Lucius Annaeus Seneca

Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Se neca cel Tânăr, n. cca. 4 î.Hr. – d. 65) a fost filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero, a ocupat și funcții în administrația Imperiului.

Seneca a văzut lumina zilei în ajunul secolului I al erei noastre, în cea mai romanizată regiune sudică a Hispaniei, provincia Baetica. Seneca este un andaluz sau, cum îl numește biograful sau român, istoricul Eugen Cizek, un "corduban". Orașul lui natal este Corduba, azi Cordoba, la apa Guadalquivirului.Seneca cunoscut și ca Seneca Retorul sau Seneca cel Bătrân (55 î.Hr.-41d.Hr.), a avut o valoroasă activitate de intelectual creator, atât în Spania, cât și la Roma. Istoric și critic al artei oratorice, Seneca tatăl a fost un apărător al tradiției clasice. Făcea parte din ordinul cavalerilor, situat imediat după ordinul senatorilor, primul în ierarhia socială. Mama lui Seneca, Helvia, provenea dintr-o familie de notabili din vecinatatea Cordubei.

Soții Seneca au avut trei băieți. Lucius Annaeus Seneca era al doilea copil. Primul născut, Novatus, va parcurge în decursul anilor o importantă carieră de demnitar. Al treilea fiu, Mela, va fi tatăl unui poet celebru, Lucan (39-65). Între cei trei frați și părinții lor va exista mereu o puternică legatură de solidaritate și dragoste, oglindită și în opera lui Seneca-fiul.Seneca a fost adus la Roma din fragedă copilarie, sub îngrijirea devotată a unei admirabile mătuși, soția unui viitor guvernator al Egiptului. Ca tânăr discipol, Seneca va admira mai mulți dascăli greci și latini. Cel mai prețuit dintre acești "directori de conștiință" va fi stoicul Attalus. Arta cuvântului și talentul pedagogic ale lui Attalus vor fi recunoscute chiar și de severul conservator Seneca tatăl, care nu-i iubea pe filosofi și acorda atenție mai ales retoricii.

Seneca-fiul se va atașa de gânditorii stoici care își îndreptau eforturile spre făurirea unei atitudini de demnitate, umanitate și curaj în fața greutăților și suferințelor vieții. Scopul stoicilor era libertatea interioară, sufletească - scut împotriva nedreptății și tiraniei.

În vremea împăratului Tiberiu, învățatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, este alungat din Roma. Această măsură de prigonire făcea parte dintr-o campanie de intimidare și represiune împotriva "opoziției stoice". Reacția lui Seneca va fi decizia de a părăsi Capitala. A plecat în Egipt, unde putea să fie apărat de mătușa sa, sora Helviei, și de soțul ei, guvernator al Egiptului. Va rămâne acolo, la Alexandria, până în anul 31 d.Hr.

Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei epistolare. A avut o carieră agitată, care a inclus și exilul în Corsica pentru adulter cu Iulia Livilla, nepoata împăratului

Claudius. Întorcându-se din exil, a fost preceptorul lui Nero. Acesta, devenind împărat, l-a implicat în conjurația lui Pison și i-a poruncit să-și ia viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire.

Din voluminoasa sa operă este de reținut morala sa apropiată de cea a stoicilor, dezvoltată în Questiones naturales. Se opune lui Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea consta în a-și cultiva voința de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui Seneca stă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele contemporanilor săi, stă în locul acordat milei și omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filosofi, ci și de Părinții Bisericii și de moraliștii creștini. Sinuciderea către care a fost împins a oferit un model celebru de stoicism în acțiune.

Marcus Tullius Cicero

Marcus Tullius Cicero (n. 106 î.Hr., d. 43 î.Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin.Cuprins [ascunde] Viața

Cicero s-a născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de cavaleri și notabili municipali. După ce a urmat cursurile școlare obișnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii și elev al lui Carneade. A debutat ca orator și avocat în 81 î.Hr. Pentru a-și desăvârși formația intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială și se angajează în viața politică. În 76 î.Hr., Cicero devine quaestor, iar apoi senator. În iulie 64 î.Hr. este ales consul pentru anul 63 î.Hr. În timpul consulatului său, Cicero descoperă așa numita conjurație a lui Catilina. El va ordona arestarea și executarea complicilor lui Catilina - fapt ce atrage nemulțumirea partidei popularilor în frunte cu Caesar, care-l va urmări cu înverșunare. După 60 î.Hr., orientarea politică și existența lui Cicero intră într-o adâncă criză. Începând din martie 58 î.Hr., petrece mai mult de un an de exil în Grecia; este o perioadă foarte dificilă pentru el. După ce, în 51-50 î.Hr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a încercat în van să-i reconcilieze între ei pe Caesar și Pompeius, aflați acum în conflict. În cele din urmă trece de partea lui Pompeius și a optimaților republicani, însă după înfrângerea acestora, se află printre primii care se întorc în Italia și obțin iertarea din partea lui Caesar. După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid șeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel mai primejdios dușman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 î.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.

Opera

Cicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul nativ, (ingenium), cultura vastă (doctrina) și practica forului (usus forensis). Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Hr.) de activitate retorică pusă în slujba cetățeanului și a cetății, "de la interesul sau nevoia cărora niciodată nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul" (Pro Archia poeta, VI, 12). Între aceste discursuri se disting : In Verrem (Împotriva lui Verres) - o serie de șapte discursuri ținute în 70 î.Hr. împotriva lui C. Verres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70 î.Hr.), care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte grave și malversațiuni în timpul guvernării Siciliei; se remarcă de asemenea In Catilinam (Împotriva lui Catilina, Catilinarele), poate cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene pronunțate împotriva lui L. Sergius Catilina, după descoperirea conspirației acestuia împotriva republicii; celebre sunt și cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marcus Antonius, In Marcum Antonium, care dorea să urmeze politica lui Caesar.

Cicero s-a remarcat și ca un teoretician al artei retorice, fiind socotit unul dintre părinții oratoriei antice. În tratatele sale, el face o incursiune în istoria oratoriei antice și o analiză a principalelor curente retorice care aveau adepți în epoca sa (aticismul și asianismul), dezbătând problema formării oratorului și a funcției sale în societate; oratorul ideal (orator summus et perfectus) este, în concepția lui, prototipul omului și cetățeanului desăvârșit, o personalitate complexă. El își materializează ideile în tratate numeroase, dintre care sunt demne de amintit: De oratore libri tres (Trei cărți despre orator) - tratat alcătuit în 55 î. Hr., dedicat lui Quintus, fratele său și redactat sub forma unui dialog între celebritățile forului roman Crassus și Marcus Antonius (omonim al generalului); Partitiones oratoriae (Diviziunea părților artei elocinței) alcătuit în 54 î.Hr., un adevărat manual de retorică în formă dialogală între Cicero-tatăl și fiul său Marcus; deosebit de valoroase sunt și alte două lucrări ca Brutus, scris în 46 î.Hr., în care Cicero își proclamă idealurile sale de armonizare a tuturor ideilor școlilor retorice, opunându-se curentului aticist, prea simplu și sobru, care apăruse la Roma între 51-50 î.Hr. și tratatul Orator, unde Cicero își apără din nou idealul său retoric moderat, amenințat de influența crescândă a aticismului. Cicero are, de asemenea, o deosebită pasiune pentru filozofie, insuflată, după propria-i mărturie, de reprezentanții principalelor doctrine din acea vreme (epicureismul, stoicismul, neoacademismul) pe care îi audiase la Roma sau în Grecia, cu unii dintre ei păstrând relații chiar familiare (cum ar fi stoicii Diodotus și Posidonius, academicienii Philon și Antiochos).

Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 î.Hr., când, dezamăgit de situația politică, caută un rost al existenței sale în scris, propunându-și să dea Romei o literatură filozofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei. Opera sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei grecești la spiritualitatea și mentalitatea romană și, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit incontestabil. Dint re lucrările sale cu caracter filosofic, merită menționate: De republica (Despre stat) - dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare și a calităților conducătorului

ideal; De legibus (Despre legi) - tot un dialog politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție; De natura deorum (Despre natura zeilor) - scriere pe tema existenței și esenței divinității; De divinatione (Despre divinație) - abordând tema divinației ca har și artă a prezicerii viitorului; și în sfârșit De fato (Despre destin) - o expunere asupra problemei destinului.

Cicero are și o vastă corespondență (peste 800 de scrisori) scrisă între anii 68 și 43 î.Hr., care este în același timp un dosar intim al scriitorului și o adevărată frescă a vieții Romei din vremea sa. Omul Cicero ni se descoperă aici cu o surprinzătoare sinceritate prin atitudinile politice și civice, prin viața zilnică din for sau din familie.

Epoca augustană

Epoca augustană este o perioadă celebră din istoria literaturii latine, aproximativ între 43 î.Hr. - 18 d.Hr. Împreună cu perioada precedentă, dominată de Cicero, formează epoca de aur a literaturii latine. Caracterizată prin pace şi prosperitate, epoca este marcată de atingerea unui înalt nivel al expresiei poetice, materializat în versuri sofisticate şi căutate. Poeziile, cu teme cum ar fi patriotismul, dragostea şi natura erau închinate unui patron spiritual sau chiar împăratului Augustus. Printre scriitorii celebri ai acestei perioade se numără Vergiliu, Horaţiu, Titus Liviu, Ovidiu. Termenul se referă şi la alte

perioade considerate „clasice" din alte literaturi, dar mai ales la cea engleză de la sfârşitul secolului XVII şi din secolul XVIII.

Dinastia Iulio-Claudina

Domnitorii acestei perioade sunt: Augustus, Tiberius, Caligula, Claudius si Nero.

Augustus

Era un maestru al propagandei și patronatul său asupra scriitorilor romani Horatius, Titus Livius și (în special) Virgiliu i-a permis să-și cimenteze poziția prin intermediul poeziei și a prozei. Folosirea jocurilor și a ceremoniilor speciale, pentru a se celebra pe el însuși și pe familia sa, i-au sporit popularitatea.

Octavian a fondat de asemenea și primul grup de pompieri din lume și a creat o forță de poliție obișnuită pentru Roma.

De fapt, controlul puterii lui Octavian pe întreg Imperiul nu era discutabil, ceea ce i-a permis să-și numească susccesorul, un obicei abandonat și ridiculizat de la fondarea Republicii. La început, l-a indicat de Marcellus, nepotul său de soră, care era căsătorit cu fiica

sa, Iulia. Între timp însă, acesta a murit din cauza otrăvirii mâncării (23 î.Hr.). Relatările istoricilor de mai târziu, ce spuneau că Marcellus ar fi fost otrăvit de soția lui Octavian, Livia Drusilla, sunt neconcludente.

După moartea lui Marcellus, Octavian și-a măritat fiica cu "mâna sa dreaptă", Marcus Agrippa. Din această căsătorie au rezultat trei copii, Gaius Caesar, Lucius Caesar și Postumus Agrippa (numit în acest mod pentru că s-a născut după moartea lui Marcus Agrippa). Intențiile lui Octavian de a-i face pe primii doi copii moștenitorii săi, au devenit aparente când acesta i-a adoptat ca proprii săi fii. Octavian a arătat afecțiune și față de fii săi vitregi (copiii Liviei din prima căsătorie), Nero Claudius Drusus Germanicus și Tiberius Claudius, după ce aceștia au cucerit o mare parte din Europa Centrală.

Tiberius

Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (16 noiembrie 42 î.Hr. – 16 martie 37), a fost al doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la moartea sa în 37.

Fiu al senatorului Tiberius Claudius Nero și al Liviei Drusilla, Tiberius devine, în urma căsătoriei mamei sale cu Octavianus, în 38 î.Hr., fiul vitreg al viitorului împărat Augustus. Tiberius beneficiază de o strălucită educație și începe cariera armelor în calitate de tribunus militum în campania lui Augustus din Hispania împotriva triburilor cantabrilor din anii 26-25. În anul 20 î.Hr. conduce solia romană în Orient,

care instalează un rege clientelar Romei pe tronul Armeniei și obține, după încheierea tratatului romano-part, retrocedarea insognelor romane pierdute în bătălia de la Carrhae (53 î.Hr.).

Împreună cu fratele său, Nero Claudius Drusus, Tiberius supune, în anii 15-13, triburile reților și vindelicilor din ținuturile dintre Alpi și cursul superior al Dunării. Între 12-9 î.Hr., cucerește regiunea dintre Alpii răsăriteni și Dunărea mijlocie, populate de triburi celtice și ilire (viitoare Pannonie) și le alipește provinciei Illyricum. După moartea lui Drusus, preia comanda forțelor romane de la Rin, întreprinzând campanii în Germania dintre Rin și Elba (8-6 î.Hr.). Căsătorit, împotriva voinței sale, în anul 12 î.Hr., cu Iulia, fiica împaratului Augustus, va trebui să se autoexileze 7 ani în insula Rhodos (6 î.Hr.-2d.Hr.) din pricina eșecului căsniciei și a politicii dinastice a lui Augustus. Moartea celor doi nepoți ai lui Augustus, Lucius și Gaius Caesar, îl determină pe împărat să-l adopte și, indirect, să-l desemneze moștenitor la tron pe Tiberius (care își schimbă acum numele de Tiberius Claudius Nero în Tiberius Iulius Caesar).

Numit din nou comandant al forțelor romane de la Rin, Tiberius întreprinde în anii 4-6 campanii la răsărit de fluviu împotriva cheruscilor, chaucilor și longobarzilor, până pe malurile Elbei. După izbucnirea în anul 6 a puternicei răscoale antiromane a triburilor din Pannonia și Dalmația, Tiberius este numit comandant suprem al celor 15 legiuni romane care vor lupta 3 ani până la înfrângerea răsculaților. Între anii 10-12 este din nou în fruntea forțelor romane de la Rin. La moartea lui Augustus, Tiberius îi succede la tronul Imperiului Roman. La 56 de ani, vârstă la care Tiberius îmbracă purpura, personalitatea sa fusese profund marcată de îndelungatele campanii militare. Cei 23 de ani de domnie nu fac decât să-i accentueze pesimismul, suspiciunea și solitudinea. Spirit energic, cumpătat, econom, el continuă politica lui Augustus de întărire a autorității principelui, a îmbunătățit administrația provinciilor, a consolidat starea finanțelor statului.

Pe plan extern, Tiberius renunță la costisitoarea politică ofensivă din Germania, rechemând n anul 16 la Roma pe Germanicus, nepotul său, și stabilind frontiera imperiului pe Rin. Regatele clientelare Moesia, Commagene și Cappadocia sunt transformate în provincii romane. Răscoala antiromană din Africa și cea din nord-estul Galliei sunt reprimate cu violență de generalii săi. Tiberius moare bolnav în drum spre Roma, la Misenum, pe 16 martie 37.Multi istorici sustin ca un general trimis de nepotul sau,Caligula, l-ar fi ucis prin sufocare,dupa ce Tiberiu incepea sa-si revina. Caligula si-ar fi ucis unchiul pentru desele molestari sexuale aplicate asupra lui, care i-au traumatizat copilaria.

Caligula

Deși în timpul lui Tiberius nu se afirmă în viața politică, la moartea acestuia (16 martie 37), este proclamat împărat de garda pretoriană și recunoscut de senat. După primele 8 luni de domnie, politica lui capătă brusc semnele despotismului și incoerenței. Arbitrariul politicii interne

și externe, extravaganțele și cruzimile, fastul serbărilor și risipirea tezaurului strâns de predecesorul său, măsurile fiscale opresive, declanșează două conspirații împotriva sa (în 39 și 40), soldate, fiecare,

cu numeroase execuții.

Claudius

Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 î.Hr. - 13 octombrie 54), a fost al patrulea împărat roman al dinastiei iulio-claudice și a domnit din 41 până în 54.

Fiu al generalului Drusus (fratele lui Tiberius) și al Antoniei Minor, frate mai tânăr al generalului Gemanicus, născut la Lugdunum (Lyon), Claudius nu participă până la urcarea pe tron, datorită unei sănătăți mai șubrede și a unor infirmități congenitale, la viața politică, preferând o existență retrasă, consacrată studiului. Este proclamat împărat de către pretorieni la asasinarea nepotului său Caligula și recunoscut apoi de către senat. În timpul domiei sale începe construcția unui sistem defensiv de fortificații pe Rin și Dunăre, provinciile beneficiază de o bună administrare și o bogată activitate edilitară

(șosele, apeducte, porturi). Acordarea cetățeniei romane locuitorilor unor orașe din afara Italiei, îi atrage ostilitatea cercurilor senatoriale. În timpul domniei lui Claudius începe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vestică provincie a Imperiului Roman. În 44 Iudeea, în 46 Tracia sunt transformate în provincii romane. După executarea Messalinei, cea de-a treia soție, în 48, acuzată de Narcissus de complot, Claudius se căsătorește în 49 cu Agrippina Minor Iulia și-l adoptă pe fiul acesteia, Nero, care-i va urma la tron. Moare otrăvit de noua soție.

Nero

În planul politicii externe, Imperium Romanum a obținut în timpul lui Nero câteva succese notabile, explicabile prin faptul că senatorii capabili au deținut însemnate funcții de comandă. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reușit după campanii îndelungate să obțină, în urma unor tratative abile, recunoașterea supremației romane în Armenia. De asemenea în 61 a izbucnit o răscoală în Bretannia, și mai târziu, mai precis în 66, o alta în Caesareea, ambele fiind reprimate.

Cruzimile, veleitățile de artist, stoarcerile de bani și totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglări în mașina administrației tradiționale a imperiului, lăsate acum pe seama unor intriganți și jecmănitori ai banului public. Starea financiară era falimentară în urma

risipei neroniene, din cauza construcțiilor extravagante și a dărniciei fără sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor și a altor instituții publice nu mai dădeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scară largă marile proprietăți private. Un exemplu grăitor în acest sens sunt cei șase latifundiari din Africa care au fost executați de către Nero spre a le răpi imensele domenii agricole. Haosul și dezordinea trecură din Roma în provincii, unde în locul conspirațiilor s-au produs „pronunciamentele” militare.

Puterea lui Nero se considera temeinică doar în Roma. Acolo poporul era îndopat cu pâine și spectacole, iar fidelitatea pretorienilor era cumpărată cu donații în bani