Tabloul al III-lea se desfășoară exclusiv în spațiul cosmic prezentând călătoria Luceafărului prin sferele astrale ale Universului spre Demiurgul căruia îi cere dezlegarea de nemurire, precum și dialogul încărcat de sensuri filosofice și gnoseologice cu Hyperion și Atotcreator.

Coborârea în adâncul ființei primordiale echivalează cu o ascensiune cosmică, o călătorie care simbolizează aventura de cunoaștere a Luceafărului. Mișcarea astrului se manifestă ca un elan nemaipomenit, ca un zbor care tinde să anuleze timpul și spațiul. Este interesantă plasticizarea zborului în care Luceafărul își dilată dimensiunile, aripile „îi cresc” devenind un spirit invizibil cu o viteză amețitoare care îi transformă aparența într-o imagine luminoasă.

Revine ideea de haos ca tărâm al genezelor, imagine similară celei de-a doua întrupări a Luceafărului. Ajuns în momentul genezic, Luceafărul asistă la nașterea celorlalți aștrii și el însuși pare să se renască.

Sintagma „gând purtat de dor” reprezintă o parafrază estetică a conceptului filosofic al „voinței de a trăi” pe care Eminescu îl preia de la Schopenhauer din lucrarea „Lumea ca voință și reprezentare”.

Prin utilizarea litotei este plasticizat neantul, noțiune care nu poate fi concepută sau pătrunsă de mintea omenească. Negația „nu-i hotar” sugerează ilimitatul cosmic în care cunoașterea sau conștiința omului nu se pot manifesta.

Printr-un paradox mișcarea capătă un sens dublu: existența negată, neființa pare a fi anulată de elanul de viață care în determină pe Luceafăr să întreprindă zborul care echivalează cu regresiunea în eternitate.

Luceafărul ajunge la Demiurg pentru care utilizează apelativul „părinte”