LA ŢIGĂNCI

de Mircea Eliade

Apărută iniţial în Paris, în 1959, nuvela „La Ţigănci” a fost tipărită în România în revista „Secolul 20” în sept. 1967. Ulterior a fost inclusă în volumul „La Ţigănci şi alte povestiri” din 1969. „La Ţigănci” marchiază trecerea prozei lui Mircea Eliade la un nou tip de fantastic. Spre deosebire de alte nuvele fantastice unde se făcea clar distincţia între planul real şi cel ireal, în nuvela citată între cele două planuri nu mai există limită sesizabilă. Începutul nuvelei nu trădează nimic din intenţia autorului de a prezenta un univers neobişnuit. Cu toate acestea, scopul autorului este acela de a arăta că în spaţiul realităţii comune, neobişnuite, există un spaţiu ilogic şi iraţional descoperit ulterior de personaje. Discursul narativ, înfăţişează astfel un scenariu al fantasticului în care universul real se întrepătrunde cu cel fantastic, pesonajul fiind încurajat să descifreze semnele acestei întrepătrunderi. Subiectul nuvelei este plasat în Bucureştiul de altă dată, frecvent în opera lui Eliade. Autorul urmăreşte experienţa neobişnuită a lui Gavrilescu, un modest profesor de pian. Secvenţele textului delimitate grafic de autor, pot fi împărţite în 12 fragmente epice. Primul fragment – călătoria cu tramvaiul, aduce în prim-plan (prin discuţia lui Gavrilescu cu ceilalţi călători), două subiecte obsesive : căldura năbuşitoare şi colonelul Lawrence. Deşi personajul ştie de existenţa acestui colonel doar din ceea ce auzise de la nişte studenţi, menţionarea numelui său, este un simbol pentru intelectualitatea lui Gavrilescu şi pentru spiritul lui de aventură. Discuţia din tramvai se îndreaptă către casa şi grădina ţigăncilor. Călătorii sunt indignaţi de ceea ce se întâmplă la ţigănci, dar, totodată îşi manifestă şi curiozitatea. Apare acum un alt simbol – acela al nucilor umbroşi. A doua secvenţă surprinde intrarea lui Gavrilescu în grădina casei răufamate. Profesorul este întâmpinat de o ţigăncuşă şi îşi matiuează intrarea prin dorinţa de a găsi şi înfrunta aventură : „venisem aici din simplă curiozitate. Mă interesează lucrurile noi, necunoscute.” Odată cu pătrunderea la ţigănci, Gavrilescu este surprins de o „nefirească răcoare”, care îi provoca „un sentiment de infinită tristeţe”. Fata îl conduce la babă, care pare să trăiască în netimp. Aceasta îi ofere 3 fete şi Gavrilescu îşi alege în cele din urmă o grecoaică, o ţigancă şi o ovreică (evreică). A treia secvenţă narativă este reprezentată de întâlnirea cu cele 3 fete. Până în acest moment, nuvela are un scenariu realist. Pus să aleagă între cele 3 fete, Gavrilescu se comportă conform statutului său (un bărbat de 49 de ani), şi alege mai întâi femeia goală, apoi fata acoperită cu un văl, şi în final, pe cea care purta fustă largă şi lungă. În încercarea lui de a ghici cine este ţiganca, Gavrilescu dă mereu soluţii greşite, şi totodată încearcă şi povestească „marea tragedie a vieţii lui” Fetele încă nu îl lasă a se rătăci în trecut, pentru că trece timpul. Secvenţa a 4-a, surprinde căutarea lăuntrică a eroului. Pentru că nu ghiceşte, fetele îl prind în hora lor nebună (episod ce aminteşte de hora ielelor), pentru ca apoi personajul să înceapă căutarea printr-un labirint al lucrurilor şi al paravanelor. În această rătăcire, îşi pierde hainele, se trezeşte îmbrăcat în salbari şi tunică şi încearcă din nou să-şi povestească viaţa. Ne dăm seama că tânăr student fiind, Gavrilescu o iubise pe Hildegard, dar sfârşise prin a se căsători cu Elsa.

Intrarea la ţigănci, eschivează cu întoarcerea în acel timp afectiv în care era îndrăgostit de Hildegard. Un alt element important în cadrul acestei secvenţe este episodul în care personajul se zăreşte în oglindă, observă că este dezbrăcat, este mai slab decât se ştia, iar apoi se simte înfăşurat, strâns şi împins parcă într-un sac. Acest episod pus în legătură cu secvenţa următoare (a doua întâlnire cu baba) duce cu gândul la ritualul de primenire a mortului. Secvenţa următoare prezintă ieşirea din bordeiul ţigăncilor, şi o altă călătorie cu tramvaiul . Reîntors în spaţiul realităţii, Gavrilescu găseşte aceeaşi căldură înăbuşitoare, iar comportamentul său este neschimbat,(este obsedat de timpul concret). A 7-a secvenţă, popasul la casa lui madam Voitinovici şi asigurarea locatarilor că aceasta s-a mutat de mult, după ce Otilia se căsătorise, ar trebui să-i dea de gândit. Însă personajul nu e deloc agitat, şi consideră că la mijloc e o încurcătură. A 8-a secvenţă, ultima călătorie cu tramvaiul, aduce elemente care sporesc ambiguitate. Tramvaiul se scumpise de mult, iar unele bagnote ieşiseră din circulaţie. Gavrilescu rămâne însă convins că la mijloc e o confuzie, şi hotărăşte să clarifice lucrurile a doua zi. Popasul din faţa propriei locuinte – secvenţa 9 – şi faptul că nu mai poate intra în casă, îl fac să se gândească la un eveniment tragic. Secvenţa a 10-a prezintă discuţia cu un cârciumar. Acesta îi povesteşte că Elsa îl căutase o vreme, după care plecase la rudele ei în Germania, într-ucât soţul ei dispăruse în urmă cu 12 ani. Întoarcerea la ţigănci se face cu o trăsură condusă de un fost dricar. Ultima secvenţă – întâlnirea cu Hildegard, îl surprinde şi eroul nu îşi dă încă seama că a pătruns într-un alt spaţiu, într-o lume „de dincolo”, şi că fata l-a aşteptat pentru a fi împreună după moarte. Chiar şi acum, Gavrilescu crede că visează şi îşi exprimă nedumerirea „dacă nu te-aş vedea aici, aş crede că visez”, răspunsul fetei este la fel de nesigur – „aşa începe, ca într-un vis...” În ansamblul său, textul este încărcat de simboluri şi semnificaţii. Majoritatea cercetătorilor consideră că nuvela transpune într-un mod artistic ideea drumului către moarte. Într-adevăr, identificăm în text un scenariu bazat pe alternanţa real-ireal. Nuvela se apropie de alte opere fantastice, precum şi „La Hanul lui Mânjoală” sau „Căldura mare” de I.L.Caragiale. Din punct de vedere simbolic, putem discuta despre o simbolistică aparte a personajelor. Astfel, baba poate fi considerată cerberul care păzeşte poarte infernului, vizitiul aminteşte de luntraşul Charol, iar fetele ilustrează mitul ielelor sau al celor 3 graţii. Regăsim în text şi alte mituri, cum ar fi cel al labirintului. La Eliade, labirintul sugerează căutarea de sine şi a drumului către lumină. Atrage atenţia folosirea cifrelor magice precum 7 şi 3 – camera cu nr.7, 3 ore, 3 călătorii. Printre simboluri, putem menţiona şi grădina care sugerează o anticameră între real şi ireal. De altfel, trecerea în ireal este marcată de anumite elemente precum oprirea ceasului.

LA ŢIGĂNCI

Particularitaţi stilistice. Fiind o alegorie despre trecerea spre moarte, nuvela abundă în simboluri care delimitează cele două planuri. Realul este sugerat de : căldură, zgomotul tramvaiului, discuţia despre colonelul Lawrence, etc. Spaţiul de dincolo, irealul, este locul iniţierii : baba de la intrare este Cerberul, fetele care dansează în jurul lui Gavrilesc sunt ielele, iar brijarul este luntraşul Charon. Drumul prin labirintul bordeiului, repetarea obsedată a cifrei trei, senzaţia de visare prin care trece eroul sunt alte modalităţi prin care autorul vrea să-l convingă pe cititor să accepte straniul, neobişnuitul, nu ca pe o alta lume, ci drept o dimensiune a lumii reale.

Caracterizarea personajelor. Tipuri de relaţii între ele. Modestul profesor de pian, Gavrilescu, este un idealist. „ Sunt artist” spune el, „Trăiesc pentru suflet”. El recunoaşte că şi-a ratat existenţa, nu numai profesional (dă lectii la pian prost plătite), dar şi afectiv (ca student în Germania, deşi o iubise pe Hildegard, renunţase la ea în favorea Elsei, cu care se căsătorise). În momentul în care ajunge la grădina ţigăncilor – spaţiu sacru – eroul începe o recuperare afectivă a timpului pierdut. Îşi reaminteşte de Hildegard, iubirea vieţii lui. Destăinuirile îi sunt însă ironizate de cele trei fete, care îl supun unor probe iniţiatice. Eşuează de fiecare dataă, greşind identitatea fetelor. Străbate, ca într-un labirint, odăi nesfârşite. Ieşind din spaţiul ţigăncilor, eroul nu se mai adaptează la realitate. Constată uluit că totul se schimbase. În casa lui se mutaseră alţi locatari, iar el însuşi dispăruse – de mai bine de 12 ani. Elsa se repatriase. Gavrilescu revine de bunăvoie la ţigănci, în spaţiul unde totul rămase neschimbat. O găseşte pe Hildegard, rămasă tot tânără, îi spune aceleaşi cuvinte ca odinioară li, conduşi de brijar, ei se îndreaptă spre eternitate. Recuperarea iubirii ca act total înseamnă triumful asupra sorţii. Hildegard, reîntinerită, întruchipare a idealului erotic pentru Gavrilescu, este dovata ireversibilităţii timpului.