repare
inexactităŝile „comisiei Moore”. Noua comisie propunea crearea
unui Consiliu Legislativ alcătuit din 80 de membri şi a unui
Consiliu Executiv din 10 miniştri. Proiectul profesorului sud-
african a fost aprobat cu rapiditate de guvernul englez. Pe baza
Constituŝiei Cowen, promulgată în septembrie 1959, s-au organizat
primele alegeri din istoria ŝării (ianuarie 1960). S-a votat într-un
colegiu unic, ce cuprindea 800.000 basuto şi 2.000 de albi. Din
cele 80 de locuri ale Consiliului Legislativ, doar 40 erau supuse
opŝiunii electoratului. Consultarea s-a încheiat cu o categorică
victorie a partidului condus de Ntsu Mokhehle, ce a obŝinut 29 de
locuri, urmat de „Marema Tlou”, cu 5 locuri. Marele învins a fost
B.N.P. cu numai un loc, în timp ce alte 5 locuri au revenit unor 446
Între 1938-1950 au fost săvârşite 70 de morŝi rituale, în toate fiind implicaŝi
membrii aristocraŝiei locale. Basil Davidson vorbeşte de 9 morŝi rituale în 1945,
două în 1946, 12 în 1947 şi 20 în 1948 (Cf. E. Sik, op.cit., vol. III, p. 267).
Viorel Cruceanu
232
candidaŝi independenŝi. Elementele conservatoare deŝineau însă
majoritatea dat fiind faptul că celelalte 40 de locuri erau rezervate
şefilor din Basutoland Council.
Victoria B.C.P. îngrijora autorităŝile britanice care nu agreau
panafricanismul, în variantă Nkrumah, nutrit de Mokhehle. Treptat
se realizează o apropiere a englezilor de partidul şefului Leabua
Jonathan. În 1963 se aduc noi rectificări Constituŝiei prin care lui
Moshoeshoe i se impune rolul de monarh constituŝional. Din acest
moment, ultima piedică în calea afirmării conservatorului Leabua
era înlăturată.
În perioada 20 aprilie-15 mai 1964 a avut loc Conferinŝa
constituŝională de la Londra. Au participat regele şi toŝi liderii
politici, cu excepŝia lui Mokhehle, care a boicotat întâlnirea. S-a
hotărât crearea unui Parlament bicameral, alcătuit dintr-o Adunare,
cu 60 de membri aleşi prin vot universal şi dintr-un Senat, compus
din 33 de membri (22 desemnaŝi de şefi şi 11 numiŝi de rege).
Pentru a da viaŝă noii realităŝi, au fost convocate alegeri generale
(29 aprilie-4 mai 1965). În prealabil, autorităŝile coloniale au
decupat de aşa manieră circumscripŝiile electorale încât B.N.P. era
net avantajat. Aranjamentele preelectorale se oglindeau în
rezultatul scrutinului: B.N.P. al lui Leabua se plasa pe primul loc,
cu 41% din voturi şi cu 31 de locuri în Adunare (majoritate
absolută). Pe locul doi, deşi obŝinuse 39% din sufragii, B.P.C.-
Mokhehle primea doar 25 de locuri. Partidul monarhist, „Marema
Tlou”, a ocupat cele 4 locuri rămase, cu 16% din sufragii447
.
Conform regulilor jocului politic, şeful Leabua Jonathan a fost
desemnat prim-ministru.
În iunie 1966, o ultimă Conferinŝă constituŝională găzduită
de capitala engleză a fixat data independenŝei regatului la 4
octombrie 1966. Dar, nivelul de la care pornea noul stat, cu
denumirea schimbată în Lesotho, era reliefat de un ziarist englez
care, în vara lui 1966, vizitase aceste meleaguri: „Istoria celor 97 447
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 279; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 105 ; vezi şi
Lumea, nr. 19, 6 mai 1965, p. 21.
Istoria decolonizării Africii
233
de ani de stăpânire britanică nu este foarte stimulativă. Puŝine
lucruri au fost făcute pe calea dezvoltării şi a progresului. Există
numai o singură milă de şosea pavată, într-o ŝară cu o suprafaŝă cât
a Elveŝiei... Procentul de analfabetism – 75% din populaŝia ŝării –
este mult mai mare decât în alte state africane. În întreaga ŝară nu
există nici o librărie”448
. La precaritatea economică s-au adăugat
presiunile regimului rasist sud-african care au transformat Lesotho
într-un satelit al R.S.A.
*
* *
Premierul Leabua a condus dictatorial. În ianuarie 1970
organizează alegeri pe care le pierde, dar refuză să demisioneze şi
suspendă garanŝiile constituŝionale. Regele sistează colaborarea cu
premierul pucist şi în perioada aprilie 1970-aprilie 1971 se
exilează în Olanda. Leabua a fost înlăturat de la putere abia la 20
ianuarie 1986, printr-o lovitură de stat militară. Aceiaşi militari l-
au răsturnat şi pe Moshoeshoe II la 6 noiembrie 1990. La 30 aprilie
1991, puterea este preluată de ofiŝeri loialişti şi la 27 martie 1993
se organizează alegeri libere. Marele învingător: Ntsu Mokhehle,
care la venerabila vârstă de 75 de ani devine prim-ministru. Abia
reaşezat pe tron (25 ianuarie 1995), nefericitul Moshoeshoe II îşi
pierde viaŝa într-un stupid accident de automobil, la 15 ianuarie
1996. I-a urmat fiul său, Letsie al III-lea (de la 25 ianuarie 1996),
al cărui comportament de monarh constituŝional este ireproşabil.
SWAZILAND
Minusculul regat din sudul Africii, cu o suprafaŝă de numai
17.364 km2, se află încadrat între doi uriaşi: R.S.A. şi Mozambic.
448
Cf. Lumea, nr. 40, 29 sept. 1966, p. 20.
Viorel Cruceanu
234
La sfârşitul secolului trecut, dinastia Dlamini a avut de ales între
expansiunea burilor şi protectoratul britanicilor. Regele Mbandzeni
a optat pentru răul cel mai puŝin rău: protecŝia englezilor, fiind
recompensat cu „gin şi câini de vânătoare”449
. La fel ca în Nigeria
de Nord, Uganda, Bechuanaland sau Basutoland, aristocraŝia
tribală şi-a păstrat intacte privilegiile. Regele a rămas un monarh
absolut iar căpeteniile locale au fost reunite într-un organ
consultativ intitulat „Swazi National Council”. Alături de
aristocraŝia locală mai apare o altă categorie de privilegiaŝi, ca
peste tot în Africa australă: albii. Ei s-au bucurat de larga toleranŝă
oferită de dinastia Dlamini; în 1921 şi-au creat chiar un „The
European Advisory Council” (Consiliul Consultativ European),
fapt ce denotă influenŝa pe care o dobândiseră. Aşa se face că albii,
deşi reprezentau doar 3% din populaŝia ŝării, posedau 42% din
terenurile agricole450
. Această complicitate albi-dinastie/
aristocraŝie s-a dovedit foarte utilă dominaŝiei engleze. Lipsa
revendicărilor a făcut din Swaziland un tărâm ignorat, fiind „cea
mai neglijată dintre posesiunile britanice”451
, până în 1945.
Din 1950, englezii se arată preocupaŝi de modernizarea
instituŝiilor arhaicului regat. Tatonările au fost îndelungate şi s-au
bucurat de sprijinul coloniştilor (în ianuarie 1960, albii au propus
înfiinŝarea unui corp legislativ). Procesul de organizare politică a
africanilor începe abia în 1960. Astfel, în august 1960, se
constituie primul partid „Swaziland Progressive Party” (S.P.P.),
sub conducerea inspectorului şcolar de origine zulu, John June
Nquku (el crease o „asociaŝie progresistă” swazi încă din 1945).
Om cu un larg orizont, cunoscător al lumii occidentale (în 1957 a
vizitat Europa occidentală, inclusiv metropola şi S.U.A.), Nquku a
elaborat un program foarte clar: vot universal, eliminarea
discriminării rasiale, respingerea tendinŝelor expansioniste ale 449
Ibidem. 450
Ibidem. 451
R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 383.
Istoria decolonizării Africii
235
R.S.A.452
. Din păcate, de la început S.P.P. a fost măcinat de
contradicŝii. În partid s-a format un curent contestatar, regrupat în
jurul medicului Ambrose Zwane453
care, iniŝial fusese secretar
general al S.P.P. Acest curent pune în minoritate, în februarie
1962, pe bătrânul Nquku454
. Luptele intestine au continuat şi, la
începutul lui 1963, Zwane este exclus, la rândul său, de partizanii
fondatorului S.P.P. În noile condiŝii, A. Zwane formează un partid
propriu intitulat „Ngwane National Liberatory Congress”
(N.N.L.C.), ce se situa pe o poziŝie mai avansată decât S.P.P.,
cerând acordarea independenŝei în 1965.
Tendinŝele înnoitoare, reprezentate de S.P.P. şi N.N.L.C.,
erau contracarate de regele Sobhuza al II-lea455
. Regele se bucura
de o autoritate considerabilă în faŝa supuşilor, fiind venerat ca
„aducător de ploaie şi apărător al fertilităŝii solului”456
. Ataşamentul
faŝă de tradiŝii l-a făcut extrem de refractar la modernism: a refuzat să
se convertească la creştinism şi nu a purtat niciodată costum european.
În ostentaŝia sa tradiŝionalistă, regele s-a aliat cu albii, lovind astfel în
ceea ce R. Cornevin numea sectorul „modern”457
al populaŝiei
swazi. Acest aspect nu a scăpat revistei Revolution Africaine care,
mult mai tranşantă, îl stigmatiza pe Sobhuza II ca fiind „o
marionetă în mâinile minorităŝii albe a ŝării”458
. Surprinzătoare
poate părea slăbiciunea Angliei ce a cedat în faŝa diarhiei colonişti-
monarhie. Explicaŝia trebuie căutată în tradiŝionala
comprehensiune engleză faŝă de elementele „Indirect Rule”.
Totuşi, ei nu au renunŝat la ideea de a reforma progresiv, fără
şocuri, societatea swazi.
La 30 mai 1963 guvernul englez înfăptuieşte o primă reformă 452
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 293; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 11. 453
Născut în 1924, cu studii la Univ. Fort Hare, din Johannesburg. 454
Născut în 1899. 455
Născut în 1899. Este proclamat rege la câteva luni de la naştere, deŝinând
„recordul celei mai lungi domnii din secolul 20”. Instalat în mod oficial în 1921. 456
R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 118. 457
Ibidem, p. 119. 458
Cf. Lumea, nr. 40, 29 sept. 1966, p. 21.
Viorel Cruceanu
236
constituŝională. Teritoriul este dotat cu un Consiliu Legislativ
alcătuit din 24 de locuri, rezervate după cum urmează: 8 pentru
minoritatea europeană, 8 swazi desemnaŝi de aristocraŝia tribală şi
alŝi 8 swazi aleşi de electorat. Se crea şi un Consiliu Executiv
numit în totalitate de Rezidentul britanic. În noiembrie 1963,
regele şi-a exprimat nemulŝumirea pentru că noua Constituŝie nu
prevedea nimic în legătură cu prerogativele sale suverane (dreptul
„sacru” de proprietate asupra pământului şi a resurselor ŝării).
Metropola a amânat răspunsul până după alegerile programate
pentru 27 iunie 1964. Hotărât să câştige cu orice preŝ, regele,
dându-şi seama că nu poate sfida Londra, şi-a creat propriul partid:
Imbokodvo (piatră de moară)459
. Sprijinit de aristocraŝie şi de
coloniştii albi, partidul regelui obŝine o „victorie totală”460
, cu 85%
din voturi şi ocuparea integrală a celor 8 locuri rezervate
africanilor. Ştiind că metropola nu împărtăşea concepŝiile sale
absolutiste, Sobhuza al II-lea se grăbeşte şi cere, la 9 septembrie
1964, acordarea neîntârziată a independenŝei. Englezii voiau însă
ajungerea la un compromis, care, în viziunea lor, ar fi însemnat
instaurarea unei monarhii constituŝionale şi participarea sectorului
modern swazi la viaŝa politică. Deşi camarila regală a acuzat
guvernul englez de „tergiversări”, acesta din urmă a însărcinat în
august 1965, pe rezidentul său, sir Francis Cloyd, cu elaborarea
Constituŝiei definitive a Swazilandului.
Constituŝia Cloyd prevedea: crearea unui Parlament
bicameral, alcătuit din Camera Deputaŝilor cu 24 de membri aleşi
şi 6 numiŝi de rege şi un Senat, cu 6 membri desemnaŝi de Cameră
şi alŝi 6 de către rege. Se acorda votul universal pentru africani.
Executivul urma să fie condus de un prim-ministru, dar cei 6
componenŝi ai săi erau selectaŝi de monarh. Se constată că englezii
au menajat pe rege, care păstra o pronunŝată influenŝă asupra
guvernului şi chiar a parlamentului (mai ales în cazul Senatului).
Piatra unghiulară a Constituŝiei o reprezenta referirile aspra 459
H. Deschamps (edit.), op.cit., tome II, p. 627. 460
E. Sik, op.cit., vol. III, p. 296.
Istoria decolonizării Africii
237
sistemului de proprietate. Astfel, ea prevedea că pământul şi
bogăŝiile solului „sunt considerate în posesia poporului swazi”461
.
Or, poporul era alcătuit din „supuşi” ai regelui. Prin urmare,
întreaga proprietate rămânea nedisociată de autoritatea monarhică.
Trebuie precizat că, această problemă a „proprietăŝii”, rezolvată
inexat, a marcat eşecul decolonizării britanice în Swaziland.
La 19 şi 20 aprilie 1967 au fost organizate noi alegeri. Din cei
300.000 de locuitori, doar 104.000 aveau vârsta dreptului de vot.
Partidul Imbokodvo, al regelui, a repetat isprava anterioară şi cu 78%
din voturi şi-a adjudecat toate cele 24 locuri eligibile. Deşi
principalul partid de opoziŝie, N.N.L.C., a obŝinut 20,20% din
voturi, el nu a primit nici un loc în parlament462
. A. Zwane a făcut
caz de flagrante fraude, dar protestul său nu a fost luat în
considerare. Întrunit în prima sesiune, la 13 septembrie 1967, noul
parlament cere Angliei stabilirea datei independenŝei.
Ultimele detalii au fost soluŝionate de Conferinŝa
constituŝională de la Londra din 19-23 februarie 1968, la care
opoziŝia nu a participat, nefiind reprezentată în forul legislativ. La
6 septembrie 1968, într-o atmosferă de indiferenŝă, regatul
Swaziland devenea independent. El era, însă, singurul fost teritoriu
britanic ce prezerva un sistem tipic medieval, puŝinele elemente
moderne autohtone fiind excluse de la viaŝă politică.
*
* *
Regele Sobhuza al II-lea s-a dovedit incorigibil. La 12 aprilie
1973 abrogă Constituŝia, interzice partidele politice şi decide
revenirea la sistemul tradiŝional (tribal) de guvernare, Tinklundla.
Domnia sa a rămas în conştiinŝa contemporanilor doar datorită
unor elemente picante: a avut 112 soŝii legitime şi a lăsat în urmă 461
Ibidem, p. 298. 462
Ibidem, p. 299 ; vezi şi Lumea nr. 18, 27 apr. 1967, p. 22.
Viorel Cruceanu
238
peste 600 de copii463
. La 21 august 1982, Sobhuza al II-lea moare,
la 83 de ani; deoarece, nu prezenta anterior simptomele vreunei
boli, se emite ipoteza că ar fi fost otrăvit. I-a urmat unul din fiii
săi, Mswati al III-lea, încoronat la 25 aprilie 1986, când a devenit
major. Privit cu multă speranŝă la început, acesta a decepŝionat,
perpetuând regimul monarhiei absolutiste.
CAZUL EXCEPŢIE: RHODESIA DE SUD, DEVENITĂ
ZIMBABWE
Rhodesia de Sud a cunoscut o decolonizare îndelungată,
punctată de numeroase dificultăŝi şi săvârşită numai după ce
populaŝia de culoare a îmbrăŝişat lupta armată. O asemenea
evoluŝie s-a datorat faptului că, minoritatea albă şi-a
instituŝionalizat puterea în dauna majorităŝii africane. Rhodesia de
Sud a fost dăruită cu „terenuri înalte, cer luminos şi climat aproape
temperat”464
, cu pământuri fertile şi imense resurse naturale, motiv
pentru care s-a identificat ca „o ŝară ideală pentru albi”465
. De
aceea, ea a captat un flux permanent de populaŝie europeană al
cărui ritm de creştere impresionează :
1901: 11.070 albi la 500.000 africani ;
1931: 50.070 albi la 1.081.000 africani ;
1946: 83.500 albi la 1.719.000 africani ;
1953: 157.000 albi la 1.719.000 africani şi 11.400 asiatici şi
metişi466
.
La recensământul din 1962, prezenŝa europeană în Rhodesia
de Sud a atins culmea sa, cifrându-se la 220.000 albi467
, fiind de 463
Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 80, mai 1996, p.52. 464
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 625. 465
Ibidem. 466
O. Guitard, op.cit., p. 45. 467
Ibidem, p. 79.
Istoria decolonizării Africii
239
3,5 ori mai numeroasă decât în Rhodesia de Nord, de peste 40 de
ori comparativ cu Nyassaland, de 60 de ori faŝă de Bechuanaland,
70 de ori în ce priveşte regatul Swaziland şi de 4 ori mai
consistentă decât în Kenya, cazul special al Africii britanice de Est.
Timp de 33 ani Rhodesia de Sud a fost administrată de
„British South Africa Company” (B.S.A.C.), întemeiată de Cecil
Rhodes, aventurierul considerat de André Maurois drept „un Clive
al acestui continent”468. În septembrie 1923, prin acordul
Devonshire, ea este răscumpărată de guvernul englez şi proclamată
colonie a Coroanei. În prealabil, în 1922, coloniştii albi de aici s-au
pronunŝat, printr-un referendum, împotriva alipirii la R.S.A.: 8.774
voturi contra, faŝă de 5.989 pentru469
. Definitorie pentru teritoriu
era realitatea dezvoltării separate a raselor; în timp ce economia,
administraŝia şi forŝele de ordine (poliŝia şi armata) se subordonau
populaŝiei albe, africanii, deşi net majoritari, aveau statut de
toleraţi în propria ţară. Pe bună dreptate s-a afirmat că „dominaŝia
absolută a omului alb, asupra omului negru”470
, nu s-a manifestat
nicăieri în teritoriile britanice, ca în Rhodesia de Sud. La sfârşitul
deceniului al treilea au fost elaborate mai multe legi punitive.
Astfel, „Land Apportionment Act”, din 1930, „instituie o riguroasă
segregaŝie teritorială”471
: jumătate din suprafaŝa ŝării, care
cuprindea terenurile cele mai fertile, era proclamată „zonă
europeană”; ei i se adăuga 1/5 din teritoriu, declarată bun al
Coroanei, în timp ce africanilor, restrânşi în rezervaŝii, le mai
rămâneau doar 3/10 din pământul străbunilor. În 1934, legea din
1930 este completată cu „Industrial Conciliation Act”, prin care,
africanii erau excluşi din categoria slujbaşilor, tăindu-li-se orice
cale de afirmare. A urmat apoi „Sedition Act”, din 1936, ce 468
A. Maurois, op.cit., p. 271 (comparaŝie măgulitoare pentru C. Rhodes,
Robert Clive fiind cuceritorul Indiei, devenită apoi „perla Coroanei britanice”). 469
R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 377; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit.,
p. 626. 470
R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 378. 471
Ibidem.
Viorel Cruceanu
240
prevedea sancŝiuni severe împotriva „oricărui individ ce va suscita
sentimente ostile între europeni şi alte rase”472
. Formularea
ascundea un avertisment, abia voalat, la adresa populaŝiei de
culoare, singura nemulŝumită de confiscarea pământului şi a puterii
de către albi. În acest cadru ostil, în 1934, s-a constituit prima
organizaŝie autohtonă, „Bantu Congress”, cu cereri limitate la
protejarea muncii grele a africanilor şi la promovarea educaŝiei şi
în rândurile populaŝiei majoritare. Audienŝa sa a fost scăzută, dacă
luăm în considerare că, în 1938, avea numai 150 de membri, din
ambele principale etnii, mashona şi matabele. Explicaŝia este
simplă: legile extrem de represive au împiedicat înfiriparea unei
mişcări contestatare, în anii interbelici.
Chiar şi după cel de-al doilea război mondial, când curentul
anticolonialist obŝinea succese remarcabile în Asia şi se afirma cu
vigoare în Africa, coloniştii albi din zona australă a continentului
stăruiau în iluzia frânării timpului istoric. Pe moment, ei au
repurtat un succes îndoielnic, prin crearea, la 24 martie 1953, a
Federaŝiei Rhodesia-Nyassaland. Prim-ministru al acestei
construcŝii exclusiviste a fost desemnat un extremist, Godfrey
Huggins, care cârmuia deja guvernul alb al Rhodesiei de Sud din
1934. El şi-a formulat crezul politic printr-o frază rămasă celebră:
«Noi considerăm pe negri drept partenerii noştri, exact în măsura
în care caii sunt partenerii călăreŝilor»473
.
Crearea Federaŝiei a reprezentat „răul necesar” în stimularea
rezistenŝei populaŝiei majoritare. La 12 septembrie 1957 s-a
constituit primul partid politic din teritoriu: „Southern Rhodesia
African National Congress” (S.R.A.N.C.). Preşedinte al partidului
a fost desemnat, un vechi lider sindical, cu atitudini împăciuitoare
(a sprijinit chiar Federaŝia), Joshua Nkomo. Programul partidului
îşi propunea ca principal obiectiv «unitatea naŝională a tuturor
locuitorilor ŝării, într-o asociere deplină, fără distincŝie de rasă,
culoare sau religie. El militează pentru o societate pe deplin 472
Ibidem, p.379. 473
N. Minei, op.cit., p. 95.
Istoria decolonizării Africii
241
integrată, pentru egalitatea şanselor în toate domeniile şi pentru
progresul social, economic şi politic al tuturor»474
. Deschis şi
albilor, metişilor sau asiaticilor, S.R.A.N.C. aprecia că la temelia
unei societăŝi civile normale se află următoarele virtuŝi: «prietenia,
bunele maniere, cinstea, munca, modestia, cumpătarea, simplitatea,
refuzul violenŝei»475
. Formaŝiunea lui J. Nkomo îşi exprima
loialitatea faŝă de Coroana britanică, în care vedea singura putere
capabilă să impună «o democraŝie parlamentară fondată pe votul
universal al adulŝilor»476
. Analiştilor nu le-a scăpat moderaŝia
S.R.A.N.C., catalogată astfel ca „o mişcare reformistă, partizană a
unei acŝiuni progresive şi non-violente”477
. Tactica sa preconiza
proteste şi manifestaŝii non-violente de «ocupare», după exemplul
de odinioară al lui Gandhi în R.S.A., a hotelurilor, restaurantelor,
bisericilor, terenurilor de sport sau gărilor478. În ciuda programului
său ponderat, S.R.A.N.C. s-a confruntat cu un handicap pe care nu
a reuşit să-l depăşească: mentalitatea de stăpân a populaŝiei albe.
Se ştie că răscoala declanşată în Nyassaland, în februarie-
martie 1959, s-a extins cu repeziciune şi în cele două Rhodesii.
Reacŝia autorităŝilor federaliste a fost uniformă: cele trei partide
naŝionale africane sunt interzise, iar liderii lor arestaŝi. În Rhodesia
de Sud măsura, aplicată la 25 februarie 1959, a afectat 500 dintre
cadrele S.R.A.N.C., singurul scăpat represaliilor fiind J. Nkomo,
plecat în mod «misterios»479
la Londra. Am constatat anterior că,
în ciuda acestor evenimente, englezii nu se lăsau înduplecaŝi să
desfiinŝeze federaŝia. Totuşi, de la Londra veneau semnale, către 474
La décolonisation de l’Afrique: Afrique australe et Corne de l’Afrique,
Paris, UNESCO, 1981, p. 88. 475
Ibidem. 476
Ibidem, p. 89. 477
Ibidem, p. 90. 478
Despre acŝiunile lui Mahatma în Africa de Sud vezi N. Mandela, Gandhi, the
sacred warrior, în Time, vol. 154, no. 27, December 31, 1999, p. 94-96; vezi şi
V. Cruceanu, Gandhi şi Africa, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p.
38-41. 479
La décolonisation..., p. 90.
Viorel Cruceanu
242
conducătorii albi din Rhodesia-Nyassaland, pentru lărgirea
participării autohtonilor la viaŝa publică. Aşa a fost posibil ca, în
ciuda întemniŝărilor, partidele naŝionale din cele trei teritorii să se
refacă. În Rhodesia de Sud, la iniŝiativa institutorului Michael
Mawena, S.R.A.N.C. reapare, la 1 ianuarie 1960, sub un nume
schimbat: „National Democratic Party” (N.D.P.). Se conserva
vechiul program, completat însă şi cu cerinŝe noi precum, aplicarea
principiului „un om, un vot” şi reprezentarea indigenilor în
parlament. Partidul devine nucleul ce polarizează întreaga elită
cultă locală: Ndabaningi Sithole, preşedintele „Asociaŝiei
profesorilor africani”, profesorul Robert Mugabe, avocatul Herbert
Chitepo, medicul Bernard Chidzero ş.a., oameni care au adus
N.D.P. „mult talent, autoritate şi prestigiu”480
. Acestora li se
alătură Nkomo, reîntors precipitat de la Londra şi numit preşedinte
al noii formaŝiuni politice.Cum era de aşteptat, Nkomo a imprimat
N.D.P. o excesivă moderaŝie, fapt ce a provocat plecarea aripii
tinere (animată de Mawena), adepta accesului africanilor la
conducere.
Anglia spera să evite noi răbufniri, de genul celor petrecute
în 1959. De aceea organizează la Londra, în perioada 16 decembrie
1960-7 februarie 1961, o Conferinŝă constituŝională, la care au
participat toate părŝile. De la început, albii s-au dovedit
intransigenŝi: ei au cerut independenŝa imediată, bineînŝeles sub
conducerea lor, fiind dispuşi, în schimb, la suprimarea unor clauze
segregaŝioniste. Liderii N.D.P., Nkomo şi Sithole, au respins
categoric ideea autodeterminării albilor. Cei doi au ales însă o cale
concesivă şi au formulat cereri minime: abolirea deplină a
discriminării rasiale, reprezentare africană în parlament şi vot
universal. Cea mai sugestivă expresie a aprehensiunii N.D.P. faŝă
de o eventuală reacŝie necontrolată a coloniştilor o reprezenta
dorinŝa ca guvernul să fie multirasial, dar condus de albi. O
asemenea atitudine, favorabilă statu quo-ului politic, avea să fie
interpretată în scurt timp ca o slăbiciune a africanilor. Conferinŝa s- 480
Ibidem, p. 91.
Istoria decolonizării Africii
243
a încheiat cu elaborarea unei noi Constituŝii ce prevedea o Adunare
legislativă cu 60 de locuri pentru albi şi doar 15 locuri pentru
africani (ea marca o evidentă întârziere evolutivă, comparativ cu
Nyassaland şi chiar cu Rhodesia de Nord). Cu toate acestea,
Nkomo aprecia Constituŝia ca «un mare pas în direcŝia cea
bună»481
. Poziŝia obedientă a conducerii N.D.P. a provocat
adevărate seisme în partid. Imediat după întâlnirea de la Londra,
Leopold Takawira, reprezentantul N.D.P. în capitala britanică,
declara că înŝelegerea reprezintă «o trădare a viitorului celor trei
milioane de africani. Acest acord este diabolic şi dezastruos.
Aprobarea docilă a N.D.P. este un scandal...»482
. Sub presiunea
contestatarilor, în martie 1961, are loc un Congres special al
partidului; majoritatea delegaŝilor resping Constituŝia. Apărându-şi
poziŝia, Nkomo propune un Referendum al populaŝiei africane, în
problema acceptării sau invalidării legii fundamentale. Organizat la
23 iulie 1961, plebiscitul a dovedit ostilitatea autohtonilor faŝă de
farsa constituŝională, respinsă cu 467.189 de voturi, comparativ cu
numai 584 sufragii favorabile. Consultarea electorală a avut
valoare doar pentru N.D.P. şi liderii partidului „s-au ridiculizat în
ochii maselor”483
. Dorind să-şi refacă prestigiul zduncinat, Nkomo
şi Sithole au recomandat boicotarea alegerilor prevăzute pentru
anul 1962. De această schimbare profită guvernul Whitehead care,
la 9 decembrie 1961, interzice partidul. Evenimentele l-au surprins
pe J. Nkomo la Dar-es-Salaam, unde asista la festivităŝile
ocazionate de independenŝa Tanganyikăi. Revenit în ŝară, Nkomo
reface partidul în câteva zile sub un nou nume: „Zimbabwe African
People’s Union” (Z.A.P.U.). În scurt timp, în interiorul Z.A.P.U.
se conturează două tendinŝe: cea moderată, în jurul lui Nkomo,
favorabilă dialogului şi cea contestatară, în jurul lui Sithole, care,
după dublele interziceri ale S.R.A.N.C. şi N.D.P., devine
neîncrezătoare faŝă de calea constituŝională de soluŝionare a 481
Ibidem, p. 93. 482
Ibidem, p. 94. 483
Ibidem.
Viorel Cruceanu
244
problemelor Rhodesiei de Sud. Treptat, dar ferm, îşi face loc ideea
luptei armate clandestine. În septembrie 1962 au loc primele
manifestări violente, prin incendierea caselor unor albi. Prilejul a
fost exploatat de guvernul minoritar rhodesian care, la 19
septembrie 1962, a decretat scoaterea în afara legii a Z.A.P.U.: 191
dintre liderii săi sunt consemnaŝi la domiciliu, iar alŝi 1.285 de
militanŝi, arestaŝi484
. Singurul scăpat a fost Nkomo care reuşeşte,
din nou, să se refugieze la Londra. În aceste condiŝii, alegerile de la
14 decembrie 1962 s-au desfăşurat fără participarea africanilor.
Lupta electorală s-a purtat între două partide ale populaŝiei
albe: „Rhodesian Front” (R.F.), favorabil independenŝei unilaterale
şi „United Federal Party” (U.F.P.), adept al perpetuării dominaŝiei
coloniştilor, dar în cadrul Federaŝiei. Deşi, se aştepta o victorie a
U.F.P., aflat la putere, alegerile au fost câştigate de „Rhodesian
Front”. Rezultatul: 35 de locuri (R.F.), la 29 (U.F.P.)485
. Unii
autori interpretează succesul extremiştilor albi ca o reacŝie la
reuşita lui K. Kaunda şi a partidului U.N.I.P. în Rhodesia de Nord
(la alegerile din octombrie 1962) şi ca o strângere a rândurilor faŝă
de africani consideraŝi „o ameninŝare absolută a securităŝii lor”486
.
În urma alegerilor s-a format, la 17 decembrie „62, un guvern al
albilor intransigenŝi, condus de Winston Field.
Consecinŝele votului au impus şi o delimitare a poziŝiilor în
cadrul Z.A.P.U. Astfel, la 9 iulie 1963, Sithole şi Mugabe,
secondaŝi de Takawira, refugiaŝi la Dar-es-Salaam, anunŝă
destituirea lui Nkomo datorită «numeroaselor erori politice»,
«calcule greşite», «lipsei de devotament şi seriozitate în muncă»
precum şi pentru «lipsa de clarviziune şi judecată» şi «pasivitatea
politicii sale»487
. Nkomo, care se bucura de complicitatea
autorităŝilor minoritare rasiste, revine în scurt timp la Salisbury şi
face publică, la rândul său, excluderea rebelilor din Z.A.P.U. 484
M. Cornevin, op.cit., p. 260. 485
O. Guitard, op.cit., p. 110. 486
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 655. 487
La décolonisation..., p. 96.
Istoria decolonizării Africii
245
Revanşa amară a lui Nkomo, conforta guvernul Field, care a
acceptat şi reîntoarcerea rivalilor liderului Z.A.P.U. La 8 august
1963, aceştia pun bazele unei noi forŝe politice, ostilă soluŝiei
minoritare, „Zimbabwe African National Union” (Z.A.N.U.).
Conducerea era împărŝită între Ndabaningi Sithole, devenit
preşedinte şi Robert Mugabe, desemnat secretar general. Noul
partid proclama fără echivoc că, în faŝa refuzului populaŝiei albe de
a împărŝi puterea cu africanii, nu există decât o unică alternativă:
lupta armată. Se poate pune întrebarea: cum se face că liderii
naŝionalişti africani au fost atât de dezbinaŝi în faŝa inamicului
comun, încât acesta a putut beneficia de enorme foloase?
Răspunsul rezidă în „conflictele personale” şi mai ales în „setea
de putere a celor doi principali lideri [Nkomo şi Sithole – nota ns.]
şi a subordonaŝilor lor”488
. O asemenea realitate a fost exploatată
de guvernul rasist care a trecut la o represiune nemiloasă. Astfel, în
decembrie 1963, intransigenŝii Sithole şi Mugabe sunt arestaŝi; deşi
condamnaŝi, în 1964, la un an închisoare, detenŝia se va prelungi pe
parcursul a 10 ani. Soarta liderilor Z.A.N.U. este împărtăşită şi de
conciliantul Nkomo, consemnat la domiciliu în februarie 1964 şi
internat apoi într-un lagăr de detenŝie (aprilie „64). Mişcarea
naŝională zimbabwe era decapitată.
Între timp, la 31 decembrie 1963, îşi înceta existenŝa
„Federaŝia de 4.000 de zile”. Faptul a reprezentat un excelent
pretext ca albii să impună, prin mijloace neconstituŝionale, condiŝia
autodeterminării unilaterale. În această perspectivă premierul
Winston Field este înlocuit, la 13 aprilie 1964, cu Ian Douglas
Smith, un rasist pur şi dur. La 6 septembrie, noul premier vizitează
Londra şi face cunoscută omologului său metropolitan, Alec
Douglas-Home, intenŝia de a proclama independenŝa Rhodesiei
(denumirea scurtată a teritoriului, adoptată de la 24 octombrie
1964). Londra respinge public pretenŝia albilor rhodesieni. O
poziŝie similară adoptă la 27 octombrie şi noul guvern laburist
(instalat cu 11 zile mai devreme), prezidat de Harold Wilson. 488
Ibidem, p. 97.
Viorel Cruceanu
246
Premierul rhodesian nu s-a lăsat impresionat de reacŝiile verbale
ale britanicilor. Lansând sloganul «atâta vreme cât voi fi în viaŝă
nu veŝi vedea niciodată Rhodesia condusă de negri»489
, Ian Smith
organizează noi alegeri, la 7 mai 1965, câştigate de „Rhodesian
Front”, ce nu a avut contracandidaŝi nici printre albi. Cu o poziŝie
politică net consolidată, I. Smith participă la negocierile cu H.
Wilson, organizate în două etape, la Londra, în perioada 4-11
octombrie 1965 şi respectiv, la Salisbury, între 25-30 octombrie
acelaşi an. Premierul englez a insistat pe necesitatea unor
modificări constituŝionale, împărtăşite şi de populaŝia Zimbabwe şi
urmate de pregătirea condiŝiilor accesului la independenŝă. În
schimb, I. Smith a respins orice posibilitate de compromis cu
populaŝia majoritară, reafirmând prezumŝios că, «africanii nu vor
guverna Rhodesia nici într-o mie de ani. Vom avea noi grijă ca
guvernul Rhodesiei să rămână în mâini responsabile...»490
. Eşecul
negocierilor cu Anglia a fost un act premeditat: el a permis
proclamarea unilaterală a independenŝei, la 11 noiembrie 1965. A
urmat reacŝia imediată a Adunării Generale a O.N.U., care a cerut
comunităŝii internaŝionale să nu recunoască un guvern ilegal,
rezultat dintr-o „constituŝie antidemocratică şi discriminatorie”491
(unica recunoaştere a venit, aşa cum era de aşteptat, din partea
regimului minoritar rasist sud-african). La rândul său, premierul
britanic Harold Wilson declara în Camera Comunelor că decizia
lui I. Smith reprezintă o „crimă de înaltă trădare”492
şi că „Marea
Britanie nu va trata cu regimul rebel”493
. Deşi puterea
metropolitană a fost rănită în orgoliul său colonial, totuşi ea nu a
luat măsurile ce se impuneau pentru aducerea sub ascultare a
guvernanŝilor rhodesieni. Mai mult, „diferitele guverne care s-au 489
Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 15, 6 apr. 1978, p. 28 ; vezi şi Jeune Afrique,
no. 758, 18 Juillet 1975, p. 33. 490
Cf. Lumea, nr. 28, 8 iul. 1976, p. 25. 491
Cf. Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. III, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 105. 492
Cronologie rhodesiană, în Lumea, nr. 13, 25 mart. 1976, p. 22. 493
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
247
succedat la Londra, după proclamarea unilaterală a independenŝei
[Rhodesiei], au făcut dovada unei extreme complezenŝe faŝă de
rebeli”494
.
Pe continentul negru s-a înregistrat o singură atitudine
energică: cea a preşedintelui Ghanei, Dr. Kwame Nkrumah, care
afirma că «în faŝa falimentului şi paraliziei britanice, îi revine
O.U.A. să preia în sarcină administrarea Rhodesiei»495
,
exprimându-şi disponibilitatea de a trimite trupe pentru a ajuta la
menŝinerea ordinii. Dar, aşa cum evidenŝiează revista Jeune
Afrique, „nici un guvern african nu a găsit de cuviinŝă să ia în
serios”496
propunerile liderului ghanez.
La începutul lui noiembrie 1966 au avut loc, la bordul navei
militare britanice „Tiger”, în largul Gibraltarului, noi discuŝii
Wilson-Smith; şi de această dată, cele două părŝi „au constatat doar
dezacordul lor”497
. Rigiditatea guvernului minoritar de la Salisbury
a alarmat şi O.N.U. La 16 decembrie 1966, Consiliul de Securitate
a adoptat o rezoluŝie ce prevedea aplicarea de sancŝiuni economice,
selective, dar obligatorii, împotriva Rhodesiei498
; era pentru prima
dată în istoria O.N.U., când se lua o asemenea decizie499
. Rezoluŝia
este completată la 29 mai 1968, dată la care Consiliul de Securitate
impune sancŝiuni economice generale, împotriva coloniei rebele.
Din păcate, aceste sancŝiuni au fost eludate de puterile occidentale,
cu evidente interese în Rhodesia, printre care S.U.A., Portugalia şi
chiar Anglia. După încă o întâlnire eşuată cu H. Wilson (octombrie
1968), guvernul Smith elaborează, după model sud-african, o nouă
Constituŝie. Se instituia o Cameră „multirasială” centrală, în care
16 locuri erau acordate africanilor. De asemenea, se înfiinŝau trei
„adunări proviciale”: una pentru populaŝiile Mashona, una pentru 494
J.B. Alima, F. Soudan, Le Zimbabwe entre guerre et paix, în Jeune
Afrique, no. 990-991, 26 déc. 1979 et 2 jan. 1980, p. 64. 495
Ibidem, p. 66. 496
Ibidem. 497
Ibidem. 498
Vezi Relaţii internaţionale..., vol. III, p. 106-108. 499
Cf. Lumea, nr. 13, 25 mart. 1976, p. 22.
Viorel Cruceanu
248
cele Matabele şi una pentru albi. Supusă unui referendum, la 20
iunie 1969, Constituŝia este aprobată cu 54.724 voturi favorabile,
faŝă de 20.776 împotrivă (din cei 4.800.000 africani, au participat
la vot doar 6.634)500
. În baza noii legi fundamentale, la 3 martie
1970, Rhodesia este proclamată republică. Trei zile mai târziu,
Consiliul de Securitate al O.N.U. cere statelor lumii să respingă
suplimentara sfidare rhodesiană. La 10 aprilie 1970 au loc alegeri.
Orice surpriză ieşea din calcul: „Rhodesian Front” obŝine toate
cele 50 de locuri rezervate albilor.
Prezenŝa, după mai mulŝi ani, a 16 deputaŝi africani în
parlamentul rhodesian, a permis reorganizarea politică a acestora.
Astfel, sub conducerea episcopului shona, Abel Muzorewa, se
constituie la 16 decembrie 1971 „African National Council”
(A.N.C.). Partidul se situa pe o platformă politică moderată cerând
aplicarea principiului „un om, un vot” şi „trecerea treptată la
administrarea ŝării de către majoritatea africană”501
. Tot la sfârşitul
lui 1971, negocierile de la Londra, cu guvernul conservator
Edward Heath, au ajuns la un acord-compromis ce stabilea o
reformă constituŝională în care să fie implicată şi populaŝia
majoritară. Pentru aceasta, la 11 ianuarie 1972 s-a format „comisia
Pearce” (alcătuită din foşti funcŝionari coloniali, membri ai
administraŝiei rhodesiene, dar nici un african), care, în mai 1972, a
constatat eşecul misiunii sale, în încercarea de a reconcilia părŝile
rhodesiene. A fost o ultimă şansă irosită: liderii din clandestinitate
ai Z.A.P.U. şi Z.A.N.U. au înŝeles că sosise momentul declanşării
pe scară largă a luptei de gherilă. Deşi sancŝiunile O.N.U. şi
acŝiunile diplomatice ale O.U.A. au avut rolul lor, mişcarea armată,
intensificată din primăvara anului 1972, a reprezentat elementul
determinant în derularea evoluŝiilor ulterioare din Rhodesia.
Pe fondul războiului civil s-a produs, în Europa, un
eveniment cu repercusiuni în întreagă zonă australă a Africii. Este
vorba de „Revoluŝia garoafelor” din Portugalia, de la 25 aprilie 500
Ibidem. 501
Lumea, nr. 34, 21 aug. 1975, p. 24.
Istoria decolonizării Africii
249
1974, ce a pus capăt unei jumătăŝi de secol de dictatură salazaristă.
La 19 iulie, noul regim lusitan proclamă oficial dreptul coloniilor
portugheze la autodeterminare şi suveranitate internaŝională.
Instalarea de guverne africane, cu orientare marxistă în Angola şi
Mozambic, a marcat începutul sfârşitului ordinii albe în sudul
Africii. Schimbarea datelor geo-strategice determină
internaŝionalizarea problemei rhodesiene. Asistăm la implicarea tot
mai accentuată, alături de Anglia, a diplomaŝiei S.U.A. şi R.S.A.
Se urmărea astfel, contracararea creşterii influenŝei sovietice în
regiune. Puterile occidentale doreau o soluŝie negociată, cu elementele
moderate, temându-se că soluŝia militară se va încheia cu
instaurarea unui guvern marxist şi la Salisbury. Presat de aliaŝii săi
tradiŝionali, Ian Smith se vede nevoit să cedeze. Un rol important
în această deschidere a revenit şi preşedintelui zambian, dr.
Kenneth Kaunda, care, prin canalele diplomaŝiei secrete, a reuşit să
convingă S.U.A şi R.S.A. că deblocarea situaŝiei nu poate veni
decât de la promovarea dialogului cu elementele moderate, în
special cu Nkomo şi Muzorewa. Primele concesii ale lui Ian Smith
au constat în punerea în libertate la începutul lui decembrie 1974,
după un deceniu de detenŝie, a liderilor naŝionalişti încarceraŝi. De
asemenea, el a permis deplasarea lui Nkomo, Sithole şi Muzorewa
la Lusaka, în Zambia. Aici, liderii Z.A.P.U., Z.A.N.U. şi A.N.C.
s-au întâlnit cu şeful statului zambian şi cu preşedinŝii Tanzaniei,
dr. Julius Nyerere şi Botswanei, sir Seretse Khama. Evenimentul
din decembrie 1974 are importanŝa sa: din acest moment cele trei
state, cărora ulterior li se vor alătura Angola şi Mozambic, se
implică direct şi decisiv în rezolvarea crizei rhodesiene,
constituind celebrul grup al statelor din „prima linie a confruntării
cu regimurile rasiste”. La sugestiile celor trei preşedinŝi africani,
mişcările naŝionale zimbabwe s-au federalizat în „United African
National Council” (U.A.N.C.), sub conducerea episcopului Abel
Muzorewa. Triumfa linia moderată susŝinută de înalta gazdă
zambiană.
Următoarele luni au fost dominate de negocierile dintre I.
Viorel Cruceanu
250
Smith şi moderaŝii Nkomo şi Muzorewa. Alŝi doi lideri, Sithole şi
Mugabe, neavând încredere în şeful regimului de la Salisbury, au
preferat să se exileze. Un element pozitiv l-a reprezentat şi
retragerea detaşamentului de 2.000 poliŝişti sud-africani, staŝionat
în Rhodesia din 1967, gest apreciat de agenŝia „France Presse”
drept o „presiune amicală dar fermă a lui Vorster [primul ministru
sud-african – nota ns.] asupra lui Smith”502
. Negocierile purtate,
cu unele întreruperi, pe parcursul întregului an 1975, au eşuat în
martie 1976. Premierul Smith a fixat de la început un termen de 20
de ani pentru stabilirea unui guvern al populaŝiei majoritare. Nkomo
şi Muzorewa au respins propunerea, cerând participarea africanilor
la guvernare „într-un interval de maximum 9-12 luni”503
. Presat de
occidentali, Smith se vrea mărinimos şi renunŝă la 5 din cei 20 de
ani. Asemenea mici artificii erau însă inacceptabile chiar şi pentru
liderii africani moderaŝi. Ziarul german Frankfurter Rundschau
descria situaŝia cu rigoare: «a fost irosit un deceniu, în care s-ar fi
putut căuta compromisuri şi oferi prilejul ca transferul puterii să fie
înfăptuit treptat şi pe făgaşe ordonate. Toate tratativele care au fost
duse cu africanii au fost, însă, duplicitare (...). Socoteala lui Ian
Smith nu se va potrivi. Marea Britanie nu poate şi nu vrea să
salveze autoritatea acestui om. Portugalia lui Salazar şi Caetano,
care i-a fost aliată, zace îngropată sub ruinele istoriei. Chiar şi
guvernul minoritar al Africii de Sud este enervat de modul în care
Smith urmăreşte să-şi asigure dominaŝia, încercând să determine şi
Africa de Sud să se urce în barca ce se scufundă...»504
. La fel de
realist se dovedea şi cotidianul englez The Times care, referindu-se
la termenul de 15 ani şi ipostaza liderilor de culoare scria că
«nimeni n-ar putea accepta un asemenea interval, fără a-şi pierde
credibilitatea»505
. De altfel, chiar moderaŝii Nkomo şi Muzorewa,
înşelaŝi de liderul populaŝiei albe, au fost nevoiŝi să recunoască 502
Cf. idem, nr. 28, 8 iul. 1976, p. 25. 503
Cf. idem, nr. 39, 23 sept. 1976, p. 20. 504
Cf. idem, nr. 28, 8 iul. 1976, p. 25. 505
Idem, nr. 14, 1 apr. 1976, p. 24.
Istoria decolonizării Africii
251
faptul că „lupta armată va reprezenta modalitatea de bază pentru
înlăturarea regimului minoritar al lui Smith”506
. Totuşi, premierul
rhodesian, un „întreprinzător abil de manevre”507
, miza pe
resentimentele dintre liderii africani. Încurajat din umbră de
preşedintele Kaunda (Zambia) şi premierul John Vorster (R.S.A.),
el încearcă să şi-l apropie pe J. Nkomo. Prin urmare, Smith şi
Nkomo poartă mai multe runde de tratative secrete la cumpăna
anilor 1975-1976. Deşi, la 3 martie 1976, Smith a mai primit o
lovitură prin închiderea de către Mozambic a celor 1.300 km de
frontieră comună, el şi-a păstrat nealterată „rigiditatea sterilă”508
,
astfel încât, la 19 martie 1976, Nkomo anunŝa cu amărăciune, la
Lusaka, eşecul discuŝiilor secrete.
Acest repetat insucces poate fi apreciat drept un moment
psihologic: el a determinat o răsturnare de alianŝe în tabăra
naŝionalistă. Astfel, J. Nkomo se apropie de R. Mugabe, stabilit în
Mozambic, după eliberarea din detenŝie. În octombrie 1976, în
perspectiva Conferinŝei constituŝionale, convocată de guvernul
laburist britanic la Geneva, cei doi anunŝă reunirea forŝelor
Z.A.P.U. şi respectiv Z.A.N.U., în „Patriotic Front” (P.F.), al cărui
scop declarat era continuarea luptei armate. De altfel, situaŝia
favorabilă de pe front a fost sesizată de revista L’Express care
nota: «Rhodesia a supravieŝuit la 11 ani de boicot economic. Dar
după câteva luni de război, ea se clatină»509
. Pe de altă parte, s-a
produs o coalizare între A. Muzorewa şi N. Sithole care se grăbesc să
ocupe locul lăsat liber de Nkomo. Mai mult, între Muzorewa şi
Nkomo se dezlănŝuie chiar un „război verbal”. Episcopul-politician
declara privitor la Nkomo: «noi nu am avut niciodată divergenŝe
ideologice. Singura problemă este că Joshua Nkomo, sprijinit de
preşedintele zambian Kaunda, vrea să devină primul preşedinte al
Republicii Zimbabwe. Existenŝa oricărei neînŝelegeri ŝine de ambiŝii 506
Ibidem. 507
Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 15, 6 apr. 1978, p. 28. 508
Lumea, nr. 28, 8 iul. 1976, p. 25. 509
Ibidem.
Viorel Cruceanu
252
personale»510
. În replică Nkomo acuza că «Muzorewa vrea păstrarea
statu-quo-ului»511
, capitulând ruşinos în faŝa lui Smith.
Toate aceste reaşezări se desfăşurau pe fondul unui nou plan
britanic de rezolvare a crizei rhodesiene. La 22 martie 1976,
ministrul laburist de externe, James Callaghan, a iniŝiat o reformă
al cărei scop era dobândirea „Majority Rule” într-un termen de 18
luni, până la 2 ani. „Planul Callaghan” prevedea crearea unui
Consiliu de Stat, alcătuit la paritate din albi şi negri (prezidat de un
alb, fără drept de vot în cadrul lucrărilor organismului), însărcinat
cu elaborarea noii Constituŝii a ŝării. Problemele curente urmau să
fie girate de un guvern de tranziŝie, majoritar african (inclusiv
primul ministru) dar în care, posturile cheie (interne, apărare etc.)
reveneau albilor. Formula propusă512
a fost acceptată pe moment
de I. Smith. „Patriotic Front” a respins scenariul datorită viciilor de
formă („soluŝie impusă din afară”, „tergiversare” în detrimentul
unei soluŝii rapide) şi de fond (nerespectarea regulii
proporŝionalităŝii în alcătuirea Consiliului de Stat, perpetuarea
deghizată şi instituŝionalizarea dominaŝiei populaŝiei albe). O
atitudine similară au adoptat şi statele din „prima linie”,
impulsionate de tanzanianul Julius Nyerere. Totuşi, „planul
Callaghan” a reprezentat baza discuŝiilor din lunile octombrie-
decembrie 1976, în cadrul amintitei Conferinŝe de la Geneva.
Părŝile în conflict s-au dovedit intransigente: I. Smith se
răzgândeşte şi repudiază prevederile reformei, considerându-le „tot
atât de extremiste”513
ca revendicările africanilor, în timp ce P.F.
cere cu determinare, transferul puterii „într-un interval de 9-12
luni”514
. După 48 de zile, consumate în discuŝii inutile, Conferinŝa şi-a 510
Cf. Jeune Afrique, no. 957, 9 mai 1979, p. 24. 511
Ibidem. 512
Completat cu mici inovaŝii, nesemnificative, datorate secretarului de stat al
S.U.A., H. Kissinger, „planul Callaghan” va fi numit ulterior „planul anglo-
american”. 513
Cf. Lumea, nr. 39, 23 sept. 1976, p. 21. 514
Cf. lui Robert Mugabe, în primul interviu acordat revistei Lumea, nr. 52, 23
dec. 1976, p. 19.
Istoria decolonizării Africii
253
suspendat lucrările, fără a mai fi reluată. De acum înainte, problema
rhodesiană va evolua în două componente: pe de o parte, tratativele
Smith-moderaŝi pentru o „reglementare internă”, pe de altă parte, lupta
armată, fără răgaz, purtată de P.F.
La 2 decembrie 1977 au început la Salisbury negocierile
„rhodesienilor din interior”: I. Smith, N. Sithole, A. Muzorewa şi
şeful tribal, Jeremiah Chirau. Cei patru au ajuns la un acord, numit
al „reglementării interne”, la 3 martie 1978. Documentul prevedea
alegerea prin vot universal a unui parlament compus din 100 de
membri; dintre aceştia, 72 erau africani şi 28 albi (mai mult de un
sfert). Ponderea rezervată albilor, pentru „cel puŝin zece ani”515
,
îngrădea posibilitatea unei majorităŝi parlamentare de două treimi,
necesară amendării Constituŝiei. De asemenea, denumirea ŝării era
schimbată în Zimbabwe-Rhodesia. Frontul Patriotic a respins
acordul pe care l-a calificat drept «înşelătorie» şi a acuzat pe
semnatarii negri de a fi «trădători şi marionete»516
. În virtutea
noilor aranjamente, la 21 aprilie 1978 au avut loc primele alegeri
prin vot universal. Victoria a revenit partidului A.N.C. cu 60 de
locuri (el a cules voturile etniei majoritare shona, căreia îi
aparŝinea Muzorewa). Un rezultat dezamăgitor a obŝinut Sithole şi
partidul său, Z.A.N.U.-S., cu numai 12 locuri, în timp ce gruparea
şefului Chirau a ratat pătrunderea în parlament. Iritat, Sithole a
făcut caz de «iregularităŝi grosolane»517
ce au marcat buna
desfăşurare a scrutinului, dar, cum bine s-a sesizat, „ambiŝia sa fără
limite şi admiraŝia pentru Muzorewa”518
l-au costat cariera politică. În
urma alegerilor, A. Muzorewa devine prim-ministru al unui guvern
birasial. Adept al modelului nonviolent afro-american, promovat
de Martin Luther-King, el se şi vedea „un Makarios al Zimbabwe”
(după modelul arhiepiscopului Makarios III, preşedinte al
Republicii Cipru în perioada 1960-1974 şi 1975-1977). Justiŝia 515
Lumea, nr. 11, 9 mart.1978, p. 10. 516
J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 66. 517
Cf. Jeune Afrique, no. 957, 9 mai 1979, p. 23. 518
J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 69.
Viorel Cruceanu
254
istoriei îi va dovedi, în scurt timp, că s-a înşelat. Cu excepŝia
R.S.A., „reglementarea internă” va fi respinsă pretutindeni. Cea
mai spectaculoasă poziŝie a fost cea a S.U.A. La 1 aprilie 1978,
preşedintele democrat Jimmy Carter, aflat la Lagos (Nigeria),
declara că planul anglo-american („planul Callaghan”) reprezintă
„cea mai bună bază” pentru un acord general şi că „prevederile
sale trebuie onorate”519
. Câteva zile mai târziu, purtătorul de
cuvânt al Departamentului de Stat al S.U.A. a fost şi mai tranşant:
„dat fiind faptul că regimul lui Ian Smith este considerat ilegal,
orice mecanism de guvernare pe care îl pune în aplicare trebuie să
fie, prin definiŝie, considerat ilegal, atâta timp cât nu este
recunoscut ca o autoritate guvernamentală legitimă de Marea
Britanie, care este în mod legal puterea colonială”520
. Reacŝia
S.U.A. a avut efectul unui „duş rece” asupra guvernului englez ce
se mulŝumise să califice „acordul intern” doar ca „inadecvat”521
.
Prin urmare, diplomaŝia britanică s-a pus din nou în mişcare pentru
investigarea altor soluŝii problemei rhodesiene.
Desfăşurarea evenimentelor a dovedit că „Patriotic Front” şi
lupta de gherilă au reprezentat alternativa viabilă la „reglementarea
internă”. Într-un interviu acordat revistei franceze Le Nouvel
Observateur, Robert Mugabe declara: «Este evident că noi nu
facem război de dragul războiului; dar azi, în Rhodesia, nu există
altă cale decât lupta armată. Suntem un popor paşnic, dar întrucât
cei ce deŝin ilegal puterea în ŝara noastră au ales forŝa pentru a se
menŝine – noi suntem nevoiŝi să răspundem prin luptă»522
.
„Patriotic Front” a suferit de o evidentă lipsă de omogenitate pe
plan militar. Atât Z.A.N.U., cât şi Z.A.P.U., aveau propriile
formaŝiuni armate. Astfel, Z.A.N.U. s-a dotat cu „Zimbabwe
African National Liberation Army” (Z.A.N.L.A.), constituită din
22.000 de combatanŝi, cu bazele în Mozambic, de-a lungul 519
Cf. Lumea, nr. 16, 13 apr. 1978, p. 24. 520
Ibidem. 521
Ibidem. 522
Idem, nr.30, 21 iul. 1977, p. 28.
Istoria decolonizării Africii
255
frontierei cu Rhodesia. Revista Jeune Afrique, afirmă că „ZANLA
lui Mugabe a fost singura care a luptat cu adevărat în interiorul
Zimbabwe”523
. Cealaltă forŝă politică, Z.A.P.U., şi-a creat
„Zimbabwe People’s Revolutionary Army” (Z.I.P.R.A.), cantonată
în 20 de tabere pe teritoriul zambian şi alcătuită din 23.000 de
oameni. Ea a fost mai puŝin combativă „evitând orice contact cu
armata rhodesiană, mulŝumindu-se să ŝină mitinguri de propagandă
în sate”524
. Principalul furnizor în arme al celor două mişcări de
eliberare l-au reprezentat ŝările socialiste. Dar, şi sub acest aspect,
se înregistra o dihotomie: „În timp ce forŝele Z.A.P.U. erau ajutate
de sovietici, elementele Z.A.N.U. erau sprijinite de chinezi”525.
Tactica de luptă a Z.A.N.L.A. şi Z.I.P.R.A. a luat forme specifice
gherilei: infiltrări surprinzătoare din statele vecine (ceea ce a atras
atacuri violente şi repetate ale armatei rhodesiene în Zambia şi
Mozambic), atacuri pe timp de noapte, atentate asupra unor
obiective strategice (calea ferată Salisbury-Bulawayo sau cazărmi
ale armatei şi poliŝiei), concentrarea operaŝiunilor în zonele rurale.
Cele două armate s-au unit, teoretic, prin acordurile din iunie 1979
de la Addis-Abeba, dar, în realitate, ele au rămas separate pe teren
şi chiar s-au înfruntat sporadic526
. În ciuda lipsei unui
comandament unic, R. Mugabe făcea cunoscut în primăvara lui
1978 că „trei sferturi din teritoriul ŝării îl constituie zonele
eliberate”527
; în noiembrie acelaşi an, el declara în exclusivitate
revistei Lumea: „până acum, am cucerit peste 80 la sută din
suprafaŝa ŝării pe care locuiesc şase din cele şapte milioane cât
numără populaŝia ŝării noastre”528
.
Armata rhodesiană, condusă de generalul Peter Walls,
dispunea de 16.000 militari, ajutaŝi de 8.000 poliŝişti, la care se 523
J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 65. 524
Ibidem. 525
Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 9, Novara, Instituto Geografico De
Agostini, 2001, p. 418. 526
J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 66. 527
Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 19, 4 mai 1978, p. 29. 528
Vezi Lumea, nr. 47, 16 nov. 1978, p. 9.
Viorel Cruceanu
256
adăugau şi 2.000 de mercenari529
. Modern echipată şi bine
instruită, ea s-a arătat destul de eficientă. Totuşi, pe măsura
intensificării gherilei, au apărut serioase probleme: toŝi bărbaŝii,
cuprinşi între 35 şi 60 de ani au fost supuşi unui stagiu militar
special de minimum 6 luni; de asemenea, vârsta de încorporare
pentru serviciul militar obligatoriu a fost coborâtă până la 16 ani
(în condiŝiile părăsirii Rhodesiei de către 1.500 albi pe lună)530
. Cei
şapte ani de lupte efective (1972-1979) s-au soldat cu circa 25.000
de morŝi. Din acest total, 7.700 au fost combatanŝi naŝionalişti,
cărora li s-au adăugat 15.000 de victime din rândul populaŝiei
civile africane. Forŝele guvernamentale au pierdut 1.500 soldaŝi
(dintre care 950 erau negri) şi 800 de civili albi531
. O asemenea
tragedie impunea mai mult ca oricând o soluŝie negociată.
„Patriotic Front” s-a dovedit receptiv, dar a aplicat deviza „vom
negocia, luptând”532
, mai ales că o nouă încercare diplomatică
eşuase, în februarie 1978, în Malta.
Un moment de referinŝă în evoluŝia crizei rhodesiene l-a
reprezentat data de 4 mai 1979, când, la alegerile din Marea
Britanie, laburiştii sunt înfrânŝi de conservatori. Noul prim-
ministru, Margaret Thatcher, supranumită şi „doamna de fier”, şi-a
asumat, în criza rhodesiană, un rol istoric, asemenea generalului de
Gaulle, în criza algeriană. Prin obiectivitate şi presiuni savant
dozate, conservatorii englezi au impus beligeranŝilor o soluŝie
paşnică şi democratică.
Negocierile finale au început la 10 septembrie 1979, la
Londra, în imobilul Lancaster House, martor de-a lungul anilor al
tuturor episoadelor ce au purtat statele africane anglofone spre
independenŝă. Conciliabulele s-au desfăşurat sub preşedinŝia
ministrului englez de externe, lordul Carrington. Şeful Foreing
Office-ului a spulberat bănuielile de simpatie faŝă de Muzorewa, 529
J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 66. 530
Cf. R. Mugabe, în Lumea, nr. 30, 21 iul. 1977, p. 28. 531
Apud. J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 65. 532
Cf. R. Mugabe, interviu în Lumea, nr. 47, 16 nov. 1978, p. 9.
Istoria decolonizării Africii
257
dovedind „o mare abilitate tactică dar şi o imparŝialitate eficientă,
fără a se lăsa intimidat de vreuna din părŝi. Alternând fermitatea cu
supleŝea, el a reuşit în mai multe rânduri să evite eşecul
convorbirilor”533
. Tratativele au marcat şi o premieră: albii nu au
mai alcătuit o delegaŝie separată ci au fost incluşi în delegaŝia
guvernamentală condusă de A. Muzorewa. Deci, negocierile s-au
purtat între puterea colonială, guvernul „soluŝiei interne” şi
„Patriotic Front”. A fost în fapt un adevărat maraton diplomatic
care a acoperit 101 zile. La 5 decembrie 1979, delegaŝii prezenŝi au
semnat „Acordul final” de reglementare a crizei rhodesiene.
Documentul prevedea o încetare imediată a focului (devenită
efectivă la 17 decembrie) supravegheată pe teren de o forŝă de
menŝinere a păcii de 1.200 militari din ŝări ale Commonwealth-
ului534
. Rhodesia redevenea colonie a Coroanei, condusă de un
guvernator englez care controla atât armatele mişcării de eliberare
cât şi pe cea a guvernului. Acest post de înaltă responsabilitate a
fost încredinŝat lordului Christopher Soames, ginerele fostului
premier britanic Winston Churchill. Înconjurat de oameni
competenŝi, cunoscători ai Africii, el a reuşit ca, în numai câteva
luni, să ducă la bun sfârşit o sarcină uriaşă. Acordul de la
Lancaster House pivota pe obligativitatea unei noi consultări
electorale, în termen de 6 luni. Instituŝia supremă a ŝării,
parlamentul, urma să conŝină 100 de locuri: 80 distribuite
africanilor şi 20 rezervate albilor. Referindu-se la finalitatea
lungului şi sinuosului drum al emancipării, Joshua Nkomo declara:
«Suntem foarte conştienŝi de lacunele reglementării, dar credem că
ea este o bază sănătoasă, pe care să putem construi o societate cu
adevărat democratică în Zimbabwe, o societate eliberată de rasism
şi de exploatarea omului de către om»535
. Omagiind pe cei 533
J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 67. 534
Numărul a fost în cele din urmă mai mare: 1509 militari, provenind din
Anglia - 1200, Australia - 159, Noua Zeelandă - 75, Kenya - 51 şi Insulele Fidji
- 24. 535
Cf. Lumea, nr. 52, 20 dec. 1979, p. 13.
Viorel Cruceanu
258
dispăruŝi, Nkomo conchidea că acordul final era «produsul direct al
sacrificiilor, sudorii şi sângelui tinerilor luptători şi luptătoare şi
ale eroicelor mase revoluŝionare din Zimbabwe»536
.
Reîntoarcerea din exil a liderilor „Patriotic Front” (ianuarie-
februarie 1980) a permis declanşarea campaniei electorale în
perspectiva alegerilor generale programate la 27-29 februarie 1980.
Pitorescul campaniei l-a reprezentat faptul că I. Smith făcea
propagandă în favoarea lui... Nkomo! Liderul Z.A.P.U., „cu
obezitatea sa liniştitoare, cumsecade şi jovial, îngrijora mult mai
puŝin”537
pe albi, decât radicalul Mugabe, stigmatizat drept
„diavolul roşu”538
, datorită concepŝiilor «marxist-leninist-
maoiste»539
afişate. Nkomo, aureolat de imaginea de „decan al
liderilor naŝionalişti negri”540
, recomanda cu insistenŝă adepŝilor săi
„uitarea trecutului şi reconcilierea”541
. Albii au sprijinit, de
asemenea, pe Muzorewa, sperând că prin aceste manevre, va
rezulta un parlament fragmentat, ce va presupune un guvern de
coaliŝie, iar Mugabe va fi pus în minoritate. Calculele aveau un
însemnat viciu: Mugabe aparŝinea etniei majoritare shona, cu 80%
din populaŝie, în timp ce Nkomo provenea din etnia ndebele, cu
doar 19% din locuitori. Singurul adversar potenŝial al lui Mugabe
ar fi putut fi Muzorewa, tot un shona, dar acesta purta pecetea
„colaboraŝionismului” şi a incompetenŝei, deoarece, ca succesor al
lui Smith, „nu a putut opri războiul şi nu a putut fi omul
reconcilierii naŝionale”542
. Totuşi, fidel principiilor pentru care a
luptat, Mugabe i-a propus lui Nkomo reluarea colaborării politice
după alegeri.
Campania electorală şi alegerile din 27-29 februarie s-au 536
Ibidem. 537
Vezi L’Express, Paris, no. 1496, 15 mars 1980, p. 45. 538
Ibidem, p. 44. 539
Ibidem, p. 45. 540
J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 68. 541
Cf. L’Express, no. 1496, 15 mars 1980, p. 45. 542
Ibidem, p. 44.
Istoria decolonizării Africii
259
desfăşurat într-un remarcabil civism543
. Pentru cele 80 de locuri
rezervate africanilor s-au depus 765 de candidaturi. Au fost
chemaŝi să se pronunŝe asupra viitorului ŝării lor, trei milioane de
cetăŝeni cu drept de vot. Rezultatele, publicate la 4 martie 1980, au
evidenŝiat victoria zdrobitoare a Z.A.N.U.-P.F., care, cu 62,9% din
voturi a obŝinut 57 de mandate parlamentare. Pe locul secund s-a plasat
Z.A.P.U., cu 24,1% din voturi şi 20 de mandate. A urmat A.N.C., al
episcopului Muzorewa, cu numai 3 locuri. Noua aritmetică parlamentară
dovedea cu claritate opŝiunea poporului zimbabwe pentru o viaŝă liberă
şi demnă, într-o societate pluralistă, lipsită de prejudecăŝi.
Imediat după anunŝarea rezultatelor finale, guvernatorul
Soames numeşte pe Mugabe ca prim-ministru. Robert Mugabe s-a
născut la 21 februarie 1924544
într-o familie modestă. Atras de
ştiinŝele umaniste, a studiat la universităŝi din R.S.A. şi Anglia,
obŝinând mai multe licenŝe: filosofie, pedagogie, ştiinŝe economice
şi drept administrativ. A lucrat timp de 17 ani ca profesor în
Rhodesia de Sud, Zambia şi Ghana. Impresionat de personalitatea
lui Nkrumah, în 1960 se întoarce în patrie şi se dedică luptei de
emancipare naŝională. S-a remarcat prin ataşamentul său ferm la cauza
populaŝiei majoritare. Ziariştii şi oamenii politici care l-au cunoscut
au fost tulburaŝi de inteligenŝa şi spontaneitatea sa; de altfel, revista
Jeune Afrique nu ezita să-l considere drept „cel mai occidentalizat
dintre liderii naŝionalişti”545
zimbabwe. Mediile de informare l-au
prezentat în cvasitotalitatea lor ca un marxist radical; înclinăm să
credem că, diplomatul american de culoare Andrew Young este cel
mai aproape de adevăr, când îl descrie pe Mugabe ca un
«naŝionalist de stânga, un social-democrat de tip Willy Brandt
[după numele fostului cancelar al R.F. Germania, din
perioada1969-1974 – nota ns.]»546
. De altfel, după victorie, 543
Excepŝie au făcut atentatele asupra locuinŝei lui Mugabe (6 februarie) şi chiar
asupra liderului Z.A.N.U., la un miting electoral (10 februarie). 544
Vezi Profil, în Lumea, nr. 16, 17 apr. 1980, p. 30. 545
J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 68. 546
Ibidem.
Viorel Cruceanu
260
Mugabe şi-a moderat discursul. El a format un guvern al coaliŝiei
„Patriotic Front” în care Simon Muzenda, numărul doi în ierarhia
Z.A.N.U.-P.F., este desemnat vicepremier şi ministru de externe,
iar liderul Z.A.P.U., Josua Nkomo, preia ministerul de interne. De
asemenea, în cabinet au fost cooptaŝi doi albi, unul fost ministru al
lui I. Smith. Statului vecin, R.S.A., i-a propus un pact de non-
ingerinŝă reciprocă.
Într-o atmosferă unică, specifică evenimentelor de mare
încărcătură emoŝională, în primele clipe ale zilei de 18 aprilie 1980
a fost proclamată independenŝa Republicii Zimbabwe. Premierul
Robert Mugabe a expus priorităŝile programului său de guvernare
axat pe reconcilierea naŝională şi asigurarea păcii interne, pe
refacerea economică şi reconstrucŝia ŝării (cu sectoare prioritare
precum alimentaŝia, locuinŝele, sănătatea, locurile de muncă,
învăŝământul, îmbunătăŝirea vieŝii satelor, recuperarea celor peste
10.000 de răniŝi şi reaşezarea a nu mai puŝin de 1.000.000-
1.500.000 de refugiaŝi alungaŝi de la căminele lor de război) şi pe o
echitabilă redistribuire a drepturilor şi obligaŝiilor în cadrul
societăŝii. Evitând o ruptură radicală, programul, destinat unei etape
ce necesita timp, dovedea realism şi maturitate, remarcându-se printr-
un „reformism prudent, pe baza capitalismului existent”547
. De la
începutul anilor ‟90, R. Mugabe (devenit preşedinte la 30 decembrie
1987) şi-a radicalizat poziŝiile, devenind un personaj tot mai
controversat548
. În 2009, el a împlinit 85 de ani şi se afla, încă, la
putere...!
Proclamarea independenŝei Zimbabwe a însemnat şi
încheierea amplului proces al decolonizării fostelor posesiuni
engleze din Africa. Încadrat cronologic între 6 martie 1957 şi 18
aprilie 1980, ceea ce înseamnă un sfert de secol de lucrare
elaborată, acest proces a permis, preponderentă fiind calea paşnică, 547
L’Express, no. 1496, 15 mars 1980, p. 46; M. Meredith, op.cit., p. 328. 548
Vezi amplul dosar Zimbabwe: The truth, în New African, May 2007, No.
462, p. 49-124; Mugabe, héros ou tyran?, în Jeune Afrique, no. 2447, du 2 au
8 décembre 2007, p. 26-32.
Istoria decolonizării Africii
261
afirmarea de sine-stătătoare a 16 teritorii de pe continentul negru.
D. DECOLONIZAREA POSESIUNILOR BRITANICE DIN
OCEANUL INDIAN
ZANZIBAR
Istoria Zanzibarului şi a insulei vecine Pemba, ambele cu o
suprafaŝă de 2.611 km2, este strâns legată de cea a Africii de Est.
Profesorul Ki-Zerbo descrie Zanzibarul ca o „insulă fericită şi
parfumată, suspendată pe latura Africii ca o bijuterie”549
. În Evul
Mediu, destinele insulei s-au contopit cu destinele unei remarcabile
puteri regionale, Sultanatul Oman550
. Atraşi de splendorile din insule,
sultanii omanezi şi-au stabilit capitala, în 1832, în Zanzibar.
Coincidenŝa face ca, în aceeaşi perioadă, insulele să intre şi în
atenŝia englezilor (la 1841 soseşte în Zanzibar primul oficial al
Coroanei). În noiembrie 1890, sultanul Seyyid Ali, ameninŝat de
germani, acceptă protecŝia britanică. Alegerea s-a dovedit inspirată,
deoarece, autorităŝile britanice, prin supleŝea lor, respectau şi
conlucrau cu aristocraŝia locală.
Datorită aşezării la o intersecŝie de ambiente etnice şi
culturale, Zanzibar şi Pemba erau alcătuite dintr-un mozaic de
populaŝii. Majoritatea o reprezenta populaŝia de origine africană.
Ea se împărŝea în shirazi, adică africani născuŝi pe insule,
descendenŝi ai sclavilor, de traficul cărora se ocupase aristocraŝia
omaneză551
, şi bantu, imigranŝi, veniŝi de pe continent la muncă pe
plantaŝiile de bumbac şi sisal. Puterea economică şi politică era 549
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 526. 550
Armatele statului din sudul Pen. Arabice au alungat pe portughezi din Pemba,
în 1695 şi din Zanzibar, în 1698. 551
Vezi Lumea, nr. 5, 30 ian. 1964, p. 9.
Viorel Cruceanu
262
concentrată în mâinile minorităŝii de origine hindu şi arabă.
Recensământul efectuat în 1948, indica în Zanzibar, un număr de
149.575 locuitori dintre care africani 79,3%, arabi 9,3%, indieni
8,8%, comorieni 1,8% şi europeni 0,2%552
. În Pemba se înregistra
o populaŝie de 114.587 suflete, din care 75,7% africani, 16,9%
arabi, 1,8% indieni, 0,4% comorieni şi nici un european553
.
În 1926, englezii au creat un Consiliu Legislativ ce cuprindea
12 funcŝionari coloniali, un colonist european, doi indieni, trei
arabi şi un Consiliu Executiv prezidat de sultan şi compus din 7
funcŝionari ai administraŝiei coloniale. Abia în 1945, un african
delegat de Zanzibar este admis în Consiliul Legislativ, urmat în
1947, de un altul, din Pemba.
Deschise lumii din exterior, insulele au cunoscut şi o
benefică circulaŝie a ideilor. Prin urmare, după 1950, asistăm la o
crescândă efervescenŝă politică. Astfel, în decembrie 1954, apare
primul partid politic, „Zanzibar Nationalist Party” (Z.N.P.),
aparent plurirasial, chiar cu un preşedinte shirazi, dar, în realitate,
esenŝialmente arab. El cerea sfârşitul regimului colonial şi vot
universal554
. Poziŝia Z.N.P. era sprijinită de unele ŝări, precum
Egiptul lui Nasser şi R.P. Chineză. În 1957, se produce replica
politică a populaŝiei africane ce creează partidul „Afro-Shirazi
Union” (A.S.U.), condus de Abeid Karume şi Mohammed Shamte.
În iulie 1957 s-a organizat prima consultare electorală din insule şi,
în ciuda faptului că „dreptul de vot era dependent de o situaŝie
materială şi un anumit nivel cultural”555
, victoria a revenit A.S.U.
cu 61,1% din voturi, faŝă de numai 21,6 % pentru Z.N.P. Alegerile,
al căror rezultat ameninŝa să răstoarne o ordine socială seculară, au
fost punctul de pornire al unor „frământări politice crescânde”556
,
prelungite cu violente tensiuni rasiale între africani şi non-africani. 552
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 782. 553
Ibidem. 554
Ibidem. 555
Cf. Lumea, nr. 5, 30 ian. 1964, p. 9. 556
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
263
Triumful electoral, în loc să consolideze rândurile A.S.U., a
accentuat diviziunile din interiorul partidului. Prin urmare, în
decembrie 1957, curentul shirazi animat de M. Shamte se desprinde
şi constituie „Zanzibar and Pemba People’s Party” (Z.P.P.P.), ce
revendica independenŝa în cel mai scurt timp posibil. Reprezentanŝii
africanilor bantu se regrupează în jurul lui A. Karume, formând „Afro-
Shirazi Party” (A.S.P.), adept al independenŝei graduale.
În 1960, toate partidele din insule au fost invitate la o
Conferinŝă constituŝională la Londra, unde s-a hotărât instalarea
unui guvern responsabil în Zanzibar, sub controlul sultanului, ca
un prim pas spre autodeterminare. Pe baza înŝelegerilor de la
Londra, în ianuarie 1961 au fost organizate alegeri pentru cele 22
locuri ale Consiliului Legislativ. Întâmplarea a făcut ca urnele să
decidă o egalitate perfectă între Z.N.P. şi A.S.P., fiecare cu câte 11
locuri. Pentru ieşirea din impas s-a decis convocarea de noi alegeri
în iunie 1961. De această dată, administraŝia colonială, în
colaborare cu sultanul, a procedat la o redistribuire a
circumscripŝiilor, ce avantaja Z.N.P. Campania electorală a fost
deosebit de tensionată; numai în ziua alegerilor s-au înregistrat
incidente soldate cu 68 de morŝi, dintre care 65 arabi557
.
Rezultatele consultării electorale indicau: 10 locuri pentru Z.N.P.
cu 35% din voturi şi tot 10 locuri pentru A.S.P., care a obŝinut
49,9% din sufragii. De această dată, scrutinul a fost arbitrat de o a
treia forŝă, Z.P.P.P., care, cu 13,7% din preferinŝele electoratului a
beneficiat de 3 mandate parlamentare558
. S-a constituit o alianŝă
Z.N.P.-Z.P.P.P., guvernul, dominat de politicieni arabi, fiind
condus de liderul shirazi, M. Shamte. Frustrat de asemenea
aranjamente, A.S.P. se va orienta către un naŝionalism tot mai
radical.
În martie 1962 are loc în capitala engleză o nouă Conferinŝă
constituŝională. Cu acest prilej s-a stabilit un calendar al etapelor
de parcurs: noi alegeri în iulie 1962, autonomie internă la mijlocul 557
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.786. 558
Ibidem; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 526.
Viorel Cruceanu
264
anului următor şi independenŝă la sfârşitul lui 1963.
Singurul eveniment semnificativ ce a premers alegerilor din
iulie 1962, l-a reprezentat sciziunea din cadrul Z.N.P. Aripa de
stânga, nemulŝumită de faptul că în spatele naŝionalismului afişat
se ascundeau interese conservatoare, se desprinde şi formează sub
conducerea lui Abdul Rahman Mohammed „Babu”, partidul
„Umma” (Partidul Poporului). Noul partid preconiza acordarea
votului universal, accesul neîntârziat la independenŝă şi înfăptuirea
de reforme sociale după modelul chinez. Alegerile s-au desfăşurat
în perioada 8-15 iulie 1963. Rezultatul lor dovedea o inegalitate şi
mai flagrantă decât la precedenta consultare. Practic, victoria a
revenit A.S.P. care a întrunit 54,3% din voturi; dar, pentru această
majoritate indubitabilă, i-au fost repartizate doar 12 mandate. Pe
locul doi s-a clasat Z.N.P. cu numai 29,8% din simpatiile
electoratului, creditat însă, în mod paradoxal, tot cu 12 locuri. Pe
poziŝia a treia se afla Z.P.P.P. cu 15,9% din sufragii şi 6 deputaŝi559
.
S-a format din nou o coaliŝie Z.N.P.-Z.P.P.P.; instalarea guvernului
astfel închegat, condus de acelaşi M. Shamte, a coincis şi cu
acordarea autonomiei Zanzibarului şi Pemba. În septembrie 1963 a
fost organizată la Londra o ultimă Conferinŝă constituŝională.
Delegaŝiile A.S.P. şi „Umma” au format o alianŝă ce milita pentru
respectarea drepturilor constituŝionale indiferent de rasă, anularea
legilor restrictive şi organizarea de noi alegeri pe baza votului
universal, indiferent de naŝionalitate, avere sau studii560
. Cererile
au fost respinse de guvernul local şi de britanici. Prin urmare, la 10
decembrie 1963, sultanatul Zanzibar (inclusiv Pemba) îşi proclama
independenŝa. Starea de incertitudine în care se afla ŝara conferea
un aspect incomplet actului decolonizării. De altfel, evenimentele
din cele patru săptămâni ce au urmat, confirmă aprecierea.
La 4 ianuarie 1964, dorind să elimine opoziŝia, guvernul
Shamte a interzis partidul „Umma”. Această stângăcie politică a 559
S. Urfer, op.cit., p. 27 ; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.
786. 560
Vezi Lumea, nr. 5, 30 ian. 1964, p. 10.
Istoria decolonizării Africii
265
reprezentat „scânteia care a grăbit revolta”561
. În condiŝii de
clandestinitate se constituie un „Comitet insurecţional” al A.S.P.-
„Umma”. Condus de poliŝistul de origine ugandeză, John Okello,
din Pemba, Consiliul dă semnalul răscoalei populare la 12 ianuarie
1964. Sultanul Seyyid Jamshid este depus, iar guvernul Shamte
dizolvat. Puterea trece în mâinile unui Consiliu Revoluŝionar
prezidat de Abeid Karume. Comentând evenimentele, care s-au
soldat cu masacrarea a „mii de arabi”562
, ziarul Times scria: «ar fi
o greşeală să cauŝi motivele loviturii de stat pur şi simplu în
sentimentele de animozitate care îi opun pe arabi, nearabilor. Cel
puŝin tot atât de importantă este [şi] încordarea care a existat între
grupul conducător şi păturile avute care îl sprijineau, pe de o parte,
şi marea masă a săracilor, pe de altă parte»563
. La rândul său Daily
Worker opina că «schimbarea puterii în Zanzibar nu a fost un
fulger căzut din senin» ci «rezultatul luptei intense pe care forŝele
progresiste au dus-o împotriva vechii coaliŝii guvernamentale»564
.
Prestigiosul The Economist concluziona, apreciind schimbarea
drept «o revoluŝie (...) uşor previzibilă», care a provocat «căderea
elitei arabo-indiene»565
. Noul regim a proclamat, ferm, apartenenŝa
ŝării la lumea africană; el a sesizat că şansele Zanzibarului şi Pemba
rezidă în spiritualizarea celor 30 de kilometri despărŝitori de continent.
În acest spirit, A. Karume a făcut o vizită lui J. Nyerere, fidelul şi
apropiatul său prieten de-a lungul anilor de luptă comună împotriva
colonialismului. Animaŝi de idei similare, Nyerere şi Karume au căzut
de acord ca Tanganyika şi Zanzibar să formeze o singură entitate
statală. La 26 aprilie 1964 a intrat în vigoare legea de unificare, votată
anterior de instanŝele supreme ale celor două ŝări566
. De la 29
octombrie 1964, denumirea oficială a statului creat a devenit 561
Ibidem; vezi şi R. Kapuściński, Ébène, p. 103-105. 562
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 787. 563
Cf. Lumea, nr. 5, 30 ian. 1964, p. 9. 564
Ibidem. 565
Cf. J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 787. 566
Parlamentul în Tanganyika şi Consiliul Revoluŝionar în Zanzibar şi Pemba.
Viorel Cruceanu
266
Republica Unită Tanzania, cu dr. J. Nyerere ca preşedinte şi A.
Karume567
ca prim-vicepreşedinte. Actul de la 26 aprilie 1964 a
rămas ca o reuşită incontestabilă în istoria Africii postcoloniale. De
la mijlocul anilor ‟90, în Zanzibar s-au afirmat forŝe secesioniste,
dar nu suficient de puternice încât să ameninŝe uniunea.
MAURITIUS
Insula Mauritius se află în SV Oceanului Indian, la 2.000
kilometri est de coastele Africii. Cadrul natural este superb. I se
mai spune şi „insula verii veşnice”568
. Ea a fost comparată cu „un
smarald imens, inserat în sipetul albastru al Oceanului Indian”569
,
având faima „unui ŝinut cu peisaje splendide, cu plaje cu nisip fin,
palmieri pe coastă, forturi străvechi azi năruite şi munŝi
maiestuoşi”570
. A fost descoperită de portughezul Domingo
Fernandez în 1511. În anul 1598 au venit olandezii, ei fiind cei
care au dat insulei numele monarhului lor571
. Olandezii au fost
alungaŝi de francezi în 1715; noii stăpâni schimbă denumirea
petecului de pământ, în „Ile de France”. Dominaŝia franceză
durează până în 1810 când, profitând de problemele lui Napoleon I
pe continent, englezii se înstăpânesc în minusculul teritoriu.
Congresul de la Viena (1814) confirmă apartenenŝa insulei,
redevenită Mauritius, la Marea Britanie. Prezenŝa engleză s-a
datorat unui interes pur economic: dominaŝia franceză în Mauritius
reprezenta „o ameninŝare pentru comerŝul anglo-indian”572
. 567
A. Karume, născut în 1906, a fost asasinat în aprilie 1972, în Zanzibar, în
condiŝii neelucidate (vendetă politică?). 568
Vezi Lumea, nr. 12,16 mart. 1978, p. 11. 569
Ibidem. 570
Ibidem. 571
Mauriciu de Nassau (1585-1625), al doilea stathouder de Holland, din
dinastia de Orania. 572
Lumea, nr. 34, 17 aug. 1967, p. 31.
Istoria decolonizării Africii
267
Trecerea timpului a adeverit că, deşi colonie engleză, Mauritius
„este legată mai degrabă de civilizaŝia franceză”573
. Europenii nu
au fost singurii care şi-au lăsat amprenta aici: după desfiinŝarea
sclaviei în 1834, insula cunoaşte o invazie de chinezi şi mai ales
indieni, veniŝi să muncească pe plantaŝiile de trestie de zahăr.
Importanŝa sa economică sporeşte, astfel încât „din 1860, ea va
deveni prima colonie a Imperiului britanic în ceea ce priveşte
producŝia de zahăr”574
.
Mauritius s-a impus ca un exemplu de convieŝuire paşnică a
numeroase populaŝii diferite. În preajma independenŝei, indienii
reprezentau grupul etnic cel mai numeros, cu 68% din locuitori;
51% dintre indieni erau de religie hindusă, iar 17% de religie
musulmană. Urmau creolii, descendenŝi ai africanilor metisaŝi, cu
28% din populaŝie. Chinezii nu depăşeau 3% şi se ocupau, în
general, cu micul comerŝ. Cei mai puŝin numeroşi erau albii, cu un
procent de 1%, dar ei controlau producŝia de trestie de zahăr ce
furniza 95% din exporturi575
. Mozaicul etnic maurician ne poartă
cu gândul la percepŝia că „insula a devenit prin aspect şi obiceiuri,
dacă nu chiar prin limba sa, o anexă a Asiei”576
.
Până în 1903, Mauritius a fost administrată în comun cu
insulele Seychelles. Englezii se vor arăta cu adevărat interesaŝi de
evoluŝia politică a minusculului teritoriu abia după cel de-al doilea
război mondial. În 1945 a fost creat un „Comitet Consultativ
pentru Reformă Constituŝională”. Dezbaterile s-au finalizat cu
elaborarea primei Constituŝii (1948) ce prevedea înfiinŝarea unui
Consiliu Legislativ (ales prin sufragiu larg) şi a unui Consiliu
Executiv (numit de guvernatorul englez). În acest climat de înnoire
instituŝională s-a constituit primul partid politic, Partidul Laburist,
ce „se inspira din laburismul englez şi teoriile sociale fabiene”577
. 573
Idem, nr. 12, 14 mart. 1968, p. 22. 574
Idem, nr. 35, 22 aug. 1974, p. 38. 575
Ibidem. 576
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 517. 577
A. Conchiglia, Maurice: Une île bénie des dieux, în Le Nouvel Afrique-
Viorel Cruceanu
268
Aderenŝii săi proveneau, preponderent, din rândul populaŝiei de
origine indiană şi era condus de medicul Seewoosagur
Ramgoolam578
.
În 1965, Mauritius revine în actualitate cu prilejul
Conferinŝei constituŝionale de la Londra. Discuŝiile au gravitat în
jurul a două alternative: independenŝa sau asocierea cu Anglia.
Decizia finală a fost rezervată electoratului, chemat la urne în
august 1967. Partidul Laburist milita pentru independenŝă. În
perspectiva consultării electorale el şi-a apropiat „Comitetul de
Acţiune Musulmană” şi „Blocul Progresist”; s-a format astfel o
coaliŝie ce s-a prezentat la alegeri sub numele de „Partidul
Independenţei”. În opoziŝie cu laburiştii, optând pentru asociere, se
afla „Partidul Maurician” condus de Gaetan Duval. Lozinca sa era
„dreptate pentru toŝi, indiferent de originea lor etnică”579
dar care,
în realitate, exprima „dorinŝa populaŝiei de origine europeană de a-
şi păstra poziŝiile în faŝa majorităŝii indiene”580
. Victoria revine
coaliŝiei independenŝei cu o confortabilă majoritate: 39 locuri din
totalul de 62 ale Adunării. Liderul laburist S. Ramgoolam este
desemnat prim-ministru. Referindu-se la această numire, ziarul The
Times o considera salutară, deoarece bătrânul politician «se bucură
de respectul tuturor comunităŝilor care formează populaŝia
multirasială a insulei Mauriciu»581
. În consonanŝă cu verdictul
popular, insula şi-a proclamat independenŝa la 12 martie 1968, în
cadrul Commonwealth-ului. Ca formă de organizare statală ea a
rămas o monarhie, şeful statului fiind regina Elisabeta a II-a,
reprezentată de un guvernator general.
Asie, no.57, juin 1994, p. 19. 578
Născut la 18 septembrie 1900. A studiat medicina la Londra. Din 1935 se
dedică şi unei cariere publice: consilier municipal, membru în cele două consilii
locale (1948), primar al capitalei Port-Louis (1958) şi lider al parlamentului
(1960) – vezi şi Profil, în Lumea, nr. 13, 22 mart. 1968, p. 30. 579
Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 34, 17 aug. 1967, p. 31. 580
Ibidem. 581
Cf. Lumea, nr. 13, 22 mart. 1968, p. 30.
Istoria decolonizării Africii
269
*
* *
După independenŝă, Mauritius „s-a aflat printre puŝinele ŝări
ale continetului african [alături de Botswana, Gambia şi mai apoi
Senegal – nota ns.] care au instituŝionalizat şi menŝinut sistemul
democraŝiei multipartite”582
. Premierul S. Ramgoolam, promotorul
unei „gestiuni clienteliste”583
, a fost principala figură a vieŝii politice
până la alegerile din 11 iunie 1982584
, când este înfrânt de coaliŝia
„Mişcarea Socialistă Mauriciană”-„Mişcarea Militantă Mauriciană”.
Noua echipă conducătoare nutrea idei republicane. Alegerile din 15
septembrie 1991 i-au adus cu mult peste majoritatea de două treimi,
necesară modificării constituŝiei. Prin urmare, la 12 martie 1992, s-
a consumat «ultima etapă a decolonizării»585
prin proclamarea
Republicii. Mauritius a rămas un model de stat democratic,
personalităŝile ce au ocupat magistratura supremă, eminamente
onorifică, fiind:
- sir Veerasamy Ringadoo – 12 martie-30 iunie 1992;
- Cassam Uteem – 1 iulie 1992-15 februarie 2002;
- interimar: Angidi Chattiar – 15-18 februarie. 2002;
- interimar: Ariranga Pillay – 19-25 februarie 2002;
- interimar: Karl Offmann – 25 februarie 2002-1 octombrie
2003;
- interimar: Abdool Raouf Bundhun – 1-7 octombrie 2003;
- sir Aneerood Jugnauth – 7 octombrie 2003 (fost prim-
ministru în două rânduri: 15 iunie 1982-22 decembrie 1995 şi 17
septembrie 2000-30 septembrie 2003).
582
A. Conchiglia, op.cit., p. 19. 583
Ibidem. 584
Sir Ramgoolam a mai fost guvernator-general în perioada 28 decembrie
1983-15 decembrie 1985. Moare la această ultimă dată, în urma unui cancer la
stomac. 585
Le Nouvel Afrique-Asie, no. 32, mai 1992, p. 35.
Viorel Cruceanu
270
SEYCHELLES
Cele 92 de insule componente ocupă o suprafaŝă de numai
453 km2, în apele Oceanului Indian, la Sud de Ecuator. Un reporter
al ziarului Le Monde ne-a lăsat o inspirată descriere: «un arhipelag
liniştit din Oceanul Indian, pe care cicloanele îl ocolesc, pe care
musonul, epuizat în cursa sa prin India, îl atinge cu precauŝie; plaje
cu nisip alb ca făina, ape nepoluate, un climat în permanenŝă blând,
o vegetaŝie exuberantă, fructe delicioase, un popor surâzător, trăind
într-o înŝeleaptă armonie cu natura»586
. Cvasitotalitatea
locuitorilor587
trăiesc pe trei insule mai mari, din cele 33 locuite:
Mahé, Praslin şi Silhouette. Până în secolul al XVIII-lea, arhipelagul a
fost pustiu. Din 1770 devine posesiune franceză fiind colonizat cu
oameni din metropolă. În 1810, se schimbă stăpânul: alături de
Mauritius, Seychelles intră în posesia Marii Britanii. Astăzi,
arhipelagul se înfăŝişează ca „un amestec straniu de rase – negri
sau metişi, descendenŝi ai sclavilor aduşi de corsari sau de primii
coloni, albi, mulatri, indieni, chinezi – vorbind oficial engleza, dar
uzual creola, un fel de franceză a secolului al XVIII-lea, asortată cu
cuvinte hindi sau englezeşti”588
.
Revista Afrique-Asie relevă faptul că „Marea Britanie nu s-a
preocupat de arhipelag decât atunci când i-au fost puse în joc
interesele”589
. Astfel, în cursul celui de-al doilea război mondial
„insulele s-au dovedit un important punct strategic şi au servit
drept bază de telecomunicaŝii”590
. Apoi, în 1948, arhipelagul a fost
dotat cu o constituŝie, un Consiliu Legislativ şi un Consiliu
Executiv. În 1964 s-a creat primul partid politic, „Seychelles 586
Cf. Lumea, nr. 26, 24 iun. 1976, p. 18. 587
32.150 în 1940 ; 41.125 în 1960 ; 60.000 în 1980 ; cca. 85.000 în prezent. 588
Lumea, nr. 26, 24 iun. 1976, p. 18. 589
Cf. idem, nr. 11, 13 mart. 1975, p. 27. 590
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
271
People’s United Party” (S.P.U.P.), sub conducerea avocatului
France Albert René, al cărui program prevedea vot universal şi o
decolonizare reală a ŝării. Pornind de la acest fapt, publicaŝia deja
menŝionată, Afrique-Asie, apreciază că „1964 a fost anul când s-a
declanşat lupta pentru independenŝă în insulele Seychelles”591
.
Reprezentanŝii asociaŝiilor patronale şi ai categoriilor locale
privilegiate au reacŝionat şi sub direcŝia unui alt avocat, chinezo-
creol, James Mancham, au pus bazele „Seychelles Democratic
Party” (S.D.P.), partizan al păstrării legăturilor cu metropola.
Ziarul britanic The Financial Times sesiza foarte bine diferenŝele
dintre cei doi lideri de partide: „ani de zile, Mancham s-a arătat
foarte refractar în legătură cu problema independenŝei, în timp ce
René s-a situat pe o poziŝie fermă, favorabilă acesteia”592
.
În 1970, când arhipelagul Seychelles rămăsese ultima colonie
africană a Angliei (cu excepŝia cazului special al Rhodesiei), a fost
elaborată o nouă Constituŝie ce prevedea statutul de autoguvernare.
Pe baza sa, în noiembrie 1970, sunt organizate alegeri pentru cele
15 locuri ale Adunării locale. Favorizat de administraŝia colonială,
S.D.P. se impune cu 10 mandate, urmat de S.P.U.P. cu 5 deputaŝi.
Conform regulilor constituŝionale, James Mancham devine „chief
minister”. De acum înainte viaŝa politică din arhipelag va fi
dominată de rivalitatea S.P.U.P-S.D.P. în ce priveşte oportunitatea
independenŝei. Depăşit de semnificaŝia istorică a acestei aspiraŝii,
Mancham declara în decembrie 1973 că «dacă S.D.P. trebuie să
aleagă între independenŝă sau dominaŝie, el ar opta, din
considerente economice, pentru dominaŝie»593
. La 25 aprilie 1974
au fost organizate alegeri pentru o nouă legislatură. Şi de acestă
dată, decuparea circumscripŝiilor electorale avantaja partidul
guvernamental. Aşa se face că, S.D.P., cu 52,4% din voturi a
primit 13 mandate în Adunare, în timp ce, S.P.U.P., cu un
coeficient de 47,6% din sufragii, a obŝinut doar 2 locuri. În ciuda 591
Ibidem. 592
Vezi Lumea, nr. 25, 16 iun. 1977, p. 25. 593
Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 11, 13 mart. 1975, p. 27.
Viorel Cruceanu
272
tulburărilor ce au izbucnit după alegeri, F. Albert René a propus lui
Mancham o alianŝă a celor două partide, astfel încât, toate
sensibilităŝile naŝionale să prezinte un front comun în perspectiva
Conferinŝei constituŝionale de la Londra din toamna lui 1975.
Conferinŝa a deschis calea emancipării arhipelagului, devenit
autonom în octombrie 1975, cu J. Mancham ca prim-ministru.
Apoi, conform calendarului stabilit, la 28 iunie 1976 insulele şi-au
proclamat independenŝa sub numele de Republica Seychelles.
Puterea a fost distribuită bicefal: James Mancham, preşedinte al
Republicii, cumulând şi principalele ministere – afaceri externe,
interne şi apărare, iar F. Albert René, prim-ministru.
*
* *
Cei doi oameni politici conveniseră să menŝină bizara lor
alianŝă până la alegerile din 1978. Numai că, precaritatea
raporturilor S.D.P.-S.P.U.P. s-a dezvăluit în foarte scurt timp.
Relaŝiile dintre Mancham şi René s-au deteriorat constant. Ultimul
episod al acestei evoluŝii l-a reprezentat înlăturarea lui Mancham la
4/5 iunie 1977, pe când se afla la Londra, la un „summit” al
Commonwealth-ului. Puterea este preluată de un Consiliu
Revoluŝionar prezidat de France Albert René, Mancham fiind
acuzat că „nu a mai fost de acord cu ŝinerea alegerilor din 1978”594
şi că urmărea „modificarea Constituŝiei” în sensul instituirii unui
„sistem constituŝional monarhic”595
. Noul regim a inaugurat o
politică militantă, orientându-se spre regimurile de stânga din
Africa şi Asia. „Epoca” René a asigurat stabilitatea şi prosperitatea
micului paradis din Oceanul Indian. Din anii ‟90, s-a revenit la o
democraŝie autentică. Istoria a reŝinut, până în prezent, ca şefi de
stat pe:
594
Vezi Lumea, nr. 25, 16 iun.1977, p. 25. 595
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
273
- James Mancham – 28 iunie 1976-4 iunie 1977;
- France Albert René – 5 iunie 1977 (ales în 1979 şi reales
în 1984, 1989, 1993, 1998 şi 2001)-14 aprilie 2004;
- James Michel – 14 aprilie 2004.
CAPITOLUL AL V-LEA
DECOLONIZAREA FOSTELOR POSESIUNI
FRANCEZE DIN AFRICA NEAGRĂ
l doilea război mondial a avut profunde implicaŝii
atât asupra Imperiului colonial britanic, cât şi
asupra celui francez. Mesajul era identic:
menŝinerea lumii africane în stare de dependenŝă
nu se mai putea prelungi la infinit. Englezii, cu pragmatismul
recunoscut, au sesizat la timp direcŝia «vântului schimbării». Nu
acelaşi lucru se poate spune despre francezi. Pe malurile Senei,
spiritul cartezian a rămas o constantă a gândirii imperiale şi după
marea conflagraŝie a secolului trecut. Aşa cum am constatat în
Capitolul al II-lea, la celebra „Conferinŝă de la Brazzaville”,
„Franŝa liberă” a generalului de Gaulle a afirmat că «exclude orice
idee de autonomie»1 şi că «eventuala creare, chiar îndepărtată, de
guverne autonome în colonii este exclusă»2. Sublinierea acestor
idei se dovedeşte necesară, pentru că, numai astfel vom putea
înŝelege evoluŝiile imediat postbelice ale blocului colonial francez.
Atitudinea adoptată la Brazzaville a eliminat teritoriile de peste
mări de la orice participare activă la modelarea unor noi realităŝi.
Singurul subiect decizional rămâne, pentru o bună perioadă de
timp, Franŝa. Totuşi, raporturile metropolă-posesiuni coloniale vor
evolua implacabil în sensul decolonizării. Emanciparea teritoriilor
africane francofone este jalonată de trei etape. 1 X. Yacono, Les étapes de la décolonisation française, Paris, P.U.F., 1971, p.
58; P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris,
Bordas, 1973, p. 280; R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919 à nos jours,
Paris, P.U.F., 1973, p. 14. 2 X. Yacono, op.cit., p. 58.
A
Istoria decolonizării Africii
275
Prima etapă o reprezintă perioada de la înfiinŝarea Uniunii
Franceze (1946), până la legea-cadru (1956). Ea este caracterizată
de stagnare, de prezervare a statu-quo ante.
A doua etapă se confundă cu legea-cadru Gaston Defferre din
23 iunie 1956. Acum se creează premisele transformării fiecărei
colonii în subiect al propriei evoluŝii.
A treia etapă este cea a Comunităŝii Franceze (1958-1960) şi se
defineşte printr-o evoluŝie foarte rapidă. Ea a fost concepută de
Franŝa ca o ultimă încercare de salvare a desuetelor structuri
coloniale, în timp ce teritoriile africane au resimŝit-o ca pe un vad
de curgere spre libertate.
1. UNIUNEA FRANCEZĂ
Schiŝa Uniunii Franceze, în fapt o retuşare cosmetică a
Imperiului, a fost trasată la Brazzaville. A urmat instituŝionalizarea
sa, prin Constituŝia de la 13 octombrie 1946 ce a pus bazele celei
de-a IV-a Republici franceze. Constituŝia a fost aprobată cu o
foarte slabă majoritate: 9.297.470 de voturi favorabile, comparativ
cu 8.165.459 voturi contra, în condiŝiile în care alŝi 8.467.537 de
alegători, înscrişi pe listele electorale, nu au participat la vot3. Pe
bună dreptate, referendumul de la 13 octombrie 1946 este
considerat o „mediocră naştere a noului regim”4. Ultimele trei
alineate ale Preambulului legii fundamentale se refereau la
Uniunea Franceză, stipulând :
«Franţa formează cu popoarele de peste mări o Uniune
fondată pe egalitatea drepturilor şi obligaţiilor, fără distincţie de
rasă şi religie.
Uniunea franceză este alcătuită din naţiuni şi popoare care 3 P.M. de la Gorce, L’Après guerre. 1944-1952, Paris, Grasset, 1978, p. 162;
p. 482. 4 Ibidem, p. 162.
Viorel Cruceanu
276
îşi valorifică în comun resursele şi îşi coordonează eforturile în
scopul dezvoltării, creşterii bunăstării şi asigurării securităţii lor.
Fidelă misiunii sale tradiţionale, Franţa înţelege să conducă
popoarele pe care le are în seamă, la libertatea de a se administra
ele însele şi de a-şi rezolva democratic propriile afaceri;
excluzând practicile coloniale arbitrare, ea garantează tuturor,
accesul egal în funcţiile publice şi exercitarea individuală sau
colectivă a drepturilor şi libertăţilor...»5.
Formulările de mai sus au stârnit numeroase polemici.
Astfel, primul alineat folosit de noi, pare să fi fost redactat de o
manieră voit neglijentă. Precizarea «fără distincŝie de rasă şi
religie» naşte un semn de întrebare: se referă la popoare (ceea ce
este puŝin probabil) sau la indivizi? Căutarea răspunsului i-a
condus pe mulŝi istorici la concluzia că această incurie reprezintă o
discretă evidenŝiere a supremaŝiei conceptului de libertate individuală,
în detrimentul liberei determinări a colectivităŝilor naŝionale6. De
asemenea, interesante sunt şi exprimările din alineatul al treilea. În
acest sens, promisiunea «libertăŝii de administrare» şi «rezolvării
propriilor afaceri» apare congolezului E. M‟Bokolo ca „un
compromis între vechile tendinŝe asimilaŝioniste şi noile aspiraŝii
de autonomie”7. Generoasă era şi ideea accesului egal în funcŝiile
publice. În realitate lucrurile nu se aşezau atât de simplu. Spre
exemplu, în nici un caz, un african nu putea spera să devină
preşedinte al Uniunii Franceze. Se ştie însă, că tinerii africani
trimişi să studieze în Franŝa erau pregătiŝi, nu pentru guvernele
locale, ca în posesiunile engleze, ci pentru guvernul francez. Aşa
se face că, africanii au fost promovaŝi în structurile puterii, dar,
ascensiunea lor se împotmolea cel mai adesea în poziŝii subalterne, 5 Vezi textul Constituŝiei din 1946 în Documents d’histoire contemporaine (1851-
1967), Paris, A. Colin, 1967, p. 182-190 şi în V.A. Montassier, Les Années
d’après guerre: 1944-1949, Paris, Fayard, 1980, p. 312-321. 6 Apud A. Grosser, La IV
e République et sa politique extérieure, Paris, A.
Colin, 1972, p. 116. 7 E. M‟Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes Vivantes, 1980, p.
111.
Istoria decolonizării Africii
277
precum cele de sub-secretari şi secretari de stat în ministere lipsite
de importanŝă.
Întregul Capitol al VIII-lea era consacrat principiilor de bază
şi organizării Uniunii Franceze. Astfel, art. 63 fixa organele
centrale ale Uniunii: preşedinŝia, Înaltul Consiliu şi Adunarea.
Articolul următor ne face cunoscut că «preşedintele Republicii
franceze este şi preşedinte al Uniunii franceze, ale cărei interese
permanente le reprezintă». În consecinŝă, aşa cum bine s-a
remarcat, titularul magistraturii supreme în timpul celei de-a IV-a
Republici era «preşedinte pe două etaje»8. Înaltul Consiliu era un
fel de organ figurativ, subordonat preşedintelui, bucurându-se de
onorifica îndatorire de «a asista guvernul în conducerea generală a
Uniunii» (art. 64). Dintre toate instituŝiile metropolitane, singurele
în care africanii se puteau afirma erau corpurile legislative.
Prezenŝa în Adunarea Naŝională a Franŝei reprezenta aspiraŝia
supremă deoarece aici „elitele africane puteau spera să joace un rol
politic”9. În 1946 Adunarea cuprindea 23 de deputaŝi africani, al
căror număr va creşte la 38 în 195610
. De asemenea, prezenŝa în
Adunarea Uniunii, un organism pur consultativ, nu era de neglijat:
„această Adunare a reunit şi format un mare număr de personalităŝi
remarcabile”11. Art. 66 al Constituŝiei prevedea că jumătate dintre
membrii Adunării Uniunii proveneau din Franŝa metropolitană şi
jumătate din departamentele de peste mări (D.O.M.), teritoriile de
peste mări (T.O.M.) şi statele asociate12
. Textul constituŝional 8 A. Grosser, La IV
e République..., p. 46.
9 M. Merle (dir.), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A. Colin, 1968, p.
142. 10
P. Bertaux, op.cit., p. 284. 11
Vezi Foccart parle. Entretiens avec Philippe Gaillard, Paris, Fayard/ Jeune
Afrique, vol. 1, 1995, p. 95. 12
D.O.M. erau asimilate regimului administrativ din metropolă (Réunion,
Algeria etc.). T.O.M. se bucurau de un statut propriu, precum federaŝiile AOF şi
AEF şi protectoratele Madagascar şi Somalia franceză, dar ca părŝi indivizibile
ale Republicii. State asociate erau considerate teritoriile sub tutelă (Togo,
Camerun).
Viorel Cruceanu
278
dorea să sugereze un echilibru în reprezentare. În realitate, el
ascundea o inegalitate flagrantă: un deputat pentru numai 80.000
locuitori în metropolă, raportat la un deputat pentru 800.000 de
locuitori13
în Uniune. Se evita, astfel, o majoritate parlamentară
extrametropolitană care ar fi alimentat temerile că Franŝa ar deveni
«o colonie a coloniilor sale». Asemenea temeri s-au dovedit
nefondate, deoarece spiritul asimilaŝionist era încă viu. Prin
urmare, „cei câŝiva reprezentanŝi africani în adunările pariziene se
arătau perfect integraŝi vieŝii politice franceze”14
şi, în interiorul
Uniunii, „nu părea să existe nici o dificultate politică majoră”15
.
O invenŝie a Constituŝiei din 1946 au reprezentat-o Consiliile
Generale, devenite, în 1948, Adunări Teritoriale, cu atribuŝii
ridicol de neînsemnate, restrânse la votarea bugetului şi a
impozitelor. Dar, pe bună dreptate, ele au fost considerate drept
„punctul de plecare al autonomiilor”16
teritoriale. Selectarea
delegaŝilor africani pentru adunările metropolitane şi locale se
făcea prin vot censitar şi prin împărŝirea populaŝiei în două colegii
electorale.
Deşi, prin Constituŝie, toŝi locuitorii Uniunii sunt cetăŝeni
francezi, dublul colegiu îi diferenŝiază: cetăŝeni de statut
metropolitan (colegiul I) şi cetăŝeni de statut local (la vot
participând doar cei ce întruneau censul, erau instruiŝi, fuseseră
notabili sau luptaseră pe front) cuprinşi în colegiul al II-lea.
Existenŝa primului colegiu asigura coloniştilor europeni „o
reprezentare privilegiată şi chiar aristocratică”17
. Nu este de mirare
că, în perioada 1946-1955, populaŝia de origine europeană s-a
triplat în AEF (în special, Camerun) şi s-a dublat în AOF (mai ales 13
J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972,
p. 500. 14
A. Grosser, La IVe République..., p. 349.
15 Ibidem.
16 H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos
jours, tome II, Paris, P.U.F., 1971, p. 483. 17
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 501.
Istoria decolonizării Africii
279
în Côte d‟Ivoire)18
. La rândul său, A. Grosser sesizează de justeŝe
că dublul colegiu electoral anulează egalitatea „un om – un vot”,
pentru a-i substitui egalitatea sui-generis „un mic grup de alegători
= un mare grup de alegători”19
. O infimă corectură s-a produs prin
legea electorală din noiembrie 1946, dar numai în AOF, unde este
introdus colegiul unic. În AEF, Madagascar şi Camerun persistenŝa
dublului colegiu capătă întărire prin legea electorală din mai
195120
.
Prin toate aceste artificii se „menŝine dominaŝia
metropolei”21
iar „spiritul Imperiului supravieŝuieşte în Uniunea
Franceză”22
pe parcursul întregului deceniu 1946-1956.
2. LEGEA-CADRU GASTON DEFFERRE
Anul 1956 a adus cu sine profunde schimbări în viziunea
colonială franceză. Încă la 31 ianuarie, premierul socialist Guy
Mollet afirma în declaraŝia de investitură că, printre altele,
programul guvernului său îşi propune «să aducă teritoriile de peste
mări la posibilitatea de a-şi administra democratic propriile afaceri,
ceea ce înseamnă asigurarea funcŝionării democratice a instituŝiilor
lor»23
. O asemenea precizare nu viza autonomia posesiunilor
franceze; ea anunŝa însă, un proces reformator, pe care englezii îl
iniŝiaseră imediat după război. În Franŝa, procesul a fost declanşat 18
M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre
mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 164. 19
A. Grosser, Affaires extérieures. La politique de la France: 1944-1984,
Paris, Flammarion, 1984, p. 47. 20
Datorită legii din mai 1951, corpul electoral creşte în AOF de la 939.000
votanŝi (1947) la 3.200.000 (1952); în colegiul al II-lea din AEF, sporul este
cuprins între 105.000 (1947) şi 550.000 (1952). 21
P.M. de la Gorce, op.cit., p. 158; X. Yacono, op.cit., p. 70. 22
M. Merle (dir.), op.cit., p. 142. 23
Cf. A. Grosser, La IV e République..., p. 351.
Viorel Cruceanu
280
de sus şi a avut ca promotor pe ministrul „France d’Outre-Mer”,
Gaston Defferre (S.F.I.O.). Înaintată parlamentului în martie 1956,
legea a fost votată la 23 iunie acelaşi an (cu 446 voturi pentru şi
doar 98 împotrivă). Percepută în unele medii ca un „ansamblu de
reforme”24
, legea-cadru şi-a propus şi a reuşit să «accentueze
personalitatea teritoriilor»25
. Principalele sale trăsături se regăseau
în:
introducerea votului universal pentru toŝi bărbaŝii şi femeile ce
au împlinit vârsta de 21 de ani;
suprimarea sistemului electoral cu două colegii;
înlocuirea administraŝiilor centrale ale celor două grupe de
teritorii (AOF şi AEF), cu administraŝii teritoriale pentru
fiecare colonie;
păstrarea AOF şi AEF, conduse de câte un guvernator general
francez şi un Mare Consiliu (Parlament);
dotarea fiecărei colonii cu o Adunare Teritorială, aleasă prin
vot universal, responsabilă de conducerea afacerilor locale şi
cu un Consiliu de Guvernământ (al cărui vicepreşedinte este un
african) responsabil de administrarea teritoriului;
şefia fiecărui teritoriu rămâne în sarcina guvernatorului
francez, responsabil pentru actele sale în faŝa cabinetului de la
Paris.
Gaston Defferre a înfăptuit reforma în condiŝiile dramaticelor
evenimente din Camerun şi Algeria. El declara în faŝa senatorilor:
«nu lăsaŝi să se creadă că Franŝa nu va întreprinde reforme decât
atunci când sângele va începe să curgă»26
; şi adăuga: «nu trebuie să
ne lăsăm dominaŝi pe neaşteptate de evenimente(...). Important este
să luăm la timp măsurile necesare astfel încât să ne poată permite
evitarea conflictelor grave»27
. Cuvintele lui Defferre trădau şi o 24
M. Merle (dir.), op.cit., p. 144. 25
Ibidem. 26
Cf. A. Grosser, La IVe République..., p. 351.
27 Cf. V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre
mondiale, Praha, S.P.N., 1970, p. 107.
Istoria decolonizării Africii
281
stare de anxietate determinată de acumularea nemulŝumirilor în
interiorul Uniunii Franceze. Tocmai de aceea ministrul vedea în
legea sa unica modalitate de «a menŝine şi întări necesara unitate
dintre Franŝa metropolitană şi popoarele din teritoriile de peste
mări»28
. Referindu-se la legea-cadru, susŝinătorul şi colegul de
partid al lui Defferre, François Mitterrand, afirma că ea
«simbolizează spiritul de progres al Franŝei şi şansa evoluŝiei
Africii în calm şi armonie»29
. În realitate, legea Defferre a depăşit
speranŝele iniŝiatorului său, deschizând „drumul spre autonomie”30
al posesiunilor franceze. Astfel, acordarea votului universal a făcut
ca mase întregi de africani să se pronunŝe asupra propriului destin.
Alegerile de la 31 martie 1957 au permis o remarcabilă afirmare a
partidelor autohtone, fapt ce a echivalat, practic, cu o bruscă
africanizare a instituŝiilor locale. La scrutin au participat
10.200.000 alegători în AOF şi 2.500.000 în AEF. Marele partid
R.D.A. a obŝinut 234 de locuri din 476 în AOF31
(fiind majoritar în
Coasta de Fildeş, Sudanul occidental, Guineea, Volta Superioară)
şi 54 de locuri din 200 în AEF (cu majoritate în Ciad). „Convenţia
Africană”, partid creat de Senghor, a ieşit majoritară în Senegal,
iar secŝia sa gaboneză, în Gabon. De asemenea, partidele locale
africane s-au impus în Niger, Mauritania, Dahomey, Congo şi
Oubangui-Chari32
. Adunările Teritoriale rezultate în urma
consultării electorale reflectau raportul de forŝe dintre diferitele
formaŝiuni politice locale şi, din acest moment, posesiunile
francofone sunt conectate la „practicile parlamentare”33
.
Mult discutat a fost aspectul că legea-cadru a fărâmiŝat cele 28
E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 112. 29
Cf. C. Bourdache, Les années cinquante, Paris, Fayard, 1980, p. 151. 30
P. Bertaux, op.cit., p. 288 ; C. Wauthier, L’Afrique des Africains, Paris,
Seuil, 1977, p. 105. 31
Comparativ cu 41 locuri din 405, în 1952. 32
Vezi E. Sik, The History of Black Africa, vol. IV, Budapest, Academiai
Kiado, p. 200; M. Cornevin, op.cit., p. 214 ; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 509;
A.Grosser, La IVe République..., p. 352.
33 M. Merle (dir.), op.cit., p. 144.
Viorel Cruceanu
282
două blocuri: AOF şi AEF. Unii africanişti pun acest lucru pe
seama influenŝei exercitate asupra lui Defferre de ivorianul Félix
Houphouët-Boigny, ministru-delegat pe lângă premierul Guy
Mollet. Houphouët devenise campionul micronaŝionalismului
deoarece „nu a acceptat niciodată, cu dragă inimă, supremaŝia
Dakarului”34
în cadrul AOF. Poziŝia sa a fost aspru criticată de o
altă mare figură vest-africană, Léopold Sédar Senghor, adeptul
perpetuării structurilor federale. La vremea aceea, pe cei doi îi
despărŝea o „rivalitate legendară”35
, liderul senegalez făcând
vinovat pe Houphouët de «balcanizarea» Africii Negre. Lui
Senghor i s-a alăturat şi guineezul Ahmed Sékou Touré, care
aprecia fragmentarea AOF şi AEF ca o «greşeală majoră»36
a legii-
cadru. Totuşi, dacă avem în vedere că şi înainte de legea-cadru
teritoriile din AOF şi AEF aveau o pronunŝată personalitate, la care
se adăuga fragmentarea etnică specifică universului african, este
puŝin probabil ca speranŝele lui Senghor şi A.S. Touré să fi putut
prinde contur. Legea-cadru a lăsat însă nerezolvate „două probleme
esenŝiale”37
: nu afecta natura legăturilor constituŝionale dintre
metropolă şi teritorii (sau grupuri de teritorii) şi nu prevedea
posibilitatea accesului acestor posesiuni la o veritabilă
independenŝă politică. În ciuda limitelor sale, legea-cadru a impus
„o evoluŝie rapidă”38
, conectând coloniile franceze la ritmul
cunoscut coloniilor engleze. Mai mult, există un acord general
printre istorici, că legea-cadru a avut un „caracter tranzitoriu”39
; în
acest sens, Raymond Cartier scria, la 1 septembrie 1956, în Paris
Match: «Înŝelepciunea de astăzi consistă în a face contrariul a ceea
ce îndemna prudenŝa de ieri: să accelerăm, în loc să frânăm.
Trebuie să transmitem, în cel mai scurt timp posibil, cât mai multe 34
H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 492. 35
Le Nouvel Afrique-Asie, no. 52, janvier 1994, p. 10. 36
C. Wauthier, op.cit., p. 105. 37
M. Merle (dir.), op.cit., p. 145. 38
Ibidem, p. 143. 39
A. Grosser, La IVe République..., p. 352.
Istoria decolonizării Africii
283
responsabilităŝi africanilor. Pe riscurile şi pe răspunderile lor»40
.
3. COMUNITATEA FRANCEZĂ
Cea de-a treia etapă a decolonizării posesiunilor franceze se
declanşează în 1958. Caracteristica sa: comprimarea timpului; în
mai puŝin de doi ani statele din AOF şi AEF trec de la autonomie
(septembrie 1958) la independenŝă (pe întreg parcursul anului
1960). Cum se explică o asemenea evoluŝie? Pe de o parte, prin
spiritul înnoitor, pragmatic, adus de legea-cadru. Pe de altă parte,
datorită crizei algeriene, care impunea Franŝei căutarea unui model
al decolonizării. În prima jumătate a anului 1958, clasa politică
franceză se afla într-un impas de netrecut, cauzat de evoluŝiile din
Algeria. Pe fondul acestor incertitudini crescânde este rechemat la
guvernare, după lungi ani de eclipsă, generalul Charles de Gaulle41,
pe care contemporanii îl percepeau drept «cel mai ilustru dintre
francezi»42
şi pe care istoricii îl consideră „cel mai reputat
preşedinte (sau, în general, om politic) francez din secolul nostru
[secolul al XX-lea – nota ns.]”43
. De la început, generalul de
Gaulle lua contact cu „un proces în plină mişcare”44
. El iniŝiază un
vast plan de reforme printre care şi o reformă constituŝională, ce
redefinea raporturile dintre Franŝa şi coloniile sale.
Noua Constituŝie, care inaugura cea de-a V-a Republică
franceză, stipula că Franŝa şi posesiunile de peste mări alcătuiesc,
în deplină concertare, o Comunitate «fondată pe egalitatea şi 40
Cf. Ibidem. 41
Vezi amănunte în V. Cruceanu, Generalul de Gaulle, contemporanul
nostru, în Historia, nr. 76, apr. 2008, p. 24-30. 42
Al. Vianu, C. Mureşan, R. Păiuşan, S. Nistor, Preşedinţii Franţei, Craiova,
Universalia-Dialog, 1991, p. 170. 43
Ibidem, p. 163. 44
H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 485; P. de Boisdeffre, Şi totuşi... de
Gaulle, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1997, p.173-179.
Viorel Cruceanu
284
solidaritatea popoarelor ce o compun»45
. Capitolul al XII-lea al
legii fundamentale, intitulat „Despre Comunitate”, consacra la
art. 77 că «în Comunitatea instituită prin prezenta Constituŝie,
statele membre se bucură de autonomie [subl. ns.]»46
. Acelaşi
articol statua că «toŝi cetăŝenii sunt egali în drepturi şi au obligaŝii
identice, indiferent de origine, rasă şi religie». Art. 80 prevedea că
«preşedintele Republicii prezidează şi reprezintă Comunitatea»47
,
el devenind astfel „cheia de boltă” a noii structuri imperiale
franceze. Celelalte instituŝii erau Consiliul Executiv, Senatul şi
Curtea de arbitraj. Interesantă ni se pare structura Consiliului
Executiv, prevăzută la art. 82. Condus de preşedintele Comunităŝii,
Consiliul era alcătuit din: primul ministru al Republicii, şefii de
guvern din fiecare stat membru şi miniştrii-delegaŝi cu problemele
comune. O asemenea adunare de stări politice l-a făcut pe Senghor
să considere Comunitatea drept un «Commonwealth francez»48
.
Cu certitudine, rolul cel mai de seamă în destinele Comunităŝii l-a
jucat art. 86. Acesta lua în considerare, pentru prima dată în istoria
dreptului constituŝional francez, posibilitatea transformării
statutului unui teritoriu din Comunitate. Astfel, se prevedea că, la
cererea Republicii sau printr-o rezoluŝie a Adunării Legislative
locale, confirmată printr-un referendum, «un stat membru al
Comunităŝii poate deveni independent, încetând să mai aparŝină
Comunităŝii»49
.
Constituŝia a fost supusă referendumului la 28 septembrie
1958. În posesiunile de peste mări (inclusiv AOF şi AEF) s-au
înscris la vot 20.645.678 de oameni. Din acest total, s-au exprimat
15.385.255 de sufragii. Constituŝia a întrunit 13.454.693 de voturi
favorabile („da”) şi 1.931.562 de voturi împotrivă („nu”)50
. În 45
Vezi textul Constituŝiei din 1958 în Documents d’histoire..., p. 204-217 şi în
C. Bourdache, op.cit., p. 510-523. 46
C. Bourdache, op.cit., p. 522. 47
Ibidem. 48
P. Bertaux, op.cit., p. 288. 49
Vezi C. Bourdache, op.cit., p. 523. 50
Ibidem, p. 241; în metropolă 17.668.790 electori au votat „da” şi 4.624.511
Istoria decolonizării Africii
285
Africa Neagră, procentele indicau un „da” masiv în: Coasta de
Fildeş – 99,9% (de altfel, F. Houphouët-Boigny era considerat
drept „principalul apărător al Comunităŝii”51
), Volta Superioară,
Moyen-Congo şi Oubangui-Chari – 99%, Dahomey şi Ciad – 98%,
Senegal şi Sudanul francez – 97%, Gabon – 92% şi ceva mai slab,
în Madagascar şi Niger – 78%52
. Guineea a fost singura ŝară
africană care a optat pentru „nu”, cu un procent de 95%,
proclamându-şi independenŝa la 2 octombrie 1958, în afara
Comunităŝii. Deşi s-au luat măsuri drastice împotriva Guineei,
acŝiunea curajoasă şi singulară a acesteia avea să anunŝe „virtuala
dezintegrare a Comunităŝii”53
. După plebiscitarea Constituŝiei,
trăgându-se învăŝăminte din lacunele Uniunii Franceze şi ale legii-
cadru, s-a trecut la faza organizării54
Comunităŝii. Prioritate
absolută a avut stabilirea statutului teritoriilor francofone şi a
raporturilor lor cu metropola. Astfel, în perioada 14 octombrie-18
decembrie 1958, Adunările Teritoriale din cele 8 state membre ale
AOF şi cele 4 state componente ale AEF s-au pronunŝat pentru
transformarea acestora în Republici autonome în cadrul
Comunităŝii franco-africane. Alte două posesiuni, Coasta
Somalilor (Somalia franceză) şi Comore, şi-au păstrat calitatea de
T.O.M. În ciuda aparentei democratizări a legăturilor din interiorul
Comunităŝii, totuşi politica externă, de apărare, moneda, politica
economică şi financiară şi cea a materiilor prime strategice (art. 78
al Constituŝiei) erau controlate în continuare de Franŝa.
Dinamica structurilor interne ale Comunităŝii este dovedită
electori au spus „nu”. 51
X. Yacono, op.cit., p. 88. 52
G. de Lusignan, L’Afrique Noire depuis l’indépendance. L’évolution des
Etats francophones, Paris, Fayard, 1970, p. 30. 53
R. Oliver, J.D. Fage, A Short History of Africa, Baltimore, Penguin Books, 1963,
p. 248. 54
X. Yacono stabileşte patru etape ce au jalonat existenŝa Comunităŝii: naşterea
(iunie-septembrie 1958), organizarea (octombrie 1958-septembrie 1959),
transformarea (septembrie 1959-iunie 1960) şi sfârşitul (iunie 1960-mai 1961);
în realitate sfârşitul Comunităŝii s-a consumat în decembrie 1960.
Viorel Cruceanu
286
de faptul că, abia încheiată etapa organizării, se trece la un nou
stadiu evolutiv şi anume, cel al transformării. Faptul s-a datorat
cererii de la 28 septembrie 1959 a Senegalului şi Sudanului
occidental, reunite în Federaŝia Mali, urmate mai apoi şi de
Madagascar, de a li se acorda independenţa în interiorul
Comunităţii. Atitudinea Federaŝiei Mali era explicată de Senghor
în următorii termeni: «Comunitatea nu reprezintă pentru noi decât
o metodă de tranziŝie şi anume, de a ne pregăti pentru
independenŝă în maniera teritoriilor sub dependenŝă britanică»55
.
Încercând să amâne deznodământul final, autorităŝile franceze au
procedat, la 4 iunie 1960, la modificarea art. 86 al Constituŝiei. În
noua sa formă, el stipula:
«Un stat membru al Comunităŝii poate deveni independent pe
calea acordurilor, fără a înceta să aparţină Comunităţii [subl. ns.].
Un stat independent nemembru al Comunităŝii poate, pe
calea acordurilor, să adere la Comunitate fără a înceta să fie
independent»56
.
Primul alineat al art. 86 renovat probează prin exprimarea
«fără a înceta să aparŝină Comunităŝii», eşecul atitudinii rigide
franceze faŝă de Guineea. De asemenea, supleŝea formulării
trădează o schimbare doctrinară: Comunitatea, care în esenŝa ei era
o federaŝie de popoare, tinde să devină o Confederaŝie de state
libere. Această metamorfoză pare să fi fost încurajată şi de modul
de concepŝie a celui de-al doilea alineat. Numai că, un stat
independent nu putea să adere la Comunitate, pe baza Constituŝiei
din 1958, fără şă-şi piardă din atributele suveranităŝii. În
consecinŝă, modificarea art. 86, ne apare ca o simplă operaŝiune
cosmetică, menită insuccesului. Acceptarea de către guvernul
francez, a exigenŝelor Federaŝiei Mali şi Madagascarului a
reprezentat o ultimă sforŝare de salvare a imperiului său colonial.
Odată trecută şi această barieră, euforia independenŝei a cuprins
întreaga lume francofonă. Până la sfârşitul anului 1960, ŝările 55
Cf. X. Yacono, op.cit., p. 88. 56
Ibidem, p. 97.
Istoria decolonizării Africii
287
membre ale AOF şi AEF, depăşind contradicŝiile textelor
constituŝionale, părăsesc Comunitatea şi devin state de sine-
stătătoare.
A. DECOLONIZAREA AFRICII OCCIDENTALE
FRANCEZE (AOF)
CAZUL PARTICULAR: GUINEEA
Caracteristica generală a decolonizării celor opt posesiuni ale
AOF şi a teritoriului Togo o constituie înfăptuirea sa pe cale
paşnică. Am categorisit Guineea drept „caz particular” pentru că,
la Referendumul din 28 septembrie 1958, ea a fost singura care s-a
pronunŝat pentru „nu”.
Guineea, supranumită şi «Castelul de apă al Africii»57
,
deoarece de aici îzvorăsc fluviile Niger (al treilea de pe continent),
Senegal şi Gambia, a fost proclamată colonie franceză în 1890.
Actul avea atunci o simplă valabilitate nominală pentru că din
1882 şi până în 1898, forŝele franceze s-au confruntat cu armatele
legendarului Samory Touré, care au opus „rezistenŝa cea mai lungă
şi tenace, întâlnită de o putere colonială în Africa Neagră”58
. La 29
septembrie 1898, Samory, supranumit şi „Napoleonul
Sudanului”59, cu efectivele drastic reduse de efort, boli şi foamete,
a fost capturat de căpitanul Gouraud. Exilat în Gabon, pe insula 57
Cf. Lumea, nr. 11, 10 mart. 1988, p. 6. 58
Y. Person, Samori, construction et chute d’un empire, în Les Africains,
tome I, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 253 ; A.A. Boahen, African Perspectives on
Colonialism, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1990,
p. 53-54. 59
L. Niŝescu, Republica Guineea, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1961, p. 46.
Viorel Cruceanu
288
Ndjolé, în mijlocul apelor fluviului Ogooué, marele Samory moare
de pneumonie, la 2 iunie 1900. Amintirea lui s-a păstrat vie, astfel
încât, la începutul secolului al XX-lea, populaŝiile din centrul şi
nordul Guineei s-au răsculat sub conducerea lui Alpha Yaya.
Arestarea acestuia în 1911, a marcat pacificarea teritoriului vest-
african. Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Guineea
cunoaşte o perioadă de linişte internă.
Alegerile de la 21 octombrie 1945 pentru Constituanta
franceză inaugurează „era” politică din istoria Guineei. Alesul
teritoriului a fost Yacine Diallo care s-a alăturat grupului
parlamentar socialist. Obedienŝa şi conservatorismul de care a dat
dovadă i-au permis reînnoirea succesivă a mandatului, până la
moartea sa, survenită în 1954. În 1946, învăŝătorul de origine
maliană Madeira Keita pune bazele primei formaŝiuni politice, „Le
Parti Progréssiste de Guinée” (P.P.G.). La 14 mai 1947, P.P.G.
devine secŝie a R.D.A. şi ia numele de „Le Parti Démocratique de
Guinée” (P.D.G.). Madeira Keita a imprimat o linie militantă
partidului; timp de şase ani, cât a fost secretar general al P.D.G., el a
suferit nouă arestări şi deportări în interiorul ŝării. Exasperate,
autorităŝile franceze i-au interzis şederea în Guineea şi în 1952 l-au
expulzat în Mali. Conducerea P.D.G. este preluată de Ahmed
Sékou Touré care se va impune ca liderul de necontestat al mişcării
de emancipare naŝională. În cuvinte simple, el şi-a expus crezul
politic: «am o singură ambiŝie: aceea de a fi util fraŝilor mei şi ŝării
mele»60
, adăugând: « sunt şi voi fi mereu împotriva nedreptăŝilor şi
a opresiunii»61
. Remarcabil organizator, Sékou Touré a reuşit să
transforme P.D.G. într-un partid modern, implantat în toate
straturile sociale, mai ales în cel ŝărănesc. Aşa se face că, P.D.G. a
dobândit o largă audienŝă, eclipsând în totalitate micile partide
rivale.
Ahmed Sékou Touré s-a născut la 9 ianuarie 1922, într-o 60
S.K. Keita, Ahmed Sékou Touré, l’homme du 28 septembre 1958, Conakry,
1977, p. 5. 61
Ibidem, p. 6.
Istoria decolonizării Africii
289
familie de ŝărani săraci din Faranah. După mamă, Sékou era nepot
în linie directă al lui Samory Touré. A urmat cursurile primare în
ŝinutul natal. Încă de atunci îşi manifesta spiritul mândriei
naŝionale, moştenit din familie. Faptul este remarcat de directorul
şcolii care nota în dosarul tânărului Sékou: «elev inteligent, asiduu,
punctual, dar un pericol pentru Franŝa»62
. În 1936 intră la Colegiul
tehnic din Conakry. După repetate incidente cu autorităŝile şcolare
franceze este eliminat în 1938. Pedeapsa a fost însoŝită de o decizie
a guvernatorului care interzicea admiterea sa în orice altă şcoală
din colonie. În aceste condiŝii, prestează munci necalificate şi îşi
completează studiile prin corespondenŝă. Din 1941 devine
funcŝionar de poştă şi telecomunicaŝii şi, în numai câteva luni, se
impune ca lider al sindicatului P.T.T. Pe bună dreptate se apreciază
că Sékou Touré „a fost marcat profund de sindicalism”63
, aspect
asupra căruia am insistat într-un capitol precedent64
. Important
pentru cariera lui s-a dovedit saltul de la lupta sindicală la lupta
politică. În calitate de fondator al R.D.A., el a rămas fidel
principiilor militante originare. Deşi ostil rupturii de P.C. Francez,
înfăptuită de Houphouët-Boigny, Sékou Touré a rămas în interiorul
superpartidului, combătând tezele liderului ivorian, căruia îi
amintea: «mai presus de R.D.A. se află Africa (...). Dacă R.D.A. nu
face munca grandioasă ce ne aşteaptă, o va face Africa»65
.
Nonconformismul manifestat frecvent i-a atras epitetul de «copilul
teribil al R.D.A.»66
. Nefiind nici pe placul autorităŝilor, Sékou a
stat aproape un deceniu în umbra lui Y. Diallo.
La alegerile de la 2 ianuarie 1956, P.D.G. şi-a probat forŝa
adjudecându-şi 346.716 voturi din totalul de 561.97367
. Scorul
obŝinut a permis ca Sékou Touré şi colaboratorul său, Saïfoulaye 62
Ibidem, p. 26. 63
P.F. Gonidec, Les systèmes politiques africains, Paris, L.G.D.J., 1978, p.
106. 64
Vezi Capitolul al III-lea, consacrat premiselor ideologice ale decolonizării. 65
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 510. 66
S.K. Keita, op.cit., p. 73; G. de Lusignan, op.cit., p. 31. 67
S.K. Keita, op.cit., p. 64.
Viorel Cruceanu
290
Diallo, să fie delegaŝi în Adunarea Naŝională Franceză. Ca membru
al Adunării metropolitane, Sékou „nu şi-a ascuns niciodată
dispreŝul pentru jocurile [de culise ale] parlamentarilor
parizieni”68
. El a preferat să păstreze strânse legături cu ŝara şi la
18 noiembrie 1956 s-a prezentat la alegerile municipale fiind ales
primar al capitalei. Schimbările introduse de „legea-cadru” au
permis un nou triumf al P.D.G.: la alegerile de la 31 martie 1957,
partidul lui Sékou câştigă 56 de locuri din cele 60 ale Adunării
Teritoriale69
. Conform regulilor „legii Defferre”, Sékou Touré
devine vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ. În această
funcŝie el iniŝiază primele măsuri de punere în practică a
programului P.D.G. care preconiza trecerea la „administrarea prin
intermediul comunităŝii”70
. Astfel, Sékou Touré declara: «noi avem
intenŝia să abolim obiceiurile, concepŝiile, metodele
colonizatorului. Le vom înlocui prin formule autentic guineeze,
inventate de poporul Guineei. Fiecare va trebui să se reîntoarcă la
sursele naturale şi morale ale Africii pentru a putea să gândească
autonom, fiecare va trebui ca, prin gândirea şi actele sale, să
recunoască valorile, condiŝiile şi interesele Africii»71
. Apelul la
spiritul autentic african avea menirea să confere trăinicie
procesului de emancipare. În acest sens, Sékou a promovat o serie
de legi ce au interzis poligamia şi practica dotei şi au acordat
drepturi egale femeilor cu bărbaŝii. De asemenea, în aprilie 1958,
Adunarea locală a votat legea ce suprima instituŝia şefilor
tradiŝionali.
Am văzut mai sus că reîntoarcerea generalului de Gaulle, în
iunie 1958, a marcat un moment de cotitură în reaşezarea
structurilor coloniale franceze. Sékou Touré a sesizat că generalul
nu intenŝiona să urmeze exemplul britanicilor ce consimŝiseră, cu 68
Ibidem. 69
Ibidem, p. 66; M. Cornevin, op.cit., p. 196; J. Ganiage, H. Deschamps, O.
Guitard, L’Afrique au XXe siècle, Paris, Sirey, 1966, p. 376.
70 G. Bonn, L’Afrique quite la brousse, Paris, R. Laffont, 1966, p. 282.
71 Ibidem, p. 280.
Istoria decolonizării Africii
291
un an mai devreme, să acorde independenŝa Ghanei. De aceea, el
avertiza Comitetul de redactare a Constituŝiei celei de-a V-a
Republici: «Orice proiect de constituŝie, care nu va recunoaşte
popoarelor de peste mări dreptul la independenŝă, va fi respins de
către noi cu fermitate şi în unanimitate»72
. Liderul guineez îşi
manifesta suspiciunea că «în umbra decorului egalitar al
Comunităŝii sunt disimulate firele a căror mânuire ar fi asigurat
perpetuarea dominaŝiei Franŝei asupra coloniilor sale din Africa
Neagră»73
. Devenit şi „copilul teribil al Comunităŝii franceze”,
Sékou a cerut compatrioŝilor săi să voteze prin „nu” la
Referendumul iniŝiat de generalul de Gaulle. În prealabil,
geneneralul de Gaulle a vizitat toate capitalele africane francofone
pentru a se convinge de sprijinirea proiectului său. La 25 august
1958, generalul a sosit la Conakry, unde i s-a făcut o primire
triumfală. Speranŝele abia renăscute ale lui de Gaulle sunt
spulberate de un discurs în forŝă al lui Sékou Touré, care declara:
«Proiectul de constituŝie nu trebuie să păstreze logica regimului
colonial (...). Noi nu sprijinim proiectul decât cu condiŝia ca noua
constituŝie să proclame:
1. Dreptul la independenŝă şi egalitate juridică al popoarelor
asociate, drept care reprezintă pentru aceste popoare libertatea
de a-şi făuri instituŝii după dorinŝa lor şi de a exercita în statele
lor şi între ele puterea de autodeterminare şi autoadministrare.
2. Dreptul la despărŝire, fără de care Uniunea franco-africană va
putea fi considerată cu timpul drept un edificiu arbitrar impus
noilor generaŝii.
3. Solidaritatea activă a popoarelor şi statelor asociate, în scopul
accelerării şi armonizării poziŝiei lor»74
.
Şi, liderul guineez a încheiat cu următoarele fraze, rămase
celebre: «Înainte de orice avem nevoie de demnitate şi nu se poate
obŝine demnitate fără libertate. Preferăm sărăcia în libertate, 72
S.K. Keita, op.cit., p. 69. 73
Ibidem, p. 75. 74
L. Niŝescu, op.cit., p. 90-91.
Viorel Cruceanu
292
bogăţiei în sclavie [subl. ns.] (...). Nu renunŝăm şi nu vom renunŝa
niciodată la dreptul nostru legitim şi natural la independenŝă»75
.
Martor al evenimentelor de la Conakry a fost şi consilierul pe
probleme africane al generalului, Jacques Foccart. El încearcă să
nuanŝeze: „Într-adevăr, lecturat, [discursul] nu părea teribil. Dar, el
a fost pronunŝat cu violenŝă, fiecare formulă (...) declanşând rafale
de aclamaŝii”76; Sékou Touré „s-a lăsat furat de verbul său, [fiind]
prizonier al propriilor formule”77.
Acest discurs a iritat „orgoliul casant al generalului de
Gaulle”78
, care „a rămas foarte marcat de afrontul lui Sékou
Touré”79. Replica preşedintelui francez nu s-a lăsat aşteptată: «S-a
vorbit de independenŝă. Spun şi aici, mai răspicat decât altădată, că
independenŝa este la dispoziŝia Guineei care poate să şi-o
însuşească la 28 septembrie, răspunzând „nu” propunerii care i se
face»80
, adăugând, deloc prietenos: «metropola nu se va opune. Ea
[Guineea – nota ns.] va suporta, bineînŝeles, consecinŝele»81
.
Referendumul de la 28 septembrie 1958 a confirmat
speranŝele liderului P.D.G. Pe listele electorale au fost înscrişi
1.408.500 guineezi, din care 1.203.875 au participat la vot. Dintre
aceştia, 1.136.324 au votat „nu” ( adică un coeficient de 95%) şi
numai 56.981 au exprimat „da” ( un număr de 10.570 buletine de
vot au fost anulate)82
. După publicarea rezultatelor, omagiind
maturitatea poporului său, Sékou Touré se făcea ecoul frumoaselor 75
G. de Lusignan, op.cit., p. 31; S.K. Keita, op.cit., p. 71; M. Meredith, The
State of Africa. A History of Fifty Years of Independence, London-New
York-Sydney-Toronto, Free Press, 2006, p. 67. 76
Foccart parle..., vol. 1, p. 163. 77
Ibidem, p. 165. 78
P. Bertaux, op.cit., p. 288. 79
Foccart parle..., vol. 1, p. 173. 80
Caiet de vacanţă - Lumea, Bucureşti, 1987, p. 196; M. Meredith, op.cit., p.
68. 81
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 376. 82
C. Bourdache, op.cit., p. 241; L. Niŝescu, op.cit., p. 92; S.K. Keita, op.cit., p.
72; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 227; G. de Lusignan, op.cit., p. 33; vezi şi Profil,
în Lumea, nr. 33, 12 aug.1965, p. 31.
Istoria decolonizării Africii
293
idealuri panafricaniste din epocă: «Guineea nu este decât un fragment
sensibil şi palpitant al Africii»83
, considerând că „nu”-ul guineez este
doar un moment pe calea eliberării întregului continent. Atitudinea
liderului P.D.G., care a determinat un deznodământ unic în istoria
Referendumului, i-a adus un imens prestigiu devenind „unul dintre
cei mai populari oameni ai continentului negru”84
. La 2 octombrie
1958, Adunarea Teritorială proclama în mod solemn independenŝa
primei colonii franceze din Africa Neagră. Investit preşedinte al
Republicii Guineea, Sékou Touré evidenŝia marea sarcină a
„personalităŝii africane”: «Dacă vom reuşi, Africa va proba că este
perfect capabilă să se integreze vieŝii moderne şi universale»85
.
Reacŝia Franŝei a fost dură; ea s-a manifestat prin sistarea
oricărui ajutor financiar şi prin retragerea tuturor cooperanŝilor
francezi. Gestul fostei metropole, care a afectat grav economia
guineeză, era determinat de considerente politice: umilirea ŝării ce
a avut curajul să creeze un nedorit precedent. Actul a fost ignobil
pentru că şi aşa Franŝa lăsa în urma ei una dintre cele mai sărace
colonii. Cvasitotalitatea populaŝiei era cuprinsă în agricultură.
Sectorul non-agricol se reducea la minele de bauxită şi fier şi la
prima centrală hidroelectrică din A.O.F. care au permis creşterea
numărului salariaŝilor de la 14.000 (1950) la 51.000 (1957)86
.
Situaŝia din învăŝământ era dezastruoasă: doar 5% din copiii de
vârstă şcolară frecventau şcoala elementară; liceele numărau 748
de elevi iar numărul studenŝilor guineezi, înscrişi în Franŝa, sau în
alte ŝări, se ridica la numai 40. De asemenea, în teritoriu nu exista
decât un singur spital87
. Ostilitatea Franŝei a impus ca Guineea să
pornească „de la zero”88
după Referendum. Pentru aceasta,
Guineea s-a orientat către statele socialiste din estul Europei, motiv 83
M. Merle (dir.), op.cit., p. 166. 84
Ph. Decraene, Le panafricanisme, Paris, P.U.F., 1959, p. 45. 85
G. Bonn, op.cit., p. 285. 86
M. Cornevin, op.cit., p. 193. 87
L. Niŝescu, op.cit., p. 66-68. 88
G. de Lusignan, op.cit., p. 179.
Viorel Cruceanu
294
suplimentar de furie pentru generalul de Gaulle care o considera
„un cap de pod al comunismului în Africa Neagră”89
. Din Africa,
Ghana lui Kwame Nkrumah i-a oferit un ajutor de 10 milioane lire
sterline. Cu banii primiŝi şi cu valorificarea propriilor eforturi,
Guineea a reuşit să supravieŝuiască dovedind celorlalte colonii din
AOF şi AEF că desprinderea de Franŝa era posibilă.
*
* *
În 1958, Sékou Touré era un erou respectat în întreaga
Africă. El a deturnat imensa popularitate de care se bucura în
profitul unei puteri personale fără limite. Ca şef de stat s-a declarat
adept al edificării unei societăŝi socialiste în Guineea. Însă,
socialismul său era „conceput în principal pe baza unei revoluŝii
culturale”90
. Or, revoluŝia culturală a însemnat, sub pretextul unei
etici morale superioare, eliminarea fizică şi marginalizarea socială
a tuturor celor bănuiŝi că nu împărtăşesc ideile „Marelui Elefant”91
.
Suspicios, confruntat şi cu o serie de comploturi, unele reale, altele
imaginare, Sékou Touré a transformat Guineea într-un infern. În
timpul „domniei” sale absolute de 26 de ani, 2.000.000 de
guineezi92
au fost nevoiŝi să părăsească ŝara natală pentru a scăpa
de coşmar. Marele istoric guineez Ibrahima Baba Kaké, el însuşi
exilat, i-a consacrat preşedintelui o carte intitulată: Sékou Touré:
le héros et le tyran. Titlul reproduce fidel calea parcursă de cel
care, la fel ca bunicul său, ar fi putut rămâne o legendă. Zecile de
mii, poate sutele de mii de victime sunt o tristă realitate, pentru
istoria contemporană a Guineei. Sékou Touré, care nu a reuşit să-şi 89
S.K. Keita, op.cit., p. 73. 90
E. Voiculescu, M. Voiculescu, Renaşterea africană, Bucureşti, Editura
Politică, 1979, p. 96. 91
Elefantul era emblema P.D.G. Încă înaite de 1958, Sékou era numit şi Sily =
elefant. 92
Vezi Jeune Afrique, no. 1306, 15 jan. 1986, p. 10-16.
Istoria decolonizării Africii
295
scoată ŝara din sărăcia moştenită de la francezi, a murit subit la 26
martie 1984, în urma unei crize cardiace, lăsând posterităŝii sechele
care cu greu vor fi depăşite.
La o săptămână de la moartea sa armata a preluat puterea, la
3 aprilie 1984. Preşedinte a devenit generalul Lansana Conté
(„ales” în 1993 şi reales în 1998 şi 2003). Speranŝa revenirii la
normalitate s-a transformat, rapid, într-o amară decepŝie. Generalul
Conté s-a dovedit, la rândul său, un dictator fără scrupule. A
exercitat, vreme de 24 de ani, o putere discreŝionară ce a aruncat
ŝara în pragul ruinei. Diminuat de o gravă maladie, s-a stins din
viaŝă la 22 decembrie 2008. Atmosfera „suprarealistă” lăsată
moştenire a cauzat o nouă intervenŝie a armatei, de această dată a
gradelor inferioare şi a trupei, căpitanul Moussa Dadis Camara
devenind lider. După 50 de ani de independenŝă, Guineea pornea,
din nou, de la zero.
CAZURILE GENERALE: TOGO
Deşi am încadrat Togo cazurilor generale ale decolonizării
din A.O.F., nu putem omite statutul său particular: iniŝial a fost
colonie germană (1884-1914), apoi teritoriu sub mandat (1919-
1946) şi sub tutelă (1946-1960). Germanii au urmărit să facă din
Togo o „colonie model”. Pentru o valorificare optimă ei „au
construit trei linii de cale ferată”93
(lucru foarte rar la o putere
colonială) şi au creat „cea mai bună reŝea rutieră din Africa
tropicală”94
. În debutul primului război mondial, Togo a fost timp
de câteva zile teatru de operaŝiuni militare. Germanii se bazau doar
pe o forŝă de 500 oameni, în majoritate elemente ale poliŝiei locale 93
M. Piraux, Le Togo aujourd’hui, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 39. 94
S. Amin, L’Afrique de l’Ouest bloquée, l’économie politique de la
colonisation: 1880-1970, Paris, Minuit, 1971, p. 126.
Viorel Cruceanu
296
togoleze, încadrată de un număr redus de ofiŝeri din metropolă95
. În
aceste condiŝii Togo a fost o pradă uşoară pentru anglo-francezi: la
26 august 1914, guvernatorul german capitulează fără condiŝii. La
10 iulie 1919, prin declaraŝia comună anglo-franceză semnată la
Londra se puneau bazele împărŝirii Togo-ului german: 56.600 km2
(2/3 din teritoriu) reveneau Franŝei, parte ce corespunde actualei
Republici Togo şi 28.400 km2
(1/3 din teritoriu) Angliei, zonă
cunoscută sub apelativul Togoland. Aşa cum am menŝionat mai
sus, Togo cunoaşte mandatul şi apoi tutela, pe care Samir Amin le
consideră o „ficŝiune juridică”96
, deoarece mascau tot un
comportament colonial. Aserŝiunea este probată de faptul că în
1934 Togo este unit cu Dahomey, iar din 1936 este încadrat în
AOF.
Activitatea politică a început mai devreme în Togo decât în
celelalte posesiuni franceze. Astfel, în 1929 s-a născut mişcarea
naŝionalistă „Togobund” ce milita pentru reunificarea ŝării.
Acuzată de simpatii faŝă de germani, organizaŝia a fost dizolvată în
1939. În replică la „Togobund”, în 1941 s-a constituit, din
iniŝiativa francezilor, o organizaŝie socială şi culturală întitulată
„Le Comité de l’Unité Togolaise” (C.U.T.). Sub impulsul lui
Sylvanus Olympio, ce făcea parte din «marele familii togoleze»97
,
C.U.T. se transformă în partid politic, în aprilie 1946. Prima mare
acŝiune politică, ce a răscolit Togo, a fost legată de „problema
ewe”. La originea sa se afla profesorul de geografie de la Achimota
(Coasta de Aur), Daniel Chapman. În primele luni ale anului 1945,
acesta propune crearea unui „Eweland”, sub tutelă britanică, prin
reunirea celor 380.000 ewe din Coasta de Aur, 137.000 din
Togoland şi 200.000 din Togo francez98
. Ideii lui Chapman i s-a
raliat S. Olympio (ewe, după mamă). Treptat, el s-a detaşat de teza 95
M. Piraux, op.cit., p. 42. 96
S. Amin, op.cit., p. 133. 97
Este vorba de bogatele familii de comercianŝi de origine braziliană: Felicio,
De Souza, Olympio, d‟Almeida, da Costa (vezi S. Amin, op.cit., p. 127). 98
Cf. M. Cornevin, op.cit., p. 184.
Istoria decolonizării Africii
297
„Eweland”-ului căreia îi substituie teza reunificării Togo-ului. În
acelaşi timp, Olympio se dovedea „mai puŝin ataşat ansamblului
francez decât alŝii”99
, motiv pentru care era privit cu suspiciune de
către francezi. Pentru a contracara tendinŝele unioniste ale lui
Olympio (în care se bănuia şi complicitatea englezilor), francezii
au încurajat formarea unor partide moderate, fidele lor. Aşa s-a
constituit, în aprilie 1946, „Le Parti Togolais du Progrès” (P.T.P),
condus de Nicolas Grunitzky100
şi medicul Pedro Olympio, vărul
lui Sylvanus.
Perioada 1946-1951 a fost favorabilă C.U.T. La alegerile pentru
Adunarea franceză, din noiembrie 1946, candidatul său, dr. Martin
Aku, l-a devansat pe Grunitzky. O lună mai târziu, C.U.T. câştigă 15
din cele 24 locuri ale Adunării Teritoriale, prezidată de acum înainte
de S. Olympio. Anul 1951 a adus cu sine o serie de noutăŝi. În iulie
s-a format un partid aristocratic, intitulat „L’Union des Chefs et
Populations du Nord” (U.C.P.N.), condus de Antoine Meatchi.
Apariŝia sa fragmenta şi mai mult scena politică togoleză (Olympio
era din sud, iar Grunitzky din centrul ŝării). În septembrie, tineretul
din interiorul C.U.T. formează o mişcare mai radicală, „Juventus
Togo” sau „Juvento”, al cărui scop era «lupta pentru independenŝa
imediată»101
. Tribulaŝiile din C.U.T. au avut efecte negative în ceea
ce priveşte evoluŝia partidului. Prin urmare, la alegerile
parlamentare din toamna lui „51, N. Grunitzky şi-a luat revanşa
faŝă de M. Aku. Mai mult, la alegerile locale din 1952, C.U.T. a
fost înfrânt de P.T.P. care va domina viaŝa politică internă până în
1958.
Accesul la autonomie al Coastei de Aur, în aprilie 1954, s-a
răsfrânt pozitiv şi asupra Togo. Franŝa şi-a reamintit subit că Togo 99
S. Amin, op.cit., p. 133. 100
Născut la 4 aprilie 1913, din tată de origine poloneză (din teritoriile ocupate
în est de Germania) şi mamă dintr-o familie princiară Yoruba. A studiat
ingineria la Paris. În timpul războiului a luptat în rezistenŝă şi s-a ataşat
curentului „gaullist” (vezi şi Profil, în Lumea, nr. 11, 12 mart. 1964, p. 31). 101
M. Cornevin, op.cit., p. 185.
Viorel Cruceanu
298
este un teritoriu sub tutelă. De aceea, la 16 aprilie 1955, a creat un
Consiliu de Guvernământ, primul din Africa Neagră franceză,
alcătuit din 5 africani (desemnaŝi de Adunarea locală) şi 4 europeni
(numiŝi de rezidentul francez). Practic, Togo dobândea un regim de
semi-autonomie. Pentru instituŝionalizarea noii realităŝi s-au
organizat alegerile de la 12 iunie 1955. C.U.T., care sub presiunea
„Juvento” şi-a radicalizat opŝiunile, a cerut boicotarea scrutinului.
Voturile au fost împărŝite geografic, după cum urmează: P.T.P. şi-a
adjudecat 95% din sufragii în sud, în timp ce U.C.P.N. a întrunit
92% în nord102
. Cele două partide, simpatizate de metropolă, au
format împreună o coaliŝie guvernamentală (3 locuri P.T.P. şi 2
portofolii U.C.P.N.). Pentru a marginaliza C.U.T., coaliŝia P.T.P.-
U.C.P.N. a cerut în iulie 1955 acordarea statutului de autonomie
deplină. Tot în 1955, Togo a fost vizitat de o misiune a Consiliului
de Tutelă al O.N.U. Având în vedere apropiata independenŝă a
Coastei de Aur şi, implicit, cererea britanicilor de a se organiza un
referendum în Togoland cu privire la tutelă, misiunea a recomandat
Franŝei, o consultare similară şi în Togo. Referendumul s-a
desfăşurat în Togoland (care a optat pentru ridicarea tutelei şi
unirea cu Coasta de Aur) dar nu şi în Togo. În schimb, Franŝa a
recurs la un artificiu: la 30 august 1956 Togo este declarată
„republică autonomă”, asociată Franŝei (apărarea, politica externă
şi serviciile comune vitale rămâneau în competenŝa metropolei).
Statutul de „autonomie” şi-a aflat confirmare printr-un referendum
special, la 28 octombrie 1956, încheiat cu un procent favorabil de
93%103
.
Pus în faŝa faptului împlinit, Consiliul de Tutelă al O.N.U. a
cerut Franŝei, în iunie 1957, ca următoarele alegeri, al căror termen
se apropia, să se desfăşoare sub controlul unei misiuni a
organizaŝiei mondiale. Pe listele electorale s-au înscris 490.000
persoane cu drept de vot, dar la urne s-au prezentat doar 318.000
electori. Alegerile de la 27 aprilie 1958 au determinat o răsturnare 102
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 284. 103
M. Cornevin, op. cit., p. 187.
Istoria decolonizării Africii
299
a raportului de forŝe: C.U.T. obŝine o zdrobitoare victorie cu
191.000 voturi (64% din total), care contabilizate au dat 29 de
locuri în Adunare. Partidul U.C.P.N. a obŝinut 10 mandate, urmat
de independenŝi cu 4 locuri, în timp ce P.T.P. s-a clasat pe ultimul
loc cu numai 3 deputaŝi104
.
În urma consultării electorale, la 13 mai 1958, S. Olympio105
,
„un om de stat integru dar prea rigid în principii, autoritar şi chiar
de o mare cruzime pentru duşmani”106
, este desemnat prim-
ministru. Ca şef de guvern, Olympio s-a dovedit mult mai
echilibrat, chiar moderat. În noiembrie 1958, Franŝa a acceptat
ridicarea tutelei, act primit favorabil de O.N.U. A urmat acordarea
deplinei autonomii interne la 1 februarie 1959 şi proclamarea
independenŝei la 27 aprilie 1960. Devenit primul preşedinte al
Republicii, S. Olympio a ŝinut să-l omagieze pe generalul de
Gaulle despre care spunea că «este unul dintre primii care au
înŝeles că Africa nu putea rămâne în imobilism»107
.
*
* *
S. Olympio a excelat prin rigiditate şi autoritarism. Politica
internă austeră a fost neinspirat corelată cu o politică externă
izolaŝionistă (relaŝii deosebit de încordate cu vecinii, mai ales cu
Ghana, el acuzând pe dr. Nkrumah că vrea să anexeze Togo).
Alegerile din aprilie 1961 au revenit C.U.T. ( toate cele 51 locuri
ale Adunării), rezultând un monopol excesiv al puterii. De
asemenea, firea sa independentă stânjenea pe francezi. Cu larga 104
Ibidem; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 405; E. Sik,
op.cit., vol. IV, p. 285; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 514. 105
Născut la 6 septembrie 1902, la Lomé. Studiile primare le face în limba
germană. În deceniul al treilea studiază la Univ. din Viena şi apoi la celebra
„London School”. Se lansează în afaceri, în Nigeria. În perioada 1938-1940 se
dedică jurnalismului. Din 1941 se consacră activităŝii politice. 106
G. de Lusignan, op.cit., p. 173. 107
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 287.
Viorel Cruceanu
300
complicitate a acestora, la 13 ianuarie 1963, Togo devine prima
ŝară din Africa Neagră în care se produce o lovitură de stat
militară, preşedintele S. Olympio fiind ucis. Militarii au chemat la
putere pe N. Grunitzky, înlăturat la rândul său, la 13 ianuarie 1967.
De atunci Togo s-a aflat sub sechestrul generalului Gnassingbé
Eyadéma, acuzat de familia Olympio de a fi asasinul primului
preşedinte al Republicii108
. Generalul Eyadéma a condus Togo
discreŝionar, timp de 38 de ani. A murit subit la 5 februarie 2005.
I-a urmat fiul său, Faure Gnassingbé, ales în mod democratic, prin
scrutinul din 24 aprilie 2005.
DAHOMEY, ASTĂZI REPUBLICA BENIN
Deşi o ŝară mică, Republica Benin are o istorie tumultoasă.
În epoca precolonială aici s-au constituit o serie de state, precum
Porto-Novo şi Abomey, cu o civilizaŝie „printre cele mai
strălucitoare de pe continent”109
. Primii europeni sosiŝi au fost
portughezii, în secolul al XVI-lea, urmaŝi de olandezi, englezi şi
francezi. În 1863, regele din Porto-Novo, îngrijorat de
comportamentul englezilor la Lagos (Nigeria), s-a plasat sub
protecŝia Franŝei. Conferinŝa colonială de la Berlin a confirmat
Dahomeyul ca zonă de influenŝă franceză. Obstacolul principal în
calea expansiunii franceze îl reprezenta regatul Abomey. Sub lunga
domnie a lui Gezo (1818-1858), a cărui figură „domină
incontestabil secolul”110
, regatul vest-african a atins apogeul
puterii sale. Un element picant i-a sporit celebritatea: corpul de
elită al armatei era alcătuit din 2.000 de amazoane, «reputate 108
Dovezi irefutabile, în acest sens, a publicat revista Le Nouvel Afrique Asie ,
no. 105, juin 1998, respectiv no. 108, septembre 1998. 109
S. Amin, op.cit., p. 134. 110
C. Coquery-Vidrovitch, Gezo ou les dernières grandes heures du royaume
d’Abomey, în Les Africains, tome I, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 145.
Istoria decolonizării Africii
301
pentru curajul şi ferocitatea lor»111
. Moartea lui Gezo (asasinat, se
pare) a oferit francezilor un moment propice pentru sporirea
presiunilor asupra Abomey-ului. În pofida rezistenŝei regilor Glélé
şi Béhanzin, francezii ies victorioşi şi, în 1894, Dahomey devine
colonie franceză (revoltele împotriva ocupantului nu au încetat
decât în 1920).
Existenŝa acestor regate precum şi afirmarea, încă înainte de
ocupaŝie, a unei pături de negustori „creoli” (de origine braziliană),
ce se ocupa de comerŝul cu sclavi, au făcut ca în Dahomey să apară
de timpuriu o elită locală. După cucerirea franceză, copiii
aristocraŝilor şi negustorilor bogaŝi vor fi trimişi la studii în
metropolă. Prin urmare, comparativ cu alte colonii, societatea
dahomeeană se prezenta „mai dezvoltată din punct de vedere
intelectual”112
. De aceea, Dahomeyul a fost răsfăŝat cu prestigiosul
supranume de «cartierul latin al Africii»113
.
Anii interbelici au fost dominaŝi de două personalităŝi locale:
institutorul Louis Hunkanrin şi avocatul Kodjo Tovalou Houénou.
Primul, numit şi «Macaulay al Dahomey-ului»114
, a fost „unul
dintre primii africani care au introdus ideile socialiste pe
continent”115
. În 1921 a înfiinŝat o ligă a apărării drepturilor omului
în Dahomey, iar în 1923 s-a aflat printre conducătorii răscoalei
antifranceze de la Porto-Novo (datorată sporirii impozitelor şi
taxelor). Arestat de autorităŝi, L. Hunkanrin este deportat pentru 10
ani în deşerturile Mauritaniei116
. Cel de-al doilea a activat la Paris
unde, în 1924, a fondat „Liga universală pentru apărarea rasei
negre”. Animat de ideea eliberării Africii a stabilit contacte cu Marcus 111
Ibidem, p. 147; A. Filimon, Abomey. Un regat al amazoanelor, în Magazin
istoric, nr. 5, mai 1982, p. 56. 112
G. de Lusignan, op.cit., p. 163. 113
Ibidem; vezi şi M.A. Glélé, Naissance d’un Etat noir (...Dahomey), Paris, 1969,
p. 34. 114
Ibidem, p. 48. 115
L’Afrique vue par ses amis, Moscou, Edit. du Progrès, 1984, p. 80. 116
În lipsa lui, viaŝa politică a evoluat pe alte făgaşe; totuşi Hunkanrin a trăit
„visul” independenŝei. S-a stins din viaŝă la 28 mai 1964, la vârsta de 77 ani.
Viorel Cruceanu
302
Garvey şi s-a bucurat de sprijinul P.C. Francez, singurul partid
metropolitan anticolonialist din acea perioadă. În 1925, Houénou a
încercat să revină în patrie dar a fost arestat la Lomé (Togo). Eliberat,
s-a stabilit în Senegal, unde rămâne până la sfârşitul vieŝii (1936).
Beneficiind de o moştenire bogată, viaŝa politică
dahomeeană va reînflori după cel de-al doilea război mondial. Din
nefericire, ea se va dovedi extrem de complicată. Francezul Robert
Cornevin a sesizat foarte bine faptul că scena politică postbelică
din Dahomey a fost caracterizată de „permanenŝa elitelor” şi de
„un regionalism istoric al partidelor care urmează o
personalitate”117
. Astfel, în regiunea de sud-est, în fostul regat
Porto-Novo, s-a impus Sourou Migan Apithy118
. În perioada 5-7
aprilie 1947, el a pus bazele primului partid politic, „L’Union
Progréssiste Dahoméenne” (U.P.D.), ca secŝie locală a R.D.A. Din
nord (fostul regat Bariba) s-a ridicat institutorul Hubert Maga119
care, în 1951, se rupe de U.P.D. şi creează propriul partid intitulat
„Le Group Ethnique du Nord”, devenit ulterior „Le Mouvement
Démocratique du Dahomey” (M.D.D.). Regiunea de sud-vest,
Cotonou-Ouidah-Abomey, era reprezentată de Justin Ahomadégbé
Tometin120
, din familia princiară a regatului Abomey. El a
constituit în 1955 un nou partid regional, „L’Union Démocratique
Dahoméenne” (U.D.D.), tot secŝie locală a R.D.A. Într-un
asemenea cadru fragmentat este lesne de înŝeles „importanŝa
scăzută a partidelor politice”121
, supuse sciziunilor, repetatelor 117
R. Cornevin, Histoire de Dahomey, Paris, Berger-Levrault, 1962, p. 508. 118
Mama sa era fiica ministrului migan al ultimului rege din Porto-Novo (Migan
era sfetnicul monarhului; stătea tot timpul la dreapta regelui, era şeful justiŝiei şi
comanda flancul drept al armatei). S-a născut la 8 aprilie 1913 la Porto-Novo.
Urmează studii de contabilitate în Franŝa. A făcut războiul în armata franceză.
Din 1945 se dedică politicii. 119
Născut la 10 august 1916. A studiat la celebra „William Ponty” îmbrăŝişând
cariera didactică, dar atracŝia politicii a fost mai mare. 120
Născut la Abomey în 1917. Studii la „William Ponty” şi apoi la „Colegiul
Medical” din Dakar, devenind dentist. Intră în politică în 1947. 121
R. Cornevin, op.cit., p. 513.
Istoria decolonizării Africii
303
schimbări de denumiri şi, implicit, preponderenŝei „personalităŝii
liderului”122
. La remarcabilul potenŝial intelectual al Dahomey-ului
s-au evidenŝiat şi alte personalităŝi politice precum Alexandre
Adandé, scriitorul Paul Hazoumé şi medicul Emile-Derlin Zinsou.
Ei s-au confruntat însă cu un serios handicap: nu aveau aceeaşi
ascendenŝă etnică precum cei „trei mari”. Prin urmare, întreaga
evoluŝie a Dahomey-ului a stat sub semnul rivalităŝii şi ranchiunei
dintre Apithy, Maga şi Ahomadégbé. Istoricul Maurice Glélé, care
i-a cunoscut bine, îi caracterizează cu multă dibăcie. Astfel,
Apithy, ce visa să facă din Dahomey «Elveŝia Africii»123
, păcătuia
printr-o instabilitate devenită proverbială, dovedind că „nu este un
om de acŝiune”124
. El a excelat prin demagogie, consacrându-se
„mai mult propriei promovări, decât celei a electoratului”125
.
Nordistul Maga se pierdea în lucruri mărunte, probând că „nu are
anvergura unui om de stat”126
. Cât priveşte pe dinamicul, dar în
egală măsură tradiŝionalistul Ahomadégbé, acesta se arăta a fi un
politician „brutal, dur, impulsiv, arborând înclinaŝii de dictator”127
.
Iată însă, cum a evoluat viaŝa politică internă după marea
conflagraŝie mondială. Primul deputat african trimis la Paris a fost
Apithy, victorios în colegiul secund, la alegerile din toamna lui
1945. El s-a bucurat de o îndelungată carieră pe băncile
parlamentului francez, fiind succesiv reales în 1946, 1951 şi 1956,
încât s-a vorbit chiar de un «mit Apithy»128
. Ca deputat, Apithy s-a
remarcat prin trecerile sale „dintr-o extremă în alta, cu reveniri
spectaculoase”129
; el a flirtat pe rând cu P.C.F., S.F.I.O., U.D.R.,
R.D.A. şi I.O.M. Când a părăsit pe „independenŝii de peste mări”
(I.O.M.), avea să declare retoric: «voi face de acum înainte o 122
Ibidem. 123
M.A. Glélé, op.cit., p. 116. 124
Ibidem, p. 101. 125
Ibidem, p. 102. 126
Ibidem, p. 131. 127
Ibidem, p. 141. 128
Ibidem, p. 88. 129
Ibidem, p. 101.
Viorel Cruceanu
304
politică personală, egoistă şi oportunistă»130
. În 1951, odată cu
introducerea colegiului unic în A.O.F. şi lărgirea accesului la vot,
Dahomey-ul a primit dreptul de a fi reprezentat de doi deputaŝi în
Adunarea Naŝională Franceză. Cel de-al doilea deputat ales a fost
Hubert Maga, ce şi-a reînnoit mandatul şi în 1956.
Introducerea „legii-cadru” a schimbat şi destinele Dahomey-
ului. Alegerile pe baza prevederilor sale, de la 31 martie 1957, au
prilejuit victoria „Le Parti Republicain du Dahomey” (P.R.D.),
denumirea schimbată din 1951 a U.P.D., al lui Apithy, cu 109.000
voturi (45% din total) şi 35 de locuri în Adunarea Teritorială. A
urmat U.D.D., condus de Ahomadégbé, cu 70.000 voturi şi 7
deputaŝi. Partidul lui Maga, cu denumirea schimbată în
„Rassemblement Démocratique Dahoméene” (R.D.D.), a obŝinut
60.000 de voturi şi i-au fost repartizate 6 mandate. Alte 12 locuri
au revenit candidaŝilor independenŝi131
. Apithy devine
vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ (guvern
semiautonom, pe baza unei coaliŝii P.R.D.- R.D.D.- independenŝi).
Dar, nimic şi nimeni nu era stabil în Dahomey! În februarie 1958,
R.D.D. iese din guvern şi se apropie de U.D.D. Apithy reface
echipa guvernamentală din reprezentanŝi ai partidului său şi ai
independenŝilor.
La Referendumul din 28 septembrie 1958, cum nici un partid
politic nu se gândea la independenŝă, s-a dat un consemn unanim:
„da” (iniŝial Apithy a cochetat cu varianta „nu”, dar a renunŝat). Se
poate considera că Referendumul a prilejuit singurul moment de
consens al clasei politice dahomeene. Aderarea Dahomey-ului la
Comunitatea franceză a întrunit aprobarea a 98% din electorat
(418.963 voturi „da” şi numai 9.246 „nu”)132
. Conform acestui vot,
la 4 decembrie 1958, Adunarea Teritorială decide transformarea
ŝării în Republică autonomă.
La 17 ianuarie 1959, guvernul autonom prezidat de Apithy a 130
Ibidem, p. 102. 131
Ibidem, p. 148; R. Cornevin, op.cit., p. 518; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 238. 132
M.A. Glélé, op.cit., p. 161.
Istoria decolonizării Africii
305
optat ca, alături de Senegal, Sudanul vest-african şi Volta
Superioară, Dahomey să participe la constituirea Federaŝiei Mali.
Ivorianul Houphouët-Boigny a făcut puternice presiuni asupra
aliaŝilor săi, Maga şi Ahomadégbé, cerându-le să se opună planului
lui Apithy. Prin urmare, alegerile legislative convocate pentru 2
aprilie 1959 au avut şi valoarea unui plebiscit. Rezultatul lor indica
victoria P.R.D. cu 144.038 voturi şi 37 locuri în Adunare, urmat de
R.D.D. cu 63.383 voturi şi 22 locuri parlamentare. Pe ultimul loc
se plasa, în mod paradoxal, U.D.D., cu cel mai mare număr de
voturi – 162.574, dar cu cel mai mic număr de mandate – doar
11133
. Alegerile au provocat o vie indignare lui Ahomadégbé, care
l-a acuzat de fraudă pe Apithy. Guvernul francez, ce nu agrea
opŝiunea federalistă a liderului P.R.D., intervine şi, la 23 aprilie
1959, organizează un nou tur de scrutin în circumscripŝiile ce
ridicau semne de întrebare. Noile rezultate indicau un regres al
P.R.D., creditat cu 28 locuri, urmat de R.D.D. şi cele 22 mandate
ale sale, iar în poziŝia a treia, U.D.D. obŝinea satisfacŝie, deŝinând
acum 20 de locuri parlamentare134
. Din acest moment U.D.D.
devine arbitrul scenei politice. Ahomadégbé s-a răzbunat pe
Apithy şi prin alianŝa cu R.D.D. „a ridicat pe Maga la putere”135
.
Numai că, noua coaliŝie reprezenta „o uniune ce se realiza prin
amărăciune şi care genera o indispoziŝie politică aproape
permanentă”136
. Punerea în minoritate a lui Apithy a însemnat şi
eşuarea apartenenŝei la Federaŝia Mali. La 30 mai 1959, proaspătul
premier H. Maga, ce manifesta o prietenie servilă faŝă de
Houphouët, a participat la Abidjan, alături de omologii săi din
Niger, Volta Superioară şi ŝara gazdă, la crearea Consiliului
Antantei. Deşi etala public vocaŝia sa economică, „misiunea 133
Ibidem, p. 170 ; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 238; G. de Lusignan, op.cit., p.
167. 134
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 238; G. de Lusignan, op.cit., p. 167; R. Cornevin,
op.cit., p. 519. 135
M.A. Glélé, op.cit., p. 170. 136
G. de Lusignan, op.cit., p. 167.
Viorel Cruceanu
306
esenŝială a Consiliului Antantei era de a paraliza influenŝa
Federaŝiei Mali”137
. Pe fondul surprinzătoarei eliminări a lui
Apithy din prim-planul vieŝii politice şi a alinierii necondiŝionate la
politica lui Houphouët-Boigny, Republica Dahomey şi-a proclamat
independenŝa la 1 august 1960 sub preşedinŝia lui Hubert Maga.
*
* *
Certurile dintre cei trei principali lideri politici, precum şi
răsturnările de alianŝă imprevizibile, au plasat de la început tânăra
republică sub semnul unei acute instabilităŝi. Pe acest fond, armata
a jucat un rol cheie, intervenind adesea în viaŝa politică. Iată
„filmul” repetatelor schimbări, cu precizarea că, din 1991, Beninul
a devenit un model de stat democratic:
- Hubert Maga – 1 august 1960-28 octombrie 1963;
- Gen. Christophe Soglo – 30 octombrie 1963-19 ianuarie 1964;
- Sourou Migan Apithy – 20 ianuarie 1964-27 noiembrie 1965;
- Interimar: Tahirou Congacou – 29 noiembrie-22 decembrie 1965;
- Gen. Christophe Soglo – 22 decembrie 1965-17 decembrie 1967;
- Lt.col. Maurice Kouandété – 17-22 decembrie 1967;
- Lt.col. Alphonse Alley – 22 decembrie 1967-1 august 1968;
- Emile-Derlin Zinsou – 1 august 1968-10 decembrie 1969;
- Lt.col. Paul Emile de Souza – 10 decembrie 1969-1mai 1970;
- Hubert Maga – 1 mai 1970-7 mai 1972;
- Justin Ahomadégbé Tométin – 7 mai-26 octombrie 1972;
- Gen. Mathieu Kérékou – 26 octombrie 1972-4 aprilie 1991;
- Nicéphore Soglo – 4 aprilie 1991-4 aprilie 1996;
- Mathieu Kérékou – 4 aprilie 1996-6 aprilie 2006;
- Thomas Yayi Boni – 6 aprilie 2006.
137
V. Opluštil, op.cit., p. 119.
Istoria decolonizării Africii
307
NIGER
Nigerul este o ŝară aridă, situată în mijlocul Saharei şi ale
cărei „două treimi [din teritoriu] sunt formate din zone
deşertice”138
. Penetraŝia franceză a început din 1892. Primele
succese majore au fost obŝinute în 1895, când, colonelul Monteil a
semnat tratate de protectorat cu mai mulŝi regi şi şefi din bucla
Nigerului şi din regiunea Moyen-Niger139
. În 1900, francezii au
luat în stăpânire Zinder. Ofensiva prin «nisipurile Saharei» a
continuat şi până în 1906 a fost supusă întinsa zonă centrală
cuprinsă între Agadès şi Bilma. În timpul primului război mondial
s-au înregistrat revolte ale populaŝiei locale, pacificate cu greu; abia în
1922 s-a putut constitui oficial colonia Niger.
Ca în marea majoritate a posesiunilor franceze, viaŝă politică
locală s-a înfiripat după cel de-al doilea război mondial. Primul
partid politic, „Le Parti Progressiste Nigérien” (P.P.N.) a fost
fondat scurt timp după constituirea R.D.A. la Bamako, în
octombrie 1946, de către doi institutori: Hamani Diori140
, devenit
preşedinte al P.P.N. şi Djibo Bakary141
, secretar general al
partidului. Tot în 1946, preşedintele P.P.N. este ales deputat în
Adunarea Naŝională Franceză. Schimbarea liniei politice a R.D.A.
din 1951 a avut consecinŝe şi asupra P.P.N. Hamani Diori a rămas
fidel poziŝiei moderate adoptate de mentorul său, ivorianul Félix 138
Vezi Lumea, nr. 18, 25 apr. 1974, p. 18. 139
Documents Diplomatiques Français (1871-1914), 1re
série ( D.D.F., I), vol.
12, documentul nr. 93, p. 122. 140
Născut în 1916. Studii la Niamey, Porto-Novo şi apoi la „William Ponty”
(Dakar). Profesează în ŝară după care, în anii 1938-1939, predă la „Ecole de la
France d’Outre Mer” din Paris. Revine la Niamey şi după război se implică în
viaŝa politică (vezi şi Profil, în Lumea, nr. 42, 12 oct. 1967, p. 31). 141
Născut în 1922. Format tot la „William Ponty”. Din 1941 predă în ŝară.
Abandonează învăŝământul şi, animat de idei generoase, se dedică activităŝii
politice.
Viorel Cruceanu
308
Houphouët-Boigny. În schimb, D. Bakary, care „milita pentru vot
universal, drepturi egale pentru femei şi reducerea puterilor şefilor
tradiŝionali”142, se rupe de P.P.N. şi pune bazele partidului
„L’Union Démocratique Nigerienne” (U.D.N.). Acest „excelent
orator” cu „înclinaŝii marxiste”143
nutrea sentimente panafricaniste
şi era unul din puŝinii lideri francofoni ce militau pentru
independenŝă.
Teritoriul a trăit în monotonie până la intrarea în vigoare a
„legii-cadru”. Perspectiva alegerilor de la 31 martie 1957 a
determinat noi aşezări politice. Astfel, în ianuarie 1957 s-a născut
coaliŝia „Mouvement Socialiste Africaine” ( M.S.A.) – alcătuită din
U.D.N. şi secŝia socialistă nigeriană condusă de Issoufou Seydou
Djermakoye. Prezentând un program ce preconiza independenŝa şi
unitatea africană, coaliŝia a câştigat 40 din cele 60 de locuri
disputate. Djibo Bakary devine vicepreşedinte al Consiliului de
Guvernământ. În această calitate el a promovat o politică
asemănătoare celei a lui Sékou Touré în Guineea144
. Anul 1958 a
adus cu sine Referendumul de la 28 septembrie. Pentru a fixa mai
bine în memoria electoratului poziŝia sa, D. Bakary a schimbat
denumirea U.D.N. în Sawaba, cuvânt care în limba haussa
înseamnă „Libertate”145
. Or, pentru Bakary, dobândirea adevăratei
libertăŝi presupunea neaderarea la Comunitatea Franceză. De
aceea, liderul Sawaba, care era şi lider al guvernului local, a militat
pentru „nu”, la Referendum. În contrast, sprijinit de administraŝia
colonială şi de aristocraŝia tribală, H. Diori s-a depăşit în pasiunea
sa pentru „da”, modificând numele propriului partid, din P.P.N. în
„L’Union pour la Communauté Franco-Africaine” (U.C.F.A.). În
ziua Referendumului, din cei 1.300.000 de electori înscrişi s-au 142
T. Ruiz de Cuevas, Apuntes para la historia politica de Africa, tomo V,
Madrid, IMNASA, 1974, p. 188 (subsol). 143
Ibidem. 144
Ibidem, p. 204. 145
Cf. W.J. Hanna (edit.), Independent Black Africa. The Politics of
Freedom, Chicago, R. McNally, 1964, p. 239; T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p.
204.
Istoria decolonizării Africii
309
prezentat la urne mai puŝin de 500.000 de oameni146
. Dintre
aceştia, 372.000 au votat pentru „da” şi 102.000 pentru „nu”147
.
După Guineea, Nigerul a fost ŝara unde proiectul generalului de
Gaulle a obŝinut cele mai slabe rezultate. Bakary a apreciat votul
drept o înfrângere personală şi la 29 octombrie a demisionat.
Pentru acoperirea vidului constituŝional, la 14 decembrie 1958, se
organizează noi alegeri: bucurându-se de întregul concurs al
aparatului administrativ, U.C.F.A. obŝine o categorică victorie cu
54 de locuri din 60. Hamani Diori devine prim-ministru al
Republicii autonome Niger (18 decembrie 1958). Abia instalat,
guvernul Diori trece la măsuri represive împotriva partidului rival:
suspendarea reuniunilor sindicale (sindicatele fiind strâns legate de
„Sawaba”), expulzarea din ŝară a unor lideri ai „Sawaba” şi
dizolvarea Consiliului municipal din Niamey unde era primar, din
1956, D. Bakary. Apoi, graŝie complicităŝii Franŝei, în primăvara
lui 1959 s-a produs o adevărată lovitură de teatru: cei şase deputaŝi
ai „Sawaba”, aleşi în districtul Zinder, au fost descalificaŝi; la 27
iunie guvernul a organizat o nouă consultare pentru completarea
locurilor vacante, revenite în totalitate U.C.F.A. Din acest moment,
în Niger se instituie de facto regimul partidului unic. Mai mult, în
octombrie 1959, Diori acuză de complot pe D. Bakary, acuzaŝie ce
a permis scoaterea în afara legii a „Sawaba”. Datorită ameninŝării
ce plana asupra persoanei sale, D. Bakary a fost nevoit să se
refugieze în Mali, unde primeşte protecŝia prietenului său, Modibo
Keita. Rămas unic stăpân, H. Diori, pe care T. Ruiz de Cuevas îl
descrie ca pe un „om cu caracter deschis, primitor şi simpatic, [ce]
se bucura de o indubitabilă popularitate”148
, se alătură solicitării lui
Houphouët de independenŝă a statelor din Consiliul Antantei,
cerere acceptată de Paris la 11 iulie 1960. Prin urmare, la 3 august
1960, Republica Niger îşi proclamă suveranitatea sub preşedinŝia 146
A.A. Mazrui, Africa’s International Relations, London-Ibadan-Nairobi,
Heinemann, 1979, p. 66. 147
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 369. 148
T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 203-204.
Viorel Cruceanu
310
lui Hamani Diori.
Istoricul Neagu Djuvara, figură emblematică a exilului
românesc postbelic, şi-a petrecut o parte a vieŝii în Niger, fiind
consilier diplomatic al preşedintelui Hamani Diori (în această
calitate a participat la istoricul summit de constituire a
Organizaŝiei Unităŝii Africane, de la Addis-Abeba, din 22-25 mai
1963). În „Amintiri din pribegie”, el creionează, omului politic
nigerian, un autentic portret: deşi „avea trăsături mai puŝin fine
[devenise ponderal şi avea strabism – nota ns.]”, Diori compensa
asemenea lipsuri cu „multă distincŝie în ŝinută şi purtare (...); nimic
din gesturile sale nu avea urmă de vulgaritate sau chiar de simplă
stângăcie (...). Avea un simŝ înnăscut al demnităŝii...”149.
Franŝa a lăsat în urma sa o ŝară extrem de săracă. Pe o
suprafaŝă de 1.267.000 km2
nu exista nici un metru de cale ferată,
iar lungimea drumurilor rutiere nu depăşea câteva sute de
kilometri. În 1960, doar 6% din populaŝie trăia în mediul urban.
Sănătatea şi învăŝământul cunoşteau o situaŝie dramatică: un medic
revenea la 82.170 locuitori şi doar 1% din adulŝi erau
alfabetizaŝi150
(cel mai mic coeficient din AOF).
*
* *
Şefi de stat:
- Hamani Diori – 3 august 1960-15 aprilie 1974 (mort la
23 aprilie 1989, în Maroc, la Rabat);
- Gen. Seyni Kountché – 15 aprilie 1974-10 noiembrie
1987;
- Gen. Ali Saibou – 10 noiembrie 1987-16 aprilie 1993;
- Mahamane Ousmane – 16 aprilie 1993-27 ianuarie 1996; 149
N. Djuvara, Amintiri din pribegie (1948-1990), Bucureşti, Editura Albatros,
2002, p. 196-197. 150
Vezi V. Urucu, A. Zamfirescu, Sahelul, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 180-
186.
Istoria decolonizării Africii
311
- Gen. Ibrahim Baré Maïnassara – 27 ianuarie 1996-9 aprilie
1999;
- Comandant Daouda Mallam Wanké – 11 aprilie-22
decembrie 1999;
- Mamadou Tandja – 22 decembrie 1999.
VOLTA SUPERIOARĂ, ÎN PREZENT BURKINA-FASO
Volta Superioară, aşezată în zona saheliană a Africii de Vest,
este „o ŝară foarte săracă şi extrem de pitorească prin vechile sale
tradiŝii”151
. Principalul grup etnic îl reprezintă mossi, „un popor
important şi omogen”152
, cu 2/3 din populaŝie. Încă din secolul al
XIV-lea, mossi au format „regate stabile, bine organizate”153
. După
ce şi-au apărat cu succes libertatea în faŝa unor puteri medievale
regionale precum Mali şi Songhai, ŝinuturile mossi au fost cucerite
de francezi în 1896. Alipite iniŝial Sudanului vest-african, ele au
fost reorganizate în 1919 într-o colonie de sine-stătătoare numită
Volta Superioară. Existenŝa Voltei Superioare s-a dovedit efemeră.
În 1932 ea a fost dezmembrată, corespunzător cererii de forŝă de
muncă din coloniile vecine: zona de NV a fost alipită Sudanului
francez, regiunea de NE Nigerului iar partea cea mai însemnată, cu
centrele Ouagadougou şi Bobo-Dioulasso, a revenit Coastei de
Fildeş.
După al doilea război mondial, teritoriul voltez a fost
conectat la viaŝa politică modernă. La fel ca în Dahomey apar
numeroase partide, marcate etnic şi dominate de personalitatea
liderului. Însă, în cazul Voltei Superioare se manifesta cu vigoare
aspiraŝia redobândirii unui statut propriu. Prin urmare, primul 151
J .Rous, Chronique de la décolonisation, Paris, Présence Africaine, 1965, p.
249. 152
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 363. 153
Ibidem.
Viorel Cruceanu
312
partid politic, apărut în 1945, se intitula chiar „L’Union pour la
Défense des Intérêts de Haute Volta” (U.D.I.H.V.) şi era condus de
regele feudal Mossi, Mogho (Moro) Naba. În tradiŝia populară a
etniei sale, Mogho Naba întruchipa „un personaj sacru,
reprezentant al strămoşilor şi al lumii supranaturale...”154
. Scopul
imediat al U.D.I.H.V., devenit în 1946 „L’Union Voltaïque”
(U.V.), viza separarea administrativă a Voltei Superioare de Coasta
de Fildeş. Mogho Naba înaintează această cerere preşedintelui
socialist Vincent Auriol, aflat în 1947 în turneu în AOF. Petiŝia
este satisfăcută şi, de la 4 septembrie 1947, Volta Superioară îşi
recapătă statutul de colonie separată.
În anii următori au apărut noi partide, opuse hegemoniei
mossi, precum „Le Parti Démocratique Voltaïque” (P.D.V.), creat
în 1948 de adepŝi ai lui Houphouët-Boigny (P.D.V. acŝionând ca
secŝie locală a R.D.A.) şi „Mouvement Populaire pour l’Évolution
Africaine” (M.P.E.A.), fondată în 1954 de institutorul Nazi Boni.
Fost deputat în Adunarea franceză (1946-1951), N. Boni cerea, pur
şi simplu, scindarea Voltei Superioare într-un stat Mossi şi unul
non-Mossi155
. Pe fondul emergenŝei partidelor vestice (P.D.V. şi
M.P.E.A.), în 1955 s-a produs o ruptură în interiorul U.V., între
bătrânii şefi, adepŝi ai conservării privilegiilor Mossi şi ramura
tânără, animată de medicul Joseph Conombo, ce dorea conectarea
populaŝiei Mossi la o viaŝă modernă. Fractura a fost evitată datorită
medierii fostului deputat în parlamentul francez (1947-1953),
Ouezzin Coulibaly156
, membru fondator al R.D.A.. Astfel,
curentele U.V. depăşesc neînŝelegerile şi, împreună cu P.D.V., pun
bazele unui nou partid, „Le Parti Démocratique Unifié” (P.D.U.),
în noiembrie 1956, condus de Coulibaly şi având ca preşedinte de
onoare pe M. Naba. Profesorul Ki-Zerbo, compatriotul lui Coulibaly, îl 154
Ibidem. 155
Cf. E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 240. 156
Născut în 1909 (sau 1911). Licenŝiat al „William Ponty” unde şi predă în
perioada 1935-1942. Din 1946 devine unul din liderii proeminenŝi ai mişcării
naŝionale africane.
Istoria decolonizării Africii
313
caracterizează pe acesta ca fiind un „institutor de elită”, de o „inteligenŝă
elevată” şi o „tenacitate inepuizabilă”157
. Ca exponent al generaŝiei
independenŝei, O. Coulibaly a fost „incontestabil, una dintre cele mai
mari figuri ale luptei anticolonialiste africane”158
. Tot în 1956, în
districtele vestice s-a format un nou partid anti-Mossi, „Mouvement
Démocratique Voltaïque” (M.D.V.), având ca lider pe Gérard Kango
Ouédraogo şi acŝionând ca a doua secŝie locală a R.D.A.
Pe fondul acestei multitudini de partide, alegerile de la 31
martie 1957 (convocate conform spiritului „legii-cadru”) au
generat o Adunare Teritorială fragmentată: P.D.U.-R.D.A. a
obŝinut 37 de mandate, urmat de M.D.V.-R.D.A. cu 27 de locuri şi
M.P.E.A. cu 7 deputaŝi159
. S-a realizat o alianŝă P.D.U.-M.D.V., de
altfel firească prin afilierea la R.D.A., iar O. Coulibaly devine
vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ. Prin înŝelepciunea şi
moderaŝia sa, O. Coulibaly s-a dovedit un garant al unităŝii statale. De
asemenea, el a ştiut să impună un comportament politic democratic,
astfel încât, neînŝelegerile dintre forŝele locale nu au depăşit cadrul
constituŝional. Dar, la 7 septembrie 1958, O. Coulibaly, ce reprezenta
„singurul lider de anvergură naŝională pe care putea conta Volta
Superioară”160
, a decedat subit la Paris şi de atunci „R.D.A. [secŝia
volteză – nota ns.] nu a mai avut un lider de necontestat”161
.
Lui Coulibaly i-a urmat la conducerea P.D.U. şi a guvernului
local, Maurice Yaméogo162
. La Referendumul din 28 septembrie
1958, toate partidele au cerut „da” (care s-a impus cu 99%), cu
excepŝia formaŝiunii prof. J. Ki-Zerbo, „Le Mouvement de
Libération Nationale” (M.L.N.) , care, conform denumirii, milita 157
J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 507. 158
Ibidem; I. Baba Kaké, L’Afrique coloniale. De la Conférence de Berlin
(1885) aux indépendances, Paris, ABC, 1977, p. 101. 159
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 241. 160
Jeune Afrique, no. 958, 16 mai 1979, p. 68. 161
Ibidem, p. 69. 162
Născut la 31 decembrie 1921, într-o familie de ŝărani mossi. A făcut studii
superioare teologice. Intrat în politică în 1946, se afirmă datorită încrederii
acordate de O. Coulibaly (vezi şi Profil, în Lumea, nr. 50, 9 dec. 1965, p. 31).
Viorel Cruceanu
314
pentru independenŝă şi a cerut „nu”. Intrată în Comunitate, Volta
Superioară a devenit Republică autonomă la 13 decembrie 1958.
La 17 ianuarie 1959, guvernul Voltei Superioare a aderat la
Federaŝia Mali. Actul a fost supus unui referendum în martie 1959.
Ostilitatea dintre voltezi şi sudanezi s-a reflectat în rezultatul final:
1.018.936 de voltezi au votat împotriva federaŝiei şi doar 254.243
în favoarea ei163
. Cum şi federaliştii dahomeeni au avut aceeaşi
soartă în legislativele controversate din aprilie 1959, cele două ŝări
s-au retras din Federaŝia Mali, spre marea satisfacŝie a lui
Houphouët. Voltezii au fost chemaŝi din nou la urne, în aprilie
1959, pentru alegeri legislative. Yaméogo a reuşit strângerea
rândurilor P.D.U., M.D.V. şi a grupării Conombo, într-o nouă
formaŝiune, „L’Union Démocratique Voltaïque” (U.D.V.). Victoria
U.D.V. a fost clară: 70 din cele 75 de locuri ale Adunării. La 5
august 1960, Volta Superioară şi-a proclamat independenŝa, având
ca preşedinte pe Maurice Yaméogo.
Volta Superioară prezenta imaginea unui stat cvasiagrar, 4/5
din populaŝie fiind ocupată în acest sector. Deoarece se cultiva
numai 1/10 din suprafaŝă iar industria era inexistentă, lipsa de
ocupaŝie a perpetuat fluxul de mână de lucru spre teritoriile vecine.
În 1960, doar 5% din populaŝie trăia în mediul urban, un medic
revenea la 81.650 de locuitori, iar şcolarizarea în rândul adulŝilor
se ridica la numai 2% 164
.
*
* *
Şefi de stat:
- Maurice Yaméogo – 5 august 1960-3 ianuarie 1966 (mort la
Abidjan, la 15 septembrie 1993);
- Gen . Sangoulé Lamizana – 4 ianuarie1966-25 noiembrie 1980;
- Col. Saye Zerbo – 25 noiembrie 1980-7 noiembrie 1982; 163
Ph. Decraene, Vielle Afrique, Jeunes Nations, Paris, P.U.F., 1982, p. 248. 164
V. Urucu, A. Zamfirescu, op.cit., p. 180-186.
Istoria decolonizării Africii
315
- Comandant Jean-Baptiste Ouédraogo – 7 noiembrie 1982-4 august
1983;
- Căpitan Thomas Sankara – 4 august 1983 – 15 octombrie
1987165
;
- Căpitan Blaise Compaoré – 15 octombrie 1987 („ales” în 1991,
reales în 1998 şi 2005).
COASTA DE FILDEŞ (CÔTE D’IVOIRE)
Teritoriul acestei ŝări poartă numele bogăŝiei care i-a
impresionat pe primii europeni sosiŝi aici (portughezii, în 1475).
Francezii au ajuns două secole mai târziu, când au instalat mici
baze pe coastă. De la jumătatea secolului al XIX-lea, interesul
pentru Coasta de Fildeş a crescut. În perioada 1887-1892, la
iniŝiativa căpitanului Binger, a început penetrarea spre interior;
după supunerea mai multor şefi locali, în 1893 s-a constituit
embrionul coloniei Coasta de Fildeş. Anul următor, comandantul
Marchand reia ofensiva spre nord aducând sub ascultare ŝinuturile
Baoulé şi Kong. Aici, trupele franceze s-au confruntat cu rezistenŝa
opusă de marele general guineez Samory Touré. Francezii
beneficiau însă de complicitatea englezilor. În acest sens, la 26
septembrie 1895, însărcinatul englez cu afaceri la Paris, Howard, îi
comunica ministrului francez de externe, Hanotaux, că «guvernul
Majestăŝii Sale (...) nu este pregătit în acest moment să stabilească
nici un fel de relaŝii politice cu el [Samory], pentru că el [Samory]
se află în război cu Republica franceză, cu care guvernul englez
este în termeni de amiciŝie»166
. Capturarea lui Samory, la 29 165
Vezi articolele comemorative, la 20 de ani de la asasinarea sa: Thomas
Sankara – toujours actuel, în Afrique-Asie, Octobre 2007, p. 36-41 şi Que
reste-t-il de Sankara?, în Jeune Afrique, no. 2441-2442, du 21 oct. au 3 nov.
2007, p. 30-38. 166
D.D.F., I, vol. 12, documentul nr. 156, p. 212.
Viorel Cruceanu
316
septembrie 1898, a marcat încheierea aservirii Coastei de Fildeş. În
anii care au urmat s-au produs numeroase revolte, precum revolta
Baoulé în perioada 1903-1905, sau cea a populaŝiei Abbé din 1910.
Francezii au trecut la o masivă represiune şi până în 1917 ŝara a
fost pacificată167
.
Climatul şi solul Coastei de Fildeş ofereau condiŝii ideale
culturilor de cacao şi cafea. Aceste plante au generat o adevărată
revoluŝie în viaŝa economică a teritoriului care s-a detaşat ca „ŝara
cea mai bogată din AOF”168
. De asemenea, avântul plantaŝiilor de
cacao şi cafea „a făcut să se nască o clasă de plantatori indigeni
bogaŝi”169
. Beneficiile obŝinute se datorau cererii la export, care a
cunoscut o creştere constantă: de la 55.000 t cacao (1939), la
62.000 t (1951) şi 85.000 t (1960)170
. În 1956, deşi reprezenta doar
11% din populaŝia AOF, Coasta de Fildeş furniza 38% din
exporturile federale171
. Problemele nu lipseau. Elementul cel mai
supărător îl reprezenta discriminarea financiară impusă
plantatorilor africani în raport cu plantatorii albi, a căror producŝie
era cumpărată la preŝuri de două ori mai mari. Faptul a determinat
o mişcare de solidarizare a plantatorilor autohtoni, în fruntea căreia
s-a remarcat tânărul medic Félix Houphouët-Boigny. Începuturile
activităŝii sale politice sunt legate tocmai de publicarea într-o
gazetă senegaleză, în 1932, a unui articol sugestiv intitulat Suntem
furaţi172
.
Félix Houphouët-Boigny s-a născut la 18 octombrie 1905,
într-o familie princiară baoulé. A frecventat cursurile primare şi 167
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 387; vezi şi I. Ivanici,
Coasta de Fildeş, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981, p. 34. 168
J. Rous, op.cit., p. 249; M. Cornevin, op.cit., p. 190. 169
H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, P.U.F.,
1970, p. 59. 170
Cf. Asie et Afrique aujourd’hui, Moscou, no.1, 1990, p. 17. 171
M. Cornevin, op.cit., p. 214. 172
Asie et Afrique..., no. 1, 1990, p. 17; vezi amănunte în S. Diallo, Houphouët-
Boigny Le médecin, le planteur et le ministre, Paris, Edit. J.A.Livres, 1993, p.
52-57.
Istoria decolonizării Africii
317
medii la şcoli de misionari, după care s-a înscris la Colegiul
„William Ponty” (Dakar) unde studiază medicina. A absolvit
facultatea în 1925 ca şef de promoŝie. La moartea unchiului său
matern, în 1940, a moştenit calitatea de şef tradiŝional în localitatea
natală, Yamoussoukro, dar şi întinse plantaŝii de cacao care i-au
adus o considerabilă avere. Apreciat şi de autorităŝi, Boigny a fost
numit şef de canton la Akoué, fapt ce dovedea că tânărul burghez
ivorian era „format atât în respectul valorilor tradiŝionale africane
cât şi al idealului republican francez”173
.
La 10 iulie 1944, împreună cu un grup de prieteni,
organizează „Le Syndicat agricol africain” (S.A.A.), al cărui
preşedinte devine. În scurt timp „acest politician de 39 de ani, aflat
la începutul carierei, a obŝinut o mare victorie”174
: plantatorii
africani primesc pentru produsele lor preŝuri egale cu ale
plantatorilor de origine europeană. În 1945, Houphouët care „face
figură de profet sacru”175
, transformă S.A.A. în partid politic sub
numele de „Le Parti Démocratique de Côte d’Ivoire” (P.D.C.I.). O
altă realizare personală a reprezentat-o alegerea, la 21 octombrie
1945, în colegiul al doilea, ca deputat pentru Coasta de Fildeş şi
Volta Superioară, în Adunarea franceză. În această calitate, la 11
aprilie 1946, el impune legea care-i poartă numele şi prin care se
suprima munca forŝată în toate coloniile franceze. Totodată, legea
l-a consacrat ca om politic de dimensiune continentală.
Confirmarea vine în octombrie 1946, când colegii săi vest-africani
l-au desemnat, la Bamako, drept preşedinte al R.D.A. Perioada
1946-1951 este de-a dreptul surprinzătoare în viaŝa lui Félix
Houphouët-Boigny. Marele partid R.D.A., pe care îl prezida, afiliat
la P.C. Francez, prezenta un program anticolonialist radical. Am
văzut într-un capitol anterior că, în mod paradoxal, un aristocrat ca
Houphouët a fost acuzat de comunism176
. Atitudinea de atunci 173
M. Cornevin, op.cit., p. 83. 174
Asie et Afrique..., p. 17. 175
H. Deschamps, Les institutions..., p. 59. 176
Vezi Capitolul al treilea, consacrat premiselor ideologice ale decolonizării.
Viorel Cruceanu
318
reflecta perfecta sa adaptare la cerinŝele imperative de emancipare
manifestate imediat după război. Înşelaŝi de programul cu accente
naŝionaliste al P.D.C.I.-R.D.A., ivorienii au ales calea acŝiunii
directe. Ŝara este cuprinsă în februarie 1949 de un puternic val de
greve şi manifestaŝii. Acŝiunile au fost reluate, cu o intensitate
sporită, în ianuarie 1950. Căutând să decapiteze mişcarea,
autorităŝile au emis un mandat de arestare pe numele lui
Houphouët-Boigny. Liderul P.D.C.I. a evitat pedeapsa datorită
imunităŝii parlamentare. Stângăcia autorităŝilor a determinat
amplificarea tulburărilor care au culminat cu revolta antifranceză
din 29 ianuarie 1950 de la Abidjan; intervenŝia forŝelor de ordine s-
a soldat cu 13 morŝi şi 50 de răniŝi177
. Măsurile represive au
continuat, 3.000 de persoane fiind arestate iar întrunirile R.D.A.
interzise. Confruntat cu scăderea audienŝei P.D.C.I. (doar 61% din
voturi la alegerile din 1951, comparativ cu 98% în 1946)178
şi
lămurit de ministrul de atunci al „France d’Outre-Mer”, François
Mitterrand, să se alăture grupului de centru-stânga al socialiştilor
din rezistenŝă, Houphouët anunŝă public, în octombrie 1951,
părăsirea alianŝei cu P.C. Francez. Era primul pas pe o nouă cale ce
l-a consacrat drept „cel mai fidel aliat”179
al puterii metropolitane.
După realegerea în Adunarea franceză (1951), Houphouët
inaugurează o frumoasă carieră pariziană încununată, în ianuarie
1956, cu influenta poziŝie de ministru-delegat pe lângă premierul
socialist Guy Mollet. În această calitate, ivorianul „a colaborat strâns
cu Gaston Defferre pentru punerea la punct a Legii-Cadru”180
, lege ce
a reflectat concepŝiile sale, prin accentuarea particularităŝilor
teritoriilor componente ale AOF şi AEF.
Alegerile de la 31 martie 1957 au prilejuit o victorie deplină
a P.D.C.I. Preferând să-şi păstreze înaltele funcŝii de la Paris,
Houphouët l-a desemnat pe secretarul general al partidului, Auguste 177
M. Cornevin, op.cit., p. 189; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 233. 178
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 390. 179
Le Nouvel Afrique-Asie, no. 52, jan. 1994, p. 9. 180
Jeune Afrique, no. 990/991, 26 déc.1979-2 jan. 1980, p. 8.
Istoria decolonizării Africii
319
Denise, să preia postul de vicepreşedinte al Consiliului de
Guvernământ. În iunie 1958, Houphouët a fost reconfirmat şi în
noul guvern al generalului de Gaulle, participând activ la
elaborarea Constituŝiei celei de-a V-a Republici franceze181
. La
Referendumul din 28 septembrie 1958, în Coasta de Fildeş s-a
votat masiv în favoarea lui „da”: 1.595.000 voturi, comparativ cu
numai 216 pentru „nu”182
. Rezultatul poate părea frapant, dacă
avem în vedere că ŝara vecină, Ghana, îşi dobândise independenŝa
de un an şi jumătate. Numai că, exemplul Ghanei a fost un
permanent subiect de critică pentru Houphouët. Astfel, la scurt
timp după alegerile din martie 1957, declara: «ne-ar fi fost mult
mai uşor să entuziasmăm mulŝimile cu sloganul independenŝei
absolute a popoarelor coloniale (...). Noi am rezistat demagogiei
(...). Este îmbucurător şi reconfortant să constaŝi că masele au
acordat încredere celor care au acceptat calea cooperării»183
. Mai
apoi, la 22 februarie 1960, într-un interviu acordat televiziunii
canadiene, liderul ivorian preciza: «Nu văd viitorul ŝării mele în
afara Comunităŝii. În acest secol în care dependenŝa reciprocă a
devenit regulă de aur, nu văd cum am putea să ne asigurăm un
viitor mai bun într-o falsă independenŝă, care nu este nimic altceva
decât izolare politică şi economică»184
. Consecvent unei asemenea
optici, Houphouët a mai rostit o frază ce produce stupefacŝie:
«pentru prima dată în istorie, o ŝară renunŝă la independenŝă...»185
.
Pe bună dreptate, s-a afirmat că, în plină efervescenŝă africană,
Coasta de Fildeş se străduia să păstreze imaginea „ultimului
paradis colonial”186
.
Alegerile de la 22 martie 1959, pentru Adunarea Teritorială,
au prilejuit o nouă victorie totală a P.D.C.I.. Anterior, delegaŝii la 181
Vezi şi Profil, în Lumea, nr. 7, 10 febr. 1966, p. 31 şi idem, nr. 48, 27 nov. 1975,
p. 29. 182
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 390. 183
A. Grosser, La IVe République..., p. 352.
184 V. Opluštil, op.cit., p. 121.
185 Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 52, jan.1994, p. 10.
186 Vezi Le Nouvel Observateur, no. 1519, 16-22 déc. 1993, p. 64.
Viorel Cruceanu
320
un Congres extraordinar al partidului, au impus în fruntea
Consiliului de Guvernământ, în locul lui A. Denise, fidel lui
Houphouët, pe Jean-Baptiste Mockey, un partizan al independenŝei
totale. Pentru a nu scăpa de sub control propria creaŝie, Houphouët
părăseşte guvernul francez şi revine în patrie. La Abidjan, el îl
destituie pe Mockey şi la 7 mai 1959 preia funcŝia de prim-
ministru. Acordarea independenŝei Federaŝiei Mali, la 20 iunie
1960, federaŝie împotriva căreia liderul P.D.C.I. luptase cu
înverşunare, a fost percepută de Houphouët ca un afront faŝă de
propria persoană. Brusc, devine adeptul independenŝei, dovedind
din nou, ca de atâtea ori, un pronunţat simţ al momentului. El cere
amical generalului de Gaulle să consimtă la acordarea
independenŝei Coastei de Fildeş şi a ŝărilor din Consiliul Antantei.
Generalul a onorat cererea, confirmată apoi de parlamentul francez
şi, la 7 august 1960, Republica Coasta de Fildeş îşi proclama
independenŝa sub preşedinŝia lui Félix Houphouët-Boigny
considerat «locul geometric al tinerei şi al bătrânei Côte
d‟Ivoire»187
. Houphouët a asigurat o stabilitate remarcabilă ŝării
sale, fiind unul dintre cei mai fideli aliaŝi ai Occidentului în Africa.
Moartea l-a răpit din fotoliul prezidenŝial, pe care l-a ocupat fără
întrerupere timp de 33 ani, la 7 decembrie 1993.
*
* *
După decesul său, clamatul „model” ivorian a intrat în
colaps: intoleranŝă etnică, puciuri militare şi chiar riscul
dezmembrării ŝării între nord şi sud. În acest timp s-au perindat la
preşedinŝie:
- Henri Konan Bédié – 8 decembrie 1993-24 decembrie 1999;
- Gen. Robert Guéi – 24 decembrie 1999-25 octombrie 2000;
- Laurent Gbagbo – 26 octombrie 2000. 187
Cf. J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 504.
Istoria decolonizării Africii
321
SENEGAL
Senegalul a reprezentat prima colonie franceză din Africa
Neagră şi a fost chiar punctul de pornire în cucerirea unor vaste
întinderi ale continentului. La începuturile experienŝei lor
coloniale, francezii au aplicat o formulă, irepetabilă până în 1946:
acordarea cetăŝeniei celor „patru comune” senegaleze – Saint-
Louis, Gorée, Rufisque şi Dakar. Faptul a permis ca, de la 1848
(mai puŝin sub al II-lea Imperiu: 1852-1870), Senegalul să fie tot
timpul reprezentat în Parlamentul francez; era vorba de un singur
deputat, selectat din rândul albilor iar mai apoi şi al metişilor. În
1914 s-a produs schimbarea: Blaise Diagne devine primul african
trimis să „înfrunte capcanele vieŝii politice franceze”188
. Om al
timpurilor sale, Diagne a fost „în întregime câştigat de ideologia
asimilaŝionistă a colonizării franceze, al cărei ardent apărător
devine”189
. În acest sens, el declara în anii „20: «Noi, francezii din
Africa, dorim să rămânem francezi, căci Franŝa ne-a dat libertatea
şi ne-a acceptat fără rezerve ca pe fiii săi europeni»190
. Preocupat
de necesitatea extinderii drepturilor civile la mase tot mai mari de
africani, B. Diagne preconiza pentru coloniile franceze o «evoluŝie
raŝională şi nu o revoluŝie brutală»191
.
Deputatul senegalez s-a bucurat de această demnitate până la
moartea sa, survenită în 1934. Atunci, cele patru comune au ales ca
deputat pe adversarul constant al lui Diagne, Galandou Diouf. Dar,
ca şi înaintaşul său, Diouf s-a apropiat de administraŝia franceză, 188
G. de Lusignan, op.cit., p. 196. 189
E. M‟Bokolo, Le Continent ..., p. 106. 190
P.F. Gonidec, L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1970,
p. 280. 191
Histoire générale de l’Afrique, tome VII, (L’Afrique sous domination
coloniale. 1880-1935), Présence Africaine/ UNESCO, Paris, 1987, p. 691.
Viorel Cruceanu
322
fapt ce i-a asigurat realegerea în 1936. Declanşarea celui de-al
doilea război mondial punea capăt „preistoriei electorale”192
cunoscute de Senegal; abia după 1945 „Senegalul, împreună cu
alte colonii, intră în era politică”193
.
Primii ani după marea conflagraŝie, scena politică locală a
fost dominată de „strălucitul avocat”194
, Lamine Guéye. La 31
octombrie 1945 el candidează în primul colegiu, obŝinând 80% din
sufragiile cetăŝenilor „comunelor”. Francezul Philippe Gaillard
susŝine că L. Guéye a fost cel care l-a propulsat pe Senghor în viaŝa
politică. Acesta din urmă era profesor de liceu în Franŝa, când
Guéye i-a cerut să candideze pe listele celui de-al doilea colegiu.
Îndemnul a fost ascultat şi Senghor şi-a devansat, la mare distanŝă,
cei cinci contracandidaŝi, obŝinând 79% din voturi195
. La alegerile
din noiembrie 1946, pentru Adunarea Naŝională Franceză, cei doi
s-au prezentat pe listă comună, sub eticheta S.F.I.O. şi au câştigat
cu 98,5% din sufragii196
. De acum înainte, Senghor îşi va împărŝi
timpul „între erudiŝie şi politică”197
. El însuşi avea să declare, la 21
aprilie 1961, în faŝa foştilor săi profesori de la Sorbonna: „am
cedat ispitelor Politicii părăsind în sertar o teză de lingvistică, pe
jumătate terminată încă din 1945”198
.
Născut la 9 octombrie 1906, într-o familie catolică, Senghor
a făcut studiile primare şi secundare la Dakar. A plecat apoi în
Franŝa, unde a urmat celebrul liceu „Ludovic cel Mare” din Paris,
având printre colegi pe viitorul preşedinte francez, Georges
Pompidou. Studiile universitare de la Sorbonna l-au impus ca un
filolog de rasă (cunoaşterea limbilor clasice, greacă şi latină, şi 192
Ph. Gaillard, Un siécle et demi d’élections, în Jeune Afrique, no. 1676, du
18 au 24 févr. 1993, p. 48. 193
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 347. 194
Ph. Gaillard, op.cit., p. 48. 195
Ibidem. 196
Ibidem, p. 49. 197
Ph. Decraene, Le panafricanisme, p. 46. 198
L.S. Senghor, De la Negritudine la Civilizaţia Universalului, Bucureşti,
Editura Univers, 1986, p. 170.
Istoria decolonizării Africii
323
posedarea ireproşabilă a gramaticii şi literaturii franceze). În egală
măsură era preocupat de filosofie, muzică simfonică, antropologie,
dar şi de poezie, remarcându-se ca unul dintre cei mai profunzi
poeŝi lirici africani199. În 1935, a fost numit profesor la Liceul din
Tours şi, ulterior, la un liceu din Paris. Declanşarea celui de-al
doilea război mondial a dus la mobilizarea sa ca ofiŝer în armata
franceză. În 1940, Senghor este făcut prizonier; timp de doi ani
suportă şicanele fizice şi psihice ale regimului de lagăr. Eliberat, se
reîntoarce în Franŝa şi se alătură Rezistenŝei. Din 1944 îşi reia
activitatea didactică dar, la îndemnul lui Guéye, „abandonează
perspectivele unei cariere universitare strălucite în Franŝa sau
Africa”200
.
Lamine Guéye, considerat în Adunare drept „decan al
oamenilor politici africani”201
a rămas celebru prin legea din 7 mai
1946, care-i poartă numele şi care acorda cetăŝenia franceză tuturor
africanilor din colonii. Nefiind corelată cu alte reforme, legea nu a
avut impactul scontat. Guéye era un politician de modă veche;
pentru el toate intrigile, cu rezultatele lor, se ŝeseau în saloanele
pariziene. Philippe Gaillard îl descrie foarte bine: „considerat
odinioară ca «roşu», Lamine Guéye urmează aceeaşi cale ca Blaise
Diagne şi Galandou Diouf: el devine omul burgheziei”202
. Or, aici
se produce diferenŝierea de Senghor care „apără interesele maselor
rurale [şi] este deputatul celor numiŝi bâdolas, adică poporul
mărunt”203
. Inevitabilul s-a consumat la 27 octombrie 1948:
Senghor demisionează din P.S.S. şi, împreună cu economistul
musulman Mamadou Dia, pune bazele propriului partid politic, 199
Vezi calda şi profunda evocare a lui Senghor în Renascentist modern,
cetăţean universal: Léopold Sédar Senghor (1906-2001), interviu cu poetul
Radu Cârneci (realizat de Viorel Cruceanu), în Dosarele Istoriei, nr. 9 (121),
sept. 2006, p. 16-23. 200
G. de Lusignan, op.cit., p. 197. 201
N.B. Duquenet, Lamine Guéye de l’ancienne Afrique au Sénégal
nouveau, în Les Africains, tome III, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 157. 202
Ph. Gaillard, op.cit., p. 49. 203
Ibidem.
Viorel Cruceanu
324
„Le Bloc Démocratique Sénégalais” (B.D.S.). Consecinŝele acestei
rupturi se vor afirma, în deplinătatea lor, la alegerile pentru
Adunarea franceză din 1951 şi pentru Adunarea Teritorială din
1952. Lăsând pe Guéye „să efectueze campanie în birouri şi
saloane”204
, Senghor „străbate brusa”205
. Prin urmare, lista B.D.S.,
Senghor-Abbas Guéye (un responsabil sindical), obŝine victoria în
1951. Înfrânt, L. Guéye părăseşte confortabilul fotoliu de deputat
metropolitan. La fel, în anul următor, B.D.S. domină alegerile
locale obŝinând 41 de locuri, comparativ cu doar 9 ale P.S.S.206
.
Raportul de forŝe nu s-a modificat nici la alegerile din 1956,
singura noutate fiind înlocuirea lui A. Guéye cu M. Dia, pe lista
metropolitană.
Senghor s-a remarcat şi ca partizan al unităŝii africane, cel
puŝin al statelor francofone. Încă din 1945, în studiul Comunitatea
imperială se pronunŝa pentru integrarea celor două blocuri, AOF şi
AEF, «într-o federaŝie de tip colonial»207
. În februarie 1953, la
Congresul I.O.M. de la Bobo-Dioulasso, Senghor lansează ideea
unui stat federal al AOF, integrat Republicii franceze. Teza lui
Senghor a fost vehement combătută de ivorianul Houphouët-
Boigny. Sociologul Samir Amin găseşte o explicaŝie economică a
opoziŝiei liderului R.D.A.: imediat după război a început
valorificarea potenŝialului Coastei de Fildeş, fapt ce a dus la
declinul Senegalului, a cărui pondere în comerŝul AOF scade de la
60% la 25%208
. De aici conflictul între Senegal, ce rămâne centrul
politic al AOF şi Coasta de Fildeş, care devine polul economic al
federaŝiei. Căutând un compromis, Senghor propune tot în 1953,
crearea, pe structurile AOF, a două republici federale, una cu
capitala la Dakar, alta cu capitala la Abidjan. A urmat apoi „legea-
cadru” ce a reprezentat o evidentă decepŝie pentru Senghor; de 204
Ibidem. 205
Ibidem. 206
Ibidem; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 219. 207
P.F. Gonidec, Les systèmes..., p. 112. 208
S. Amin, op.cit., p. 15.
Istoria decolonizării Africii
325
altfel, liderul senegalez a găsit o formulă foarte plastică pentru
consecinŝele reformei lui G. Defferre: «balcanizarea» Africii. În
perspectiva alegerilor de la 31 martie 1957, Senghor iniŝiază la
Dakar, în perioada 11-13 ianuarie ‟57, crearea unui superpartid,
„Convenţia Africană”, care să militeze prin secŝiile sale teritoriale
pentru transformarea fiecărui bloc african într-o Republică federală
de popoare libere şi egale în drepturi. Tot în ianuarie 1957, B.D.S.
absoarbe două formaŝiuni politice mai mici şi formează „Le Bloc
Populaire Sénégalais” (B.P.S.). Cu forŝele împrospătate, B.P.S. a
dominat categoric consultarea electorală de la 31 martie, obŝinând
47 de locuri din cele 60 ale Adunării locale (B.P.S. a primit
459.000 voturi, comparativ cu 101.000 revenite socialiştilor lui
Guéye)209
. Se formează un guvern semi-autonom, în care cea mai
importantă personalitate era Mamadou Dia, desemnat
vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ.
După mai multe luni de tatonări, Senghor şi L. Guéye se
reconciliază în martie 1958. A rezultat un nou partid, „L’Union
Progressiste Sénégalaise” (U.P.S.), cu Senghor ca secretar general
şi Guéye ca director politic. În perioada 25-27 iunie 1958, Senghor
a participat la constituirea „Partidului Regrupării Africane”, la
Cotonou. Având în vedere pregătirile pentru elaborarea
Constituŝiei celei de-a V-a Republici, el declara: «dorim o
Comunitate africană, înaintea unei Comunităŝi franco-africane»210
.
În acelaşi timp, liderul senegalez s-a detaşat de alŝi delegaŝi precum
D. Bakary (Niger), ivorienii Sissoko şi Diawadou şi voltezul Nazi
Boni care doreau ca P.R.A. să militeze pentru independenŝa
imediată a coloniilor franceze. Pentru Senghor problema se punea
sub aspectul «modificării şi depăşirii dinăuntru a colonialismului
decât a suprimării lui»211
. Nu este de mirare deci, că la
Referendumul din 28 septembrie 1958, Senghor a optat pentru
soluŝia propusă de generalul de Gaulle. Totuşi, mici tulburări au 209
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 219. 210
Ibidem, p. 206. 211
Vezi Profil, în Lumea, nr. 8, 19 dec. 1963, p. 31.
Viorel Cruceanu
326
fost produse de adepŝii „Le Parti Africain de l’Indépendance”
(P.A.I.), condus de Mahjemout Diop, ce se pronunŝa pentru „nu”.
Rezultatele finale indicau 870.000 voturi „da” şi numai 21.000
voturi „nu”212
; prin urmare, la 25 noiembrie 1958, Senegalul
devenea republică autonomă în cadrul Comunităŝii Franceze.
Ideea unei structuri federale era împărtăşită şi de alŝi lideri
vest-africani. După mai multe discuŝii, la 17 ianuarie 1959 s-a
anunŝat constituirea Federaŝiei Mali, alcătuită din Dahomey,
Senegal, Sudanul francez şi Volta Superioară. Se acŝiona astfel
„împotriva fărâmiŝării Africii francofone provocată de legea-cadru
din 1956 şi pe care Comunitatea din 1958 o continua inevitabil”213
.
Am văzut anterior în ce condiŝii Dahomey şi Volta Superioară au
făcut defecŝiune. Redusă la Senegal şi Sudan, federaŝia s-a dotat cu
instituŝii politice: o Adunare federală alcătuită din 40 de deputaŝi
(câte 20 pentru fiecare teritoriu), un preşedinte (responsabilitate
care, până la organizarea de alegeri prezidenŝiale, urma să fie
deŝinută de preşedintele Adunării) şi un prim-ministru al
guvernului federal. Cele două principale funcŝii au fost împărŝite
între senegalezul L.S. Senghor, ca preşedinte şi sudanezul Modibo
Keita, ca prim-ministru (secondat de senegalezul M. Dia, ce
deŝinea şi portofoliul apărării). Generalul de Gaulle „nu încerca
nici cea mai mică simpatie pentru o construcŝie care, în ochii săi,
avea inconvenientul major de a izola principalul său aliat, Coasta
de Fildeş”214
. De altfel, când era vorba de federaŝie, generalul
replica imperturbabil: «Republica Sudan, am auzit; Republica
Senegal, am auzit; despre Federaŝia Mali, nu am auzit»215
. Totuşi,
la 10 decembrie 1959, aflat la Saint-Louis, generalul de Gaulle şi-a
dat asentimentul, la sugestia apropiatului său, Senghor, pentru 212
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 347. 213
A. Bourgi, Fédération du Mali: le faux coup d’Etat de Modibo Keita, în
Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine,Paris, Edit. J.A. Livres, 1989,
tome 2, p. 131. 214
Ibidem, p. 132. 215
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
327
independenŝa Federaŝiei în cadrul Comunităŝii (cererea în acest
sens fiind făcută încă de la 28 septembrie 1959). A urmat
menŝionatul amendament la art. 86, al Constituŝiei din 1958, care a
permis proclamarea independenŝei Federaŝiei la 4 aprilie 1960,
intrată oficial în vigoare la 20 iunie 1960.
În foarte scurt timp au ieşit la iveală incompatibilităŝile dintre L.S.
Senghor şi M. Keita. Conform propriei constituŝii, Federaŝia trebuia să-şi
aleagă un preşedinte. U.P.S. l-a propus cu insistenŝă pe Senghor. În
schimb, Keita, un personaj auster, iacobin în unele privinŝe, nu agrea
occidentalismul eruditului politician senegalez. Cum bine s-a remarcat,
neînŝelegerile privind alegerea preşedintelui Federaŝiei au fost «mai
degrabă ocazia, decât motivul»216
crizei senegalezo-sudaneze. Cauzele
principale se regăseau în „antagonismul profund între doi oameni”217
separaŝi de „diferenŝele de stil şi metodă şi, mai ales, de orientările
ideologice contrare”218
. La acestea se mai adăuga şi viziunea diferită
asupra evoluŝiei Federaŝiei: sudanezii vedeau în ea „o etapă tranzitorie
către un stat unitar”219
, în timp ce senegalezii doreau „o federaŝie suplă,
cu respectarea suveranităŝii celor două state”220
. Un element suplimentar
de animozitate l-au reprezentat „acordurile speciale” cu Franŝa,
contestate de Keita, ce permiteau ca sectoare vitale ale administraŝiei
senegaleze să fie controlate de francezi.
Pretextul dizolvării Federaŝiei a constat în tentativa lui Keita, din
19/20 august 1960, de a remania guvernul, excluzându-l pe Dia.
Senegalezii erau deja pregătiŝi pentru orice eventualitate; forŝele de
ordine din Dakar au neutralizat pe toŝi conducătorii sudanezi care, la 21
august, au fost expulzaŝi de pe teritoriul senegalez. Pentru justificarea
acŝiunii s-a folosit un întreg arsenal propagandistic. Senghor declara
patetic, la 20 august: «Este vorba de apărarea independenŝei noastre
pentru că ei au vrut să ne colonizeze, să ne transforme în sclavi. Sunt 216
Ibidem, p. 131. 217
Ibidem, p. 127. 218
Ibidem, p. 126. 219
Ibidem, p. 125. 220
Ibidem.
Viorel Cruceanu
328
gata să mor şi, alături de mine, toŝi militanŝii U.P.S., ca Senegalul să
trăiască»221
. La rândul său, Dia se exprima în termeni asemănători:
«Ŝara noastră a fost colonizată de Franŝa. Astăzi, când nu mai suportăm
această tutelă, nu este permis ca o altă ŝară, mai ales un teritoriu ca al
nostru, să încerce să ne colonizeze la rândul său»222
. Căutând justificări
suplimentare, Senghor afirma: «Colonizarea a fost mai brutală, mai dură
în Sudan decât în Senegal. De aici un oarecare radicalism sudanez. Mai
ales că, majoritatea conducătorilor sudanezi au trecut prin înrudirea cu
comunismul (în prima perioadă a R.D.A.), ceea ce explică de ce
sudanezii sunt pentru metode totalitare, în timp ce senegalezii sunt
pentru metode liberale»223
. Însă, după o reflecŝie mai profundă, acelaşi
Senghor constata: «ne-am înşelat (...). Ne-am înşelat şi asupra oamenilor
şi asupra federaŝiei (...). Am fost naivi să credem că era posibilă o
federaŝie în 1959, între state separate în 1957. Am subestimat forŝa
actuală, în Africa, a teritorialismului, a micronaŝionalismului. Unitatea
africană nu este pentru mâine, nici chiar sub forma Statelor Unite ale
Africii pentru care ne-am luptat»224
.
În aceste condiŝii, în agitata zi de 20 august 1960, Senegalul şi-a
proclamat independenŝa, având ca preşedinte pe Léopold Sédar
Senghor, recunoscut ca „fondatorul Senegalului modern”225
şi ca prim-
ministru pe Mamadou Dia.
*
* *
Rivalitatea Senghor-Keita s-a repetat la scară redusă, în
1962, protagoniştii fiind acum, Senghor şi Dia. Balanŝa a înclinat
în favoarea preşedintelui şi Dia, acuzat de complot, a fost
condamnat la închisoare pe viaŝă (ulterior graŝiat şi eliberat). 221
Ibidem, p. 123 222
Ibidem. 223
Ibidem, p. 128. 224
P.F. Gonidec, L’Etat..., p. 284. 225
J. Rous, op.cit., p. 266.
Istoria decolonizării Africii
329
Constituŝia prezidenŝială din 1963 acorda depline puteri preşedintelui-
poet. Din 1966, B.P.S. devine partid unic. La 11 iunie 1968 a murit
mentorul lui Senghor, L. Guéye, care, după 1960, l-a sprijinit deplin şi
necondiŝionat pe preşedinte. În 1974 a fost făcut un pas care a sporit
prestigiul liderului senegalez: acceptarea existenŝei unui al doilea
partid politic; din 1976 acest dualism devine pluralism politic. La 31
decembrie 1980, după două decenii de preşedinŝie, L.S. Senghor
renunŝă la magistratura supremă în favoarea premierului Abdou Diouf,
fiind primul preşedinte african care s-a retras voluntar.
În lunile septembrie-octombrie 1996, lumea francofonă şi
UNESCO au sărbătorit cu „fast“ intelectual a 90-a aniversare a
„părintelui” negritudinii, Léopold Sédar Senghor226
. Cinci ani mai
târziu, marele bard senegalez s-a stins din viaŝă (20 decembrie
2001), la Verson, în Franŝa, la venerabila vârstă de 95 de ani.
Abdou Diouf a fost reales în 1983, 1988 şi 1993. În 2000
P.S.S. a pierdut alegerile, după o hegemonie politică de 40 de ani.
S-a produs alternanŝa la guvernare, la 1 aprilie 2000 fiind ales
preşedinte liberalul Abdoulaye Wade (reales în 2007).
MALI
Teritoriul Republicii Mali de astăzi a reprezentat nucleul a trei
mari imperii medievale africane. Cel dintâi a fost Imperiul Ghana
(secolele IV-XI), supranumit şi „ŝara aurului”. A urmat apoi, Imperiul
Mali (secolele XI-XV) ai cărui împăraŝi „erau renumiŝi din Europa
până în China”227
. În anticul Cairo, se considera că întinderea
imperiului dura «cale de patru luni în lungime şi tot atât în 226
Vezi omagierea lui Senghor, în Jeune Afrique, no. 1867-1868, du 16 au 29
oct. 1996, p. 52-62; idem, no. 1869, du 30 oct. au 5 nov. 1996, p. 38-41. 227
B. Davidson, Mali. Un străvechi imperiu african, în Magazin istoric, nr. 4,
iul. 1967, p. 35.
Viorel Cruceanu
330
lăŝime»228
. După prăbuşirea Mali, s-a afirmat Imperiul Songhai
(secolele XV-XVI) care a dat pe „cel mai mare cârmuitor din
Sudanul Occidental”229
, Mohamed Touré sau Askia cel Mare, sub
conducerea căruia „Africa Occidentală a ajuns la o culme a
înfloririi sale materiale, spirituale şi culturale”230
. Din succesiunea
grandoare-decadenŝă, a rezultat „o civilizaŝie comună pe acest
teritoriu întins” şi „o tradiŝie de organizare politică şi juridică,
destul de puternică pentru a dăinui timp de secole”231
.
În politica africană a Franŝei, zona sudaneză a avut prioritate.
Aici au fost concentrate însemnate efective militare şi, prin urmare,
generalul Archinard a reuşit să aducă sub control, până în 1890,
întregul Sudan occidental. În 1904, francezii au creat din vastele
lor cuceriri sudaneze „colonia Senegalului superior şi a Nigerului”.
După separarea Nigerului, în 1911, şi a Voltei Superioare, în 1919,
teritoriul rămas a fost organizat în 1920, în colonia Sudan. Paralel
cu aceste reorganizări, francezii au reuşit şi deplina pacificare a
regiunii prin reprimarea răscoalelor din 1908-1910 şi 1915-1918.
Şi în Mali, viaŝa politică a început după cel de-al doilea
război mondial. Rolul de pionierat l-au jucat două personalităŝi:
Fily Dabo Sissoko şi Mamadou Konaté. Institutorul F.D. Sissoko a
creat „un grup politic de orientare conservatoare”232
, transformat
mai apoi în partid sub numele de „Le Parti Soudanais
Progressiste” (P.S.P.), ce reprezenta „populaŝiile rurale şi sectorul
tradiŝionalist din oraşe”233
. Liderul P.S.P. a fost ales deputat în
parlamentul francez, la 21 octombrie 1945, afiliin- du-se, în mod
surprinzător, S.F.I.O. Rivalul său, M. Konaté, tot institutor,
reprezentant al „maselor urbane”234
, a fondat în 1946, împreună cu 228
Ibidem, p. 37. 229
J.C. Graft-Johnson, Ghana, Mali, Songhai, mari imperii ale Africii Negre,
în Magazin istoric, nr. 1, ian. 1973, p. 81. 230
Ibidem. 231
B. Davidson, op.cit., p. 40. 232
T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 77. 233
Ibidem. 234
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
331
Madeira Keita, secŝia locală a R.D.A., partidul „L’Union
Soudanaise” (U.S.). La alegerile din noiembrie 1946, Konaté se
alătură lui Sissoko pe băncile din Adunarea Naŝională Franceză.
Timp de un deceniu, lupta pentru supremaŝie s-a purtat între cei doi
politicieni. Preocupaŝi de soarta respectivelor formaŝiuni politice,
ei şi-au apropiat tineri talentaŝi: Sissoko pe Hamadoun Dicko, iar
Konaté pe Modibo Keita. Conduita partidelor sudaneze era total
diferită: în timp ce P.S.P. colabora strâns cu autorităŝile, U.S.-
R.D.A. se pronunŝa categoric în favoarea independenŝei. Din
această cauză, liderii U.S.-R.D.A. au devenit ŝinta şicanelor
autorităŝilor. Astfel, în 1947, Konaté şi Modibo Keita au fost
reŝinuŝi la Paris timp de o lună. Apoi, în 1950, în perioada
persecuŝiilor împotriva R.D.A., acuzat de „comunism”235
, Modibo
este arestat şi deportat într-o îndepărtată regiune sahariană din
interior, unde s-a remarcat prin înfiinŝarea unor şcoli itinerante
pentru copiii populaŝiilor nomade de aici236
.
În 1952, după
normalizarea raporturilor R.D.A. cu guvernul francez, Modibo a
primit permisiunea să se reîntoarcă la Bamako. Deşi nu a aprobat
atitudinea lui Houphouët, Modibo a rămas la fel ca Sékou Touré, în
R.D.A., reprezentând curentul militant din interiorul marelui partid.
Mai mult, el a activat chiar şi în structurile metropolitane, din
momentul alegerii ca deputat, în ianuarie 1956; la Paris, Modibo a
devenit primul african vicepreşedinte al Adunării Naŝionale Franceze
şi a făcut parte, ca sub-secretar la „France d’Outre-Mer”, din
guvernele M. Bourgès-Maunoury şi F. Gaillard.
Tot în 1956 a încetat din viaŝă, la vârsta de 63 de ani, M.
Konaté, iar Modibo Keita a preluat preşedinŝia U.S.-R.D.A. El s-a
născut la 4 iunie 1915 şi „aparŝinea liniei de suverani Keita în timpul
domniei cărora, Imperiul Mali a cunoscut apogeul său”237
. A absolvit, 235
Ibidem, p. 78. 236
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 221; Le dossier Afrique, Paris, Marabout Université,
1962, p. 298. 237
C.O. Diarrah, Les deux morts de Modibo Keita, în Dossiers secrets de...,
tome 3 (1991), p. 153; vezi şi Profil, în Lumea, nr. 2, 7 nov. 1963, p. 30.
Viorel Cruceanu
332
ca şef de promoŝie, „William Ponty” de la Dakar. În arhiva institutului
superior de învăŝământ din Senegal, s-a păstrat caracterizarea
profesorilor săi: «institutor de elită, foarte inteligent, dar antifrancez.
Fiind un agitator de înaltă clasă trebuie supravegheat îndeaproape»238
.
Modibo s-a remarcat printr-o impecabilă „rectitudine morală şi o
intransigenŝă ce rezista la orice formă de compromis”239
, elemente ce
justificau „naŝionalismul său intransigent”240
.
După elaborarea „legii-cadru” s-a votat şi în Sudan, pentru
prima dată prin sufragiu universal, la 31 martie 1957. Victoria
U.S.-R.D.A. a fost zdrobitoare: ea a obŝinut 60 din cele 70 de
locuri ale Adunarii Teritoriale. Printre învinşi s-au numărat chiar
şefii opoziŝiei, Sissoko şi Dicko241
. Conform normelor „legii-
cadru”, U.S.-R.D.A. a desemnat vicepreşedintele Consiliului de
Guvernământ; deoarece Modibo deŝinea importante funcŝii la
Paris, el a propus pentru acest post, pe adjunctul său, Jean-Marie
Koné. Anul următor, 1958, a fost dominat de Referendumul de la
28 septembrie. Deşi „apropiat spiritual”242
de Sékou Touré,
Modibo a optat pentru „da”. Rezultatele finale indicau: 945.000
voturi favorabile lui „da” şi 23.000 ostile („nu”)243
. La 24
noiembrie 1958, Sudanul s-a proclamat republică autonomă în
cadrul Comunităŝii. Au urmat apoi alegerile de la 6 martie 1959.
Victoria U.S.-R.D.A. a fost totală, adjudecându-şi integral cele 80
de locuri ale Adunării (H. Dicko s-a văzut iarăşi înfrânt, chiar în
propriul său district). De această dată, Modibo Keita a preluat
funcŝia de prim-ministru al Republicii autonome Sudan.
Modibo Keita era un partizan convins al ideilor de unitate
africană. În decembrie 1958, el i-a propus lui Senghor crearea unei
federaŝii care să cuprindă teritoriile ce aparŝinuseră odinioară 238
C.O. Diarrah, op.cit., p. 155. 239
Ibidem. 240
Ibidem. 241
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 361. 242
G. de Lusignan, op.cit., p. 230. 243
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 361.
Istoria decolonizării Africii
333
Imperiului Mali. Aşa s-a născut, la 17 ianuarie 1959, Federaŝia
Mali. Articolul 1 al Constituŝiei federale avea o deschidere
panafricanistă: «Federaŝia este o republică democratică, la care
poate adera oricare stat autonom». După defecŝiunea produsă de
Dahomey şi Volta Superioară, s-a găsit de cuviinŝă să se
completeze legea fundamentală, cu articolul 12, care accepta că:
«statele membre vor putea abandona Federaŝia, prin decizia
Adunărilor respective, confirmată de un referendum»244
. Federaŝia
a avut o viaŝă prea scurtă, pentru ca art. 1 să fie atrăgător şi pentru
alte teritorii; nici art. 12 nu a fost respectat, rivalitatea Senghor-
Keita ducând la o prăbuşire brutală a edificiului. Am constatat în
rândurile dedicate Senegalului, reacŝiile conducătorilor săi. Iată, în
cele ce urmează şi opinia protagonistului sudanez al
evenimentelor. Acuzându-l pe Senghor că «este mai francez decât
cel mai francez dintre francezi»245
, Modibo declara la Bamako, a
doua zi după expulzarea sa din Senegal : «Ne-am nesocotit, vreme
îndelungată, propria conştiinŝă lucrând cu Senghor. Nu mai putem
continua pe această cale»246
.
Deznodământul crizei de la 20 august 1960 s-a dovedit
favorabil lui Modibo. El avea deja, din perioada anilor de detenŝie,
reputaŝia de „apostol al disidenŝei africane”247
şi era privit ca o
„personalitate respectabilă, integră şi prestigioasă (...), care se
bucura de o largă audienŝă populară”248
. În urma eşecului
federalist, Sudanul francez şi-a proclamat independenŝa la 22
septembrie 1960, sub numele de Republica Mali. Emanciparea
naŝională a Republicii Mali îi apare prof. Ki-Zerbo ca o reluare a
„tradiŝiei statale”249
cu adânci „rădăcini istorice”250
pe aceste
meleaguri. Cât priveşte persoana primului preşedinte, Modibo 244
T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 85 (subsol). 245
P.F. Gonidec, L’Etat..., p. 179 (subsol). 246
A. Bourgi, op.cit., p. 128. 247
T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 89. 248
G. de Lusignan, op.cit., p. 371. 249
Ibidem, p. 227. 250
Ibidem.
Viorel Cruceanu
334
Keita, acesta a rămas în istorie cu binemeritatul rol de „părinte al
independenŝei”251
ŝării.
*
* *
În euforia generată de proclamarea independenŝei, M. Keita a
optat pentru un program socialist. În viziunea sa socialismul
reprezenta „cea mai bună formă de umanism, o metodă adecvată
de reducere a inegalităŝilor sociale”252
. Opoziŝia neparlamentară a
combătut vehement orientarea de stânga a regimului. La fel ca alŝi
lideri africani şi Modibo s-a lăsat contaminat de tendinŝele
autoritarismului. Pe acest fond, în 1964, F.D. Sissoko şi H. Dicko
au fost arestaŝi şi au decedat în condiŝii neelucidate. O anume
uzură a puterii şi o alunecare şi mai pronunŝată spre stânga (din
1967) s-a soldat cu lovitura de stat militară de la 19 noiembrie
1968. Astfel, lua sfârşit cariera politică a unuia dintre „oamenii de
stat cei mai respectaŝi din Africa”253
.
La 16 mai 1977, printr-un comunicat lapidar, autorităŝile
militare anunŝau moartea subită a lui «Modibo Keita, fost
institutor...»254
. În volumul al treilea din Dossiers secrets de
l’Afrique contemporaine, scos de grupul Jeune Afrique, s-a
elucidat în mare măsură misterul dispariŝiei primului preşedinte
malian. Prin coroborarea declaraŝiilor ultimilor martori ce l-au
văzut în viaŝă pe Modibo, se apreciază că se afla într-o formă fizică
excelentă şi, prin urmare, a fost victima unei otrăviri255
. Regimul
militar al generalului Moussa Traoré a eludat un lucru esenŝial: „un
om poate muri, dar nu şi un simbol”256
. Spiritul de libertate al 251
C.O. Diarrah, op.cit., p. 152. 252
Ibidem, p. 155. 253
Ibidem, p. 151. 254
Ibidem. 255
Ibidem, p. 169-170. 256
Ibidem, p. 171.
Istoria decolonizării Africii
335
malienilor s-a evidenŝiat din nou în martie 1991, când, în ciuda
represiunii, au provocat căderea dictaturii militare. Alegerile
prezidenŝiale de la 26 aprilie 1992, câştigate de istoricul Alpha
Oumar Konaré, au marcat revenirea Republicii Mali la pluralismul
politic. Purtător al unui nou „proiect de societate”257
, edificat pe
transparenŝă, dialog şi promovarea valorilor umane, preşedintele
Konaré a făcut din patria sa un model de reuşită democratică.
Preşedinţii Republicii Mali:
- Modibo Keita – 22 septembrie 1960-19 noiembrie 1968;
- Gen. Moussa Traoré – 19 noiembrie 1968-25 martie 1991;
- Lt.col. Amadou Toumani Touré – 26 martie 1991-8 iunie
1992;
- Alpha Oumar Konaré – 8 iunie 1992-8 iunie 2002;
- Amadou Toumani Touré – 8 iunie 2002 (reales în 2007).
MAURITANIA
Cea mai vestică dintre posesiunile AOF oferă mai multe
curiozităŝi. Astfel, 60% din suprafaŝa Mauritaniei o reprezintă
deşertul, iar 75% din populaŝie este nomadă258
. Prin situare,
Mauritania aparŝine atât Sudanului, „ŝara oamenilor negri”, cât şi
Beidanului, „ŝara oamenilor albi” (a se înŝelege arabi). Din această
cauză, locuitorii săi se împart, după origine, în mauri, cu 80% din
populaŝie şi negro-africani sau «oamenii fluviului» [Senegal – nota
ns.] cu 20% din suflete259
. Societatea maură, dispreŝuitoare faŝă de
negro-africani, a conservat o organizare de tip medieval, fiind 257
Vezi exhaustivul Dossier Mali, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 74, nov. 1995, p. 7-
18. 258
G. de Lusignan, op.cit., p. 214. 259
M. Cornevin, op.cit., p. 372.
Viorel Cruceanu
336
împărŝită în bidan (seniori) şi haratin (servitori)260
, realitate ce se
perpetuează şi astăzi. Transformarea Mauritaniei în colonie
franceză a rezultat dintr-o necesitate strategică: armatele
almoravide marocane traversau adesea Senegalul, cu scop de jaf şi
cucerire, în regiunile sudaneze. Cel care, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, a stopat aceste invazii a fost celebrul
guvernator Faidherbe. Prin victorii militare, îmbinate cu acŝiuni
diplomatice de atragere a unor căpetenii tradiŝionale, s-au pus
bazele noii colonii. Francezii au fost atât de îngăduitori şi generoşi
(fapt ce nu se petrecuse în alte teritorii), încât, doi şefi din sudul
Mauritaniei apreciau acŝiunile lor, în 1902, drept o «binefacere a lui
Allah»261
. Dacă sudul s-a arătat receptiv faŝă de francezi, în schimb
nordul, apropiat de Maroc, le-a rămas ostil. În 1908, o coloană franceză
de 1.000 de soldaŝi începe pacificarea nordului, ce va fi dusă la bun
sfârşit abia după primul război mondial. Faptul a permis ca, în 1920,
Mauritania să fie declarată oficial colonie şi încorporată AOF.
Obiectivele francezilor în Mauritania „se limitau la două acŝiuni precise:
să «pacifice» o lume în majoritate nomadă şi să-şi asigure o «zonă de
securitate» între Maghreb şi Africa Neagră occidentală, aflată deja
sub dominaŝia lor”262
. Aceste obiective s-au împlinit prin apelul la
„vechile structuri, deosebit de eficiente pentru a ŝine masele într-o stare
de total primitivism”263
şi prin folosirea ca intermediari a „şefilor” şi a
„şeicilor” (aristocraŝia locală). Aşa se face că, Mauritania a rămas „foarte
puŝin influenŝată de prezenŝa colonială franceză”264
, fiind cea mai puŝin
dezvoltată colonie265
.
Viaŝa politică modernă debutează şi aici după al doilea război
mondial. Începuturile sunt legate de numele modestului funcŝionar,
Horma Ould Babana, fondatorul partidului „L’Entente Mauritanienne” 260
Ibidem. 261
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 352. 262
Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 10, 29 febr. 1968, p. 36. 263
Ibidem. 264
M. Cornevin, op.cit., p. 371. 265
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 228.
Istoria decolonizării Africii
337
(E.M.). În 1946, liderul E.M. a fost ales deputat în parlamentul
metropolitan. Provenit dintr-o familie maură din nord, Babana s-a
remarcat prin simpatiile şi poziŝiile sale pro-marocane (Marocul
considera vestul Saharei şi Mauritania ca părŝi integrante ale teritoriului
său). În aceste condiŝii, şefii tradiŝionali locali au constituit, cu sprijin
metropolitan, un nou partid, „L’Union Progressiste Mauritanienne”
(U.P.M.), partid ostil tezelor lui H.O. Babana. Prin urmare, la alegerile
din 1951, candidatul U.P.M., Moktar N‟Diaye, este ales pentru unicul
loc din parlamentul francez, în detrimentul lui Babana. Faptele s-au
petrecut identic şi în 1956. Nemulŝumit de un asemenea deznodământ,
H.O. Babana părăseşte Mauritania şi se stabileşte în Maroc (devenit
independent la 2 martie 1956). Dovedind veleităŝi hegemonice în zonă,
Marocul a trimis un corp expediŝionar în nordul Mauritaniei, în ianuarie
1957. Invazia a fost respinsă de trupele franco-mauritaniene.
La 31 martie 1957 s-au desfăşurat alegerile prevăzute de „legea-
cadru”. Victoria a revenit U.P.M. care a obŝinut toate cele 34 de locuri
aflate în joc. Partidul U.P.M. a desemnat pe unul din conducătorii săi,
tânărul avocat Moktar Ould Daddah, să ocupe postul de vicepreşedinte
al Consiliului de Guvernământ.
M.O. Daddah s-a născut la 25 decembrie 1924, la Butilimit, într-o
familie de şefi mauri, din tribul Ould Biri. Cursurile primare şi
secundare le face în localitatea natală şi la Saint-Louis (Senegal). După
război îşi continuă studiile la Paris unde urmează facultatea de drept şi
pe cea de limbi orientale. Revenit în Africa, se stabileşte la Dakar,
lucrând la un barou din capitala senegaleză. În 1957 este chemat în
patrie şi i se oferă funcŝia de vicepreşedinte al U.P.M. Tânărul avocat se
făcuse deja cunoscut prin poziŝiile sale favorabile păstrării integrităŝii
ŝării. De altfel, la instalarea ca vicepreşedinte al Consiliului, la 20 mai
1957, Ould Daddah lansează, practic, programul său politic: «să
construim împreună patria mauritană»266. Caz unic, în AOF, Mauritania
nu avea capitală (ea era administrată de la Saint-Louis, Senegal). Cea
dintâi preocupare a lui Ould Daddah viza ridicarea unei capitale proprii.
Lucrările au început în 1957, la Nouakchott, într-un „peisaj aproape 266
Vezi Profil, în Lumea, nr. 26, 20 iun.1974, p. 29.
Viorel Cruceanu
338
selenar”267
, spre „sfidarea imensului pustiu”268
.
Eforturile edificării centrului administrativ al ŝării îi apărea lui
Ould Daddah ca „simbolul voinŝei unui popor care are încredere în
viitorul său”269
. Un moment important al vieŝii politice interne l-a
reprezentat fuziunea, de la 1 mai 1958, a U.P.M. cu E.M. în „Le
Parti de la Regroupement Mauritanien” (P.R.M.). Artizanul
fuziunii, Ould Daddah, a fost desemnat secretar general al noii
formaŝiuni. După aprobarea prin „da” a Constituŝiei celei de-a V-a
Republici franceze, la 28 noiembrie 1958 Mauritania devine
Republică autonomă în cadrul Comunităŝii.
În mai 1959 au fost convocate noi alegeri. P.R.M. se confruntă cu
două minuscule partide de opoziŝie: unul favorabil Marocului şi altul ce
se pronunŝa pentru aderarea la Federaŝia Mali. Electoratul a votat în
favoarea P.R.M. care a câştigat toate cele 40 de locuri ale Adunării
locale. În urma scrutinului, la 23 iunie 1959, M.O. Daddah a fost
desemnat prim-ministru. Mauritania, ultimul teritoriu cucerit de francezi
în AOF, a fost şi ultima posesiune din acest grup care şi-a proclamat
independenŝa, la 28 noiembrie 1960. Situaŝia sa era de neinvidiat: ea
poseda „un embrion extrem de rudimentar de infrastructură
administrativă”270
şi nu avea „aproape nici o şcoală, aproape nici un fel
de cadre”271
. În 1960, doar 3% din populaŝie trăia în oraşe, un medic
revenea la 37.040 oameni şi doar 5% din populaŝia adultă era
alfabetizată272
. Starea ŝării era plastic exprimată chiar de preşedintele
Ould Daddah: «Respect punctul de vedere al fiecăruia, dar noi nu putem
glumi cu ceea ce ne aparŝine. Noi nu avem nici putere economică, nici
putere militară. Dacă nu am avea un minimum de demnitate de apărat şi
un minimum de morală de reintrodus în raporturile dintre naŝiuni, atunci
nu vom avea nimic»273
. La fel ca majoritatea liderilor independenŝei, M. 267
Lumea, nr. 26, 20 iun. 1974, p. 15. 268
Ibidem. 269
Ibidem. 270
Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 10, 29 febr. 1968, p. 36. 271
Ibidem. 272
V. Urucu, A. Zmfirescu, op.cit., p. 182-186. 273
Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 9. 22 febr. 1973, p. 29.
Istoria decolonizării Africii
339
Ould Daddah, acest „luptător pasionat pentru unitate”274
, devenea, la
numai 36 de ani, «părintele naŝiunii»275
mauritaniene.
*
* *
La 20 august 1961, Ould Daddah a fost ales prin vot
universal preşedinte al Republicii (reales în 1966, 1971 şi 1976).
Tot în 1961, la 25 decembrie, cele patru partide existente atunci au
fuzionat într-un partid unic, „Le Parti de Peuple Mauritanien”
(P.P.M.). M.O. Daddah, un preşedinte cult, modest, „care poseda
un mare simŝ a ceea ce înseamnă stat”276
, cu un indubitabil
rafinament diplomatic, face la 14 aprilie 1976, eroarea carierei
sale: semnează alături de Maroc acordul de împărŝire a Saharei
Occidentale, după retragerea administraŝiei spaniole (1/3 din
teritoriu revenea Mauritaniei). El a antrenat astfel ŝara într-un
război pentru susŝinerea căruia nu avea resurse suficiente. Greşeala
s-a răzbunat şi la 10 iulie 1978, preşedintele „care n-a manifestat
niciodată sete de putere şi nu iubea nici onorurile”277, a fost
răsturnat de armată. Ŝara a cunoscut o succesiune de lovituri de
stat militare, pentru ca, din 1991 să revină la regimul pluralist,
supravegheat îndeaproape de armată.
Iată ordinea succesiunilor prezidenŝiale:
- Moktar Ould Daddah – 20 august 1961-10 iulie 1978 (decedat
la Paris, la 14 octombrie 2003);
- Col. Moustapha Ould Mohammed Saleck – 10 iulie 1978-3
iunie 1979; 274
G. de Lusignan, op.cit., p. 217. 275
A. Dahmani, Mauritanie; Un coup d’Etat trop tranquille, în Dossiers
secrets du Maghreb et du Moyen-Orient, Paris, Edit. J.A. Livres, 1992, tome
4, p. 106. 276
Ibidem, p. 115. 277
Ibidem, p. 116.
Viorel Cruceanu
340
- Lt.col. Mohammed Mahmoud Ould Ahmed Louly – 3 iunie
1979-4 ianuarie 1980;
- Lt.col. Mohammed Khouna Ould Haidalla – 4 ianuarie 1980-12
decembrie 1984;
- Col. Maaouya Ould Sid‟ Ahmed Taya – 12 decembrie 1984
(ales la 17 ianuarie 1992)-3 august 2005;
- Col. Ely Ould Mohamed Vall – 3 august 2005-19 aprilie 2007;
- Sidi Ould Cheikh Abdallahi – 19 aprilie 2007-6 august 2008;
- Gen. Mohamed Ould Abdel Aziz – 6 august 2008.
B. DECOLONIZAREA AFRICII ECUATORIALE
FRANCEZE
CAZUL PARTICULAR: CAMERUN
Privit pe hartă, Camerunul se prezintă sub forma unui
„triunghi” ce face trecerea de la Africa de Vest către Africa
ecuatorială, fiind o punte de legătură între civilizaŝia sudaneză şi
civilizaŝia bantu. Primii europeni sosiŝi pe aceste meleaguri au fost
portughezii (expediŝia lui Fernão do Po, din 1472). Impresionaŝi de
mulŝimea crevetelor din estuarul râului Wouri, lusitanii au dat
cursului de apă denumirea de „Rio de Camaroes”. Apoi, prin
corupere, forma „Camaroes” a evoluat către varianta spaniolă
„Camarones”278
, ce s-a impus ca denumire a întregului teritoriu.
După lunga perioadă a comerŝului cu sclavi a urmat impunerea
dominaŝiei europene: la 15 octombrie 1884, Camerunul a devenit,
în mod oficial, colonie germană. Penetrarea spre interior a fost 278
P. Gogeanu, Republica Federală Camerun, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1967,
p. 11; Le Cameroun, Paris, Edit. J.A., 1985, p. 33; vezi şi Lumea, nr. 13, 26 mart.
1970, p. 21.
Istoria decolonizării Africii
341
dificilă, deoarece, populaŝiile locale, organizate în mici formaŝiuni
statale, au opus o dârză rezistenŝă. Cu triburile Boulou au avut loc
ciocniri până în 1901; în 1907 a fost zdrobită rezistenŝa
populaŝiilor Maka. De altfel, până la declanşarea primului război
mondial, au fost necesare nu mai puŝin de 70 de expediŝii militare
de pedepsire şi de ocupare de noi teritorii279
.
În 1914 Camerunul german a fost atacat de aliaŝii anglo-
francezi. Aliaŝii îşi adjudecă victoria, după doi ani de lupte. La 4
martie 1916, puterile învingătoare semnează un acord ce prevedea
împărŝirea Camerunului: Anglia prelua zona occidentală cu o
suprafaŝă de 89.720 km2, iar Franŝa beneficia de partea orientală, cu o
întindere de 432.000 km2 (4/5 din vechiul Camerun german). Din
1922, Camerunul divizat s-a aflat sub mandat de tip B administrat de
cel două puteri, iar din 1946, sub dublă tutelă280
.
După al doilea război mondial, lumea africană a pornit pe
calea unui proces evolutiv de excepŝie. Ce s-a întâmplat în
Camerun? Desfăşurările de aici îi conferă teritoriului sub tutelă
franceză caracteristica de caz particular: pe de o parte, lupta pentru
dobândirea independenŝei s-a împletit strâns cu cea pentru unitate,
iar pe de altă parte, datorită rigidităŝii Franŝei, calea paşnică a fost
devansată de o viguroasă insurecŝie anticolonialistă. În 1946,
Camerunul a devenit membru al „Uniunii Franceze” cu titlul de
„teritoriu asociat”. Atribuŝiile executive şi legislative erau
cumulate de un înalt rezident francez, asistat de o Adunare locală
consultativă, alcătuită din 24 camerunezi şi 16 francezi. Primul
deputat autohton trimis la Paris a fost şeful Alexandre Manga Bell
Douala, în Constituanta aleasă la 21 octombrie 1945. În anul
următor, Camerunul a primit dreptul la o reprezentare
metropolitană mai largă: patru deputaŝi, dintre care doi africani şi
doi francezi.
Cel dintâi partid politic naŝional a fost „L’Union des 279
P. Gogeanu, op.cit., p. 38. 280
Vezi L. Moumé-Étia, Cameroun. Les années ardents, Paris, Edit. J.A.
Livres, 1991, p.7-27 şi p. 69-80.
Viorel Cruceanu
342
Populations du Cameroun” (U.P.C.), fondat la 10 aprilie 1948 de
Ruben Um Nyobé, Félix Moumié, Abel Kingué şi Ernest Ouandié.
De la început, U.P.C. a afişat o poziŝie anticolonialistă clară,
pronunŝându-se pentru acordarea imediată a independenŝei şi
pentru reunificarea ŝării. Abnegaŝia consacrată realizării idealurilor
naŝionale a făcut ca U.P.C. să fie considerat ca forŝa politică „cea
mai radicală din Africa franceză”281
. De aceea, francezii nu au
ezitat să acuze U.P.C. de „comunism”282
. Or, producŝiile recente
infirmă o asemenea acuză: «cu certitudine U.P.C. nu era un partid
comunist. Cea mai bună denumire pentru ideologia U.P.C. este
aceea de naŝionalism revoluŝionar»283
, cu atât mai evident cu cât
„radicalizarea poziŝiilor sale se datorează în mare măsură atitudinii
ostile a colonizatorilor”284
. De asemenea, contactul liderilor U.P.C.
cu marxismul nu semnifica nici pe departe că ei urmăreau crearea
unui regim socialist în Camerun. Astfel, preşedintele partidului,
Um Nyobé, născut în 1918 în regiunea Bassa, cu studii în drept la
Paris, s-a format ca militant la şcoala sindicalismului comunist
francez (C.G.T.), dar această experienŝă i-a servit la organizarea
U.P.C. care a dobândit rolul de „catalizator al sentimentului
naŝional”285
. De altfel, activitatea U.P.C. era apreciată şi sprijinită
de „mediile progresiste europene”286
, iar istoria l-a impus pe Um
Nyobé ca „una din figurile politice dominante ale Africii negre a
anilor „50”287
. În ce priveşte pe secretarul general al partidului,
medicul F. Moumié, născut în 1926, acesta era un cunoscător al 281 I. Grenier, Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au XIX
e et au
XXe siècle, Paris, ABC, 1977, p. 106.
282 Vezi considerentele ideologice din Capitolul al III-lea.
283 Cf. E. M‟Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisations, tome II, Paris,
Hatier-Aupeulf, 1992, p. 483. 284
Ibidem. 285
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, L’Afrique Noire de 1800 à nos jours,
Paris, P.U.F., 1974, p. 237. 286
Au centre et en couleurs: Le Cameroun, în Jeune Afrique, no. 793, 19 mars
1976, p. 6. 287
R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, Paris, Payot, 1975, vol. 3, p. 600.
Istoria decolonizării Africii
343
filosofiei marxiste, cu un interes particular pentru scrierile lui Mao
Zedong288
. Nici Moumié nu s-a dovedit un doctrinar marxist ci
doar un „teoretician intransigent”289
al dreptului la autodeterminare
al popoarelor coloniale.
În replică la U.P.C., în 1951 s-a format „Le Bloc
Démocratique Camerounais” (B.D.C.), în frunte cu liderul african
moderat Jean-André Marie Mbida şi medicul francez, născut în
Algeria, Louis-Paul Aujoulat. Acesta din urmă, ales fără
întrerupere în Adunarea Naŝională Franceză, în perioada 1945-
1956, a făcut o remarcabilă carieră politică la Paris, fiind cooptat în
numeroase cabinete metropolitane290
. Pe plan intern, Aujoulat s-a
evidenŝiat prin înverşunarea sa faŝă de U.P.C.. La alegerile din
ianuarie 1956, a fost înfrânt de colaboratorul său, André Mbida şi
astfel dispare din peisajul politic camerunez.
Fără nici o îndoială, perioada 1948-1958 a fost dominată de
lupta fără preget a „Uniunii Populaţiilor din Camerun”. În 1951,
U.P.C., fidel programului său militant, se desolidarizează de
R.D.A. care, sub conducerea lui Houphouët-Boigny, optase pentru
o linie reformistă. Anul următor, Um Nyobé prezintă Adunării
Generale a O.N.U., la New York, un memorandum în care se
cerea: unificarea imediată, instituirea unei adunări legislative şi a
unui guvern cu majoritate africană, acordarea votului universal şi
fixarea unei date pentru independenŝa ŝării291
. Tot în toamna lui
1952 s-a desfăşurat şi cel de-al doilea Congres al U.P.C., prilej ce a
permis reafirmarea principiului reunificării Camerunului şi s-a
fixat un termen de 5 ani pentru acordarea independenŝei.
Autorităŝile franceze erau îngrijorate de activismul U.P.C., pe care-
l considerau un nepotrivit exemplu pentru celelalte teritorii; de 288
Cf. P.F. Gonidec, L’Etat..., p. 148. 289
D. Kom, Le Cameroun, Paris, E.S., 1971, p. 307. 290
Subecretar de stat în patru guverne, culminând cu demnităŝile de ministru al
sănătăŝii publice (19 iunie-3 septembrie 1954) şi ministru al muncii (3
septembrie 1954-15 februarie 1955) în guvernul P. Mendès-France. 291
E.Sik, op.cit., vol. IV, p. 275.
Viorel Cruceanu
344
aceea, prin intermediul înaltului rezident francez de la Yaoundé,
rigidul Roland Pré, partidul este supus persecuŝiilor: interzicerea
reuniunilor publice, urmărirea liderilor, intimidarea aderenŝilor etc.
Momente cu profunde implicaŝii se produc în 1955. La 22
mai, U.P.C. convoacă o uriaşă adunare populară la Douala,
revendicându-se: abolirea regimului de tutelă, suveranitatea ŝării şi
alegeri pentru o Adunare Constituantă (până la 1 decembrie, sub
supravegherea O.N.U.)292
. Mitingul este urmat de o demonstraŝie
paşnică în sprijinul cererilor formulate. Autorităŝile ripostează
violent. Evenimentele depăşesc orice aşteptări, transformându-se
într-o revoltă de amploare. Sunt atacate posturi de poliŝie din
Douala şi Yaoundé. Incidentele durează mai multe zile astfel încât,
s-a vorbit de «săptămâna sângeroasă»293
(22-30 mai 1955), soldată
cu 26 de morŝi (dintre care doi europeni) şi 114 răniŝi294
, conform
cifrelor oficiale (surse neoficiale au indicat 125 de victime).
Încercând să păstreze situaŝia sub control, rezidentul R. Pré a decis
la 13 iulie 1955 interzicerea U.P.C. Militanŝii partidului sunt
arestaŝi. Liderii săi se refugiază peste graniŝă: F. Moumié în
Camerunul britanic, de aici în Egipt şi mai apoi în Guineea, iar
R. Um Nyobé în Nigeria, de unde revine clandestin. Reîntoarcerea
lui Nyobé a dat, în vara lui 1956, semnalul răscoalei
anticolonialiste care a reprezentat „singura insurecŝie populară
durabilă din teritoriile franceze”295
. Luptătorii U.P.C. se retrag în
brusă, în regiunile Bassa şi Bamiléké. În epocă, operaŝiunile
militare ale U.P.C. au fost prezentate drept „acŝiuni teroriste”. Fără
îndoială că, în asemenea situaŝii, excesele nu au lipsit. Se pune însă
întrebarea: de ce s-a ajuns aici? Răspunsul este unul singur:
datorită refuzului constant al puterii tutelare de a recunoaşte
drepturile naŝionale ale camerunezilor. Duritatea extremă, folosită
ca răspuns la acŝiunile U.P.C., a determinat moartea a 10.000 de 292
P. Gogeanu, op.cit., p. 89. 293
I. Grenier, op.cit., p. 107. 294
H.Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 519. 295
C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 237.
Istoria decolonizării Africii
345
camerunezi296
.
Totuşi, sub impactul evidentei contestări, francezii au
înfăptuit o serie de reforme. Astfel, din 1956 se aplică şi în
Camerun „legea-cadru” Defferre. Pe baza sa au fost convocate
alegerile din 23 decembrie 1956. U.P.C. a cerut populaŝiei să nu
participe la vot, îndemn larg urmat la Douala şi în „ŝara” Bassa.
Boicotul a avut drept consecinŝă o selecŝie pe baze regionale a
candidaŝilor pentru Adunare: gruparea marilor feudali din nord a
obŝinut 38 de locuri, B.D.C. al lui A.M. Mbida, cu fieful în unele
provincii sudice, a câştigat 20 de mandate, iar „L’Union
Nationale” (U.N.), creat în iunie 1956 de Paul Soppo Priso şi care
se dorea un partid al tuturor camerunezilor, urmărind să umple
golul lăsat prin scoaterea în afara legii a U.P.C., s-a plasat pe
poziŝia a treia cu numai 8 deputaŝi. Se stabilea, acum, un cadru
constituŝional a cărui reprezentativitate era însă umbrită de
marginalizarea impusă U.P.C. De altfel, Soppo Priso, deputat în
parlamentul francez din 1947, conştient de acestă lacună, declara:
«U.P.C. este singura mişcare ce exprimă adevărata opinie a
populaŝiei din Camerun»297
. Nu de aceeaşi părere era şi Mbida,
investit de Adunare (cu 56 voturi pentru şi 10 împotrivă), la 10 mai
1957, ca prim-ministru al celui dintâi guvern camerunez. El şi-a
fixat un plan maximal ce prevedea accesul la independenŝă în 10
ani, eludând orice referire la unificare. Preocupantă pentru Mbida
era ameninŝarea gherilei. Premierul s-a dovedit nemilos faŝă de
compatrioŝii săi, luptători ai U.P.C., şi a declanşat o campanie de
represiune pe scară largă. Efectul a fost contrar, revolta
amplificându-se prin dezlănŝuirea, în septembrie 1957, a celei de-a
doua ofensive a luptei armate pentru eliberare şi unificare. În
contextul exacerbării violenŝei, Adunarea Legislativă cameruneză
l-a demis la 18 februarie 1958 pe Mbida, care a fost înlocuit cu
adjunctul său, Ahmadou Ahidjo, un puternic senior din nord.
A. Ahidjo s-a născut la 24 august 1924, la Garoua, într-o 296
Ibidem. 297
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 277.
Viorel Cruceanu
346
familie peul. Urmează cursurile secundare la Yaoundé. Este
absolvent al „Şcolii superioare de administraŝie” din capitală. Din
1947, participă activ, dar discret, la viaŝa politică, fiind ales în
Adunarea Teritorială. În 1953 candidează cu succes pentru un loc
în Adunarea Uniunii Franceze298
, la Paris creându-şi un larg cerc
de sprijinitori. Evidenŝiindu-se printr-o poziŝie moderată, dar cu
reziduuri reformiste, el a reunit în jurul său pe toŝi reprezentanŝii
nordului. În momentul numirii ca prim-ministru, Ahidjo
transformă grupul parlamentar nordist în partid politic sub numele
de „L’Union Camerounaise” (U.C.). Puŝin cunoscut de public,
noul premier era caracterizat a fi „un om rezervat şi secret, care
inspira o teamă reverenŝioasă”299
. Mult mai abil decât predecesorul
său, Ahidjo a îmbinat concesiile cu fermitatea, dovedind „calităŝi
de om de stat ce vor ieşi rapid în evidenŝă”300. Primul gest politic l-
a reprezentat oferta unei amnistii pentru combatanŝii U.P.C., în
schimbul depunerii armelor. Suspiciunea era însă prea mare, aşa
încât luptele au continuat. La 12 iunie 1958, Ahidjo surprinde
printr-un alt act politic: el cere guvernului francez recunoaşterea
dreptului la independenŝă al Camerunului. Mai mult, demersul său
a fost însoŝit şi de solicitarea unificării statale. Până la primirea
răspunsului s-au mai scurs câteva luni. În acest răstimp, premierul
Ahidjo a tratat cu asprime gherila, încercând să o anihileze cu
ajutor metropolitan. După procedeul folosit de englezi, în Kenya,
cu rebelii „Mau-Mau” capturaŝi, s-a reuşit ca prin „indiscreŝiile”
U.P.C.-iştilor «raliaŝi» să se identifice ascunzătoarea lui Um
Nyobé301
. Astfel, satul natal al liderului U.P.C., Boumnyébél, din
ŝinutul Bassa, capătă aspectul unei tabere asediate. La 13 298
Vezi Profil, în Lumea, nr. 40, 28 sept. 1967, p. 31; Le dossier Afrique,
Paris, Marabout Université, 1962, p. 291-292. 299
Vezi Ph. Gaillard, Ahmadou Ahidjo. Patriote et despote, bâtisseur de
l’Etat camerounais, Paris, J.A. Livres, 1994, p. 10. 300
Foccart parle..., vol. 1, p. 206. 301
P. Krop, Comment le Cameroun entra dans la nuit, în L’Événement du
Jeudi, no. 341, du 16 au 22 mai 1991, p. 52.
Istoria decolonizării Africii
347
septembrie 1958, „profetul independenŝei cameruneze”302
este ucis
de o patrulă militară. Iată ce povestea un oficial francez: «Deodată
trăgătorii Saras (ciadieni) dau peste patru oameni ascunşi în
tufişuri, care încearcă să scape fugind. Unul dintre ei poartă o
servietă voluminoasă. În raportul său verbal, sergentul-major va
spune că l-a remarcat imediat ca pe un „intelectual” şi că a făcut
somaŝiile regulamentare. Şi, cum toŝi fugarii continuau să alerge a
dat ordin de tragere. Toŝi au căzut»303
. Acel intelectual răpus de
„sălbaticul asasinat”304
era Ruben Um Nyobé, care, aşa cum scria
revista Jeune Afrique, „rămâne pentru istorie un simbol al
revendicării naŝionale”305
. Prin sacrificiul său, Um Nyobé s-a
impus ca „eroul independenŝei naŝionale, pionierul şi marele
artizan al unităŝii naŝionale a întregului popor camerunez”306
,
putând fi considerat, fără nici un fel de exagerare, şi „părintele
independenŝei Camerunului”307
. Asasinarea lui Nyobé a produs o
sciziune în cadrul U.P.C.: Théodore Mayi Matip, secretar al
partidului, părăseşte lupta armată şi, în virtutea amnistiei
guvernului, se angajează în activitatea politică, constituind un
partid de opoziŝie, „Le Front de la Réconciliation” (F.R.). Ramura
militară a U.P.C., aflată sub ordinele lui F. Moumié, a continuat
lupta de gherilă.
La scurt timp după tragica dispariŝie a lui Um Nyobé, mai
precis în ultima decadă a lunii octombrie 1958, Adunarea
Legislativă a fost convocată într-o sesiune extraordinară. Deputaŝii
camerunezi au dezbătut şi aprobat două rezoluŝii istorice: cea
privind unificarea inevitabilă a ŝării şi cea referitoare la acordarea
independenŝei la 1 ianuarie 1960. A urmat apoi vizita unei misiuni
a Consiliului de Tutelă al O.N.U., care a constatat o realitate uşor 302
Ibidem. 303
Vezi Caiet de vacanţă Lumea - ‘87, p. 199. 304
P. Krop, op.cit., p. 52. 305
Au centre..., p. 6. 306
D. Kom, op.cit., p. 72. 307
Ibidem, p. 307; vezi şi Jeune Afrique, no. 1704, du 2 au 8 sept. 1993, p. 71.
Viorel Cruceanu
348
perceptibilă :
«Adunarea Legislativă a Camerunului a exprimat sentimentul
unanim al poporului camerunez, fixând data acordării
independenŝei la 1 ianuarie 1960. Reunificarea celor două
Camerunuri înainte de 1 ianuarie 1960 este dorită de toate
popoarele Camerunului»308
. La 5 decembrie 1958, luând act de
hotărârile parlamentarilor camerunezi, reiterate de delegaŝia
specială a O.N.U., guvernul francez şi-a exprimat acordul faŝă de
data independenŝei. Ca etapă preliminară, la 1 ianuarie 1959,
Camerunul obŝine autonomia internă (Franŝa continua să gireze
problemele diplomatice, ale apărării şi de finanŝe). Dar şi în 1959
şi în 1960 au continuat luptele cu insurgenŝii U.P.C. Forŝele
guvernamentale, conduse de ofiŝeri francezi, sunt întărite şi trec la
operaŝiuni decisive: «În primele luni ale anului 1960, cinci
batalioane curăŝă pădurile din regiunea Sanaga şi-i reprimă în mod
brutal pe rebeli. Mai multe zeci de sate sunt incendiate şi rase de
pe suprafaŝa pământului. Mulŝi ofiŝeri vor fi de părere, mai târziu,
că s-ar fi putut evita o asemenea baie de sânge»309
.
În ciuda gravităŝii situaŝiei, independenŝa a fost proclamată la
1 ianuarie 1960. Investit ca primul preşedinte al republicii, A.
Ahidjo şi-a reafirmat hotărârea continuării timizilor paşi în direcŝia
reconcilierii şi unificării; în acest sens, el declara: «Camerunul
întreg rămâne visul fierbinte al tuturor camerunezilor»310
. La 21
februarie 1960 a fost organizat un Referendum asupra proiectului
de Constituŝie, ce instituia un sistem prezidenŝial. Din 1.772.969
votanŝi, 797.498 au votat pentru şi 531.075 împotrivă311
. Pe baza
noii legi fundamentale au fost organizate alegerile legislative de la
10 aprilie 1960. Partidul U.C., al preşedintelui Ahidjo, obŝine o
confortabilă majoritate cu 69 de locuri din cele 100, ale 308
P. Gogeanu, op.cit., p. 50. 309
Caiet de vacanţă..., p. 199. 310
Cf. Lumea, nr. 13, 26 mart. 1970, p. 22. 311
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 427; P. Gogeanu, op.cit., p.
51.
Istoria decolonizării Africii
349
parlamentului. Pe locul doi s-a situat formaŝiunea lui Mayi Matip,
intitulată acum „U.P.C.-legal”, cu 18 mandate, în poziŝia a treia
sosind B.D.C. al lui A.M. Mbida cu numai 11 deputaŝi312
. Întrunită
în prima sa sesiune, la 5 mai 1960, Adunarea l-a reconfirmat pe
Ahidjo ca preşedinte al Republicii.
În anul independenŝei s-a mai produs un eveniment care a
reŝinut atenŝia: asasinarea lui Félix Moumié, conducătorul din exil
al U.P.C. Acesta şi-a stabilit sediul la Conakry, în Guineea lui
Sékou Touré. În luna octombrie 1960, Moumié se afla în Europa,
la Geneva (Elveŝia). De mai multă vreme, el era urmărit de
serviciile secrete franceze – „Service de documentation extérieure
et de contre-espionnage” (SDECE), care au reuşit să infiltreze în
anturajul său pe William Bechtel, un agent reactivat. Pretextând a
fi ziarist, simpatizant al cauzelor drepte, Bechtel s-a împrietenit cu
Moumié. Prezenŝa liderului camerunez la Geneva s-a dovedit
prilejul fatal prin care S.D.E.C.E. şi-a atins scopul: Moumié este
otrăvit de Bechtel cu taliu, în restaurantul „Le Plat d‟Argeant”313
.
Revista L’Événement du Jeudi se întreba cine a ordonat acest
asasinat: generalul de Gaulle, Jacques Foccart (consilierul în
probleme africane al generalului de Gaulle şi care s-a aflat în
spatele a numeroase conspiraŝii după dobândirea independenŝei
statelor africane francofone) sau premierul Michel Debré? Şi tot
incisiva gazetă răspundea: „Nu o vom şti, fără îndoială, decât după
mai multe zeci de ani, termenul necesar deschiderii arhivelor cele
mai secrete ale celei de-a V-a Republici”314
. În memoriile sale,
Foccart întreŝine echivocul, deşi pare dispus să-şi asume partea de
vină ce-i revine315. Dar există o certitudine: aceea că, în septembrie
1960, patronul S.D.E.C.E., generalul Grossin, a fost convocat la 312
G. de Lusignan, op.cit., p. 130. 313
Despre asasinarea lui Moumié vezi: E. Comarin, Le dernier Pernod de Félix
Moumié, în Dossiers secrets..., tome 3, p. 13-27; P. Krop, op.cit., p. 52-53;
V.P. Borovička, Ştiţi la cât apune soarele domnule general?, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1982, p. 21-32; Ph. Gaillard, op.cit., p. 116. 314
L’Événement du Jeudi, no. 378, 30 jan-5 févr. 1992, p. 49. 315
Foccart parle…, vol. 1, p. 207-208.
Viorel Cruceanu
350
Matignon (sediul guvernului francez), unde a primit „ordinul de a
executa pe Moumié”316
. Faptul a fost confirmat de declaraŝia unui
ofiŝer superior din S.D.E.C.E.: «Am folosit în această afacere pe
William Bechtel, unul din cei mai vechi agenŝi ai noştri. El l-a
invitat pe Félix Moumié să cineze împreună într-un restaurant din
oraşul vechi al Genevei. Acolo i-a turnat în vin taliu, o otravă
fulgerătoare»317
. De asemenea, pentru că şi astăzi se aud voci care
urmăresc să-l disculpe pe asasin318
, revista menŝionată reliefează
câteva dovezi irefutabile: în locuinŝa cu două ieşiri, părăsită
precipitat de Bechtel, s-au găsit: „un carnet de notiŝe, o listă cu
diferite moduri de a ucide un om fără a lăsa urme şi, într-un
buzunar al vestei sale abandonate, fragmente de... taliu”319
.
Moartea lui Moumié nu a reprezentat acea lovitură de graŝie la care
visau francezii şi Ahidjo; lupta de gherilă a continuat.
Pe parcursul anilor 1960-‟61, preşedintele Ahidjo s-a preocupat
de înfăptuirea unităŝii. Am văzut în paginile consacrate decolonizării
Africii de Vest britanice cum au evoluat evenimentele în cele două
Camerun sub tutelă britanică: în timp ce zona de N s-a angajat definitiv
pe orbita Nigeriei de nord, zona de sud a cunoscut un proces mai
elaborat, finalizat prin unirea cu fostul Camerun francez. Negocierile din
perioada 17-22 iulie 1961, de la Foumban, dintre preşedintele Ahidjo şi
liderul unionist din Camerunul britanic de sud, John Ngu Foncha, au
permis punerea bazelor Republicii Federale Camerun (cu A. Ahidjo ca
preşedinte şi J. Foncha ca vicepreşedinte).
În ciuda proclamării independenŝei şi a reunificării, U.P.C.
nu a recunoscut conducerea de la Yaoundé, pe care o considera în
slujba Franŝei. Prin urmare, combatanŝii U.P.C. au declanşat a treia
mare ofensivă împotriva regimului „în scopul obŝinerii unei
independenŝe reale pentru Camerun”320
. Francezii, în virtutea unui 316
L’Événement du Jeudi, no. 378, 30 jan-5 févr. 1992, p. 49. 317
Ibidem. 318
Vezi idem, no. 346, 20-26 juin 1991, p. 71. 319
Idem, no. 378, p. 49; E. Comarin, op.cit., p. 24. 320
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 281.
Istoria decolonizării Africii
351
acord comun de cooperare militară, au venit în ajutorul lui Ahidjo.
Iată mărturiile lui Max Bardet, pilot de elicopter, prezent în
Camerun spre finalul reprimării acestei mişcări: «În doi ani armata
regulată a ocupat ŝara bamiléké, din sud până în nord, pustiind-o
complet. Au masacrat între 300.000 şi 400.000 de oameni. A fost un
adevărat genocid (...). Satele au fost rase ca pe vremea lui Attila (...).
Aceasta, pentru a fi pe placul preşedintelui Ahidjo datorită căruia
Camerunul păstra relaŝii strânse cu Franŝa»321
. Toŝi conducătorii
rebeliunii făcuŝi prizonieri au fost executaŝi. A scăpat Ernest Ouandié;
dar şi acesta a fost capturat prin vicleşug la 21 august 1970 şi executat
public la 15 ianuarie 1971322
. Prin noua crimă, inutilă, se confirma
faptul că „sub aparenŝe dulci şi binevoitoare [Ahidjo] proba fermitate,
autoritate şi chiar duritate”323.
*
* *
Preşedintele Ahmadou Ahidjo a condus cu o mână de fier,
dar şi cu competenŝă, timp de 22 de ani. Deviza sa politică a
exprimat-o în cuvinte sugestive: «a guverna înseamnă să ajustezi
fără demagogie mijloacele la obiective»324
. În noiembrie 1961, la o
lună după unificare, el sugerează ideea partidului unic. Totuşi, abia
la 1 septembrie 1966, partidul lui Ahidjo şi al lui Foncha,
fuzionează în „L’Union Nationale Camerounaise” (U.N.C.). La 5
aprilie 1980, A. Ahidjo este ales pentru a cincea oară preşedinte.
Spre surpriza generală, la 4 noiembrie 1982, preşedintele Ahidjo
demisionează, fiind al doilea şef de stat francofon, după
senegalezul Léopold Sédar Senghor, care a procedat la o asemenea 321
P. Krop, op.cit., p. 53. 322
Pentru amănunte vezi: E. Comarin, L’évêque et le maquisard, în Grands
procès de l’Afrique contemporaine, Paris, Edit. J.A. Livres, 1990, p. 91-111;
vezi şi Ph. Gaillard, op.cit., p. 160-161. 323
G. de Lusignan, op.cit., p. 131. 324
Cf. Lumea, nr. 13, 26 mart.1970, p. 22.
Viorel Cruceanu
352
ieşire din viaŝa politică. Astfel, printr-un act voluntar, lua sfârşit
„era Ahidjo”, sintetizată de revista Jeune Afrique după cum
urmează: „ŝara pe care începea să o conducă, în 1960, era omul
bolnav al Africii centrale (...). Cea pe care o lasă este mai
sănătoasă decât toŝi vecinii şi poate chiar dintre toate ŝările
africane”325
. Scurt timp după demisie s-a exilat în Senegal, unde a
încetat din viaŝă la 30 noiembrie 1989. Din 1991, Camerunul a
revenit la un regim politic pluralist.
Al doilea preşedinte: Paul Biya – 6 noiembrie 1982 (ales la
14 ianuarie 1984, reales în 1988, 1992, 1998 şi 2005).
CAZURILE GENERALE: CIAD
Stat „situat în centrul Africii sahariene”326
, Ciadul poate fi
apreciat ca o punte de legătură între regiunea septentrională (Africa
de Nord, arabă) şi regiunile orientală, respectiv ecuatorială, ale
continentului negru. La sfârşitul secolului trecut el reprezenta cheia
„marelui proiect”327
colonial francez: realizarea axei Dakar-
Djibouti. A intervenit însă celebrul incident de la Fashoda care a
năruit planurile francezilor. Guvernul de la Paris a ştiut să
compenseze eşecul militar cu o susŝinută campanie diplomatică. La
21 ianuarie 1899, ambasadorul francez la Londra, Paul Cambon, îi
scria ministrului său de externe, T. Delcassé că, abandonarea
pretenŝiilor în Bahr el Gazal „va fi amplu compensată prin
recunoaşterea autorităŝii noastre asupra tuturor regiunilor care se
întind la nord şi la est de lacul Ciad”328. Faptul a permis semnarea 325
Jeune Afrique, no. 1141, 17 nov. 1982, p. 47. 326
Lumea, nr. 27, 26 iun. 1969, p. 9. 327
Louis C.D. Joos, Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p.
349. 328
D.D.F. I, vol. 15, documentul nr. 38, p. 61-62.
Istoria decolonizării Africii
353
la 21 martie 1899, la Londra, de către Cambon şi premierul
britanic, lordul Salisbury, a declaraŝiei comune privind
„delimitarea Africii centrale între Tripolitania şi Statul
independent Congo”329
. Astfel, Anglia accepta controlul Franŝei
asupra unei întinse zone ce îngloba teritoriile Ciad şi Oubangui-
Chari. Pe teren, francezii au reuşit să nimicească rezistenŝa lui
Rabah, ucis la 22 aprilie 1900330
, dar luptele au continuat până
către 1914 şi abia în 1920 Ciadul a fost declarat oficial colonie.
Considerat „teritoriul cel mai neglijat şi cel mai mizerabil”331
din AEF, Ciadul reprezenta copia în miniatură a federaŝiei care era
„...săracă, imensă, aproape vidă, în stadiul de simplă exploatare a
resurselor naturale, fără debuşee proprii, fără credite [şi] apărea ca
o creaŝie bizară, dureroasă şi deplorabilă...”332
. Mai grav, „AEF era
înapoiată economic, raportată chiar la normele coloniale”333
, o
dovadă concludentă fiind faptul că în 1940, federaŝia nu avea decât
aproximativ 300 de africani334
care posedau certificat de studii...
primare! Pe bună dreptate, acest ansamblu ce includea şi Ciadul a
fost considerat «Cenuşăreasa Africii franceze»335
.
În anii celui de-al doilea război mondial, AEF în general şi
Ciadul în particular şi-au dovedit utilitatea strategică. Guvernator era
guyanezul de culoare Félix Éboué care, pe lângă faptul că s-a raliat
rapid generalului de Gaulle şi „Franŝei libere”, a iniŝiat de la 8
noiembrie 1941 şi «noua politică indigenă»336
. Aceasta consta în
asocierea africanilor la exerciŝiul responsabilităŝii publice, fiind vorba
atât de şefii tradiŝionali cât şi de elita modernă, aşa numiŝii „notabili 329
Ibidem, documentul nr. 122, p. 188 (cu textul bilingv al declaraŝiei la p. 189-
190). 330
Louis C.D. Joos, op.cit., p. 198-204. 331
M. Cornevin, op.cit., p. 328. 332
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 437. 333
E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 140. 334
Ibidem. 335
M. Cornevin, op.cit., p. 328; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit.,
p. 437. 336
I. Grenier, op.cit., p. 96.
Viorel Cruceanu
354
evoluaŝi”. Spirit înaintat, un adevărat vizionar, F. Éboué sublinia: «ar fi
o greşeală să se amâne, până în ziua victoriei, toate reformele
necesare»337
. Prin actele sale, guvernatorul general Éboué poate fi
considerat drept unul din „iniŝiatorii îndepărtaŝi ai decolonizării”338
.
În primul deceniu după război, viaŝa politică din Ciad a fost
dominată de o altă personalitate antileză, Gabriel Lisette339
. În
strânse relaŝii de amiciŝie cu Houphouët-Boigny, Lisette a pus bazele
primului partid politic local, în 1946: „Le Parti Progressiste
Tchadien” (P.P.T.), secŝie a R.D.A. La scurt timp, în noiembrie
acelaşi an, Lisette este ales pe listele colegiului al doilea în Adunarea
Naŝională a Franŝei. În perioada radicalismului R.D.A., popularitatea
P.P.T. creşte rapid. În 1947, partidul se remarcă prin cererea abolirii
sistemului dublului colegiu, cerere rămasă fără ecou. În 1948, un
fruntaş al P.P.T., Ahmed Koulamallah, părăseşte formaŝiunea lui
Lisette şi creează propriul său partid: „Le Parti Socialiste
Indépendant du Tchad” (P.S.I.T.); la 1 ianuarie 1956, P.S.I.T. devine
secŝie a Mişcării Socialiste Africane, preluând acest din urmă nume.
Celor două partide li se adăuga şi o formaŝiune politică a coloniştilor
europeni şi sultanilor locali, intitulată „L’Action Sociale du Tchad”
(A.S.T.). Ceva mai târziu, în septembrie 1958, un număr de şefi
tradiŝionali au constituit o formaŝiune conservatoare numită „Le
Group des Indépendants Ruraux du Tchad” (G.I.R.T.), condusă de
un obscur politician, cu o ascensiune meteorică, Goutchome
Sahoulba. Cert este că, în 1956, Ciadul avea 46 de partide340
, dintre
care se dataşa P.P.T. ce deŝinea „o poziŝie hegemonică”341
. Această
inflaŝie de partide a făcut să se spună despre Ciad că „era în acea
epocă, una dintre ŝările cele mai instabile, dacă nu cea mai instabilă, 337
Ibidem. 338
Ibidem. 339
Născut la 2 aprilie 1919, în Panama; părinŝii săi erau originari din Guadelupa.
A studiat în Franŝa. În 1941 s-a alăturat „Franŝei libere”. Se angajează apoi în
administraŝia colonială fiind repartizat în Congo (1944-‟46), iar din 1946, în
Ciad. 340
E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 94. 341
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
355
din Africa franceză”342
. Afirmaŝia a fost pe deplin confirmată de
evenimentele ce au urmat după aplicarea „legii-cadru”.
Alegerile de la 31 martie 1957 s-au derulat fără surprize.
Victoria a revenit P.P.T. (în alianŝă cu două partide minore), cu 46
de locuri din totalul de 65. Pe locul secund s-a clasat M.S.A., cu 12
mandate; partidul protejat de administraŝia colonială, A.S.T., a
obŝinut doar 7 locuri de deputat343
. În urma alegerilor, G. Lisette
devine vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ. Spirit
conciliant, el a format un guvern de uniune naŝională în care a
inclus şi doi colonişti europeni, membri ai A.S.T. La
Referendumul din 28 septembrie 1958, toate partidele ciadiene au
recomandat acceptarea proiectului de Constituŝie propus de
generalul de Gaulle. Rezultatul votului a fost covârşitor în favoarea
lui „da”, care a obŝinut 23.187 voturi, comparativ cu doar 198
voturi pentru „nu”344
. De la 28 noiembrie 1958, Ciadul devenea
Republică autonomă a Comunităŝii, cu un guvern în care Lisette
deŝinea funcŝia de prim-ministru. Trebuie evidenŝiat şi faptul că,
Lisette a încercat să promoveze o politică de mediere între adepŝii şi
potrivnicii ideii de federalizare a AEF.
Încă din vara lui 1958, opoziŝia a trecut la marginalizarea
liderului P.P.T., sub pretextul că este un «străin»345
. Au fost
provocate chiar demonstraŝii de stradă, precum cele din noiembrie
„58. Pentru a evita eventuale situaŝii imprevizibile, partidele rivale
au renunŝat la incitarea maselor şi au recurs la manevre de culise.
Astfel, invalidarea a 7 deputaŝi ai P.P.T. şi părăsirea coaliŝiei
guvernamentale de către unul din minusculii săi aliaŝi, a dus la
pierderea majorităŝii pe care se sprijinea Lisette. Întrunită în
sesiune, la 10 februarie 1959, Adunarea a dat un vot de neîncredere
guvernului. G. Lisette este nevoit să demisioneze; mai mult, criza 342
T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 246. 343
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 259. 344
T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 245. 345
G. de Lusignan, op.cit., p. 123.
Viorel Cruceanu
356
politică a pus, practic, capăt carierei politice a liderului P.P.T.346
.
Înlăturarea lui Lisette nu a adus liniştea şi anul 1959 a fost „un an
de crize politice pentru Ciad”347
. Cabinetului înlăturat i-a urmat un
guvern eterogen, condus de liderul G.I.R.T., G. Sahoulba.
Existenŝa noului cabinet s-a dovedit efemeră. Datorită altor intrigi, de
această dată puse în seama lui Lisette348
, cabinetul Sahoulba se
prăbuşeşte după numai o lună. La 1 martie 1959 se formează guvernul
prezidat de Ahmed Koulamallah din rândurile căruia făcea parte, ca
vicepremier, şi G. Lisette. Însă, componenŝa noului guvern complica
starea de lucruri din Ciad. Nu toŝi membrii conducerii P.P.T. au
aprobat guvernul Koulamallah-Lisette. Pe acest fond, creşte
influenŝa sudistului, de etnie sara, François Tombalbaye349
, un om
„liniştit şi în aparenŝă lipsit de umor”350
, dar care ştia foarte bine ce
urmărea. Printr-o ŝesătură abilă de alianŝe obŝine înlăturarea lui
Lisette de la preşedinŝia P.P.T. Perseverând pe aceeaşi cale,
Tombalbaye reuşeşte şi destrămarea cabinetului Koulamallah, la
mai puŝin de o lună de la instalare. La 29 martie 1959, noul lider la
P.P.T., F. Tombalbaye şi-a văzut împlinit scopul, fiind desemnat
prim-ministru. La 31 mai 1959 au fost organizate noi alegeri:
victoria revine P.P.T. care obŝine 57 de locuri din cele 85 ale
Adunării351
. Tombalbaye formează un guvern monocolor în care
Lisette este păstrat, de formă, ca viceprim-ministru şi ministru al
planului. În octombrie 1959, Tombalbaye a făcut o vizită în Israel,
fapt ce a stârnit noi „valuri” în politica locală. A. Koulamallah,
devenit un fervent admirator a lui Nasser, introduce în Adunare o
moŝiune prin care se cerea separarea nordului musulman, „mult 346
T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 246. 347
Ibidem. 348
G. de Lusignan, op.cit., p. 123. 349
Născut la 15 iunie 1918; devenit institutor, îmbină activitatea profesională cu
lupta sindicală. Aderă la P.P.T. şi în 1952 este ales în Adunarea Teritorială. A
stat mult timp în umbră dar a luptat permanent pentru primele poziŝii (vezi şi
Profil, în Lumea, nr. 33, 11 aug. 1966, p. 31.). 350
G. de Lusignan, op.cit., p. 123. 351
T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 247; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 261.
Istoria decolonizării Africii
357
mai integrat în islamul oriental”352
, de sudul animist. Acŝiunea a
fost zădărnicită cu autoritate de Tombalbaye care, ca om politic,
era „animat de un patriotism intransigent”353
. La 22 februarie 1960,
în contextul proclamării independenŝei Camerunului, premierii
celor patru state din AEF au creat o comisie de studiu în legătură
cu statutul acestor teritorii. După respingerea soluŝiei federalizării,
la 17 iulie 1960, la Paris, s-au stabilit datele transferului de
competenŝe fiecărui teritoriu.
Republica Ciad a devenit stat independent la 11 august 1960,
sub preşedinŝia lui F. Tombalbaye. Actul decolonizării a fost
umbrit însă, de faptul că, lipsind din ŝară, Lisette a fost demis şi i s-
a interzis să mai revină în Ciad.
*
* *
Istoria post-independenŝă a Ciadului este caracterizată de
instabilitate:
- N‟Garta (François) Tombalbaye – 12 august 1960-13 aprilie
1975;
- Gen. Félix Malloum – 15 aprilie 1975-23 martie 1979;
- Interimar : Goukouni Oueddei – 23 martie-17 aprilie
1979;
- Interimar : Lol Mohammed Shawwa – 17 apr.-3 sept.
1979;
- Goukouni Oueddei – 3 septembrie 1979-7 iunie 1982;
- Hissène Habré – 7 iunie 1982-4 decembrie 1990;
- Col. (ulterior gen.) Idriss Déby – 4 decembrie 1990 (ales
în 1996 şi reales în 2001, 2006).
352
M. Cornevin, op.cit., p. 329. 353
Ibidem.
Viorel Cruceanu
358
REPUBLICA CENTRAFRICANĂ
În anii dominaŝiei coloniale, teritoriul din centrul
continentului negru purta numele a două principale râuri:
Oubangui-Chari. Întinderile savanei şi nesfârşitele păduri tropicale
au făcut foarte dificilă opera colonială. Francezii au început
cucerirea acestor ŝinuturi în 1894; după un deceniu, în decembrie
1903, Oubangui-Chari a fost declarat colonie a Franŝei. Ani de zile,
la adăpostul vegetaŝiei bogate, triburile de aici se vor răscula: 1904,
1906, 1909, 1914. Se spune că în 1911, colonia era deja „jefuită,
devastată, epuizată”354
. În perioada 1928-1931 s-a declanşat o nouă
răscoală a populaŝiilor din Sangha superioară şi Lobaye. Ridicarea
a fost considerată drept o „mare Jacquerie africană”355
. Francezii
au procedat la o cruntă represiune căci, aşa cum afirmase într-o
situaŝie similară fostul guvernator al teritoriului, Merlin, era vorba
de «restabilirea cu orice preŝ a prestigiului europeanului»356
.
Viaŝa politică din Oubangui-Chari a fost iniŝiată, după cel de-
al doilea război mondial, de doi fraŝi francezi: Georges şi Antoine
Darlan. În 1947, A. Darlan a creat „L’Union Oubanguienne”
(U.O.) , ca secŝie locală a R.D.A. Interesant este faptul că A.
Darlan era adept al politicii radicale a R.D.A. Spre cinstea sa, el a
luat atitudine împotriva corupŝiei şi abuzurilor administraŝiei
coloniale şi a dus o „luptă disperată”357
pentru a sensibiliza
guvernul francez în direcŝia unor măsuri urgente pentru
îmbunătăŝirea situaŝiei materiale, sanitare şi educaŝionale a
localnicilor. Aici, dezechilibrele provocate de colonialism frizau
incredibilul: «salariul anual al unui funcŝionar echivala cu 55 de 354
P. Kalck, Barthélémy Boganda - tribun et visionnaire de l’Afrique
centrale, în Les Africains, tome III, Paris, Edit. J.A., 1978, p. 108. 355
Idem, Histoire centrafricaine des origines à nos jours, S.R.T., Univ. de
Lille III, 1973, tome III, p. 367. 356
Idem, ...Boganda..., p. 108. 357
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 252.
Istoria decolonizării Africii
359
ani de muncă pentru un ŝăran»358
oubanguian. Însă, din 1949,
steaua lui A. Darlan apune, viaŝa politică internă fiind în totalitate
monopolizată de o personalitate africană de excepŝie: Barthélémy
Boganda.
B. Boganda s-a născut la 4 aprilie 1910. Mama sa a fost ucisă
de agenŝii unei companii de exploatere a cauciucului. Rămas orfan,
micuŝul Boganda a crescut la misiunea catolică din M‟Baïki.
Datorită inteligenŝei sale este îndrumat spre o carieră ecleziastică.
După 10 ani de studii la Brazzaville, Kisantu (Congo belgian) şi
Yaoundé (aici are coleg pe un alt viitor politician, camerunezul
André-Marie Mbida), devine primul preot african din Oubangui
(17 martie 1938). Referindu-se la anii de şcoală, B. Boganda avea
să declare: «nu aveam decât un ideal: să devin francez şi latin
pentru a fi util ŝării mele, Oubangui»359
. Odată hirotonisit, pleacă
în zonele de interior pentru a răspândi ştiinŝa de carte. Din dorinŝa
de a-şi servi mai bine poporul se avântă în politică: la 10 noiembrie
1946, devine primul oubanguian ales în Parlamentul francez.
Având în vedere amprenta lăsată de Boganda asupra evoluŝiei
teritoriului, se apreciază că desemnarea sa ca deputat „a marcat
începutul luptei pentru emancipare a poporului oubanguian”360
.
Tot în 1946, s-a înfiinŝat Adunarea Teritorială din Oubangui-Chari,
în care 3.000 de europeni erau reprezentaŝi de 10 deputaŝi albi în
timp ce 1.000.000 de autohtoni desemnau doar 15 deputaŝi361
.
Indignat de această inechitate flagrantă, B. Boganda, care nu
părăsise Africa până a deveni parlamentar, declară la scurt timp
după alegerea sa, cu ocazia unei vizite în Austria: «francezii
tratează mai bine pe învinşi [din cel de-al doilea război mondial –
nota ns.] decât pe supuşii lor din colonii»362
. De la început, liderul
din centrul Africii se dovedea extrem de incomod pentru 358
M. Cornevin, op.cit., p. 327. 359
P. Kalck, ...Boganda..., p. 109. 360
Ibidem, p. 116. 361
P. Kalck, Histoire..., tome IV, p. 482. 362
Idem, ...Boganda..., p. 116.
Viorel Cruceanu
360
metropolă.
La 28 septembrie 1949, Boganda pune bazele partidului „Le
Mouvement pour l’Émancipation Sociale de l’Afrique Noire”
(M.E.S.A.N.). Liderul M.E.S.A.N. era unul din puŝinii naŝionalişti
francofoni ce nutreau idei panafricaniste, scopul partidului fiind
«completa dezvoltare a rasei negre şi eliberarea sa printr-o evoluŝie
progresivă şi paşnică, realizată prin eforturile conjugate ale tuturor
negrilor din lume...»363
. Programul M.E.S.A.N. cuprindea un set
larg de obiective: politice («apărarea libertăŝii poporului african,
egalitate între toŝi oamenii, respectul persoanei umane a fiecărui
african etc.), economice («punerea în valoare a solului şi subsolului
african în vederea ameliorării condiŝiei de existenŝă a poporului
african», etc.) şi sociale («centre de acŝiune socială, cooperative de
producŝie şi consum» etc.)364
. Asemenea prevederi au fost
interpretate ca subversive de către administraŝie, cu atât mai mult
cu cât producŝia şi comerŝul erau în întregime în mâinile albilor.
De aceea, Boganda era considerat un „agitator periculos”365
şi „un
duşman al prezenŝei franceze”366
. De altfel, nici liderul M.E.S.A.N.
nu menaja susceptibilitatea europenilor. Referindu-se la practicile
coloniale, el declara că acestea «au degradat pentru totdeauna
Europa în ochii africanilor»367
şi adăuga că «numai o revoluŝie
promptă şi totală va putea redresa situaŝia»368
. Exprimarea în astfel
de termeni reprezenta în realitate o „figură de retorică”. Boganda
nu era un revoluŝionar; radicalismul discursiv s-a diluat în
pragmatismul faptelor. Însă, liderul M.E.S.A.N. poseda un profund
simŝ al justiŝiei. De aceea „populaŝia vedea în el un salvator”369
,
bucurându-se de o audienŝă excepŝională în rândurile tuturor celor 363
Idem, Histoire..., tome IV, p. 492. 364
Vezi programul M.E.S.A.N. în Ibidem, p. 503. 365
Ibidem, p. 498. 366
Ibidem, p. 505. 367
Ibidem, p. 502. 368
Ibidem. 369
Idem, ...Boganda..., p. 119.
Istoria decolonizării Africii
361
ce „se simŝeau umiliŝi de colonizare”370
. „Puterea oratorică”371
şi
poziŝia sa de „mare lider popular”372
deranjau pe francezi. Ei
aşteptau cel mai mic prilej pentru a lovi în liderul M.E.S.A.N.
Acesta s-a ivit la 10 ianuarie 1951 când, în urma confruntării dintre
producătorii agricoli africani şi comercianŝii europeni (într-o piaŝă
publică), B. Boganda este arestat pentru 45 de zile. Reŝinerea a
reprezentat „cea mai bună temă”373
pentru alegerile din iunie 1951,
mandatul lui Boganda în Adunarea Naŝională Franceză fiind
reînnoit fără probleme. Popularitatea M.E.S.A.N. s-a evidenŝiat şi
la alegerile pentru Adunarea locală din 30 martie 1952 când a
obŝinut 17 locuri din 20374
. Patru ani mai târziu, Boganda a repurtat
noi succese. La 2 ianuarie 1956 a fost reales în Adunarea
metropolitană cu 155.952 voturi favorabile, comparativ cu numai
20.230 ostile, rezultat apreciat ca „un veritabil plebiscit în favoarea
lui Boganda”375
. De asemenea, în noiembrie 1956, liderul
M.E.S.A.N. a fost ales primar al capitalei, Bangui.
La 31 martie 1957 s-au organizat primele alegeri prin vot
universal. Partidul M.E.S.A.N. a obŝinut 347.000 de voturi din
totalul de 356.000 exprimate376
, controlând întreaga Adunare.
Conform uzanŝelor „legii-cadru”, şeful partidului majoritar trebuia
să preia vicepreşedinŝia Consiliului de Guvernământ din teritoriu.
Numai că, la fel ca Houphouët-Boigny şi Modibo Keita (care au
făcut-o din alte motive), Boganda a refuzat funcŝia, argumentând
că, moral, nu poate face parte dintr-un organism condus de un
funcŝionar colonial francez. El a desemnat ca vicepreşedinte, pe
elevul său de odinioară, medicul Abel Goumba. În compensaŝie, în
iunie 1957, B. Boganda candidează şi este ales preşedinte al
Marelui Consiliu al AEF (cu rol consultativ), funcŝie ce i-a oferit 370
Ibidem. 371
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 253. 372
P. Kalck, Histoire..., tome IV, p. 520. 373
Ibidem, p. 508. 374
Cf. E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 252. 375
P. Kalck, Histoire..., tome IV, p. 535. 376
Idem, ...Boganda..., p. 127.
Viorel Cruceanu
362
prilejul să se afirme ca un pasionat luptător pentru decolonizarea şi
unitatea Africii. În acest sens, Boganda reia limbajul radical, fapt
ce agasa atât pe francezi cât şi pe liderii moderaŝi din AEF Astfel,
la 8 iulie 1958, declara: «Legea-cadru fiind depăşită, M.E.S.A.N.
cere astăzi pentru Oubangui şi pentru Africa neagră, dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele şi independenŝă totală într-o
interdependenŝă voluntară şi liber consimŝită ale cărei modalităŝi le
vom studia»377
. Câteva zile mai târziu, la 13 iulie, adresându-se
Franŝei, o îndemna să înŝeleagă aspiraŝia popoarelor coloniale
precum şi responsabilităŝile ce-i revin: «Ora Revoluŝiei a sunat
pentru Africa neagră. M.E.S.A.N. o vrea paşnică şi constructivă.
Ea este justă. Ea este necesară. Ea este urgentă. Ea este posibilă.
Deci, noi trebuie să o înfăptuim, dacă nu, alŝii o vor face. Şi atunci,
ea se va face în sânge, ea se va face fără noi şi, prin urmare,
împotriva noastră»378
. O dovadă a pendulării între radicalism
verbal şi atitudini moderate este şi faptul că, la 28 septembrie
1958, Boganda a recomandat populaŝiei să se pronunŝe în favoarea
lui „da”, în timp ce A. Goumba milita pentru „nu”. Electoratul l-a
ascultat pe tribun şi „da” a întrunit 487.031 voturi, cu mult faŝă de
cele numai 6.085 voturi pentru „nu”379
. Imediat după Referendum,
Boganda a considerat că a sosit momentul obiectivării ideilor sale
panafricaniste. Iniŝial, el a urmărit unificarea teritoriilor din AEF
(Oubangui-Chari, Gabon, Moyen-Congo şi Ciad) într-un singur
stat numit „Republica Ecuatorială” sau „Ecuatoria”. Apoi,
planurile sale au câştigat în vastitate, preconizând crearea unei
construcŝii măreŝe: „Statele Unite ale Africii latine”380
, alcătuite
din AEF, Camerun, Congo belgian, Ruanda-Urundi şi Angola.
Planul a eşuat datorită ostilităŝii liderilor politici africani din AEF
(doar socialistul congolez J. Opangault l-a sprijinit fără rezerve).
În acest context, Franŝa a organizat convorbirile de la 377
Ibidem, p. 132; idem, Histoire..., tome IV, p. 572. 378
Idem, Histoire..., p. 573; idem, ...Boganda..., p. 132. 379
Idem, ...Boganda..., p. 133. 380
Ph. Decraene, op. cit., p. 82-83.
Istoria decolonizării Africii
363
Brazzaville din 24-25 noiembrie 1958, unde Gabon, Congo şi Ciad
au optat pentru respectarea principiului teritorial. Izolat, Boganda
s-a supus majorităŝii şi, la 1 decembrie 1958, Oubangui-Chari a
devenit Republică autonomă în cadrul Comunităŝii, sub numele de
Republica Centrafricană (denumire în spiritul dorinŝei sale de
unificare a întinsului spaŝiu central african). La aceeaşi dată,
Boganda a preluat şi postul de prim-ministru al ŝării sale. În
decembrie 1958 şi ianuarie 1959, a participat la reuniunile
premierilor din AEF, de la Paris, unde s-a decis lichidarea
progresivă a federaŝiei.
Evenimentul ce a polarizat atenŝia în prima jumătate a anului
1959, l-a reprezentat consultarea electorală de la 5 aprilie. În
timpul campaniei, Boganda şi-a aflat un dramatic sfârşit: la 29
martie 1959, el este ucis „într-un misterios accident de avion”381
.
Circumstanŝele accidentului nu au fost elucidate nici astăzi. Totuşi,
la foarte scurt timp s-a răspândit zvonul că la bordul avionului s-a
aflat un colet-capcană. Având în vedere că, ani la rând, Boganda a
fost un partener incomod pentru Franŝa, nu este exclusă o implicare
a serviciilor secrete franceze în provocarea acestei tragedii, deşi
faimosul Jacques Foccart susŝine, în memoriile sale, că nu există
„nici probe şi nici indicii”382. Moartea i-a grăbit lui Boganda
intrarea în istorie. El este privit ca „una dintre cele mai puternice
personalităŝi ale anilor „50”383
şi drept „iniŝiatorul naŝionalismului
modern în Africa Centrală”384
. Raportat la omologii săi din AEF,
Boganda s-a impus a fi „înŝeleptul AEF”385
şi «cel mai prestigios
[şi] cel mai capabil dintre oamenii politici ecuatoriali»386
. Până şi
înaltul comisar francez de la Bangui a fost silit să admită că
«rareori un om a ştiut să se contopească atât de complet cu propriul 381
I. Grenier, op.cit., p. 99. 382
Foccart parle..., vol. 1, p. 189. 383
E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 137. 384
I. Grenier, op.cit., p. 13. 385
G. de Lusignan, op.cit., p. 97. 386
P. Kalck, ...Boganda..., p. 136.
Viorel Cruceanu
364
popor»387
.
Alegerile s-au desfăşurat la data stabilită şi s-au încheiat cu o
largă victorie a M.E.S.A.N. care, cu 343.866 voturi din 352.259, a
primit 48 din cele 50 de locuri ale Adunării388
. Încă de la 30
martie, interimatul funcŝiei de prim-ministru era asigurat de Abel
Goumba, un personaj stânjenitor pentru francezi care-l considerau
„prea naŝionalist şi xenofob”389
şi nu ezitau să-l compare cu liderul
naŝionalist din Congo belgian, Patrice Lumumba390
. De aceea,
francezii s-au implicat în lupta pentru succesiune, dintre A.
Goumba şi ministrul agriculturii, David Dacko, vărul lui B.
Boganda. Datorită legăturilor de rudenie şi a sprijinului
metropolitan, Dacko a fost preferat la conducerea M.E.S.A.N. Prin
urmare, la 1 mai 1959, acest institutor „cu mari calităŝi sufleteşti,
jovial, simpatic, plin de bun simŝ”391
este desemnat prim-ministru.
La 13 august 1960, Republica Centrafricană şi-a proclamat
independenŝa, iar David Dacko a devenit, la 30 de ani, cel mai
tânăr preşedinte african din generaŝia independenŝei. La
ceremoniile de la Bangui, Franŝa a fost reprezentată de ministrul
culturii, scriitorul André Malraux, care sintetiza metaforic
importanŝa momentului: «Acesta nu este un transfer de atribuŝii, ci
un transfer al destinului»392
.
*
* *
Şefi de stat după 1960:
- David Dacko – 13 august 1960-31 decembrie 1965 (mort la 20
noiembrie 2003, la Yaoundé); 387
Ibidem. 388
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 256. 389
P. Kalck, Histoire..., tome IV, p. 591. 390
Ibidem, p. 595. 391
G. de Lusignan, op.cit., p. 115. 392
P. Kalck, Histoire..., tome IV, p. 619.
Istoria decolonizării Africii
365
- Gen. (ulterior mareşal) Jean Bédél Bokassa – 1 ianuarie1966-4
decembrie 1976 (împărat, sub numele de Bokassa I, în perioada
4 decembrie 1976-20 septembrie 1979);
- David Dacko – 21 septembrie 1979-1 septembrie 1981;
- Gen. André Kolingba – 1 septembrie 1981-22 octombrie 1993;
- Ange-Félix Patassé – 22 octombrie 1993-15 martie 2003;
- Gen. François Bozizé – 15 martie 2003 (ales în 2005).
CONGO
Moyen-Congo a devenit colonie franceză în urma eforturilor
locotenentului Pierre Savorgnan de Brazza, întemeietorul oraşului-
capitală care-i poartă numele. Dacă părŝile sudice, mai uşor accesibile,
au fost ocupate până în 1896, în schimb, în zonele nordice, expediŝiile
trupelor franceze s-au prelungit până în 1905. Din 1910, teritoriul a fost
ataşat AEF.
Istoricii sunt de acord că practica politică de după 1945, „are aici o
sursă îndepărtată”393
: matswanismul. Congolezul André Matswa lucra
în perioada interbelică, în calitate de funcŝionar, la „France d’Outre
Mer”. În 1927-‟28, el a obŝinut la minister autorizaŝia „de a colecta bani,
pentru trimiterea unor copii negri la studii în Europa”394
. Pentru
realizarea proiectului, Matswa a înfiinŝat „Amicala băştinaşilor din
AEF”, ce era „un simplu organism de întrajutorare a celor originari din
AEF”395
. Matswa a revenit la Brazzaville, reuşind să strângă o sumă de
circa 300.000 franci396
. După scurt timp, administraŝia colonială
interzice acŝiunea, pe care o considera „periculoasă”397
pentru ordinea 393
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 446. 394
Cf. Lumea, nr. 38, 14 sept. 1967, p. 8. 395
J. Suret-Canale, Afrique Noire Occidentale et Centrale, tome II, Paris,
Edit. Sociales, p. 555. 396
Lumea, nr. 38/ 1967, p. 8. 397
Ibidem.
Viorel Cruceanu
366
colonială, confiscă banii şi arestează pe Matswa şi colaboratorii săi. La
Brazzaville se declanşează manifestaŝii de simpatie faŝă de cei arestaŝi,
care, pentru mai multă siguranŝă, sunt deportaŝi în Ciad. Matswa a reuşit
să evadeze, refugiindu-se în Congo belgian şi de aici la Paris. În 1939,
s-a înrolat în armata franceză. Rănit în vara lui 1940, este arestat din nou
şi transportat la Brazzaville. La 8 ianuarie 1941, un tribunal al „Franŝei
libere”, reluând vechile acuzaŝii, l-a condamnat la muncă silnică pe
viaŝă. „Plimbat cu lanŝuri la mâini şi la picioare”398
, Matswa este
deportat în cele din urmă, la Mayama, tot în inospitalierul Ciad. La 12
ianuarie 1942, Matswa moare „fără îndoială, sub loviturile gardienilor
săi”399
. Dar, prin faptele sale, el a contribuit consistent la „eliberarea
gândirii africane”400
din Congo francez.
Caracteristica principală a vieŝii politice postbelice a reprezentat-
o emergenŝa tribalismului. Astfel, timp de aproape un deceniu, Congo a
fost martorul rivalităŝilor dintre institutorul Félix Tchicaya, de etnie vili
(în sud) şi avocatul Jacques Opangault, un mbochi (din nord). Ales în
Constituanta din noiembrie 1945, apoi reales, în 1946, în Adunarea
Naŝională Franceză, F. Tchicaya a creat în 1946 „Le Parti Progressiste
Congolais” (P.P.C.), secŝie a R.D.A. În replică, J. Opangault, „un om
politic destul de şiret şi puŝin conformist”401
, a pus bazele secŝiei
congoleze a S.F.I.O., intitulată, din 1956, M.S.A. La alegerile locale din
1952, P.P.C. s-a impus, cu 17 locuri, lăsând mult în urmă partidul lui
Opangault, cu doar 7 locuri. În anii care au urmat, audienŝa lui Tchicaya
s-a erodat continuu. De acest fapt a profitat un nou personaj: abatele
Fulbert Youlou care a fondat, în 1956, un partid democrat-creştin
(sprijinit de misiunile catolice), intitulat „L’Union Démocratique de
Défense des Intérêts Africains” (U.D.D.I.A.). El era avantajat de
apartenenŝa sa la etnia lari, majoritară în capitală şi pe coastă, etnie din
sânul căreia s-a ridicat şi Matswa. Amintirea acestuia din urmă era atât
de pregnantă la etnicii lari, încât, apariŝia abatelui Youlou era 398
Ibidem. 399
I. Grenier, op.cit., p. 91. 400
Ibidem, p. 86. 401
G. de Lusignan, op.cit., p. 95.
Istoria decolonizării Africii
367
considerată în regiunea Brazzaville „ca o reîncarnare a lui Matsoua”402.
De acum înainte, competiŝia politică (şi mai marcată tribal) se va
desfăşura între J. Opangault şi F. Youlou.
Organizarea alegerilor din 31 martie 1957 a determinat o
configuraŝie parlamentară rar întâlnită în Africa: M.S.A. a obŝinut
21 de mandate, iar U.D.D.I.A. tot 21. Alte 3 locuri au revenit
independenŝilor, care au decis coloratura Consiliului de
Guvernământ: doi s-au alăturat M.S.A. şi unul U.D.D.I.A. Datorită
majorităŝii astfel dobândite, J. Opangault este propulsat
vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ local403. Guvernul a
fost extins şi la membrii U.D.D.I.A., F. Youlou fiind desemnat
ministru al agriculturii. A urmat apoi Referendumul din 28
septembrie 1958, la care, electoratul s-a pronunŝat în proporŝie de
99% pentru „da”.
F. Youlou, care suferea de „megalomanie”404
, nu se putea
mulŝumi cu o poziŝie subalternă. El a reuşit, printr-o serie de acŝiuni
subterane, să-şi atragă un deputat al M.S.A., care trece la U.D.D.I.A.
Acum, partidul lui Youlou beneficia de 23 de deputaŝi în Adunare, iar
cel al lui Opangault de 22 deputaŝi. Schimbarea majorităŝii i-a permis
abatelui să acceadă la funcŝia de prim-ministru. Frustrările lui J.
Opangault se transmit şi sprijinitorilor săi. Urmarea este că, în intervalul
16-20 februarie 1959, izbucnesc „incidente extrem de violente”405
între
locuitorii de origine mbochi şi cei de origine lari din Brazzaville. Cele
două comunităŝi se masacrează, înregistrându-se 99 de morŝi (alte surse
au indicat chiar 130) şi 177 de răniŝi grav406
. Trupele franceze au
intervenit, operând numeroase arestări, mai ales în rândurile mbochi,
printre cei reŝinuŝi aflându-se şi liderul M.S.A. În acest context tensionat,
la 14 iunie 1959, au fost organizate noi alegeri. Datorită fraudelor
comise, în complicitate cu administraŝia colonială, U.D.D.I.A. a 402
E. M‟Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 421. 403
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 248; G. de Lusignan, op.cit., p. 95. 404
G. de Lusignan, op.cit., p. 96. 405
Lumea, nr. 38, 14 sept. 1967, p. 8. 406
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 447.
Viorel Cruceanu
368
obŝinut 64% din voturi, fiindu-i repartizate 51 de locuri în
Adunare, în timp ce M.S.A. i-au revenit cele 10 locuri rămase407
.
Youlou formează un nou guvern. Jucând cu viclenie cartea
deschiderii şi reconcilierii, el îl eliberează pe Opangault,
cooptându-l în guvern, alături de alŝi nordişti. Printr-o lege
constituŝională, F. Youlou devine, la 21 noiembrie 1959,
preşedinte al Republicii autonome Congo (proclamată la 28
noiembrie 1958).
F. Youlou s-a dovedit a fi un tip vicios. Iubea fastul cu o
pasiune monarhică, motiv pentru care era un obişnuit al celebrei
case de modă „Christian Dior” din Paris. De asemenea, avea
reputaŝia de mare „amator de şampanie şi femei”408
. Veniturile
statului au fost transformate în proprietate personală. Pe bună
dreptate, extravagantul personaj a fost considerat „şeful de stat cel
mai corupt din Africa francofonă”409
. Raportat la marile figuri ale
generaŝiei independenŝei, abatele Youlou reprezintă, fără îndoială,
singurul „pigmeu” rătăcit printre „uriaşi”.
*
* *
Evoluŝia post-independenŝă a fost extrem de zbuciumată, fapt
dovedit şi de frecventele schimbări la vârf:
- Fulbert Youlou – 15 august 1960-15 august 1963 (mort în exil,
în Spania, în 1972);
- Alphonse Massemba-Débat – 16 august 1963-4 septembrie 1968;
- Maior Alfred Raoul – 4 septembrie-31 decembrie 1968;
- Comandant Marien Ngouabi – 31 decembrie 1968-18 martie 1977;
- Gen. Joachim Yhombi Opango – 3 aprilie 1977-5 februarie 1979;
- Gen. Denis Sassou-Nguesso – 8 februarie 1979-31 august 1992;
- Pascal Lissouba – 31 august 1992-15 octombrie 1997; 407
E. Sik, op.cit., vol. IV, p.249. 408
G. de Lusignan, op.cit., p. 96. 409
P. Kalck, Histoire centrafricaine..., tome IV, p. 722.
Istoria decolonizării Africii
369
- Gen. Denis Sassou-Nguesso – 25 octombrie 1997 (ales în 2002,
reales în 2009).
GABON
Situat în zona ecuatorială, Gabonul a fost descoperit de
portughezi, în 1471, care i-au dat şi denumirea410
. Ŝara are o însemnată
caracteristică: „în proporŝie de 85 la sută”411
, teritoriul său este acoperit
de păduri umede şi dense, cu nelipsitele esenŝe tari precum acaju, abanos
şi okoumé. De altfel, în mod obişnuit, se spune că „Gabonul este un dar
al pădurilor de okoumé”412
. Francezii şi-au făcut apariŝia pe coastele
gaboneze la mijlocul secolului al XIX-lea, când au semnat mai multe
acorduri de protectorat cu şefii locali. În 1880, Pierre Savorgnan de
Brazza a pus bazele oraşului Franceville. În aprilie 1886, teritoriul era
deja francez, de Brazza fiind numit guvernator al Gabonului şi Moyen-
Congo. În 1910, Gabonul devenea colonie de sine- stătătoare, în cadrul
AEF. Resursele forestiere au făcut din Gabon „colonia cea mai
bogată”413
din AEF şi „în această privinŝă, Gabonul ocupa acelaşi loc
precum Coasta de Fildeş în AOF”414
. În 1957, cu numai 9% din întreaga
populaŝie a AEF, Gabonul furniza 50% din exporturile federaŝiei415
.
Viaŝa politică gaboneză, inaugurată în 1945, nu a cunoscut nici
sfâşierile din Ciad, datorate multitudinii de forŝe politice, nici divizările
etnice din Congo şi nu a beneficiat nici de un lider charismatic, precum
B. Boganda în Oubangui-Chari. În Gabon, evoluŝia internă a fost
dominată de două principale personalităŝi: Léon Mba şi Jean Hilaire
Aubame, ambii aparŝinând etniei dominante, fang. Léon Mba a creat în
1946, cel mai vechi partid gabonez: „Le Mouvement Mixte Gabonais” 410
„Rio de Gabao”, nume dat estuarului din nordul Gabonului, datorită
asemănării sale cu un „gaban”, o haină de lână cu glugă, purtată de marinari. 411
Lumea, nr. 25, 19 iun. 1975, p. 19. 412
Ibidem. 413
G. de Lusignan, op.cit., p. 104. 414
Ibidem. 415
M. Cornevin, op.cit., p. 214.
Viorel Cruceanu
370
(M.M.G.). Se observă din titulatură că partidul era deschis atât
localnicilor, cât şi francezilor din colonie. În 1953, M.M.G. îşi schimbă
denumirea în „Le Bloc Démocratique Gabonais” (B.D.G.), secŝie a
R.D.A.. În replică, în 1948, J.H. Aubame a constituit „L’Union
Démocratique et Sociale Gabonaise” (U.D.S.G.), ce va adera ulterior la
ideile P.R.A.
Léon Mba s-a născut în februarie 1902. A frecventat şcoli
misionare, doar la nivelul cursurilor primare. A fost un autodidact, fapt
ce i-a permis să devină funcŝionar al administraŝiei coloniale, culminând
cu postul de şef de canton. Deşi destituit şi arestat pentru „deturnare de
fonduri”, el a rămas fidel puterii coloniale. Intrat în politică, Mba s-a
plasat pe o poziŝie extrem de moderată; era atât de legat de metropolă
încât „considera [Franŝa- nota ns.] ca a doua sa patrie”416
. Liderul
B.D.G. a rămas celebru şi prin încrederea sa în desuetele teze
asimilaŝioniste, plăcându-i să repete că «orice gabonez are două patrii:
Franŝa şi Gabonul»417
. Rivalul său, J.H. Aubame, cu zece ani mai tânăr,
a lucrat ca funcŝionar la „France d’Outre Mer”. În 1946 s-a lansat în
politică, fiind ales pe listele celui de-al doilea colegiu în Adunarea
Naŝională Franceză. La Paris, Aubame s-a alăturat grupului parlamentar
al I.O.M.. Şi-a reînnoit constant mandatul, până în 1958 (în 1951
învinsul său a fost chiar L. Mba).
La alegerile din 31 martie 1957 s-a produs o situaŝie similară celei
din Congo: B.D.G. şi U.D.S.G. au realizat un scor egal. Mai abil, Mba a
ştiut să-şi ralieze aleşii independenŝi şi a devenit vicepreşedinte al
Consiliului de Guvernământ. În 1958 şi-a făcut apariŝia a treia forŝă
politică, „Le Parti de l’Unité Nationale Gabonaise” (PUNGA), cu un
program favorabil independenŝei. Constituirea PUNGA a dezavantajat
U.D.S.G.; la alegerile din iulie 1958, B.D.G., sprijinit şi de administraŝia
colonială, obŝine majoritatea parlamentară. A urmat apoi Referendumul
de la 28 septembrie 1958. Din cele 205.578 voturi validate, 190.334 au 416
Jeune Afrique, no. 1405, 9 déc. 1987, p. 66. 417
I. Baba Kaké, Contre-coup d’Etat à Libreville, în Dossiers secrets..., tome 2, p.
192.
Istoria decolonizării Africii
371
fost pentru „da” şi 15.244 în favoarea lui „nu”418
(pentru care a militat
doar PUNGA). La 28 noiembrie 1958, Gabonul a devenit Republică
autonomă în cadrul Comunităŝii, iar L. Mba prim-ministru.
În lunile de după Referendum, Gabonul a fost centrul rezistenŝei
la planurile lui B. Boganda de constituire a „Statelor Unite ale Africii
latine”. Opunându-se ideilor federaliste, B.D.G. a impus o rezoluŝie în
Adunarea Teritorială, în care se spunea, nici mai mult nici mai puŝin, că
«Gabonul înŝelege să se federalizeze liber şi direct cu Franŝa»419
. Un
asemenea „ataşament profund faŝă de Franŝa”420
am mai întâlnit doar la
ivorianul Houphouët-Boigny, care voia o viaŝă cât mai lungă
Comunităŝii Franceze. Mai francofil decât acesta, Mba „dorea ca
Gabonul să devină, pe deplin, departament francez”421
. Atitudinile
similare ale lui Houphouët şi Mba nu aveau numai valoare sentimentală,
ci erau dictate şi de raŝiuni economice: cele mai prospere ŝări din AOF,
respectiv AEF, nu doreau să ofere din avuŝia lor şi vecinilor mai săraci.
Prin urmare, afirmaŝia lui Mba după care «înainte de a fi cetăŝean al
AEF, sunt cetăŝean al Gabonului»422
, abia dacă disimula un pronunŝat
egoism funciar.
Victoria principiului teritorial a permis Gabonului un acces liniştit
la independenŝă, la 17 august 1960, sub preşedinŝia lui Léon Mba.
*
* *
În contrast cu vecinul Congo, Gabonul excelează prin stabilitate
politică:
- Léon Mba – 17 august 1960-28 noiembrie 1967;
- El Hadj Omar Bongo – 2 decembrie 1967 (reales în 1973,
1979, 1986, 1993, 1998 şi 2005) – stins din viaŝă la 8 iunie 2009, într-o 418
J. Bouquerel, Le Gabon, Paris, P.U.F., 1970, p. 53. 419
Ibidem, p. 54. 420
Ibidem. 421
Cf. Jeune Afrique, no. 1405, p. 66. 422
J. Bouquerel, op.cit., p. 55.
Viorel Cruceanu
372
clinică din Barcelona, la 74 de ani, după o preşedinŝie record de 42 de
ani.
C. DECOLONIZAREA POSESIUNILOR INSULARE ŞI A
COASTEI SOMALILOR
CAZUL PARTICULAR: MADAGASCAR
„Marea insulă a Lunii”423
după romanticul nume dat de arabi,
sau „Corabia Roşie” ori „insula comorilor”424
, pentru navigatorii
atraşi de misterele sale, găzduieşte un mozaic de populaŝii:
malaiezo-indonezieni, arabi, indieni, negri bantu şi persani, care,
prin amestec, au dat naştere poporului malgaş. Europenii au aflat
de existenŝa sa în 1500, când a fost descoperită de Diego Dias,
fratele lui Bartolomeu Dias. Prezenŝa francezilor datează din 1643
(când au ridicat Fort Dauphin, în SE) şi sosirea lor a coincis cu un
proces de stratificare şi ierarhizare în sânul societăŝii malgaşe.
Acest proces a avut ca rezultat constituirea mai multor formaŝiuni
statale, astfel încât, „la începutul secolului al XIX-lea existau pe
insulă optsprezece regate”425
. Apropierea lingvistică şi tradiŝiile
comune au permis o evoluŝie spre unitatea politică. Sarcina
unificării şi-au asumat-o regii din Merina (regat întemeiat de
aristocraŝia hova, provenită din imigranŝi de origine
indoneziană426
). Remarcabil a fost efortul lui Radama I (1810-
1828) care „a mărit de cinci ori suprafaŝa regatului Merina”427
,
aducând sub controlul său două treimi din marea insulă, devenită 423
I. Voledi, Republica Malgaşă, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1964, p. 10. 424
Ibidem, p. 5. 425
Lumea, nr. 38, 16 sept. 1971, p. 25. 426
Cf. H. Deschamps, Madagascar, Paris, P.U.F., 1976, p. 32-33. 427
Lumea, nr. 8, 20 febr.1975, p. 13.
Istoria decolonizării Africii
373
de acum înainte regatul Madagascar. Urmaşii şi urmaşele lui
Radama I au continuat transformările iniŝiate de acesta. O atenŝie
specială s-a acordat învăŝământului: numărul elevilor a crescut de
la 4.000 (1827), la 80.000 în 1886 şi chiar 164.000 în 1895, fapt ce
conferea Madagascarului „un caracter unic în Africa”428
. De
asemenea, „făurirea statului oferă exemplul rar, în acestă zonă a
globului, a unei entităŝi naŝionale trainice, cu vechime, pe un
teritoriu destul de întins”429
.
Marele regat insular era extrem de ademenitor atât pentru Anglia,
cât şi pentru Franŝa. Francezii se grăbesc şi la 1883 declanşează un prim
război de anexiune, încheiat în 1885 cu „un fel de protectorat
fantomă”430
: ei au preluat controlul asupra afacerilor externe şi
instalează un rezident permanent la Tananarive. Referindu-se la clauzele
impuse malgaşilor, prin tratatul din 17 decembrie 1885, ministrul de
externe, Freycinet, comunica ambasadorilor francezi din principalele
capitale europene că „noi respectăm autonomia poporului hova, dar, ne
revine sarcina să-l conducem după sfaturile şi exemplul nostru pe căile
civilizaŝiei...”431
. Acelaşi ministru expedia o nouă circulară, la 11 martie
1886, în care, anunŝând ratificarea tratatului, sublinia că „acest tratat
este, de acum înainte, regula definitivă a raporturilor internaŝionale între
guvernul hova şi guvernele străine”432
. Devansată, Anglia se vede
nevoită să recunoască supremaŝia Franŝei în Madagascar. În 1894,
Franŝa a declanşat cel de-al doilea război de cucerire, încheiat la 1
octombrie 1895 cu exilarea omului forte al regatului, premierul
Rainilaiarivony433
şi instaurarea efectivă a protectoratului. Prin legea de
anexiune din 6 august 1896, Madagascarul devine colonie franceză, sub
autoritatea generalului Gallieni, numit guvernator general. Pacificarea s- 428
Ibidem. 429
Idem, nr. 42, 14 oct. 1976, p. 18. 430
H. Deschamps, Madagascar, p. 42. 431
D.D.F., I., vol. 6, documentul nr. 147, p. 162. 432
Ibidem, documentul nr. 207, p. 216; vezi şi idem, vol. 12, documentul nr. 393, p.
611-612. 433
Vezi A. Filimon, Rainilaiarivony - un iscusit reformator, în Magazin
istoric, nr. 3, mart. 1977, p. 42-45.
Viorel Cruceanu
374
a încheiat pe deplin în 1905 când „unitatea totală a insulei este realizată
pentru prima dată în istorie, sub aceeaşi administraŝie”434
. Instaurarea
„ordinii franceze” a produs mari pierderi umane insularilor, în cele două
decenii de confruntări: 300.000 de malgaşi au căzut în lupte, cărora li s-
au adăugat şi 400.000 de victime ale foametei şi mizeriei; deci, un
număr de 700.000 de morŝi, la o populaŝie de 4.000.000 locuitori435
.
Asemenea procedee au adus francezilor, în stăpânire, un teritoriu cu o
poziŝie strategică excepŝională în Oceanul Indian, dar şi cu însemnate
bogăŝii: cositor, aramă, plumb, fier, cărbune, sare, argint, aur, animale
(faimoşii zebu), chihlimbar, orez, cafea, cacao, trestie de zahăr, bumbac
şi plante aromatice.
Date fiind tradiŝiile politice locale, „istoria malgaşă a
îmbrăcat un caracter foarte particular: naŝionalismul s-a păstrat
dinamic pe toată durata colonizării”436
. Astfel, în 1912, studenŝii
de la „Şcoala superioară de medicină”, au pus bazele unei mişcări
clandestine, cunoscută sub abrevierea V.V.S.437
. La 24 decembrie
1915, liderii V.V.S. au fost arestaŝi sub acuzaŝia de complot,
condamnaŝi la muncă silnică pe viaŝă şi deportaŝi în Comore. În
apărarea lor s-a ridicat, după primul război mondial, institutorul
Jean Ralaimongo, întemeietorul „Ligii franceze pentru accesul
indigenilor din Madagascar la drepturile de cetăŝean francez”. El a
desfăşurat o vie campanie de presă, demonstrând cu argumente
juridice, netemeinicia condamnării conducătorilor V.V.S. Pe acest
fond s-a produs, datorită condiŝiilor insalubre de muncă şi detenŝie,
moartea a 30 de tineri malgaşi V.V.S. Pentru a evita un scandal
public de proporŝii, guvernul francez eliberează pe toŝi deŝinuŝii
V.V.S., în 1922. În egală măsură, Ralaimongo, deşi adept al ideilor
asimilaŝioniste, a denunŝat abuzurile coloniştilor francezi şi ale 434
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.496. 435
I. Voledi, op.cit., p. 60. 436
E. M‟Bokolo, L’Afrique Noire..., tome II, p. 478. 437
VVS de la: Vy = fier, Vato = piatră, Sekelika = ramificaŝie. Asociaŝia trebuia
să fie dură ca fierul, tăcută ca piatra iar audienŝa sa să se extindă ca ramificaŝiile
pomilor şi plantelor.
Istoria decolonizării Africii
375
administraŝiei locale, rechiziŝionările forŝate, exproprierile arbitrare
etc. Pe bună dreptate, el şi-a atras epitetul de „părinte al
naŝionalismului malgaş”438
. Un alt moment important s-a consumat
la 9 mai 1929, când administraŝia a refuzat indigenilor să participe
la o conferinŝă a Ligii lui Ralaimongo; 3.000 de manifestanŝi
defilează pe străzile capitalei cerând «Madagascarul
malgaşilor»439
. În replică, guvernatorul Cayla va recurge la măsuri
autoritare, orice manifestaŝie fiind interzisă, în perioada 1930-
1935. Odată cu venirea la putere, în Franŝa, a Frontului Popular
(1936), situaŝia se detensioneză. Din vara lui 1937 Madagascarul
are iarăşi un guvernator cu idei conservatoare, fapt ce face ca, la
izbucnirea celui de-al doilea război mondial, să rămână sub
controlul guvernului de la Vichy. Eliberată de aliaŝi (englezi şi sud-
africani), pe parcursul anului 1942, insula este remisă „Franŝei
libere”. Dar, ca pretutindeni în Africa, războiul a adus „o
recrudescenŝă a naŝionalismului”440
, uşor perceptibil la malgaşi,
„mult mai deschişi la influenŝele asiatice”441
.
În 1945, Madagascarul a primit dreptul de reprezentare în
Constituanta franceză cu patru deputaŝi: doi francezi şi doi
autohtoni. Primii malgaşi admişi în parlamentul francez au fost
medicii Joseph Raseta şi Joseph Ravoahangy (fost lider V.V.S.).
Aflaŝi la Paris, în februarie 1946, ei şi poetul Jacques
Rabemananjara au pus bazele primului partid politic naŝional: „Le
Mouvement Démocratique de la Rénovation Malgache”
(M.D.R.M.). Scopul partidului poate fi sesizat din titulatură: «să
asigure în toate domeniile triumful reînnoirii malgaşe»442
. Pentru
aceasta, M.D.R.M. cerea ca Madagascarul să fie recunoscut ca stat
liber, cu guvern, parlament, armată şi finanŝe proprii, ataşat 438
R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919..., p. 129, J. Ganiage, H. Deschamps,
O. Guitard, op.cit., p. 501. 439
R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919..., p. 129. 440
V.A. Montassier, op.cit., p. 170. 441
C. Coulon, D.C. Martin (dir.), Les Afriques politiques, Paris, Edit. La
Découverte, 1991, p. 48. 442
V.A. Montassier, op.cit., p. 171.
Viorel Cruceanu
376
Uniunii franceze443
. În cursul anului 1946 au mai apărut şi alte trei
formaŝiuni politice, dar singurul „în măsură să se opună
M.D.R.M.”444
era „Le Parti des Déshérités Malgaches”
(PADESMA). Aderenŝii săi erau recrutaŝi din castele populare
hova şi din „rândul celorlalte şaptesprezece etnii”445, opunându-se
elementelor aristocratice hova ce dominau M.D.R.M. Constituŝia
din 1946 oferea malgaşilor un loc suplimentar pentru reprezentarea
în Adunarea Naŝională Franceză. La alegerile din 10 noiembrie,
Raseta şi Ravoahangy au fost realeşi; lor li s-a alăturat, cel de-al
treilea autohton ales, J. Rabemananjara.
Pe baza Constituŝiei din 1946, s-a hotărât constituirea unei
Adunări Reprezentative a ŝării, alcătuită din 15 europeni şi 21
malgaşi. Alegerea Adunării se făcea indirect, pe baza rezultatelor
obŝinute în scrutinul pentru cele cinci adunări regionale. În lunile
ianuarie şi februarie 1947 s-au organizat alegerile provinciale. Ele
s-au redus la un „duel” M.D.R.M.- PADESMA, încheiat cu
următoarele rezultate :
în provincia Tamatave: toate cele 18 locuri au revenit
M.D.R.M.;
în provincia Tananarive: situaŝie identică – 18 locuri M.D.R.M.;
în provincia Tuléar: 13 mandate M.D.R.M. şi 7 PADESMA;
în provincia Majunga: majoritate PADESMA cu 13 locuri, faŝă
de 7 mandate M.D.R.M.;
în provincia Fianarantsoa: rezultatul cel mai strâns, cu 10 locuri
M.D.R.M. şi 8 pentru PADESMA446
.
Se constată victoria clară a M.D.R.M. ce a obŝinut majoritatea
în patru adunări provinciale, fiind devansat într-un singur caz. Mai
mult, în provinciile Tamatave şi Tananarive şi-a spulberat, pur şi
simplu, adversarul. În total, rezultatele pentru Adunările provinciale 443
Ibidem. 444
Ibidem. 445
Histoire générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition
abrégée, Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO, 1998, p. 155. 446
V.A. Montassier, op.cit., p. 172.
Istoria decolonizării Africii
377
indicau 66 de locuri pentru M.D.R.M., comparativ cu doar 28 pentru
PADESMA. Regulile constituŝionale cereau ca acest raport să se
reflecte în repartizarea celor 21 de mandate ale Adunării
Reprezentative centrale. Or, aici au intervenit autorităŝile
administrative, ce nu agreau M.D.R.M. şi care au viciat distribuirea
mandatelor naŝionale: 9 mandate au revenit victoriosului M.D.R.M.
şi 12 mandate învinsului PADESMA447
. Frustrat de nedreptatea
făcută, M.D.R.M. declanşează o mare răscoală antifranceză, la 29/30
martie 1947, motiv pentru care, considerăm că Madagascarul
reprezintă un caz particular în istoria decolonizării fostelor posesiuni
franceze din Africa. Secretarul general al M.D.R.M. a declarat la 12
aprilie 1947, că insurecŝia a fost pregătită din ziua de 27 martie de
conducerea M.D.R.M. (mai puŝin Raseta, aflat atunci la Paris, dar
pus la curent). Conform planului, Ravoahangy urma să devină
guvernator general, Rabemananjara viceguvernator, iar Raseta,
ministru de externe. Ei vizau dezarmarea trupelor franceze, preluarea
controlului asupra insulei, masacrarea europenilor şi a malgaşilor
francofili448
. Declaraŝia vine în contradicŝie cu manifestul celor trei
deputaŝi, adresat militanŝilor partidului înainte de insurecŝie, în care
se spunea: «Am cerut imperativ tuturor secŝiilor, fiecărui membru al
M.D.R.M. să-şi păstreze calmul şi sângele rece în faŝa manevrelor şi
provocărilor de orice natură, destinate să provoace tulburări în
rândul populaŝiei malgaşe şi să saboteze politica paşnică a partidului
nostru»449
. Revolta a început la 29/30 martie 1947, orele 10 noaptea,
cu atacul asupra garnizoanei militare de la Moramanga. De fapt,
obiectivele răsculaŝilor erau: cazărmile, posturile de jandarmi, sediile
administraŝiei coloniale şi plantaŝiile aflate în proprietatea albilor.
Până în iulie 1947, insurecŝia a câştigat constant în intensitate,
cuprinzând cvasitotalitatea feŝei orientale a insulei (1/6 din suprafaŝa
Madagascarului). Excesele nu au lipsit, nici de o parte, nici de alta. 447
Ibidem. 448
Ibidem, p. 173. 449
P. Krop, 1948: horreur à Madagascar, în L’Événement du Jeudi, no. 341,
du 16 au 22 mai 1991, p. 51.
Viorel Cruceanu
378
Istoricul congolez E. M‟Bokolo evidenŝiază că „atrocităŝile rebelilor
şi ale represiunii au fost egale, contribuind la sporirea prăpastiei
dintre europeni şi malgaşi”450
. Autoarea franceză V.A. Montassier
scoate în relief spiritul de răzbunare al mişcării, dat fiind faptul că
100 de francezi au fost masacraŝi şi mai multe mii de adepŝi ai
PADESMA, ucişi451
. La fel de oarbă a fost şi represiunea declanşată
de francezi. S-a apelat chiar la „Legiunea străină” pentru
„restabilirea unei situaŝii din zi în zi mai explozive”452
. Despre
maniera expeditivă în care procedau forŝele franceze, grăitoare este
întâmplarea trăită de deputatul Gaston Defferre: «În cursul unui
turneu în brusă cu jandarmul Grenier, acesta a făcut optsprezece
prizonieri. El i-a dus administratorului Pont care se afla în acel
moment la câteva sute de metri de locul unde a fost făcută captura.
Domnul Pont a decis executarea prizonierilor, fapt ce s-a produs pe
loc, după care, corpurile rebelilor au fost stropite cu benzină şi
arse»453
. Încercuiŝi, hărŝuiŝi, înfometaŝi, împinşi spre pădurile
insalubre, insurgenŝii pierd teren. Şefii lor, „inspectorul general”
Radaoroson şi „mareşalul” Rasanfidrabe sunt ucişi. Pacificarea s-a
încheiat în decembrie 1948. Cel care a răspuns de ducerea la bun
sfârşit a curăŝirii insulei de rebeli, generalul Garbay, anunŝa 89.000
de victime dintre malgaşi şi 1.000 printre soldaŝii francezi454
.
Ulterior, francezii au încercat să minimalizeze efectele represiunii,
menŝionând în 1950 cifra de 11.342 victime455
. Francezul Jacques
Tronchon care a consacrat teza sa de doctorat acestui eveniment,
opinează, în privinŝa victimelor, că «cifra corectă nu va fi, fără
îndoială, niciodată cunoscută. Cea de 89.000 de morŝi, recunoscută
de statul major francez – cifră fondată pe diferenŝa negativă rezultată
între numărul de locuitori din patrulaterul insurecŝiei, înainte şi după 450
E. M‟Bokolo, L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au XIXe et au XX
e
siècle, Paris, ABC, 1977, p. 115. 451
V.A. Montassier, op.cit., p. 173. 452
P. Krop, op.cit., p. 50. 453
Ibidem. 454
I. Voledi, op.cit., p. 70; P.F. Gonidec, L’ Etat..., p. 75. 455
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 267; P. Bertaux, op.cit., p. 319.
Istoria decolonizării Africii
379
ostilităŝi – este fără nici un dubiu, destul de apropiată de realitate»456
.
Revolta a oferit autorităŝilor un pretext ideal de a lovi decisiv
în M.D.R.M. Acuzaŝi de pregătirea şi declanşarea rebeliunii, cei trei
deputaŝi malgaşi au fost arestaŝi, alături de alŝi 29 compatrioŝi. Lor li
s-a intentat şi un proces (22 iulie-4 octombrie 1948), cunoscut sub
numele de „Afacerea Madagascar”457
. Date fiind condiŝiile
excepŝionale în care s-a desfăşurat, procesul „apărea multora mai
degrabă ca o parodie juridică, pentru a decapita Madagascarul de
elita sa politică”458
, sau chiar ca «o afacere Dreyfuss, împotriva unui
întreg popor»459
. Sentinŝele pronunŝate, confirmă aceste aprecieri: 6
condamnări la moarte (printre care J. Raseta şi J. Ravoahangy), 3
condamnări la muncă silnică pe viaŝă (aici se afla inclus J.
Rabemananjara) şi 8 pedepse de privare de libertate între 5 şi 20 de
ani; 15 inculpaŝi au fost achitaŝi. Pornind de la dubiile ridicate de
proces, rezidentul francez la Tananarive, Pierre de Chévigné, numit
în vara lui 1948, a întreprins o anchetă personală asupra
evenimentelor, ale cărei concluzii în privinŝa vinovăŝiei declanşării
răscoalei erau împărtăşite şi de ministrul apărării, Paul Ramadier:
«Este vorba de câŝiva feudali acri şi ambiŝioşi care au exploatat, în
numele unui pretins naŝionalism, credulitatea unei populaŝii lipsite
de orice noŝiune politică»460
. Când afirmă „feudali”, oficialul francez
nu se referă la liderii M.D.R.M. ce reprezentau o elită cultă burgheză
cu rădăcini nobiliare, ci la casta aristocratică hova, nostalgică după
un trecut privilegiat şi glorios. Pe lângă condamnarea liderilor
M.D.R.M., cărora, la 15 iulie 1949, preşedintele socialist Vincent
Auriol le-a comutat pedeapsa cu moartea în detenŝie pe viaŝă, s-a mai
luat o măsură drastică: dizolvarea partidelor politice şi interzicerea
oricărei forme de manifestare publică. Guvernul socialist Guy Mollet 456
Cf. P. Krop, op.cit., p. 51. 457
I. Voledi, op.cit., p. 72. 458
J. Tronchon, Ravoahangy, conscience du patriotisme malgache, în Les
Africains, tome I, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 238-239. 459
J. Rous, op.cit., p. 287. 460
P. Krop, op.cit., p. 51.
Viorel Cruceanu
380
a introdus la 27 martie 1957 o lege de amnistie: deputaŝilor
condamnaŝi la închisoare pe viaŝă li s-a anulat pedeapsa, dar li s-a
interzis întoarcerea în Madagascar. Ei au primit domiciliu
obligatoriu, pe seama unui certificat de găzduire, la Calvi, în
Corsica. Următorul pas l-a reprezentat „legea-cadru” care a permis
revenirea la regimul libertăŝilor politice. Apar acum nu mai puŝin de
18 partide, dintre care s-au detaşat un partid de stânga şi unul de
dreapta. Curentul de stânga era reprezentat de „Antokon’ny
Kongresin’ny Fahaleovantenan’i Madagasikara” (A.K.F.M.),
condus de tânărul pastor protestant, Richard Andriamanjato, născut
în 1930. Alcătuit din elemente radicale şi socialiste (inclusiv
comuniste), A.K.F.M. cerea acordarea imediată a independenŝei şi
amnistierea necondiŝionată a tuturor celor implicaŝi în evenimentele
din 1947-1948. La dreapta se afla „Le Parti Social-Démocrat”
(P.S.D.), un partid ce-şi infirma numele promovând „o politică ultra-
conservatoare”461
, imprimată de liderul său, Philibert Tsiranana462
.
Din acest motiv, P.S.D. era „privit cu bunăvoinŝă de autorităŝile
franceze”463
. Partidul lui Tsiranana opta şi el pentru independenŝă
dar „gradat şi menŝinându-se legăturile cu Franŝa”464
. Astfel, în
septembrie 1957, Tsiranana cerea pentru ŝara sa «un statut de
dominion în cadrul federal al unei comunităŝi franco-africane»465
(Tsiranana este cel care a propus termenul de „Comunitate” reformei
coloniale a generalului de Gaulle din 1958). În acelaşi an, la 1 decembrie
1957, el reclama «atribuirea unui statut, pentru Madagascar, inspirat din
cel al teritoriilor Togo şi Camerun»466
. Alături de cele două partide, s-a
mai remarcat şi o a treia forŝă politică, favorabilă unei independenŝe 461
E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 271. 462
Un tsimihety, născut la 18 octombrie 1912. Se dedică învăŝământului
(învăŝător la Tananarive, din 1930). Studii de pedagogie (1946-1950) la
Montpellier. Revenit în patrie, aderă la PADESMA. La 2 ianuarie 1956 este ales
deputat în Adunarea franceză. 463
Vezi Profil, în Lumea, nr. 21, 20 mai 1965, p. 31. 464
Ibidem. 465
M. Cornevin, op.cit., p. 221. 466
Ibidem.
Istoria decolonizării Africii
381
rapide, numită „Le Mouvement Nationale pour l’Indépendance du
Madagascar” (MONIMA), condusă de Monja Jaona.
La 31 martie 1957 s-au organizat alegeri şi în Madagascar; însă,
lupta nu s-a dat pentru o Adunare unică, naŝională, ci pentru şase adunări
provinciale. Datorită implantării în teritoriu, a sporirii constante a
audienŝei prin vehicularea unor sloganuri tradiŝionaliste şi a sprijinului
administraŝiei, P.S.D. s-a impus ca principala forŝă politică. Prin urmare,
în aprilie „57, Ph. Tsiranana a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de
Guvernământ, iar în iulie 1958, preşedinte. În perspectiva
Referendumului de la 28 septembrie 1958, în Madagascar s-a produs un
eveniment nemaiîntâlnit în coloniile franceze: un „Congres al
Independenţei”, cu participarea întregului evantai politic, fapt ce
dovedea că „independenŝa devine cauza tuturor”467
. La 22 august 1958,
generalul de Gaulle şi-a început celebrul său turneu african cu
Madagascarul468, unde a constatat o atmosferă favorabilă lui „da”;
numai A.K.F.M. a solicitat electoratului să voteze prin „nu”. Rezultatul
final indica un procent de 77% din voturi pentru „da” (doar în cele două
principale oraşe, Tananarive şi Tamatave s-a votat „nu”). Într-o
succesiune firească, la 14 octombrie 1958 s-a întrunit „Congresul
Adunărilor provinciale” care a proclamat Republica Malgaşă, ca stat
autonom în cadrul Comunităŝii iar Tsiranana a fost confirmat prim-
ministru. Guvernul francez a recunoscut noul statut şi a declarat caducă
legea de anexiune din 6 august 1896. Spre sfârşitul anului s-au organizat
alegeri pentru Parlamentul central: P.S.D. a obŝinut 75 de locuri, din cele
107; principalul său adversar, A.K.F.M. a câştigat doar 3 mandate469
.
Tsiranana a format un nou guvern în care a cooptat şi pe Ravoahangy şi
Rabemananjara (între timp Raseta murise), aflaŝi cu domiciliul
supravegheat în Franŝa (în noile condiŝii, ei au fost eliberaŝi şi au putut
să-şi preia posturile). La 29 aprilie 1959 a fost aprobată noua Constituŝie
a ŝării iar Tsiranana, un om „ambiŝios şi energic”470, a devenit cel dintâi 467
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 504. 468
Vezi amănunte în Foccart parle..., vol. 1, p. 160. 469 G. de Lusignan, op.cit., p. 249. 470
I. Voledi, op.cit., p. 75.
Viorel Cruceanu
382
preşedinte al Republicii autonome. Preşedintele avea puteri foarte largi:
numea guvernul, putea suspenda parlamentul, declara starea de urgenŝă
etc.
După exemplul Federaŝiei Mali, Tsiranana a cerut, la rândul
său, acordarea independenŝei. După negocieri prealabile, la 2 aprilie
1960, Tsiranana şi premierul Michel Debré au semnat un acord care
stabilea data independenŝei la 26 iunie 1960, acord ce prevedea şi
prezervarea unor relaŝii privilegiate cu Franŝa (inclusiv facilităŝi
militare). Deşi Madagascarul a avut o pleiadă de luptători devotaŝi
cauzei naŝionale, Tsiranana este adesea menŝionat ca „părintele
independenŝei”471
; dar, istoria nu uită că personalităŝi precum
Ralaimongo, Raseta şi Ravoahangy „domină, totuşi, prima jumătate
a secolului al XX-lea malgaş”472
.
*
* *
Madagascarul celor cinci decenii de independenŝă este
caracterizat de instabilitate politică:
- Philibert Tsiranana – 26 iunie 1960-8 octombrie 1972 (decedat la
16 aprilie 1978);
- Gen. Gabriel Ramanantsoa – 11 octombrie 1972-5 februarie 1975;
- Col. Richard Ratsimandrava – 5-11 februarie 1975;
- Interimar: gen. Gilles Andriamahazo – 12 februarie-15 iunie 1975;
- Amiral Didier Ratsiraka – 15 iunie 1975-26 martie 1993;
- Albert Zafy – 26 martie 1993-5 septembrie 1996;
- Interimar: Norbert Ratsirahonana – 5 septembrie 1996-9 februarie
1997;
- Didier Ratsiraka – 9 februarie 1997-6 mai 2002;
- Marc Ravalomanana – 6 mai/5 iulie 2002 (reales în 2006)-17
martie 2009;
- Andry Rajoelina – 18 martie 2009. 471
P. Bertaux, op.cit., p. 320. 472
J. Tronchon, op.cit., p.241.
Istoria decolonizării Africii
383
CAZURILE GENERALE: COMORE
Arhipelagul Comore este situat în nordul Canalului
Mozambic, între Madagascar şi coasta orientală africană. În
componenŝa sa intră patru insule: Grande Comore, pe care se află
capitala (Moroni), Mayotte, Anjouan şi Mohéli. Arhipelagul
impresionează prin „frumuseŝea lui tulburătoare”473
; astfel, ziarul
Le Figaro scria: «Legenda spune că Dumnezeu a creat arhipelagul
Comore înaintea paradisului. Iar acesta din urmă a fost copiat după
Comore»474
. Insularii au rezultat dintr-un amestec de populaŝii de
origine africană, malgaşă şi indoneziană. Ei au fost islamizaŝi de
arabi (din secolul al XV-lea), care au dat şi denumirea
arhipelagului: „Djezair el Quomr” („Insula comorilor”).
Până la sosirea francezilor (precedaŝi de portughezi în 1527),
comorienii şi-au consumat zilele în tipare tradiŝionale, cu modele
de autoritate asemănătoare oraşelor-state din Grecia antică475
.
Dominaŝia colonială devine o realitate efectivă din 1843, an în care
sultanul din Mayotte acceptă protectoratul francez. Exemplul său a
fost urmat în 1886 de suveranii din Anjouan şi Mohéli, iar în 1892
de sultanul din Grande Comore. În 1914, arhipelagul şi-a pierdut
statutul propriu fiind alipit şi considerat o simplă provincie a
Madagascarului. Puŝine sunt evenimentele demne de semnalat până în
1946; doar revolta din Grande Comore din 1915, repede înăbuşită şi,
lansarea, în anii interbelici, a culturii plantelor de parfum Ylang-
Ylang, exportate la mii de kilometri distanŝă.
În noiembrie 1945, arhipelagul a primit dreptul să desemneze
un deputat în Constituanta franceză. Alesul a fost Said Mohammed
Cheikh, un nobil din Grande Comore, care a dominat cu autoritate 473
Lumea, nr. 7, 12 febr. 1976, p. 12. 474
Cf. idem, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 24. 475
Cf. J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 507.
Viorel Cruceanu
384
viaŝa politică internă timp de 25 de ani. Primul său succes l-a
reprezentat obŝinerea separării Comorelor de Madagascar şi
transformarea lor în „teritoriu de peste mări” (T.O.M.). De
asemenea, deputatul comorian a militat constant pentru dobândirea
unui regim de autonomie graduală pentru arhipelag.
„Legea-cadru” din 1956 a instituit o Adunare Teritorială, în
interiorul căreia se confruntau două curente politice: „albii” sau
„vechile turbane”, ce reprezentau forŝele tradiŝionaliste şi „verzii”
sau „moderniştii”, ce militau pentru reforme476
. A urmat
Referendumul din 28 septembrie 1958, soldat cu 63.000 voturi
favorabile lui „da” şi 1.700 de sufragii ce exprimau „nu”477
. Cu
prilejul Referendumului s-a produs o primă fisură: în timp ce
Grande Comore, Anjouan şi Mohéli şi-au reconfirmat dorinŝa de a
rămâne T.O.M., insula Mayotte a optat să devină „departament de
peste mări” (D.O.M.), fapt ce trăda un ataşament mai profund faŝă
de Franŝa. În decembrie 1961, „când din vastul imperiu colonial
francez se desprinsese cea mai mare parte, o lege votată de
metropolă acorda arhipelagului o anume autonomie internă”478
.
Prin urmare, Mohammed Cheikh devine preşedinte al Consiliului
de Guvernământ. La 22 decembrie 1967, statutul de autonomie
este extins prin lărgirea competenŝelor organelor locale, mai puŝin
în domeniul finanŝelor, afacerilor externe şi al apărării. În martie
1970, Said Mohammed Cheikh a încetat din viaŝă. A urmat la
conducerea guvernului prinŝul Said Ibrahim, continuator al
programului predecesorului său de emancipare graduală a insulelor
Comore. Dar, vremurile se schimbaseră. Curentul „verzilor”
devine tot mai activ, militând deschis pentru proclamarea
independenŝei. Divergenŝele pe această temă au dus la punerea în
minoritate a lui Said Ibrahim, care demisionează. El a fost înlocuit
de un „novator”, Said Mohammed Jaffar, care, în decembrie 1972,
organizează noi alegeri, rezultând o Cameră favorabilă 476
H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 649. 477
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 510. 478
Lumea, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 24.
Istoria decolonizării Africii
385
independenŝei. Prin urmare, la 14 decembrie 1972, animatorul
curentului independenŝei, Ahmed Abdallah479
, considerat „unul
dintre oamenii cei mai bogaŝi din sudul Ocenului Indian”480
, este
desemnat prim-ministru. Abdallah a înaintat Camerei Deputaŝilor o
moŝiune în care se cerea ca noul guvern să iniŝieze negocieri cu
metropola în vederea «accesului arhipelagului Comore la statutul
de independenŝă în cooperare cu Franŝa»481
. Moŝiunea a întrunit 34
de voturi pentru şi doar 5 împotrivă (reprezentanŝii insulei
Mayotte). În acest context, în mai-iunie 1973, au avut loc tratative
la Paris, încheiate cu o declaraŝie comună ce accepta principiul
independenŝei, pe baza unui referendum preliminar, menit să
sondeze atitudinea fiecărei insule.
Referendumul s-a desfăşurat la 22 decembrie 1974. S-au
înscris la vot 175.574 comorieni; au fost exprimate 163.068 voturi
(deci o participare la urne de 92%). Rezultatele consultării indicau:
154.184 sufragii favorabile independenŝei (adică 95,56%) şi numai
8.854 voturi împotrivă (un coeficient de 4,14%)482
. Mayotte a făcut
notă disonantă. Participarea la vot a fost de numai 48,97%,
înregistrându-se un procent de 63,82% pentru păstrarea statutului
de D.O.M.483
. Comportamentul neloial al Franŝei a creat o stare de
tensiune în relaŝiile dintre cele două ŝări. Datorită lipsei de
comprehensiune, Comore (mai puŝin Mayotte) şi-a proclamat
unilateral independenŝa la 6 iulie 1975, sub preşedinŝia lui Ahmed
Abdallah. Realităŝile comoriene erau departe de a fi „paradisiace”.
Pe insule se aflau doar 12 medici la o populaŝie de 260.000
locuitori, iar spitalele aveau un echipament sumar. Şcolile sufereau
de lipsa de cadre şi numai 23% din copii le frecventau. Într-o ŝară 479
Născut la 12 iunie 1919, într-o mare familie aristocratică din Anjouan. Intră
în politică în 1945. În perioada 1953-1958 este deputat în Adunarea Uniunii
Franceze. Din 1959 devine senator al Republicii Franceze (până în decembrie
1972). 480
Cf. Afrique-Asie, no. 229, 22 déc. 1980, p. 34. 481
Lumea, nr. 3/ 1975, p. 24. 482
Ibidem. 483
Idem, nr. 7/ 1976, p. 12.
Viorel Cruceanu
386
în care turismul era ramura de bază, reŝeaua de comunicaŝii se
reducea la 80 kilometri de drumuri gudronate484
.
*
* *
După independenŝă, insulele Comore au devenit un
„paradis” al mercenarilor485 care, până în 1996, au ridicat şi coborât
preşedinŝii:
- Ahmed Abdallah – 6 iulie-3 august 1975;
- Interimar: Said Mohammed Jaffar – 3 august 1975-2 ianuarie
1976;
- Ali Soilih – 2 ianuarie 1976-13 mai 1978;
- Directorat politico- militar – Said Attoumani – (13mai-
22 iulie) şi Ahmed Abdallah (22 iulie-22 octombrie
1978);
- Ahmed Abdallah – 22 octombrie 1978-27 noiembrie
1989;
- Said Mohammed Djohar – 27 noiembrie 1989-25 martie
1996;
- Mohammed Taki – 29 martie 1996-6 noiembrie 1998;
- Interimar : Tadjidine ben Said Massoundé – 7 noiembrie
1998- 30 aprilie 1999;
- Col. Azali Assoumani –30 aprilie 1999-20 ianuarie
2002;
- Interimar: Hamada Madi – 21 ianuarie-26 mai 2002;
- Azali Assoumani – 26 mai 2002-26 mai 2006;
- Ahmed Abdallah Sambi – 26 mai 2006.
484
Idem, nr. 3/ 1975, p. 25. 485
F. Kpatindé, Fin de partie pour Ahmed Abdallah, în Dossiers secrets...,
tome 3, p. 137-149.
Istoria decolonizării Africii
387
DJIBOUTI
Djibouti a reprezentat ultima colonie franceză din Africa,
având o poziŝie strategică excelentă (situată în extremitatea estică a
continentului, în dreptul strâmtorii Bab-el-Mandeb, unde se
întâlnesc apele Oceanului Indian şi cele ale Mării Roşii), dar cu un
peisaj aproape selenar: patru cincimi din suprafaŝă acoperite de
deşert, o zecime de păşuni şi doar 1% de păduri486
. Teritoriul,
„lipsit de resurse agricole şi miniere, populat exclusiv de păstori
semi-nomazi”487
, era unul dintre cele mai sărace din Africa. La
aceste condiŝii precare se adăuga şi o adevărată povară etnică,
populaŝia fiind împărŝită în două etnii: issa, de origine somaleză şi
afar, de origine etiopiană, între care convieŝuirea se dovedea
extrem de dificilă.
În Evul Mediu, teritoriul a fost controlat de puternicul
Sultanat arab al Masqatului şi Zanzibarului. În timpul construirii
Canalului Suez, francezii s-au instalat în zona sudică a strâmtorii:
iniŝial la Obock (1862) şi apoi în Tadjura (1884), sultanii afar de
aici acceptând protectoratul noilor veniŝi. În 1885, acest protectorat
a fost extins şi asupra triburilor issa. În 1896, cele două
protectorate sunt reunite în colonia Somalia franceză sau, cum i s-a
mai spus, „Coasta franceză a Somalilor”. Guvernul de la Paris a
dovedit mult tact, stabilind relaŝii cordiale cu împăratul Etiopiei,
Menelik al II-lea. Într-o scrisoare din martie 1895, adresată
preşedintelui Félix Faure, puternicul negus accepta vecinătatea
francezilor în schimbul recunoaşterii portului Djibouti ca „un
debuşeu oficial al comerŝului etiopian”488
. Venind în întâmpinarea
cererii, francezii au început, în 1896, lucrările de construcŝie a căii
ferate Djibouti-Addis Abeba. Consecinŝa imediată a acestui fapt a 486
Lumea, nr. 26, 23 iun. 1977, p. 10. 487
Idem, nr. 41, 3 oct. 1968, p. 32. 488
D.D.F., I, vol 12, documentul nr. 99, p. 129.
Viorel Cruceanu
388
reprezentat-o semnarea de către Menelik al II-lea şi ministrul
plenipotenŝiar francez Lagarde, la 20 martie 1897, a acordului de
delimitare a frontierei Somaliei franceze489
. Calea ferată, lungă de
784 kilometri, finalizată în 1917, a permis apariŝia unicului centru
urban din Somalia franceză; totodată, activităŝile lucrative
antrenate de existenŝa căii ferate şi a portului Djibouti au
determinat sedentarizarea unei jumătăŝi din populaŝie.
În 1946, colonia a devenit T.O.M. în cadrul Uniunii
Franceze. A urmat apoi Referendumul din 28 septembrie 1958.
Djiboutianul Mahmoud Harbi a fost unul dintre puŝinii lideri
africani care, alături de Sékou Touré (Guineea), Djibo Bakary
(Niger), J. Ravoahangy (Madagascar), J. Ki-Zerbo (Volta
Superioară), a cerut populaŝiei să voteze „nu”. Dar şi aici a învins
„da” cu 75% din voturi490
. În timp ce teritoriile din AOF şi AEF îşi
dobândiseră independenŝa încă din 1960, pe coasta somaleză,
prezenŝa franceză părea promisă veşniciei. Totuşi, în 1966, se ivesc
semnele contestării. Cu ocazia unei vizite a generalului de Gaulle
au loc violente manifestaŝii antifranceze. Am văzut, în rândurile
consacrate independenŝei Guineei, cât de sensibil era generalul faŝă
de exteriorizarea unor asemenea sentimente. Prin urmare, el a decis
un referendum, în care să se opteze pentru independenŝă sau pentru
prezervarea legăturilor cu Franŝa, în cadrul unui regim de
autonomie internă. Consultarea s-a desfăşurat în martie 1967 şi „în
urma unor aranjamente oculte”491
s-au înregistrat 22.555 voturi
favorabile T.O.M. şi 14.666 pentru independenŝă. Majoritatea celor
care au optat pentru menŝinerea legăturilor cu Franŝa proveneau din
etnia afar şi pe bună dreptate se afirma că „din nou, nimic nu
merge între populaŝiile issa şi afar din Costa franceză a
Somalilor”492
. Dar, votul consemna acordarea unui regim autonom
ce-şi găsea reflectarea şi în schimbarea denumirii posesiunii în 489
Idem, vol. 13, documentul nr. 158, p. 277-278. 490
Le dossier Afrique, p. 266. 491
Lumea, nr. 27, 30 iun. 1977, p. 30. 492
Jeune Afrique, no. 1364, 25 févr. 1987, p. 6.
Istoria decolonizării Africii
389
„Teritoriul francez al populaŝiilor Afar şi Issa” (T.F.A.I.). De
asemenea, conform noului statut, un localnic de origine afar, Ali
Aref, a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Guvernământ.
Din 1972, opoziŝia issa a început să se reorganizeze; în 1974
ea a constituit „La Ligue Populaire Africaine pour
l’Indépendance” (L.P.A.I.), condusă de Hassan Gouled Aptidon493
.
Cererile de independenŝă au fost încurajate şi de două rezoluŝii ale
Adunării Generale a O.N.U., din 1975 şi 1976, ce recomandau
lichidarea bazei militare franceze din Djibouti şi emanciparea
teritoriului. În aceste condiŝii, Franŝa a organizat un nou
referendum la 8 mai 1977. Semnificativ este faptul că, spre
deosebire de precedenta consultare din 1967, ideea independenŝei
era împărtăşită acum de liderii ambelor etnii. Din totalul de
105.000 alegători s-au prezentat la urne 81.847 persoane. Dintre
acestea, 80.864 au votat pentru independenŝă (un coeficient de
98% din sufragiile exprimate)494
. Tot la 8 mai 1977 au fost aleşi şi
cei 65 de deputaŝi ai Camerei. Partidele afar nu au fost de acord cu
desfăşurarea simultană a referendumului şi a alegerilor legislative.
De aceea, ele au cerut propriilor adepŝi să participe la referendum,
dar să nu voteze şi listele pentru Camera Deputaŝilor. A fost o
eroare, pentru că, în aceste condiŝii, L.P.A.I. a ocupat toate
locurile. În consecinŝă, la 16 mai, liderul Ligii, Hassan Gouled, a
devenit preşedinte al Consiliului de Guvernământ. La 27 iunie
1977, T.F.A.I. şi-a proclamat independenŝa sub numele de
Republica Djibouti, având ca preşedinte pe Hassan Gouled
Aptidon.
*
* *
493
Născut în 1916. Senator gaullist între 1952-1958. Din 1959 a reprezentat
teritoriul în Adunarea Naŝională Franceză. S-a pronunŝat pentru independenŝă
încă din 1967 (vezi şi Profil, în Lumea, nr. 27, 30 iun. 1977, p. 30.). 494
Vezi Lumea, nr. 20, 12 mai 1977, p. 10 ; idem, nr. 26, 23 iun. 1977, p. 10.
Viorel Cruceanu
390
Preşedintele Gouled a instaurat un regim de „etnocraŝie” şi a
rămas la putere timp de 22 de ani. I-a urmat nepotul său, Ismail
Omar Guelleh – de la 8 mai 1999 (reales în 2005).
ÎNCHEIERE
ecolonizarea continentului negru, având ca repere
sfârşitul celui de-al doilea război mondial (1945)
şi accesul majorităŝii africane la putere în R.S.A.
(aprilie-mai 1994), reprezintă un proces de
referinŝă în istoria celei de-a doua jumătăŝi a secolului al XX-lea.
Pe rând, englezii, francezii, belgienii, italienii, spaniolii şi, în cele
din urmă portughezii, au fost nevoiŝi să accepte că şi africanii au
un rost în această lume.
Emanciparea politică a fost un act fondator. Se inaugura un
vast şantier menit să prefigureze o Africă liberă, modernă şi
prosperă. Însă, de la primele încercări sfidările s-au acumulat. Prin
urmare, deteriorarea constantă a economiilor africane
subdezvoltate, raporturile de schimb inechitabile, imixtiunea
politico-militară a fostelor puteri metropolitane (în special Franŝa)
şi a celor două „super-puteri” (S.U.A. şi U.R.S.S.), malnutriŝia,
bolile epidemice, catastrofele naturale (seceta), repetatele lovituri
de stat militare şi războaiele civile au condus la constatarea că
„între cele două tropice, un întreg continent moare”.
Contabilizarea crizelor a determinat afirmarea curentului
„afropesimist”, care a pus sub semnul întrebării oportunitatea
decolonizării şi capacitatea africanilor de a se conduce. Şi totuşi, o
perioadă de numai cinci decenii este irelevantă în privinŝa unei
critici din perspectiva duratei istorice. De aceea, ne alăturăm
curentului „afrooptimist”, ce are încredere în destinul
continentului negru, pornind de la premisa că Africa trebuie
„înŝeleasă”, pentru că, în momentul de faŝă, ea se află în plin
proces structural. Viziunile apocaliptice nu s-au adeverit şi
construcţia societăţilor pluraliste funcţionale este însoŝită, după
anul 2000, de accentuarea preocupării pentru buna guvernare,
D
Viorel Cruceanu
392
factori decisivi în afirmarea noii identităŝi africane, menită să
asigure tranziŝia de la moştenirea generaŝiei independenŝei la
aspiraŝiile generaŝiilor mileniului al treilea!
BIBLIOGRAFIE
I. Colecţii de documente
ALBIN, P., Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris,
F. Alcan, 1932.
Documents Diplomatiques Français (1871-1914), Ire
série
(1871-1900), Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome VI,
VII, XII, XIII, şi XV.
Documents Diplomatiques Français (1932-1939), IIe série
(1936-1939), Paris, Imprimerie Nationale, 1966, tome VII şi
XII.
Documents d’histoire contemporaine (1851-1967), Paris, A.
Colin, 1967.
Gândirea politică africană. Antologie (selecŝia textelor şi
traducere Gheorghe Dragoş), Bucureşti, Editura Politică,
1982.
Recueil de textes d’histoire pour l’enseignement secondaire,
tome V, L’Epoque contemporaine (1871-1945), Paris, H.
Dessain,1960.
Relaţii internaţionale în acte şi documente, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, vol. 1 (1917-1939), 1974, vol. 2
(1939-1945), 1976; vol. 3 (1945-1982), 1983.
II. Memorialistică
CHURCHILL, W., Al doilea război mondial, vol. 1-2, Bucureşti,
Editura Saeculum I.O., 1997.
DE GAULLE, CH., Memorii de război, Bucureşti, Editura
Viorel Cruceanu
394
Politică, 1969.
DJUVARA, N., Amintiri din pribegie (1948-1990), Bucureşti,
Editura Albatros, 2002.
Foccart parle. Entretiens avec Philippe Gaillard, Paris, Fayard/
Jeune Afrique, vol. 1 (1995) şi vol. 2 (1997).
KAPUŚCIŃSKI, R., Ébène. Aventures africaines, Paris, Plon,
2000.
KAPUŚCIŃSKI, R., La guerre du foot et autres guerres et
aventures, Paris, Plon, 2003.
NKRUMAH, K., Mesaj din Ghana. Autobiografie, Bucureşti,
Editura Politică, 1958.
III. Periodice
Afrique: 1980 (no. 38).
Afrique-Asie: 1980 (no. 229); 1982 (no. 273).
Asie et Afrique aujourd’hui: 1979 (no. 3); 1990 (no. 1, 5).
Caiet de vacanţă - Lumea: 1987.
Dosarele Istoriei: 2001 (nr. 11), 2003 (nr. 6), 2006 (nr. 7, nr. 9).
Historia: 2008 (nr. 74, nr. 76), 2009 (nr. 88).
L’Histoire: 1991 (no. 142); 1993 (no. 171).
Jeune Afrique: 1975 (no. 758); 1976 (no. 793); 1978 (no. 916);
1979 (no. 957, 958 şi 990/991); 1982 (no. 1141, 1145); 1983
(no. 1168, 1171); 1986 (no. 1306); 1987 (no. 1364, 1405);
1988 (no. 1409); 1993 (no. 1676, 1704); 1996 (no. 1832,
1846, 1867-1868 şi 1869); devenită Jeune Afrique
L’intelligent: 2000 (no. 2057), redevenită Jeune Afrique:
2007 (no. 2403, 2441-2442, 2447).
Jeune Afrique Economie: 1991 (no. 139).
L’Événement du Jeudi: 1991 (no. 341, 346); 1992 (no. 378); 1993
(no. 437).
L’Express: 1979 (no. 1466); 1980 (no. 1496); 1992 ( no. 2153).
Istoria decolonizării Africii
395
Le Nouvel Afrique-Asie: 1992 (no. 32); 1994 (no. 52, 53, 57 şi 58-
59); 1995 (no. 74); 1996 (no. 87); 1998 (no. 105, 108), 1999
(no. 122, 123); redevenită Afrique-Asie: 2007 (oct.), 2009
(févr.).
Le Nouvel Observateur: 1993 (no. 1519); 1994 (no. 1528).
Le Point: 1993 (no. 1064).
Lumea: - 1963 (nr. 2, 6, 8).
- 1964 (nr. 4, 5, 11, 25, 27, 29, 32, 45, 52).
- 1965 (nr. 4, 8, 11, 19, 21, 31, 33, 50).
- 1966 (nr. 7, 28, 33, 40, 41, 45).
- 1967 (nr. 18, 24, 34, 37, 38, 40, 42).
- 1968 (nr. 2, 10, 12, 13, 26, 34, 40, 41, 49).
- 1969 (nr. 4, 22, 27, 28, 37, 48).
- 1970 (nr. 6, 13, 32).
- 1971 (nr. 6, 16, 18, 38).
- 1972 (nr. 4, 5, 21, 22).
- 1973 (nr. 9, 39).
- 1974 (nr. 11, 18, 24, 26, 30, 35, 47).
- 1975 (nr. 3, 8, 11, 17, 24, 25, 30, 45, 48).
- 1976 (nr. 7, 13, 14, 26, 28, 29, 39, 40, 44, 52).
- 1977 (nr. 4, 6, 20, 25, 26, 27, 28, 30, 51, 52).
- 1978 (nr. 9, 11, 12, 15, 16, 19, 28, 44, 47).
- 1979 (nr. 7, 10, 18, 34, 36, 39, 51, 52).
- 1980 (nr. 3, 5, 9, 10, 11, 16, 17, 36).
- 1982 (nr. 7).
- 1984 (nr. 31).
- 1988 (nr. 7, 10, 11, 46).
- 1990 (nr. 30).
Magazin istoric: 1967 (nr. 4); 1973 (nr. 1); 1977 (nr. 3) şi 1982
(nr. 5); 1985 (nr. 5); 1988 (nr. 4); 2001 (nr. 7).
Military Ilustrated, 2002 (no. 171).
New African, 2006 (no. 448); 2007 (no. 459, no 460, no. 461, no.
462, no. 466, no. 467); 2009 (no. 481).
New Times: 1979 (no. 39).
Viorel Cruceanu
396
Revista de istorie: 1976 (nr. 5); 1985 (nr. 2); 1988 (nr. 6); 1989
(nr. 9).
Temps Nouveaux: 1976 (no. 34); 1988 (no. 21); 1989 (no.41); 1990
(no. 33).
The Economist, 1999 (oct.)
Time: 1992 (no. 36); 1999 (no. 27).
West Africa: 1980 (no. 3283).
IV. Lucrări generale
BAUMONT, M., L’Essor industriel et l’impérialisme colonial,
Paris, F. Alcan, 1937.
CIACHIR, N., BERCAN, GH., Diplomaţia europeană în epoca
modernă, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică,
1984.
FANON, F., Les damnés de la terre, Paris, Maspero, 1961.
FILIMON, A., FĂINĂ, E., Conferinţa colonială de la Berlin, în
Revista de istorie, tomul 38, nr. 2, februarie 1985, p. 179-
195.
GILBERT, M., GOTT, R., Conciliatorii, Bucureşti, Editura
Politică, 1966.
GUILLAUME, P., Le monde colonial, XIXe siècle-XX
e siècle,
Paris, A. Colin, 1974.
GUITARD, O., Bandoung et le réveil des peuples colonisés,
Paris, P.U.F., 1969.
La colonisation; rupture ou parenthèse? (dir. Marc H. Piault),
Paris, L‟Harmattan, 1987.
LURAGHI, R., Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura
Politică, 1971.
MATEI, H.C., NEGUŜ, S., NICOLAE, I., RADU, C., VINTILĂ-
RĂDULESCU, I., Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura
Meronia, 2002.
Istoria decolonizării Africii
397
MARTIŞ, M., De la Barata la Gandhi, Bucureşti, Editura
Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1987.
MUREŞANU, C., În templul lui Ianus: studii şi gânduri despre
trecut şi viitor, Cluj-Napoca, Editura Cartimpex, 2004.
POPA, M.N., Primul război mondial. 1914-1918, Bucureşti,
Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1979.
RENOUVIN, P., PRECLIN, E., HARDY, G., L’Epoque
contemporaine. La paix armée et la grande guerre (1871-
1919), Paris, P.U.F., 1939.
ROUS, J., Chronique de la décolonisation, Paris, Présence
Africaine, 1965.
Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 8-9, Novara, Instituto
Gegrafico De Agostini, 2001.
VASILIU, R., Decolonizarea şi Relaţiile internaţionale,
Bucureşti, Editura Politică, 1972.
VOICULESCU, E., VOICULESCU, M., Renaşterea africană,
Bucureşti, Editura Politică, 1979.
V. Lucrări generale de Istoria Africii
African Independence, The first twenty-five years (edit. G.M.
Carter and P. O‟Meara), Indianapolis, Indiana University
Press, 1985.
BABA KAKÉ, I., L’Afrique coloniale, De la Conférence de
Berlin (1885) aux indépendances, Paris, ABC, 1977.
BELASCO, J.B., HAMMOND, H.E., The New Africa. History,
Culture, People, New York, Cambridge Book Company,
1968.
BERTAUX, P., L’Afrique de la préhistoire à l’époque
contemporaine, Paris, Bordas, 1973.
Black Africa, Its Peoples and Their Cultures Today (edit. J.
Middleton), London, The Macmillan Company, 1970.
Viorel Cruceanu
398
BOAHEN, A.A., African Perspectives on Colonialism,
Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press,
1990.
BONN, G., L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966.
BRUNSCHWIG, H., L’Afrique noire au temps de L’Empire
français, Paris, Denoël, 1988.
BURKE, P., Africa, Boston, Houghton Mifflin Company, 1974.
CORNEVIN, M., Histoire de l’Afrique contemporaine de la
deuxième guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972.
CORNEVIN, R., L’Afrique Noire de 1919 à nos jours, Paris,
P.U.F., 1973.
CORNEVIN, R., Histoire de l’Afrique, tome III, Paris, Payot,
1975.
CORNEVIN, R., et M., Histoire de l’Afrique des origines à la
deuxième guerre mondiale, Paris, Payot, 1974.
COQUERY-VIDROVITCH, C., MONIOT, H., L’Afrique Noire
de 1800 à nos jours, Paris, P.U.F., 1974.
CROWDER, M., La première guerre mondiale et ses
conséquences, în Histoire générale de l’Afrique, tome VII
(L’Afrique sous domination coloniale, 1880-1935), Paris,
Présence Africaine/ UNESCO, 1987.
CRUCEANU, V., Africa în secolul al XX-lea, în Dosarele
Istoriei, nr. 6 (82), iunie 2003, p. 20-50.
CRUCEANU, V., Un an fierbinte pe „continentul fierbinte”:
Africa, în 1966, în Dosarele Istoriei, nr. 7 (119), iulie 2006,
p. 31-38.
DAVIDSON, B., Mama Neagră. Africa: anii încercărilor,
Bucureşti, Editura Politică, 1967.
DAVIDSON, B., Redescoperirea Africii vechi, Bucureşti,
Editura Ştiinŝifică, 1964.
DECRAENE, PH., Le panafricanisme, Paris, P.U.F., 1959.
DECRAENE, PH., Vieille Afrique, Jeunes Nations, Paris, P.U.F.,
1982.
DESCHAMPS, H., Les institutions politiques de l’Afrique
Istoria decolonizării Africii
399
Noire, Paris, P.U.F., 1970.
FILIMON, A., Curs de Istoria Africii, Iaşi, 1981.
FILIMON, A., Procesul de decolonizare în Africa după al doilea
război mondial, în Studii şi articole de istorie, nr. LV-LVI,
Bucureşti, 1987, p. 136-148.
FREEMAN-GRENVILLE, G.S.P., Chronology of African
History, London, Oxford University Press, 1973.
GANIAGE, J., DESCHAMPS, H., GUITARD, O., L’Afrique au
XXe siècle, Paris, Sirey, 1966.
GONIDEC, P.F., L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-
Auzias, 1970.
GONIDEC, P.F., Les systèmes politiques africains, Paris,
L.G.D.J., 1978.
Histoire générale de l’Afrique, tome VII (L’Afrique sous
domination coloniale. 1880-1935), Paris, Présence
Africaine/ UNESCO, 1987.
Histoire générale de l’Afrique, tome VIII, (L’Afrique depuis
1935), édition abrégée, Paris, Présence Africaine/ Edicef/
UNESCO, 1998.
Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos jours (dir.
H. Deschamps), tome II, Paris, P.U.F., 1971.
HUNTON, W.A., Destinele Africii, Bucureşti, Editura Politică,
1960.
Independent Black Africa, The Politics of Freedom (edit. W.J.
Hanna), Chicago, R. McNally, 1964.
JEFFERSON MURPHY, E., Istoria civilizaţiei africane, vol. 1-2,
Bucureşti, Editura Minerva, 1981.
JOOS, LOUIS C.D., Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti,
Editura Politică, 1966.
KARTUN, D., Africa! Africa! Un continent care se trezeşte,
Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956.
KI-ZERBO, J., Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain,
Paris, Hatier, 1972.
L’Afrique et la seconde guerre mondiale, Paris, UNESCO,
Viorel Cruceanu
400
1985.
L’Afrique Noire contemporaine, (dir. M. Merle), Paris, A. Colin,
1968.
L’Afrique vue par ses amis, Moscou, Edit. du Progrès, 1984.
LAVROFF, D.G., Les partis politiques en Afrique Noire, Paris,
P.U.F., 1970.
Le dossier Afrique, Paris, Marabout Université, 1962.
Les Afriques politiques (dir. C. Coulon et D.C. Martin), Paris,
Edit. La Découverte, 1991.
LUSIGNAN, Guy de, L’Afrique Noire depuis l’Indépendance,
L’évolution des Etats francophones, Paris, Fayard, 1970.
MAIR, L., New Nations, London, Weidenfeld and Nicolson, 1967.
MARTIN, M.L., La militarisation des systèmes politiques
africains, Quebec, Sherbrooke, 1976.
MAZRUI, A.A., Africa’s International Relations, London-
Ibadan-Nairobi, Heinemann, 1979.
M‟BOKOLO, E., Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes
Vivantes, 1980.
M‟BOKOLO, E., Afrique Noire. Histoire et Civilisations, tome
II, Paris, Hatier-Aupeulf, 1992.
MEREDITH, M., The State of Africa. A History of Fifty Years
of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, Free
Press, 2006.
OLIVER, R., FAGE, J.D., A Short History of Africa, Baltimore,
Penguin Books, 1963.
OPLUŠTIL, V., Évolution de l’Afrique depuis la deuxième
guerre mondiale, Praha, S.P.N., 1970.
PERHAM, M., Africa Outline, London, O.U.P., 1966.
RUIZ DE CUEVAS, T., Apuntes para la historia politica de
Africa, Tomo V, Madrid, IMNASA, 1974.
SAGAY, J.O., WILSON, D.A., Africa: A Modern History
(1800-1975), London, Evans, 1978.
SIK, ENDRE, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai
Kiado, vol. II (1972) şi vol. III-IV (1974).
Istoria decolonizării Africii
401
ŞERBAN, C., Împărţirea Africii de către colonialiştii europeni
şi lupta de eliberare naţională a popoarelor africane
(1870-1914), în Revista de istorie, tomul 29, nr. 5, mai 1976,
p. 713-732.
ŞPIRT, A.I., Africa în cel de-al doilea război mondial (în limba
rusă), Moscova, 1959.
WAUTHIER, C., L’Afrique des Africains, Paris, Seuil, 1977.
WODDIS, J., Leul se trezeşte, Bucureşti, Editura Politică, 1963.
WODDIS, J., Calea Africii, Bucureşti, Editura Politică, 1965.
VI. Lucrări speciale de Istoria Africii.
Africa Occidentală
AMIN, S., L’Afrique de l’Ouest bloquée, l’economie politique
de la colonisation: 1880-1970, Minuit, Paris, 1971.
ARHIN, K., Kwame Nkrumah : grandeur et chute d’un
visionnaire de l’unité africaine, în Jeune Afrique, no. 916, 26
Juillet 1978, p. 51-81.
AZIKIWE, B.N., Planurile politice ale Nigeriei, în Gândirea
politică africană, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 329-
332.
BOURGI, A., Fédération du Mali : Le faux coup d’Etat de
Modibo Keita, în Dossiers secrets de l’Afrique
contemporaine, tome 2, Paris, Edit. J.A. Livres, 1989, p.
119-133.
CORNEVIN, R., Histoire du Dahomey, Paris, Edit. Berger-
Levrault, 1962.
COQUERY-VIDROVITCH, C., Gezo ou les dernières grandes
heures du royaume d’Abomey, în Les Africains, tome I,
Paris, Edit. J.A., 1977, p. 141-168.
CROWDER, M., The Story of Nigeria, London, Faber and Faber,
1966.
Viorel Cruceanu
402
CRUCEANU, V., Republica Ghana pe drumul independenţei,
în Revista de istorie, tom 41, nr. 6, iunie 1988,Bucureşti, p.
621-630.
CRUCEANU, V., La mort d’Azikiwe, în Le Nouvel Afrique-Asie,
no. 82-83, juillet-août 1996, p. 6.
CRUCEANU, V., Regatul Ashanti, un stat reprezentativ pentru
Africa tradiţională, în Historia, nr. 74, febr. 2008, p. 39-44.
DAHMANI, A., Mauritanie: un coup d’Etat trop tranquille, în
Dossiers secrets du Maghreb et du Moyen-Orient, tome 4,
Paris, Edit. J.A. Livres, 1992, p. 105-116.
DAVIDSON, B., Diagnostic nigerian, în Lumea, nr. 41, 6
octombrie 1966, p. 13-14.
DAVIDSON, B., Mali. Un străvechi imperiu african, în
Magazin istoric, nr. 4, iulie 1967, p. 35-40.
DIALLO, S., Houphouët-Boigny, Le médecin, le planteur et le
ministre, Paris, Edit. J.A. Livres, 1993.
DIARRAH, C.O., Les deux morts de Modibo Keita, în Dossiers
secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit.
J.A. Livres, 1991, p. 151-171.
DUQUENET, N.B., Lamine Guéye de l’ancienne Afrique au
Sénégal nouveau, în Les Africains, tome III, Paris, Edit. J.A.,
1977, p. 139-169.
FAGE, J.D., Ghana. A Historical Interpretation, Madison,
Milwaukee and London, The University of Wisconsin Press,
1966.
FILIMON, A., Abomey. Un regat al amazoanelor, în Magazin
istoric, nr. 5, mai 1982, p. 54-58.
GAILLARD, PH., Un siècle et demi d’élections, în Jeune Afrique,
no. 1676, 18-24 févr. 1993, p. 48-49.
Ghana – Le bilan d’un président, 32 pagini speciale în Le
Nouvel Afrique-Asie, no. 87, déc 1996.
Ghana Republic Souvenir, Accra, Ministry of Information, 1962.
GLÉLÉ, M.A., Naissance d’un Etat noire (L’évolution politique
et constitutionnelle du Dahomey, de la colonisation à nos
Istoria decolonizării Africii
403
jours), teză de doctorat, Paris, 1969.
GRAFT-JOHNSON, J.C., Ghana, Mali, Songhai, mari imperii
ale Africii Negre, în Magazin istoric, nr. 1, ianuarie 1973, p.
74-81.
Happy Birthday Ghana, dosar special în New African, no. 460,
March 2007, p. 27-73.
HOLAN, A., Nigeria, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1962.
IVANICI, I., Coasta de Fildeş, Bucureşti, Editura Sport-Turism,
1981.
KEITA, S.K., Ahmed Sékou Touré l’homme du 28 septembre
1958, Conakry, 1977.
La Côte d’Ivoire, Paris, Les édit. J.A., 1983.
Le Sénégal, Paris, Les édit. J.A., 1985.
LEWIS, W.A., La chose publique en Afrique Occidentale, Paris,
S.E.D.E.I.S, 1966.
MAZOV, S., La drame de Kwame Nkrumah, în Temps
Nouveaux, Moscou, no. 41, 10-16 oct. 1989, p. 16-18.
NEWBURY, C.W., The West African Commonwealth, London,
Duke University, 1964.
Nigeria: The power behind the throne, în New African, February
2007, no. 459, p. 28-33; idem, March 2007, no. 460, p. 76-
79; idem, April 2007, no. 461, p. 34-37.
NIŜESCU, L., Republica Guineea, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică,
1961.
Nkrumah’s legacy, în New African, February 2006, no. 448, p.
10-35.
OULIANOVSKI, R., Le socialisme scientifique et Kwame
Nkrumah, în Asie et Afrique aujourd’hui, Moscou, no. 3,
mai-juin 1979, p. 48-51 şi p. 60.
PERSON, Y., Samori, construction et chute d’un empire, în Les
Africains, tome I, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 249-285.
PIRAUX, M., Le Togo aujourd’hui, Paris, Edit. J.A., 1977.
Que reste-t-il de Sankara, în Jeune Afrique, no. 2441-2442, du 21
oct. au 3 nov. 2007, p. 30-38.
Viorel Cruceanu
404
RADIAN, L., Senegal, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1966.
Renascentist modern, cetăţean universal: Léopold Sédar
Senghor (1906-2001), interviu cu poetul Radu Cârneci
(realizat de V. Cruceanu), în Dosarele Istoriei, nr. 9 (121),
sept. 2006, p. 16-23.
ROONEY, D., Nkrumah. L’homme qui croyait à l’Afrique,
Paris, Edit. J.A.Livres, 1990.
SENGHOR, L.S., De la Negritudine la Civilizaţia Universalului,
Bucureşti, Editura Univers, 1986.
SIDENKO, V., Kwame Nkrumah, the man and the fighter, în
„New Times”, Moscow, nr. 39, 1979, p. 21.
SURET-CANALE, J., Afrique Noire Occidentale et Centrale,
Paris, Edition Sociales, tome II (1964) şi tome III-1 (1972).
Thomas Sankara – toujours actuel, în Afrique-Asie, oct. 2007, p.
36-41.
TUDOR , T., Ghana, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1958.
URUCU, V., ZAMFIRESCU, A., Sahelul, Bucureşti, Editura
Albatros, 1984.
Africa Orientală
BUIJTENHUIJS, R., Dedan Kimathi le „maréchal” de la révolte
Kenyane des Mau-Mau, în Les Africains, tome VII, Paris,
Edit. J.A., 1977, p. 129-159.
CRUCEANU, V., Adieu à Nyerere, în Le Nouvel Afrique-Asie,
no. 123, déc 1999, p. 6.
CRUCEANU, V., „Căpcăunul” din Kampala: Idi Amin Dada,
în Historia, nr. 88, apr. 2009, p. 57-60.
DAVIDSON, B., Uganda, între tradiţionalismul tribal şi
structura modernă, în Lumea, nr. 28, 7 iulie 1966, p. 18-19.
FODOREANU, M., Tanganyika, Bucureşti, Editura Albatros,
1970.
Istoria decolonizării Africii
405
HORRUT, C., Les décolonisations est-africaines, Paris, Pedone,
1971.
ILIFFE, J., A Modern History of Tanganyika, Cambrige,
C.U.P., 1979.
Le Kenya, Paris, Les edit. J.A., 1985.
M‟BOKOLO, E., L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au
XIXe et au XX
e siècle, Paris, ABC, 1977.
NANTET, B., Quand le Mollah Fou soulevait la Somalie, în
L’Histoire, no. 171, nov. 1993, p. 70-72.
SOUDAN, F., Tanzanie: La fin d’un mythe, în Jeune Afrique,
no. 1145, 15 déc. 1982, p. 40-41.
Uganda – A Nation Restored, dosar (28 pagini) în Newsweek,
January 29, 1996.
Un Africain du siècle: Julius Nyerere, în Jeune Afrique
L’intelligent, no. 2057, du 13 au 19 juin 2000, p. 110-112.
URFER, S., La République Unie de Tanzanie, Paris, Berger-
Levrault, 1973.
WAUTHIER, C., Qui a tué Tom Mboya?, în Dossiers secrets de
l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit. J.A. Livres,
1991, p. 65-91.
Africa Centrală
Au centre et en couleurs: Le Cameroun, în Jeune Afrique, no.
793, 19 mars 1976, p. 24.
BABA KAKÉ, I., Contre-coup d’État à Libreville, în Dossiers
secrets de l’Afrique contemporaine, tome 2, Paris, Edit.
J.A. Livres, 1989, p. 177-193.
BOROVIČKA, V.P., Ştiţi la cât apune soarele domnule
general?, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, p. 21-32.
BOUQUEREL, J., Le Gabon, Paris, P.U.F., 1970.
COMARIN, E., Le dernier Pernod de Félix Moumié, în Dossiers
Viorel Cruceanu
406
secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit.
J.A. Livres, 1991, p. 13-27.
COMARIN, E., L’évêque et le maquisard, în Grands procès de
l’Afrique contemporaine, Paris, Edit. J.A. Livres, 1990, p. 91-
111.
GAILLARD, PH., Ahmadou Ahidjo. Patriote et despote,
bâtisseur de l’Etat camerounais, Paris, J.A. Livres, 1994.
GIDE, A., Călătorie în Congo, Bucureşti, Editura Univers, 1971.
GOGEANU, P., Republica Federală Camerun, Bucureşti,
Editura Ştiinŝifică, 1967.
GRENIER, I., Résistences et messianismes. L’Afrique centrale
au XIX e et au XX
e siècle, Paris, ABC, 1977.
KALCK, P., Histoire centrafricaine des origines à nos jours,
tome III-IV, S.R.T, Univ. de Lille III, 1973.
KALCK, P., Barthélémy Boganda - tribun et visionnaire de
l’Afrique centrale, în Les Africains, tome III, Paris, Edit. J.A.,
1977, p. 103-137.
KOM, D., Le Cameroun, Paris, Edition Sociales, 1971.
KROP, P., Comment le Cameroun entra dans la nuit, în
L’Événement du Jeudi, no. 341, 16-22 mai 1991, p. 52-53.
Le Cameroun, Paris, Edit. J.A., 1985.
MOUMÉ-ÉTIA, L., Cameroun. Les années ardents, Paris, Edit.
J.A. Livres, 1991.
PLOQUIN, F., Les camps de travail de l’Oubangui-Chari, în
L’Événement du Jeudi, no. 341, 16-22 mai 1991, p. 46-48.
SUSSET, R., La verité sur le Cameroun et l’A.E.F., Paris,
Nouvelle Revue Critique, 1934.
Africa Australă
ALEXANDRE, P., La guerre des Zoulou, în L’Histoire, no. 142,
mars 1991, p. 32-40.
Istoria decolonizării Africii
407
ALIMA, J.B., SOUDAN, F., Le Zimbabwe entre guerre et paix,
în Jeune Afrique, no. 990-991, 26 déc. 1979-2 jan. 1980, p.
63-69.
Botswana: A giant step for mankind, în New African, October,
2007, no. 466, p. 20-26; idem, November 2007, no. 467, p.
34-40.
Cronologie rhodesiană, în Lumea, nr. 13, 25 martie 1976, p. 22.
CRUCEANU,V., Grandeur et décadence, în Le Nouvel Afrique
Asie, no. 58-59, juillet-août 1994, p. 5.
GHERUCI, O.C., NEDELCU, C.T., Republica Zambia,
Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1982.
GUITARD, O., Les Rhodésies et le Nyassaland, Paris, P.U.F.,
1973.
KNIGHT, I., The Impregnable Mountain, în Military Illustrated,
no. 171, August 2002, p. 24-31.
La décolonisation de l’Afrique: Afrique australe et Corne de
l’Afrique, Paris, UNESCO, 1981.
Malawi: un nou stat independent, în Lumea, nr. 27, 2 iulie 1964, p.
14-15.
MANDELA, N., Gandhi, the sacred warrior, în Time, vol. 154,
no. 27, December 21, 1999, p. 94-96.
M‟BOKOLO, E., L’ère des calamités. L’Afrique australe au
XIXe et au XX
e siècle, Paris, ABC. 1977.
Mugabe, héros ou tyran, în Jeune Afrique, no. 2447, du 2 au 8
déc. 2007, p. 26-32.
RECHETNIAK, N., Un Leader: Kenneth David Kaunda, în
Temps Nouveaux, no. 21, mai 1988, p. 15-17.
ZBARATSKI, V., Malawi: Quand les stéréotypes se brisent, în
Asie et Afrique aujourd’hui, Moscou, no. 5, sept.-oct. 1990,
p. 55-60.
Zimbabwe: The truth, în New African, May 2007, no. 462, p. 49-
124.
Viorel Cruceanu
408
Africa Insulară
CONCHIGLIA, A., Maurice: Une île bénie des dieux, în Le
Nouvel Afrique Asie, no. 57, juin. 1994, p. 18-19.
DESCHAMPS, H., Madagascar, Paris, P.U.F., 1976.
FILIMON, A., Rainilaiarivony – un iscusit reformator, în
Magazin istoric, nr. 3, mart. 1977, p. 42-45.
KPATINDÉ, F., Fin de partie pour Ahmed Abdallah, în
Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3,
Paris, Edit. J.A. Livres, 1991, p. 137-149.
KROP, P., 1948: horreur à Madagascar, în L’Événement du
Jeudi, no. 341, 16-22 mai 1991, p. 50-51.
TRONCHON, J., Ravoahangy, consecience du patriotisme
malgache, în Les Africains, tome I, Paris, Edit. J.A., 1977,
p. 227-248.
VOLEDI, I., Republica Malgaşă, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică,
1964.
VII. Lucrări speciale de:
a) Istoria Angliei
CROKAERT, J., Histoire de l’empire britannique, Paris,
Flammarion, 1947.
FARMER, A., Marea Britanie: Politica externă şi colonială,
1919-1939, Bucureşti, Editura All,1996.
GRIMAL, H., Histoire du Commonwealth britannique, Paris,
P.U.F., 1971.
JULLIAN, M., Bătălia Angliei, Bucureşti, Editura Politică, 1968.
MAUROIS, A., Istoria Angliei,vol. 1-2, Bucureşti, Editura
Politică, 1970.
McDONOUGH, F., Imperiul Britanic, 1815-1914, Bucureşti,
Istoria decolonizării Africii
409
Editura All, 1998.
MINEI, N., De la Imperiu la Commonwealth, Bucureşti, Editura
Politică, 1967.
MUREŞAN, C., Imperiul Britanic, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică,
1967.
MUREŞAN, C., VIANU, Al., PĂIUŞAN, R., Downing Street 10,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984.
The Horizon History of the British Empire, American Heritage
Publishing Co. U.S.A., 1973.
TREVELYAN, G.M., Istoria ilustrată a Angliei, Bucureşti,
Editura Ştiinŝifică, 1975.
b) Istoria Franţei
BOURDACHE, C., Les années cinquante, Paris, Fayard, 1980.
CRUCEANU, V., Generalul de Gaulle, contemporanul nostru,
în Historia, nr. 76, apr. 2008, p. 24-30.
DE BOISDEFFRE, P, Şi totuşi… de Gaulle, Bucureşti, Editura
100+1 Gramar, 1997.
FIDEL, C., La Paix Coloniale Française, Paris, Sirey, 1918.
GORCE, P.M. de la, L’Après guerre. 1944-1952, Paris, Grasset,
1978.
GROSSER, A., La IVe République et sa politique extérieure,
Paris, A. Colin, 1972.
GROSSER, A., Affaires extérieures. La politique de la France:
1944-1984, Paris, Flammarion, 1984.
L’imperialisme français, Paris, Maspero, 1980.
MADAULE, J., Istoria Franţei, vol. 2-3, Bucureşti, Editura
Politică, 1973.
MONTASSIER, V.A., Les Années d’après guerre: 1944-1949,
Paris, Fayard, 1980.
VIANU, Al., MUREŞAN, C., PĂIUŞAN, R., NISTOR, S.,
Viorel Cruceanu
410
Preşedinţii Franţei, Craiova, Universalia-Dialog, 1991.
YACONO, X., Les étapes de la décolonisation française, Paris,
P.U.F., 1971.
VIII. Au mai fost consultate:
Africa: The scramble for existence, în Time International, no.
36, 7 sept.1992, p. 30-41.
BOTORAN, C., Aspecte ale procesului de formare a naţiunilor
în Africa, în Lumea, nr. 4, 20 ian. 1972, p. 16-17.
CAZAN, GH.N., Popoarele Africii în timpul războiului, în
Marea conflagraţie a secolului XX, Bucureşti, Editura
Politică, 1974, p. 256-258.
CONDÉ, M., Cahier d’un retour au pays natal. Césaire, Paris,
Hatier, 1978.
COQUERY-VIDROVITCH, C., 1921: Băştinaşul este cel
plăteşte, în Magazin istoric, nr. 4, aprilie 1988, p. 51-54.
CROWDER, M., 1914-1918, 1939-1945: Africa în război, război
în Africa, în Magazin istoric, nr. 5, mai 1985, p. 29-32.
CRUCEANU, V., Organizaţia Unităţii Africane - La peste un
sfert de veac de existenţă, în Revista de istorie, tomul 42,
nr. 9, sept. 1989, p. 945-954.
CRUCEANU, V., Trei dictaturi africane, în Dosarele Istoriei, nr.
11 (63), nov. 2001, p. 53-59.
DIALLO, Y., Africa trebuie să fie a africanilor, în Lumea, nr.
28, 6 iulie 1978, p. 27.
FALIGOT, R., KAUFFER, R., Serviciul secret chinez, Bucureşti,
Editura Nemira, 1993.
Histoire, Paris, Edit. Hatier, 1988.
HOCHE, C., L’Afrique martyre, în L’Express, no. du 8 au 14
oct.1992, p. 64-80.
IMBERT, C., Afrique: le trou noir, în Le Point, no. 1064, 6-13
Istoria decolonizării Africii
411
févr. 1993, p. 5
MANNIX, D.P., COWLEY, M., Corăbiile negre, Bucureşti,
Editura Ştiinŝifică, 1968.
N‟DIAYE, J.P., Idei mobilizatoare în Africa, în Lumea, nr. 22,
25 mai 1972, p. 21.
Recontre avec Césaire, în Afrique, no. 38, août 1980, p. 38-39.
SENGHOR, L.S., Totem, poezii şi poeme traduse de Radu
Cârneci, Bucureşti, Editura Minerva, 1996.
TOFFLER, A., Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1983.
Viorel Cruceanu
412
INDEX DE PERSONALITĂŢI
A
Abacha, Sani, 152
Abdallah, Ahmed, 385, 386
Abdallahi, Sidi Ould Cheikh, 340
Abrahams, Peter, 84, 125, 190
Abubakar, Abdulsalami, 152
Abushiri, 116
Acheampong, Ignatius Kutu, 137
Adandé, Alexandre, 303
Adjei, Ako, 84, 123, 124
Adu Boahen, Albert, 10, 39
Afrifa, Akwasi Amamkwa, 137
Aguiyi-Ironsi, Johnson T.U., 152
Ahidjo, Ahmadou, 345, 346, 348, 349,
350, 351, 352
Akintola, Samuel, 84, 148, 151
Aku, Martin, 297
Akufo-Addo, E., 113
Akufo-Addo, Edward, 113, 123, 137
Albert René, France, 103, 271, 272,
273
Alexandru al VI-lea Borgia, papă, 11
Alley, Alphonse, 306
Amin, Samir, 296, 324
Andriamahazo, Gilles, 382
Andriamanjato, Richard, 380
Ankomah, Baffour, 10
Ankrah, Joseph Arthur, 137
Apithy, Sourou Migan, 79, 85, 105, 109,
114, 302, 303, 304, 305, 306
Aptidon, Hassan Gouled, 389, 390
Arap Moi, Daniel, 199, 202
Arboussier, Gabriel D', 79
Archinard, ofiŝer, 21, 330
Arden-Clarke, Charles sir, 130, 131, 134,
172
Aref, Ali, 389
Arhin, Kwame, 127
Aristotel, 132
Aron, Raymond, 78
Asafu Adjaye, E.O., 131
Askia cel Mare. vezi Mohamed Touré
Assoumani, Azali, 386
Atta-Mills, John, 138
Attila, 351
Attlee, Clement, 77, 145
Attoumani, Said, 386
Aubame, Jean-Hilaire, 109, 369, 370
Aujoulat, Louis-Paul, 115, 343
Auriol, Vincent, 312, 379
Awolowo, Obafemi, 84, 87, 141, 142,
143, 146, 147, 148, 150
Aymerich, general, 55
Azikiwe, Benjamin Nnamdi, 62, 74,
75, 84, 87, 94, 95, 116, 124, 138,
139, 140, 142, 144, 145, 146, 148,
150, 151, 152
Aziz, Mohamed Ould Abdel, 340
B
Baba Kaké, Ibrahima, 44, 65, 294
Babana, Horma Ould, 336, 337
Babangida, Ibrahim, 152
Bakary, Djibo, 88, 106, 109, 116, 307,
308, 309, 325, 388
Balandier, G., 110
Balewa, Abubakar Tafewa, 87, 141,
149, 150, 151
Banda, Hastings, 84, 86, 91, 111, 210,
211, 212, 213, 214, 215, 216, 221
Istoria decolonizării Africii
413
Banda, Rupiah, 224
Banda, Thomas T.D., 210
Bardet, Max, 351
Baring, Evelyn, 193
Baumont, Maurice, 5, 14, 31, 50
Bechtel, William, 349, 350
Bédié, Henri Konan, 320
Béhanzin, 301
Bell, Rudolf Manga, 54
Bello, Ahmadou, 141, 142, 148, 149,
151
Benson, Arthur, 220
Bertaux, Pierre, 36, 157, 177
Binaisa, Godfrey, 186
Bing, Geoffrey, 97
Binger, ofiŝer, 21, 315
Bio, Julius Maada, 158
Bismarck, Otto von, 21, 26, 64
Biya, Paul, 352
Blum, Léon, 104
Blundell, Michael, 114
Boganda, Barthélémy, 88, 359, 360, 361,
362, 363, 364, 369, 371
Boisson, Pierre, 66, 67
Bokassa I. vezi Bokassa, Jean Bédél
Bokassa, Jean Bédél, 365
Bolivar, 87
Bongo, El Hadj Omar, 371
Boni, Nazi, 312, 325
Boni, Thomas Yayi, 306
Bonn, Gisela, 26
Bonne, Nii Kwabena, 126
Bonnet, Georges, 63
Bonsu, Onsei, 116
Bosschère, Guy de, 46
Botoran, Constantin, 36
Botsio, Kojo, 97, 111, 130, 131
Boufflers, cavaler de, 19
Bourgès-Maunoury, M., 331
Bozizé, François, 365
Bragança, Aquino de, 104
Braimah, J.A., 131
Brandt, Willy, 259
Bright, Bankole, 154
Brunschwig, Henri, 20, 27, 28, 29, 47
Buhari, Muhammad, 152
Buijtenhuijs, R., 193, 196
Bundhun, Abdool Raouf, 269
Burghardt du Bois, William Edward, 83
Burns, Alan, 122, 123, 127, 143
Busia, Kofi A., 38, 133
C
Caesar, 15
Caetano, 250
Callaghan, James, 252, 254
Camara, Moussa Dadis, 295
Cambon, Paul, 23, 352, 353
Carrington, lord, 256
Carter, Jimmy, 254
Cartier, Raymond, 282
Casely-Hayford, A., 131
Casely-Hayford, Joseph E., 61, 120,
121
Cayla, guvernator, 375
Césaire, Aimé, 8, 103, 107, 108
Chamberlain, Joseph, 16, 30
Chamberlain, Neville, 63
Chapman, Daniel, 163, 296
Charlemagne, 15
Charles, prinŝ, 162
Chattiar, Angidi, 269
Cheikh, Said Mohammed, 383, 384
Chévigné, Pierre de, 379
Chidzero, Bernard, 242
Chiluba, Frederick, 224
Chipembere, Henry, 210
Chirau, Jeremiah, 253
Chirwa, Orton, 213, 215
Chitepo, Herbert, 242
Chona, Mainza, 220
Chume, Kanyama, 210
Churchill, Winston, 5, 64, 65, 73, 74,
77, 118, 132, 148, 178, 257
Clive, Robert, 239
Cloyd, Francis sir, 236
Cohen, Andrew sir, 179, 180, 184
Columb, Cristofor, 11
Compaoré, Blaise, 315
Congacou, Tahirou, 306
Viorel Cruceanu
414
Conombo, Joseph, 312, 314
Conté, Lansana, 295
Coppet, Marcel de, 104, 105
Corbin, ambasador, 63
Cornevin, Marianne, 10, 26, 79
Cornevin, Robert, 10, 26, 178, 212,
235, 302
Coulibaly, Ouezzin, 97, 116, 312, 313
Coussey, Henley, 127, 129, 130, 133
Cowen, 231
Crawford, guvernator, 184
Creasy, Gerald sir, 126, 127
Crowder, Michael, 10, 146
D
Dacko, David, 364, 365
Dada, Idi Amin, 186
Daddah, Moktar Ould, 337, 338, 339
Damas, Léon Gontran, 107
Danquah, J.B., 61, 113, 123, 124, 126,
127
Darlan, amiral, 67
Darlan, Antoine, 115, 358, 359
Darlan, Georges, 115, 358
Davidson, Basil, 10
Davies, H.O., 84
Debré, Michel, 349, 382
Déby, Idriss, 357
Decraene, Ph., 102
Defferre, Gaston, 106, 275, 279, 280,
281, 282, 290, 318, 325, 345, 378
Delafosse, M., 37
Delcassé, Théophile, 23, 352
Denise, Auguste, 319, 320
Descartes, 33, 95, 125
Deschamps, H., 98, 136
Devlin, 213
Dia, Mamadou, 88, 323, 324, 325, 326,
327, 328
Diagne, Blaise, 321, 323
Diallo, Saïfoulaye, 290
Diallo, Yacine, 79, 105, 116, 288, 289
Dias, Bartolomeu, 372
Dias, Diego, 372
Diawadou, 325
Dicko, Hamadoun, 331, 332, 334
Dika, Ludwig Mpondo, 55
Dilke, Charles, 15
Din, Ngoso, 54
Diop, Mahjemout, 102, 103, 326
Diori, Hamani, 116, 307, 308, 309, 310
Diouf, Abdou, 329
Diouf, Galandou, 321, 323
Disraëli, Benjamin, 15, 16, 48
Djermakoye, Issoufou Seydou, 106,
308
Djohar, Said Mohammed, 386
Djuvara, Neagu, 150, 310
Dobell, general, 55
Doering, von, 54
Dorange, Michel, 115
Douala, Bell Alexandre Manga, 341
Douala, Manga Bell, 80
Douglas-Home, Alec, 161, 245
Dreyfus, 51, 379
Duval, Gaetan, 268
Dyor, Lat, 116
E
Ebermaier, Karl, 54
Éboué, Felix, 66, 78, 353, 354
Eden, Anthony, 195
Edusei, Krobo, 112
Egal, Mohammed Hadj Ibrahim, 206
Eisenhower, Dwight, 67
Elisabeta I, 12
Elisabeta a II-a, 134, 218, 268
Endeley, E.M.L., 164
Engels, 95, 97, 125
Epp, von, 64
Eyadéma, Gnassingbé, 300
F
Faidherbe, Louis, 20, 336
Faure, Edgar, 48
Faure, Félix, 387
Fawcus, Peter, sir, 228
Fernandez, Domingo, 266
Istoria decolonizării Africii
415
Ferry, Jules, 21, 30
Fidel, Camille, 24
Field, Winston, 244, 245
Foccart, Jacques, 292, 349, 363
Foncha, John Ngu, 164, 165, 350, 351
Freud, Sigmund, 51, 95, 125
Freycinet, ministru de externe, 373
Froude, James Anthony, 15
G
Gaillard, F., 331
Gaillard, Philippe, 322, 323
Gallieni, general, 373
Gandhi, Mahatma, 61, 89, 90, 91, 92,
93, 125, 130, 171, 218, 241
Garbay, general, 378
Garvey, Marcus, 84, 139, 302
Gascoyne-Cecil, Robert A.T., lord
Salisbury, 16
Gaulle, Charles de, 5, 65, 66, 67, 77,
78, 87, 101, 256, 274, 283, 290,
291, 292, 294, 299, 309, 319, 320,
325, 326, 349, 353, 355, 380, 381,
388
Gbagbo, Laurent, 320
Gbedemah, Komla, 112, 130, 131
Gezo, 300, 301
Ghika, familia, 9
Gichuru, James, 189, 199
Gide, André, 46, 61
Glélé, 301
Glélé, Maurice, 303
Gnassingbé, Faure, 300
Gonidec, Pierre F., 31, 32, 144
Gontran-Damas, Léon, 8, 107
Goumba, Abel, 361, 362, 364
Gouraud, căpitan, 287
Gowon, Yakubu, 152
Grant, George, 123
Grenier, jandarm, 378
Grosser, A., 279
Grossin, general, 349
Grunitzky, Nicolas, 297, 300
Guéi, Robert, 320
Guelleh, Ismail Omar, 390
Guéye, Abbas, 324
Guéye, Lamine, 79, 80, 85, 104, 105,
109, 322, 323, 324, 325, 329
Guggisberg, Gordon, 121, 122, 134
H
Habré, Hissène, 357
Hadj Farah Umar, 204
Haidalla, Mohammed Khouna Ould,
340
Hailé Sélassié I, 67, 190
Hancock, Keith, 181, 182
Hanotaux, 315
Harbi, Mahmoud, 388
Hazoumé, Paul, 303
Heath, Edward, 248
Hegel, 95, 107, 125
Henderson, ambasador, 63
Herriot, Edouard, 48
Hitler, 62, 63, 64
Hobson, J.A., 29
Houénou, Kodjo Tovalou, 301, 302
Houphouët-Boigny, Félix, 79, 80, 85, 94,
99, 100, 109, 111, 112, 282, 285,
289, 305, 306, 308, 309, 312, 314,
316, 317, 318, 319, 320, 324, 331,
343, 354, 361, 371
Howard, 315
Huggins, Godfrey, 240
Hume, James, 14
Hunkanrin, Louis, 301
Hutton-Mill, T., 131
I
Ibrahim, Said, 384
Ibsen, 125
Iliffe, J., 172
Itote, Waruhiu, 193
Viorel Cruceanu
416
J
Jaffar, Said Mohammed, 384, 386
Jammeh, Yahya, 162
Jaona, Monja, 381
Jawara, David Dawda, 160, 161, 162
Johnson, Harry, 207
Johnstone. vezi, Kenyatta, Jomo
Jugnauth, Aneerood, 269
K
Kabbah, Ahmad Tejan, 158
Kamanga, R., 222
Kamau Wa Ngengi. vezi, Kenyatta,
Jomo
Kano, Mallam Aminu, 149
Kant, 95, 125
Kapwepwe, S., 222
Karume, Abeid, 262, 263, 265, 266
Kaunda, David, 218
Kaunda, Kenneth David, 91, 92, 111,
112, 116, 218, 219, 220, 221, 222,
223, 244, 249, 251
Keita, Madeira, 97, 100, 288, 331
Keita, Modibo, 88, 94, 97, 100, 101,
109, 111, 113, 116, 309, 326, 327,
328, 331, 332, 333, 334, 335, 361
Kenyatta, Jomo, 84, 86, 92, 111, 116,
174, 189, 190, 191, 193, 194, 198,
199, 200, 201, 202, 211
Kérékou, Mathieu, 306
Kgamane, 225
Khama III cel Mare, 225
Khama, Ian, 229
Khama, Seretse, 225, 226, 227, 228,
229, 249
Khama, Tshekedi, 225
Kiano, Joseph, 198
Kibaki, Mwai, 203
Kikwete, Jakaya, 177
Kimathi, Dedan, 193, 194, 195, 203
Kingué, Abel, 342
Kipling, Ruyard, 59
Kiwanuka, Benedicto, 182, 184
Ki-Zerbo, Joseph, 10, 73, 75, 116, 123,
142, 144, 146, 154, 178, 180, 185,
201, 261, 312, 313, 333, 388
Koi, Ansah, 131
Kolingba, André, 365
Konaré, Alpha Oumar, 46, 335
Konaté, Mamadou, 97, 330, 331
Koné, Jean-Marie, 332
Koroma, Ernest Bai, 158
Koroma, Johnny Paul, 158
Korsah, Arku, 122
Kouandété, Maurice, 306
Koulamallah, Ahmed, 106, 354, 356
Kountché, Seyni, 310
Kourouma, Ahmadou, 45, 46
Kufuor, John, 137
Kum‟a Ndumbe III, Alexandre, 69
Kwagyr-Aggrey, 124, 210
Kwasi Akuffo, Frederick William, 137
L
Lagarde, 388
Lamizana, Sangoulé, 314
Lamptey, Obetsebi, 113, 123
Leabua, Johnathan, 231, 232, 233
Lenin, 95, 97
Lennox-Boyd, 198
Leon al XIII-lea, papă, 51
Leopold al II-lea, rege, 23
Letsie al III-lea, 233
Lettow-Vorbeck, Paul von, 55, 56
Lewanika, Godwin, 217
Limann, Hilla, 137
Lincoln, Abraham, 218
Lisette, Gabriel, 354, 355, 356, 357
Lissouba, Pascal, 368
Livingstone, David, 5
Louly, Mohammed Mahmoud Ould
Ahmed, 340
Lucas, Brian-Keith, 154
Lugard, Frederick sir, 40, 41, 42, 143
Lule, Yusufu K., 186
Lumumba, Patrice, 364
Luraghi, R., 35
Luther-King, Martin, 253
Istoria decolonizării Africii
417
Lyttelton, Oliver, 147, 148, 180, 197,
198
M
Macaulay, Herbert, 61, 138, 140, 145,
301
Mackenzie, W., 168
Macleod, Ian, 173, 174, 199, 214
Macmillan, Harold, 5, 118, 151, 213,
220
Macpherson, John sir, 145, 146, 147
Madi, Hamada, 386
Maga, Hubert, 109, 114, 302, 303, 304,
305, 306
Maïnassara, Ibrahim Baré, 311
Makarios III, arhiepiscop, 253
Makwaia, David, 168
Malley, Simon, 10
Malloum, Félix, 357
Malraux, André, 364
Mancham, James, 271, 272, 273
Mandela, Nelson, 230
Marchand, căpitan, 21, 22, 315
Margai, Albert, 155, 156, 157
Margai, Milton, 154, 155, 156, 157,
158
Marx, Karl, 95, 97, 102, 125
Masire, Quett K.J., 229
Massemba-Débat, Alphonse, 368
Masson, guvernator, 66
Matante, Philip, 227, 228
Matete, Samuel, 230
Mathenge, Stanley, 193, 195
Mathu, Elihud, 189
Matinga, Charles, 208
Matip, Théodore Mayi, 347, 349
Matsoua. vezi Matswa, André
Matswa, André, 365, 366, 367
Mawena, Michael, 242
Mazrui, Ali, 10, 87, 91, 121, 183
Mazzini, 125
Mba, Léon, 115, 369, 370, 371
Mbandzeni, rege, 234
Mbida, Jean-André Marie, 343, 345,
349
M‟Bokolo, Elikia, 10, 79, 86, 196,
276, 378
Mboya, Tom, 92, 198, 199, 202
Meatchi, Antoine, 297
Menelik al II-lea, 204, 387, 388
Merlin, M., 45, 358
Michel, James, 273
Milton, John, 183
Mitchell, 197
Mitterrand, François, 100, 281, 318
M‟Kapa, Benjamin, 177
Mockey, Jean-Baptiste, 320
Moffat, John, 115
Mogae, Festus, 229
Mohamed Touré, 330
Mohammed ben Abdullah Hassan, 203
Mohammed, Abdul Rahman "Babu",
264
Mokhehle, Ntsu, 230, 231, 232, 233
Mollet, Guy, 100, 279, 282, 318, 379
Momoh, Joseph Saidu, 158
Monckton, 221
Monnerville, Gaston, 79
Montassier, V.A., 378
Monteil, colonel, 307 Moore, Henry, 230, 231
Moshesh I (Moshoeshoe I), 13, 230,
231
Moshoeshoe II, 231, 232, 233
Motsete, Kgaleman T., 226, 227, 228
Moumié, Félix Roland, 101, 102, 342,
343, 344, 347, 349, 350
Mpho, Motsamai, 227, 228
Mswati al III-lea, 238
Mtemvu, Zuberi, 173, 176
Mugabe, Robert, 104, 242, 244, 245,
250, 251, 254, 255, 258, 259, 260
Muhammad, Murtala Ramat, 152
Muliro, Masinde, 198, 199
Muluzi, Bakili, 216
Mumba, Levi, 208
Munster, 184
Mureşanu, Camil, 12, 18, 50, 51
Musazi, Ignatus, 179, 181, 182
Viorel Cruceanu
418
Museveni, Yoweri, 186
Mussolini, 204
Mutesa al II-lea, 179, 180, 181, 182,
184, 185, 186
Mutharika, Bingu wa, 216
Muwanga, Paulo, 186
Muzenda, Simon, 260
Muzorewa, Abel, 248, 249, 250, 251,
252, 253, 256, 257, 258, 259
Mwanawasa, Levy, 224
Mwinyi, Ali Hassan, 176
N
Naba, Mogho (Moro), 312
Napoleon I, 20, 33, 266, 287
Nasser, 262, 356
N‟Diaye, Moktar, 337
Ngala, Roland, 199, 200
N‟Garta (François) Tombalbaye. vezi
Tombalbaye, François
Ngouabi, Marien, 368
Nietzsche, 95, 125
N‟Jie, Pierre Sarr, 159, 160, 161
Nkomo, Joshua, 221, 240, 241, 242,
243, 244, 245, 249, 250, 251, 252,
257, 258, 260
Nkrumah, Kwame, 43, 84, 85, 86, 87,
88, 90, 92, 94, 95, 96, 97, 98, 100,
102, 111, 116, 124, 125, 126, 127,
128, 129, 130, 131, 132, 133, 134,
135, 136, 137, 138, 163, 170, 171,
174, 211, 219, 232, 247, 259, 294,
299
Nkumbula, Harry, 91, 92, 218, 219,
220, 222
Nquku, John June, 234, 235
Ntumazah, Ndeh, 164
Nyerere, Barito, 170
Nyerere, Julius, 88, 92, 93, 111, 112,
116, 136, 170, 171, 172, 173, 174,
175, 176, 249, 252, 265, 266
O
Obasanjo, Olusegun, 152
Obote, Milton, 111, 181, 182, 183,
184, 185, 186
Odinga, Oginga, 198, 199, 202
Offmann, Karl, 269
Ofori Atta, Nana, 122
Ofori Atta, William, 113, 123
Ogot, B.A., 192
Okello, John, 265
Okello, Tito, 186
Ollennu, Nii Amaa, 137
Olympio, familia, 300
Olympio, Pedro, 297
Olympio, Sylvanus, 163, 296, 297,
299, 300
Onuwka Dike, K., 144
Opangault, Jacques, 105, 362, 366,
367, 368
Opango, Joachim Yhombi, 368
Opluštil, V., 140
Ouandié, Ernest, 342, 351
Oueddei, Goukouni, 357
Ouédraogo, Gérard Kango, 313
Ouédraogo, Jean-Baptiste, 315
Ousmane, Mahamane, 310
Ouverture, Toussaint L', 82
P
Padmore, George, 43, 121
Patassé, Ange-Félix, 365
Pearce, 248
Pétain, Phillipe, 65
Pillay, Ariranga, 269
Pitt, William, 149
Pitt, William jr., 13
Pius al X-lea, papă, 51
Platon, 183
Pleniceanu, Sever, 9
Pleven, René, 78, 79
Po, Fernão do, 340
Pompidou, Georges, 322
Poncet, François, 63
Istoria decolonizării Africii
419
Pont, administrator, 378
Pré, Roland, 344
Prempeh II, 134
Priso, Paul Soppo, 345
R
Rabah, 116, 353
Rabemananjara, Jacques, 375, 376,
377, 379, 381
Radama I, 372, 373
Radaoroson, 378
Raditladi, Leetile Disang, 226
Rainilaiarivony, 373
Rajoelina, Andry, 382
Ralaimongo, Jean, 374, 375, 382
Ramadier, Paul, 379
Ramanantsoa, Gabriel, 382
Ramgoolam, Sewoosagur, 268, 269
Rammage, 173
Raoul, Alfred, 368
Rasanfidrabe, 378
Raseta, Joseph, 375, 376, 377, 379,
381, 382
Ratsimandrava, Richard, 382
Ratsirahonana, Norbert, 382
Ratsiraka, Didier, 382
Ravalomanana, Mare, 382
Ravoahangy, Joseph, 93, 375, 376,
377, 379, 381, 382, 388
Rawlings, John Jerry, 137
René, France Albert, 103, 272, 273
Reynaud, Paul, 65
Rhodes, Cecil, 16, 17, 29, 207, 239
Richards, Arthur sir, 143, 144, 145,
146
Richelieu, cardinal, 19
Ringadoo, Veerasamy sir, 269
Roosevelt, Franklin D., 73, 74
Ruiz de Cuevas, T., 309
S
Sahoulba, Goutchome, 354, 356
Saibou, Ali, 310
Said Massoundé, Tadjidine ben, 386
Salazar, 250
Saleck, Moustapha Ould Mohammed,
339
Salisbury, lord, 16, 18, 19, 22, 23, 210,
244, 246, 353
Samba, Martin, 55
Sambi, Ahmed Abdallah, 386
Sangala, James, 208
Sankara, Thomas, 315
Sarbah, John Mensah, 120
Sarraut, Albert, 32, 57, 60
Sartre, Jean-Paul, 108
Sassou-Nguesso, Denis, 368, 369
Savorgnan de Brazza, Pierre, 22, 365,
369
Schopenhauer, 125
Schumpeter, Joseph, 31
Seeiso, Constantine Bereng, 230
Seeley, John Robert, 15
Sekgoma II, 225
Senghor, Léopold Sédar, 8, 36, 37, 39,
78, 79, 85, 88, 103, 105, 107, 108,
109, 111, 116, 281, 282, 284, 286,
322, 323, 324, 325, 326, 327, 328,
329, 332, 333, 351
Şerban, Constantin, 27
Seyyid Ali, 261
Seyyid Jamshid, 265
Shagari, Alhaji Shehu, 152
Shamte, Mohammed, 262, 263, 264,
265
Shangali, Abdiel, 168
Shawwa, Lol Mohammed, 357
Shermarke, Abdirashid Ali, 206
Shonekan, Ernest, 152
Sik, E., 154
Simon, Henry, 57, 58
Sissoko, Fily Dabo, 79, 330, 331, 332,
334
Sithole, Ndabaningi, 242, 243, 244,
245, 249, 250, 251, 253
Smart, Edward, 159
Smith, Ian, 245, 246, 247, 249, 250,
251, 252, 253, 254, 258, 260
Soames, Christopher lord, 257, 259
Viorel Cruceanu
420
Sobhuza al II-lea, 114, 235, 236, 237,
238
Soglo, Christophe, 306
Soglo, Nicéphore, 306
Soilih, Ali, 386
Souza, Paul Emile de, 306
Stalin, 99
Stevens, Siaka P., 156, 157
Stevonson, guvernator, 154
Strachey, Lytton, 12
Strasser, Valentine, 158
Suret-Canale, Jean, 67, 77
T
Takawira, Leopold, 243, 244
Taki, Mohammed, 386
Tambo, Oliver, 230
Tandja, Mamadou, 311
Taya, Maaouya Ould Sid‟ Ahmed, 340
Tchicaya, Félix, 79, 105, 366
Thatcher, Margaret, 256
Thuku, Harry, 188, 189
Tican Rumano, Mihai, 9
Todd, Garfield, 212
Toffler, Alvin, 31
Tolstoi, 125
Tombalbaye, François, 356, 357
Tométin, Justin Ahomadégbé, 114,
302, 303, 304, 305, 306
Touré, Ahmed Sékou, 94, 97, 98, 100,
111, 282, 288, 289, 290, 291, 292,
293, 294, 308, 331, 332, 349, 388
Touré, Amadou Toumani, 335
Touré, Samory, 22, 116, 153, 287, 288,
289, 315
Traoré, Moussa, 334, 335
Tronchon, Jacques, 378
Tsiranana, Philibert, 105, 380, 381,
382
Turnbull, Richard, 93, 172, 173
Twining, guvernator, 171, 172
U
Ulianovski, Rostislav, 96
Um Nyobé, Ruben, 97, 101, 342, 343,
344, 346, 347
Usman dan Fodio, 40, 141
Uteem, Cassam, 269
V
Vall, Ely Ould Mohamed, 340
Victoria, regina, 15, 16, 216
Vorster, John, 250, 251
W
Wade, Abdolulaye, 329
Wallace-Johnson, 62, 84, 94, 95, 153,
154, 156
Walls, Peter, 255
Wanké, Daouda Mallam, 311
Watson, Aiken, 127
Welensky, Roy, 115, 221, 222, 223
Wells, Sumner, 74
Whitehead, 243
Wilhelm al II-lea, 64
Williams, Ruth, 225
Wilson, Harold, 228, 245, 246, 247
Y
Yaméogo, Maurice, 313, 314
Yar‟Adua, Umaru Musa, 152
Yaya, Alpha, 288
Youlou, Fulbert, 106, 366, 367, 368
Young, Andrew, 259
Z
Zafy, Albert, 382
Zedong, Mao, 343
Zerbo, Saye, 314
Zinsou, Emile-Derlin, 109, 303, 306
Istoria decolonizării Africii
421
Zulu, Shaka, 14, 116 Zwane, Ambrose, 235, 237