ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE FACULTATE DE

FINANTE,ASIGURARI,BANCI SI BURSE DE VALORI

LUCRARE DE LICENTA

-MONEDA SI CURSUL DE SCHIMB.ISTORIE SI PERSPECTIVA

MONETARA LA NIVELUL ECONOMIEI GLOBALE-

PROFESOR COORDONATOR : ABSOLVENT :

GABRIEL BISTRICEANU UNGUREANU COSTIN ALEXANDRU

ANUL III ID

BUZAU 2013

CUPRINS

CAPITOLUL 1 INTRODUCTIV………………………………………………………… 31.1. Organizarea si esenta banilor.…………………………………………………………. 31.1.1. Functiile Monedei…………………………………………………………………… 151.2. Functiile Cursului de Schimb………………………………………………………….1.2.1. Tipologia Cursului de Schimb.………………………………………………………

2121

1.2.2. Factorii care influenteaza formarea cursului de schimb………….............................. 251.2.3. Mecanismul determinarii cursurilor de schimb si determinantii acestuia…………... 26CAPITOLUL 2 : CREATIA MONETARA,BANCA CENTRALA,SISTEMU BANCAR..

32

2.1. CREATIA MONETARA…………...…………………………………………………. 322.1.1. Creditele acordate statului si bancilor comerciale…………………………………... 342.1.2. Creatia monetara a bancilor comerciale……………………………………………... 352.1.3. Cauzele creatiei monetare ale bancilor comerciale………………………………...... 352.1.4. Creatia monetara a tezaurului……………………………………………………….. 382.1.5. Piata monetara si rolul acesteia in creatia monetara………………………………… 392.1.6. Caracteriscile Pietei Monetare………………………………………………………. 412.1.7. Rolul Pietei Monetare……………………………………………………………….. 422.2. Banca Centrala………………………………………………………………………… 432.2.1. Sistemu Bancar……………………………………………………………………… 45CAPITOLUL 3 : MASA MONETARA,INFLATIA SI ZONELE EURO………………… 513.1. Masa monetara.Structura in (%) a masei monetare in Romania………………………. 51

1515

1515

1919

202323262829

34 38

40

2

CAPITOLUL 1

INTRODUCTIV

1.1. ORGANIZAREA SI ESENTA BANILOR

Moneda , valoarea de schimb, valoarea de întrebuinţare, echivalent general, moneda metalică,

moneda de hîrtie, titlurile de credit, cambia, biletul la ordin, cecul, biletul de bancă, moneda

electronică, teoria raţionalistă, teoria evoluţionistă, divizarea muncii.

Inventarea banilor a fost una din cele mai mari realizări ale civilizaţiei umane. Ei au apărut stihinic

şi, pe parcursul dezvoltării producţiei de mărfuri, au suferit numeroase modificări. Extinderea

schimbului de mărfuri s-a soldat cu desprinderea spontană de masa celorlalte mărfuri a unei mărfi

specifice, căreia i-a fost atribuită funcţia de echivalent general. Prin urmare, banii au apărut o dată

cu schimbul de mărfuri ca un derivat al acestui schimb (operaţiilor comerciale).

Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în schimbul de diverse mărfuri în diferite etape

ale dezvoltării societăţii. Aceasta înseamnă că, în calitate de categorie istorică şi economică, banii

sunt o marfă deosebită, marfă-intermediar, marfă-semn de valoare.

Ca o categorie istorică, banii , din cele mai vechi vremuri şi pînă în prezent, se află în centrul

atenţiei gîndirii umane. Din timpul Greciei antice, de la Xenophon, Platon şi Aristotel şi pînă la

începutul secolului XX (adică într-o perioadă de circa 2300 de ani), potrivit calculelor făcute de

cercetători, au fost publicate circa 6 mii de lucrări (monografii, manuale, articole ştiinţifice etc.) -

toate consacrate problemei banilor. Se presupune că, în secolul trecut, numărul acestor publicaţii a

sporit considerabil, iar în prezent creşte în progresie geometrică.3

Un volum atît de mare de investigaţii, precum şi profunzimea cercetărilor ştiinţifice consacrate

problemelor teoriei monetare au făcut să scadă simţitor numărul „petelor oarbe" din spaţiul

cunoştinţelor acumulate. Cu toate acestea, în literatura economică persistă diverse interpretări ale

originii şi esenţei banilor, lipsind unitatea de opinii şi asupra altor probleme fundamentale,

conceptuale ale sistemului bănesc. Diversitatea şcolilor şi abordărilor soluţionării problemelor

monetare, caracterul contradictoriu al sintezelor şi concluziilor ştiinţifice asupra cercetărilor

teoretice, interpretărilor, conceptelor (definiţiilor), precum şi al recomandărilor practice confirmă

actualitatea acestor probleme şi necesitatea continuării studierii şi perfecţionării sistemului bănesc.

Totodată, este în afara oricăror dubii ideea utilităţii banilor pentru oameni, ca instrument de

reglementare a vieţii individului, precum şi rolul lor în dirijarea societăţii umane, în general.

Importanţa mereu crescîndă a banilor determină ideea ipotetică precum că banii ca atare vor exista

întotdeauna, servind indivizilor şi comunităţilor umane ca instrument util de intermediere privind

soluţionarea problemelor perfecţionării relaţiilor în domeniul schimbului.

În primul rînd, banii au o însemnătate utilitar-aplicativă, deoarece, fiind cel mai important

instrument de reglementare a asigurării necesităţilor vitale, ei sunt necesari nu numai fiecărui

individ, ci şi întregii societăţi umane. În al doilea rînd, nu e mai mică importanţa lor ştiinţifico-

cognitivă, căci banii constituie unul din cele mai interesante domenii ale ştiinţei economice, în

general, şi ale teoriei financiar-bancare, în particular.

Aşadar, dacă banii, ca formă, reprezintă un document care oferă oficial dreptul de a procura orice

bunuri vitale şi patrimoniale, apoi, după conţinut, ei reprezintă ceva mult mai esenţial, decît un

simplu instrument pasiv, ce contribuie la dezvoltarea economiei.

Interpretarea originii banilor include două tipuri de abordări conceptuale: raţionalistă şi evolutivă.

Primul tip - abordarea raţionalistă explică - apariţia banilor ca rezultat al unui acord între oameni, ce

favorizează mişcarea valorilor în cadrul operaţiunilor de schimb, efectuate cu ajutorul unui

instrument ales special - o marfă deosebită, care îndeplineşte funcţia convenţională de echivalent

general. Această teză conceptuală a fost enunţată pentru prima dată de către Aristotel în opera sa

filozofică „Etica lui Nicomah": „toate lucrurile care participă la procesul de schimb au nevoie să fie

cumva comparate cu ceva... Dacă acest ceva lipseşte, nu vor exista nici schimbul, nici relaţiile

(sociale) dintre oameni... E necesar să existe o anumită unitate (de măsură), însă (bazată) pe 4

convenţionalitate... Ea va face ca toate lucrurile să fie comensurabile, căci totul se va măsura cu

moneda". (Vezi: Filozofia Greciei. Edit. „Foglio", 1955, pp.891-892).

Mai tîrziu, în lumea antică, această idee a lui Aristotel şi-a găsit întruchiparea legislativă într-una

din formulele dreptului roman, prin care se declara stabilirea de către împărat, prin decret, a valorii

banilor.

Accentul subiectiv-psihologic în problema originii banilor, condiţionat de abordarea conceptuală

raţionalistă a interpretării naturii, esenţei lor, există şi în concepţiile şi opiniile unor economişti de

vază contemporani. Astfel, de exemplu, economistul american Paul A. Samuelson întrevede în bani

un convenţionalism social artificial (Самуэльсон П. Экономика. Вводный курс. Москва, 1964,

стр.69), iar un alt economist de vază, John K. Galbrith, susţine că „atribuirea îndeplinirii funcţiilor

de bani unor metale preţioase, precum şi altor obiecte scumpe este rezultatul unui acord între

oameni (K.J. Galbrith - Money when it Came, when it Went. London: 1976, p.7). Prin urmare,

reprezentanţii acestei concepţii consideră că banii sunt produsul unei convenţii încheiate între

oameni, adică un instrument de schimb tehnic.

Abordarea conceptual-evolutivă a explicării originii banilor a fost formulată pentru prima dată de

către K. Marx, a cărui merit constă în fundamentarea caracterului mărfar al provenienţei banilor.

Conform teoriei sale, banii au apărut ca urmare a procesului evolutiv care, cu sau fără voia

oamenilor, după o lungă perioadă de dezvoltare a relaţiilor de schimb, s-a soldat cu faptul că

anumite mărfuri s-au desprins de masa celorlalte şi au căpătat proprietatea de marfă deosebită,

specială, îndeplinind funcţia de bani.

În faza timpurie a evoluţiei societăţii umane, nu era nevoie de bani, căci tot ce se producea sau se

dobîndea se şi consuma imediat de către membrii tribului. Doar în unele cazuri (bunăoară, dacă se

nimerea vreun an deosebit de roditor) se iveau surplusuri de anumite produse, care erau schimbate

pe alte produse necesare, propuse de triburile vecine. Schimbul în cazul acestor operaţii rare se

făcea ocazional, fără să existe reguli, norme sau alte condiţii prestabilite.

De-a lungul dezvoltării societăţii umane, o dată cu ivirea unor surplusuri stabile de produse, apare

necesitatea schimbului permanent de rezerve acumulate. În consecinţă, formă-valoare simplă

evoluează în formă-valoare dezvoltată (ce se caracterizează prin aceea că o marfă poate fi schimbată

pe o serie de alte mărfuri-echivalente), apoi aceasta formă-valoare din urmă cedează locul formei-5

valoare generale, cînd procesul de schimb este mijlocit de echivalentul general al valorii. De

remarcat că, în etapa iniţială a evoluţiei formelor valorii, rolul echivalentelor a fost atribuit unei

serii de mărfuri-intermediare ale schimbului. Mărfurile menţionate reprezentau ca şi cum prototipul

echivalentului general, un fel de bani primitivi. Totodată, măsurarea valorii cu ajutorul lor se făcea

într-un mod foarte convenţional, rudimentar, în fond - cu bucata, căci conţinutul material al

mărfurilor destinate schimbului nu vădea nici un fel de caracteristici calitative sau cantitative, ce ar

fi permis efectuarea unor operaţiuni de schimb cu caracter stabil sau normativ.

Dezvoltarea ulterioară a producţiei de mărfuri şi a schimbului s-a datorat separării meşteşugurilor

de agricultură în urma avansării diviziunii sociale a muncii. Anume în aceste condiţii s-a cristalizat

forma bănească a valorii, ce se caracterizează prin desprinderea unei mărfi speciale, cea mai

potrivită pentru rolul de „unitate de măsură a tuturor mărfurilor" - echivalentul general. Acest fapt a

fost favorizat şi de circumstanţa că celelalte mărfuri au încetat să mai corespundă rolului de obiecte

de bază ale procesului de schimb, iar supremaţia în sfera elaborării mijloacelor de producţie începe

să o deţină metalele. Astfel, treptat, pe cale firească, evolutivă, a apărut forma-valoare bani, ce

pretinde la rolul de echivalent general şi se referă la o singură marfă specială - banii.

În ultimă instanţă, funcţia echivalentului general şi-a găsit cel mai bine expresia în două metale

preţioase: aurul şi argintul. Aceasta a fost cu putinţă datorită faptului că, spre deosebire de celelalte

echivalente, banii de metal posedă calităţi extrem de specifice şi au o serie de priorităţi, graţie

cărora doar lor le-a putut reveni funcţia de bani universali: propria valoare înaltă, omogenitatea

materialului monetar, care permitea divizarea lor în fragmente de orice mărime, siguranţa

integrităţii (fiind inalterabili etc.). Aşadar, atribuirea funcţiei de echivalent general banilor de metal,

în decursul istoriei civilizaţiei umane, a fost ca o consecinţă a unei selecţii naturale multiseculare, la

a cărei bază stăteau însuşirile fizice ale mărfii, condiţiile naturale şi economice ale statului dat,

poziţia geografică, istoria şi tradiţiile sale.

După cum s-a remarcat, însă, banii nu sunt doar o marfă ordinară, ce nu reprezintă decît

întruchiparea valorii lor de consum. Orice marfă are şi o valoare a sa, specifică, unică, de

întrebuinţare, ce rezidă în capacitatea ei de a satisface o anumită necesitate, bine determinată (de

exemplu, pîinea satisface nevoia de hrană, paltonul - nevoia de îmbrăcăminte, automobilul - nevoia

deplasării ş.a.m.d.). Toate acestea se referă întru totul şi la marfa monetară (aurul e întrebuinţat

pentru confecţionarea bijuteriilor). Dar, în afară de aceasta, spre deosebire de celelalte mărfuri,

6

banii, ca marfă, posedă o valoare generală de întrebuinţare, ce constă în posibilitatea de a putea fi

schimbaţi pe orice marfă.

Pentru fiecare producător propria marfă serveşte drept valoare de schimb, reprezentînd o corelaţie

cantitativă bine determinată, în care o marfă este schimbată pe o altă marfă, iar mărfurile celorlalţi

producători servesc drept valori de întrebuinţare. Dar nu toate mărfurile pot servi concomitent şi ca

valori de întrebuinţare, şi ca echivalente generale.

Deoarece banii sunt „marfa mărfurilor", ei posedă un caracter special privind funcţionarea valorii de

întrebuinţare şi valorii ca atare. Contradicţia internă a mărfii dintre valoarea de întrebuinţare şi

valoarea ei efectivă se manifestă în procesul schimbului şi-şi găseşte soluţionarea pe calea diviziunii

mărfurilor în mărfuri propriu-zise şi bani. Anume banii reprezintă acea marfă specifică ce posedă

calitatea de schimbabilitate generală nemijlocită, de valoare generală de întrebuinţare. Spre

deosebire de celelalte mărfuri, doar banii pot apărea în calitate de întruchipare generală şi

nemijlocită a valorii. Deci banii, ca marfă specifică, servesc drept echivalent general, fiindcă

valoarea lor de întrebuinţare exprimă valoarea altor mărfuri.

Generalizînd rezultatele analizei evoluţiei trecerilor reciproce a diverselor forme ale valorii de la

forma-valoare simplă la forma-valoare bani şi punînd accentul pe rolul important al banilor ca

factor ce reflectă relaţiile sociale avansate, nu doar ca un mijloc tehnic de rulaj, se poate conchide

că esenţa banilor constă în calitatea lor de a fi un tip specific de marfă, a cărui formă naturală

fuzionează cu funcţia socială de echivalent general al valorii.

Conţinutul esenţial al banilor, ca o categorie economică independentă, dezvăluie trinitatea

proprietăţilor fundamentale ale acestora:

- imediata schimbabilitate generală;

- cristalizarea valorii de schimb;

- materializarea timpului total de muncă.

Rezultă deci că banii nu pot fi bunuri economice decît ca mijloc de schimb, nu de întrebuinţare sau

de producţie: ei îşi gătesc utilitatea în sfera economică a operaţiilor de schimb intermediate (ca 7

măsură a valorilor mijlocului de circulaţie şi a mijlocului de acumulare) în cazul recunoaşterii lor

generale în această funcţie în cadrul unei asociaţii de plăţi.

Deci banii reprezintă un element activ necesar şi o componentă firească a activităţii economice a

societăţii, servind drept echivalent general al relaţiilor comerciale (marfare) dintre participanţii şi

verigile procesului de reproducţie.

Plenitudinea conţinutului esenţei economice a banilor e asigurată de caracteristicile participării lor

la realizarea diverselor tipuri de relaţii sociale, la repartiţia produsului naţional brut şi la procurarea

de bunuri imobiliare şi funciare, precum şi la stabilirea preţurilor, care exprimă valoarea mărfurilor.

În condiţiile actuale ale cristalizării şi maturizării relaţiilor de piaţă, semnele monetare şi banii din

circulaţia prin virament (fără numerar) îşi pierd treptat propria valoare, deşi pot fi folosiţi în

continuare ca valoare (monedă) de schimb. Această tendinţă firească vădeşte faptul că banii din ce

în ce mai mult diferă de celelalte mărfuri, pierzîndu-şi caracterul de marfă şi transformîndu-se într-o

categorie economică independentă, ce nu-şi păstrează, în asemenea caz, decît unele proprietăţi

specifice, care sunt inerente mărfii propriu-zise.

Generalizarea făcută mai sus ne permite să dăm definiţia banilor. Din toate definiţiile, cele mai

frecvent folosite şi publicate în literatura economică sunt două:

- Banii reprezintă o marfă deosebită care îndeplineşte funcţia de echivalent general;

- Banii sunt un mijloc de schimb care favorizează producţia de mărfuri şi este acceptat de toţi în

spaţiul dat de efectuare a plăţilor.

Prin urmate, cu ajutorul banilor, sub forma lor monetară, se calculează valoarea oricărei mărfi,

garantîndu-se schimbul de bani pe orice marfă. Apariţia banilor a contribuit masiv la dezvoltarea şi

perfecţionarea relaţiilor social-economice în sfera producţiei de mărfuri. Cu alte cuvinte, banii sunt

ceea ce folosim în calitate de monedă. Deci toate lucrurile care îndeplinesc funcţia de monedă se şi

numesc bani.

Din cele de mai sus, rezultă că definiţia banilor completează esenţa lor, dar aceasta din urmă se

manifestă cel mai bine în funcţiile îndeplinite de bani, care vor fi analizate mai detaliat în cadrul

următorului capitol.8

Pe parcursul evoluţiei lor, banii, în diverse stadii ale procesului diviziunii sociale a muncii, au avut

diverse echivalente sau au fost reprezentaţi de diverse mărfuri speciale. Acelaşi popor, în diferite

perioade ale istoriei sale, precum şi diferite popoare au folosit concomitent diferite echivalente

pentru bani. De regulă, funcţia echivalentului era îndeplinită de marfa care se bucura de cea mai

mare cerere sau care, în virtutea faptului că se afla din belşug, forma oferta.

Dar cel mai frecvent şi cea dintîi marfă-intermediar în multe din primele state au fost vitele. Acest

adevăr e confirmat de faptul că în majoritatea limbilor lumii atît banii, cît şi vitele se numeau la fel,

cu acelaşi cuvînt sau cu cuvinte apropiate ca sens, a căror rădăcină, fonetică era comună. De

exemplu, bogăţia eroilor în eposul lui Homer şi a triburilor germanice se măsura cu numărul

capetelor de vite. Drept mărfuri-echivalente intermediare serveau, de asemenea, blănurile, cerealele,

sarea şi alte bogăţii naturale.

În perioadele mai tîrzii ale constituirii lor, pe măsură ce avansa diviziunea socială a muncii şi se

perfecţionau relaţiile marfă-bani , întreaga diversitate a tipurilor monetare poate fi redusă la banii de

metal.

La început, banii de metal aveau aspectul unor lingouri de diverse forme (bară, placă, sîrmă ş.a.). În

Grecia antică (Sparta), în calitate de bani se folosea fierul, în Roma antică - bronzul. Iniţial

lingourile de metal aflate în circulaţie aveau o anumită greutate, de aceea denumirile mai multor

unităţi băneşti indicau o masă concretă de metal: liră sterlină, livră (funt), marcă (jumătate de funt)

ş.a.m.d. În Rusia Kieveană (sec. XIII) grivna cîntărea o livră (funt) de argint, iar grivna tăiată în

două se numea rublă (de la rus. rubiti - a tăia), fiindcă o bară din argint era tăiată cu dalta în bucăţi

egale - ruble. Aproximativ, în aceeaşi perioadă, masa unui peni englezesc echivala cu greutatea a 32

de boabe de grîu.

Începînd cu sec. XIII, funcţia de bani o îndeplineau în egală măsură atît aurul, cît şi argintul, între

care fusese stabilit prin lege un anumit raport de greutate - echivalent. De exemplu, în Franţa,

pentru luidorul de aur şi pentru ecu-ul de argint exista o singură unitate monetară de calcul - livra.

Însă, deja în sec. XIV, în istoria banilor începe o nouă perioadă - depăşirea treptată a dificultăţilor în

sfera funcţionării bimetalismului, argintul cedînd teren în faţa aurului. În consecinţă, regimul

monometalismului de aur a fost introdus în cele mai mari ţări ale lumii.

9

În decursul istoriei umane, banii metalici au suferit mutaţii esenţiale în urma trecerii rapide de la

banii „cîntăriţi" la banii socotiţi, „număraţi", la baterea pretutindeni a monedelor, adică a semnelor

băneşti, ale căror formă, aspect şi conţinut al masei metalice se stabileau prin lege. Primele monede

(în fond, primii bani adevăraţi) au apărut într-o colonie a Greciei antice - statul Lidia (Asia Mică),

în secolul VII î.Hr., fiind bătute dintr-un aliaj natural de aur şi argint (electrum). Baterea monedelor

a marcat etapa care a încheiat procesul de constituire a banilor.

Pe la începutul secolului XX, în cele mai de frunte ţări industriale ale lumii s-a instaurat

monometalismul de aur, cînd rolul principal aparţinea aurului, în vreme ce argintului i-a fost

rezervat un rol mult mai modest, acesta avînd o valoare mai mică. Aurul a obţinut prioritatea

datorită luării în considerare a proprietăţilor sale absolut specifice - este cea mai valoroasă bogăţie

naturală, preţul lui neputînd fi influenţat decît de cantitatea aurului însuşi dobîndit în lume. Anume

valoarea stabilă a aurului a făcut ca acesta să devină unitate de măsură pentru calcularea valorii

tuturor celorlalte mărfuri şi, respectiv, a putut servi drept argument pentru utilizarea lui în calitate

de monedă universală (bani mondiali).

Dar în anii 70 ai secolului XX s-a produs fenomenul demonetizării aurului - acest metal şi-a pierdut

funcţiile monetare. Mai întîi aurul a încetat să îndeplinească funcţiile de mijloc de circulaţie şi plată

în cadrul rulajului intern al ţărilor, apoi, mai tîrziu, începînd cu anul 1976, şi funcţiile de bani

universali.

Astfel, în sistemele monetare ale principalelor ţări s-au produs schimbări radicale - banii cu valoare

deplină (adică banii a căror valoare nominală corespundea valorii metalului nobil ce-l conţineau) au

fost substituiţi de banii convenţionali, depreciaţi (adică bani de hîrtie şi de credit, care îndeplineau

funcţiile de semne valorice).

Procesul demonetizării aurului a avut loc din pricina unor cauze obiective. În primul rînd,

extragerea aurului a prins a rămînea în urmă faţă de ritmul creşterii economice a majorităţii ţărilor

lumii şi, respectiv, faţă de procesul asigurării cu mijloace de circulaţie şi de executare a plăţilor.

Utilizarea în continuare a monedelor de aur în acest scop frîna modernizarea şi introducerea

metodelor progresiste în sistemul de organizare a decontărilor. Necesităţile sporite de aur pentru

tehnologiile avansate ale industriei moderne au dus la limitarea resurselor destinate baterii

monedelor.

10

Un alt motiv, mai puţin important, al preschimbării în semne valorice a banilor metalici cu valoare

deplină, remarcat încă de K. Marx, a fost durata prea scurtă de funcţionare a banilor ca mijloace de

circulaţie. Cauzele acestui fenomen constau în uzarea rapidă a monedelor, precum şi deteriorarea şi

falsificarea acestora. Aceasta ducea la dezechilibrarea schimbului şi la deprecierea ulterioară a

banilor, precum şi la emisiuni suplimentare de semne valorice cu scopul acoperirii propriilor

cheltuieli, care aveau aceleaşi consecinţe dezastruoase de dezorganizare a procesului de schimb.

În fine, o cauză esenţială a substituirii banilor cu valoare reală (deplină) de către semnele monetare

au fost aşteptările zadarnice privind reducerea considerabilă a costurilor de circulaţie, accelerarea

circuitului economic şi prosperarea comerţului.

Banii de hîrtie (biletele de tezaur)

Trecerea la utilizarea în rulaj a semnelor valorice a marcat începutul unei noi etape în dezvoltarea şi

perfecţionarea sistemelor monetare: aurul pe pieţele interne şi pe piaţa mondială a fost dezlocuit de

banii de hîrtie şi de credit (bancnote). Banii de hîrtie, reprezentînd semne monetare sau bani cu

valoare deplină, istoriceşte, au apărut ca urmare a circulaţiei banilor metalici şi participă la

circulaţia monetară în calitate de înlocuitori ai monedelor de argint sau de aur.

Posibilitatea obiectivă a circulaţiei substituenţilor banilor reali a apărut datorită specificului funcţiei

banilor ca mijloc de circulaţie, cînd aceştia joacă rolul de intermediar în schimbul de mărfuri.

Evoluţia acestor operaţii de substituire reciprocă a fost un proces istoric destul de îndelungat şi a

cunoscut trei etape:

- etapa I - uzarea firească a monedelor şi scăderea lor în greutate, urmată de transformarea

ulterioară a acestora în semne ale valorii;

- etapa II - reducerea premeditată de către emitent a conţinutului metalic cu scopul de a obţine

venituri suplimentare pentru vistieria statului;

- etapa III - emiterea banilor de hîrtie (bilete de tezaur) cu un curs forţat în scopul obţinerii

beneficiului de emisiune.

Cele trei etape sus-indicate de evoluare a posibilităţilor de circulaţie a substituenţilor monedelor de

aur în posibilităţi reale de circulaţie ne permit să remarcăm o particularitate importantă a banilor de 11

hîrtie: aceştia pierzîndu-şi în procesul evoluţiei valoarea lor iniţială, statul le atribuie un alt curs,

forţat (nominal) şi, ca rezultat, capătă o valoare reprezentativă în sfera circulaţiei, iar o data cu

aceasta şi posibilitatea de a îndeplini funcţia de mijloc de cumpărare şi plată.

Natura economică a introducerii în circulaţie a banilor de hîrtie este condiţionată de principala

predestinare a acestora - obţinerea unor vărsăminte suplimentare în vistierie, necesare pentru

acoperirea deficitului bugetar. În acest scop, e lansată o emisiune directă de bani de hîrtie de către

organul guvernamental de resort - Ministerul Finanţelor (administraţia financiară, trezoreria), care

gestionează direct formarea şi executarea bugetului de stat sau indirect - banca centrală a ţării, care

pune la dispoziţia guvernului creditele necesare, folosite de acesta din urmă pentru acoperirea

cheltuielilor bugetare. Diferenţa dintre valoarea nominală a banilor de hîrtie emişi şi costul emiterii

lor (cheltuielile pentru hîrtie şi tipar) constituie venitul de emisie - adevăratul obiectiv, final al

emisiunii banilor de hîrtie.

Deoarece emiterea banilor de hîrtie (bilete de tezaur) de către guvern este condiţionată de nevoia de

resurse financiare suplimentare, adică aceasta nu este reglementată de necesităţile de bani ale

circulaţiei monetare şi marfare, în sistemul monetar apar posibilităţi şi premise reale ale instabilităţii

circulaţiei banilor. Întrucît prima necesitate mereu creşte, iar cea de a doua, (de mărfuri), de regulă,

rămîne pe loc (sau chiar scade - din cauza declinului economic), o emisiune excedentară ar putea

provoca devalorizarea banilor de hîrtie. Situaţia se agravează şi din cauză că banii de hîrtie, neavînd

valoare proprie şi neputînd fi acumulaţi funcţional şi nici păstraţi ca economii sau ca tezaur,

încetează să mai circule, blocînd canalele rulajului şi provocînd devalorizarea inflaţionistă şi

instabilitatea întregului sistem monetar.

Banii de hîrtie au apărut pentru prima dată în China - sec. XII, iar în Europa şi America - în sec.

XVII-XVIII. În Rusia, hîrtia-monedă (asignaţia) este cunoscută din 1769.

Banii de credit

În condiţiile producţiei capitaliste, baza metalică a circulaţiei băneşti a devenit o adevărată frînă a

sistemului monetar, fiindcă impunea o neîncetată creştere a costurilor nete ale rulajului pe măsură

ce sporeau producţia şi volumul operaţiilor comerciale. Apăruse necesitatea înlocuirii banilor

metalici cu mijloace de credit pentru asigurarea circulaţiei, care nu aveau valoare proprie, dar

serveau ca semne de credit ale banilor cu valoare deplină.

12

După ce relaţiile marfă-bani au căpătat un caracter general în domeniul activităţii economice, s-a

extins considerabil practica folosirii creditului comercial şi bancar. În condiţiile date, banii de credit

devin o marfă universală, ce ţine de sfera superioară a procesului social-economic. De aceea sunt

guvernaţi de cu totul alte legi.

În societatea capitalistă avansată, cînd, în locul circulaţiei mărfurilor, se intensifică circulaţia

capitalului, acesta din urmă separă din mediul său un segment căruia îi atribuie funcţii monetare.

Dacă în formaţiunea precapitalistă, în condiţiile simplei producţii de mărfuri (M-B-M1), circulaţia e

separată de producţie, şi mărfurile nu sunt recunoscute public decît atunci cînd se transformă în

bani, în formaţiunea dezvoltată a capitalismului (B-M-B1) nu e necesar ca marfa să fie recunoscută

public, căci ea apare ca un capital ce reprezintă o relaţie socială.

O dată cu creşterea volumului circulaţiei, forma monetară este din ce în ce mai efemera, iar timpul

lucrat inclus în mărfuri, se manifestă tot mai clar ca o necesitate socială abia în faza procesului de

producţie. Prin urmare, posedarea capitalului de producţie a oferit premisele necesare pentru ca

banii de credit să apară dintr-o formă modificată, specifică a producţiei, din rotaţia capitalului, nu

din circulaţia.

Cambia (vecselul) reprezintă un titlu de creanţă a cărei bază o constituie creditul comercial. O dată

cu dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, cambia devine un instrument universal de credit şi plată

(decontare). Principala funcţie economică a cambiei constă în folosirea ei ca instrument în operaţiile

de credit.

Există mai multe tipuri de cambii.

Cambia simplă reprezintă un titlu de creanţă, prin care emitentul se obligă să plătească înainte de

scadenţă deţinătorului cambiei o anumită sumă de bani.

Cambia transferabilă (trata) conţine o dispoziţie în scris a deţinătorului (trasului) dată plătitorului

(trăgătorului) ca acesta să plătească suma de bani indicată în cambie unei terţe persoane către care a

fost transferată cambia - destinatarului (remitentului). Trăgătorul trebuie să accepte cambia, adică să

confirme că este de acord să o plătească girînd-o.

13

Cambiile bazate pe tranzacţiile comerciale se numesc comerciale. Cambii de acest tip dacă se

respectă toate cerinţele privind perfectarea lor, sunt acceptate de bănci în calitate de gaj sau se iau în

calcul la garantarea împrumuturilor acordate.

Cambii financiare se numesc cambiile ai căror plătitori sunt băncile. O varietate a cambiilor

financiare o reprezintă obligaţiile de tezaur, emise pentru acoperirea cheltuielilor bugetare.

Bancnota (biletul de bancă) este un titlu de creanţă al băncii şi reprezintă banii de credit. Bancnotele

sunt emise prin efectuarea operaţiunilor de credit - pe calea scontării cambiilor de către banca

emitentă.

Bancnota diferă de cambie, dar şi de banii de hîrtie.

Bancnota se deosebeşte de cambiile comerciale după:

- durata termenului (urgenţa scadenţei) - cambia reprezintă un angajament (titlu de creanţă) pe

termen scurt (de 3-6 luni), iar bancnota un angajament (titlu de creanţă) perpetuu;

- tipul garanţiei - cambia este lansată în circulaţie individual, de către orice întreprinzător şi e

garantată individual; bancnotele în prezent sunt emise de Banca Centrala şi sunt garantate de

guvern.

În plus, bancnota se bucură de circulaţie universală, fiind lansată de Banca Centrală de emisiuni, a

cărei solvabilitate nu poate fi pusă la îndoială.

Principalele căi de emitere a bancnotelor actuale sunt:

- creditarea bancară a economiei , care asigură relaţia dintre circulaţia monetară şi dinamica

reproducţiei capitalului public;

- creditarea bancară a guvernului (cînd, în locul titlurilor de creanţă, sunt emise bancnote);

sporirea rezervelor de valută aur în ţările cu balanţa activă a plăţilor.

14

Din cauza suspendării schimbului de bancnote pe aur, acestea nu şi-au păstrat decît parţial

fundamentala condiţie de marfă sau de credit, supunîndu-se, în temei, legităţilor circulaţiei banilor

de hîrtie. Bancnotele emise în scopul creditării circulaţiei de mărfuri reprezintă bani de credit, iar

dacă sunt folosite pentru acoperirea cheltuielilor de stat, se transformă de fapt din bani de credit în

bani de hîrtie.

Cecul este un document întocmit după o anumită formă şi conţine dispoziţia necondiţionată a

emiţătorului cecului către instituţia de credit, pentru ca această să-i plătească deţinătorului suma

indicată în cec. Cecul poate fi folosit pentru a primi (banii respectivi) de la bancă, precum şi pentru

plătirea mărfurilor cumpărate sau serviciilor prestate. Circulînd în cadrul ciclului comercial şi

deservind operaţiile de cumpărare-vînzare a mărfurilor, cecurile îndeplinesc funcţia de mijloc de

circulaţie.

Caracterul economic al cecului constă în faptul că el poate fi folosit ca mijloc de circulaţie şi plată,

ca mijloc de încasare a banilor cash din bancă, precum şi ca element al sistemului de decontări prin

virament (fără numerar).

În condiţiile capitalismului dezvoltat, circulaţia cecurilor joacă un rol extrem de important,

majoritatea plăţilor pentru mărfuri şi servicii executîndu-se fără numerar - prin intermediul

cecurilor. Volumul operaţiilor cu cecuri îl depăşeşte considerabil pe cel cu bani cash.

Banii electronici. Aceştia sunt bani depuşi în conturile incluse în memoria computerelor băncilor şi

pot fi gestionaţi cu ajutorul unui dispozitiv electronic special. Apariţia noilor metode de stingere sau

de transferare a datoriilor a fost condiţionată de trecerea la utilizarea pe larg a calculatoarelor

electronice, de mecanizarea şi automatizarea operaţiunilor bancare. Această etapă reprezintă o

treaptă calitativ nouă în evoluţia circulaţiei monetare. Noile posibilităţi tehnice ce s-au ivit în

activitatea bancară permit înlocuirea cecurilor cu cartele de material plastic - carduri (de debit şi de

credit). Cardul este un mijloc modern de decontări, care vine în locul banilor cash şi cecurilor şi

prin care posesorul poate lua de la bancă împrumuturi pe termen scurt. Cele mai răspîndite şi

populare sunt cardurile comerciale.

1.1.1. FUNCTIILE MONEDEI

MONEDA , INSTRUMENT UNIC DE SCHIMB15

Aceasta functie a monedei a aparut ca urmare a necesitatii crearii unui instrument care sa

mijloceasca schimbul economic. Acest instrument de schimb serveste în acelasi timp ca masura a

valorii bunurilor schimbate.

Productia, circulatia, consumul sunt realizate prin mai multe cicluri de operatiuni:

M - B - M

B M B

Acestea se realizeaza continuu prin interventia monedei.

Mijlocirea schimbului este cea mai importanta functie a monedei, pentru ca si economia de piata se

bazeaza în cel mai înalt grad pe schimb. Economia de schimb este o economie a banului.

Moneda poate îndeplini functia de schimb, pentru ca este singura marfa general acceptata. Fiecare

dintre participantii la schimb stie ca o poate ceda pentru a obtine un alt bun de care are nevoie.

Moneda nu numai ca mijloceste schimbul, dar îl si simplifica.

Prin prezenta monedei nu mai este nevoie de prezenta simultana a doua produse. Cu ajutorul

monedei, schimbul se descompune în doua acte: vânzare si cumparare, despartite în timp si spatiu.

Prin moneda, schimbul are mult mai multa libertate de actiune si de miscare.

Progresul omenirii se datoreaza în buna parte interventiei monedei în schimbul produselor si

serviciilor.

Functia de instrument unic de schimb a monedei da posibilitatea disocierii fluxurilor reale (specifice

trocului), în fluxuri reale si monetare (vânzare), iar apoi în fluxuri monetare si fluxuri reale

(cumparare).

Abordând functia de mijloc unic de schimb a monedei, nu putem face abstractie de rolul finantator

al acesteia. Participantii la piata au nevoie în prealabil de încasari în moneda pentru a avea

capacitatea de a cumpara produsele si serviciile de care au nevoie (inclusiv produse de investitii).16

Functia de masurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate

Mijlocind schimbul, moneda serveste la masurarea valorii acestor bunuri ce se schimba.

Valoarea bunurilor schimbate este exprimata în bani, în moneda. Deci, în mod firesc instrumentul

de masurare a valorii marfurilor este moneda, pentru ca ea este un numitor comun între bunuri

eterogene.

Aceasta functie a devenit tot mai necesara o data cu dezvoltarea economica si implicit diversificarea

si multiplicarea bunurilor.

Moneda este invariabila, numai puterea ei de cumparare creste sau scade pentru asigurarea unei

echivalente pe piata. Daca o moneda se depreciaza, dauneaza celor ce o poseda si foloseste celor ce

o datoreaza. Daca puterea de cumparare a monedei creste, foloseste celor ce o poseda si dauneaza

celor ce o datoreaza.

Variatia puterii de cumparare a monedei este în contradictie cu functia acesteia de etalon al valorii

si cea de schimb de bunuri.

Daca moneda ca masura a valorii nu este fixa, stabila, apare dezordinea în economie, cumparatorii

fiind mereu pacaliti, dezavantajati.

În calitatea de masura a valorii marfurilor ce se schimba, moneda este si instrument de plata.

Autoritatea statului trebuie sa creeze o moneda legala, unanim acceptata de toti "actorii" de pe piata.

Prin mijlocirea acestei monede sunt lichidate toate obligatiile între acesti actori. Moneda nationala

unica trebuie sa constituie singurul mijloc legal de plata. Statul si autoritatile, agentii economici si

persoanele fizice sunt datoare sa o accepte la plata.

Statul se îngrijeste ca moneda nationala sa fie stabila si pentru aceasta elaboreaza politica monetara.

Moneda ca mijloc de transfer al valorilor17

Aceasta functie poate fi îndeplinita, întrucât moneda poate cuprinde o valoare mare întru-un volum

mic. De asemenea, moneda are o valoare mai constanta, mai stabila si care poate fi schimbata pe

alte valori. Prin aceasta functie, moneda permite transferul de valori dintr-un loc în altul. De

asemenea, când schimburile de marfuri sunt inegale, se poate face compensarea valorilor ramase

neachitate.

Chiar avutia unei persoane fizice poate fi mai usor transferabila în bani, decât în bunuri.

Moneda, baza a creditului

Creditul este de multe ori emisiune monetara. O data ce a fost aprobat creditul, se deschide un cont

clientului solicitant, iar acesta face din acest cont, plati diverse.

Banii din cont sunt bani reali, moneda scripturala.

De asemenea, moneda serveste pentru efectuarea unor plati amânate. Moneda mijloceste, deci,

creditul. Achitarea unor bunuri se poate face ulterior, conform contractelor încheiate între parteneri.

În al treilea rând, moneda sta la baza emisiunii si circulatiei titlurilor de credit (obligatiuni, cambii,

bilete la ordin). Toate acestea au o valoare nominala, una de piata, etc., dar exprimate în moneda. În

aceste tranzactii este indicat ca moneda sa aiba o valoare cât mai constanta, bazata pe o putere de

cumparare relativ ridicata.

Semnele monetare

O data cu dezvoltarea economiilor a crescut cantitatea de bunuri supuse schimbului, pe când

producerea de moneda - marfa sau metalica (metalele pretioase) era limitata. A aparut un

dezechilibru între cererea si oferta de moneda marfa, ceea ce a avut drept efect aparitia monedei de

hârtie (fiduciare).

Moneda de hârtie se prezinta sub doua forme:

- Bancnotele (biletele de banca);18

- Moneda de cont (scripturala).

Aparitia monedei de hârtie a avut precedente în efecte de comert sau scrisori de schimb. Ea a aparut

prima data în Europa la sfârsitul secolului al XII - lea si a avut drept cauza, limitarea pericolului

transportului de moneda metalica. Efectele de comert propriu-zise sau tratele comerciale au aparut

de fapt în secolele XVII - XVIII.

Scrisoarea de schimb si tratele nu au o valoare intrinseca. Ele sunt doar un angajament de plata al

celui ce le emite, pentru o anumita data.

În aceeasi perioada apar primele bilete de banca si moneda de cont.

Moneda de hârtie sau biletele de banca puteau fi schimbate oricând în moneda metalica, la ghiseele

bancii si era garantata de rezerva de aur - moneda pe care o detinea banca emitenta. Moneda de

hârtie s-a generalizat în secolul al XIX - lea.

Moneda de cont sau scripturala a aparut ca urmare a dezvoltarii bancilor comerciale, în a doua

jumatate a secolului al XIX - lea.

Bancile comerciale au creat moneda de cont, adica înscriau într-un cont suma de bani detinuta de un

client al sau - titular de cont. Actualmente, sunt mult mai multe forme ale monedei scripturale

printre care amintim aici cecurile si viramentele (ordinul de virament, de plata).

Moneda scripturala si moneda de hârtie sunt forme ale monedei semn, si au aceleasi functii si

valoare precum moneda marfa.

Emisiunea monedei este un drept al statului, care deleaga în acest scop, o institutie de emisiune,

care de regula este banca centrala.

Treptat, moneda semn va lua locul monedei marfa.

Sub forma de valuta, moneda semn preia si rolul de a realiza tranzactiile pe plan international,

avându-se în vedere însa, convertibilitatea.19

În epoca moderna, se face si emisiune de moneda internationala de catre FMI (DST) sau Sistemul

Monetar European (ECU, EURO).

S-a ajuns si la disparitia (în unele cazuri) a suportului de hârtie al monedei scripturale prin aparitia

cartilor electronice de plata si de credit, care înlocuiesc cecurile clasice.

Puterea de cumparare a banilor

Puterea de cumparare este data de valoarea monedei. Aceasta valoare se calculeaza la rândul ei pe

baza cantitatii de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate monetara, deci pe baza preturilor.

Puterea de cumparare a unei monede este variabila, deoarece cantitatea si valoarea bunurilor ce pot

fi procurate difera si ele.

Variatia valorii monedei si deci a puterii ei de cumparare este în functie de:

- Perioade;

- Loc;

- Situatii conjucturale.

Rezultatul se concretizeaza în fluctuatiile de pret.

Într-o economie instabila, caracterizata prin inflatie, evident ca aceasta fluctuatie este de fapt, o

crestere permanenta a preturilor, care de multe ori ia forme galopante. În aceste perioade, puterea de

cumparare a monedei nationale este greu de determinat si se schimba rapid în sensul descresterii ei.

Asanarea monetara din perioadele de criza are mare însemnatate pentru stabilirea puterii de

cumparare a monedei nationale.

Aceasta asanare poate fi efectuata si prin limitarea circulatiei monedei de hârtie. În orice moment

trebuie fixat un raport rational între circulatia monetara si cantitatea de produse si servicii realizate 20

de economia reala. Când moneda avea acoperire în aur sau argint, puterea ei de cumparare era

apropiata de valoarea intrinseca a aurului sau argintului continut de fiecare moneda. Cu atât mai

mult exista aceasta acoperire, când monedele erau confectionate din aur sau argint.

Puterea de cumparare a monedei poate creste prin aplicarea unor masuri deflationiste. Deflatia

presupune în primul rând restrângerea semnelor monetare aflate în circulatie. De asemenea, trebuie

avut în vedere abuzul de credit, care alaturi de abuzul de hârtie moneda constituie cauze principale

ale inflatiei ridicate si deci ale puterii reduse de cumparare a monedei. Statul trebuie sa-si

echilibreze bugetul numai prin venituri normale, nu prin emisiune de moneda. Deflatia este în mare

parte sinonima în aceasta situatie cu revalorizarea sau aprecierea monetara.

Prin inflatie, preturile cresc si se creeaza o situatie economica de fapt, care nu poate fi schimbata

dintr-o data. Cresterea preturilor poate fi brusca si înalta. Scaderea lor, deci revenirea la situatia

initiala, este foarte complexa si aproape imposibil de realizat.

O putere de cumparare stabila se poate realiza prin existenta excedentelor bugetare si a balantei de

plati externe.

În sfârsit, o reforma monetara profunda poate redimensiona puterea de cumparare a monedei.

1.2. Functiile cursului de schimb

Cursul de schimb al valutei isi exprima menirea prin urmatoarele functii :

- functia de instrument de evaluare a bunurilor si serviciilor din relatiile economice

internationale;

- functia de instrument de conversie si comparare a puterii de cumparare a monedelor din

diferite tari;

- functia de mecanism de influenta in relatiile economice internationale prin care pot fi

stimulate exporturile, restranse importurile si modificat echilibrul valutar.

1.2.1. Tipologia cursurilor de schimb

Are la baza criterii care se refera la :

21

1.conditiile modificarii cursului de schimb;

2.locul stabilirii cursului de schimb;

3.termenul la care cursul este valabil;

4.obiectivele de analiza.

1. In ce priveste conditiile modificarii, deosebim:

a. cursul de schimb flotant (fluctuant) – format pe piata valutara in raport cu cererea si oferta

privind valuta respectiva, in conditii similare celor de pe piata marfurilor. Generalizarea acestui tip

de curs s-a produs dupa 1973 si se mentine si in prezent in una dintre variantele: flotare

administrata, controlata („managed floating”, „dirty floating”) in sensul ca, insituatia unor evolutii

perturbatoare, statul intervine prin intermediul bancii centrale care, intr-o forma declarata sau

mascata, vinde sau cumpara valute, influentand astfel cursul de schimb in sensul stabilitatii

acestuia; flotare pura, in care interventia statului pentru efectuarea de „corectii” nu este presupusa.

b. Cursul de schimb fix (stabil), existent in multe tari inainte de 1973, presupune obligativitatea

guvernelor (pentru statele membre in FMI) de a mentine variatia cursului de schimb aflat sub

influenta factorilor pietei, intre limitele de 1% (ulterior s-a stabilit 2.25%) in jurul paritatii

monetare oficiale. Mentinerea intre astfel de limite se realizeaza prin vanzari sau cumparari de

valute de catre banca centrala.

De asemenea, sunt intalnite variantele:

- curs de schimb ancorat („pegged”) de o valuta forte (in raport cu care este stabilita o zona

monetara) sau de un cos valutar (DST) in raport cu care moneda fluctueaza;

- sistem de paritati glisante – in sensul corelarii cursului de schimb cu evolutia unor indicatori

economici importanti (PIB, IGP);

- acorduri de cooperare monetara, ce presupun o intelegere intre mai multe tari privind paritatea.

2. In raport cu locul stabilirii cursului unei monede putem deosebi:

a. cursul de schimb oficial – stabilit in modul unilateral de catre autoritatea monetara din tara

respectiva. Legat de cursul de schimb oficial se intalnesc si termenii de curs de schimb nominal

(prin care se specifica pretul unitatii monetare pentru principalele valute in raport cu moneda

nationala), curs oficial conventional (stabilit unilateral de guvernele tarilor cu moneda

neconvertibila) si fixing (curs de caracter oficial stabilit de un grup restrans de specialisti solicitati

de banca centrala; are caracter de curs mediu in ziua t).22

b. cursul de schimb al pietei – reprezinta cursul stabilit pe piata valutara in raport cu cererea si

oferta. In acelasi sens este folosit termenul de curs de schimb bancar sau cotatie oficiala a pietei.

Cursul de bursa reprezinta cursul stabilit in tarile in care preponderent in negocierea pretului

monedelor este sistemul burselor.

Cursul de casa (la ghiseu) reprezinta cursul publicat la care banca efectueaza preschimbarea in bani

lichizi a diverselor valute. Daca se are in vedere in ce postura se situeaza casa de schimb sau banca

in actiunea de vanzare-cumparare de moneda se utilizeaza termenul curs de cumparare (inscris in

pozitia I si intotdeauna mai mic decat cursul de vanzare, reprezentand pretul in moneda naqtionala

la care se cumpara o unitate valutara straina), respectiv curs de vanzare (inscris in pozitia II,

superior celui de cumparare, exprimand pretul la care este vanduta de catre banca sau casa de

schimb valuta straina). Diferenta dintre aceste doua cursuri reprezinta ecartul, marja („spread”).

Cursul de schimb tolerat (cursul negru sau gri) se stabileste la asa-numita bursa neagra in situatii in

care s4e impun restrictii privind operatiunile institutiilor legale de schimb sau in cazul unor monede

neconvertibile, care nu sunt cotate la banci sau burse.

3. In raport cu termenul (momentul) la care cursul este acceptat, deosebim:

- cursul de schimb la vedere („spot”) se refera la cursul stabilit in ziua respectiva si care este afisat;

- cursul de schimb la termen („forward”) reprezinta cursul care va fi luat in calcul la virarea banilor

in conturi, actiune care se considera ca se va desfasura dupa trecerea unui interval mai mare de 48

ore;

- cursul de deschidere reprezinta cursul la care au fost operate tranzactiile la inceputul zilei

respective si care, de regula, nu difera prea mult de cursul de inchidere al zilei precedente;

- cursul de inchidere – aplicat in cazul ultimelor operatiuni din ziua la care un astfel de curs se

refera. Deseori, acest gen de curs serveste drept element de referinta in contracte, precum si la

stabilirea valorii DST publicata in ziua urmatoare;

- cursul la sfarsitul perioadei, ca si cursul mediu, se poate referi la nivelul cursului din ultima zi a

saptamanii, lunii, trimestrului, respectiv la media cursurilor dintr-o perioada (zi, saptamana etc) si

prezinta interes indeosebi in descrieri si analize statistice.

Referitor la cursul de schimb si timpul la care se refera, intalnim, in limbajul dealerilor, expresii

precum:

-over night – cursul de schimb de astazi pentru maine (la deschidere);

-tom next – cursul la vedere pentru ziua urmatoare (maine) si ziua viitoare (poimaine);

-spot next – cursul la vedere pentru ziua urmatoare.23

Publicarea cursurilor de schimb se realizeaza sub forma listelor de cursuri. Acestea sunt redate sub

forma de afisaje electronice (pentru populatie) sau comunicari interbancare internationale realizate

de institutii specializate (Reuters, Tele Rate etc), dar si in ziare, reviste de specialitate, pliante ale

bancilor.

4. In raport cu obiectivele de analiza economica deosebim:

- cursul de schimb efectiv – se determina ca o medie aritmetica ponderata (folosindu-se ponderi

justificate economic) a modificarilor valutei respective in raport cu celelalte valute importante;

- cursul de schimb real pentru moneda R (exprimat in unitati de moneda R ce revine pe o unitate de

valuta K) se determina inmultind cursul de schimb nominal cu raportul dintre indicele de preturi

inregistrat in tara R si indicele de preturi inregistrat in aceeasi perioada in tara K. De mentionat ca

indicele de preturi se poate referi fie la varianta care include preturile la consumatori (PPC), fie la

preturile produselor industriale (PPI) sau la pretul unitatii de munca;

- cursul de schimb de echilibru implica neinterventia guvernului pe piata valutara (flotare pura) si

este reprezentat, pe termen scurt, de cursul dominant in sistemul cursurilor bilaterale, respectiv pe

termen lung, de acel nivel al cursului de schimb care a contribuit semnificativ la echilibrul balantei

de plati externe pentru o perioada suficient de indelungata (2-3 ani) .

In vederea asigurarii unui curs optim al valutelor, statul poate interveni pe pietele valutare . Prin

interventia pe piata valutara se intelege activitatea bancii centrale de a cumpara sau vinde unele

valute in scopul ridicarii, respectiv scaderii cursului acestor valute in raport cu moneda nationala,

prin influentarea cererii si ofertei. Rolul autoritaii monetare consta in a interveni prin vanzarea sau

cumpararea pe piata valutei celei mai solicitate, în vederea readucerii cursului la nivelul anterior.

Statul intervine indirect, folosind taxa scontului. Astfel, daca intentioneaza sa majoreze oferta de

valuta pentru a face presiuni asupra cursului, statul creste taxa scontului, ceea ce determina

cresterea nivelului general al dobanzilor pe piata respectiva , atragand în felul acesta capitalul strain.

Prin aceasta interventie, este facilitata patrunderea valutei straine in tara . Acest proces se poate

aplica si invers. O alta posibilitate este aceea de interventie directa piata, autoritatea monetara

completand oferta de valuta in cazul în care aceasta este insuficienta sau completand, în caz contrar,

cererea de valuta. Interventia pe piata poate fi: discretionara, atunci când statul are intentia sa

intervina oricând si la orice curs sau limitat la o anumit perioada si la un anumit nivel al cursului.

Devalorizarea reprezinta micsorarea oficiala a valorii unei monede. Aceasta are drept consecinta

micsorarea puterii de cumparare a monedei si modificarea raportului de preschimbare fata de alte

monede.24

Deprecierea valutara reprezinta fenomenul prin care o moneda, pe un interval dat, isi diminueaza

puterea de cumparare in raport cu alte monezi.

In relatiile de comert exterior, devalorizarea si deprecierea favorizeaza exportul si actioneaza ca o

frana la import.

Revalorizarea reprezinta majorarea oficiala, prin lege, a valorii unei monede si are drept consecinta

directa cresterea puterii de cumparare a monedei revalorizate si modificarea raportului de

preschimbare fata de alte valute. Ca si devalorizarea, revalorizarea este tot mai rar utilizata.

Reprecierea valutara reprezinta fenomenul prin care o moneda , pe un interval de timp dat, isi

mareste puterea de cumparare.

In relatiile de comert exterior, atat revalorizarea cât si reprecierea actioneaza ca o frana la export si

incurajeaza impoturile.

1.2.2. Factorii care influenteaza formarea cursului de schimb

- situatia balantei de plati – daca o tara inregistreaza deficit al balantei de plati externe,

economia natioanla nu poate sa asigure produsele corespunzatoare sumelor in moneda nationala

existente in strainatate. Detinatorii de moneda vand sumele pe piata valutara, oferta de valuta

depaseste cererea si moneda se depreciaza. Daca tara prezinta excedent al balantei de plati, sumele

in valuta se pot utiliza pentru cumpararea marfurilor si a serviciilor din strainatate, cererea de valuta

este mai mare decat oferta si moneda se apreciaza;

- raportul dintre cererea si oferta de valuta – cererea de valuta depinde de valoarea

importurilor, de serviciile internationale necesare, de termenele de rambursare a creditelor, de

nivelul dobanzilor si de iesirile de capitaluri. Oferta de valuta este determinata de exportul de

marfuri, de incasarile din servicii internationale, de incasarile din rambursari de credite si dobanzi si

de intrarile de capital;

- cresterea masei monetare in circulatie – contribuie la deprecierea valutei; masurile de

reducere a masei monetare determina aprecierea monedei;

- extinderea sau reducerea creditului – influenteaza economia nationala si implicit cursul de

schimb;

- dobanda ridicata – descurajeaza solicitarea de credit, diminueaza masa monetara in

circulatie si genereaza efecte pozitive asupra cursului de schimb;

- raportul dintre preturile de export si preturile bunurilor importate;

- cresterea inflatiei interne – determina deprecierea valutei; scaderea indicelui inflatiei se

reflecta pozitiv asupra cursului valutei;25

- deficitele si excedentele bugetare;

- politica de impozite si structura cheltuielilor bugetare – stimuleaza sau restrang productia

interna, consumul in sectorul public si influenteaza cursul de schimb;

- masurile de politica economicaI – favorizeaza sau ingradesc schimburile economice

internationale si implicit exercita influente asupra cursului de schimb;

- cumpararea sau vanzarea de valuta pe piata valutara de catre banci;

- productivitatea ridicata- se reflecta in competitivitate, in cresterea exporturilor si in

asigurarea echilibrului extern, influentand, implicit, cursul de schimb;

- investitiile dirijate spre ramurile cu productivitate si eficienta ridicata;

- aprecierile favorabile sau neincrederea;

- gradul de acoperire a importurilor pe seama exporturilor .

1.2.3. Mecanismul determinarii cursurilor de schimb

Determinarea cursului de schimb la vedere

Cursul de schimb afisat pe panourile electronice ale bancilor, in ziare, pe ecranele televizoarelor, in

vitrinele caselor de schimb etc. se fundamenteaza pe informatii, calcule, intuitii, conjuncturi de

interese, reprezentand, asadar, „ce se vede” dintr-un ansamblu, deseori cu o baza destul de larga, de

informatii si decizii.

Indeosebi cursul de schimb la vedere stabilit de cele mai importante banci reprezinhta indicatorul

principal in raport cu care se formeaza sau se stabilesc prin calcule celelalte tipuri de cursuri. Din

punct de vedere teoretic, stabilirea cursului de schimb la vedere se bazeaza pe:

- teoria paritatii puterii de cumparare;

- teoria paritatii ratei dobanzii;

- considerente legate de echilibrul balantei de plati.

O unitate monetara (R) exprimata in valuta altei tari (K) presupune stabilirea unui astfel de curs de

schimb incat puterea de cumparare exprimata in unitati monetare (R), ca si a celei exprimate in

valuta (K) sa fie aceeasi.

Teoria paritatii puterii de cumparare sta la baza stabilirii cursului de schimb indeosebi pe termen

lung si mediu. Pe termen scurt, cursul de schimb este influentat indeosebi de directia fluxurilor de

capital care, la randul ei, depinde de nivelul ratei dobanzii. Astfel, o crestere semnificativa a ratei

dobanzii in cazul unei valute convertibile poate atrage fluxurile de capital daca respectiva valuta

este suficient de „puternica” pe piata si, intr-o conjunctura data, prezinta o deosebita incredere. Intr-

un astfel de caz, oarecum de exceptie, pretul acelei valute va creste (se va aprecia), ea fiind tentanta 26

prin dobanda ce o aduce. Corespunzator, celelalte valute vor fi cotate (in unitati de moneda cu

dobanda marita) la preturi mai mici (se vor deprecia). Mai frecventa este situatia in care o crestere a

dobanzii pentru o valuta (nu dintre cele mai puternice) este urmarea unui proces inflationist, ceea ce

„sperie” capitalurile si, ca urmare, acea valuta va fi oferita spre vanzare in mod mai intens, ceea ce

va avea drept urmare ieftinirea ei (deprecierea) in raport cu celelalte valute la care rata dobanzii nu

s-a modificat.

Privit prin prisma echilibrului balantei de plati, cursul de schimb se modifica in cazurile in care apar

dezechilibre ale balantei. Astfel, o balanta pasiva la contul curent presupune, cel putin din punct de

vedere teoretic, un deficit de valuta si un exces de moneda nationala. Ca urmare, valuta fiind

deficitara in tara respectiva, este normal sa fie solicitata mai intens pentru „a acoperi gaurile”

devenind mai scumpa (valuta se va aprecia) in aceeasi masura in care moneda nationala, exprimata

in respectiva valuta, va deveni mai ieftina (se va deprecia).

Elementele teoretice isi gasesc un corolar in reprezentarile formale. Astfel, din egalitatea presupusa

de teoria paritatii puterii de cumparare:

se ajunge la relatii care permit stabilirea cursului de schimb in perioada imediat urmatoare (t+1).

In ce priveste fluctuatia cursului de schimb, aceasta este fundamentata teoretic de diferentele dintre

tari privind evolutia inflatiei, rata dobanzii, anticiparile agentilor economici privind evolutia in

viitor a cursurilor .

Din punct de vedere practic, stabilirea cursului de schimb presupune luarea in considerare a

elementelor de teorie mentionate, fie sub forma manifestarii lor directe (ca o reactie imediata la

scumpirea unor produse de baza, ridicarea semnificativa a ratei dobanzii intr-o tara), fie indirecte

(luand in calcul atitudinea clientilor, mersul pietei vizavi de moneda unei tari). De asemenea,

adevarat este faptul ca si alte informatii importante sunt avute in vedere, precum: necesarul sau

excedentul de valuta al bancii, rezultatele prognozelor, relatiile dintre banci, relatiile interumane

(intre angajatii diferitelor banci care realizeaza tranzactii monetare) .

Astfel, avand in vedere cazul unei banci de o anumita anvergura pe piata valutara, stabilirea

cursului de schimb se realizeaza, in varianta initiala, in ziua t (curs de deschidere) inca inainte de

ora 8, cand incep tranzactiile, tinandu-se seama de urmatoarele surse de informare:

- cursurile de schimb „la inchidere” la bancile din New York (dar si din alte centre de pe coasta de

est a SUA) si functiile privind piata valutara asiatica, care sunt piata care precede in timp

deschiderea pietei europene, asa cum apare pe ecranele calculatoarelor conectate la agentiile

Reuters, Telerate etc. Intereseaza cotatiile din New York stabilite la sfarsitul zilei precedente 27

intrucat ele au fost realizate in tara care „da tonul” pe piata valutara internationala, iar pe de alta

parte, diferenta de fus orar face ca bancile din SUA sa functioneze suficient de multe ore dupa ce

bancile europene „au inchis” pentru a putea oferi informatii proaspete privind „mersul pietei”.

- stirile comunicate de principalele agentii de presa privind evenimentele petrecute „peste noapte”

(mai precis anterioarele 14-15 ore care au trecut de la inchiderea activitatii zilei precedente). Astfel

de stiri, precum: calmitati naturale sau calamitati naturale, compromiterea exporturilor unei tari,

schimbari privind politica economica, guvernul, majoritatea parlamentara intr-o directie care

trezeste neincredere, cresterea preturilor la produsele de baza sau a ratei dobanzii etc. privind tara K

fac ca increderea in puterea de cumparare a minedei K sa scada (uneori vertiginos) si ca urmare este

oferita intens spre vanzare, desi solicitarile scad, ceea ce o va face mai ieftina in raport cu alte

valute (are loc o depreciere vizibila a monedei tarii in care evenimente de genul celor enumerate au

avut loc); invers, daca in tara Z se anunta schimbari in bine (stabilitate sau expansiune pe plan

economic, recolte bune, rata scazuta a inflatiei, excedent al balantei comerciale etc.) ele au ca

urmare mentinerea pretului monedei Z sau chiar scumpirea unei astfel de monede in raport cu alte

valute (apreciere);

- rezultatele analizei si prognozei evolutiei cursului de schimb pentru valutele importante asa cum

rezulta din „citirea” diagramelor speciale (chart systems). Astfel de analize sunt realizate de catre

specialistii din domeniul cunoscut sub denumirea de analiza tehnica („technical analysis”). Evident,

evolutia cursurilor de schimb la banca respectiva (la care urmeaza a se stabili cursul initial) va fi, de

asemenea, obiect de analiza si prognoza pentru specialistii respectivi;

- pozitia bancii in postura careia ne situam, in sensul luarii in calcul a cursului la inchidere in ziua

precedenta, a rezervelor de valuta, a obligatiilor fata de clienti, intentiilor din ziua respectiva.

Toate informatiile din sursele mentionate sunt comentate in cadrul „echipei” (serviciului) care

stabileste cursul la deschidere si se ajunge la o cotatie initiala a dolarului SUA.

Pe baza cotatiilor stabilite similar privind fiecare valuta in raport cu dolarul SUA se procedeaza la

stabilirea cursurilor de schimb incrucisate. In tranzactii care presupun astfel de „incrucisari” de

cursuri se mai poate adauga cursului astfel stabilit o mica valoare reprezentand „plata” efortului

transferului.

Rezultatele privind cursurile la care s-a ajuns trebuie finalizate asa incat, la ora de deschidere a

activitatii bancii, acestea sa fie afisate. Din momentul deschiderii, cursul de schimb va fi stabilit pe

piata. De exemplu, primul apel telefonic este primit de la banca A din Marea Britanie, care solicita

acceptarea unui schimb valutar, dolari contra euro. Luand cunostinta de cursul bancii franceze

presupunem ca nu accepta tranzactia, ceea ce confirma bancii franceze faptul ca a stabilit un curs

corect (in limbajul dealerilor un astfel de curs este etichetat „prity” sau „au pair”). Daca un alt apel 28

telefonic, de aceasta data al bancii B din Germania, accepta cursul bancii franceze, aceasta

acceptare poate reprezenta un semnal ca este cazul sa fie scumpit dolarul intrucat este posibil sa

para si alte cereri masive de dolari. Semnalul fiind receptat, se modifica cursul de schimb.

Retelele de comunicatii rapide (Reuters, Swift, Telerate etc.) preiau informatia, ca si alte informatii

de acest fel, si le comunica bancilor interesate. Apelurile telefonice se succed, banca franceza poate

deveni si ea interesata sa solicite altor banci diverse valute la schimb. Ca urmare, cursurile de

schimb se pot modifica frecvent si aceasta pana la ora de inchidere a activitatii bancii, cand „se

trage linia” si se stabileste profitul sau pierderea, precum si cursul la inchidere.

Stabilirea nivelul cursului de schimb la termen („forward”)

Schimburile pe plan extern permit plata sau incasarea fie imediat, la vedere sau cash, fie la un

termen viitor (mai tarziu de 48 de ore) stabilit prin contract. Motivul pentru care plata/incasarea

sumei, exprimata in valuta specificata in contract, are loc la un termen viitor cansta fie in protejarea

contra riscului de a pierde datorita modificarii, in timp, a cursului de schimb, fie din ratiuni

financiare.

Din punct de vedere teoretic, stabilirea cursului de schimb la termen se bazeaza pe corespondenta

dintre raportul ratelor dobanzii celor doua valute la care se refera cursul si raportul dintre cursul la

termen si cel la vedere.

,

unde R reprezinta moneda interna in care este evaluata unitatea de valuta K (1 K = n unitati

monetare R).

Din egalitatea de mai sus rezulta:

Corespunzator teoriei paritatii ratei dobanzii, cursul la termen este aproximativ la paritate cu rata

dobanzii (proportia in care difera rata dobanzii monedei R de alte valute este aproximativ

proportionala (direct) cu diferenta dintre cursul la termen si cel la vedere).

Intre cursul de schimb la termen si cel la vedere poate exista egalitate sau, dimpotriva, inegalitate,

in sensul ca una dintre monede (de exemplu K) poate deveni, la un termen viitor, mai scumpa in

raport cu cealalta moneda (R). In acest caz, se afirma ca moneda K este platita „cu prima” (forward

premium); invers, daca moneda K devine mai ieftina (exprimata in unitati monetare R) la un termen

viitor, se afirma ca ea este platita „in pierdere” (forward discount).

Ratiunea pentru care cursul la termen poate sa difere de cursul la vedere are drept punct de plecare

deosebirile la rata dobanzii. Se cosidera ca aparitia de deosebiri semnificative in ceea ce priveste

rata dobanzii „afisata” la o valuta, comparativ cu altele, reprezinta un semnal edificator cu privire la 29

puterea de cumparare prezente, dar si viitoare a valutei respective. Mai concret, daca valuta K se

deosebeste de moneda R printr-o rata a dobanzii mai mare, se considera ca exista „in spatele”

monedei K un proces inflationist care genereaza rate mai mari ale dobanzii si, ca urmare, o astfel de

valuta este normal sa fie mai slab cotata in raport cu alta valuta. Aceasta, cu atat mai mult cu cat

cresterea dobanzilor insoteste, de regula, un proces de depreciere care va continua in decursul

timpulului. Pe de alta parte, avantajul dobanzii sporite obtinute de detinatorul de valuta K pana la

termenul realizarii schimbului valutar (corespunzator contractului) justifica un cost pe care acest

detinator il va suporta prin acceptarea pretului mai mic (discount) al valutei K in moneda R la

termenul platii.

Din punct de vedere practic, la stabilirea cursului de schimb la termen se tine seama de mai multe

aspecte, si in primul rand de diferenta dintre ratele dobanzilor, dar si de marimea intervalului pana

la termenul contractual de efectuare a platii/incasarii, ca si de previziunile privind evolutia cursului

la vedere. In acest sens, cursul la termen poate fi privit ca o prognoza (dintre cele mai precise) de a

carei exactitate depind castigul sau pierderea de pe urma schimbarilor de curs intervenite pana la

termenul stabilit. Termenul la care se va plati/incasa poate fi stabilit la cateva zile de la data

incheierii contractului (3-7 zile), dar si peste 9 sau 43 de zile (broken dates), insa mai frecvente sunt

termenele de 1,3 sau 6 luni. In putine cazuri si numai pentru valute deplin convertibile, de incredere,

termenul este mai mare, ajungand si pana la 3-5 ani.

Tranzactia la termen se poate realiza la telefon urmand ca actele sa se incheie ulterior, insa o data

perfectata ea nu mai poate fi anulata. Se poate „iesi din afacere” prin revanzare, respectiv

rascumparare a sumei, corespunzator contractului. In ceea ce priveste stabilirea cursului la termen,

si implicit a primei sau pierderii, se poate accepta, in anumite cazuri de evidenta normalitate pe

piata valutara, egalitatea CSvedere = CStermen. Situatia nefiind frecventa in intervale de timp mai

mici sau mai mari, mai des intalnita este situatia in care cursul la termen difera de cel la vedere.

Pentru a stabili, in astfel de cazuri, nivelul cursului la termen se au in vedere urmatoarele:

- pentru cursul de schimb al valutei K, exprimata in unitati monetare R, se considera ca in

cazul in care rata dobanzii pentru valuta K este superioara ratei dobanzii pentru moneda R se

procedeaza la stabilirea unui curs la termen mai mic decat cursul la vedere (discount pentru K,

premium pentru R).

- se stabileste marimea primei/pierderii (d) pe baza relatiei:

,

unde: R – moneda interna; K – moneda externa.

- se determina cursul de schimb la termen insumand algebric diferenta obtinuta anterior (d) la

cursul la vedere (la cumparare):30

O varianta de calcul a cursului la termen include atat acoperirea riscului de valuta (urmare a

deprecierii valutei pentru care vom obtine echivalentul in moneda interna la termen), cat si

avantajul dobanzii superioare a valutei. Relatia de calcul devine:

- finalizarea tranzactiei la termenul stabilit.

In limbajul operatorilor de curs de schimb (dealeri) se specifica mai degraba diferenta dintre cursul

la vedere si cursul la termen („forwrd outright rate”) prin cifre care indica asa-numitele puncte

(„points”, pips) reprezentand zecimalele diferentei mentionate. Aceasta si pentru a nu fi confundata

informatia numerica cu cea care se refera la operatiuni duble (swap) de valute, ce presupun o

vanzare de valute la un curs la vedere si o operatiune de cumparare a aceleiasi valute la termen

(peste un numar de zilesau de luni) la un curs diferit; diferenta de curs va trebui sa aduca

initiatorului un castig cel putin la fel de mare cu dobanda pe care ar fi obtinut-o daca ar fi deschis un

depozit la termen pentru suma in valuta comercializata.

Modalitati de determinare a altor tipuri de cursuri de schimb

Cursul de schimb de echilibru reprezinta acel nivel pe o piata libera (pe care nu se face simtita

interventia guvernului) in conditii de stabilitate. Conditia de stabilitate presupune atat oscilatii mici

ale cursului in jurul unui anumit nivel, cat si o inflatie scazuta, de nivel apropiat in tarile cu valute

importante, precum si o balanta echilibrata de plati. Nivelul de echilibru se poate modifica in raport

cu oferta si cererea de moneda, iar acestea, la randul lor, depind de modificari in ce priveste inflatia,

rata dobanzii, nivelul rezervelor valutere, soldul balantei comerciale, directia investitiilor etc.

Interventia bancii centrale pe piata valutara poate conduce la un curs de schimb supraevaluat daca

inflatia interna R este mai mare decat cea din tara a carei valuta o evaluam K, respectiv cursul este

subevaluat daca, dimpotriva, inflatia are o rata interna R mai mica in conditiile in care cursul este

mentinut la acelasi nivel in pofida evolutiei ratei inflatiei. Altfel spus, desi puterea de cumparare a

monedei se modifica, pretul ei exprimat intr-o alta valuta ramane neschimbat. Evident, daca puterea

de cumparare scade in tara R comparativ cu K, dar cursul ramane nemodificat, moneda R este

supraevaluata in raport cu moneda K.

Interventia guvernului si a bancii centrale poat6e fi dirijata in directia realizarii echilibrului de curs

de schimb prin introducerea taxei de egalizare a dobanzilor reale, controlului salariilor, impozitelor

pentru credite destinate investitiilor.

Intr-o abordare mai practica, se considera ca cursul de schimb de echilibru pe termen scurt este acel

curs care este dominant intr-un sistem fluctuant dee evolutie; pe termen lung este considerat „de 31

echilibru” acel curs pentru care s-a inregistrat un echilibru al balantei de plati pe o perioada

suficient de lunga. Ambele situatii exclud interventia bancii centrale pe piata valutara.

In ceea ce priveste cursul de schimb efectiv sau mai bine zis indicele cursului efectiv de schimb,

acesta reprezinta un indicator de analiza. Prin obtinerea lui se urmareste depasirea starii de raport

bilateral intre doua valute si obtinerea unui indicator care sa exprime evolutia raportului in care se

afla o valuta in raport cu mai multe valute. Indicatorul reprezinta o medie ponderata a cursurilor de

mschimb pe care se inregistreaza moneda K in raport cu alte valute intr-un moment t+i fata de un

moment de referinta din trecut t. Ponderea cu care intra in calcul fiecare curs de schimb este data de

volumul comertului exterior sau alt criteriu economic al tarilor ale caror valute intra in calcul. Astfe

de calcule privinfd evolutia in medie a evaluarii unei valute in raport cu celelalte valute importante

sunt realizate de FMI, Reuters, Deutsche Bundesbank si alte cateva institutii monetare

internationale.

Cursul de schimb real sau cursul de schimb nominal (efectiv) real este de asemenea calculat in

scopuri legate de analiza competitivitatii economice, precum si in comparatii internationale.

Modul de calcul al cursului real presupune inmultirea cursului de schimb bilateral (cel care este

comunicat in mod curent) cu raportul dintre preturile inregistrate in cele doua tari.

In mod practic, intrucat exista atatea preturi cate produse sunt, chiar daca ne limitam la cele care fac

obiectul importului si exportului, ne vor interesa indicatorii sintetici ai preturilor si anume: indicele

general al preturilor din fiecare din cele doua tari.

unitati de moneda R pe 1K.

Indicatorul asfel obtinut impilica o comparatie cu un nivel (si o perioada) de referinta corespunzator

teoriei paritatii puterii de cumparare; o crestere mai intensa a inflatiei in tara R comparativ cu tara K

va face ca valoarea „reala” sa fie superioara celei nominale, adica va pune in lumina deprecierea

monedei R comparativ cu K; invers, daca inflatia in tara K este superioara celei din R, atunci

moneda R va aparea „intarita” (apreciata) in exprimarea reala.

32

CAPITOLUL 2 : CREATIA MONETARA,BANCA CENTRALA,SISTEMU BANCAR.

2.1. CREATIA MONETARA

Creatia monetara se desfasoara continuu in cadrul unei economii; creditele acordate anterior sunt

rambursate, apoi ulterior se distribuie altele in cantitati mai mari, inregistrandu-se deci o crestere a

masei monetare si o modificare a structurii acesteia in sensul cresterii ponderii monedei de cont

(scripturala).

Masa monetara reprezinta totalitatea instrumentelor de plata, respectivlichiditati puse la dispozitia

unei economii la un moment dat. Aceste lichiditati se prezinta sub forma creantelor asupra

intermediarilor monetari (bancile centrale si bancile comerciale) detinute de catre agentii

nonbancari, creante care reprezinta contrapartidele masei monetare. Distribuind credite,

intermediarii monetari pun in circulatie mijloace de plata, respectiv creeaza moneda si distribuie

putere de cumparare.

Banca centrala este singura institutie care pune in circulatie moneda efectiva.

Creatia monetara a bancii centrale este rezultatul actiunii urmatorilor factori:

1)Avansurile directe catre trezoreria statului;

2)Creantele asupra strainatatii.

3)Creantele asupra economiei.

In primul rand, asigurarea stabilitatii cursului de schimb a monedei nationale presupune

interventii pe piata valutara din partea autoritatii bancare centrale. Concret, daca masa monetara

este supraevaluata in raport cu alte valute, atunci banca centrala va cumpara valuta de pe piata si va

pune in circulatie moneda

aroprie restabilind raportul intre cererea si oferta de moneda.

Creantele asupra economiei – reprezinta fundamentul creatiei monetare.

33

Aceste creante decurg indeosebi din relatiile care se stabilesc intre banca centrala si celelalte banci

din sistem in cadrul pietei monetare.

Banca centrala creaza 2 categorii de moneda: efectiva si moneda de cont pentru bancile comerciale.

Intre cele 2 categorii de moneda nu exista nici o diferenta (desi in trecut exista aceasta diferenta),

acestea in permanenta se pot schimba dintr-una in alta in functie de preferintele bancilor

comerciale.

In ceea ce priveste modul de creare efectiva a monedei distingem:

-creatia prin intermediul monetizarii activelor nonmonetare;

-creatia prin intermediul creditelor acordate statului;

-creatia prin intermediul creditelor acordate bancilor comerciale.

Monetizarea activelor are loc atunci cand Banca Centrala cumpara de la agentii bancare sau

nonbancare, metal pretios, valute sau hartii de comert.

Activul Bancii Centrale va creste cu valoarea activului cumparat si corespunzator pasivul va creste

cu aceasta valoare.

2.1.1. CREDITELE ACORDATE STATULUI

Din punct de vedere bancar statul este reprezentat printr-o institutie specifica numita trezorarie.

Aceasta colecteaza veniturile statului si efectueaza platile in contul acestora. Daca intr-o zi platile

trezorariei > incasarile ei + soldul existent la inceputul zilei, decalajul dintre cele 2 componente

poate fi acoperit din credite acordate de Banca Centrala (trezoraria este obligata sa-si deschida un

cont la Banca Centrala prin lege).

34

2.1.1. CREDITELE ACORDATE BANCILOR COMERCIALE

Procedeul clasic al monetizarii acestor credite era cel al rescontului, adica Banca Centrala

cumpara de la bancile comerciale hartii de comert (cambii) care fusesera initial scontate de acestia

din urma. Ulterior monetizarea s-a facut prin intermediul creditelor de refinantare, similar creditelor

acordate statului.

In prezent monetizarea acestor credite este mult mai rafinata, ea facandu-se prin intermediul

pietei monetare. Fenomenul are loc astfel: bancile comerciale efectueaza pentru clientii proprii, dar

si in nume propriu o serie de plati si incasari, inclusiv acordari de credite si rambursari de credite

pentru agentii nonbancari. Este posibil ca intr-una din zile platile unei banci comerciale sa

depaseasca ca dimensiune incasarile ei => deficit. Cum global la nivelul sistemului toate platile sunt

egale cu incasarile => ca unele banci comerciale vor inregistra deficite si altele excedente.

Aceasta inseamna ca bancile care inregistreaza deficite sa se imprumute de la cele ce

inregistreaza excedente. Totusi aceste operatiuni nu pot fi facute intotdeauna pentru ca poate fi

vorba de termene diferite (ex: o banca ce are un deficit previzioneaza ca va inregistra si in a doua zi

o astfel de pozitie, deci inseamna ca ea va trebui sa gaseasca o banca care va trebui sa inregistreze

excedente pentru doua zile consecutive astfel incat operatiunile sa se incheie). Atunci cand

deficitele nu se pot acoperi din excedente intervine Banca Centrala care crediteaza bancile

comerciale (intelegem extins aceasta creditare, putem include vanzarea de bonuri de tezaur de la

bancile comerciale catre Banca Centrala).

Se spune ca atunci cand intervine Banca Centrala, “bancile comerciale sunt in banca”, dupa cum

atunci cand deficitele bancilor comerciale se acopera integral din excedentele bancilor comerciale,

“bancile comerciale sunt in afara bancii”.

Prin aceste operatiuni de pe piata monetara, atunci cand intervine Banca Centrala influenteaza

conditiile in care functioneaza bancile comerciale, le stabileste dobanda, conditie viitoare de

refinantare.

35

2.1.2. CREATIA MONETARA A BANCILOR COMERCIALE.

Daca banca centrala creeaza moneda efectiva, bancile comerciale creeaza moneda de cont sau

scripturala.

Moneda efectiva si de cont sunt astazi cele doua forme de existenta ale monedei.

2.1.3. CAUZELE CREATIEI MONETARE ALE BANCILOR COMERCIALE

Crearea monedei scripturale de catre bancile comerciale

Crearea monedei scripturale de catre bancile comerciale are loc in principal sub impulsul

diferitilor agenti nebancari (firme, persoane particulare, Trezoreria statului) care solicita credite

sectorului bancar. Acordand aceste credite, practic,

bancile comerciale achizitioneaza active monetare prin:

-Scontari de cambii;

-Cumparari de valuta;

-Cumparari de titluri financiare, etc.

In schimbul acestora, bancile platesc aceste achizitii printr-o simpla inscriptie a sumelor aferente

in contul vanzatorilor. Prin aceste operatiuni, activele monetare (fara putere liberatorie sau

circulatorie) se transforma in instrumente / mijloace de plata; se produce astfel o monetizare a

acestor active specifica creatiei monetare.

Crearea monedei scripturale are loc si din initiativa bancilor prin politica lor

de credite.

Din cele precizate rezulta ca moneda de cont sau scripturala este formata /36

compusa din creante asupra sistemului bancar, din care:

-Unele provin din depozite;

-Altele din inregistrarile efectuate de banci in conturi functie de

-Creditele acordate clientelei lor.

Aceste doua conditii fundamentale care provoaca creatia monedei scripturale contribuie la

asigurarea unei proportii necesare intre cantitatea de masa monetara in circulatie si volumul

bunurilor si serviciilor tranzactionate pe de alta parte. In acest context, putem spune ca nevoia,

respectiv cererea de moneda creste in urmatoarele cazuri:

-cand productia nationala sporeste;

-cand cresc preturile;

-cand exporturile se dezvolta;

-cand intrarile de devize se majoreaza

In toate aceste situatii este necesara o majorare a creditelor in

-economie pentru a satisface aceste cereri, si in consecinta este necesara o expansiune a monedei de

cont sau scripturale. Are loc in ultima instanta demultiplicarea masei monetare aflata in circulatie.

Mecanismul multiplicarii:

Mecanismul multiplicarii creditului in economie este generat de existenta

unui numar mare de banci comerciale si folosirea de catre titularii de conturi a

37

unor banci diferite;

Existenta acestui numar mare de banci comerciale face ca depozitele sa se

multiplice prin transformarea unui credit obtinut de o persoana fizica sau

juridica de la o banca intr-un depozit la o alta banca, si deci, intr-o resursa de

cordare a unor noi credite.

Capacitatea unei banci de a acorda credit depinde deci de doi factori:

-pe de o parte marimea depozitelor;

-pe de alta parte nivelul rezervelor minime obligatorii pastrate de bancile comerciale la banca

centrala sau de emisiune.

Prin mecanismul multiplicarii monetare se multiplica si masa monetara aflata in circulatie sub

forma disponibilitatilor banesti din contul titularilor de credite,

disponibilitati aparute ca urmare a creditului primit.

Multiplicarea masei monetare nu are acoperire in depozitele initiale, aceasta fiind data la garantia la

creditele acordate agentilor economici. Daca nu exista garantia materiala a creditelor, atunci

raportul dintre depozitul initial, creditul acordat si masa monetara pusa in circulatie va fi subminat.

Se va ajunge ca masa monetara aflata in circulatie sa nu aiba corespondent in bunuri si servicii.

Drept urmare se va produce o crestere a preturilor, deci se manifesta procese inflationiste.

2.1.4. CREATIA MONETARA A TEZAURULUI

38

Tezaurul poate fi considerat ca fiind o Banca Centrala a statului. Initial acesta avea o capacitate de

creatie monetara limitata, aceasta era data de existenta monedei divizionare. Trezoraria crea moneda

divizionara care avea o vloare nominala mai mare decat valoarea intrinseca a metalului din care era

confectionata, de aici un plus de venit pentru tezaur.

Atunci cand se retragea moneda divizionara din circulatie, o parte din utilizatori nu mai

preschimbau intreaga cantitate de moneda divizionara detinuta, de aici un al doilea venit financiar

pentru stat.

A doua mare forma de creatie monetara utilizata de trezorarie este aceea ca poate ordona

efectuarea unor plati zilnice de valoare mai mari decat incasarile. Evident aceasta creatie monetara

este limitata la platile care se fec in sistem (plata unei institutii publice catre o alta institutie

publica).

Atunci cand platile unei institutii publice ordonate de trezorarie au in vedere cu agent economic, cu

cont la o banca sau plati de salarii este evident ca trezoraria trebuie sa aiba in cont bani trimisi de

Banca Centrala sau sa apeleze la credite acordate de sistemul bancar pentru efectuarea acestor plati.

2.1.5. PIATA MONETARA SI ROLUL ACESTEIA IN CREATIA MONETARA

DEFINIREA PIETEI MONETARE

Piata monetara reprezinta cadrul necesar in care se desfasoara zilnic raporturile dintre banci in

legatura cu lichiditatea soldurilor provenite din

operatii reciproce:

• bancile isi acorda imprumuturi sau isi ramburseaza creditele acordate anterior;

• operatiuni efectuate din ordinul clientilor acestora in calitate de titulari de depozite. In acest caz

se efectueaza plati prin alte banci si fac incasari de la alte banci.

39

In urma acestor doua operatiuni, o banca devine creditoare sau debitoare fata de o alta banca,

fata de mai multe banci sau fata de toate bancile. Deci, la sfarsitul unei zile bancare o banca poate fi

beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor.

MECANISMUL PIETEI

Practica bancara a impus stingerea acestor plati reciproce intr-un cadru reglementat, de regula sub

patronajul autoritatii monetare, respectiv a bancii centrale.

Acest proces presupune doua etape:

1.confirmarea pretentiilor reciproce, compensarea platilor si stabilirea soldurilor aferente fiecarei

banci;

2.stingerea soldurilor reciproce prin efectuarea de plati de catre titularii soldurilor debitoare catre

beneficiarii soldurilor creditoare.

Tocmai negocierea disponibilitatilor necesare pentru stingerea obligatiilor reciproce face

obiectul tranzactiilor pe piata monetara; deci, pe aceasta piata apar zilnic doua categorii de

participanti:

-ofertantii de disponibilitati;

-solicitantii de disponibilitati.

Ofertantii – sunt bancile titulare ale conturilor de disponibilitati la Banca Centrala care au solduri

creditoare, si, deci, detin moneda bancii de emisiune.

Intrucat depozitele constituite de bancile comerciale la banca centrala nu sunt remunerate (nu sunt

purtatoare de dobanzi) sau remunerate foarte putin, acestea sunt interesate sa fructifice aceste

disponibilitati temporare prin negocierea acordarii de credite pe piata monetara.

Solicitantii – de disponibilitati sau credite sunt acele banci comerciale care fiind debitoare in

raporturile lor cu celelalte banci au nevoie de resurse financiare de acoperire.40

Care sunt aceste resurse financiare ? Mai intai, orice banca comerciala ramasa descoperita,

analizeaza posibilitatea obtinerii de credite in cadrul relatiilor cu banca centrala / de emisiune.

Modalitatile de refinantare sunt:

- rescontarea;

- pensiunea;

- lombardarea;

- vanzarea de efecte publice / bonuri de tezaur catre banca centrala.

In functie de aceste posibilitati de refinantare, bancile comerciale respective isi pot acoperi

partial sau total datoriile lor fata de celelalte banci. Pentru datoria ramasa eventual neacoperita,

bancile debitoare urmeaza sa-si procure resurse prin contractarea de imprumuturi de pe piata

monetara. Optiunea bancilor de a contracta imprumuturi de pe piata este si in functie de nivelul

dobanzii ce se practica.

Cum intervine banca centrala pe aceasta piata monetara ? Fie prin stabilirea nivelului dobanzii

urmand ca volumul negocierilor sa varieze in raport de aceasta marime data; fie prin stabilirea

volumului creditului pe care aceasta il acorda zilnic, urmand ca cererea si oferta ce se manifesta pe

piata sa influenteze nivelul dobanzilor.

Lipsa de disponibilitati cu care se confrunta solicitatorul este o rezultanta a raportului dintre

incasarile si platile existente in aceeasi zi si care decurg in general din relatiile cu celelalte banci.

Altfel spus, ele trebuie sa-si evalueze cu atentie pentru perioada urmatoare incasarile si obligatiile

de plata decurgand din activitatile lor sau ale clientilor lor, urmand ca in acest raport cu aceste

evolutii sa-si formuleze cererile de credite pe piata monetara.

41

2.1.6. CARACTERISTICILE PIETEI MONETARE

In raport cu cele mentionate putem sintetiza urmatoarele caracteristici:

-participantii pe piata monetara sunt bancile;

- obiectul tranzactiilor il reprezinta disponibilitatile in moneda centrala, respectiv in depozite la

banca de emisiune;

- operatiunile pe piata monetara se desfasoara zilnic;

- termenele de acordare a imprumuturilor sunt foarte scurte, cele mai

-numeroase avand scadenta in ziua urmatoare;

- creditele acordate pe aceasta piata sunt credite de la banca la banca – sunt

credite interbancare;

- dobanda practicata se stabileste zilnic prin jocul cererii si ofertei.

2.1.7. ROLUL PIETEI MONETARE

In primul rand, piata monetara (componenta a pietei financiare) joaca un rol deosebit in procesul de

redistribuire a resurselor de creditare in economia unei tari;

In al doilea rand, in cadrul operatiilor pe aceasta piata are loc transferul resurselor intre

institutiile de credit unde se constituie depozitele bancare si cele care actioneaza ca distribuitori de

credite in economie. De asemenea, o parte importanta a tranzactiilor vizeaza transferul de resurse

intre bancile care au acces la banca centrala (ca izvor principal al creditului in economie) si cele

care prin dimensiunea, specializarea sau statutul lor nu au acest acces.

In al treilea rand, Banca Centrala intervine cu regularitate pe aceasta piata, pentru ea fiind o piata

libera sau deschisa(OPEN MARKET). 42

Altfel spus, piata monetara este o piata a lichiditatilor. Aici se ofera moneda bancii centrale

contra unor promisiuni de restituire in termen foarte scurt; deci se

corda credit in moneda bancii centrale.

Apar doua situatii:

• atunci cand piata monetara considerata global (ca suma algebrica a tuturor

operatiilor) se manifesta ca solicitatoare de moneda centrala, se spune despre ea

ca este „in banca”. Aceasta inseamna ca este nevoie de interventia bancii

centrale care permite satisfacerea cererilor de lichiditate.

• uneori, operatiunile pe aceasta piata se pot incheia si fara participarea bancii

centrale. Este cazul cand se considera ca piata este „in afara bancii” daca ea dispune de excedent de

lichiditate, aflandu-se astfel in afara controlului bancii centrale.

2.2. BANCA CENTRALA

Functiile Bancii Centrale :

Sediul Bancii Central Europene in Frankfurt.

Bancile centrale constituie autoritatea monetara. Chiar daca ele se ocupa toate obiectivele politicii

economice, obiectivul lor prioritar este stabilitatea preturilor si tipul de schimb. Tendinta actuala in

tarile occidentale este sa consolideze inca si mai mult independenta traditionala a bancilor centrale

fata de guverne pentru a garanta astfel stabilitatea economica.

43

In tarile Uniunii Europene ce au intrat in UEM, functiile de banca centrala sunt indeplinite de Banca

Centrala Europeana si de Sistemul European al Bancilor Centrale, care va fi studiat in detaliu mai

incolo. In Statele Unite, functiile bancii centrale sunt realizate de Sistemul de Rezerve Federal. In

general, in toate tarile, functiile care se atribuie bancilor centrale sunt urmatoarele:

Politica monetara. Bancile centrale sunt insarcinate sa analizeze situatia economica a tarii si, ca o

concluzie a acestei analize, sa schiteze strategiile de politica monetara cu obiectivul principal de a

garanta stabilitatea monetara. Alte obiective economice, cum ar fi cresterea economica sau somaj 0,

vor fi pentru banca, in ceea ce priveste stabilitatea, obiective secundare. Schita strategiilor de

politica monetara inseamna planificarea evolutiei variabilelor ce pot fi controlate de catre banca

centrala: tipuri de reescont, cantitatea de bani in circulatie, coeficienti bancari, etc. Obiectivul

stabilitatii are o origine dubla: interioara si exterioara; stabilitatea interioara se refera la stabilitatea

preturilor interne, adica la lupta impotriva inflatiei; stabilitatea exterioara se refera la stabilitatea

preturilor externe, adica la stabilitatea cursului de schimb al devizelor.

Bancherul guvernului. Bancile centrale obisnuiesc sa fie responsabile de custodia rezervelor

statului si, frecvent, gestioneaza creditul pentru sectorul public si administreaza emisiunile de

datorie publica. Acest tip de functii este de fiecare data mai limitat pentru a garanta independenta

bancilor centrale referitoare la guverne. Acum cateva decenii (si chiar si acum in tarile mai putin

avansate) guvernele aveau (au) puterea de a obliga banca centrala sa-i dea credite. Aceasta lipsa de

independenta a bancilor centrale pune in dificultate realizarea obiectivului de stabilitate monetara

care in aceste conditii ramane subordonat obiectivelor guvernelor.

Reglarea circulatiei fiduciare. Bancile centrale se ocupa de punerea in circulatie a bancnotelor si

monezilor emise, retragandu-le pe cele deteriorate si garantand o aprovizionare de efectiv adecvata

necesitatilor comertului.

Banca a bancilor. Tine in custodie rezervele bancilor private si controleaza volumul acestora;

determina coeficientii rezervelor, adica procentajul din depozite pe care banca privata trebuie sa-l

destine rezervelor. Bancile centrale imprumuta bani bancii private in cntitatea si tipul de dobanda ce

se determina in functie de strategiile politicii monetare. Coordoneaza si intervin pe piata

interbancara, adica cunosc si controleaza creditele pe care bancile private le practica intre ele.

44

Control si inspectie. Bancile centrale formuleaza normele de functionare ale bacnii private.

Autorizeaza deschiderea de noi banci si entitati de credit, inspecteaza functionarea lor si le

sanctioneaza daca este cazul.

Controlul schimburilor. Centralizeaza rezervele de devize, ceea ce includ nu numai monezile si

bancnotele emise de strainatate, ci si conturile la institutii bancare si efectele de plata in afara.

Gestioneaza schimbul valutar, controleaza toate incasarile si platile internationale; se ocupa frecvent

de elaborarea Balantei de Plati.

Consultanta. Bancile centrale elaboreaza rapoarte informative si publicatii periodice cu caracter

statistic. Rapoartele oficiale ale bancii centrale asupra situatiei economice a tarii au un mare efect

asupra asteptarilor intreprinzatorilor si asupra previziunilor guvernului, influentand astfel deciziile

de investitii private si cheltuielile publice. Este foarte frecvent ca unele declaratii ale presedintelui

Bancii Centrale Europene sau al Rezervelor Federale Americane sa provoace puternice miscari la

burse si in cursurile valutare din toata lumea.

2.2.1. SISTEMU BANCAR

Sistemul bancar din România este un sistem pe două nivele, cuprinzând Banca Naţională a

României şi instituţiile de credit. Acest sistem a fost introdus în decembrie 1990, fiind primul pas al

procesului de reformă bancară.

Cadrul legislativ care guvernează sistemul bancar cuprinde:

Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României – Legea nr. 312 din 28 iunie 2004,

Ordonanţa privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului - Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 99 din 6 decembrie 2006,

Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99 din 6 decembrie 2006 - Legea

nr. 227 din 4 iulie 2007,

Legea pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar – Legea nr. 83

din 21 mai 1997,45

Reglementări privind falimentul instituţiilor de credit - Ordonanţa Guvernului nr. 10 din 22 ianuarie

2004 privind falimentul instituţiilor de credit, aprobată, completată şi modificată prin Legea nr. 278

din 23 iunie 2004,

Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996, privind organizarea şi funcţionarea Fondului de Garantare a

Depozitelor în Sistemul Bancar, republicată, cu modificările şi completările ulterioarea.

La sfârșitul anului 2011, în România funcționau 41 de instituții de credit. Conform Raportului

publicat de Banca Națională a României, structura sistemului bancar era următoarea:

2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat, 4 bănci cu capital majoritar privat autohton, 26 de

bănci cu capital majoritar străin, 8 sucursale ale unor bănci străine și o rețea cooperatistă;

54,6% din activele bancare sunt concentrate în primele 5 bănci din sistem;

Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar străin este de 83%;

Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar privat românesc este de 8,8% (inclusiv

rețeaua cooperatistă);

Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital controlat de stat este de 8,2%.

Ca urmare a liberalizării pieței serviciilor, un număr de 349 instituții străine au notificat intenția de

a desfășura activitate bancară în mod direct pe teritoriul României.

Anii de criză s-au caracterizat printr-o temperare a activității de creditare în România, băncile

schimbându-și orientarea de la expansiune rapidă către o strategie determinată de prudență.

Instituțiile de credit și-au adaptat strategia, planurile de expansiune teritorială, portofoliul de

produse și au trecut la un control mai atent al costurilor operaționale. Creșterea șomajului, reducerea

semnificativă a salariilor din sectorul bugetar și restrângerea sau încetarea activității unor companii

au contribuit la scăderea continuă a capacității de rambursare a creditelor cu consecințe directe

asupra calității portofoliului de credite al băncilor ceea ce a condus la o creștere a volumului

provizioanelor pe care instituțiile de credit au fost nevoite să le constituie, afectând implicit

profitabilitatea. Creșterea gradului de capitalizare a sistemului bancar a asigurat menținerea

adecvării capitalului la niveluri confortabile, indicatorul de solvabilitate plasându-se la nivelul de

14,87% la finele anului 2011.

46

Banca Naţională a României (BNR), înfiinţată în anul 1880, este - din perspectivă cronologică - cea

de-a 16-a bancă centrală din lume.

Banca Naţională a României, instituţie publică independentă, are dreptul exclusiv de emisiune, fiind

singura instituţie autorizată să emită însemne monetare, ca mijloace legale de plată pe teritoriul

României.

BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său

fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Conform prevederilor Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, principalele atribuţii ale BNR sunt:

elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;

autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi

monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;

emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

administrarea rezervelor internaţionale ale României.

Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar

Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost înfiinţat în anul 1996, prin Ordonanţa

Guvernului nr. 39/1996, fiind constituit ca persoană juridică de drept public.

Obiectivul principal al Fondului este garantarea rambursării depozitelor constituite la instituţiile de

credit de către persoane fizice, persoane juridice ori entităţi fără personalitate juridică, potrivit

condiţiilor şi limitelor stabilite prin legea de funcţionare a Fondului, precum şi desfăşurarea

activităţii ca administrator special, administrator interimar ori ca lichidator al instituţiilor de credit,

în cazul desemnării sale în una din aceste calităţi.

47

Încă de la înfiinţarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, reprezentanţii

Asociaţiei Române a Băncilor au avut un rol activ în elaborarea şi punerea în aplicare a

reglementărilor privind mecanismul de garantare a depozitelor şi de plată a compensaţiilor către

depunători, în situaţii de faliment a unor bănci.

ARB este reprezentată în Consiliul de Administraţie al Fondului de garantare a depozitelor în

sistemul bancar.

În prezent, plafonul de garantare per deponent garantat și per instituție de credit este stabilit la

echivalentul în lei al sumei de 100.000 de euro.

Biroul de Credit

Înfiinţat la iniţiativa sectorului bancar românesc, Biroul de Credit îşi propune să sprijine

participanţii la sistem prin furnizarea de informaţii reale, actualizate şi consistente referitoare la

persoane fizice care au contractat credite de la bănci sau societăţi financiare, au achiziţionat un

produs în sistem leasing sau au fost asigurate împotriva riscului de neplată de o societate de

asigurări.

Biroul de Credit este o societate pe acţiuni care are ca acţionari 25 de bănci.

Biroul de Credit este operaţional din august 2004 şi, în prezent, gestionează date negative şi

pozitive, date referitoare la fraudulenţi si inadvertenţe, provenite din surse bancare şi non-bancare.

Obiectul de activitate al Biroului de Credit include:

Colectarea / prelucrarea datelor privind portofoliul de clienţi – persoane fizice ai participanţilor;

Informaţii şi analize oferite participanţilor în scopul identificării şi cuantificării riscului de credit,

creşterii calităţii creditelor, diminuării riscului de fraudă şi protejării creditorilor;

Stabilirea criteriilor uniforme de apreciere a clientelei (scoring);

Consultanţă financiar-bancară.48

TransFonD

Ca urmare a eforturilor deosebite depuse atât de banca centrală, cât şi de comunitatea bancară

pentru o reformă structurală a sistemelor de plăţi şi decontări din România, în prezent România

dispune de un sistem de plăţi modern, la nivelul celor existente în Uniunea Europeană.

Operatorul Sistemului Electronic de Plăţi din România este TransFonD - Societatea de Transfer de

Fonduri şi Decontări, o companie privată fondată de comunitatea bancară din România, având ca

acţionari Banca Naţională a României (33,33%) şi 25 bănci comerciale (66,67%). Domeniul

principal de activitate al TransFonD este furnizarea de servicii de compensare şi decontare a plăţilor

fără numerar în monedă naţională, pentru instituţiile de credit, Banca Naţională a României,

Trezoreria Statului şi alte instituţii financiare.

Principalele atribuţii ale TransFond sunt:

administrarea şi operarea sistemului SENT(casa automată de compensare);

administrarea tehnică şi operarea sistemului ReGIS (sistemul de decontare pe bază brută în timp

real), conform mandatului acordat de către Banca Naţională a României;

operarea tehnică a sistemului SaFIR (sistemul de depozitare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de

stat);

asigurarea de servicii de suport pentru participanţii la cele trei sisteme.

Institutul Bancar Român

Institutul Bancar Român are ca principal obiectiv perfecţionarea profesională, pregătirea şi

specializarea personalului bancar, în conformitate cu cerinţele stabilite de instituţiile de credit şi 49

Banca Naţională a României, în cooperare cu Asociaţia Română a Băncilor şi cu programele

aprobate de Consiliul de Administraţie.

Relaţia şi colaborarea Asociaţiei Române a Băncilor cu Institutul Bancar Român se realizează de pe

poziţia ARB de membru fondator şi de membru al Consiliului de Administraţie.

În ultimii ani, colaborarea cu Institutul Bancar Român s-a intensificat, prin legătura directă

permanentă a reprezentanţilor institutului cu specialiştii comisiilor de specialitate ale Asociaţiei

Române a Băncilor, la nivelul cărora se dezbat problemele de actualitate pe fiecare segment al

activităţii bancare, din care a rezultat şi necesitatea organizării unor cursuri, seminarii, ateliere de

lucru ce au fost organizate de Institutul Bancar Român pentru angajaţii sistemului bancar.

Centrala Incidentelor de Plăţi

Înfiinţată în anul 1997 în cadrul Băncii Naţionale a României, Centrala Incidentelor de Plăţi este un

centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor cu instrumente de plată

(cecuri, cambii, bilete la ordin), atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont), cât

şi din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere).

Transmiterea informaţiei la Centrala Incidentelor de Plăţi se face pe cale electronică, prin utilizarea

Reţelei de Comunicaţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Centrala Riscurilor Bancare

Înfiinţată în 2000 în cadrul Băncii Naţionale a României, Centrala Riscurilor Bancare reprezintă o

structură specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei

instituţii de credit din sistemul bancar românesc faţă de acei debitori care au beneficiat de credite

si/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma limită de raportare sau care înregistrează

întârzieri în efectuarea plăţilor, precum si a informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse

de către posesori.

Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt persoanele

declarante - instituţiile de credit si societăţile de credit ipotecar - şi Banca Naţională a României.

50

Schimbul de informaţii de risc bancar se realizează electronic prin Reţeaua de Comunicaţii

Interbancară.

ROMCARD

ROMCARD este o societate comercială pe acţiuni, înfiinţată în anul 1994 de cele mai importante

cinci bănci din România, având ca obiect de activitate procesarea tranzacţiilor cu carduri bancare.

ROMCARD furnizează servicii privind tranzacţiile cu carduri bancare, domeniul sau de activitate

incluzând autorizarea tranzacţiilor cu carduri, administrarea bazelor de date, switching naţional şi

internaţional, decontarea şi procesarea tranzacţiilor cu carduri, soluţie de securitate pentru băncile

acceptatoare şi emitente pentru servicii de e-commerce.

Sistemul de procesare al ROMCARD este realizat si certificat conform standardelor internaţionale.

CAPITOLUL 3 : MASA MONETARA , INFLATIA SI ZONELE

EURO

3.1. MASA MONETARA.STRUCTURA IN (%) A MASEI MONETARE IN ROMANIA

51