Latinitate și dacism(studiu de caz)

Motto: „Orice cultură începe cu un miracol al spiritului: limba.” (Jacob Burckhardt)

Realizat de:

Mihai DespotoviciAndrei Apostoae

Michael GayLaurențiu Șușu

Ionuț Tofan

Cuprins

Argument…………………………………………………………………..….2

Aspecte generale despre istoria limbii române…………………..……3

Teorii ale formării………………………………………………………..……6

Originea limbii latine și elemente cultivate în limba română…….....8

Scurt istoric……………………………………………………….…..9

Gramatica…………………………………………………………..11

Influenţe din alte limbi………………………………………………….….13

Limba slavă………………………………………………..………..13

Limba maghiară…………………………………………..……….17

Limbi germanice…………………………………………….…….20

Cuvinte grecești………………………………………………..….23

Elemente bizantine……………………………………………..…23

Elemente neogrecești………………………………………..…..24

1

Cuvinte turcești…………………………………………………....24

Primele texte româneşti……………………………………………..…….26

Primele traduceri româneşti…………………………………………..….27

Argument

Istoria limbii române este la fel de controversată ca și cea a poporului în care aceasta este vorbită. Principalul motivul este lipsa de izvoare istorice și de aceea există două variante ale formării poporului român, pornindu-se în cea mai mare măsura de la istoria limbii acestuia. Importanța cunoașterii adevărului istoric ar clarifica multe părți ale istoriei românilor si nu numai. Din acest motiv, putem spune că o concluzie definitivă în privința evoluției limbii române ar duce la o concluze despre formarea poporului român.

Cum baza oricărei literaturi naționale este viața spirituală a poporului, organul ei de exprimare este chiar limba. Folosită ca mijloc de comunicare pe acest teritoriu, limba română nu a putut să nu atragă atenția asupra sa.

De mici am fost invățați că poporul român este o combinație între daci și romani, fără să știm proporțiile și efectele acestui lucru. Acesta este și motivul pentru care am ales acest studiu de caz. În această lucrare dorim să oferim o

2

imagine cât mai clară asupra rădăcinilor limbii de astăzi, care a rămas ca prin minune vie, deși vecinii noștri sunt popoare slave.

Bibliografie:Al. Rosetti - Istoria limbii române de la origini pînă în secolul al XVII-

leaI. Bădescu – Istoria limbii române – Curs universitar pentru

învățământul la distanțăA. Niculescu – Individualitatea limbii române între limbile romanice –

Contribuţii gramaticale

Aspecte generale despre istoria limbii române

Definiţia genealogică a limbii române. Limba româna este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a imperiului român, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi pîna în zilele noastre.

Cei care ne-au transmis limba latină, din tată in fiu, in aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa de a vorbi aceeaşi limbă (latina), spre deosebire de aceia care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi in acest caz de voinţa vorbitorilor de a intrebuinţa o anumita limbă, şi nu alta.

Teritoriul de formaţie. Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială romanizată, cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă, adică în primul rând: Oltenia, Banatul fie Ardealul, şi, în al doilea rând, Muntenia și sudul Moldovei, precum și zona sud-dunăreană învecinată de-a lungul fluviului Dobrogea, iar la vest și sud-vest, provinciile romanizate ce au stat întotdeauna în strâns contact, atât administrativ, cât şi comercial, cu Dacia: Pannonia, Dardania şi cele două Moesii.

3

Istoria limbii române urmărește evoluția limbii noastre de la originile sale și până în momentul actual, incluzând toate fazele ei de dezvoltare. Criteriile de delimitare a perioadelor de evoluție a limbii române sunt bazate, în funcție de autor, pe factori interni (elemente din structura limbii) și / sau factori externi (influențe străine, fapte de istorie politico-socială). Deși aceste etape nu concordă de la un autor la altul, în general, cei mai mulți cercetători delimitează două mari epoci: cea de dinaintea apariţiei textelor scrise în limba română, numită şi preliterară, şi cea de după acest moment, numită literară. Cele două epoci au fost subîmpărţite în mai multe perioade, denumite şi delimitate diferit, de la un autor la altul.

a) Pentru prima epocă s-au stabilit, în general, următoarele perioade:

- o perioadă de formare a limbii române, pentru care s-au propus mai multe limite, dar părerea celor mai mulţi lingvişti este că „în perioada dintre secolele al V-lea şi al VIII-lea, limba română a trecut de la aspectul de latină târzie la cel de idiom neolatin” (Coteanu, 1969, Istoria limbii române, vol. II)

- o alta până la despărţirea dialectelor, numită: străromână (Puşcariu) ,română primitivă (Philippide, 1927 si Ivănescu, 1980), română comună (Rosetti, 1968)

- româna primitivă comună (Macrea, 1956), romanică dunăreană (Petrovici, 1964), traco-romanică (Coteanu, 1964), apoi protoromână (Coteanu, 1969), care durează până în secolul al X-lea (anul 976 este prima atestare a unui grup de români sud-dunăreni, aromânii) sau al XIII-lea, după unii chiar al XIV-lea (Macrea, 1956; Densusianu, 1961; Petrovici, 1964; Rosetti, 1968; Coteanu, 1981; Ivănescu, 1980)

- dacoromâna comună - perioada cuprinsă între despărţirea dialectelor şi apariţia primelor texte scrise în dacoromână, perioadă în care se conturează dialectele şi graiurile

b) Perioada literară se poate împărţi, în general, în trei mari perioade (Rosetti, Cazacu, Onu, 1971; Gheţie, 1978; Munteanu, Târa,

4

1983; Coteanu, 1958; Iordan, Guțu Romalo, Niculescu, 1967; Coteanu, 1981; Ivănescu, 1980):

- dacoromâna veche - cuprinsă între secolele al XVI-lea – sfârșitul secolului al XVIII-lea;

- româna modernă (sfârșitul secolului al XVIII-lea – sfârşitul secolului al XIX-lea / începutul secolului al XX-lea);

- româna contemporană (de la sfârşitul secolului al XIX-lea / începutul secolului al XX-lea până în zilele noastre).

Limba română contemporană este un concept legat permanent de generațiile care folosesc limba și de pe pozițiile cărora ea poate fi considerată ca o fază sincronică.

Româna, continuatoarea latinei orientale din provinciile dunărene are patru dialecte:

- dialectul dacoromân, vorbit preponderent la nord de Dunăre, în România și în afara granițelor (compact sau insular) în: Republica Moldova, Transnistria, teritoriul de la gurile Dunării atribuit Ucrainei, pe valea Timocului și în Voivodina, în Bulgaria, în zona Vidinului, de-a lungul Dunării și în Dobrogea bulgărească, pe valea Tisei (Ungaria), în Ucraina subcarpatică și Ținutul Herței. Se mai vorbește pe teritoriul fostei URSS, până în Extremul Orient, unde au fost deportați românii din Moldova și Bucovina de nord, dar și în alte țări unde se găsesc comunități de români.

- dialectul aromân, vorbit preponderent în sudul Dunării, în Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria și în alte țări, inclusiv în România;

- dialectul meglenoromân, vorbit în nordul Greciei, în Macedonia și în alte țări, inclusiv în România;

- dialectul istroromân, vorbit în Peninsula Istria din Croația.

Dacoromâna este singurul dintre cele patru dialecte istorice românești care s-a dezvoltat devenind limbă națională, are o funcție culturală, un aspect supradialectal normat, limba literară, constituit pe baza subdialectului muntenesc din nord-estul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, folosind însă și unele trăsături din celelalte subdialecte. Dacoromâna prezintă următoarele varietăți teritoriale:

5

- subdialectul muntenesc;

- subdialectul moldovenesc;

- subdialectul bănățean;

- subdialectul crișean;

- subdialectul maramureșean.

Cele trei dialecte suddunărene (aromân, meglenoromân și istroromân) au un caracter conservator, nu au aspect literar și au suferit influența limbilor din Balcani în mijlocul cărora au supraviețuit.

Teorii ale form ă rii

Teritoriul de formare„Problema cea mai grea din istoria limbii române” (Densusianu, 1961) a unor îndelungate dispute ştiinţifice, o constituie teritoriul de formare. Ca atare, de-a lungul timpului s-au formulat mai multe teorii privind geneza etnolingvistică românească. 

Teoria nord-dunăreană, formulată de unele personalităţi ale culturii româneşti (D. Cantemir, P. Maior, B.P. Hasdeu) nu a fost ilustrată cu argumente ştiinţifice convingătoare şi a fost repede abandonată. Astăzi ea are numai valoare istorică.

Teoria sud-dunăreană a fost susţinută şi de unii savanţi români, dar mai ales străini, între ei existând însă unele diferenţe majore.  În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, trei învăţai austrieci – Fr. J. Sulzer, I. C. Eder, J. Cr. Engel – admit ideea că românii din sudul Dunării sunt înrudiţi cu cei din nord, dar cei din nordul Dunării au venit din sud. Data imigrării românilor din sud la nord de Dunăre era, în orice caz, ulterioară venirii ungurilor (896) sau chiar a cumanilor: după Engel în sec. al IX-lea, iar după Sulzer şi Eder în sec. al XIII-lea. Prin teoria lor, cei trei istorici încercau să justifice politica austro-ungară în Transilvania. Românii, consideraţi „venetici”, nu aveau drept de natio ca ungurii, saşii şi secuii,

6

religia ortodoxă nu era acceptată, iar ei erau toleraţi, deşi erau majoritari. În secolul al XIX-lea, un istoric german reputat în epocă, R. Roesler, a reluat teza originii sud-dunărene a românilor, pentru care a adus atât „argumente” istorice cât şi lingvistice. Printre argumentele de ordin istoric figurau: - exterminarea dacilor în cele două războaie de cucerire (101-102; 105-106); - imposibilitatea romanizării Daciei doar în 165 de ani; - evacuarea totală a Daciei între anii 271-275, rezultând un imens spaţiu pustiu la nord de Dunăre; - lipsa unor date istorice despre români până în sec. al X-lea - al XI-lea, deci 8-9 secole de „tăcere” a cronicilor. 

Argumentele istorice erau completate şi de unele lingvistice: ● Absenţa cuvintelor de origine germanică din limba română, deşi pe teritoriul fostei Dacii au locuit mult timp, încă din sec. al III-lea, populaţii germanice (vizigoţi, ostrogoţi, gepizi, longobarzi, taifali. Argumentul acesta nu poate fi acceptat pentru că şi în sudul Dunării au locuit diferite neamuri germanice şi nici acolo nu s-au păstrat elemente germanice certe. Absenţa elementelor germanice se explică, în general, prin tipul de raport care a existat (dacă a existat) între o populaţie sedentară (populaţia romanizată) şi una migratoare de tip militar, în permanentă mişcare (germanicii). Astăzi se presupune că ar fi de origine germanică în română câteva cuvinte, dar şi asupra lor planează îndoieli: a cutropi ( expr. a veni cu tropul „a veni mulţi, în număr mare”), nasture, rapăn, tureci, brusture (improbabil), strugure (destul de incert). ● Existenţa în română a numeroase cuvinte greceşti vechi, ceea ce ar susţine ideea că patria primitivă a românilor trebuie să se fi aflat în vecinătatea teritoriului de limbă greacă. Prezenţa elementelor greceşti vechi nu se datorează vecinătăţii teritoriale; ele au pătruns din greacă în latină, după care s-au răspândit ca termeni latini propriu-zişi. De altfel, majoritatea cuvintelor denumesc noţiuni creştine fundamentale (înger, a blestema, a boteza etc.) şi se regăsesc în mai multe limbi romanice. ● Limba română are cuvinte comune cu albaneza şi, ca atare, teritoriul de formare a limbii române s-ar fi aflat în vecinătatea teritoriului ilir (în epocarespectivă, albaneza fiind considerată urmaşa ilirei). Elementele comune din română şi albaneză se explică printr-un substrat comun sau asemănător. ● Marea asemănare dintre română şi macedoneană (prin macedoneană

7

Roesler denumind aromâna). De vreme ce dacoromâna şi aromâna sunt dialecte istorice ale aceleiaşi limbi, româna comună, e firesc să semene.

Descoperiri recenteÎn anul 1961, arheologul Nicolae Vlassa a inițiat un șantier arheologic în apropierea localităţii Tărtăria, într-o zonă cunoscută pentru frecvența cu care resturi de ceramică și artefacte străvechi ies la suprafață lăsând impresia că au fost cultivate acolo. În ciuda unui început ezitant, eforturile și așteptările arheologilor au fost răsplătite în momentul scoaterii la lumina a trei tăblițe din lut care aveau în scurt timp să zguduie lumea științifică. Faptul că țntreaga istorie străveche își putea schimba cursul, i-a făcut pe mulți dintre oamenii de știință să privească cu suspiciune aceste artefacte din lut, prea fragile parcă pentru a susține o asemenea povară.

Originea limbii latinei ș i elemente cultivate în limba română

Originile limbii și literaturii latine. Originile literaturii, ca și ale limbii latine, sunt modeste: primii scriitori au fost legislatori și juriști. Limbă a unui popor de mici agricultori, cu un vocabular sărac, incapabil de a exprima altceva decât o cugetare naivă și de a reda un sentiment poetic, numai prin prelucrarea la care a fost supusă de primii scriitori, Livius Andronicus (grec din Tarent) și Naevius, care au transpus in limba latină originalele grecești, și mai târziu, prin creerea unui vocabular abstract, mulțumită unui scriitor cu un rar simț al limbii, ca Cicero(106-43 î.e.n), „care a neutralizat în limba latină cultura elenică” (A. Meillet), latina a ajuns să poată exprima cele mai subtile nuanțe ale cugetării și sentimentele cele mai variate.

Definiția latinei „vulgare”. În urma celor arătate mai sus, latina „vulgară” poate fi definită ca un ansamblu de tendințe ale limbii vorbite, realizate, în timp și spatiu, după împrejurări : ea apare ca o limbă omogenă, foarte apropiată de limba oglindită în înscripțiile din epoca imperială.

8

Este limba vorbită de majoritatea clasei mijlocii a populatiei, în ultimele secole ale Republicii și ale Imperiului. Ea alcatuiește o singură latinitate, diferențiată dupa clase sociale, timp si loc.

„Unitatea” latinei vulgare este admisă ca dogmă ce nu suferă dezmințire și ea s-a menținut atât timp cat puterea centrală a avut posibilitatea să impună o limbă comună intregului imperiu roman, adică pană către sfârsitul secolului al IV-lea, pentru Imperiul de Orient, si sfârsitul secolului al VI-lea, pentru proviincile occidentale.

Metoda romantismului. Limba latină care stă la baza fiecarei limbi romanice trebuie căutată în textele care ne-au fost transmise. Pornind de la texte, și nu de la forme reconstruite prin comparatia limbilor romanice, ce riscă să nu fi existat in limba vorbită, suntem siguri că ne aflam pe un teren solid. Criteriul reconstrucției trebuie intrebuințat numai atunci când textele nu atestă un fonetism sau formă, care există in cel putin două limbi romanice. O formă reconstruită pe baza unei presupuneri, fară să existe un al doilea termen de comparație, este nesigură și nu are sanse de a fi luată în considerație de cine vrea să urmeze o metodă stiințifică.

Scurt istoric Cucerirea şi romanizarea Daciei. Cucerirea Daciei de către Traian

(101—107 d. e. n. ) a fost pregătită de o serie de măsuri cu caracter militar şi administrativ care au făcut posibilă, în momentul transformării Daciei în provincie romană, repedea ei romanizare. Prin cucerirea acestei provincii se urmărea un îndoit scop: militar, în primul rând, economic, în al doilea, pentru a lega Dacia cu Drobetae şi cu regiunea învecinată şi a exploata bogăţiile miniere ale Daciei.

Din punct de vedere strategic, cine voia să stăpânească Dacia trebuia, în prealabil, să cucerească teritoriile de la vestul şi estul ei: Dacia nu putea fi romanizată decât după stabilirea puterii romane în regiunile Budapestei şi Dobrogei de astăzi. Pe de altă parte, pentru consolidarea stăpânirii romane la sudul Dunării, se impunea cucerirea şi romanizarea Ardealului.

Pe scurt, fazele procesului de romanizare a provinciilor dunărene sunt următoarele: romanizarea a fost inaugurată, în secolul I d. e. n., prin consolidarea stăpânirii romane pe Dunăre, astfel după cum coloniile greceşti de pe litoralul Mării Negre, pe la 500 î. e. n., transformase Dunărea, de la gurile ei şi până la confluenţa cu Siretul, într-un fluviu grecesc, pentru asigurarea comerţului în interior. în anul 15 d. e. n. (sub Tiberiu), reşedinţa prefectului roman al litoralului Mării Negre este în Dobrogea (el depindea de guvernatorul Moesiei superioare, stabilit pe

9

Dunăre, în vechea Serbie), iar flota romană circulă pe Dunăre astfel încât, începând cu anul 46 d. e. n., se înfiinţează vama litoralului dunărean, cu posturi vamale şi inevitabilii mici comercianţi, veniţi pe urmele armatei. Cetăţile romane, clădite pentru a străjui fluviul, cu garnizoanele lor şi teritoriul învecinat închiriat cetăţenilor romani, cu legionarii liberaţi instalaţi acolo, sunt tot atâtea centre de romanizare a teritoriului dunărean. De asemenea, staţiunile flotei romane pe Dunăre. Dar stăpânirea romană nu s-ar fi putut menţine pe Dunăre, dacă romanii nu ar fi stăpânit Dobrogea. în toate timpurile, Dobrogea, prin caracterul ei geografic (ea face parte din sistemul septentrional), a fost cheia stepei româneşti: cine stăpâneşte Dobrogea poate controla Dunărea şi hinterlandul ei. Claudiu cucereşte teritoriul de la dreapta Dunării, iar Moesia inferioară, teritoriul cuprins între Balcani şi Dunăre, până la vărsarea în mare, devine provincie romană în 86 d. e. n. (sub Domiţian). Dobrogea a fost repede romanizată, mulţumită populaţiei romanizate stabilite în punctele vamale, cetăţilor, staţiunilor flotei şi administraţiei romane; după 150 d. e. n., viaţa romană este generalizată în Dobrogea.

Înconjurată de provincii romanizate, cu Dunărea fluviu roman, Dacia nu mai putea opune o stavilă romanizării, cu atât mai mult cu cât imperiul, pentru siguranţa graniţei sale de nord, trebuia să pacifice această regiune şi să-şi asigure stăpânirea ei.

Din punct de vedere economic, Dacia prezenta un mare interes pentru minele sale de aur şi de sare, care au fost exploatate în timpul lui Traian, sub Septimiu Sever exploatarea agricolă, creşterea vitelor şi industria lemnului trecând pe primul plan.

Civilizaţia romană se răspândise la nordul Dunării prin comercianţi, incă dinainte de cucerirea lui Traian; de la 50 până la 150 d. e. n., vedem pe aceşti pionieri ai civilizaţiei pătrunzând în interiorul teritoriului nord-dunărean. După cucerirea Daciei, mici stabilimente romane apar în Ţara Românească şi Moldova, provincia romanizată restrângând-se la Oltenia, Banat şi Ardealul vecin. Oraşele romane s-au clădit numai în Dacia romanizată, restul teritoriului fiind numai sub controlul roman. Astfel, pe văile Siretului şi Trotuşului s-au descoperit stabilimente romane la Bărboşi, Şendreni şi Poiana, pe locurile fostelor centre comerciale greceşti: Bărboşi, Poiana (confluenţa Trotuşului cu Siretul), Piscul Crăsanilor (Ialomiţa) şi Spanţov (Argeş).

Colonizarea Daciei. După cucerire, Dacia a fost colonizată cu colonişti aduşi din provinciile romane occidentale, cu deosebire din Serbia, Bulgari, Ungaria şi Austria de astăzi; dar o mare parte au venit din Asia

10

Mică (secolul al II-lea şi al III-lea d. e. n. ). Toţi aceşti colonişti, de origini diferite, vorbeau limba latină şi o întrebuinţau ca limbă a raporturilor zilnice.

Cunoaşterea limbii latine era necesară nu numai în raporturile cu administraţia romană, dar şi ca mijloc de comunicare între oameni veniţi din re-, giuni atât de diferite ale imperiului roman. Întrebuinţarea limbii latine apare» deci ca o necesitate, şi răspândirea ei printre daci se explică, în primul rând, și din nevoia de a avea un instrument de comunicare între oameni ce vorbeau limbi diferite. Alipită imperiului roman în 106, Dacia este în întregime romanizată în 150 d. e. n. (în 212 d. e. n. prin «Constitutio Antoniniana», decretat» de împăratul Caracalla, locuitorii Daciei devin cetăţeni romani în masă)» Aceasta nu înseamnă, fireşte, că limbile locale dispăruseră, în favoarea limbii cuceritorilor, ci numai că populaţia cucerită învăţase limba latină şi o întrebuinţa în raporturile cu administraţia şi cu coloniştii veniţi din alte părţi, limba locală rămânând să fie folosită şi mai departe în interiorul familiei, ca un grai specializat.

Gramatica

Fonetica. Cei care au inventat alfabetul grec sau latin, ca toți inventatorii unui alfabet, au notat sunetele relevante ale limbii respective, adică fonomele sau sunetele ei tip. Ritmul limbii latine este cantitativ și alcatuit din diferențele de durată ale silabelor, în succesiunea lor(lungă sau scurtă). Vocala lungă e socotită ca valorând cât două vocale scurte.

Accentul depinde de penultima silabă(cea antepenultimă primește accentul in mod automat, când penultima e scurtă).

Pornind de la coexistența accentului muzical și de intensitate, latina a cunoscut o epocă în care accentul de intensitate avea un loc fix și nu era fonoligește relevant. In majoritatea limbilor romanice, însă, accentul este mobil și relevant. Acesta s-a petrecut după ce cantitatea vocalelor a devenit independentă de accent, vocalele scurte putând fi accentuate, iar cele lungi, neaccentuate. Aceste schimbări au provocat fologizarea accentului: vocalele neaccentuate devin mai scurte, iar cele accentuate, lungi.

Vocalele. Sistemul vocalic latin formează un triunghi :

i u

e o

11

a

Gradul de inchidere al vocalelor e progresiv, incepand cu a si urcând spre i sau u.

Diferența dintre vocalismul latin clasic și latin vulgar e infățișată in tabloul urmator:

latin clasic : latin vulgar :

vocale : ī ū ĭ ŭ i u

ē ō ĕ ŏ ė ę ǫ ȯ

ā ă a

Vocabularul. Intenția noastră nu este de a înfățișa aici intreg vocabularul de origine latină all limbii române; fondul acesta de cuvinte stă astazi la îndemâna cercetătorului, în dicționare speciale(Candrea-Densusianu, DE ; Pușcariu, EW), iar dicționarul etimologic al lui W. Meyer-Lubke(REW, 1935) înfățișează întreg vocabularul comun all limbilor romanice.

Statistica aproximativă a cuvintelor latine păstrate in limbile romanice(cca 6700) nu e hotărâtoare, ci criteriul „circulației” cuvintelor, adică a frecvenței și distribuției cuvintelor.

Fondul latin al limbii române alcătuiește elementul de bază al vocabularului limbii. Astfel, din 1000-1500 cuvinte, alcâtuind fondul lexical de bază al limbii romăne, alese după criteriul folosirii cuvăntului de intreaga populație și importanței cuvantului, 60% sunt de origine latină si 20% de origine slavă. O cercetare statistică a vocabularului poeziilor lui M. Eminescu, cuprinzând in total 3607 cuvinte, arată că elementele latine alcatuiesc 49% din totalul de cuvinte, cu o frecvență de 83%, pe când cuvintele slave, in numar de 17%, au o frecvență de doar 7%.

Elemente romanice. În ciuda tuturor influențelor , limba româna

este o limbă romanică. Structura ei, morfologia, sintaxa ei și elementele

fundamentale ale lexicului, acelea de întrebuințare permanentă, de

circulație intensă, sunt latine. Ceea ce au adăugat pe urmă slavii, în mai

mare masură, popoarele vechi turcești, în mai mică, n-au putut modifica

acest caracter inițial și fundamental al limbii române. Limba română se

formează începând cu anul 106 și se întinde pâna în secolul al VII – lea. În

perioada 106 – 275 se formează româna comună, protoromâna sau

12

straromâna, limba cu un evident caracter romanic. În limba română, s-au

moștenit de la latini genurile și declinarile substantivale, cele patru

conjugări ale verbelor, formele pronominale, numeralul de la 1 la 10,

gradele de comparație li cazurile, cu excepția cazului ablativ. Când s-a

observat regularitatea schimbărilor de sunete, lingviștii au început să

vorbească de „legi fonetice”. Astfel schimbarea lui ”l” intervocalic latin în

„r” în româneste a devenit o lege. Latinescul„filum”, „gula”, „mola”,

„salire”, „scala” s-a transformat în românescul „fir”, „gură”, „moară”,

„sări”, „scară”, ca și prefacerea lui „a” neaccentuat în „a”, exemplu

latinescul „laxare”, „maritare”, „maxilla”, „parente”, „salutare” se

transformă în românescul „lasă”, „marita”, „măsea”, „părinte”, „săruta”.

Constatăm că „a” latin accentuat urmat de„n” devine „â”, de exemplu

„lana” devine „lâna”.

Influenţe din alte limbi

Influența slavă

Cuprinse în amplul fenomen al migrației, populațiile slave (pornite din regiunile de la nordul Carpaților) s-au răspândit pe un vast teritoriu: spre vest, ajungând până la Vistula și Oder, spre nord, până la Marea Baltică și spre sud, până în Peninsula Balcanică (Ist. Rom., 1960; ILR, 1969).

Slavii care s-au îndreptat spre sud au urmat două direcții:

- o parte s-a așezat în Câmpia Panonică, unii continuând imigrarea spre sud, până la Marea Adriatică. Aceste grupuri formează ramura sârbo-croată și slovena;

- cealaltă parte, trecând prin Moldova, Dobrogea și Muntenia, și-a continuat incursiunile, cei mai mulți stabilindu-se în sudul Dunării, în cursul secolelor al VI-lea - al VII-lea. Aceasta este ramura bulgaro-macedoneană, rezultată în urma asimilării protobulgarilor, o populație de neam turcic (Ist. Rom., 1960).

13

Slavii rămași la nord de Dunăre au fost treptat asimilați. De la ei ne-au rămas cele mai vechi împrumuturi, care prezintă trăsăturile idiomului slavilor de sud-est (ILR, 1969). Înainte de a se încheia procesul de asimilare, limbile celor două populații s-au influențat reciproc.

Așezarea slavilor în Peninsula Balcanică a avut urmări importante pentru evoluția ulterioară a limbii române, ducând la formarea ruperea unității românei comune și la scindarea ei în cele patru dialecte.

În ceea ce privește vechimea influenței influenței slave, părerile lingviștilor sunt împărțite:

- unii cercetători (Ov. Densusianu, 1961; E. Petrovici, D. Macrea, G. Mihăilă, Fr. Miklosich, P. Skok, 1978) susțin că raporturile lingvistice slavo-române datează din secolele al VI-lea – al VIIlea;

- alți lingviști consideră că influențele lingvistice reciproce au început după o perioadă relativ îndelungată de conviețuire: secolele al VIII-lea – al IXlea (Th. Capidan, 1952; S. Pușcariu, 1940), secolul a X-lea (apud Dimitrescu, 1978).

În urma analizei trăsăturilor fonetice ale celor mai vechi împrumuturi slave din română, I. Pătruț (1969) a afirmat că limita inferioară a relațiilor lingvistice slavo-române nu poate fi coborâtă sub secolul al IX-lea. În momentul în care au început să pătrundă elementele slave în română, aceasta era deja formată ca limbă. Legile fonetice care individualizează limba română, detașând-o de latina târzie și de celelalte limbi romanice, nu au acționat asupra împrumuturilor din slavă (sl. blana > blană; sl. rana > rană; sl. milo > milă, sl. silo > silă; sl. gradina > grădină; sl. clopotŭ > clopot; sl. platiti > (a)plăti etc.).

În legătură cu perioada cât au durat relațiile lingvistice româno-slave s-au exprimat, de asemenea, păreri diferite: s-a vorbit de secolele al XII - al XII-lea, împingându-se limita până în secolul al XV-lea, chiar al XVI-lea (Dimitrescu, 1978: 90).

Influenţei slave i s-au atribuit numeroase fapte din fonetică, morfosintaxă şi vocabular, dar multe dintre ele au fost explicate ulterior prin evoluţia internă romanică sau prin influenţa substratului.

În fonetică:

● reintroducerea constrictivei laringale h, care dispăruse în latina populară (şi care este atribuită de unii lingvişti substratului);

14

● consoana j şi grupul jd;

În morfosintaxă:

● forma de vocativ în “-o” a substantivelor feminine (comune sau proprii): soro!, Anico!

● formarea numeralului de la 11 la 19 (vezi elementele de substrat) şi, după unii lingvişti, procedeul de numărare a zecilor;

● numeralul sută, numai că prezintă un tratament fonetic care face excepţie de la regula transformării unor sunete slave în limba română.

● întărirea diatezei reflexive prin numărul mare de verbe reflexive intrate din slavă sau care au copiat reflexivul după slavă: kajati se > a se căi; griži se > a se griji; cf. ROGO, -ARE > a ruga care a căpătat şi o formă reflexivă după sl. moliti se.

● întrebuinţarea auxiliarului după verb: auzit-am, văzut-au etc.

În lexic:

substantive - termenii slavi se referă la diferite domenii ca:

- părţi ale corpului: gleznă, obraz, trup;

- familie, termeni de înrudire: babă, nevastă, nene, maică, rudă;

- locuinţă, obiecte casnice, unelte: bici, blid, cleşte, coasă, colibă, ciocan, cumpănă, greblă, grădină, grajd, pivniţă, pilă, sită, vadră;

- alimente: hrană, oţet;

- agricultură: brazdă, ogor, snop, a sădi;

- timp: ceas, leat, timp, vârstă, veac;

- superstiţii: basm, diavol, iad, rai, vrajă;

- natură: beznă, crâng, deal, dumbravă, iaz, izvor, livadă, lapoviţă, ostrov, peşteră, praf, prund, val, zăpadă;

- faună: bivol, cârtiţă, dihor, dobitoc, gâscă, jivină, lebădă, păstrăv, rac, râs, ştiucă, vidră;

- plante: bob, gulie, hrean, mac, morcov, ovăz, pelin, praz, răchită, sfeclă;

15

- armată: război, sabie, suliţă;

- diverse: ciudă, comoară, dar, ispită, iute, jertfă, lene, milă, nădejde, nărav, noroc, milă, pagubă, poveste, primejdie, scump, silă, slobod, taină, temei, vesel, veste, zadar, ceaţă, cireadă, comoară, dungă, glas, tălmaci, vârf;

adjective: becisnic („neevoluat fizic” → „meschin, jalnic”), blajin, bogat calic, cârn, destoinic, gârbov, gol, grozav, mândru (în slava comună „înţelept” →„arogant, încrezut, aspectuos”), nătâng, năuc, nerod, pestriț, pribeag, prost(„simplu”), smead, vinovat, vesel, vrednic, zdravăn;

- verbe: a citi, a clăti, a goni, a grăi, a lovi, a năvăli, a obosi, a omorî, a topi, a trudi, a dovedi, a munci, a privi, a iubi, a cosi, a opri, a pândi, a pofti, a plivi, a porni, a risipi, a sili, a trebui, a zdrobi;

- adverbe: aievea, da, iute, împotriva, prea, razna;

- interjecţii: iată, iacă.

- antroponime: Bogdan, Cârstea, Cristea, Dan, Dodu, Dobre, Dragomir, Ivan, Mihu, Mihnea,Milea, Mircea, Nedelcu, Neagoe, Preda, Pârvu, Radu, Staicu, Stan, Vlad, Vlaicu, Vâlcu, Voinea etc.

Despre nume de localități și munți formate din combinație cu limba slavă: Istoricul și slavistul Ion Bogdan, precum și romanistul Ovid Desunsianu au susținut că poporul român apare complet constituit numai dupa amestecul cu slavii. Aceastș afirmație trebuie înteleasă însensul că, poporul român, si-a căpătat caracteristicile sale etnice complete numai după ce elementul esențial,dacoromanic, constituind temeiul, s-a adaugat elementul slav. Daca ar fi să scriem elementele etnice constitutive ale poporului român, după importanța lor, avem deci : întâi, elementul autohton, dacic, apoi, în al doilea rând,elementul roman, iar în al treilea rând, la urmă, cel slavic. Sub raportul limbii, unul dintre cei mai buni cunoscători,același romanist Ovid Desunsianu spune că influența slavă „a fost mult mai intensă și mai variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze.” Slavii au lăsat dacoromanilor o însemnată mostenire : ea consta în toponime, în onomastica și în general, în limbă. Dintre râuri, Bistrița, Dâmbovița, Ialomița, Târnava, Crâșna, Putna,Milcovul, Teleajanul, Neajlovul și o suma altele poarta nume slave. Dintre munti, numai în șirul Fagarașului găsim peste zece vârfuri cu nume slav, între care și Negoiul. Ca nume de orase, cităm Craiova, Râmnicul,

16

Târgoviste,Slatina, Zlatna ; ca nume de sate, cele terminate în „-ița”, de exemplu : Topolnița, Toplița, cele terminate în „-ov”sau „-ova” ca Dranov, Nanov, Snagov, apoi Cucova, Rahova etc.

Formarea cuvintelor

● prefixe

ne-: nemernic, netrebnic, nebun, neliniştit;

po-: a popri, a poticni, a ponegri;

pre-: a preda, a preface, a prelua;

prea-: preaiubit, preasfânt, preafericit;

răs-/răz-: a răzbi, a răscumpăra, a răstălmăci, a răsciti, a răzbate, a se răzgândi;

● sufixe

-ar (s-a suprapus sufixului romanic -ar < ARIUS): zlătar, aurar, fugar;

-ac: prostănac, scundac;

-aci: stângaci, trăgaci;

-an: beţivan, golan, roşcovan;

-anie: păţanie, petrecanie;

-aş: codaş, pătimaş, trufaş; (diminutival) fluieraş;

-eală: spoială, pripeală, zugrăveală;

-ean: craiovean, moldovean;

-eţ: măreţ, lunguieţ, glumeţ;

-ice: pădurice, găurice;

-işte: cânepişte, porumbişte;

-iş: păpuriş, tufiş;

-iţă: fetiţă, rochiţă, fundiţă;

17

Influența maghiară

Maghiarii, sau ungurii, reprezintă o populaţie ugro-finică stabilită în spaţiul panonic în urma migrării lor dinspre est.

Populaţiile ugro-finice sunt originare din zona Munţilor Altai, în Asia. Ele s-au deplasat spre vest, instalându-se în zona Munţilor Urali, în bazinul mijlociu şi inferior al fluviului Volga și pe râul Kama (Ist. Rom., 1960).

Din zona munţilor Urali aceşti protofinici s-au separat în 2 neamuri, îndreptându-se în 2 direcţii: una spre nord-vest, aceştia fiind strămoşii finlandezilor, estonilor şi laponilor; alta spre sud-vest – strămoşii ungurilor de astăzi.

La sfârșitul secolului al IX-lea, nemaiputând rezista presiunii pecenege, s-au deplasat spre vest. Prin 860 maghiarii se aşează, după cum spun cronicile lor, în așa-numitul ținut Atelkuz sau Etelköz „ţinutul dintre ape“, un ținut care nu a fost foarte clar delimitat, situat probabil la vest de Nistru.

Presaţi de alte populaţii asiatice, în 896 trec prin pasul Berecke (sau Verecke), aflat în Nordul Carpaţilor Păduroşi în Câmpia Panonică. În Câmpia Panonică au găsit printre alţii pe „blachi şi pe păstorii romanilor“, după cum se spune în Cronica Notarului anonim al regelui Bela.

După ce s-au aşezat în Câmpia Panonică, în secolele următoare, încep să atace Transilvania, începând cam din sec. al X-lea (Ist. Rom., 1960: 765-772). Informaţii despre deplasările de populaţii, conflicte şi războaie, succesiuni la tron, cotropiri, alianţe cu domnitorii locali se găsesc în Anonymus Belae regis notarius, Cronica lui Simon de Keza şi în Cronica pictată de la Viena. Unele din date, şi în special cele care pomenesc de români, au fost contestate de istoriografia maghiară, deoarece contraziceau pretenţiile teritoriale.

S-au infiltrat în Transilvania, pe care o numesc în cronici Ultransilvania, Transilvania „ţara de dincolo de păduri“, pe care-l traduc prin Erdely, Ardeal.

S-au luptat cu conducătorii stătuleţelor feudale româno-slave, dintre care cronicile pomenesc pe Gelu (dux blachorum et slavorum), Glad (din Banat) şi Menumorut.

18

Ungurii s-au creştinat în forma catolică în anul 1000 sub regele Ştefan. Odată cu creştinarea şi cu folosirea latinei în cancelarie, biserică, administraţie, ungurii intră în circuitul european.

De la sfârşitul sec. al XI-lea şi începutul sec. al XII-lea, regii din dinastia arpadiană cuceresc porţiuni din centrul Transilvaniei, Banatul, pe care le organizează după sistemul politico-administrativ feudal.

Se trece la maghiarizarea toponimelor şi antroponimelor. Pentru a stăpâni Transilvania, regii arpadieni au atras o parte din nobilimea băştinaşă. Şi-au întărit hotarele folosindu-se de sistemul de colonizare cu elemente din vestul Europei, mai ridicate economic. Au adus întâi cavalerii teutoni la Bran (unde au stat doar 20 de ani, după care s-au mutat în Prusia), apoi pe saşi (aşezaţi în trei zone – Braşov, Sibiu, Bistriţa Năsăud). Pe secui, obligaţi prin tratatele de alianţă să se aşeze la hotarele teritoriului ocupat de unguri pentru a-l apăra, i-au fixat la extremitatea ariei – în Curbura Carpaţilor răsăriteni şi în vestul Ungariei de azi.

În Transilvania, ungurii au fost totdeauna mai puţin numeroşi decât românii şi dispersaţi (mai ales la oraşe, unde aproape nu erau români) (sau cum spune N. Iorga „împrăştiaţi“). Împreună cu saşii şi secuii s-au constituit cu timpul într-o trinitate privilegiată (Unio trium nationum), într-o categorie socială care se considera superioară. Ca atare, pentru românii majoritari nu au existat prea multe drepturi elementare recunoscute. Românii au fost consideraţi venetici, veniţi în Transilvania (şi în nordul Dunării în general) după venirea ungurilor (şi chiar a cumanilor) (a se vedea teoriile lui Eder, Engel, Sulzer şi mai târziu Röessler).

O mare parte din ţăranii români au fost aduşi la starea de iobăgie (sau rumânie). A urmat o lungă perioadă de luptă pentru drepturile românilor, luptă în care reprezentanţii Şcolii Ardelene s-au remarcat în mod direct şi au avut o contribuţie extrem de importantă.

Cele două limbi s-au influenţat reciproc. În română, cuvintele maghiare au pătruns după ruperea unităţii românei comune şi se găsesc, ca atare numai în dacoromână, în nordul Dunării. După Ovid Densusianu (1961), pătrunderea elementelor maghiare s-a făcut începând cu sec. al X-lea; Al. Rosetti (1968) plasează acest lucru începând cu sec. al XI-lea – al XII-lea.

Cele mai vechi cuvinte maghiare sunt înregstrate în documente slavoromâne din secolul al XIV-lea: primul cuvânt atestat este hotar (1392), apoi nemeș (1404), meșter (1407), majă „plasă de pescuit“ (1413), vamă (1415), oraș(1418).

19

Cuvinte cu mare circulaţie, întâlnite pe întreg teritoriul limbii române. Ele se referă la:

- organizarea socială, instituții: aprod, bir, dijmă, hotar, iobag, pârcălab, neam, nemeș, uric;

- relații între oameni: aldămaș, a se bizui, chezaș, a făgădui, a îngădui, a mântui, megiaș;

- agricultură: belșug, holdă, imaș, mohor;

- comerț: ban, a cheltui, ducat, meșter, vamă;

- viață orășenească: bâlci, a cheltui, gazdă, marfă, oraş, tâlhar;

- locuință: lăcaș, a locui, sălaș;

- însușiri, stări: beteag, gingaş, hapsân, uriaş, viclean, viteaz;

- diverse: altoi, a bănui, chin, chip, haită, hârdău, mereu, răvaş, sârg, talpă.

- cuvinte cu circulaţie regională, mai ales în partea de vest: astăluş „tâmplar“, barşon „catifea“, chefe „perie“, copârşău „sicriu“, dărab„bucată“, fedeu „copac“, laboş „cratiţă“, lepedeu „cearşaf“, pălincă „ţuică“, sabău „croitor“, şogor „cumnat“, temeteu „cimitir“, tolcer „pâlnie“, uiagă „sticlă“, vandralău / handralău „derbedeu“, tulai „vai!“.

- toponime – în Transilvania şi în regiunile învecinate: Lăpuş, Hideag, Homorod, Odorhei, Malnaş, Borsec, Beclean, Oradea, Carei, Râmeţ, Cristur, Teiuş, Mediaş, Tăuţi, Bacău, Sascut.

Sufixe de origine maghiară:

-aş (care se suprapune unui sufix slav -aş) – recunoscut în sălaş şi folosit apoi la formarea unor cuvinte ca ceteraş, birtaş, poteraş;

-eş care formează cuvinte ca vameş, chipeş, trupeş;

-ăuş – bătăuş;

-ău din făgădău, sabău care formează şi mâncău, lingău;

-işag – vălmăşag, dar şi furtişag, rămăşag

-şug – vicleşug, beteşug, dar şi prieteşug

20

-ălui – în a preţălui, a trebălui

Influențe germanice

În istoria raporturilor lingvistice româno-germane se pot distinge două perioade.

O perioadă veche, din timpul contactului cu diferite triburi germanice migratoare care s-au perindat pe teritoriul patriei noastre începând cu secolele al II-lea – al III-lea până prin 566 când au trecut în sudul Dunării (goţii – vizigoţii, ostrogoţii, gepizii, vandalii, taifalii) (Ist. Rom., 1960).

În aceste condiții, ar trebui să se vorbească şi despre un superstrat germanic, la fel ca şi pentru celelalte limbi romanice, dar, spre deosebire de ele, în limba română urme ale superstratului germanic nu prea există sau sunt nesigure.

Părerile istoricilor şi lingviştilor în legătură cu o influenţă veche germană în limba română au fost diferite. S-a mers de la negarea totală a influenţei germanice până la exagerarea ei sau la atribuirea de etimon germanic unor cuvinte de alte tipuri (latineşti, slave, săseşti târzii sau germane).

Invocând absenţa elementelor germanice din nordul Dunării, R. Roessler a susţinut că poporul român s-a format în sud. În replică, C. Diculescu a consemnat în lucrarea sa Die Gepiden (Leipzig, 1922) vreo 100 de cuvinte din gepidă, precum şi o serie de toponime şi antroponime. Dar majoritatea etimologiilor propuse de Diculescu nu au fost acceptate de lingvişti.

Cercetări mai noi au arătat că o origine germanică poate fi probate numai pentru câteva cuvinte: bâlcă „urcior”, bulz „cocoloş”, ciuf, a cutropi (vezi şi expresia a veni cu tropul „a veni în număr mare”), nasture, rapăn „jeg”, strănut, targă, tureci, a zgudui (ILR, 1969).

Absenţa elementelor germanice se explică prin natura relaţiilor dintre două tipuri de civilizaţie (germanicii erau migratori, pe când populaţia romanizată de la nord de Dunăre era sedentară). În afară de aceasta, multe dintre populaţiile germanice au folosit Dacia doar ca popas pentru drumul lor spre vest (vizigoţii au ajuns în sudul Franţei şi în Spania,

21

gepizii şi longobarzii în Italia, vandalii în Spania de sud şi în Africa de nord).

O a doua perioadă a început în Evul Mediu, în urma contactului direct cu populaţiile germane stabilite pe teritoriul patriei noastre. Influenţa germană s-a făcut simţită în 3 arii mai compacte: Transilvania, Banat şi Bucovina.

În Transilvania, începând cu sec. al XII-lea au fost colonizate populaţii de origine germană compact, mai ales în zonele de graniţă, în jurul Sibiului, în jurul Braşovului, în jurul oraşului Bistriţa-Năsăud.

Aceşti colonişti erau originari din regiunile apusene ale Germaniei, din stânga Rinului, Mosella, Luxemburg şi Flandra. În sec. al XIII-lea au venit şi din Saxonia, de la care s-a dat apoi, probabil, tuturor coloniştilor germani numele de saşi (< saxones). De asemenea, la Bran au fost colonizaţi cavalerii teutoni (unde au stat doar 20 de ani, după care s-au mutat în Prusia).

Scopul aducerii lor a fost întărirea pazei la hotar, dar şi ridicarea economică a oraşelor din Transilvania, unde s-au creat bresle şi s-au dezvoltat meşteşugurile.

Cuvinte germane cu largă circulaţie: corfă „coş”, ochelari, roabă, ladă, turn, şold, şură, ştreang, joagăr, şindrilă, ţandără, troacă, ţiglă, jeţ etc.

O clasificare a cuvintelor de origine germană arată că influenţa germană s-a exercitat mai cu seamă în domeniul culturii materiale:

- îmbrăcăminte: stofă, şnur, şorţ, şliţ, flec etc.;

- mâncare, băutură: chiflă, cartof, crenvurşt, griş, parizer, şniţel, şuncă, şvaiţer, halbă etc.;

- armată: ofiţer, maior, iuncăr „elev al unei şcoli militare”, grenadir etc.;

- comerţ: creiţar, rabat, şfanţ, taler, şperţ etc.;

- ocupaţii: chelner, maistru;

- diverse: clavir, haltă, vană, vailing, glasvand, lozincă, foraibăr, ţol, şurub, bormaşină etc.

22

Cele mai multe cuvinte aparţin diferitelor meserii şi industriei: sunt atestate 220 de cuvinte aparţinând limbajului tipografilor (corectură, corpus, matriţă, spaţiu, reclamă – unele dintre ele sunt de origine latină şi au pătruns în română prin germană), 157 de cuvinte aparţinând limbajului pielarilor. Există elemente germane în terminologia exploatării forestiere şi a plutăritului; a construcţiilor edilitare; cuvinte din domeniul administrativ (Dimitrescu, 1978).

Cuvinte regionale: şnaider „croitor”, tişlăr „tâmplar”, farbă „vopsea”, tregher „hamal”, ţucăr „zahăr”, crafle „gogoşi umplute cu dulceaţă”, cnedle „găluşti cu prune”, şpais „camară”, paradaisă „pătlăgea”etc.

Există şi o influenţă idiş (dialect german vorbit de evreii din Europa): belfer, mahăr „persoană importantă din domeniul afacerilor, şef”, gheşeft „afacere”, cuşer „mâncare bine făcută”, sinagogă, haloimăs „amestec”, balabustă „femeie cu forme pline”, la început însemna „nevasta evreului” etc.

Influența greacă

În limba romană există trei straturi de elemente grecești:

- cuvinte vechi grecești (intrate în limba latină și pătrunse și în latina dunăreană) între secolele I – al VI-lea;

- elemente din perioada bizantină (medio-greacă) – secolul al VII-lea – secolul al XV-lea;

- elemente neogrecești din secolele al XVI-lea – al XVII-lea, mai ales din perioada fanariotă (1711- 1821).

Cuvinte vechi grecești

Greaca a dat latinei un număr foarte mare de cuvinte din cele mai diferite domenii de activitate. În română există două tipuri de elemente vechi grecești:

a) cuvinte grecești general romanice, cunoscute de aproape toate limbile romanice; dintre acestea, în română sunt aproximativ 42: (a) amăgi, biserică, (a) blestema, (a) boteza, carte, cicoare, coardă, creștin, drac, farmec, grec, înger, spată, teacă, zeamă etc. (din cauza vechimii, în dicționare li se dă etimon latin);

23

b) cuvinte pătrunse în latina dunăreană pe cale orală: broatec, frică, mic, proaspăt, spân, stup, stur „coloană”, trufă „dispreț”.

Cuvinte din perioada bizantină

În limba română, împrumuturile bizantine au pătruns pe două căi: a) pe cale directă, prin relațiile politice și culturale existente (cancelarie, școală, biserică);

b) pe cale indirectă, prin filiera slavei meridionale.

Pe cale directă au pătruns:

- cuvinte: agonisi, arvună, cort, folos, flamură, mătase, mânie, omidă, prisos, stol, urgie, a urgisi.

- toponime: Constanța, Calafat, Maglavit, Mangalia, Sulina, Giurgiu.

Elemente neogrecești

După căderea Constantinopolului și a consolidării dominației turcești, în secolul al XVI-lea, în special al XVIII-lea, foarte mulți greci au emigrat în țările române, unde au ajuns să dețină poziții sociale, politice și economice importante.

Cea mai puternică a fost influența din perioada fanariotă, când au pătruns o mulțime de termeni referitori la organizarea administrativă, la noi manifestări de viață socială, culturală. În această perioadă au pătruns cuvinte care nu au caracter popular.

L. Galdi (apud Dimitrescu, 1978: 108) a constatat că în textele românești din perioada fanariotă apar 1200 de cuvinte grecești; din acestea s-au păstrat azi doar maximum 100-150 de cuvinte, printre care: agale, alandala, anapoda, calapod, cartofor, a catadaxi, a categorisi, conopidă, a dichisi, fidea, franzelă, a economisi, ifos, igrasie, ipsos, lefter, logos, misit „sol”, molimă, nostim, orfan, politică, protipendadă, partidă, pramatie, prosop, saltea, a sclifosi, a sclivisi, sindrofie, taifas, țață etc.

24

Influența turcă

Influența turcă manifestată asupra limbii române este de două feluri:

a) preosmanlâie (turcică);

b) osmanlâie.

Influența turcă preosmanlâie (turcică) s-a exercitat odată cu apariția și stabilirea pe teritoriul norddunărean a unor populații asiatice de origine turcotătară.

Pecenegii și-au făcut apariția în Moldova și în estul Munteniei în secolul al IX-lea, iar în secolele al X-lea – al XI-lea au pătruns în Transilvania și în Dobrogea. Au rezistat până în secolul al XI-lea, când au fost înfrânți în Transilvania de regele Ladislau (1088) iar în sudul Dunării de bizantini (1091) și au fost asimilați de populația romanică, de popoare din Imperiul Bizantin și de unguri (Ist. Rom., 1962: 67-68).

De la pecenegi au rămas toponime ca: Peceneagul, Peceneaga, Pecenișca, Pecenevra

Cumanii au apărut în secolul al XI-lea și au ocupat un teritoriu mare la nord de Dunăre – Cumania Neagră (Ist. Rom., 1962: 68-71). Limba cumanilor a putut fi mai ușor studiată decât cea a pecenegilor, datorită unui glosar latin-persan-cuman, redactat în 1303 – Codex Cumanicus.

Au fost considerate cumane acele cuvinte din română a căror etimologie e necunoscută limbii turce sau care au fonetism diferit. Atestarea documentară a acestor cuvinte trebuie să fie dintr-o epocă anterioară influenței turcești osmanlâi. După majoritatea cercetătorilor ar putea fi cumane: aslam „camătă” (atestat în textele religioase din secolul al XVI-lea), baltag, beci (însemna „zid, întăritură”; vezi și numele Vienei „cetate întărită”), capcană, cazan, cioban, conac(a însemnat „distanța dintre două poște”, apoi „locul unde se schimbau caii” și a ajuns în română „casă boierească de la țară”; în anumite dialecte înseamnă „colibă la câmp”), dușman, teanc, toi, a tolăni.

A doua influență începe o dată cu invazia turcilor osmanlâi în Peninsula Balcanică, în secolul al XIV-lea. După subjugarea treptată a tuturor popoarelor balcanice, Țările române au căzut sub suzeranitate turcească, începând o lungă perioadă de relații directe cu turcii (de la sfârșitul secolului al XIV-lea până în prima jumătate a secolului al XIX-lea). Aceste relații au favorizat pătrunderea în limba română a unui mare număr

25

de elemente turcești, mulți termeni supraviețuind până astăzi în româna contemporană.

Primele texte rom â ne ş ti

Cele mai vechi documente slave cunoscute astazi, scrise in Țara Romanească şi în Moldova, datează din 1364 – circa 1377 (Vladislav) și 1392. Pentru a scrie cărșâți de cult într-o limbă altă decât vechea slavă, într-un timp când numai greaca, latina și slava erau recunoscute de biserica ca limbi de cult și oficialitatea de la noi pazea cu sfințenie întrebuințarea limbii slave, era necesară o revoluție. Traducerea cărților bisericești în romanește nu era deci un fapt divers, așa cum ar fi fost simpla însemnare romaneascș facutș, la un moment dat, de cutare diac, într-o localitate oarecare a țarilor noastre.

Diferența dintre textele traduse și netraduse apare deci cu evidența: traducerea textelor bisericesti, în secolul al XVI-lea, nu poate fi concepută decăt “provocată” de o cauză exterioară și în lupta cu canoanele bisericii ortodoxe.

În privința textelor românesti anterioare secolului al XVI-lea, trebuie aratat aici că salvconductul acordat în 1489 de sultanul Baiazid negustorilor poloni a fost scris intr-o “italiană defectuoasa”, și deci nu in limba romană, iar jurământul omagial facut de Ștefan cel Mare regelui

26

Cazimir al Poloniei (1485) a fost tradus din romană în latină, dar textul romanesc, care era numai un conceput, nu s-a păstrat.

Este posibil să fi existat texte românesti anterioare jumătații a doua a secolului al XV-lea. Dar trebuie ținut seama că in secolele al XIV-lea și al XV-lea nu numai că slavona era întrebuințată ca singura limbp oficialp în acte (hrisoavele domnești sunt scrise în limba slavă pană la sfârșitul secolului al XVII-lea), dar boierii vorbeau slavonește. Pe de altă parte, liturghia, în biserica, se facea în slavonă.

Primele traduceri române ş ti

Primul text romînesc care ne-a fost transmis este scrisoarea adresată de Neacșu din Campulung (Muşcel) judelui Braşovului Hans Benkner, în 1521. Curând după această dată apar traducerile românesti de cărți religioase. Aceste traduceri manuscrise, în starea în care ne-au parvenit, nu conțin nici prefețe, nici epiloguri, nici vreo altă însemnare care să ne permită să le datăm și localizăm altfel decât prin ipoteza. Primele traduceri românești ne-au parvenit sub formă de copii, fară ca să putem stabili cu precizie dacă între aceste copii și originalele pierdute trebuie presupuse copii intermediare. Faptul că s-au descoperit mai multe copii ale Catehismului și Psaltirii probează ca aceste traduceri aveau cautare.

Localizarea și datarea primelor traduceri românesti nu se putea face, așadar, decât prin ipoteză, luându-se în considerație particularitățile lor de limbă. Sunt o serie de particularități lingvistice ale acestor texte, printe care rotacismul și prezența unor cuvinte maghiare cu circulație restransă care ne permit să localizăm primele traduceri românești în Maramureș și în nordul Ardealului vecin.

27

28