http://alb-verde.ro/istoricul-gradinilor-si-al-spatiilor-verzi/

Istoricul gradinilor si al spatiilor verzi

Dintotdeauna gradina a avut un loc important in viata omului. Fie ca ne referim la cea utilitara, in care se cultivau legume si fructe, fie ca ne referim la cea religioasa sau de odihna. Primele gradini isi au originea in antichitate, iar primele insemnari referitoare la arta gradinilor apar in diferite regiuni ale Asiei: China, Siria, Mesopotamia, Egipt, urmand ca apoi sa se extinda si in sudul Europei. De-a lungul timpului, fiecare regiune a reusit sa-si creeze un mod unic de amenajare a gradinilor, in functie de evolutia ei, epoca si conditii de mediu, iar aceste particularitati au contribuit treptat la conturarea si definirea stilurilor in arta peisagera.

Gradinile persane au avut o mare influenta in dezvoltarea celor din Orientul Mijlociu, Egipt si Europa, caracterizandu-se printr-un spatiu amenajat intre ziduri, „avand fie un turn central, fie cate unul la cele patru colturi ale gradinii” (Sonea si Palade, 1969). Erau structurate in patru zone, delimitate de doua axe perpendiculare, la intersectia carora era amplasata intotdeauna o constructie. Gradinile din Siria si Mesopotamia erau cunoscute sub denumirea de „Eden”, datorita paradisului terestru creat de cultivarea plantelor, pe fosta zona arida si irigata apoi de canalele Tigrului si Eufratului. Tot in Mesopotamia se gaseste si una din cele sapte minuni ale lumii, „Gradinile suspendate din Babilon”. Acestea au fost construite de Nabucodonosor al II-lea, pe patru terase succesive, sustinute de piloni sau constructii boltite, reusind sa impresioneze prin tehnologia de varf existenta acum aproape trei milenii, care va inspira crearea gradinilor-acoperis de mai tarziu.

In Egipt plantele erau crescute la inceput in scop utilitar, urmand ca apoi sa devina „locuri de agrement si desfatare” (Sonea si Palade, 1969). Tema principala a gradinilor era apa, sub forma unui bazin cu lotusi sau a unui lac, inconjurati de vegetatie si de constructii decorative cu coloane. Spre deosebire de aceste gradini, cele din China si Japonia se caracterizeaza printr-un stil mult mai liber si apropiat de natura (fig.1.1).

Acestea se bazeaza pe conceptia filozofica taoista, dar si pe budism si pe tehnici Zen. Fiecare element din aceste gradini avea o anumita semnificatie. Vegetatia era dispusa astfel incat sa imite cat mai bine un cadru natural, de cele mai multe ori natura salbatica. Apa era de asemenea un element primordial, iar daca aceasta lipsea, elementele erau asezate astfel incat sa o sugereze: desene pe nisip, grupuri de roci, etc.

gradina-chinezeasca

Fig.1.1 Gradina chinezeasca amenajata pe teren accidentat

(Sursa: ”Arboricultura ornamentala și arhitectura peisajera” – Vasile Sonea, Laurentiu Palade, editura didactica si pedagogica Bucuresti, 1969)

Primele plante crescute in gradinile grecesti erau cultivate tot in scop utilitar, urmand apoi sa fie legate tot mai mult de conceptii mitologice, servind ca loc de desfasurare a ceremoniilor religioase si astfel fiind declarate „gradini sacre”. „Ele reflectau prin compozitia lor rigoarea spiritului antic, intelectualizat, concretizat […] prin celebre statui si coloane, elemente ce vor fi reluate mai tarziu de romani, iar apoi introduse si in gradinile occidentale” (Sonea și Palade, 1969).

Gradinile grecesti si romane aveau multe caracteristici comune, insa cele romane „au trecut de la faza reprezentarii diverselor scene cu zei si eroi la cea a peisajului, cu paduri, porturi, canale, sanctuare” (Sonea și Palade, 1969). Tot Imperiul Roman va fi cel care va avea primul parc public, infiintat de Pompei, situat langa un teatru. Imparatul Augustus a infiintat si el un parc pentru plimbare si a amenajat o padure, pentru a avea aceeasi destinatie.

Un rol important in arta gradinilor l-au avut si gradinile islamice. Datorita religiei mahomedane, statuetele erau interzise, insa arabii le inlocuiau cu elemente decorate cu arabescuri, reprezentand motive florale. Aceste gradini erau asemanatoare celor din Mesopotamia, avand tot forma rectangulara, fiind inchise intre ziduri inalte si avand acelasi chiosc in mijloc. Aleile erau dispuse astfel: una principala la mijloc si doua pe margini. Cateva secole mai tarziu, arta gradinilor era deja dezvoltata destul de mult, fiecare tara incepand sa-si contureze propriul stil. Pe langa gradinile palatelor destinate doar familiilor regale, au aparut si „promenadele si gradinile publice, pentru a da satisfactie si maselor mai largi ale populatiei, reluandu-se oarecum intentiile lui Hadrian (fig.1.2) si Cezar la Roma” (Sonea și Palade, 1969) .

gradina-lui-HadrianFig.1.2 Zona din gradina lui Hadrian

(Sursa: ”Arboricultura ornamentala și arhitectura peisajera”-Vasile Sonea, Laurențiu Palade, editura didactica si pedagogica București, 1969)

Pentru a pune la dispozitia populatiei cat mai multe spatii verzi, se investeste in restaurarea vechilor parcuri, a caror vegetatie este completata cu noi specii de plante exotice. Se infiinteaza tot mai multe plantatii de-a lungul cailor de circulatie, a bulevardelor principale, dar si alte noi parcuri publice. In Anglia apar aleile gazonate, care reduc zgomotul pasilor, acestea avand un caracter mai intim. Tot aici apare si „wild garden”, ce se inspira din gradinile din China, si „rock garden”, unde domina rocile „tapisate cu muschi si cu plante alpine pitice” (Sonea și Palade, 1969).

In Romania, primele gradini dateaza inca din vremea stapanirii romane. Mai tarziu, se infiinteaza si altele, pe langa casele regale sau institutii publice, printre acestea aflandu-se si plantatia de castani de la Manastirea Cozia din secolul XIV si gradina de trandafiri aferenta Mitropoliei din Targoviste. In 1567 se infiinteaza la Alba Iulia „o gradina cu terase numeroase, considerata in scrierile vremii drept o adevarata „gradina suspendata” (Sonea și Palade, 1969). Majoritatea acestor spatii verzi aveau caracteristicile stilului regulat-geometric. Influentele curentelor arhitecturale din Europa de vest s-au resimtit si in arhitectura peisagera din Romania. Astfel, apar parcuri renascentiste la Targoviste si la Mogosoaia, iar in Transilvania, parcurile de la Avrig si Bontida respecta caracteristicile parcurilor franceze. Mai tarziu, in secolul XVIII, se resimte si „influenta curentului romantic-englezesc […], aleile devin sinuoase, vegetatia este dispusa in mod natural, se introduc grote, pavilioane de vanatoare” (Sonea si Palade, 1969). Tot atunci apar si gradini publice, avand elemente atat ale stilului geometric, cat si ale celui peisager. Datorita cresterii populatiei din secolul XIX, orasele necesita extinderi. Se renunta la fostele zone de aparare, transformandu-se in spatii verzi. In Bucuresti, se infiinteaza Padurea-parc Baneasa, se amenajeaza zona aferenta Lacului Tei, Gradina Cismigiu. In Transilvania se incep lucrarile pentru infiintarea gradinii botanice de la Cluj, la Sibiu se pun bazele parcurilor „Sub arini” si „Dumbrava”, iar la

Brasov se inaugureaza promenada „Tampa” si „Varte”. Jumatatea secolului XX a reprezentat o perioada prolifica pentru dezvoltarea spatiilor verzi din Romania, acestea fiind infiintate cu scopul de a raspunde la cat mai multe probleme si necestati ale populatiei. Astfel, s-au creat spatii verzi pe langa fabrici, pentru a lupta impotriva poluarii, pe langa institutii de sanatate, pentru a crea un mediu cat mai placut celor aflati sub tratament, pe langa cladiri de locuinte colective, ca spatii de joaca si odihna, dar si la marginea oraselor, cu scopul de a atenua zgomotul si poluarea.

Inginer peisagist Alexandra STAICU