3

CUPRINS

� Introducere - Noua generaţie de terorişti – o ameninţare globală

� Capitolul I - Terorismul internaţional

- Prezentare generală

- Scurt istoric al fenomenului terorist

- Acoperirea geografică a grupărilor teroriste

� Capitolul II - Relaţiile dintre Marea Britanie şi Irlanda

� Capitolul III - Originile Armatei Republicane Irlandeze. Contextul

istoric al apariţiei Armatei Republicane Irlandeze

� Capitolul IV - Activitatea Armatei Republicane Irlandeze

� Capitolul V - Armata Republicană Irlandeză în mileniul al treilea

� Concluzii

� Bibliografie

� Anexe

4

6

6

8

11

15

35

57

72

82

86

4

Introducere

Noua generaţie de terorişti – o ameninţare globală

Secolul al XXI-lea aduce în atenţia comunităţii internaţionale o nouă

problemă: o nouă ameninţare la adresa securităţii internaţionale se conturează şi

prinde amploare. Această ameninţare o reprezintă terorismul.

Este adevărat că organizaţii teroriste, precum şi atentate la adresa securităţii,

au existat şi înainte de secolul al XXI-lea, dar niciodată atât de frecvente şi de

grave. Evenimentele din ultimii ani, începând cu 11 septembrie 2001, au adus în

prim-plan ideea că o nouă generaţie de terorişti s-a născut, o generaţie complet

diferită de teroristul tradiţional, cu o altă educaţie, altă mentalitate, alte credinţe,

alte metode. O generaţie de terorişti mult mai inteligentă, care ridica probleme

instituţiilor de securitate din cauza faptului că acţiunile sale nu mai pot fi anticipate

cu aceeaşi uşurinţă şi nici nu mai pot fi prevenite. Devine tot mai dificilă

localizarea grupărilor teroriste şi combaterea fenomenului. Din acest motiv, devine

tot mai acută necesitatea cooperării între state precum şi crearea unor noi instituţii

şi organisme naţionale şi internaţionale care să fie capabile să prevadă direcţiile de

acţiune ale organizaţiilor teroriste şi să ofere un răspuns prompt la atentatele

organizate de grupările teroriste.

Terorismul, ca fenomen, a constituit obiectul de studiu a multor specialişti în

domeniul relaţiilor internaţionale şi al securităţii. La fel şi grupările teroriste. Însă,

având în vedere că, începând cu secolul al XXI-lea, s-a evidenţiat o nouă generaţie

de terorişti, mai organizată şi mai echilibrată în acţiunile sale, deci mult mai

periculoasă, se impune o abordare nouă a problematicii terorismului. Studiile de

până acum sunt depăşite şi devin inutile în contextul noilor direcţii pe care le ia

terorismul internaţional.

„Noul” terorist, aşa cum îl descrie Cristian Barna (2007), nu se distinge prin

calitatea de membru în grupări bine organizate, cu structuri ierarhice, nu participă

la manifestări publice şi nici nu manifestă adeziune făţişă pentru ideologiile

fasciste sau naziste. Noua ideologie teroristă se caracterizează prin acte teroriste

5

gen „lupul singuratic”. Caracteristic „noului terorism” este adoptarea formei de

organizare de tip reţea, cu o ierarhie minimă. „Noul” terorist este un om crescut

într-un mediu organizat, căruia i s-au imprimat anumite credinţe şi convingeri,

precum şi ideea că el există pentru a îndeplini scopuri bine determinate şi care a

beneficiat de cea mai bună educaţie şi instrucţie militară, este o persoană care se

adaptează uşor în orice mediu şi în orice situaţie şi care ar fi capabil să se sacrifice

pentru credinţele sale şi pentru binele grupului din care face parte.

Prezenta lucrare îşi propune o analiză a fenomenului terorist şi a modului în

care s-a dezvoltat acesta, a trăsăturilor sale şi a modului de organizare a celulelor

teroriste, precum şi studiul amănunţit al unei astfel de organizaţii teroriste (I.R.A.)

şi încercările de adaptare a acestei grupări teroriste la cerinţele ”epocii

terorismului”, având ca scop o mai bună înţelegere a fenomenului terorist şi a

motivelor care duc la săvârşirea de acte teroriste.

Lucrarea reprezintă un element nou în literatura de specialitate, prin faptul

că prezintă activitatea unei organizaţii mai puţin cunoscută şi mai puţin studiată

(I.R.A.) şi încearcă să ofere mai multe informaţii care ar putea deveni necesare în

abordarea novatoare ce se impune a fi făcută ”epocii terorismului”.

6

Capitolul I

Terorismul internaţional

Prezentare generală

Terorismul reprezintă un mijloc de a insufla fiecărui individ sentimentul că

următorul atac terorist îl poate viza direct, grupările teroriste încercând să

submineze sentimentul de siguranţă al vieţii cotidiene. Scopul acestei strategii este

determinarea societăţii civile de a face presiuni asupra factorilor de decizie, astfel

încât aceştia să satisfacă solicitările grupării teroriste, populaţia devenind o unealtă

în mâinile teroriştilor în promovarea agendei politico-ideologice. Nu este posibil să

analizăm terorismul secolului al XXI-lea fără a aborda câteva din mutaţiile

survenite în evoluţia acestui fenomen. Astfel, se impune a lua în calcul următoarele

puncte-cheie în stabilirea diferenţelor dintre terorismul clasic şi cel contemporan:

• Grupările teroriste contemporane nu reprezintă entităţi organizaţionale

bine definite, care să dispună de un aparat de comandă vizibil, fiind mai degrabă

organizaţii amorfe, mai puţin distincte;

• Revendicările grupărilor teroriste clasice erau clar cunoscute, fiind de

natură politică, naţională sau religioasă. În prezent, membrii acestora au îmbrăţişat

ideea că independenţa acţională este benefică îndeplinirii ambiţioaselor tipuri de

operaţiuni planificate, remarcându-se o dorinţă sporită de a produce un număr mare

de victime, în mod nediscriminatoriu;

• Pentru unele grupări, terorismul reprezintă mai puţin un mijloc de a

atinge un scop decât scopul însuşi.

Termenul de terorism a fost folosit pentru prima dată în 1930, când a avut

loc, la Bruxelles, ce-a de-a doua Conferinţă internaţională în domeniul unificării

dreptului penal, în cadrul căreia se propune şi o definiţie: folosirea deliberată a

unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezintă acte de terorism

ce constă în crime împotriva vieţii, libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane;

7

la fel, acţiunile îndreptate contra proprietăţii private sau de stat, în scopul

realizării unor scopuri politice sau sociale.

Mediile care conduc la apariţia terorismului le includ pe cel naţional şi

internaţional, dar şi sub-naţional (universităţile, unde mulţi terorişti au fost expuşi

prima oară la ideologia marxist-leninistă sau la alte idei revoluţionare şi se implică

în grupuri radicale, identificate drept principalul teren de recrutare)1. După ce au

identificat unul sau mai multe dintre aceste medii, analiştii pot distinge între

factorii permisivi (dau naştere unei strategii teroriste şi o fac atractivă pentru

dizidenţii politici) şi factorii situaţionali (care-i motivează pe terorişti), care

facilitează izbucnirea violenţei şi condiţiile preexistente de acţiune. Cauzele

permisive includ urbanizarea, sistemul de transporturi, tehnologiile

comunicaţional, mass-media, procurarea cu uşurinţă a armelor şi lipsa unor

strategii de securitate.

La prima vedere metodele teroriştilor par aproape identice cu cele ale luptei

de gherilă: atacarea populaţiei, comiterea de asasinate şi luarea de ostateci. Însă,

grupările de gherilă diferă de cele teroriste prin tendinţa de a acţiona în grupuri mai

mari, mai bine înarmate şi intenţia de a stabili un control teritorial. Teroriştii au

beneficiat frecvent, în acţiunile lor, de sprijin din partea unor grupuri sau chiar a

unor guverne străine, adesea constituindu-şi baze de antrenament şi reţele de

finanţare peste hotare. Actele teroriste propriu-zise nu s-au limitat la teritoriul

naţional al ţării vizate din punct de vedere politic, fiind atacate obiective şi interese

ale acesteia din străinătate. Şi, nu în ultimul rând, au căzut victime cetăţeni ai altor

state decât cele care constituiau ţinta politică. Dincolo de această componentă

transnaţională, definitorie pentru diverse tipuri "mai vechi" de terorism, se

apreciază că, despre terorismul transnaţional propriu-zis, putem vorbi de la

sfârşitul anilor 60, pe fondul unor evoluţii specifice în mediul internaţional.

Expansiunea transporturilor aeriene a sporit mobilitatea teroriştilor şi, în plus, le-a

oferit ţinte vulnerabile, în acest caz proliferând cazurile de deturnare. Creşterea

semnificativă a sferei potenţiale de audienţă a televiziunii le-a oferit teroriştilor

1 Hudson, Rex A., The Sociology and Psychology of Terrorism:Who becomes a Terrorist and Why?, Federal Research Division Library of Congress, Washington D.C., 1999, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima soluţie?, Colecţia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.31

8

mijloace eficiente de propagandă şi, în acelaşi timp, i-a ajutat să răspândească frica

în populaţie. În sfârşit, afinităţile de interese şi convingeri au stimulat cooperarea

între diverse organizaţii teroriste2.

Preocupările teroriştilor sunt macro-preocupări, despre cum să schimbe o

organizare socială sau politică la scară largă. Grupările teroriste tind să-şi justifice

metodele insistând că au fost obligaţi la acestea de ineficienţa altor mijloace

politice şi economice şi denunţă considerarea acţiunilor întreprinse de către aceştia

drept acte de terorism.

Componenţii acestor grupări afirmă că sunt mai degrabă luptători sau soldaţi

în numele unei cauze, motivând că sunt forţaţi de circumstanţe să folosească

strategii, tactici şi metode teroriste, diferite de cele ale regimurilor sau statelor

împotriva cărora luptă, mai bine echipate şi dispunând de alte instrumente de

legitimare.

Grupările teroriste se descriu a fi mişcări de eliberare naţională, luptători

împotriva opresiunilor sociale, economice, religioase sau imperialiste, sau a

oricărei combinaţii între acestea, printre revendicările acestora numărându-se

schimbarea ordinii sociale, conform ideologiei urmărite, aspiraţiile asociate cu

credinţe religioase, contracararea abuzurilor de ordin etnic, problemelor legate de

mediu sau de chestiuni sociale controversate cum ar fi avorturile3.

Scurt istoric al fenomenului terorist

Terorismul nu este un fenomen nou, forme de manifestare violentă atipice

fiind consemnate cu milenii în urmă. Stabilirea unui moment istoric anume, ca

factor declanşator al fenomenului terorist, este un demers la fel de dificil pentru

istorici, precum definirea cu acurateţe a acestui fenomen, pentru cercetătorii

ştiinţelor sociale. Formele iniţiale de manifestare a terorismului au avut la bază

motivaţii religioase, primele grupări sociale care ar putea fi considerate teroriste

2 Kiras, James D., Terrorism and Gobalization, in John Bayilis, Steve Smith(eds.): The Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations, ediţia a III-a, Oxford University Press, Oxford apud Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu – Sebastian, Manual de relaţii internaţionale, Editura Polirom, Bucureşti, 2006 3 Merari, Ariel: Terrorism as a Strategy of Insurgency, Terrorism and Political Violence, vol.5, no.4, Cass Publishing, London, 1993, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima soluţie?, Colecţia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.41

9

fiind Sicarii şi Zeloţii, de origine iudaică, care au apărut în timpul ocupaţiei în

timpul ocupaţiei romane din Orientul Mijlociu, în secolul I î. Hr.4

Şi susţinătorii altor religii au recurs la metode care, în prezent, ar putea fi

considerate teroriste, o astfel de grupare fiind Asasinii – o ramură a sectei

musulmane şiite Ismailiţii, care au activat în secolul al XI-lea, în Orientul

Mijlociu. Ca şi Sicarii, Asasinii îşi ucideau victimele în plină zi (mai ales

politicieni sau clerici care refuzau să adopte versiunea purificată a Islamului, pe

care aceştia o propovăduiau cu forţa)5. Ca şi în cazul grupărilor teroriste de

sorginte fundamentalist islamică din prezent, Asasinii credeau că sacrificarea vieţii

proprii în asemenea acţiuni reprezenta un act de sacralitate, un garant al accederii

necondiţionate în paradis. Cultul sacrificiului de sine a fost un element caracteristic

şi în cazul atentatelor executate de Strangulatori, un cult religios indian a cărui

adepţi îşi strangulau, în mod ritualic, victimele (de obicei, călători aleşi la

întâmplare) ca o jertfă adusă zeiţei hinduse Kali, care simboliza teroarea şi

distrugerea.

O ideologie teroristă laică care să activizeze grupări sociale reprezentative,

cu impact similar celor generate de credinţele religioase, nu a apărut până la

Revoluţia Franceză din 1789, epocă în care istoricii au plasat apariţia conceptului

de „terorism” ca derivat al „regimului terorii”, termenul cel mai adecvat pentru a

descrie realităţile sociale şi istorice caracteristice Franţei din perioada 1793-1794.

Conceput ca un instrument de stat, „regimul terorii” a fost instaurat cu intenţia de a

consolida puterea guvernului revoluţionar nou înfiinţat şi de a-l proteja de

elementele sociale şi politice considerate „subversive”. În virtutea acestei

justificări, 40000 de persoane au fost executate prin ghilotinare. Revoluţia

Franceză a luat sfârşit într-o baie de sânge, iar terorismul a dobândit conotaţii

negative, prin asocierea cu acţiunile sângeroşilor promotori ai acestui instrument

de intimidare politică.

Ca etapă distinctivă în evoluţia fenomenului terorist, înainte de izbucnirea

primului Război Mondial, în Europa se prolifera un mod de acţiune politică, care 4 Rapoport, David C., Fear and Trembling. Terrorism in Three Religious Traditions, American Political Science Review, vol.78, no.3, 1984, apud Barna, Cristian, Terorismul, ultima soluţie?, Colecţia GeoPolitica, Editura TopForm, Bucureşti, 2007, p.15 5 Burgess, Mark , A brief history of terrorism, 2003, www.cdi.org

10

mai târziu va primi numele de terorism de stat. Anii 1930 au fost martorii unui val

de asasinate politice prin mijloace teroriste, Liga Naţiunilor Unite propunând

semnarea unor convenţii care să reglementeze prevenirea şi pedepsirea

terorismului, precum şi crearea unui tribunal internaţional.

În perioada interbelică, terorismul s-a manifestat tot mai mult ca o reacţie a

diferitelor categorii sociale şi grupări politice împotriva măsurilor opresiv luate de

regimurile totalitariste din Germania nazistă, Italia fascistă şi Rusia stalinistă. Mai

recent, dictaturile militare din ţări ca America de Sud sau Africa au fost acuzate de

folosirea unor astfel de metode ca unelte ale politicii de stat. În anii 1960 şi 1970,

numărul grupărilor descrise ca teroriste a crescut incluzând nu doar mişcări de

eliberare naţională şi etnic-separatiste precum Organizaţia pentru Eliberarea

Palestinei (O.E.P.), Patria Bască şi Libertatea (E.T.A.) sau Armata Republicană

Irlandeză (I.R.A.) ci şi grupări extremiste de stânga (comuniste) precum Facţiunea

Armata Roşie (fosta R.F.G.) şi Brigăzile Roşii (Italia) sau de dreapta (neo-fasciste).

Ca şi grupările teroriste anticolonialiste, multe din grupările etnic-separatiste şi

extremiste au adoptat metode teroriste pentru a-şi face publice scopurile politice

urmărite.

La mijlocul anilor 1980, aşa-zisul terorism de stat a reapărut, manifestându-

se printr-o serie de atacuri împotriva unor obiective americane sau occidentale din

Orientul Mijlociu. State precum Iran, Iraq, Siria şi Libia s-au evidenţiat ca

principali sponsori ai terorismului.

Atacul din 11 septembrie 2001 asupra complexului World Trade Center al

S.U.A. a arătat lumii întregi cât de periculos poate fi radicalismul religios când

apelează la tehnici teroriste şi faptul că o nouă generaţie de terorişti, mult mai abilă

şi mai inteligentă, s-a născut. 11 septembrie 2001 a marcat începutul „epocii

terorismului„, marcată printr-o serie de atentate sângeroase, cum sunt cele din

Moscova (23 octombrie 2002), Beslan (2 septembrie 2004), Madrid (11 martie

2004). Noua generaţie teroristă se caracterizează prin atentate evidente asupra unor

puncte importante şi asupra unor zone vitale din lumea occidentală.

11

Acoperirea geografică a grupărilor teroriste

Atentatele teroriste din 11 martie 2004, de la Madrid sau din 7 iulie 2005, de

la Londra, precum şi separatismul basc sau nord-irlandez indică faptul că Europa

devine din ce în ce mai mult ţinta atacurilor teroriste. Pe lângă ameninţarea

terorismului autohton, afluxul considerabil de imigranţi musulmani, proveniţi din

regiunea Orientului Mijlociu, furnizează numeroase ocazii pentru membrii

grupărilor teroriste de sorginte fundamentalist islamică de a se infiltra.

Separatismul istoric dintre Republica Irlanda şi Irlanda de Nord, precum şi

separatismul basc în Spania au reprezentat principala cauză a fenomenului terorist

în Europa. În statele din sud-estul Europei şi în fostele republici sovietice,

eliberarea de sub influenţa ideologiei comuniste a dezlănţuit disensiunile

confesionale şi etnice mocnite, un exemplu fiind teroarea instaurată în Bosnia sau

în Republica Cecenă.

Cele mai îngrozitoare exemple de teroare în masă au putut fi observate în

Ruanda, Africa, unde genocidul practicat, care a făcut sute de mii de victime, a

evidenţiat rolul pe care criteriul etnic îl joacă în confruntările dintre miliţiile armate

şi grupările de opoziţie, marcate de o sălbăticie extremă faţă de populaţia civilă. În

Africa, atacurile coordonate împotriva unui avion de pasageri şi a unui hotel din

Mombassa, Kenya, în noiembrie 2002 au demonstrat că acest continent este încă

vulnerabil la terorism. În mod similar, în mai 2002, s-a produs un atac cu grenade

asupra unui convoi american în Cabinda. Deşi nimeni nu a revendicat atentatul, se

pare că atacatorii au fost separatişti cabindani, autorităţile angoleze sporind

măsurile de securitate a companiilor private de petrol din Cabinda.

Zona de conflict care a generat cele mai multe şi nemiloase acţiuni de

terorism, începând cu războaiele arabo-israeliene din 1968 este Orientul Mijlociu.

Iranul a continuat să încurajeze terorismul prin furnizarea de fonduri şi armament

grupărilor teroriste Hamas şi Jihadul Islamic palestinian, precum şi Hezbollah-ul

libanez, care şi-au continuat atacurile împotriva ţintelor israeliene, întreţinând

astfel un climat de violenţă împotriva Israelului şi contracarând orice acord de pace

între părţile implicate.

12

În Asia Centrală, ce a mai rămas din celulele talibane şi din gruparea Al-

Qaeda, sprijiniţi de simpatizanţi, încă mai reprezintă un pericol pe teritoriul

Afganistanului. Totodată, Pakistanul a devenit o destinaţie preferată de terorişti, cu

toate că acest stat a oferit un ajutor considerabil în capturarea acestora. În sud-estul

Asiei, situaţia pare să se îmbunătăţească. Mişcarea de Eliberare a Tigrilor

Eelamului Tamil din Sri Lanka demarând negocieri de pace cu guvernul, iar

insurgenţii maoişti din Nepal declarând o încetare a focului. În Filipine, se poate

observa o recrudescenţă a acţiunilor teroriste iniţiate de grupările teroriste

insurgente de extremă stângă, Partidul Comunist/Noua Armată Populară şi cele

fundamentalist islamice, Frontul Islamic de Eliberare Moro şi Abu Sayyaf. În

America Latină, Forţele Armate Revoluţionare din Columbia este cea mai

periculoasă grupare teroristă. Cei aproximativ 12 mii de membri ai F.A.R.C. au

fost implicaţi în atentate cu bombă, asasinări, atacuri cu mortiere, răpiri de

persoane, deturnări şi acţiuni militare convenţionale şi de gherilă, împotriva unor

ţinte politice, militare şi economice columbiene.

Principalele organizaţii teroriste6:

1. Abu Nidal Organization (A.N.O.): fondată de teroristul Abu Nidal, care a

acţionat în Orientul Mijlociu şi în Europa, anii 60-70, cu acţiuni îndreptate

împotriva statului Israel şi a aliaţilor săi occidentali; în anul 2002, Abu Nidal a fost

găsit mort în Bagdad, după ani în care nu s-a mai ştiut nimic de el.

2. Abu Sayyaf Group (A.S.G.): cu baza în sudul Filipinelor (insula Jolo),

militează pentru crearea unui stat musulman în regiune; a recurs la luări de ostatici

din rândul turiştilor străini şi atentate cu bombă în oraşele Zamboanga şi Manilla.

3. Al-Qaeda: reţea globală, incluzând sute de celule dispersate pe toate

continentele. Fondată la sfârşitul anilor 80 de Usama bin Laden, din foştii

combatanţi musulmani din Afganistan. Dispune de forţă şi organizare militară, de

un mare potenţial financiar şi de o multitudine de conexiuni. În prezent, este

adversarul cel mai de temut al S.U.A. pe plan mondial. Se afirmă implicarea

organizaţiei în pregătirea atentatelor de la W.T.C., dar sunt mult mai bine dovedite

distrugerea ambasadelor americane din Nairobi (Kenya) şi Dar-es-Salaam

6 Străuţiu, Eugen, Nate, Silviu, Introducere în studiul relaţiilor internaţionale, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2004, p. 40

13

(Tanzania), scufundarea distrugătorului USS Cole, bombardarea bazelor americane

din Arabia Saudită.

4. Frontul Islamic al Combatanţilor Marelui Orient, fondat la 1 august

1984, se prezintă drept o formaţiune sunnită turcă, diferită de formaţiunile politice

islamiste reprezentate în parlament. Organizaţia a încheiat alianţe cu formaţiunea

kurzilor separatişti şi extrema stângă revoluţionară. Specificul organizatoric este

lipsa de ierarhie; ”fronturi” autonome funcţionează la iniţiativa oricărui membru,

independent. Ţintele sunt minorităţile naţionale, presa, statuile lui Ataturk,

barurile, băncile. A revendicat atentatele de la Istambul din noiembrie 2003.

5. Septembrie Negru: comando palestinian (5 membri), care a asasinat

membrii echipei olimpice a Israelului (9 sportivi), la Olimpiada de Vară din

Munchen; acest atac a dat statului sionist pretextul declanşării unei campanii

teroriste, de exterminare a civililor din taberele palestiniene de refugiaţi, soldată cu

sute de morţi.

6. Al Fatah: organizaţie condusă de Yasser Arafat, cunoscută începând cu

anii 70, acţionând pentru eliberarea Palestinei; desfăşoară activităţi militare,

asimilate de către Israel cu terorismul, reactivată din septembrie 2000.

7. Mişcarea de Rezistenţă Islamică Hamas: cea mai puternică grupare

palestiniană, condusă de şeicul Ahmed Yassini; utilizează atentate sinucigaşe, dar

şi alte tehnici militare. Este considerată principalul inamic al statului evreu,

militând pentru eliberarea Palestinei şi exterminarea invadatorilor israelieni.

Întreţine organizaţii medicale, caritabile şi instituţii de învăţământ. A cauzat

moartea a peste 500 de israelieni, în ultimii doi ani de conflicte.

8. Irish Republican Army (I.R.A.): veche grupare militară, fondată în 1969,

luptă pentru independenţa Irlandei de Nord, cauză antagonică intereselor britanice.

9. Jihadul Islamic: grupare palestiniană puternică, asemănătoare cu Hamas,

dar exclusiv militară.

10. Partidul Muncitoresc din Kurdistan (P.K.K.): formaţiunea lui Abdullah

Ocallan a purtat un lung şi sângeros război cu Turcia, pentru crearea unui stat

naţional kurd pe teritoriul acesteia; liderul este condamnat la închisoare pe viaţă.

14

11. The Liberation Tigers of Tamil Eelam: grup secesionist, au luptat în Sri

Lanka pentru crearea unui stat propriu în zona de sud-est a insulei; au utilizat cu

precădere luptători kamikaze şi armate de copii, iar în prezent, iau parte la

negocieri de pace.

12. Palestine Liberation Front (P.L.F.) şi

13. Palestine Liberation Organization (P.L.O.): ambele sunt formaţiuni

vechi, bine organizate şi cu mare experienţă, create în anii 60-70, în cadrul luptei

comune a lumii arabe de eliberare a Palestinei.

14. Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia (F.A.R.C.): formaţiune

extrem de violentă; utilizează fondurile enorme ale cartelurilor mafiote din Cali şi

Medelin. Dispune de un arsenal de luptă foarte variat şi desfăşoară o gamă largă de

activităţi: distrugerea barajelor, a oleoductelor, maşini capcană, ambuscade,

masacre generale, amplasare de dispozitive explozive, răpiri, trafic de stupefiante

etc.

15. Organizaţia Revoluţionară 17 Noiembrie: a operat 25 de ani pe teritoriul

Greciei. Era formată din studenţi având în frunte un profesor universitar; a recurs

la numeroase asasinate împotriva oficialilor şi militarilor americano-britanici

cantonaţi pe teritoriul ţării.

15

Capitolul II

Relaţiile dintre Marea Britanie şi Irlanda

Poziţia Irlandei de Nord în interiorul Regatului Unit este uşor şi frecvent

înţeleasă greşit. Se prezintă ca un paradox total: o imprimare reuşită a modelului

Westminster care s-a orientat complet greşit: teritorii ultra-loiale pregătite să-şi

demonstreze loialitatea prin acte de neloialitate şi o politică pe deplin

conservatoare, care (din 1972) a devenit un loc de joacă pentru remodelarea

constituţională. Pentru o bună apreciere a acestui fenomen, este nevoie de

observarea evoluţiei istorice7.

Actul Uniunii din 1800 a stabilit alipirea oficială a Irlandei la Marea

Britanie, fiind creat un nou stat, „Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei"

începându-si existenţa la 1 ianuarie 1801 şi unind Anglia, Ţara Galilor, Irlanda şi

Scoţia.

Din 1801 până în 1922, întreaga insulă a Irlandei forma o parte din Regatul

Unit al Marii Britanii şi Irlandei. În marea parte a acestei perioade, Irlanda era

condusă direct de către Parlamentul Regatului Unit din Londra.

Irlanda s-a confruntat cu serioase dificultăţi economice în secolul al XIX-

lea, incluzând şi Marea Foamete din 1840. Problemele economice ale Irlandei erau

parţial cauzate de dublarea populaţiei şi de dimensiunea redusă a pământului

arabil. Alţi factori erau lipsa totală a unei infrastructuri a transporturilor: în anii

dinaintea foametei, nu existau decât foarte puţini kilometri de cale ferată şi nici un

canal.

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost

martorii unei campanii fără succes, pentru autonomia Irlandei (aşa numitele

„regulile casei”8), urmată de eclipsarea naţionalismului moderat de către

separatismul militant. Problema acestor „reguli ale casei” cerute de Irlanda a fost

dominantă în politica Regatului Unit din această perioadă.

7 Arthur, Paul, Special Relationships: Britain, Ireland and the Northern Ireland problem, Blackstaff Press, Belfast, 2000, p. 14 8 În engleză, acestea sunt cunoscute sub denumirea de „Home Rules”.

16

De la sfârşitul secolului al XIX-lea, liderii irlandezi ai Ligii „Regulilor

Casei”, predecesorii Partidului Parlamentar Irlandez au cerut un model de „regulă a

casei”, cu crearea unui Parlament Irlandez subsidiar în interiorul Regatului Unit.

Această cerere a dus la introducerea celor patru Proiecte de Lege, dintre care doar

două, cel mai remarcabil fiind Actul Guvernului Irlandez din 1920 (care a creat

Parlamentul Irlandei de Nord şi al Irlandei de Sud) au fost promulgate.

În 1914, Irlanda părea să se afle la marginea unui război civil între

Naţionalişti şi Voluntarii Unionişti cauzat de propunerea introducerii „Regulilor

Casei” în Irlanda. În septembrie 1914, exact când s-a declanşat primul Război

Mondial, Parlamentul Regatului Unit a adoptat, în sfârşit, cea de-a treia lege a

„regulilor casei”, pentru a stabili autonomia Irlandei, dar a suspendat-o pe durata

războiului. Înainte de sfârşitul războiului, Marea Britanie a făcut două eforturi de a

implementa legea, prima dată în mai 1916 şi a doua oară în perioada 1917-1918,

dar în timpul Convenţiei Irlandeze, Naţionaliştii şi Unioniştii nu au fost capabili să

se înţeleagă în legătură cu termenii excluderii temporare sau definitive a oraşului

Ulster din clauzele sale.

În timpul rebeliunii din Dublin, 1916, unii lideri republicani s-au gândit să

cedeze conducerea unei Irlande independente prinţului Joachim al Prusiei. La

sfârşitul anilor 1910, după execuţia liderilor rebeliunii de către guvernul britanic şi

după eşecul mişcării moderate pentru „regulile casei”, militanţii naţionalişti care au

format partidul Sinn Féin şi ramura sa paramilitară, Voluntarii Irlandezi9, au

început să câştige suportul poporului. În alegerile generale din 1918, partidul Sinn

Féin a câştigat majoritatea locurilor, multe dintre ele nefiind contestate. Candidaţii

Sinn Féin aleşi au refuzat să se prezinte în cadrul Parlamentului Regatului Unit de

la Westminster şi în loc, au înfiinţat, la Dublin, un nou parlament revoluţionar sub

numele de Dáil Éireann (Adunarea Irlandei)10.

Din 1919 până în 1921, Voluntarii Irlandezi s-au angajat într-o luptă de

gherilă împotriva armatei britanice şi a unităţilor poliţiei para-militare cunoscute

sub numele de Negrii şi Auxiliarii. Ambele părţi s-au angajat în acţiuni brutale; 9 Această organizaţie a primit mai târziu numele de Armata Republicană Irlandeză. 10 Acesta era parlamentul unicameral, revoluţionar al Republicii Irlanda. Adunarea era formată din 73 de membri ai partidului Sinn Féin, aleşi în urma alegerilor generale din 1918. Prima întrunire a Adunării a coincis cu începutul Războiului Anglo-Irlandez

17

Negrii şi Auxiliarii au provocat în mod deliberat incendii, arzând oraşe întregi şi

torturând civilii. Voluntarii Irlandezi au atacat Loialiştii care au colaborat cu

forţele Coroanei. Ca niciodată, între 1911 şi 1926, Irlanda Liberă a pierdut 34% din

populaţia de religie protestantă.

Irlanda de Nord a fost creată prin Actul Guvernului Irlandez din 1920.

Aceasta a fost o parte dintr-o încercare de a satisface naţionaliştii prin stabilirea în

Irlanda a două state semi-autonome: Irlanda de Nord şi Irlanda de Sud, ambele

rămânând părţi ale Regatului Unit. Cu toate acestea, în timp ce Irlanda de Nord a

devenit o realitate politică, instituţiile politice din Irlanda de Sud au fost boicotate

de naţionalişti şi astfel nu au devenit niciodată pe deplin funcţionale.

În 1921, Guvernul Britanic şi reprezentanţii naţionalismului irlandez au

semnat un tratat conform căruia Irlanda urma să devină un dominion autonom al

Commonwealth-ului Britanic, având un statut asemănător cu cel al Canadei, numit

Irlanda Liberă. Irlanda de Nord, formată din şase judeţe, era liberă să rămână în

afara dominionului nou format şi să rămână parte integrantă a Regatului Unit. Cele

două părţi ale Irlandei, Sudul predominant Catolic şi Nordul predominant

Protestant aveau deja parlamente stabilite prin Actul Guvernului Irlandez din 1920.

Tratatul din decembrie 1921 a finalizat conflictul armat dintre forţele

Coroanei Britanice şi Armata Republicană Irlandeză – o entitate diferită de cele

care folosesc această denumire astăzi. Pacea absolută nu a survenit în nici una

dintre părţi pentru câţiva ani, în principal din cauza faptului că republicanii

extremişti nu puteau fi satisfăcuţi cu nimic altceva decât o republică, independentă

de Marea Britanie şi care să includă întreaga Irlanda. Diferite tipuri de discriminare

împotriva Catolicilor din Nord, care formau o treime din populaţie, au însemnat că

nici o şansă nu a fost dată pentru a permite dezvoltarea politicilor non-sectante.

Catolicii au simţit că ar putea să nu obţină niciodată drepturi depline în cvasi-mini-

statul Ulster, condus permanent de către Partidul Unionist din Ulster, maşina

politică a majorităţii Protestanţilor. Pe de altă parte, Protestanţii din Nord s-au

simţit sub asediu, deoarece statul bazat pe Dublin nu a renunţat niciodată la

pretenţiile asupra celor şase judeţe care formau Irlanda de Nord.

18

Primele decade ale independenţei Irlandei după 1922 s-au confruntat cu un

progres al oricărei ramuri a economiei dureros de încet. Irlanda post-colonială avea

într-adevăr o economie rurală mică, fără infrastructură sau dezvoltare industrială,

cu accent puternic pe agricultură şi blocată de politica subsidiară britanică într-o

totală dependenţă de Regatul Unit pentru comerţul cu acesta. Guvernele irlandeze

din acea perioadă erau obsedate de reconstrucţia civilă şi de înfiinţarea unor

structuri politice, juridice şi administrative durabile în circumstanţe dificile11.

Dificultăţile economice aveau tendinţa să plaseze diferenţele politice în

perspectivă şi pentru marea parte a anilor 1920 şi 1930, relaţiile anglo-irlandeze nu

au atins niciodată acea culme a interesului public cum au făcut-o în anii imediat

următori Primului Război Mondial.

O parte a problemei era aceea că electoratul irlandez a fost cucerit de aşa-

numiţii „Soldaţi ai Destinului” sau Fianna Fáil12, partid fondat de Eamon de

Valera în 1932. Acesta şi-a reglementat diferenţele sub jurământul loialităţii şi şi-a

ocupat locurile în Parlamentul Irlandez, în 1927. Când guvernul lui W.T. Cosgrave

a fost înlocuit de partidul lui Eamon de Valera Fianna Fáil, în 1932, şansele ca o

graniţă simbolică între Anglia şi Irlanda să supravieţuiască foarte mult erau foarte

mici. A urmat o perioadă de „război economic”, în care Valera refuză să plătească

cotele anuale cuvenita Angliei conform vechilor acte de achiziţii a pământului,

Anglia creşte cu 20% taxele vamale pentru bunurile irlandeze şi de Valera

răspunde cu propriul program protecţionist.

La 29 decembrie 1937, noua Constituţie a Irlandei a intrat în vigoare.

Aceasta se pronunţa pentru Irlanda unită, schimbând denumirea statului din Irlanda

Liberă în Irlanda. Generalul-guvernatorul a fost înlocuit cu Preşedintele Irlandei şi

cu un nou prim-ministru, mult mai puternic, iar Consiliul Executiv a fost numit

Guvern. Deşi avea un preşedinte, noul stat nu era o republică. Monarhul britanic a

continuat să conducă teoretic ca Rege al Irlandei şi a fost folosit ca un instrument

în relaţiile diplomatice şi internaţionale, iar preşedintele Irlandei a fost trimis să

execute funcţii simbolice în interiorul statului, dar niciodată în afara lui.

11 Hussey, Gemma, Ireland Today. Anathomy of a changing state, Penguin Books, London, 1993, p. 240 12 Partidul Fianna Fáil era majoritar anti-britanic, dar existau grupuri politice în sudul Irlandei care susţineau menţinerea relaţiilor anglo-irlandeze

19

În timpul anilor 1930, Westminster-ul era reţinut în a introduce orice

legislaţie controversată în legătură cu Irlanda de Nord ca să nu declanşeze orice

probleme la nivel anglo-irlandez. Negocierile din 1938 s-au concentrat pe comerţ

şi pe tratamentul minorităţilor. Ambele erau puncte dureroase pentru guvernul

unionist.

În timp ce exista un acord general că ceva trebuie făcut pentru a ajuta Irlanda

de Nord, Secretarul Permanent al Trezoreriei, Sir Warren Fisher, a întins limitele

acestui acord când a sugerat că prosperitatea Nordului „ar câştiga foarte mult dacă

s-ar pune capăt împărţirii total ne-economice din prezent”. Declaraţia a subliniat

„ameninţarea inconsistenţei” care cuprindea argumente despre Irlanda de Nord:

„Pe de o parte, miniştrii Regatului Unit şi Irlandei de Nord erau nerăbdători să

accentueze că Irlanda de Nord era parte a sistemului economic al Marii Britanii; pe

de altă parte, ei încercau să asigure un anumit gen de recunoaştere specială pentru

Marea Britanie pe piaţa irlandeză”13

În timpul celui de-al doilea război mondial, în care ţara a urmat o politică de

neutralitate, profund nepopulară printre britanici, Irlanda a fost capabilă să suporte

privările economice din cauza industriilor autohtone (acestea s-au dovedit a fi

fragile).

În multe feluri, Irlanda urma un model post-colonial recunoscut: angajament

iniţial şi obsesie pentru organizarea structurilor de auto-conducere, dorinţă pentru

saturare proprie a economiei (însoţită de izolare în multe alte feţe ale vieţii

naţionale precum cenzura), politici anti-export, toate fiind intensificate de locaţia

geografică a Irlandei.

În 1949, statul catolic a devenit formal Republica Irlanda, astfel separându-

se de toate legăturile constituţionale cu Marea Britanie. Armata Republicană

Irlandeză a fost oprimată fără milă atât în nord, cât şi în sud în timpul celui de-al

doilea război mondial şi a fost nevoie de câţiva ani pentru ca organizaţia să poată

acţiona din nou. O campanie armată între 1956-1962 împotriva separării a fost un

eşec. Începând cu 1960, se spune că I.R.A. şi-a vândut armele deoarece considerau

13 Arthur, Paul, op.cit., p. 26

20

conflictele viitoare ca fiind mai mult de natură politică decât militară. Începuse să

se manifeste ca şi cum atitudinile sectante afectau ambele părţi.

Venirea în funcţie a căpitanului Terrence O’Neill, ca prim-ministru al

Irlandei de Nord, în 1963, era un semn al acesteia. O’Neill a fost privit ca un

moderat şi implicat într-un program de reformă modestă. Pentru prima dată de la

separare, liderii celor două entităţi politice irlandeze s-au întâlnit în 1965. Cu toate

aceste au existat şoapte de nemulţumire în legătură cu cele mai extremiste

elemente ale comunităţii protestante. În august 1966, O’Neill l-a avertizat pe

Wilson de necesitatea „unei scurte perioade pentru ca Ulster-ul să se obişnuiască

cu noile reforme”.

În 1967, s-a format Asociaţia Drepturilor Civile din Irlanda de Nord, prin

colaborarea lui Dr. Conn şi a Patriciei McCluskey, care erau profund interesaţi în a

asigura catolicilor o împărţire corectă a noilor camere ale consiliului, care le-a fost

refuzată mult timp. Aceştia erau influenţaţi de climatul politic schimbător existent

atât în Marea Britanie cât şi în Irlanda şi de exemplul campaniilor reuşite pentru

drepturile civile din S.U.A.

La 5 octombrie 1968, un marş al drepturilor civile, organizat de trei laburişti,

membri al Parlamentului din Londra a mers înainte aşa cum era plănuit, deşi fusese

interzis de Ministrul Afacerilor Interne al Irlandei de Nord, William Craig.

Demonstranţii au fost atacaţi pe traseu şi poliţia a folosit violenţă inutilă împotriva

lor. Susţinut de guvernul britanic, O'Neill era pregătit să pună în aplicare

programul de reformă, care includea o comisie de dezvoltare ce avea să înlocuiască

autoritatea locală protestantă din Londra şi un avocat al poporului care să

investigheze plângerile individuale. O'Neill era, totuşi, învăluit de ramura dreaptă a

propriului partid. L-a concediat pe Craig iar alţi doi miniştri şi-au dat demisia. A

organizat alegeri în februarie 1969, sperând că politicile sale moderate vor fi

sprijinite. Pentru prima dată în 24 de ani, propria sa circumscripţie electorală a fost

contestată şi O'Neill a fost ales cu un vot minoritar şi cu Paisley cât pe ce să îl

învingă. Nu exista nici un fel de înţelegere între candidaţii catolici şi unioniştii

moderaţi.

21

Victoria din aprilie a doamnei Devlin a fost o altă lovitură care i-a stârnit şi

mai mult pe protestanţii extremişti. Mai multe demonstraţii au avut loc şi

bombardarea serviciilor publice părea să indice incapacitatea guvernului O'Neill de

a păstra ordinea. De aceea, el şi-a anunţat demisia pe data de 28 aprilie. Maiorul

James Chichester-Clark l-a înlocuit. Un alt factor în căderea lui O'Neill l-a

reprezentat hotărârea lui de a introduce votul universal în alegerile locale.

Irlanda de Nord încă păstra legi ale drepturilor cetăţeneşti care limitau

dreptul la vot la persoanele cu o calificare statutară precum deţinătorii de averi sau

arendaşii. Rezultatul a fost că în jur de un sfert din persoanele eligibile să voteze în

cadrul alegerilor de la Westminster nu erau eligibile să voteze în alegerile locale

pentru guvern şi mai multe voturi puteau fi pretinse de către persoanele care aveau

mai multe proprietăţi. Acest lucru i-a lovit pe catolici mai mult decât pe protestanţi.

Noul prim ministru a fost de acord să implementeze această măsură a reformei şi a

proclamat amnistie pentru infractorii politici.

Discursul doamnei Devlin a fermecat Camera Comunelor prin performanţa

sa extraordinară, dar atât Wilson cât şi Crossman au susţinut că acest discurs a fost

negativ şi fără compromis. Ea cunoştea realitatea din spatele statisticilor, ştia că în

Ulster, rata şomajului era mereu peste media din Regatul Unit, fiind de trei ori mai

mare pentru catolici decât pentru protestanţi. Ea şi singurul ei coleg din Belfast,

Gerry Fitt cunoşteau realitatea discriminării împotriva catolicilor educaţi, care

plecau din provincie pentru a îşi găsi un loc de muncă şi realitatea discriminării din

şantierele naval, unde majoritatea angajaţilor erau de religie protestantă. Crossman

a remarcat cât de puţin ştia Cabinetul despre condiţiile din Ulster.

Se putea susţine că O'Neill cunoştea lumea şi era deschis la influenţe din

exterior, dar cunoştea Ulster-ul? Atât el, cât şi succesorul său au fost separaţi de

marea parte a partidului lor prin educaţie, vorbire, maniere, stil de viaţă şi avere.

Asemenea oameni puteau menţine doar Unionismul lor, dar s-au dovedit incapabili

să îşi conducă turma în noile păşuni, non-sectante. Cum criza din Ulster s-a

adâncit, ei au fost daţi la o parte. Chichester-Clark a plecat în martie 1971.

22

Ian Paisley a ieşit din ce în ce mai mult în evidenţă ca un lider autentic au

unei părţi considerabile din opinia protestantă. Din nefericire, personalitatea sa era

orientată mai mult spre scopuri distructive decât constructive14.

În august 1969 s-au declanşat noi acte de violenţă. Marşul anual al

Ucenicilor Protestanţi i-a făcut pe catolici să se teamă de o trecere violentă prin

teritoriul lor, Bogside. Au fost ridicate baricade. Timp de 48 de ore, catolicii au

aruncat insulte, pietre şi bombe cu petrol în Corpul Jandarmeriei Regale din Ulster,

care a răspuns cu gaz lacrimogen. Toate acestea au provocat tensiuni la Belfast.

Acolo, au fost de asemenea ridicate baricade şi au izbucnit incendii (nu a fost clar

cine le-a declanşat) între poliţie şi catolici. Cinci catolici şi doi protestanţi au murit.

Catolicii au fost evacuaţi din casele lor, care au fost apoi incendiate. James

Callaghan, ca Secretar de Stat, a trimis trupe în Marea Britanie, pentru a restabili

ordinea şi pentru a stabili condiţiile unui armistiţiu. A vizitat el însuşi zonele

devastate. Au urmat mai multe promisiuni de reformă. Investigaţiile oficiale au

dovedit plângerile catolicilor.

Comisia Cameron din septembrie 1969 a concluzionat că plângerile privind

drepturile civile aveau „o bază substanţială în fapt şi erau într-un sens real, o cauză

a dezordinii”. Raportul Hunt din octombrie a recomandat concedierea Brigadei

Speciale B, o forţă de poliţie auxiliară, predominant protestantă şi dezarmarea

poliţiei obişnuite.

Guvernul britanic a pus în aplicare aceste recomandări împreună cu

înfiinţarea Regimentului de Apărare din Ulster, care trebuia să fie un corp non-

sectar şi care suporta puterea civilă. Din nefericire, mulţi catolici au văzut acest

corp ca fiind doar Brigada Specială B în uniformă militară. Protestanţii erau furioşi

din cauza pierderii acestei Brigăzi şi alte izbucniri au avut loc. La 11 octombrie,

armata britanică a intervenit pentru a zdrobi izbucnirile protestanţilor din

Shankhill, Belfast.

Anii 1970 au început cu formarea unui nou partid politic care reprezenta

interesele minorităţii catolice, Partidul Social Democrat Laburist. În provincie, au

existat încercări de folosire a acestui nou grup ca o valvă de securitate politică. Pe

14 Childs, David, Britain since 1945. A political history, The third edition, Routledge, London, 1992, p. 205

23

3 iulie 1970, 2000 de soldaţi ai armatei britanice au fost trimişi în zona Străzii

Lower Falls pentru a căuta arme15. Catolicii au răspuns raidului aruncând pietre şi

li s-a răspuns cu gaz lacrimogen. A fost introdusă o stare excepţională în încercarea

de a aduce situaţia sub control, dar violenţele au crescut. În cei cinci ani ai

guvernării lui O'Neill doar cinci oameni au murit în aceste manifestări. În anii

următori, numărul de morţi a crescut16.

Guvernul lui Heath a acceptat pachetul de reforme anunţat de administraţia

Wilson, dar era nevoie de timp şi de răbdare pentru a le implementa şi timpul era

exact ceea ce lipsea. Health se confrunta cu tacticile de întârziere a celor mai mulţi

Unionişti din Ulster. Reforma trebuia implementată în cadrul regimului Stormont.

În septembrie 1971, Edward Heath a purtat o serie de discuţii cu Brian Faulkner,

care l-a înlocuit pe Chichester-Clark din funcţia de prim-ministru în martie 1971 şi

Jack Lynch, Prim Ministru al Republicii Irlanda. Dar aceste discuţii nu au avut nici

un rezultat, iar bombardamentele şi asasinatele au continuat. Un incident negativ a

avut loc în Bogside, pe 3 ianuarie 1972. Un marş al drepturilor civile a avut loc în

ciuda interzicerii tuturor marşurilor. A existat un puternic dezacord în legătură cu

cele întâmplate, dar marşul a luat final cu treisprezece catolici morţi şi şaisprezece

răniţi, ucişi de trupele britanice. Pe 30 martie 1972, constituţia Irlandei de Nord a

fost lăsată la o parte şi toate funcţiile executive şi legislative au fost transferate la

Londra. William Whitelaw a fost numit Secretar de Stat al Irlandei de Nord având

o autoritate specială de a se ocupa de această situaţie. După exact un an şi multe

bombardamente, guvernul a publicat Ziarul Alb ”Irlanda de Nord: Propuneri

constituţionale”. Această publicaţie propunea un nou sistem de trecere bazat pe

alegeri prin reprezentare proporţională. Executivul va exercita puteri exercitate

anterior de guvernul Stormont exceptând cele privind legea şi ordinea. Acestea

aveau să rămână responsabilitatea Secretarului de Stat. Un referendum, boicotat de

toate partidele sprijinite de catolici, a avut ca rezultat 57,4 % din voturile

electoratului date în favoarea păstrării uniunii cu Marea Britanie.

15 Soldaţii au găsit 50 de pistoale, 26 de carabine, 5 mitraliere şi o mare cantitate de muniţie în cele 3000 de case în care au căutat. 16 În 1973, 250 de persoane au fost ucise în Irlanda de Nord: 171 civili, 66 membri ai Regimentului de Apărare din Ulster sau ai armatei şi 13 poliţişti. De la începutul acestui conflict până la sfârşitul anului 1973, au murit 927 de persoane, dintre care 207 erau membri ai trupelor britanice.

24

Alegerile pentru noua adunare au avut loc în iunie 1973. Negocierile au fost

purtate atunci de Oficialii Unionişti, Partidul Alianţei şi Partidul Social Democrat

Laburist pentru a stabili Executivul Irlandei de Nord. Când Whitelaw a fost

înlocuit de Francis Pym în noiembrie 1973, situaţia a început să devină

promiţătoare. O singură problemă a rămas nerezolvată, propunerea din Ziarul Alb

de a stabili un Consiliu al Irlandei. În decembrie, la Sunningdale, Berkshire, a avut

loc o conferinţă, la care au participat reprezentanţi ai guvernului londonez,

reprezentanţi ai Executivului Irlandei de Nord şi Guvernul Republicii Irlandeze. S-

a aprobat crearea Consiliului Irlandei care, deşi avea în principal un rol consultativ,

avea şi anumite funcţii legate de turism, agricultură şi mediu. Guvernarea directă s-

a sfârşit la 1 ianuarie 1974.

În timpul anului 1973, au existat 250 de morţi, spre deosebire de anul 1972,

când au fost 468. Aceasta era situaţia când Conservatorii au părăsit conducerea.

Marea Britanie a angajat în jur de 20000 de soldaţi pentru a se ocupa de problemă.

Un alt aspect al situaţiei din Irlanda de Nord era prejudiciul adus Marii Britanii în

străinătate. La 10 noiembrie 1971, 980 de persoane au fost arestate fără proces. O

parte dintre aceştia au pretins că au avut parte de tratamente inumane sau tortură

din partea forţelor de securitate. Parlamentul Britanic a cerut Comisarului

Parlamentar, Edmund Compton, să investigheze aceste plângeri. A respins acuzaţia

de tortură, dar el şi colegii lui au concluzionat, referindu-se la unsprezece cazuri de

„interogatoriu în profunzime” că următoarele acţiuni constituie tratamente inumane

psihice: bătăi, zgomote puternice, privarea de somn, privarea de apă şi mâncare.

Ce era poate mai deranjant pentru guvernare decât atentatele cu bombă din

Belfast erau cele din Londra. La 12 ianuarie 1971, bombele au zdruncinat liniştea

de la domiciliul lui Robert Carr din Hertfordshire. Nimeni nu a fost rănit, dar

Detectivul Şef Roy Habershon, care a cercetat crima, credea „că cei care sunt

responsabili fie au intenţionat să îl ucidă pe Carr, fie au avut un grad ridicat de

dispreţ pentru ei înşişi”. Unele persoane au ajuns la concluzia că bombele erau

opera comercianţilor unionişti extremişti, care protestau împotriva Legii Relaţiilor

Industriale. De fapt, aceste bombe erau produsul unui grup nou, străin de orice cerc

politic cunoscut, ceea ce a făcut descoperirea lor atât de dificilă. S-a dezvăluit

25

presei a doua zi ca fiind Brigada Furioasă, mica contribuţie a Marii Britanii la un

fenomen mondial, revolta împotriva societăţii urbanizate şi capitaliste, ascunsă în

spatele Vestului democratic sau al faţadei sovietice. Membrii săi au fost influenţaţi

de Războiul din Vietnam, de revolta studenţilor din Paris şi de ideile lui Raoul

Vaneigem şi Guy Debord. Majoritatea din clasa mijlocie, aceştia erau produse ale

universităţilor din Essex sau din Cambridge. A devenit clar că ei erau responsabili

pentru nişte atacuri cu bombă care avuseseră loc anterior, iar după atacul asupra

casei lui Robert Carr au avut loc şi alte atacuri. Birourile Companiei Ford Motor,

Centrul Militar Teritorial de la Holloway, apartamentul lui John Davies au fost

câteva dintre ţintele lor.

Chiar dacă Brigada Furioasă s-a desfiinţat după August 1971, alte atacuri cu

bombă au deranjat liniştea Angliei. IRA a continuat să rămână activă. În februarie

1972, şapte persoane au fost ucise de o bombă lansată de IRA, în Aldershot.

Bombele au explodat în centrul Londrei în martie 1973, omorând o persoană şi

rănind 238. În august 1973, scrisori-bombă au fost primite în Londra şi două

persoane au fost rănite de bombe în staţiile de metrou din Londra. O altă bombă a

explodat în cazarma din Chelsea. Pe 18 decembrie, 60 de persoane au fost rănite de

câteva explozii în Londra. Atentatele cu bombă au continuat în ianuarie 1974. Din

fericire, nu exista nici o reacţie împotriva comunităţii irlandeze din Marea Britanie.

Anul 1974 nu a văzut nici o îmbunătăţire şi schimbarea guvernării în acel an

a contat prea puţin pentru Irlanda. La 15 mai, autorităţile au fost surprinse de o

grevă masivă a muncitorilor de religie protestantă, împotriva Consiliului Irlandei

care fusese propus. Probabil că, Melryn Rees, ministrul responsabil, a făcut o

greşeală, neprimindu-i pe liderii grevei. Executivul Irlandei de Nord a căzut şi

guvernarea directă a fost reintrodusă. Atentatele cu bombă au continuat, provocând

teamă şi furie. În mai, o bombă a explodat într-o parcare auto din Aeroportul

Heathrow din Londra. La 17 iunie, altă bombă a explodat lângă Wesminster Hall,

rănind unsprezece persoane. În următoarele luni, au avut loc explozii în

Birmingham şi Manchester şi din nou la Heathrow. Bomba care a explodat la

Turnul Londrei, în data de 17 iulie, a ucis o persoană şi a rănit 41. În octombrie,

două bombe în baruri aglomerate din Guildford au ucis cinci persoane şi au rănit

26

şaptezeci. Au mai fost şi alte explozii în cel an. Toate aceste atacuri au fost

revendicate de „IRA provizorie”. Legea pentru Prevenirea Terorismului, care a

primit aprobarea regală în noiembrie, era un răspuns înspăimântător la o situaţie

înspăimântătoare.

Un alt atac terorist care nu a reuşit a fost încercarea de răpire a prinţesei

Anna în Londra, la 20 martie. Doar reacţia rapidă şi curajul gărzii de corp

personale a prinţesei, James Beaton a împiedicat complotul în care patru persoane

au fost rănite. Beaton însuşi a fost rănit grav în acest atac. Probabil ca un rezultat al

acestui eşec, numărul răpirilor nu a crescut în Marea Britanie.

Situaţia din străinătate era la fel de tensionată, schimbătoare şi dramatică ca

şi în ţară. În Israel, Golda Meir şi Guvernul său au demisionat în aprilie. Acest

lucru a marcat o slăbire a influenţei Partidului Laburist Israelian asupra guvernului

statului pe care ei l-au condus continuu din 1948. În mai, Willy Brandt, Cancelarul

Social Democrat al Germaniei de Vest, a demisionat deoarece unul dintre

ajutoarele sale a fost prezentat ca un agent al Germaniei de Est. Helmut Schmidt,

de asemenea, un Social Democrat, l-a înlocuit. În Franţa, preşedintele Pompidou a

murit brusc şi Valery Giscard d'Estaing a fost ales în locul său, în mai. Acest

eveniment a avut o importanţă semnificatitvă în întărirea relaţiilor franco-germane;

Schmidt şi Giscard erau cunoscuţi ca fiind prieteni apropiaţi, Totuşi, mult mai

dramatică a fost demisia din august a preşedintelui Nixon, după o lungă campanie

împotriva lui din cauza scandalului Watergate.

În timp ce Marea Britanie se apropia de anii 1980, Irlanda de Nord continua

să fie cea mai mare şi gravă problemă politică. Guvernul Laburist a încercat din

nou, în 1974, să găsească o soluţie constituţională. Un Ziar Alb din 1974 a anunţat

crearea unei Convenţii Constituţionale pentru a lansa un nou cadru politic pentru

Irlanda de Nord. Cele două condiţii stabilite au fost că trebuia să existe o împărţire

a puterii şi că trebuia să existe o recunoaştere a dimensiunii irlandeze.

Actul Irlandei de Nord din 1974 a înfiinţat o Convenţie cu 78 de membri

pentru a ajunge la acest rezultat. Alegerile care au avut loc în 1975 au dat

Unioniştilor (care erau împotriva împărţirii puterii) 55% din voturi şi 46 de

27

locuri17. Astfel au existat anumite îmbunătăţiri în soarta grupurilor unioniste

începând cu octombrie 1974. Majoritatea doreau întoarcerea la un sistem foarte

asemănător cu cel al vechii Constituţii Stormont, fără împărţirea puterii. După mai

multe discuţii şi încercări ale lui Merlyn Rees, Secretar de Stat al Irlandei de Nord,

Convenţia a fost dizolvată în martie 1976. Guvernul a rămas fără idei.

Speranţele că violenţa va lua final după negocierile dintre oficialii

guvernului britanic şi reprezentanţii Partidului Provizoriu Sinn Fein, ramura

politică a grupării IRA Provizorie au dus la încetarea focului în februarie 1975. Cu

siguranţă, IRA avea mai puţină activitate împotriva forţelor de securitate, dar încă

nu se sfârşiseră crimele împotriva sectanţilor. În vara anului 1975, încetarea focului

s-a destrămat complet. În ianuarie 1976, membri ai Serviciului Aerian Special au

fost trimişi pentru a întări armata. Acest lucru a reprezentat o întărire a politicii

guvernului. Pe de altă parte, Rees a lansat o politică de eliberare a deţinuţilor care

nu au avut parte de proces. Până la Crăciunul anului 1975 toţi au fost eliberaţi.

Speranţa a fost reînnoită încă o dată în august 1976 când au avut loc

demonstraţii în masă pentru pace în Irlanda de Nord. Acestea au fost declanşate de

uciderea a trei copii, de către o maşină-capcană care a scăpat de sub control. A fost

creată o mişcare pentru pace, condusă de Betty Williams, Mairead Corrigan şi

Ciaran McKeown. Ei au luat parte la demonstraţii asemănătoare atât în Marea

Britanie cât şi în Irlanda. Mişcarea a primit premiul Nobel pentru pace. Cu toate

acestea, pacea nu a fost instaurată18. Aproape cele mai grave crime din această

perioadă au fost cele ale „Măcelarilor din Shankhill”, un grup de protestanţi din

Belfast, care, fiind beţi, îşi torturau victimele (catolici, pe care îi luau de pe stradă)

înainte să le taie beregată cu un cuţit de măcelar. Liderul lor, William Moore, a

recunoscut unsprezece crime de acest gen19.

Greva foamei, susţinută de deţinuţii din închisoarea Maze, condusă de

Bobby Sands din 1981, a plasat încă o dată Irlanda de Nord şi scopul IRA pe prima

pagină a ziarelor. Din martie până în august, viaţa lui Sands a intrat în declin şi

17 Partidul Social Democrat Laburist (PSDL) şi celelalte grupuri politice ale Catolicilor au avut 26,2% din voturi, iar unioniştii moderaţi, Partidul Laburist al Irlandei de Nord şi Partidul Alianţei – aproape 19%. 18 În 1976, 296 de persoane au fost ucise în Irlanda de Nord, iar în 1977 112 persoane. Între 1968 şi 1978, aproximativ 2000 de civili şi soldaţi au murit din cauza demonstraţiilor. 19 În februarie 1979, unsprezece protestanţi au primit un total de 42 de condamnări pe viaţă pentru 19 crime şi alte acuzaţii grave. Toţi au fost consideraţi sănătoşi mintali de către experţi medicali

28

acesta, împreună cu 10 membri IRA, au avut parte de o moarte de martir. Total

neclintită în privinţa acestor „oameni ai violenţei”, Margaret Thatcher a negociat

cu Garret Fitzgerald, primul ministru al Republicii. Consiliul inter-guvernamental

anglo-irlandez a fost creat după al treilea summit, care a avut loc în noiembrie

1981, la Londra. I-a rămas lui James Prior, care era responsabil de Provincie în

Cabinet, să pună în funcţiune planurile pentru Parlamentul Irlandei de Nord, în

1982. În acelaşi timp, Margaret Thatcher purta de asemenea discuţii cu liderul

irlandez, Charles Haughey, dar speranţele de a primi ajutor din această direcţie

pentru dezvoltarea politicii au fost distruse de declanşarea grevei foamei,

accentuând dificultăţile economice atât în nord cât şi în sud. Alegerile pentru noul

Parlament în nord au fost o dezamăgire pentru Marea Britanie. O treime dintre

catolici au votat pentru partidul Sinn Fein, iar Unioniştii Democratici ai

Reverendului Ian Paisley au primit mai multe voturi decât Partidul Unionist

Oficial, în timp ce nordul se îndrepta din nou spre extreme politice. Mai mult,

Partidul Social Democrat Laburist şi Sinn Fein au refuzat să îşi ocupe locurile în

noul Parlament, iar aşteptările din 1981 au dat curs dezamăgirilor din 1982.

Violenţa a atins un nou nivel pe această scenă cu tot mai multe atacuri îndrăzneţe

în Provincie. Nu era vorba doar de lansarea unor noi valuri de bombardamente

răspândite, cum a fost campania din 1982 de la Londra cu atrocităţile din Parcul

Hyde ci şi de bombardamentul aproape reuşit din cadrul Conferinţei Partidului

Tory din octombrie 1984. Răspunsul guvernului a fost să sporească măsurile

împotriva insurgenţei pe baza Legii de Prevenire a Terorismului din 1974, care a

permis forţelor de securitate să reţină orice suspect de acte teroriste. În curând

aveau să urmeze încercările de a reduce la tăcere IRA şi Sinn Fein prin interdicţii

în presă şi televiziune. Cu o tentă mult mai controversată, au existat de asemenea

acuzaţii împotriva forţelor de securitate în anii 1980 din cauza operaţiunilor

politicii „trage ca sa ucizi”. Întreaga problemă a dat naştere altor scandaluri pentru

guvernul Thatcher şi a dus la eliminarea lui John Stalker de la investigaţii înainte

ca descoperirile sale să fie confirmate şi publicate.

În climatul nefericit de ură, suspiciune şi violenţă, o altă iniţiativă a fost

lansată odată cu Noul Forum Irlandez între anii 1983-1985. Un alt summit inter-

29

guvernamental a fost convocat dar nu s-a făcut nici un progres real, cu toate că

acum era clar că împărţirea puterii în Provincie, între Catolici şi Protestanţi trebuia

să fie completată, nu înlocuită de anumite forme de control comun.

Bombardamentele din Brighton au însemnat o readucere aminte a faptului că nu

orice grup aproba acest tip de fraternizare. Un al treilea summit a urmat la Castelul

Hillsborough din Belfast, dar esenţa discuţiilor, care a variat de la discuţii precum

acordarea unui rol consultativ Irlandei în problemele Irlandei de Nord şi extinderea

asistenţei financiare a guvernului Britanic, nu a reuşit sa ajungă la nici o concluzie

fermă. În cadrul acestui summit a fost semnat un acord anglo-irlandez. Acest acord

a ridicat problema momentului potrivit în care să aducă partidele în conflict la

masa negocierilor şi să medieze conflictul dintre acestea.

Bineînţeles, guvernul nu avea de ales decât să se angajeze tot timpul în

rezolvarea conflictului. Din 1985, foarte puţine s-au schimbat, iar guvernul şi-a

păstrat convingerile privind împărţirea puterii şi rolul consultativ dar politicile sale

au fost văzute cu mult scepticism de multe grupuri. Mai îngrijorător, în lumea

complexă a Irlandei de Nord, exista o nouă dezvoltare în 1986 care a văzut

grupurile loialiste omorând membri ai Jandarmeriei Regale din Ulster (R.U.C.).

Corespondentul său catolic a fost reprezentat de luptele interne pentru putere dintre

Armata Naţională de Eliberare A Irlandei (I.N.L.A.) şi Armata de Eliberare a

Poporului (I.P.L.A.) din 198720.

Dacă prima etapă a acordului Anglo-Irlandez a avut în vedere dialogul dintre

guverne, a doua etapă a avut în vedere încercarea de a lărgi dimensiunea

comunicării. Succesul obţinut pentru cea din urmă a fost atribuit lui Peter Brooke,

care a devenit Secretar de Stat al Irlandei de Nord în iulie 1989, deşi realizările de

bază au aparţinut predecesorului său, Tom King, în ceea ce devenise procesul

„discuţii despre discuţii”.

Probele unei amânări a unioniştilor au ieşit la suprafaţă la o întâlnire dintre

Tom King şi cei doi lideri unionişti, de la începutul anului 1988, când potrivit unor

surse: „Dl. King le-a spus domnului Paisley şi domnului Molyneaux că Cabinetul

Britanic nu a considerat că merita continuarea discuţiilor despre suspendarea

20 În timpul anului 1988, au fost 94 de morţi, exact acelaşi număr ca şi în 1987 şi cu 30 mai mulţi decât în 1986.

30

acordului anglo-irlandez, doar dacă partidele unioniste erau pregătite să vină cu

propuneri mai realiste despre viitorul guvern al Irlandei de Nord”.

Următoarea întâlnire oficială dintre cei trei nu a avut loc până la 11 mai

1988; până la acea dată, relaţiile s-au îmbunătăţit considerabil şi Molyneaux a

preluat iniţiativa în căutarea unui contact preliminar cu primul ministru, Charles

Haughey, pentru a lua în considerare dezvoltarea contactelor Nord-Sud. Când

King, Molyneaux şi Paisley s-au întâlnit din nou la Londra pe 26 mai, era clar că

liderul Partidului Unionist din Ulster nu a vorbit în numele comitetului unionist

unit.

Paisley a fost cel care a repetat poziţia tradiţională când declarat că trebuie

stabilit un guvern la Belfast înainte ca discuţiile cu Republica despre relaţiile dintre

cele două părţi ale Irlandei. să poată avea loc. În orice caz, Partidul Social

Democrat Laburist s-a angajat în dialogul cu Sinn Fein la acel timp şi acest lucru a

reprezentat excomunicarea partidelor unioniste. Toate aceste activităţi

necoordonate au demonstrat faptul că partidele se înlăturau singure din boxele din

care s-au retras în noiembrie 1985.

Pentru a înţelege mai bine sensul acestor mişcări subterane, vom analiza în

continuare ceea ce a devenit cunoscută ca fiind iniţiativa Brooke. Nu a fost

considerată una dintre cele mai mari lovituri a Conservatorilor. Brooke a fost

preşedintele partidului Conservator între 1987 şi 1989. Un indiciu al intenţiilor sale

politice a ieşit la suprafaţă după 100 de zile în funcţie când a declarat că o

abandonare a actelor de violenţă de către IRA ar putea duce la „paşi imaginari” de

către guvern; în schimb, Martin McGuiness, conducătorul partidului Sinn Fein l-a

descris ca fiind primul Secretar din Nord, care „înţelege cât de cât istoria Irlandei”.

Aceştia au fost primii paşi într-un menuet care a culminat cu încetarea actelor de

violenţă a IRA pe 31 august 1994.

Într-un discurs ţinut la 9 noiembrie 1989, Brooke a susţinut că Marea

Britanie nu are nici un interes economic sau strategic în unirea cu Irlanda de Nord;

că ar accepta unificarea Irlandei prin acord şi că ar fi un loc în orice aşezare din

Irlanda de Nord pentru republicanismul non-violent. Acestea nu erau sentimentele

unui om care venise în Irlanda de Nord pentru o viaţă liniştită. Mesajul său nu a

31

fost imediat receptat deoarece criticii s-au concentrat mai mult pe stil decât pe

substanţă, pe un senzaţie de tulburare cultivată cu grijă şi pe o oratorie bazată pe

eufemisme.

Primul succes al lui Brooke a fost faptul că a pus capăt „exilului intern” al

unionismului prin realizarea a trei concesii. El a fost pregătit să găsească o

alternativă la acest acord; a fost de acord cu o pauză predeterminată între întâlnirile

Conferinţei Interguvernamentale, pentru a permite ca negocierile să se realizeze; a

sugerat că în timpul acestor negocieri, membrii Secretariatului anglo-irlandez să fie

angajaţi bine plătiţi.

Aceste concesii au fost făcute cu aprobarea guvernului irlandez şi a

Partidului Social Democrat Laburist. Aceştia au recunoscut semnificaţia iniţiativei

în faptul că a schimbat limbajul politic. În discursul său de la Bangor, Brooke a

făcut referire la cele trei legături – dimensiunea Nord-Sud, la fel ca dimensiunile

intercomunitare şi interguvernamentale.

Până în iulie 1990, Brooke a crezut că a ajuns la unele acorduri cu toate

partidele şi că era pregătit să facă o declaraţie pentru a anunţa începutul discuţiilor

cu Camera Comunelor, înaine ca vara să se termine. Dar a fost blocat de PSDL,

care nu a fost foarte fericit în legătură cu două puncte ale declaraţiei. În primul

rând, aveau nevoie de clarificări despre când discuţiile se vor muta spre

dimensiunea Nord-Sud. Ei au bănuit că insistenţele unioniste pe „progresul

substanţial”, care au fost făcute la discuţiile interne despre Irlanda de Nord vor

încuraja amânarea şi vor permite unioniştilor să evite discuţiile directe cu Dublin-

ul. În al doilea rând, din moment ce ei credeau că relaţiile unionismului cu restul

insulei erau mijlocul problemei, erau nemulţumiţi de ideea faptului că unioniştii

participau la discuţiile privind dimensiunea Nord-Sud sub protecţia delegaţiei

Regatului Unit.

Ei credeau, de asemenea, că Brooke s-a întors la un angajament dintre cele

două guverne, făcut în 19 aprilie, că discuţiile ar trebui să aibă loc „în armonie”.

Până la 26 martie 1991, Secretarul de Stat al Irlandei de Nord nu a putut să anunţe

că întâlnirile Conferinţei Interguvernamentale vor fi suspendate pentru o perioadă

de aproape 10 săptămâni de la mijlocul lui aprilie pentru a permite discuţiilor

32

bilaterale să aibă loc şi pentru a stabili o agendă corespunzătoare pentru discuţii. S-

a aprobat ca discuţiile să înceapă pe 30 aprilie, cu o serie de discuţii bilaterale,

pentru a finaliza anumite aranjamente.

Prima sesiune plenară nu a avut loc decât la 17 iunie. Discuţiile au ajuns la

un colaps în seara zilei de 2 iulie, când Peter Brooke le-a pus capăt pentru a evita

noi incriminări. În mod esenţial, discuţiile nu s-au mutat în afara nivelului

procedural. S-au întemeiat pe probleme tehnice esenţiale precum locaţia întâlnirilor

şi problema preşedinţiei. Brooke a refuzat să fie descurajat.

La 3 iulie, el a declarat în Camera Comunelor că „bazele au fost aşezate

pentru progres în viitor pe care nici un cinic sau terorist va fi capabil să îl

submineze”. A declarat că speră că procesul va fi reluat în toamnă. Dar discuţiile

nu au fost reluate decât la 29 aprilie 1992, după alegerile generale din Marea

Britanie şi sub preşedinţia unui nou Secretar de Stat pentru Irlanda de Nord, sir

Patrick Mayhew. La sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, a devenit evident că

acordul anglo-irlandez, semnat în 1985, nu avea să folosească la stabilirea unui

cadru pentru o aşezare în Irlanda de Nord21.

Situaţia politică şi securitatea zonei continuau să se deterioreze. Actele de

violenţă au devenit o problemă economică prin transformarea industriei

construcţiilor în ţintă a ameninţărilor. Pe lângă terorismul naţional – exploziile prin

care IRA Provizorie şi-a făcut simţită prezenţa – terorismul „loialist”, al Forţelor

de Apărare din Ulster şi a Luptătorilor pentru Libertate din Ulster precum şi a altor

grupuri asemănătoare, au prins amploare.

Pe lângă acte specifice de terorism direcţionat, au fost de asemenea şi crime

numite „dinte pentru dinte”: asasinările întâmplătoare ale membrilor celeilalte

categorii creată să instituie teroare. Într-adevăr, în 1992, mai mulţi catolici au fost

ucişi decât protestanţi, cu toate că nu toţi catolicii au fost ucişi de protestanţi. Acest

lucru ar fi putut accentua eşecul politicilor naţionaliste de a proteja comunitatea

catolică. În acelaşi timp, dezintegrarea sângeroasă a Yugoslaviei şi dezvoltarea

„purificării etnice” în această regiune, au dus la apariţia de noi temeri în legătură

cu viitorul Irlandei de Nord.

21 Black, Jeremy, A history of the British Isles, MacMillan Press LTD, London, 1996, p. 314

33

Din momentul în care au început necazurile, a avut loc un proces de

concentrare etnică în Ulster, cu protestanţii deplasându-se spre Est, iar catolicii

spre vest. În posibila absenţă a armate britanice, care ar putea interveni în viitor, a

devenit posibil ca teroriştii din comunitatea protestantă, mult mai numeroasă şi mai

bine înarmată, îngrijoraţi de creşterea demografică spectaculoasă a populaţiei

catolice, să folosească tactici de purificare etnică. Ca şi înainte, impactul

terorismului în nord a fost universal în efectul asupra mediului politic general şi de

asemenea foarte specific.

Actele de violenţă ale clasei muncitoare din nordul Belfastului nu se

potriveau în clasa mijlocie din sud; într-adevăr, un număr semnificativ de catolici

din clasa mijlocie, au beneficiat foarte mult de pe urmă mişcărilor împotriva

discriminărilor. Sinn Fein a beneficiat de suportul electoral a doar 10% din

populaţia Irlandei de Nord.

Şi în 1993, terorismul IRA din micile oraşe, care a fost de aici înainte scutit

de necazuri, şi în particular, devastarea centrelor comerciale prin atacuri cu bombă,

au subliniat încă o dată pericolul presupunerii că violenţele ar putea fi

restricţionate. Aceste atacuri, un corespondent al utilizării de maşini-capcană

pentru a ataca ţinte financiare din Londra, în 1992-1993, au dezvăluit conştienţa

despre arma economică pe care terorismul o oferea.

Terorismul de pe continent a mărit costul necazurilor, deşi, sperând că vor

câştiga sprijinul naţional, politica Consiliului I.R.A. nu a fost să atace ţinte din

Scoţia sau Ţara Galilor. În vara anului 1994, şomajul era cu 40% mai mare decât în

restul Marii Britanii.

În 1993, Ulster-ul a primit 3,4 miliarde de lire, exceptând costurile forţelor

de securitate. Atacurile din micile oraşe din Ulster au determinat politicienii

unionişti să declare că teroriştii câştigau. Noi discuţii între guvernele britanic şi

irlandez au început în noiembrie 1993. Rezultatul a fost Declaraţia din decembrie

în care John Major şi Albert Reynolds, prim-miniştrii celor două state, au fost de

acord să împartă suveranitatea care avea să garanteze drepturile naţionaliştilor, în

timp ce unioniştii au fost asiguraţi că nu vor fi obligaţi să accepte o Irlandă unită.

34

A urmat o încetare a focului în 1994; IRA a declarat o „încetare completă” a

violenţelor la 31 august, urmată imediat de către loialişti. Încetarea focului a fost

urmată de discuţii preliminare.

Pe 10 mai 1995, liderul Sinn Fein s-a întâlnit cu un ministru al Marii

Britanii, prima întâlnire publică de acest gen din ultimii 75 de ani. Încetarea focului

a fost urmată de o investiţie internă şi o creştere a preţurilor locale. La 10 aprilie

1998, cele două guverne au semnat un acord la Belfast.

Acest acord a însemnat un pas important în stabilirea păcii în regiune. A fost

sprijinit de majoritatea partidelor politice din Irlanda de Nord, de asemenea şi de

electoratul Irlandei de Nord, într-un referendum separat, la 23 mai 1998. Partidul

Democrat Unionist a fost singurul care a fost împotriva acordului. Acest acord a

încercat să reinstaureze autonomia Irlandei de Nord, pe baza principiului împărţirii

puterii între cele două comunităţi.

Actele de violenţă au scăzut considerabil de la încheierea acestui acord.

Adunarea constituită pe baza principiului împărţirii puterii a fost suspendată de

câteva ori, dar a fost reintrodusă la 8 mai 2007. În 2001, forţa de poliţie din Irlanda

de Nord, Jandarmeria Regală din Ulster, a fost înlocuită cu Serviciul de Poliţie al

Irlandei de Nord.

35

Capitolul III

Originile Armatei Republicane Irlandeze

Contextul istoric al apariţiei Armatei Republicane Irlandeze

Am prezentat în capitolul anterior contextul general al relaţiilor dintre Marea

Britanie şi Irlanda, context care a dus la apariţia grupării teroriste, intitulată Armata

Republicană Irlandeză. În continuare, vom încerca să analizăm motivele care au

dus la crearea I.R.A. şi originile sale, cum s-a format această grupare şi evoluţia sa

de-a lungul timpului. Pentru a înţelege mai bine contextul apariţiei I.R.A., este

necesar să ne întoarcem la analiza istoriei Irlandei şi să punem accentul pe

Mişcarea „Regulilor Casei”, formarea organizaţiei Voluntarilor din Ulster şi

Rebeliunea din 1916. Istoria Irlandei avea tendinţa să prezinte mişcarea

revoluţionară irlandeză, ca manifestându-se ciclic, şi finalizându-se mereu

dezastruos până la sacrificiul de sine al liderilor din 1916, al căror sacrificiu şi

exemplu a insuflat curaj populaţiei irlandeze şi a dat naştere unei mişcări de

independenţă de la care a pornit prosperitatea şi eliberarea poporului. Analiza

simplificată este adevărată până la un anumit punct, dar trece cu vederea faptul că

Rebeliunea Voluntarilor Irlandezi din 1916 a fost, de fapt, un gest armat venit ca o

replică pentru o acţiune anterioară a Protestanţilor din Irlanda de Nord – formarea

Forţei Voluntarilor din Ulster, pentru a boicota planurile Guvernului Liberal

Britanic de a introduce „Regulile Casei” în toată Irlanda.

Motivul care a ajutat I.R.A. a supravieţuit timp de 50 de ani după 1916

datează din timpul lui James I22, perioadă în care şase comitate din nord-estul

Irlandei au fost cedate pentru a fi colonizate de Protestanţi, mare majoritate fiind

Prezbiterieni Scoţieni. În alte părţi ale Irlandei, „plantatorii” au primit de asemenea

pământ, dar în Nord, proprietarii de pământ au fost expropriaţi23. Secolele de

rebeliune şi de masacru, când Catolicii se luptau cu Protestanţii, reprezentau la fel

de mult efortul proprietarilor de pământ Catolici de a îşi recâştiga pământurile de la

22 Aşa numita „Perioadă a Plantaţiilor”. 23 Pat Coogan, Tim, The I.R.A., Completely Revised New Edition, HarperCollins Publishers, 1995, p. 4

36

uzurpatorii englezi şi scoţieni, cum reprezentau şi secole de războaie religioase.

Cea mai importantă victorie a Protestanţilor a fost bătălia de la Boyne, din 12 iulie

1690, bătălie care este comemorată şi astăzi. William de Orania l-a detronat pe

James I şi a instaurat în Irlanda o dinastie Protestantă. Mult timp, aceasta a avut un

caracter anglican. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Irlanda, exista un

Parlament de „plantatori” independent de Anglia, dar la fel de indiferent de

suferinţele ţărănimii Catolice, care era exploatată. Totuşi, nu se poate spune că,

dacă ar fi existat un parlament independent, ar fi putut evolua într-o formă de

guvernământ mai democratică şi mai echitabilă.

În 1791, un proaspăt absolvent, pe nume Theobald Wolfe Tone, a încercat să

schimbe situaţia existentă prin publicarea unui pamflet, intitulat „Argument în

numele Catolicilor din Irlanda”. Tone era el însuşi protestant, iar pamfletul a avut

un succes imediat. După câteva luni de la apariţia sa, societăţi de „Irlandezi Uniţi”

au fost înfiinţate în Dublin şi Belfast.

În 1795, Wolfe Tone şi colegii săi din aceste societăţi – Russell, Neilson,

Simms şi McCracken – au jurat ca niciodată să nu renunţe la eforturile lor de a

înlătura autoritatea Angliei asupra ţărilor lor şi de a obţine independenţa. Irlandezii

uniţi sperau să formeze „o frăţie de afecţiune, o comunitate de obiceiuri şi o uniune

de puteri între Irlandezii de orice religie, şi prin urmare, să obţină o reformă

completă a legislativului fondat pe principii de libertate politică şi religioasă”.

Wolfe Tone era o personalitate ardentă, cu o minte deschisă şi foarte

modernist în concepţiile sale politice. Eşecul mişcării sale avea să fie o adevărată

tragedie pentru Irlanda. Eforturile sale de a lansa o revoltă în 1798 l-a costat viaţa

şi a provocat consecinţe grave care au efecte şi astăzi asupra Irlandei. Mai întâi, a

fost Actul Uniunii din 1800, prin care Pitt şi Castlereagh au unit Irlanda şi Anglia,

mai ales în defavoare Irlandei. Irlanda nu a putut să reziste foarte mult singură din

punct de vedere legislativ sub coroana britanică, iar cei aproximativ 100 de membri

care au fost trimişi la Westminster nu au fost capabili să se facă auziţi într-o

adunare de 670 de persoane, când a venit vorba de problemele care afectau

interesele irlandeze. Comerţul şi industria irlandeză au fost discriminate în

37

favoarea intereselor britanice de-a lungul întregului secol al XIX-lea şi anumite

aspecte negative au izvorât din aceasta.

Sistemul irlandez de proprietate funciară a fost transformat în împărţirea

pământului în proprietăţi lucrate necorespunzător şi a dus la chirii excesive cerute de

proprietari, dintre care, mulţi nu făceau nimic pentru a-şi îmbunătăţi pământurile.

Apoi, în anii 1840, o populaţie ignorantă, cu o creştere a ratei naşterilor

printre Catolici, mai mare decât economia irlandeză putea suporta, a fost lovită de

foamete şi un nou capitol de groază din istoria Irlandei a fost scris. Între 1841 şi

1951, populaţia a scăzut cu 2 milioane de oameni24.

Actul Uniunii urma să aibă trei efecte majore25. Primul consta în faptul că

prin simpla sa prezenţă, a generat un curent irlandez, dedicat distrugerii actului

prin forţa armată. Acest curent a dat naştere rebeliunii lui Robert Emmet din 1803,

a rebeliunii Tinerilor Irlandezi din 1848 şi a Mişcării Irlandeze26 din 1867.

Al doilea efect consta în dezvoltarea mişcării constituţionale pentru anularea

Uniunii şi pentru „Regulile Casei”. La început, Daniel O’Connell, apoi Isaac Butt

şi, în final, Charles Stewart Parnell au anulat Uniunea şi „Regulile Casei” pentru

Irlanda în platformele lor politice. Sub conducerea lui Parnell, mişcările

revoluţionare şi cele constituţionale au început să fuzioneze.

În 1879, acesta a lansat, prin iniţiativa lui John Devoy şi a lui Michael

Davitt, un nou punct de plecare de unde mişcările revoluţionare şi constituţionale

s-au întâlnit şi s-au amestecat cu a treia forţă din cadrul naţionalismului Irlandez

Catolic, Liga Pământului. Aceasta a început sub conducerea fostului revoluţionar,

Michael Davitt, la Irishtown, pe 20 aprilie 1879. Primul său succes a fost să

convingă un preot, Canon Burke, să îşi reducă chiriile.

Liga a prosperat şi a fost principala forţă în introducerea Actelor Pământului,

prin care, la începutul secolului XX, fermierii irlandezi au câştigat: stabilitatea

proprietăţii funciare, chirii drepte şi dreptul la comerţ liber.

24 Aproximativ un milion au murit, iar un alt milion au emigrat. Mulţi dintre aceştia au murit în drum spre Anglia, Scoţia sau America, dar suficienţi au supravieţuit pentru a da naştere unei tradiţii de emigrare, care continuă şi astăzi. Aceştia au dat naştere, în America, forţei politice a Irlandezilor Americani, care, în subsecvent, au furnizat mare parte a finanţărilor pentru revoluţiile irlandeze împotriva Angliei. 25 Pat Coogan, Tim, op.cit., p. 6 26 În engleză, această mişcare era cunoscută sub numele de „Fenianism”, revoluţionarii erau numiţi „The Fenians”. Din această mişcare s-a născut Frăţia Republicană Irlandeză, care a înflorit din nou în 1916.

38

Începând, în principal, cu activităţile reverendului Henry Cooke, care a

murit în 1868, s-a ridicat o generaţie de clerici Protestanţi agitatori care se întinde

de la Cooke până la reverendul Ian Paisley într-o linie de turbulenţe neîntrerupte.

Aceste tensiuni s-au concentrat asupra Ordinului creat de clasele privilegiate

Protestante, pentru a menţine legea şi pacea în ţară şi constituţia protestantă, ca o

replică la Societăţile Irlandezilor Uniţi create de Wolfe Tone.

Ordinul a prins o mare amploare în viaţa din nordul Irlandei, având influenţe

în câmpul muncii, în politică şi religie şi a încercat mereu să despartă Catolicii de

Protestanţi astfel încât clasele de muncitori a fiecărei religii să nu se unească

niciodată pentru a înlătura dinastia Protestantă. În timpuri de pace, Ordinul putea fi

folosit doar pentru a se asigura că Catolicii nu vor primi locuinţe. Dar, în timpul

discordanţelor civile, Ordinul devenea un instrument de brutalitate, incendieri,

jafuri şi împuşcături.

Datorită acestui ordin, Conservatorii Englezi, conduşi de Lordul Randolph

Churchill, s-au hotărât, în 1886, să distrugă guvernul liberal Gladstone. Lordul

Churchill a rezumat politica conservatoare într-o scrisoare pe care a scris-o

prietenului său, James Fitzgibbon. I-a spus că dacă Gladstone va folosi „Regulile

Casei”, el va miza pe folosirea Ordinului. A apelat la ajutorul Ordinului în Belfast,

dând membrilor acestuia, sloganul: „Ulster va lupta, Ulster va fi drept!”.

Căderea lui Parnell în 1890 a distrus Partidul Parlamentar Irlandez şi ani de

reconcilieri şi manevre dureroase au urmat în istoria partidului, sub conducerea lui

John Redmont, care a adus din nou „Regulile Casei” în vârful realizărilor.

Herbert Asquith, prim-ministrul liberal al Marii Britanii, a devenit

dependent de Partidul Irlandez, pentru suportul împotriva Conservatorilor şi a

încercat să implementeze propriile „Reguli ale Casei”, garantate cu atâta

determinare încât veto-ul Camerei Lorzilor, un instrument obişnuit de blocare a

propunerilor de „Reguli ale Casei”, provenite de la Camera Comunelor, a fost

înlăturat în 1911.

39

Ca rezultat al ciocnirilor economico-religioase, Protestanţii din Ulster au fost

condiţionaţi să creadă că „Regulile Casei” erau „Regulile Romei”, care i-ar fi

condus sub puterea Papei, a episcopilor şi a preoţilor27.

Bonar Law, liderul Conservator, era, într-un mod inexplicabil, foarte motivat

în aderarea sa la cauza unionistă, dar era de asemenea fiul unui cleric Presbiterian

din Ulster, reverendul James Law. Şi, chiar dacă liderul Unioniştilor era un om al

Dublinului, Edward Carson, unul dintre cei doi membri care s-au întors la Camera

Comunelor, era în totalitate convins că viitorul Irlandei stă în uniunea cu Anglia şi

a susţinut această părere.

În 1912, Carson a citit, pe treptele clădirii Craigavon, Convenţia Ulster-ului,

un document care datora la fel de mult Reformaţiei şi Contractanţilor Scoţiei pe cât

datora loialităţii faţă de rege. Cuprinşi de acest spirit, în timpul anului 1912,

aproximativ 470 mii de persoane au semnat Convenţia, unii dintre aceştia, cu

propriul lor sânge. Aceasta a fost originea Forţei Voluntarilor din Ulster. În spatele

acesteia, se afla un guvern provizoriu din Ulster, instaurat de Consiliul Uniunii din

Ulster.

Strategia lui Carson era să exploateze opoziţia unionistă din Ulster ca un

mijloc de a preveni instaurarea „regulilor casei” şi de a menţine întreaga Irlanda în

interiorul Uniunii. El credea că, dacă Ulster-ul nu putea fi forţat să accepte

„regulile casei”, această politică va fi într-un final abandonată. A folosit opoziţia

unionistă, atent creată de James Craig, în favoarea sa: a susţinut Liga Solemnă şi

Convenţia şi a condamnat creare Forţei Voluntarilor din Ulster şi înarmarea

acesteia din 1914 şi era pregătit să preia conducerea unui Guvern Provizoriu al

Ulster-ului creat pentru a prelua controlul redactării „regulilor casei”28.

Asquith se temea că o încercare de înlăturare prin forţă a Voluntarilor din

Ulster ar putea provoca un război civil în Anglia, la fel de mult ca şi un război între

Coroană şi supuşii săi din Ulster. De asemenea, se îndoia, posibil din motive

rezonabile, dacă avea suficient suport în opinia publică engleză pentru a invoca

27 Irlandei i se acorda doar putere de guvernare locală sub conducerea Coroanei, cu limitări severe asupra autonomiei, în sfera dreptului, educaţiei şi finanţelor. Regele putea încă să conducă şi Westminster-ul să controleze trupele britanice, care ar fi apărat ţara în timp de război, iar Poliţia Regală Irlandeză în timp de pace, deşi, după 6 ani, acest control urma să fie cedat Dublinului, iar în timp de pace, Parlamentul Irlandez avea să îşi elaboreze propriile legi privind ordinea publică. 28 The 1916 Rising: Personalities and Perspectives, chapter 3.1.4 Carson and the Ulster Unionists, www.nli.ie

40

Coroana împotriva unei minorităţi a supuşilor Regelui, ale căror crimă era că

doreau să rămână sub suveranitatea Coroanei.

La 11 iunie 1912, când discuţiile pentru Legea privind Regulile Casei a

ajuns la comitet, un membru liberal a Parlamentului, Agar-Robartes, a modificat

un amendament pentru a-i exclude pe Antrim, Armagh, Down şi Londonderry de

la adoptarea Legii. Unioniştii au susţinut amendamentul care, în final, a fost

eliminat, dar a adus unioniştilor faptul că rezistenţa efectivă a Regulilor Casei

putea fi dusă doar în anumite regiuni ale Ulster-ului.

Cel mai important este faptul că a convins un grup de tineri din Irlanda de

Sud, că, dacă vor dori independenţa, le-ar fi mai bine să lupte pentru ea decât să

aştepte ca legiuitorii constituţionali de la Westminster să decidă cât de puţin şi cât

de târziu vor fi reglementate Regulile Casei, pe care le-ar fi putut întări printr-o

alianţă între membrii Ordinului prezentat mai sus şi Conservatori.

Aceşti tineri, printre care şi Thomas Clarke, era revoluţionari29 sau membri

ai Frăţiei Republicane Irlandeze. Padraig Pearse, Sean MacDiarmada, Joseph

Plunkett şi mulţi alţii erau hotărâţi să îşi dea viaţa într-o tradiţie a activităţii

revoluţionare care s-a manifestat sporadic şi fără succes încă din perioada

rebeliunii lui Wolfe Tone din 1798; în timpul insurecţiei lui Robert Emmet din

1803; a revoluţiei Tinerilor Irlandezi din 1848; şi a revoltei „feniene” din 1867.

Tradiţia „feniană” persistă şi astăzi în Irlanda sub forma Armatei

Republicane Irlandeze. Mişcarea a fost creată în Irlanda de ziua Sf. Patrick, în

1858, de către James Stephens şi Thomas Clarke Luby, urmând exemplul unui

grup revoluţionar anterior, Societatea Literară şi Naţională Phoenix. Societatea

Phoenix a fost creată de Jeremiah O’Donovan30. Stephens şi Luby şi-au numit

organizaţia, Frăţia Republicană Irlandeză ( I.R.B.). Aripa americană a devenit

cunoscută sub numele de Clanul „na Gael”31.

Ambele aripi au fost unite sub denumirea de „Fenianism”, deoarece John

O’Mahony, liderul principal al Clanului din America, era un om cu gusturi literare,

care a văzut în „Fianna” din legendele Irlandeze (un amestec între cavalerii Mesei

29 Cum am menţionat anterior, membrii ai mişcării cunoscute ca „The Fenianism”. 30 Cunoscut în istoria irlandeză sub numele de O’Donovan Rossa, după locul naşterii sale, Rosscarbery. 31 În Irlanda, uneori era numită „Organizaţia”, iar alteori I.R.B.(Irish Republican Brotherhood).

41

Rotunde şi Samuraii Japonezi) un titlu potrivit pentru o organizaţie republicană

irlandeză. Stephens a văzut Fenienii ca fiind parte din aceeaşi mişcare

revoluţionară care a zguduit continentul, dar în Irlanda, Fenienii depindeau, pentru

ajutor, de Catolici. În America şi în Anglia, suporterii propagandişti şi financiari

erau de asemenea emigranţi Catolici.

Planul organizaţiei I.R.B. era următorul. În fiecare parohie, exista un cerc de

nouă oameni, unul fiind cunoscut ca centru sau lider. Centrele regionale erau alese

din centrele parohiale iar ideea era că doar centrele se cunoşteau între ele sau

cunoşteau membrii fiecărui cerc. Statutul de membru al organizaţiei era acordat

doar irlandezilor care jurau să accepte constituţia organizaţiei32 şi cărora le era

interzis să adere la orice altă societate care obliga membrii săi prin jurământ, fără

acordul organizaţiei. Pedepsele pentru încălcarea acestor reguli aveau să fie

aplicate în concordanţă cu natura ofensei aduse. Aceste pedepse includeau

pedeapsa cu moartea, exilul sau pedepse mai uşoare. Pedeapsa cu moartea putea fi

aplicată doar pentru trădare33 şi doar cu acordul Consiliului Suprem.

Fenienii aveau o energie colosală, îndrăzneală, fler, suspiciune, tendinţe de

separare, curaj, naivitate şi uneori un grad ridicat de isteţime cuplată cu o

extraordinară tenacitate, care uneori avea consecinţe spectaculoase. În ciuda

inactivităţii manifestate acasă, Fenienii erau foarte activi în străinătate. Invazia

Feniană din Canada din anul 1867 a fost o revoltă la scară mare, fiind implicate

câteva mii de oameni. Vasul Catalpa a fost programat să navigheze în jurul lumii

până în Australia de Vest, în 1876, pentru a elibera un grup de prizonieri Fenieni.

Şi Fenienii au fost cei care au preluat primul submarin american, proiectat de John

P. Holland şi lansat în 1881.

Mişcarea feniană sau părţi exterioare din aceasta, precum „Invincibilii” sau

membrii Clanului „na Gael”, cunoscuţi ca „Triunghiul”, erau de asemenea

cunoscuţi pentru activităţi obscure. Invincibililor le poate fi atribuită asasinarea lui

T.H.Burke şi a Lordului Frederick Cavendish, noul secretar şef al Irlandei, numit la

32 Constituţia se baza pe anumite principii şi reguli cum ar fi: Consiliul Suprem al I.R.B. era declarat ca fiind unicul Guvern al Republicii Irlanda; Preşedintele I.R.B. ar trebui să fie în fapt şi în drept Preşedintele Republicii Irlanda; Consiliul Suprem fiind unicul Guvern al Republicii Irlanda, îşi păstrează dreptul de a încheia tratate şi de a declara război, precum şi de a negocia condiţiile de pace. 33 Trădarea era definită ca manifestând neloialitate faţă de obiectivele I.R.B.- nu faţă de Republică.

42

6 mai 1882. În America, membrii Triunghiului au fost condamnaţi pentru

asasinarea Dr. Henry Cronin, un membru al Clanului „na Gael”, care a pus

întrebări supărătoare despre fondurile Clanului.

Dar au existat şi alte incidente care au făcut ca mişcarea să fie memorată ca

fiind una eroică şi frăţească, cum a fost execuţia „Martirilor Manchester-ului”,

Allen, Larkin şi O’Brien, spânzuraţi în închisoarea din Manchester pentru moartea

unui poliţist, împuşcat accidental, când un grup de Fenieni au încercat să elibereze

un prizonier dintr-o maşină de poliţie.

Pe partea eroismului, mişcarea Feniană a dat personalităţi ca O’Donovan

Rossa. Arestat în 1865, a fost condamnat la închisoare pe viaţă la 13 decembrie

1865. A fost eliberat la 5 ianuarie 1871, după ce, anumite experienţe din diverse

închisori britanice, au fost autentificate de Comisia Devon. Aceste experienţe

includeau încătuşarea mâinilor la spate timp de 35 de zile în închisoarea Chatham,

şi ţinerea prizonierului complet dezbrăcat zi şi noapte, împreună cu o dietă severă,

numai cu apă şi pâine, în izolare într-o celulă întunecată, datorită unei atitudini

intransigente faţă de paznici – o atitudine pe care mulţi prizonieri republicani de

mai târziu au încercat să o urmeze.

După eliberarea sa, Rossa a plecat în America şi a devenit membru al

Clanului „na Gael”, şi unul dintre primii revoluţionari din spatele „Campaniei

Dinamitei”, o serie de explozii, provocate de tineri irlandezi pe tot teritoriul

Angliei, pe o perioadă de aproximativ 2 ani, începând cu 1883. Ca şi campania de

bombardamente I.R.A. din 1939, „Campania Dinamitei” s-a finalizat cu pierderi

reduse de vieţi omeneşti, înstrăinarea opiniei publice engleze şi închiderea unui

număr de tineri patrioţi irlandezi. Dar când un act de amnistie a fost acordat

prizonierilor Fenieni, în 1898, unul dintre aceşti tineri s-a grăbit să iasă din

închisoare hotărât de faptul că aceasta nu va fi întreaga poveste. Thomas Clarke a

plecat la New York, de unde s-a întors în Irlanda în 1907, deoarece, prevăzând un

război european, a decis că va veni timpul când doctrina lui John Mitchum34,

34 Liderul militanţilor din 1848 şi-a prezentat teoria în ziarul său, Irlandezii Uniţi. Ideea unei lovituri asupra Angliei, în timp ce aceasta era ocupată cu războiul, a fost folosită din nou în 1939, când Sean Russell a lansat campania de bombardamente I.R.A. asupra Angliei.

43

referitoare la faptul că şansa Irlandei va apărea când Anglia se va afla în dificultate,

ar putea avea şansa să se afirme.

În Irlanda colonială în care s-a întors Clarke, oportunităţile pentru o

revoluţie era reduse. Educaţia primară gratuită era răspândită în întreaga ţară,

Consiliile Regionale Şi Consiliile Districtuale Urbane erau controlate de membri

aleşi de irlandezi printr-un vot democratic şi susţinute de Partidul Irlandez.

Fermierii proprietari de pământ îşi recuperau pământurile de la stăpânii

pământurilor printr-un sistem de credite plătite Guvernului Britanic, care îi

despăgubea pe stăpânii pământurilor în primul rând.

În Dublin, viaţa a început să se înrăutăţească, condiţiile de viaţă fiind, din ce

în ce mai mult, asemănătoare cu cele din mahala35. Oamenii generaţiei lui Clarke

din I.R.B. au făcut prea puţine pentru mişcare. Totuşi, un grup de tineri – Dennis

MacCullagh, P.S. O’Hegarty şi Bulmer Hobson – au fost activi în nord, în crearea

Cluburilor Dungannon, numite după oraşul în care s-a format, în 1782, organizaţia

Voluntarilor Irlandezi. Aceste cluburi literare şi de dezbateri erau o acoperire

pentru activităţile I.R.B., care constau în promovarea separatismului şi

republicanismului şi prezentarea noilor recruţi, a lucrărilor unor autori de natură fie

revoluţionară, fie naţionalistă – Republicanul şi separatistul Wolfe Tone, John

Mitchel, naţionaliştii Charles Kickham36 şi Thomas David37. Poeziile lui Eithne

Carbery şi Alice Milligan şi scrierile lui James Fintan Lalor referitoare la problema

pământurilor, au ajutat la crearea unui corp de opinie, oarecum redus, în favoarea

declanşării unei revolte împotriva Angliei.

Această opinie a fost adoptată de foarte puţine persoane din afara cercurilor

I.R.B. şi, chiar dacă aceştia aveau un ziar, Libertatea Irlandeză, Clarke şi tinerii

irlandezi nu puteau să aibă mai mult decât o mână de membri activi, împrăştiaţi

prin toată ţara. Folosind tactici comuniste de infiltrare, ei au reuşit să ocupe poziţii

de influenţă, într-un număr ce poate fi numit „Societatea Irlandei” – importantă

este Liga Galică şi Asociaţia Atletică Galică, ambele având o întindere la nivel

naţional, după 1912. Nu erau sectante (Liga Galică a fost creată de un Protestant, 35 20.000 de familii trăiau într-o singură cameră, fiecare, potrivit unui sondaj din 1910, iar rata mortalităţii infantile era 142‰, în comparaţie cu 103‰, care reprezenta rata existentă în Anglia. 36 Editorul ziarului The Irish People. 37 Liderul Tinerilor Irlandezi din anii 1840.

44

Douglas Hyde) şi, în perioada de relativă pace şi prosperitate, care a urmat după

moartea lui Parnell, aceste asociaţii s-au combinat cu influenţa Teatrului Abbey şi

cu W. B. Yeats pentru a ridica o conştiinţă bine definită asupra uneii culturi şi

identităţi irlandeze distincte.

I.R.B. a observat şansa de a imprima acest tip de identitate când Eoin

MacNeill, vicepreşedintele Ligii Galice, a scris un articol, în octombrie 1913,

propunând ca un corp al Voluntarilor Sudici să fie format pe aceeaşi linie cu

Voluntarii din Ulster. Strategia lui MacNeill consta în organizarea unei revolte

dacă existau suficiente motive şi când circumstanţele păreau favorabile; între timp,

Voluntarii Irlandezi trebuiau să fie înarmaţi, antrenaţi şi să fie ţinuţi în stare de

alertă pentru a preveni orice încercare de dezarmare a organizaţiei38. Folosind

numele lui MacNeill, I.R.B. a organizat o întâlnire, la care au fost invitate toate

partidele, la Dublin, la 25 noiembrie. La această întâlnire, a fost pus în discuţie

faptul că formarea Voluntarilor Sudici reprezenta o replică la cursul acţiunii

„deliberat adoptată de unul din marile partide engleze…pentru a face uz de forţa

militară şi pericolul unei violenţe armate era factorul determinant în relaţiile

viitoare dintre această ţară şi Marea Britanie”.

Spre deosebire de Forţa din Ulster, care era unificată cu un singur scop, sub

conducerea ofiţerilor de armată britanici, Voluntarii se confruntau cu anumite

conflicte privind motivele care au dus la crearea lor şi viziuni diferite despre cine

ar trebui să îi controleze.

MacNeill şi marea majoritate a celor care i s-au alăturat credeau, până la

revolta din 1916, că Voluntarii vor fi folosiţi doar pentru a se opune, dacă

Conservatorii ar fi încercat să folosească Voluntarii din Ulster, pentru a încerca să

zădărnicească adoptarea „Regulilor Casei”. Redmont a insistat că Voluntarii ar

trebui controlaţi, cel puţin parţial, de către el însuşi, pentru a nu îşi dori o forţă

armată care să se răspândească în Irlanda şi, astfel, să pună în pericol, viitorul

„Regulilor Casei”. Voluntarii s-au separat după ce acesta a ţinut un discurs de

recrutare în favoarea armatei britanice, la Woodenbridge, în septembrie 1914,

lăsând elementul Republican sub controlul a aproximativ 10 mii de oameni, 38 The 1916 Rising: Personalities and Perspectives, chapter 3.1.5, Eoin MacNeill and the Irish volunteers, www.nli.ie

45

împotriva celor 170 de mii ai lui Redmond. În continuare, în ajunul Revoltei din

1916, au existat separări, amânări şi capturile de arme au fost trimise din Germania

la instigarea Clanului „na Gael” şi al lui Roger Casement, care a plătit cu viaţa

pentru sarcinile sale. Aceste amânări aproape că au condamnat mişcarea la eşec, iar

Eoin MacNeill, aflând în ultimul moment de planurile I.R.B. de a se revolta, a

contramandat ordinele primite pentru o mobilizare de forţe în Duminica Paştelui.

În consecinţă, când Voluntarii au ieşit pentru a provoca Imperiul Britanic, la

24 aprilie 1916, sub conducerea lui Padrag H. Pearse, forţa totală însuma, în mare,

1200 de Voluntari şi membrii ai Armatei Civile a lui John Connolly. Această

armată a fost creată de Căpitanul Jack White, pentru a-i apăra pe muncitori, în

timpul grevei din 1913, în care greviştii au fost învinşi, iar liderul lor, James

Larkin, obligat să emigreze în America. Totuşi, Connolly a rămas şi i-a urmat lui

Larkin la conducerea Uniunii Muncitorilor şi Transportului din Irlanda. Connolly a

fondat, în 1896, Partidul Socialist Republican Irlandez.

De Paşti, în 1916, un grup de separatişti republicani au organizat o revoltă în

Dublin, ocupând sediul Poştei şi alte poziţii strategice, rezistând Armatei Britanice

timp de câteva zile. În ciuda admiraţiei manifestate pentru dârzenia lor, majoritatea

irlandezilor dezaprobau actele lor - până când guvernul britanic a făcut greşeala să-

i împuşte pe Padraig Pearse, James Connolly şi alţi lideri ai revoltei de Paşti. Ei au

ajuns să fie priviţi în scurt timp ca martiri şi au apărut mulţi adepţi ai

republicanismului.

După Revolta din 1916, evenimentele au luat un curs previzibil. Britanicii i-

au executat pe principalii lideri ai revoltei, i-au închis pe alţii, au impus legea

marţială şi l-au spânzurat pe Roger Casement în August, mult timp după ce

pericolul oricărei alte Revolte trecuse. Puţin timp după Revoltă, a existat o

încercare de semnare a unui acord între Carson şi Redmont, privind introducerea

„Regulilor Casei”, cu excluderea regiunilor nordice, până după război, dar aceasta

a eşuat.

În această nouă atmosferă, opinia publică a început să se concentreze asupra

prizonierilor din închisorile engleze. În Irlanda, populaţia a început să-şi

redirecţioneze atenţia de la Westminster spre a examina doctrinele Partidului Sinn

46

Fein, fondat în 1905, de Arthur Griffith, partid care nu era nici revoluţionar, nici

Republican. În chestiuni sociale şi economice, acesta înclina spre capitalism,

crezând în protecţie şi condamnând grevele. Griffith a propus ca membrii irlandezi

să se retragă de la Westminster, respingând revendicările Parlamentului de a

legifera asupra problemelor interne irlandeze. A fost un adept al monarhiei dualiste

asemănătoare cu cea a Austro-Ungariei, în care monarhul britanic să acţioneze ca

rege al Angliei şi Irlandei, cu parlamente separate în ambele ţări – efectul ar fi fost

reinstaurarea situaţiei anterioare Actului Uniunii.

Deşi Arthur Griffith nu a luat parte la Revolta de Paşti din 1916, Guvernul

Britanic l-a condamnat şi închis, considerându-l lider naţionalist. A fost eliberat în

anii următori, dar a fost din nou închis în 1918. După pacea din 1918, alegerile

generale au adus liderii Sinn Fein la putere, iar noii membrii ai Parlamentului l-au

ales pe Griffith în funcţia de vice-preşedinte al Republicii Irlandei, sub conducerea

preşedintelui Eamon de Valera. În 1921, Griffith a acceptat responsabilitate de a

conduce o delegaţie la Londra pentru a negocia tratatul care a pus bazele Statului

Irlandez Liber şi a separat Irlanda de Nord de restul ţării. Griffith a fost ales

preşedinte al adunării Dail Eireann în ianuarie 1922, dar a murit la 12 august, la

puţin timp după izbucnire războiului civil irlandez dintre cei care au acceptat

separarea şi cei care s-au opus39.

În timpul alegerilor din Februarie 1917, Count Plunkett, tatăl liderului

revoluţionar executat, Joseph Plunkett, a fost ales pe baza unei platforme de

nerecunoaştere a Parlamentului Britanic. Acesta a inspirat partidul să înainteze o

cerere pentru implementarea declaraţiei din 1916 asupra creării unei republici

irlandeze.

În spatele scenei, organizatorii I.R.B., mai ales Michael Collins şi Thomas

Ashe (amândoi au luat parte la Revolta din 1916), îşi direcţionau activitatea spre

reorganizarea I.R.B. şi înrolând din ce în ce mai mulţi tineri irlandezi într-o armată

de irlandezi, care a jurat să lupte pentru o republică irlandeză. Ashe a fost arestat şi

a murit din cauza hrănirii forţate în timpul unei greve a foamei. Collins a scăpat şi,

cu fiecare zi, Voluntarii deveneau mai puternici.

39 http://www.iol.ie/~dluby/people.htm

47

O convenţie irlandeză care a pus bazele unui cadru de propuneri pentru o

guvernare proprie a Irlandei, în cadrul Imperiului Britanic, la 25 iulie 1917, a fost

boicotată atât de Sinn Fein, cât şi de Partidul Laburist pe motive că calitatea de

membru nu era reprezentativă nici pentru Sinn Fein şi nici pentru sentimentele

post-revoluţionare irlandeze. Sinn Fein a organizat propria convenţie40, în Dublin,

la 25 octombrie, iar de Valera a fost ales preşedinte al partidului. Apoi, la 16

aprilie 1918, britanicii au transmis iniţiativa către Sinn Fein, prin adoptarea Legii

privind Serviciul Militar. Partidul Irlandez s-a retras imediat, în semn de protest.

Ulterior, partidul s-a alăturat Sinn Fein şi Partidului Laburist, în crearea unei

promisiuni comune împotriva serviciului militar, care a fost semnată cu o

solidaritate asemănătoare celei acordate Convenţiei din Ulster.

Alegerile din 14 Decembrie 1918 au discreditat complet parlamentarismul

vechiului model britanic. Partidul lui Redmont a câştigat doar 6 locuri şi peste 100

de ani de dezvoltare politică irlandeză au dispărut, luând cu ei sănătatea, fericirea şi

mai ales reputaţia lui Redmont. Deputaţii Sinn Fein nou aleşi au convocat primul

lor Parlament la 21 ianuarie 1919, la Dublin. Acest parlament revoluţionar nu era,

desigur, recunoscut de britanici. 36 dintre cei 73 de membri au fost trimişi la

închisoare, inclusiv de Valera, dar acest parlament a numit delegaţi pentru

Conferinţa de Pace de la Versailles şi a adoptat un „Program Democratic”, bazat pe

proclamaţia din Săptămâna Paştelui, care a detronat principiile socialiste ale lui

James Connolly, dar a menţinut cererile proclamaţiei din 1916 pentru o republică

irlandeză întreagă41.

I.R.B. s-a alăturat Sinn Fein, considerându-l doar o altă societate

naţionalistă, care ar putea folosi scopurilor sale. Dar, în cadrul Convenţiei Sinn

Fein din Octombrie 1917, lucrând spre a obţine o republică irlandeză în interiorul

unui partid politic, care aderase la ideea instaurării unui rege în Irlanda, I.R.B. a

fost de acord să introducă un articol în convenţia Sinn Fein, prin care declara că

scopul mişcării era să asigure recunoaşterea internaţională a Irlandei ca o republică

independentă. 40 În irlandeză, este cunoscută sub numele de „Ard-Fheis”. 41 Pentru unii membri ai I.R.B., constituţia lor însemna că Republica Irlandeză a fost de fapt stabilită înainte de 1916 şi a existat de iure, dacă nu de facto, de când James Stephens a instaurat un guvern provizoriu în februarie 1867, pentru a prelua controlul asupra revoluţiei, care nu a reuşit să aibă loc în următoarea lună martie.

48

În consecinţă, partidul şi-a păstrat opiniile deschise în privinţa formei de de

acord care urma să fie încheiat cu Anglia. În caracter, totuşi, devenea o organizaţie

republicană. În paralel cu renaşterea partidului Sinn Fein, în 1916, a avut loc şi

reorganizarea Voluntarilor, organizaţie creată pentru a apăra „Regulile Casei”, dar

acum, condusă de membrii I.R.B., precum Collins şi Richard Mulcahy.

Totuşi, Voluntarii aveau propriile organe executive şi propria constituţie şi,

deşi existau anumite conflicte privind statutul de membru între voluntarii

individuali şi alte organizaţii naţionale, aceştia aveau o existenţă autonomă faţă de

Sinn Fein şi faţă de Parlamentul Irlandez.

Pe durata războiului Anglo-Irlandez, Voluntarii şi partidul Sinn Fein au

acţionat separat, pe trasee complementare de acţiune. Sinn Fein a preluat gradul

controlul juridic a multor consilii regionale, creând tribunale şi rezolvând disputele

legate de pământ, iar Voluntarii au urmărit să obţină supremaţia militară, acolo

unde era posibil.

În toată această perioadă, problema controlului parlamentar asupra

Voluntarilor a rămas în dubii şi a devenit chiar controversată, parţial prin antipatia

pe care unii membri ai cabinetului, în special Cathal Brugha şi Austin Stack, o

simţeau faţă de Collins, în particular, şi faţă de de ideea de societăţi secrete, în

general. Brugha a părăsit I.R.B. după Revolta din 1916, iar după alegerea sa ca

ministru al apărării în primul parlament irlandez, Brugha a urmărit să aducă

Voluntarii sub controlul Parlamentului. Collins42 a respins ideea de a încerca să

conducă o armată sub un consiliu civil. Cea mai clară declaraţie privind această

poziţie, pe care de Valera a simţit că trebuie să o facă la câteva luni după

convocarea Parlamentului, a fost Declaraţia Parlamentului din 10 aprilie43.

Brugha, care îl antipatiza şi nu avea încredere în Collins, a încercat din nou

acest lucru, la 10 august, când a propus Parlamentului ca Voluntarii şi deputaţii

Parlamentului să depună un jurământ „de a susţine şi apăra Republica Irlandeză

împotriva tuturor duşmanilor, străini şi naţionali şi voi avea credinţă adevărată şi

supunere în aceeaşi măsură”. Arthur Griffith, acţionând în locul lui de Valera, care 42 Michael Collins a fost preşedinte al I.R.B., ministru al finanţelor, director al Organizaţiei Voluntarilor şi adjutant-general. 43 Potrivit acestei declaraţii, „Ministerul Apărării este, desigur, în strânsă legătură cu forţele militare ale Voluntarilor,care stau la baza Armatei Naţionale” – doar „în strânsă legătură cu”, nu „în controlul său”.

49

plecase în America pentru un tur publicitar, a susţinut propunerea lui Brugha, iar

Parlamentul a aprobat jurământul. Totuşi, sub presiunea situaţiei militare,

Voluntarii nu au acceptat niciodată jurământul în mod formal. Comandanţilor le-a

rămas să îl discute cu subordonaţii lor, dintre care, majoritatea au decis în favoarea

jurământului.

În cadrul unei întâlniri secrete, I.R.B. au amendat Constituţia, pentru a şterge

revendicările privitoare la faptul că Preşedintele I.R.B. era de asemenea

Preşedintele Republicii Irlandeze şi pentru a recunoaşte că Parlamentul, convocat

că rezultat al politicii I.R.B. era „autoritatea public aleasă, competentă să declare

voinţa poporului Irlandez”.

Dar problema autonomiei Voluntarilor a continuat să existe. Până în martie

1921, doar cu câteva luni înainte de încheierea armistiţiului care a pus capăt

ostilităţilor anglo-irlandeze, Parlamentul nu a acceptat să îşi asume public

responsabilitatea pentru acţiunile militare ale Voluntarilor şi să accepte oficial că o

stare de război a existat. A rămas în sarcina Parlamentului să elaboreze o declaraţie

privind această problemă, declarând că Voluntarii erau „sub controlul civil al

reprezentanţilor aleşi şi că ofiţerii lor şi-au primit împuternicirea de la aceşti

reprezentanţi. Guvernul este, prin urmare, răspunzător de acţiunile acestei armate.”

Pe parcursul războiului, susţinută de o populaţie simpatizantă, I.R.A., aşa

cum Organizaţia Voluntarilor a început să fie cunoscută după prima Adunare

Parlamentară, a purtat o campanie de ambuscade, razii asupra sediilor poliţiei şi

accidente provocate, care a fost estimată că a ucis 600 de oameni şi a rănit alţi

1200, din partea britanică, şi 752 membrii I.R.A. ucişi, iar alţi 866 răniţi, pe

perioada dintre convocarea primului Parlament şi până la semnarea armistiţiului.

În Sud, aceste incidente au fost dublate de incursiuni ale poliţiei pe timp de

noapte, legi marţiale, frică şi tensiune care erau suficient de severe, dar nimic nu se

putea compara cu situaţia din Nord. În acea parte, membrii I.R.A., fiind mai reduşi

ca număr şi apelând, într-un mod aproape exclusiv, la Catolici, pentru a obţine noi

recruţi, nu au reuşit să obţină rezultate semnificative.

Derry a fost scena unui atac fioros al Protestanţilor asupra cartierului

Catolic, la data de 19 iulie 1920. Revoluţionarii au purtat peste tot steagul

50

regatului44 şi nu au fost opriţi de forţele militare timp de 5 zile, perioadă în care

jafurile şi bătăile pe străzi au continuat nestingherite. Când forţele armate au

intervenit, cei care au fost împuşcaţi, au fost membrii I.R.A. care păzeau

proprietăţile Catolicilor.

Alte oraşe din regiunea Ulster-ului s-au confruntat cu situaţii asemănătoare.

În Belfast, după ce Unioniştii s-au adresat muncitorilor Protestanţi din porturi, la

12 iulie, chemându-i la „un spectacol al revolverelor”, pentru a-i elimina pe

Fenieni, o orgie de jafuri, împuşcături şi bombardamente a izbucnit. Muncitorii

Catolici au fost alungaţi din porturi, casele le-au fost incendiate şi, din nou, forţele

armate nu au oferit protecţie Catolicilor.

Primii paşi spre încheierea unui armistiţiu au fost făcuţi într-un discurs de

conciliere, ţinut de regele George V, la Parlamentul Stormont, pe care l-a inaugurat

la intrarea în vigoare a Legii privind Guvernul Irlandei, la 3 mai 1920. Ce a făcut

acest act a fost să recunoască faptul că, în Irlanda de Nord, exista un mare număr

de Protestanţi, care nu doreau să fie guvernaţi de către Sud şi că, în fapt, acest lucru

a separat efectiv ţara din acel moment. Potrivit Legii, prin care Irlanda de Nord

este încă guvernată, Sudul trebuia să trimită 33 de membri la Westminster şi să

aibă 128 de membri într-un parlament la Dublin. Nordul trebuia să trimită

reprezentanţi la Westminster şi să aibă un parlament propriu. Ambele parlamente

trebuiau să aibă senate. Totuşi, Parlamentul a refuzat să recunoască alegerile pentru

Senatul din Sud, deoarece Legea autoriza Coroana să numească o parte din

membri. Alegerile pentru camera inferioară trebuiau realizate pentru al doilea

Parlament şi nu pentru Parlamentul din Dublin.

Acest act a reprezentat atât o tragedie cât şi un triumf pentru Unionişti, un

triumf pentru că i-a împiedicat de la subordonarea faţă de orice Guvern al

Dublinului, în viitor, o tragedie din cauza faptului că Nordul dorea ca Irlanda să fie

împărţită mai mult decât Sudul45. Totuşi, împărţirea s-a realizat şi tratatul pe care

negociatorii irlandezi l-au semnat cu britanicii la 6 decembrie 1921 a acceptat acest

fapt. Tratatul a pus bazele unui Stat Irlandez Liber, ca un dominion autonom al

44 Cunoscut sub numele de „Union Jack”, reprezintă steagul actual al Marii Britanii. 45 Pat Coogan, Tim, op.cit., p. 27

51

Imperiului Britanic, cu acelaşi statut constituţional ca şi cel al Canadei, Australiei,

Noii Zeelande şi Africii de Sud.

Un reprezentant al Coroanei urma să fie numit în acelaşi mod ca şi

guvernator-general al dominionului şi membrii Parlamentului Irlandez trebuiausă

depună un jurământ de credinţă şi supunere faţă de Constituţia Statului Irlandez

Liber, care îi obliga „să fie loiali Maiestăţii Sale Regele George V, moştenitorilor

săi şi succesorilor”. Statul Liber trebuia să îşi asume responsabilitatea pentru o

parte din datoriile publice ale Regatului Unit, să acorde anumite facilităţi de

apărare forţelor britanice şi, în timp de război, să dea orice fel de asigurare, ce ar

putea fi cerută de către Anglia.

În continuare, tratatul acorda Irlandei de Nord dreptul de a se retrage de sub

jurisdicţia Parlamentului de la Dublin. Sub aceste rezerve, jurământul, împărţirea şi

funcţia de guvernator-general era, cu siguranţă, incompatibile cu aspiraţia

republicană a mişcării naţionaliste şi afecţiunea cu care Collins o privea, putea fi

observată din declaraţia profetică în care susţinea că îşi semna propria condamnare

la moarte.

Mai mult, în timp ce, în mintea populaţiei, I.R.A. părea atotputernică, trupele

de gherilă erau, de fapt, aproape de epuizarea resurselor. Pierderile erau mari, iar

provizia de arme se micşora considerabil. Odată ce armistiţiul a fost semnat şi

I.R.A. a pierdut anonimatul, care se afla printre cele mai de preţ lucruri în timpul

războiului, orice încercare de a relua războiul ar fi avut consecinţe dezastruoase.

Tratatul a fost ratificat46 de către Parlament la 7 ianuarie 1922 şi o nouă

administraţie, condusă de Arthur Griffith, a fost formată 3 zile mai târziu. Rivalii

constituţionali ai tratatului, inclusiv de Valera, Austin Stack, Cathal Brugha,

Robert Barton şi Erskine Childers au părăsit Parlamentul, în semn de protest. În

afara Parlamentului, Biserica, marii afacerişti, muncitorii şi o mare parte a opiniei

publice a susţinut tratatul şi pacea. Cei care se opuneau erau deputaţii care au

părăsit Parlamentul, sub conducerea lui de Valera, o mare parte a membrilor I.R.A.

şi Organizaţia Femeilor Cumann na mBan, un corp auxiliar al I.R.A. Unul dintre

reprezentanţii conflictului, din partea Republicană, a fost Erskine Childers.

46 Tratatul a fost ratificat cu 64 de voturi pentru şi 57 de voturi împotrivă.

52

Susţinătorii tratatului l-au acuzat că şi-a folosit influenţa asupra vărului său,

Barton, care a semnat tratatul, pentru ca mai târziu să îl respingă şi că a avut mult

de a face şi în influenţarea atitudinii lui de Valera, de asemenea. În consecinţă,

când a fost prins, în timpul Războiului Civil, a fost executat, sub acuzaţia de

posesie de arme (un revolver, primit de la Michael Collins).

Deşi Războiul Civil Irlandez, ca orice alt război civil, a fost o problemă

teribilă, nu a reprezentat un rău chiar atât de mare. La prima vedere, ar putea

apărea dificil cum se poate acest lucru. Rapoarte privind morţile şi distrugerile47 au

ocupat atât de mult spaţiu în paginile ziarelor contemporane, încât foarte puţin

spaţiu a mai rămas pentru alte ştiri. Un sistem bipartit democratic a fost creat după

Războiul Civil, la început din partidele învingătoare, iar mai târziu din partidele

învinse. Războiul Civil, centrându-se pe refuzul tinerilor care au depus un jurământ

faţă de Republica Irlandei de a accepta orice altceva, a deviat energiile din Sud de

la posibilitatea unui conflict Nord-Sud, Protestanţi-Catolici, care ar fi putut să fie

mai amplu în teroare şi care ar fi putut, de asemenea, să fie adus din nou,

inevitabil, în partea de nord a Angliei.

În mod inevitabil, de asemenea, datorită situaţiei din Nord, revoltele sectelor

au izbucnit din nou şi nici poliţia, nici armata nu au făcut nimic pentru a-i ajuta pe

Catolici. Henry Wilson a fost atât de activ în funcţia sa neoficială ca şi consultant

militar al Guvernului Irlandei de Nord, încât Collins a pus să fie împuşcat în iunie

1992 pe treptele casei sale din Londra, de către doi foşti membri ai Serviciilor

Secrete, Dunne şi Sullivan. Acest asasinat a fost considerat de către Republicani ca

fiind factorul care a grăbit începutul Războiului Civil, dar, de fapt, starea unui

posibil război exista de ceva timp.

Din februarie până în martie, în anul 1922, grupuri de Republicani, mai ales

cei din Sud, care au acordat încredere lui Liam Lynch şi cei din Dublin, care l-au

urmat pe Rory O’Connor, conduceau operaţiunile de natură paramilitară pentru a

obţine fonduri, fie pentru a menţine trupele, fie pentru a menţine republica.

Încercările de a aduce I.R.A. pe aceeaşi linie cu Parlamentul au eşuat când

cabinetul a refuzat să sancţioneze o convenţie a armatei, stabilită pentru data de 15 47 . Suma de bani reprezentând costurile războiului a fost aproximată la 20 milioane lire, au existat aproximativ 700 morţi, iar privind efectele pe termen lung, viaţa politică din Sud nu şi-a urmat în totalitate cursul.

53

martie, ceea ce a dus la instaurarea unei dictaturi a armatei. Generalul Mulcahy a

sugerat, la 20 martie, ca un consiliu comun să fie creat „pentru a stabili propuneri

definite de asociere a I.R.A. cu guvernul ales de poporul irlandez”. Aceptarea

acestei propuneri de către militanţi a fost condiţionată de o rezervă, pe care

cabinetul a găsit-o complet inacceptabilă: ca recrutările pentru noile forţe

poliţieneşti irlandeze, un corp neînarmat cunoscut ca Garda Civilă, să fie

suspendate.

Pe 23 martie, un manifest semnat de liderii I.R.A., care se opuneau

tratatului, a fost publicat în presă, convocând convenţia pentru data de 26 martie,

sfidând astfel ordinele cabinetului. La o conferinţă de presă, din 23 martie, Rory

O’Connor a declarat că „Armata nu se va supune Preşedintelui Griffith”, pentru că

„acesta şi-a încălcat jurământul”. A declarat că nu exista nici un guvern în Irlanda

în care Armata să aibă încredere şi că desfăşurarea convenţiei însemna repudierea

Parlamentului. A anunţat crearea unui corp executiv care să pună în discuţie

ordinele date I.R.A. pe tot teritoriul ţării.

Această convenţie a fost ţinută, la timp, în Dublin. Au participat doar

opozanţii tratatului, iar întâlnirea a reafirmat, în mod unanim, credinţa faţă de

Republică şi şi-a plasat forţele sub controlul suprem al unui organ executiv, care

urma să fie numit de convenţie. Un corp executiv format din 16 persoane a fost

ales şi faţă de acest organism, Voluntarii opozanţi faţă de tratat răspundeau în mod

subsecvent. Executivul a creat un Consiliu al Armatei, format din Liam Lynch,

Joseph McKelvey, F. O’Donaghue, Eamon O’Malley, Joseph Griffin, Liam

Mellows, Rory O’Connor, Seamus O’Donovan şi Sean Russell.

La 13 aprilie, Consiliul a decis să ocupe un număr de locuri importante din

Dublin, principalul fiind Cele Patru Tribunale, organismul principal de control

judiciar din Irlanda. S-au confruntat cu o perioadă periculoasă, cu jafuri de bănci,

oameni împuşcaţi, iar în Sud, cu efortul garnizoanei Celor Patru Tribunale de a

anula controlul autorităţilor constituţionale. Aşa cum se cerea în tratat, Parlamentul

din Sud48 s-a reunit la 14 ianuarie 1922. De asemenea, erau şi patru membri,

reprezentanţi ai Colegiului Trinity. Acest parlament a ales un guvern provizoriu 48 Acesta era format din 64 de membri în favoarea tratatului, din cadrul celui de-al doilea Parlament, care au fost aleşi în mai 1921 în cadrul alegerilor convocate prin Actul privind Guvernul Irlandei.

54

pentru cele 26 de judeţe şi s-a declarat în favoarea rezervei din tratat, prin care

guvernul provizoriu trebuia să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Guvernului

Statului Irlandez Liber, în anul de după semnarea tratatului. Acest lucru a fost în

mare parte realizat, dar nu şi în minţile dizidenţilor Republicani. Al doilea

Parlament nu s-a întrunit niciodată, deoarece deputaţii Republicani nu au revenit

niciodată, dar datorită acestui Parlament, un număr de Republicani au căutat, în

mod subsecvent, să obţină legalitatea.

Umbrele au început să apară în jurul aspiraţiilor lor, în timpul a ceea ce avea

să se dovedească o lună incendiară de Iunie mult prea literară. Collins a păstrat

legătura cu o secţiune de dizidenţi, conduşi de Liam Lynch, care era comandant al

tuturor forţelor Republicane, în măsura în care acesta ar fi aranjat şi planificat

înarmarea pentru o campanie în Nord, pentru a-i ajuta pe catolicii afectaţi de

război. Acest lucru s-a întâmplat în martie. În mai, a încheiat un pact cu de Valera,

ambele părţi fiind de acord să participe la alegerile din 10 iunie, sub sigla

partidului Sinn Fein, chemând electoratul să voteze doar pentru candidaţii pro sau

anti-tratat şi să uite de alte probleme ca interesele fermierilor, muncitorilor şi a

Unioniştilor.

Pactul a furnizat de asemenea posibilitatea redactării unei constituţii

republicane după alegeri, deşi, în ziua anterioară sesizării Celor Patru Tribunale,

Winston Churchill a declarat în Camera Comunelor că: „Dacă o Republică va fi

instaurată, aceasta este o formă de guvernământ în Irlanda cu care Imperiul

Britanic nu este de acord sub nici o formă şi nu o poate tolera”. Este de înţeles, prin

urmare, că pactul i-a nemulţumit pe britanici, care au făcut presiuni pentru ca

acesta să fie abrogat – ceea ce Collins a şi făcut în ajunul alegerilor, într-un discurs,

în care a forţat electoratul să voteze pentru oricine îl atrăgea şi astfel punând capăt

posibilităţii formării unei coaliţii guvernamentale, faţă de care colegii săi oricum

nu manifestau entuziasm.

Cu trei zile înainte de alegeri, Henry Wilson a fost împuşcat şi în aceeaşi zi

închisoarea Celor Patru Tribunale a făcut aranjamente pentru răpirea Generalului

O’Connell, comandantul armatei Statului Liber. Oricare dintre aceste între aceste

întâmplări ar fi putut furniza un catalizator pentru evenimente de moment.

55

Împreună, au fost invincibile şi, la 28 iunie 1922, în Liffey, a avut loc un

bombardament, care a adus în discuţie problema tratatului de la masa dezbaterilor

la teste severe constând în ambuscade, represiuni, acţiuni militare şi execuţii. A

fost un război al tinerilor.

Kevin O’Higgins, unul dintre reprezentanţii Guvernului Statului Liber a

declarat că: „Guvernul provizoriu era un simplu colectiv de 8 oameni, stând printre

ruinele unei administraţii, cu fundaţia alteia neaşezată încă şi cu oameni sălbatici

ţipând prin gaura cheii.” Liderii Republicani erau, de asemenea, tineri, neavând

coeziunea şi resursele rivalilor lor şi nici suportul unei populaţii simpatizante. Cei

care erau prietenoşi cu I.R.A. în timpul războiului anglo-irlandez, au fost aproape

de ei şi în timpul războiului fraţilor. Principala preocupare a lui O`Higgins era să

restaureze o normalitate politică într-o Irlanda chinuită de revolte şi infracţiuni.

Spre sfârşit, a avansat spre restabilirea subordonării armatei faţă de o autoritate

civilă şi un serviciu civil ne-părtinitor.

Deşi era un revoluţionar ardent în timpul Războiului de Independenţă,

experienţa administrativă în ceea ce priveşte guvernarea locală a lui O`Higgins din

timpul conflictului, i-a oferit o perspectivă mult mai pragmatică după încheierea

tratatului. Atenţia sa a fost îndreptată spre lansarea unei revoluţii şi spre

consolidarea unei guvernări autonome a Irlandei49.

Perioada Războiului Civil a fost o perioadă dificilă şi episcopii au aflat de

existenţa unui alt factor groaznic, care, prin intrarea sa în război, i-a forţat pe

Republicani să profite de amnistia oferită de Guvern, la data de 3 octombrie –

pentru că tribunalele militare erau aşteptate să îşi înceapă activitatea la 15

octombrie. Când tribunalele au început să funcţioneze, la 17 noiembrie, au

condamnat 77 de persoane, inclusiv pe Childers şi patru lideri50 ai Garnizoanei

Tribunalelor, care au fost executaţi ca şi represalii, după ce doi deputaţi, susţinători

ai tratatului, care au votat pentru tribunalele militare, au fost împuşcaţi, unul dintre

ei fiind împuşcat mortal. Execuţia acestor lideri, din 8 decembrie, la două zile după

ce Statul Liber, în termenii prevăzuţi de tratat, a devenit realitate, a iniţiat o politică

49 McCarthy, John P., Kevin O`Higgins – Builder of the Irish State, Irish Academic Press, Dublin, 2006, www.biblioireland.com 50 Oamenii executaţi au fost Rory O’Connor, Liam Mellows, Richard Barrett şi Joseph McKelvey.

56

de represalii, prin care cei care erau deja închişi erau pasibili de a fi executaţi, dacă

vreo operaţiune I.R.A. ar fi avut loc în regiunea în care aceştia erau ţinuţi.

Întâlnirea unui corp executiv, la care de Valera a participat ca lider politic al

Republicanilor, la 10 martie 1923, în Nier Valley, Waterfold, a fost împotriva

acestui cadru de presiuni militare şi religioase. De Valera a votat pentru pace, dar

Liam Lynch a susţinut continuarea conflictului. Alte întâlniri au fost organizate în

aprilie, lângă Mullinahone, Tipperary şi în Dublin.

Între aceste întâlniri, Liam Lynch a fost ucis, iar Austin Stack. În cadrul

întâlnirii de la Dublin, un Consiliu Special al Armatei, format din Barry, Liam

Pilkington, Sean Hyde şi Frank Aiken au căzut de acord cu de Valera şi cu cei trei

membri ai cabinetului Republican, care nu se aflau în închisoare (P. J. Ruthledge,

M. P. Colivet şi Donald O’Callaghan) să elaboreze o proclamaţie, care să cheme la

oprirea ostilităţilor. Frank Aiken i-a urmat lui Lynch şi, la 30 aprilie, a adus în

discuţie un ordin, prin care cerea membrilor I.R.A. să suspende orice operaţiuni

ofensive, iar la 24 mai 1923, Războiul Civil a luat sfârşit, printr-un ordin de „oprire

a focului şi lăsare a armelor”, semnat şi de Aiken.

57

Capitolul IV

Activitatea Armatei Republicane Irlandeze

Cum am observat în paginile anterioare, Armata Republicană Irlandeză este

o organizaţie paramilitară naţionalistă creată în 1919, care combate autoritatea

britanică în Irlanda de Nord, cu scopul obţinerii independenţei şi alipirii acestei

regiuni la Republica Irlanda.

I.R.A. s-a născut în timpul războiului de independenţă din 1919-1922, în

timpul căruia ducea lupte de gherilă. Încă de la înfiinţarea sa, I.R.A. a susţinut

obiectivele Sinn Fein, aripa sa politică, care solicita independenţa Irlandei de

Regatul Unit, însă cele două organizaţii se diferenţiau prin mijloacele de luptă.

Ca şi Sinn Fein, I.R.A. s-a divizat în urma tratatului de la Londra din 1921,

care a stabilit un stat irlandez liber, EIRE (Irlanda de Sud), majoritar catolic,

“amputat” de provincia nordică Ulster, cu majoritate protestantă şi cu capitala la

Belfast, care rămânea sub autoritatea Londrei. Facţiunea minoritară care a acceptat

acest acord a fost integrată în forţele armate. Facţiunea majoritară, care refuza

acordul şi reclama realipirea Ulsterului la Irlanda unificată, a luptat contra

guvernului Republicii Irlanda în vremea războiului civil din 1922-1923. Declarată

ilegală in Irlanda de Nord, începând din mai 1922, I.R.A. a continuat în acest timp

să recruteze şi să antreneze membri şi să comită periodic acte violente.

După retragerea Irlandei din Commonwealth în 1948, I.R.A. şi-a reorientat

activităţile, de această dată pentru a elibera Irlanda de Nord de sub tutela britanică

şi pentru a crea o republică irlandeză unificată.

La finele anilor 1960, minoritatea catolică din Irlanda de Nord a lansat o

campanie pentru ameliorarea statutului sau politic, economic şi social. Ca rezultat,

din octombrie 1968, Irlanda de Nord, parte a Marii Britanii, a fost zguduită de

înfruntări violente intre protestanţi şi catolici. Inferiori numeric, catolicii din Ulster

erau mai afectaţi de şomaj şi aveau un nivel de trai net inferior celui al

protestanţilor, fiind şi slab reprezentaţi politic.

58

În 1968, activiştii catolici din Irlanda de Nord s-au ridicat din nou, nu ca

revoluţionari republicani, ci pentru recâştigarea drepturilor civile refuzate de atâta

timp. Un răspuns evaziv din partea guvernului britanic şi imensa ostilitate a

protestanţilor din Ulster au zădărnicit mişcarea şi violenţa a escaladat. I.R.A. a

început o campanie de bombardamente şi atentate, iar organizaţiile protestante din

Ulster precum Asociaţia de Apărare a Ulsterului (U.D.A.) au răspuns la fel. În

1969, trupele britanice au pătruns în provincie încercând inutil să restabilească

pacea, iar în 1972, Parlamentul Irlandei de Nord, majoritar protestant, a fost

înlocuit cu guvernare directă din Westminster.

Antagonismele s-au intensificat şi o încercare de împărţire a puterii (1973-

74) a eşuat când lucrătorii protestanţi au organizat o grevă generală. Au urmat zeci

de ani de violenţe şi negocieri de pace fără rezultat, fără un sfârşit previzibil, în

pofida încetării focului în 1996.

După o serie de revolte violente în Londonderry, în august 1968, Belfast şi

din nou Londonderry în cursul lunii iunie 1970, asigurarea ordinii în Ulster a fost

încredinţată armatei britanice. Profitând, I.R.A., care beneficia de un sprijin

popular în creştere, şi-a înmulţit acţiunile de forţă contra activiştilor protestanţi şi

armatei britanice.

Un dezacord apărut în 1969 asupra utilizării tacticilor militante a provocat o

prima sciziune majoră în I.R.A., care s-a „rupt” în două organizaţii distincte: una

radicală, Provisional I.R.A. (I.R.A. Provizorie, P.I.R.A.), care a continuat să

organizeze asasinate şi alte acte violente, şi o alta „oficială” - Official IRA, care a

început să caute soluţii pacifiste. John Stephenson a devenit comandantul P.I.R.A51.

I.R.A. Provizorie se consideră ca fiind descendenta directă a vechii I.R.A.

Această organizaţie îşi are originea în Consiliul Provizoriu al Armatei, format în

decembrie 1969, când o Convenţie I.R.A. a votat pentru recunoaşterea

Parlamentului Irlandei de Nord, a Republicii Irlandei şi a Regatului Unit. Opozanţii

acestei schimbări în Constituţia I.R.A. au argumentat cu vehemenţă împotriva ei şi

când votul a avut loc, John Stephenson a anunţat că nu mai consideră conducerea

I.R.A. ca reprezentând interesele republicane.

51 http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/armata-republicana-irlandeza-scurta-istorie_2158.html

59

Cei care s-au opus au refuzat să meargă mai departe cu alegerile noului

executiv al I.R.A. John Stephens a fost omul de legătură în stabilirea relaţiilor cu

filiala I.R.A. din Belfast, condusă de Billy McKee şi Joe Cahill, care au refuzat să

primească ordine de la conducerea filialei I.R.A. din Dublin, încă din septembrie

1969, protestând astfel faţă de eşecul acestora din urmă de a apăra cartierele

Catolicilor, în august 1969. Nouă din cele 13 unităţi I.R.A. din Belfast au trecut de

partea P.I.R.A. (120 de activişti şi 500 de susţinători). Noul grup a ales un nou

Consiliu al Armatei52, care să conducă noua I.R.A. Primul Consiliu a fost format

din John Stephens, Paddy Mulcahy, Sean Tracey, Leo Martin şi Joe Cahill printre

alţii. O ramură politică, Partidul Sinn Fein Provizoriu, a fost fondată la 11 ianuarie

1970, când o treime dintre delegaţi au părăsit partidul Sinn Fein, în semn de protest

faţă de încercările conducerii de a forţa încetarea politicii abstenţioniste53, în ciuda

eşecului său de a obţine o majoritate de două treimi din voturi, cerute pentru

schimbarea politicii.

Membrii P.I.R.A. au menţinut o serie de principii existente în cadrul vechii

I.R.A. Ei considerau controlul britanic asupra Irlandei de Nord şi Guvern

Republicii Irlanda ca fiind nelegitime. La fel ca şi vechea I.R.A., aceştia

considerau Consiliul Armatei I.R.A. ca fiind Guvernul legitim al întregului

teritoriu ce forma Republica Irlanda. Multe dintre aceste principii au fost

abandonate în 1986, deşi membrii Sinn Fein încă refuză să îşi ocupe locurile în

Parlamentul Regatului Unit.

Pe măsură ce violenţele din Irlanda de Nord creşteau în mod considerabil,

atât membrii Official I.R.A. cât şi membrii Provisional I.R.A. au început să recurgă

la mijloace militare pentru a îşi atinge scopurile. Totuşi, spre deosebire de

„Oficiali”, care îşi caracterizau violenţele ca fiind „pur” defensive, Provizorii

apelau la o campanie mai agresivă împotriva statului Irlandei de Nord. În timp ce,

pentru o scurtă perioadă de timp, Oficialii au fost cea mai mare grupare şi s-au

bucurat de mai multă susţinere din partea comunităţii republicane, Provizorii au

început să domine, mai ales după ce Oficialii au declarat o încetare a focului pe o

perioadă nedeterminată în 1972. Deşi I.R.A. Provizorie avea şi o ramură politică, 52 Consiliul Provizoriu al Armatei (Provisional Army Council). 53 Această politică se referea la ideea de a sta sau de a se abţine de la participarea în cadrul Parlamentului Irlandez.

60

Partidul Sinn Fein Provizoriu, care s-a separat de Oficialul Sinn Fein, în acelaşi

timp că separarea I.R.A., aceasta era extrem de suspicioasă în ceea ce privea

activitatea politică, pledând mai ales pentru superioritatea conflictului armat.

Până la sfârşitul anilor 1970, voluntarii I.R.A. erau organizaţi în unităţi

bazate pe structuri militare convenţionale. Pe aproape toată perioada sa de

existenţă, I.R.A. era formată din 5 brigăzi. În august 1969, brigada din Belfast avea

50 de membri activi. Până la sfârşitul anului 1971, număra aproape 1.200 de

membri.

„Provizorii” au intervenit progresiv, prin bazele lor din Republica Irlanda, în

favoarea catolicilor din Ulster, cărora le-au furnizat cadre şi arme. Ca urmare a

perpetuării violenţelor, guvernul britanic a hotărât, în august 1971, închiderea, fără

proces, a tuturor şefilor I.R.A. şi a refuzat să mai acorde statutul de prizonier

politic militanţilor54.

Pe 30 ianuarie 1972, un marş paşnic desfăşurat în oraşul Derry55 contra

acestei măsuri abuzive, la care participau 30.000 de oameni, a fost reprimat extrem

de brutal de militarii britanici. Trupele engleze au tras în plin cu muniţie de război

în masa de demonstranţi neînarmaţi, ucigând 13 oameni şi rănind grav 17. Încă doi

vor muri peste câteva zile de la incident, unul în închisoare şi altul, dintre cei răniţi,

în spital. Evenimentul a îngroşat din nou rândurile diferitelor facţiuni I.R.A.;

acestea se dovedeau ultimul sprijin pentru irlandezii revoltaţi, fără altă alternativă

decât să fie calcaţi în picioare de ocupanţi.

I.R.A. este considerată ca fiind organizaţia care a ucis cele mai multe

persoane, începând din anul 197256. Totuşi, membrii I.R.A. au susţinut că forţele

aflate în opoziţie cu I.R.A., în timpul conflictelor, reprezentau organizaţii separate,

distincte. În cadrul analizei republicane a conflictului, organizaţii ca U.D.R.57,

Armata Britanică, U.V.F.58 şi U.D.A.59 au reprezentat o alianţă de forţe

paramilitare şi statale.

54 Intransigenţa sa i-a costat viaţa pe 10 membri ai I.R.A., în urma unei greve a foamei la închisoarea Long Kesh, în apropiere de Belfast. 55 Evenimentul a rămas cunoscut în istorie sub numele de „Bloody Sunday” ( Duminica Sângeroasă). 56 http://en.wikipedia.org/wiki/Provisional_Irish_Republican_Army 57 Ulster Defence Regiment. 58 Ulster Volunteer Force. 59 Ulster Defence Association.

61

Două studii detaliate asupra morţilor din perioada conflictelor, Proiectul

CAIN de la Universitatea din Ulster şi Vieţi Pierdute, diferă foarte mult în ceea ce

priveşte numărul de persoane ucise de I.R.A. Provizorie, dar s-a estimat un număr

de aproximativ 1.800 de morţi. Dintre aceştia, 1.100 erau membri ai forţelor de

securitate – Armata Britanică, Poliţia Regală din Ulster şi U.D.R., între 600 şi 650

eraz civili, iar restul erau fie loialişti fie membri ai forţelor paramilitare republicane

(incluzând peste 100 de membri I.R.A. ucişi accidental de propriile bombe). S-a

estimat, de asemenea, că I.R.A. a rănit 6.000 de membri ai Armatei Britanice,

Poliţiei Regale din Ulster şi a U.D.R. şi până la 14.000 de civili, în timpul

conflictelor. I.R.A. a pierdut aproape 300 de membrii, ucişi în aceste conflicte).

Aproximativ 50-60 de membrii Sinn Fein au fost ucişi.

I.R.A. avea legături cu guverne străine şi cu alte organizaţii armate ilegale.

Libia a fost cel mai important furnizor de arme şi de fonduri al I.R.A., donând mari

cantităţi de arme şi sume de bani, de la începutul anilor 70 şi până la mijlocul

anilor 80 (trei nave încărcate cu arme la începutul anilor 70 şi încă trei la mijlocul

anilor 80). I.R.A. primea arme şi suport logistic şi de la Irlandezii Americani, în

special din partea Grupului NORAID. În afară de Libia, acest grup a fost

principalul susţinător al I.R.A. de peste ocean.

Prima confruntare majoră a I.R.A. Oficială cu Armata Britanică a avut loc în

Iulie 1970, când peste 3.000 de soldaţi britanici au făcut un raid în Lower Falls,

pentru a găsi arme, acest raid ducând la conflicte armate. I.R.A. Oficială a pierdut

o cantitate importantă de armament şi muniţie în acest incident, iar membrii lor au

acuzat I.R.A. Provizorie că a deschis focul şi că apoi i-au lăsat singuri în faţa

britanicilor. Aceste resentimente, provocate de acest incident, dar şi de altele, au

dus la un conflict între cele două ramuri ale I.R.A., care s-a soldat cu

bombardamente şi focuri de armă din partea ambelor părţi.

La această dată, doi revoluţionari au fost ucişi de forţele armate britanice în

Derry. Soldaţii britanici au susţinut că cei doi erau înarmaţi, dar populaţia locală a

negat acest lucru. Naţionaliştii moderaţi John Hume şi Gerry Fitt au părăsit

Parlamentul Irlandei de Nord în semn de protest.

62

În august 1971, I.R.A. Oficială a fost implicată în numeroase conflicte

armate cu trupele britanice, care au fost trimise să aresteze persoanele suspecte că

ar fi fost membre în grupările paramilitare. Cel mai important este faptul că

Gruparea I.R.A. Oficială din Lower Falls, condusă de Joe McCann, a ţinut în loc

incursiunea în zonă a peste 600 de soldaţi britanici.

În Decembrie 1971, membri ai I.R.A. Oficiale l-au asasinat pe Senatorul

John Barnhill, membru al Partidului Unionist din Ulster. Această crimă a

reprezentat primul asasinat al unui politician din Irlanda, de la uciderea Ministrului

de Justiţie al Statului Liber, Kevin O’Higgins, din 1927. În februarie 1972,

organizaţia a încercat să îl asasineze pe politicianul Unionist, John Taylor, dar

tentativa a eşuat.

În timpul revoltelor din Derry, din „Duminica Sângeroasă”, este posibil ca

un membru al I.R.A. Oficiale să fi tras asupra soldaţilor britanici câteva focuri de

armă, după ce aceştia au ucis 13 demonstranţi naţionalişti – este singurul

republican care a folosit arma în acea zi. Furia provocată de acest eveniment în

cadrul comunităţii republicane a fost de o asemenea amploare, încât i-a determinat

pe membrii I.R.A. Oficiale să declare că vor lansa o ofensivă împotriva forţelor

britanice.

Totuşi, mai târziu, în acelaşi an, I.R.A. Oficială a declarat încetarea focului.

Această încetare a focului a avut loc după o serie de acţiuni armate care au avut

consecinţe politice negative. Organizaţia a bombardat sediile Regimentului de

Paraşutişti din Aldershot, ca o răzbunare faţă de „Duminica Sângeroasă”, dar a ucis

doar 7 civili.

Deşi oficial se aflau într-o stare de încetare a războiului din 1972, membrii

I.R.A. Oficială au continuat atacurile asupra forţelor britanice până la mijlocul

anului 1973, ucigând 7 soldaţi britanici, în ceea ce numeau ei „atacuri de

răzbunare”. De asemenea, armele O.I.R.A. au fost folosite în mod intermitent în

cadrul disputei continue dintre aceasta şi P.I.R.A.

Potrivit Raportului CAIN60, realizat de Universitatea din Ulster, O.I.R.A. a

fost vinovată de moartea a 52 de persoane în timpul conflictelor61.

60 http://en.wikipedia.org/wiki/Official_Irish_Republican_Army

63

La 31 august 1994, după 25 de ani de luptă şi după lungi negocieri între

conducătorul al Sinn Fein, Gerry Adams, şi guvernul de la Londra, Official IRA a

anunţat o încetare a focului fără condiţii, promiţând să întrerupă operaţiunile

militare şi să se angajeze în negocieri de pace.

Un alt grup distinct ia naştere la 10 decembrie 1974: The Irish National

Liberation Army (Armata Naţională de Eliberare Irlandeză, I.N.L.A.), expresia sa

politică fiind the Irish Republican Socialist Party (Partidul Socialist Republican

Irlandez, I.R.S.P.). Cei mai mulţi militanţi ai I.N.L.A. s-au recrutat din Sinn Fein şi

Official IRA. Această grupare a fost creată de membrii cu viziuni radicale ai

I.R.A., care s-au opus încetării focului, conduşi de Seamus Costello. O altă dispută

a luat naştere în 1975. Trei membri I.N.L.A. şi 5 membri O.I.R.A. au fost ucişi.

Printre morţi s-au aflat personalităţi importante ale ambelor grupări, inclusiv

Costello şi Billy McMillen.

Totuşi, începând cu mijlocul anilor 70, Mişcarea Republicană Oficială s-a

concentrat din ce în ce mai mult pe realizarea obiectivelor lor prin intermediul

aripii politice de stânga. Începând cu anul 1981, partidul Sinn Fein, renumit

Partidul Muncitoresc în anul următor, a înregistrat câteva succese în Republica

Irlanda, dar puţine în Nord.

La sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80, I.N.L.A. a dezvoltat o

organizaţie modestă în nordul Irlandei, mai ales în vestul Belfastului. În timpul

acestei perioade, I.N.L.A. s-a aflat în competiţie cu P.I.R.A. pentru membri,

ambele grupări atacând Armata Britanică şi Poliţia Regală din Ulster. Primele

acţiuni care au adus I.N.L.A. în atenţia opiniei publice internaţionale a fost

asasinarea, la 30 martie 1979, lui Airey Neave, unul dintre cei mai apropriaţi

susţinători politici ai lui Margaret Thatcher.

I.N.L.A. a mai pierdut unul dintre liderii fondatori în 1980, când Ronnie

Bunting, un Protestant Republican, a fost asasinat în casa sa, de către membrii

U.D.A. Noel Lyttle a fost, de asemenea, membru protestant al I.N.L.A. a fost ucis

în acelaşi timp. Un alt lider al I.N.L.A., Miriam Daly, a fost ucisă în acelaşi an.

61 23 de civili, 17 membri ai forţelor de securitate britanice, 11 membri ai organizaţiilor paramilitare republicane (inclusiv 3 membri O.I.R.A.) şi un membru al organizaţiilor paramilitare loialiste.

64

I.N.L.A. a acuzat S.A.S.62 de implicare în asasinatele lui Bunting şi Lyttle.

Acţiunile ofensive ale I.N.L.A. din acea perioadă au inclus bombardamentul din

1982 a staţiei radar Mount Gabriel din County Cork, care furniza asistenţă pentru

NATO; şi bombardamentul din 6 decembrie 1982, asupra discotecii Ballykelly din

Ballykelly, Londonderry, în care 11 soldaţi şi 6 civili au fost ucişi. S-a aflat mai

târziu, la proces, că membrii I.N.L.A. din Derry au avut câteva misiune de

recunoaştere „pentru a vedea dacă erau destui soldaţi pentru a justifica posibilitate

uciderii civililor”.

Membri din cadrul I.N.L.A. au participat la grevele foamei din anii 1980 şi

1981 pentru recunoaşterea statutului politic al prizonierilor paramilitari. Trei

membri I.N.L.A. au murit în timpul ultimei greve a foamei63.

La 20 noiembrie 1983, trei membri ai congregaţiei Bisericii Penticostale din

Mountain Lodge, Darklet, Armagh au fost împuşcaţi mortal în timpul unei slujbe

de duminică. Atacul a fost revendicat de Forţa Reacţionară Catolică, un pseudonim

pentru un mic grup de persoane, incluzând şi un membru al I.N.L.A. Arma folosită

provenea dintr-un depozit de arme al I.N.L.A., dar Tim Pat Coogan a susţinut în

cartea sa „The IRA”, că arma respectivă a fost dată membrului I.N.L.A. pentru

asasinarea unui cunoscut loialist şi atacul asupra bisericii nu a fost pedepsit.

Comandantul din acea perioadă a I.N.L.A. a condamnat atacul.

De-a lungul anilor 80, presupuneri că O.I.R.A. exista încă şi că era implicată

în activităţi criminale au apărut în presa irlandeză. Acest lucru s-a dovedit a fi un

impediment politic considerabil pentru Partidul Muncitoresc şi, în 1992,

conducerea a propus anumite amendamente la constituţia partidului, care ar fi

permis efectiv eliminarea membrilor suspecţi de implicare în O.I.R.A. Această

propunere nu a reuşit să obţină cele două treimi necesare la conferinţa partidului

din acel an şi, ca o consecinţă, conducerea partidului, incluzând 6 dintre

reprezentanţii partidului în Dail Eireann, au părăsit partidul şi au creat un nou

partid, cunoscut mai târziu sub numele de Stânga Democratică. Partidul

Muncitoresc există şi astăzi, dar cu un număr mic de membri şi fără nici o influenţă

în viaţa politică a Irlandei. 62 Special Air Service Regiment – unitatea principală a Forţelor Speciale Britanice. 63 Cei care au murit au fost Patsy O’Hara, Kevin Lynch şi Michael Devine.

65

În 1986, o dispută asupra participării reprezentanţilor aleşi ai Sinn Fein în

Dail Eireann64 duce la desprinderea din P.I.R.A. a The Continuity Irish Republican

Army (Armata Republicană Irlandeză a Continuităţii, C.I.R.A.) care continua

activitatea pe cont propriu.

În septembrie 1986, I.R.A. Provizorie a organizat o întâlnire a Convenţiei

Generale a Armatei, corpul suprem de decizie al organizaţiei. A fost prima

întâlnire de acest gen din ultimii 16 ani. Întâlnirea care, la fel ca şi alte întâlniri, a

fost secretă, a fost organizată pentru a pune în discuţie, printre altele, articolele

Constituţiei I.R.A. care se confruntau cu politica abstenţionismului şi cu opoziţia

acesteia privitor la ocuparea locurilor din Parlamentul Irlandez. Convenţia a

adoptat moţiuni (cu majoritatea cerută de două treimi), permiţând membrilor I.R.A.

Provizorie să discute şi să dezbată preluarea locurilor parlamentare şi înlăturarea

interdicţiei asupra membrilor organizaţiei, aplicate pentru suportul acordat oricărui

candidat republican care le-ar fi luat locul în Parlament.

Delegaţii convenţiei I.R.A. care s-au opus schimbării Constituţiei au

reclamat faptul că această convenţie a fost manipulată din punct de vedere electoral

prin „crearea unor noi structuri organizaţionale ale I.R.A. pentru convenţie,

incluzând combinaţiile Sligo-Roscommon-Longford şi Wicklow-Wexford-

Waterford.” Singurul organism I.R.A. care a suportat acest punct de vedere a fost

Executivul I.R.A. care era pe cale să plece. Membrii acestui Executiv care s-au

opus schimbării au format un cvorum. S-au întâlnit, i-au concediat pe cei care erau

în favoarea schimbării şi au instaurat un nou legislativ. L-au contactat pe Tom

Maguire, care a dat legitimitate membrilor I.R.A. Provizorie în 1969 şi i-au cerut

ajutor. Maguire a fost contactat şi de susţinătorii lui Gerry Adams, preşedintele

Sinn Fein din acea perioadă şi susţinător al schimbărilor din Constituţia I.R.A.

Provizorie. Maguire i-a respins pe susţinătorii lui Adams, i-a susţinut pe membrii

Executivului I.R.A. şi a numit noua organizaţie Consiliul Armatei Continuităţii.

Într-o declaraţie din 1986, Maguire a respins „legitimitatea unui Consiliu al

Armatei care se autointitulează Consiliul I.R.A., care împrumută suport oricărei

persoane sau organizaţii care se autointitulează Sinn Fein şi care se pregăteşte să

64 Camera inferioară a Parlamentului republicii.

66

intre în Parlamentul Leinster”. În 1987, Maguire a descris Executivul Continuităţii

ca fiind „Executivul legal al I.R.A.”.

Astfel, la fel ca şi revendicarea realizată de I.R.A. Provizorie după

despărţirea de I.R.A. Oficială, din 1969, C.I.R.A. se pretinde a fi descendenta

legitimă a Armatei Republicane Irlandeze. Acest argument se bazează pe faptul că

membrii supravieţuitori anti-tratat din cel de-al doilea Parlament şi-au delegat

autoritatea spre Consiliul Armatei I.R.A. în 1938. Ca o justificare în plus pentru

această revendicare, Tom Maguire, unul dintre aceşti membri anti-tratat din al

doilea Parlament, a elaborat o declaraţie în favoarea C.I.R.A., la fel cum a făcut şi

în 1969 în favoarea grupării I.R.A. Provizorii. J. Bowyer Bell, în cartea sa

„Necazurile Irlandei”, a descris opinia lui Maguire din 1986, „politica

abstenţionistă a fost o doctrină de bază a republicanismului, o problemă morală de

principiu. Abstenţionismul a dat mişcării legitimitate, dreptul de a purta un război,

de a vorbi pentru a Republică instaurată în inimile oamenilor”. Deşi majoritatea

populaţiei irlandeze a respins această opinie până acum câţiva ani, chiar şi Gerry

Adams a fost de acord cu opinia că autoritatea politică legitimă din Irlanda a fost

investită în Consiliul Armatei.” Se presupune că organele de conducere ale

C.I.R.A. ar fi fost concentrate în zonele din Munster şi Ulster. Se presupune că

liderul acesteia ar fi fost originar din Limerick şi că un număr mare de membri

importanţi erau din acea zonă65.

Guvernul S.U.A. a suspectat C.I.R.A. de faptul că a primit fonduri şi arme de

la susţinători din S.U.A. Surse de securitate din cadrul Republicii Irlandei şi-au

exprimat suspiciunile că, în cooperare cu R.I.R.A., Armata Republicană Irlandeză

a Continuităţii a achiziţionat arme şi materiale din Munţii Balcani66. De asemenea,

au existat suspiciuni că arsenalul C.I.R.A. conţine arme preluate din depozitele de

arme deţinute de I.R.A. Provizorie, incluzând câteva duzini de carabine, mitraliere

şi pistoale; o mică cantitate de exploziv şi câteva duzini de detonatoare. De

asemenea, se presupune că a avut legături şi cu E.T.A. (gruparea separatistă bască

din Spania).

65 Se presupune că acesta s-a aflat la conducere din anul 1991, de la moartea primului conducător, Daithi O Conaill. 66 http://en.wikipedia.org/wiki/Continuity_Irish_Republican_Army

67

La început, C.I.R.A. nu şi-a dezvăluit identitatea, nici prin declaraţii de presă

şi nici prin activităţi paramilitare. Deşi Garda Irlandeză a Păcii67 a manifestat

suspiciuni că organizaţia exista, nu era sigura de denumirea acesteia, etichetând-o

ca „Armata Naţională Republicană Irlandeză”. La 21 ianuarie 1994, la a 75-a

aniversare a primului Parlament Irlandez, voluntarii C.I.R.A. au oferit un „salut

final” lui Tom Maguire trăgând cu arma lângă mormântul său şi o declaraţie

publică împreună cu o poză au fost publicate în ziarul „Irish Freedom”.

Doar după ce I.R.A. Provizorie a declarat încetarea războiului în 1994,

C.I.R.A. a devenit activă, anunţându-şi intenţia de a continua campania împotriva

controlului britanic, înainte de formarea I.R.A. Reală. C.I.R.A. a continuat să se

opună Acordului de la Belfast şi, spre deosebire de I.R.A. Provizorie (şi de I.R.A.

Reală în 1998), C.I.R.A. nu a anunţat încetarea focului sau nu a fost de acord să

participe la predarea armelor până în anul 2007 – nici nu au existat dovezi că va

participa.

C.I.R.A. a fost implicată într-un număr mare de incidente constând în

bombardamente şi focuri de armă. Ţintele C.I.R.A. au inclus forţe militare britance

şi serviciile de poliţie (Poliţia Regală din Ulster) precum şi membrii forţelor

paramilitare din Ulster. Până în 2005, C.I.R.A. a fost suspectată că avea capacitatea

de a lansa atacuri asupra Marii Britanii.

The Real Irish Republican Army (Adevărata Armată Republicană Irlandeză,

R.I.R.A.) este ultimul şi cel mai radical grup desprins din Provisional IRA, în

noiembrie 1997, pe fondul desfăşurării procesului de pace din Irlanda de Nord.

Fondatorii săi s-au opus încetării focului de către I.R.A. în 1997, alegând calea

continuării luptei armate prin câteva atacuri şi atentate sângeroase.

LA 10 octombrie 1997, o Convenţie Generală I.R.A. Provizorie a fost

organizată la Falcarragh, Donegal. La această convenţie, Sergentul Major General

al grupării I.R.A. Provizorii, Michael McKevitt, de asemenea unul dintre cei 12

membri ai Executivului P.I.R.A., a denunţat conducerea, a cerut anularea

declaraţiei de încetare a focului şi a cerut participarea la procesul de pace al

Irlandei de Nord. A fost susţinut de soţia sa, care era în acelaşi timp şi membru al 67 În irlandeză, este cunoscută sub numele de Garda Síochána şi reprezintă principala forţă de poliţie a Republicii Irlandei.

68

Executivului Bernadette Sands-McKevitt. Perechea a fost înşelată de către

conducere şi un aliat cheie, Kevin McKenna a fost înlăturat din Consiliul Armatei,

lăsându-i pe cei doi singuri. Convenţia a susţinut opinia în favoarea încetării

focului şi pe 26 octombrie, McKevitt şi Sands-McKevitt au demisionat din cadrul

Executivului, alături de alţi câţiva membri. În noiembrie 1997, McKevitt şi alţi

dizidenţi au organizat o întâlnire la o fermă din Oldcastle, Meath şi o nouă

organizaţie, care s-a autointitulat I.R.A.68 a fost creată. Organizaţia a atras membri

P.I.R.A. din fortăreaţa republicană din Sudul localităţii Armagh, precum şi din alte

zone, incluzând Dublin, Belfast, Limerick, Tipperary, Louth, Tyrone şi Monaghan.

Obiectivul fundamental al R.I.R.A. era o Irlandă Unită, prin forţarea

retragerii britanice din Irlanda de Nord cu ajutorul forţei fizice. Organizaţia

respingea principiile lui Mitchel şi Acordul din Belfast, comparând ultimul cu

Tratatul anglo-irlandez din 1921, care a dus la împărţirea Irlandei. Organizaţia

urmărea să susţină o formă intransigentă a republicanismului irlandez şi se opunea

oricărui stabiliment politic care ar fi împiedicat obţinerea unităţii şi independenţei

Irlandei. Sands-McKevitt, sora lui Bobby Sands şi una dintre fondatorii aripii

politice a R.I.R.A. a declarat într-un interviu că „Bobby nu a murit pentru o

încrucişare a organismelor executive. Nu a murit pentru ca naţionaliştii să fie

cetăţeni britanici egali în interiorul statului Irlandei de Nord”. R.I.R.A. a adoptat

tactici similare cu cele ale P.I.R.A. în anii 90, în primul rând folosind bombe în

centrele oraşelor pentru a distruge infrastructura economică a Irlandei de Nord.

Organizaţia a încercat de asemenea să omoare membri ai forţelor de securitate

folosind mine, mortiere şi maşini-bombă şi ţintind Anglia folosind maşini

incendiare şi maşini bombă pentru a împrăştia teroarea şi dezbinarea. Prima

acţiune a grupării a fost o tentativă de bombardare a oraşului Banbridge, la data de

7 ianuarie 1998. Complotul a implicat o maşină bombă, dar a fost descoperită de

forţele de securitate înainte să explodeze. Organizaţia şi-a continuat campania mai

târziu, în februarie, cu bombardamente in Moira, Down şi Portadown, Armagh. La

9 mai, organizaţia şi-a anunţat oficial existenţa într-un apel telefonic codat către

media din Belfast, revendicând răspunderea pentru un atac cu mortiere asupra unei

68 În irlandeză, Óglaigh na hÉireann.

69

staţii de poliţie din Belleek, Fermanagh. Numele de I.R.A. Reală a devenit comun

atunci când membrii grupării au instituit un blocaj stradal ilegal în Jonesborough,

Armagh. Organizaţia a organizat atacuri şi în Newtownhamilton şi în Newry şi un

al doilea atac în Banbridge la 1 august, în care au fost răniţi 35 de oameni, a cauzat

pagube de 3.5 milioane de lire când o maşină bombă a explodat. În ciuda acestor

atacuri, R.I.R.A. a dus lipsa unei baze semnificative şi a fost sabotată de

informatorii infiltraţi în interiorul organizaţiei. Acestea au dus la o serie de arestări

şi sesizări ale Gărzii Irlandeze a Păcii, în prima jumătate a anului 1998, incluzând

moartea lui Rónán Mac Lochlainn în timpul unei confruntări armate dintre poliţie

şi membrii R.I.R.A. care încercau să jefuiască o maşină a poliţiei în Wicklow.

La 15 august 1998, R.I.R.A. a lăsat o maşină care conţinea aproximativ 225

kg de exploziv domestic în centrul oraşului Omagh, Tyrone. Bombardierii nu au

putut găsi un spaţiu de parcare aproape de ţinta vizată, şi anume tribunalul, iar

maşina a fost lăsată la 400 de metri mai departe. Consecinţa a fost că trei telefoane

de avertizare inexacte au fost date, iar Poliţia Regală din Ulster a crezut că bomba

era de fapt localizată în afara tribunalului. Aceştia au încercat să stabilească un

cordon de securitate pentru a ţine civilii departe de zonă, ceea ce, din neatenţie, a

împins oamenii mai aproape de adevărata locaţie a bombei. Puţin după, bomba a

explodat, omorând 29 de persoane şi rănind alţi 220. Bombardamentul a cauzat un

protest public în întreaga lume şi Guvernul Britanic a introdus noi legi anti-

terorism, în încercarea de a distruge organizaţia. R.I.R.A. a intrat, de asemenea,

sub presiunea P.I.R.A., atunci când membrii ai P.I.R.A. au vizitat casele a 60 de

oameni aflaţi în legătură cu R.I.R.A. şi le-au ordonat să desfiinţeze gruparea şi să

înceteze să se mai amestece în tot ceea ce ţinea de depozitele de arme ale P.I.R.A.

Cu organizaţia aflată sub o presiune intensă, care i-a inclus pe McKevitt şi pe

Sands-McKevitt, care au fost alungaţi din casele lor după ce mass-media l-a acuzat

pe McKevitt de a fi avut legături cu bomba de la tribunal, R.I.R.A. a declarat

încetarea focului. După declaraţia de încetare a focului, R.I.R.A. a început să se

reorganizeze şi până la sfârşitul lunii octombrie, a ales o nouă conducere şi îşi

plănuiau direcţiile viitoare de acţiune. La sfârşitul lunii decembrie, reprezentantul

guvernului Irlandez, Martin Mansergh a organizat o întâlnire cu McKevitt în

70

Dundalk, într-o încercare de a-l convinge pe McKevitt să desfiinţeze R.I.R.A.

Acesta a refuzat, declarând că membrii ar fi astfel lăsaţi fără apărare în faţa

atacurilor P.I.R.A.

În 1999, R.I.R.A. a început pregătirile pentru o campanie reînnoită, iar în

mai, trei membri au călătorit prin Europa, în Croaţia, pentru a cumpăra arme care

erau ulterior vândute prin contrabandă în Irlanda. La 20 octombrie, 10 persoane au

fost arestate când Garda Irlandeză a Păcii a efectuat un raid la o tabără de

antrenament a R.I.R.A. de lângă Stamullen, Meath. Soldaţii au găsit o zonă de

trageri în interiorul unei pivniţe pentru vin, folosită ca un buncăr subteran şi au

descoperit arme incluzând o carabină, o mitralieră, un pistol semi-automat şi un

lansator de rachete RPG-18. Un model mai vechi al lansatorului de rachete, RPG-

7, se afla în posesia P.I.R.A. încă din anul 1972, dar acum era prima dată când

RPG-18 a fost găsit în posesia unei organizaţii paramilitare din Irlanda.

La 20 ianuarie 2000, R.I.R.A. a pus problema unei chemări la arme într-o

declaraţie publicată în ziarul Irish News. Declaraţia a condamnat Executivul

Irlandei de Nord şi a statuat că „Încă o dată, I.R.A. declară dreptul poporului

irlandez la proprietatea Irlandei. Chemăm toţi voluntarii loiali Republicii Irlandei

să se unească pentru a susţine Republica şi pentru a stabili un parlament naţional

permanent reprezentativ pentru întreg poporul.” R.I.R.A. şi-a lansat noua campanie

la 25 februarie cu o încercare de a bombarda Cazărmile Shackleton ale Armatei din

Ballykelly. Bombardierii au fost surprinşi în timp ce asamblau dispozitivul, care ar

fi cauzat un asasinat în masă dacă ar fi fost detonat, potrivit spuselor soldaţilor. La

29 februarie, un lansator de rachete similar cu cel descoperit în raidul din 1999 a

fost găsit lângă o bază militară din Dungannon, Tyrone şi la 15 martie, trei bărbaţi

au fost arestaţi după descoperirea unei cantităţi de aproximativ 225 kg de exploziv

făcut în casă, când Poliţia Regală din Ulster a percheziţionat două maşini în

Hillsborough, Down. La 6 aprilie, un atac cu bombă a avut loc la Cazărmile

Ebrington ale Armatei în Derry. Membrii R.I.R.A. au coborât un dispozitiv care

conţinea 2.25 kg explozibili domestici peste gardul înconjurător, folosind frânghii,

iar bomba a explodat ulterior deteriorând gardul şi o clădire de pază. În februarie,

Guvernul Britanic a suspendat operaţiunile Adunării şi a oricăror altor instituţii şi a

71

adoptat controlul direct asupra provinciei. Suspendarea, care a durat până în luna

mai, a fost anunţată după ce oficialii au confirmat că I.R.A. a început deja

dezarmarea.

De la bombardamentele din Omagh, conducerea R.I.R.A. nu mai dorea să

lanseze o campanie la scară mare în Irlanda de Nord datorită faptului că exista

posibilitatea de a fi ucişi şi civili. În schimb, au decis să lanseze o serie de atacuri

în Anglia, în special în Londra, care, sperau ei, ar fi atras membri ai P.I.R.A. spre

R.I.R.A. La 1 iunie 2000, o bombă a deteriorat Podul Hammersmith; o ţintă

simbolică a grupurilor paramilitare republicane irlandeze. Podul a mai fost ţinta

unor atacuri şi înainte, fiind bombardat de I.R.A. la 29 martie 1939, ca parte a

Campaniei de Sabotaj şi de către P.I.R.A. la 24 aprilie 1996. Atacul încununat cu

succes asupra Podului Hammersmith a încurajat conducerea R.I.R.A. să lanseze şi

alte atacuri în Irlanda de Nord. La 19 iunie, o bombă a fost găsită la Castelul

Hillsborough, domiciliul Secretarului de Stat al Irlandei de Nord, Peter Mandelson.

La 30 iunie, o bombă a explodat pe linia ferată Dublin-Belfast, aproape de oraşul

Meigh din districtul Armagh. Explozia a deteriorat liniile ferate şi a cauzat o

deviere a circulaţiei feroviare. La 9 iulie, o maşină-bombă a distrus clădiri din

Stewartstown, Tyrone, printre care se afla şi un sediu al Poliţiei Regale din Ulster.

La 10 august, un atac în oraşul Derry a fost evitat de Poliţia Regală din Ulster,

după ce o camionetă ce transporta o bombă de 225 kg nu a oprit la un punct de

control al poliţiei. După o urmărire de maşini, bombardierii au reuşit scape trecând

graniţa irlandeză, iar I.R.A. a efectuat o explozie controlată a bombei după ce

camioneta fusese abandonată în districtul Donegal. La 13 septembrie 2000, două

bombe de câte 36 de kg au fost instalate la tabăra armată Magilligan din districtul

Londonderry, dintre care una a fost instalată într-o cabană de lemn şi a explodat

parţial când un soldat a deschis uşa cabanei. La 21 septembrie, o rachetă cu

exploziv propulsiv a fost lansată asupra sediilor centrale ale MI6 folosind un

lansator de rachete RPG-22, fapt care a generat articole de primă pagină în ziare

din întreaga lume. LA 11 noiembrie, Poliţia Regală din Ulster şi Armata Britanică

au prevenit un atac cu mortiere după ce au oprit o camionetă, lângă Derrylin,

Fermanagh.

72

Capitolul V

Armata Republicană Irlandeză în mileniul al III-lea

Începând cu anul 2001, deşi au existat multe atentate şi atacuri ale I.R.A., în

acelaşi timp au existat şi încercări de a negocia o încetare a focului. În continuare,

vom prezenta cronologic principalele evenimente care au avut loc începând cu anul

2001 şi până în prezent.

Anul 2001 a debutat cu o serie de atentate grave asupra armatei britanice şi

asupra principalelor puncte de interes din Anglia. Astfel la 13 ianuarie 2001,

forţele Poliţiei Regale din Ulster au reuşit să prevină un atac al I.R.A. când o

bombă de aproape 500 kg a fost găsită în Armagh – a fost cea mai mare bombă

găsită în ultimii câţiva ani, după spusele R.U.C.69 La 23 ianuarie, R.I.R.A. a atacat

Cazărmile Ebrington din Derry pentru a doua oară, aruncând o bombă peste gardul

înconjurător. O bombă asemănătoare cu cea folosită în atac a fost găsită de Garda

Irlandeză a Păcii aproape de Newtowncunningham la 13 februarie.

La 21 februarie 2001 a bombă ascunsă într-o lanternă lăsată lângă o unitate

militară din Sheperd`s Bush a rănit grav un cadet de 14 ani, care a fost orbit şi şi-a

pierdut o mână. Un al doilea atac în Sheperd`s Bush, Bombardarea sediului BBC

din 4 martie, a rănit un civil lângă Centrul de Televiziune BBC. Explozia a avut loc

la puţin timp după miezul nopţii, iar civilii din clădire fuseseră deja evacuaţi după

ce poliţia a primit un avertisment codat. Explozia a fost filmată de un cameraman

al BBC şi filmul a fost prezentat pe posturile TV din lume şi a oferit publicitate

organizaţiei.

La 8 martie, conducerea I.R.A. a anunţat că sunt pregătiţi să intre în noi

discuţii cu IICD70. P. O. Neill, reprezentant al Biroului Republican Irlandez de

Publicitate din Dublin, a susţinut, într-o declaraţie că, pentru ca acest angajament

să aibă succes, Guvernul Britanic trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile.

„Conducerea I.R.A. a primit un plan detaliat a negocierilor intensive care au avut

69 Royal Ulster Constabulary – Poliţia Regală din Ulster. 70 Independent International Comission on Decommissioning

73

loc în ultimele opt săptămâni. Poziţia Guvernului Britanic arată că nu este pregătit

să îşi asume angajamentele luate în ultimii ani. Acest lucru este total inacceptabil

pentru I.R.A. În ciuda acestui fapt, conducerea rămâne angajată în misiunea de

obţinere a unei păci durabile pentru ţara noastră. Acest lucru va fi obţinut doar dacă

fiecare îşi joacă rolul.”, a declarat acesta.71

În ciuda activităţii reînnoite a R.I.R.A., organizaţia devenea din ce în ce mai

slabă datorită arestării unor membri importanţi şi a infiltrării continue a spionilor în

organizaţie. McKevitt a fost arestat la 29 martie 2001 şi acuzat de a fi membru al

unei organizaţii ilegale şi de a acte de terorism şi a rămas în arest. Principalul

martor al acuzării a fost un agent F.B.I., David Rupert72.

La 12 aprilie, experţi în dezamorsarea bombelor din cadrul armatei britanice

au împiedicat explozia unei bombe, găsită între Dunngannon şi Carrickmore. Două

zile mai târziu, o bombă a explodat la un oficiu poştal din Hendon, cauzând pagube

minore dar nici un rănit. Trei săptămâni mai târziu, la 6 mai, o a doua bombă a

explodat aproape de aceeaşi clădire, cauzând răni minore unui trecător.

În iulie 2001, după arestarea lui McKevitt şi a altor membri R.I.R.A., surse

din guvernul britanic şi din cel irlandez au bănuit că organizaţia se afla în declin.

Alte personalităţi importante au fost închise, inclusiv Directorul de Operaţiuni al

R.I.R.A., Liam Campbell, care a fost comdamnat de a fi membru al unei

organizaţii ilegale şi Colm Murphy, care a fost acuzat de conspiraţie pentru a

provoca explozia de la Omagh deşi această condamnare a fost trimisă la apel.

Printre ostilităţile în creştere dintre Sinn Fein şi I.R.A., Trimble şi-a dat

demisia din funcţia de prim-ministru şi a jurat că nu se va întoarce până la

dezarmarea totală a I.R.A. Pentru a preveni colapsul coaliţiei formate din patru

partide, Guvernul Britanic a suspendat Adunarea cu încă două ocazii, în August ţi

în septembrie, pentru a extinde termenul limită pentru rezolvarea impasului.

Înfruntându-se cu o suspendare pe termen nelimitat al Adunării ori a noilor alegeri

provinciale, Sinn Fein, pentru prima dată, a forţat I.R.A. să înceapă dezarmarea.

Cotidianul irlandez „Irish Independent” din 9 iulie 2001 a anunţat

descoperirea unui depozit de armament al teroriştilor din I.R.A. Pe lânga alte tipuri 71 http://www.sinnfein.ie/peace/document/102 72 http://www.independent.ie/national-news/fbi-agent-witness-against-mckevitt-349769.html

74

de armament, Poliţia a descoperit, în depozitul de la Killart Bog, pistoale mitralieră

de tip AK-47 fabricate în România73.

La 1 august, o bombă de 18 kg a fost descoperită într-o maşină aflată într-o

parcare a Aeroportului Internaţional Belfast, după un avertisment telefonic şi a fost

asigurată de către experţii în dezamorsare. Explozia din 3 august, din Ealing

Broadway, în Estul Londrei, a rănit câteva persoane. La această dată, R.I.R.A. a

detonat o maşină bombă cu 45 kg de exploziv, rănind 7 persoane. În afară de

pagubele cauzate direct de explozie, alte pagube au fost cauzate Magazinului

Universal din cauza inundaţiilor provocate de spargerea conductei principale aflată

sub maşina bombă. La 8 august, conducerea I.R.A. a anunţat că au fost de acord să

încheie un acord cu IICD, a cărui consecinţă va fi că I.R.A. va depune toate armele

definitiv. Cu toate astea, au existat atacuri şi după această perioadă.

La sfârşitul lui octombrie, I.R.A. a anunţat că a distrus câteva magazii de

arme, o evoluţie confirmată de comisia internaţională care supraveghea dezarmarea

grupărilor paramilitare. Adunarea provincială şi-a reluat activitatea în noiembrie.

În cadrul alegerilor pentru executiv, Trimble s-a întors ca prim-ministru. Mark

Durkan, cel care l-a înlocuit pe John Hume ca lider al SDLP74, a fost ales prim-

ministru adjunct.

În noiembrie 2001, trei bărbaţi, Noel Maguire, Robert Hulme şi fratele său

Aiden Hulme, au fost arestaţi pentru legături cu trei atacuri cu bombă de pe

teritoriul Regatului Unit. Primul a fost atacul asupra BBC din 4 martie 2001, al

doilea a fost cel din Ealing de la 3 august, iar ultimul a avut loc în Birmingham.

Aceştia au fost condamnaţi mai târziu, la Old Bailey, la data de 8 aprilie 2003.

Robert şi Aiden Hulme au fost închişi pentru 20 de ani. Noel Maguire, despre care

judecătorul a spus că a jucat un rol major în această conspiraţie, a fost condamnat

la 22 ani75.

Alţi doi bărbaţi, James McCormack şi John Hannan acceptaseră deja

acuzaţiile aduse la au audiere anterioară. James McCormack, care a jucat cel mai

73 http://www.crji.org/news.php?id=103&l=1 74 Social Democratic and Labour Party. 75 http://en.wikipedia.org/wiki/3_August_2001_Ealing_bombing

75

important rol dintre cei cinci, a fost închis pentru 22 ani. John Hannan, care avea

17 ani când au avut loc aceste incidente, a primit 16 ani.

În decembrie, o operaţie de securitate de şase zile a luat sfărşit când o bombă

de 31 kg a fost găsită sub liniile unei căi ferate la Podul Killeen lângă Newry şi a

fost dezamorsată cu succes. Operaţiunea a început după ce forţele de securitate au

primit o serie de avertismente telefonice şi atât şoseaua cât şi calea ferată care

făceau legătura dintre Newry şi Dundalk au fost închise datorită alertării forţelor de

securitate.

O altă bombă a fost descoperită la domiciliul unui ofiţer de poliţie din

Annalong, la 3 ianuarie 2002 şi doi adolescenţi au fost răniţi în districtul Armagh

la 2 martie, când o bombă ascunsă într-o antenă de trafic a explodat.

Tot în luna ianuarie, UDA/UFF76 au încercat să pună capăt violenţelor. În

lunile anterioare, UDA a fost acuzată pentru mai mult de 300 de atacuri cu bombă

şi cu arme împotriva catolicilor din Belfast. Totuşi, UDA a continuat atacurile

împotriva catolicilor şi şi-au asumat răspunderea pentru uciderea unui poştaş de

religie catolică din Belfast. La 10 aprilie, Ruairi Convey, din Donaghmede, Dublin,

a fost închis pentru 3 ani sub acuzaţia de a fi membru R.I.R.A. În timpul unei

percheziţii în casa sa, s-a găsit o listă de nume şi adrese a membrilor Unităţii de

Răspuns la Urgenţe din Garda Irlandeză a Păcii. Cinci membri ai R.I.R.A. au fost

de asemenea închişi pentru că aveau legături cu campania de bombardamente din

Anglia, din anul 2001 şi au primit pedepse cu închisoarea între 16 şi 22 de ani.

C.I.R.A. a continuat campania de atacuri şi în 2003, cu un nou dispozitiv

exploziv îmbunătăţit. Un senior C.I.R.A. a fost arestat şi două bombe ale R.I.R.A.

au fost găsite într-un raid din iunie.

În aprilie, P.I.R.A. a declanşat a doua etapă a dezarmării, pe care IICD a

numit-o „diferită” şi „substanţială”. În iulie, P.I.R.A. şi-a repetat angajamentele

pentru procesul de pace şi şi-a cerut scuze familiilor a ceea ce ei numeau „ne-

combatanţi”, care au fost ucişi sau răniţi de către P.I.R.A.

La 1 august, un muncitor civil a fost omorât de o explozie la o bază militară

din Derry. Bărbatul, în vârstă de 51 de ani, era un fost membru al Regimentului de

76 Ulster Defence Association/Ulster Freedom Fighters

76

Apărare din Ulster (U.D.R.) a fost a treisprezecea persoană ucisă de R.I.R.A. În

aceeaşi lună, trei persoane suspecte că erau membre I.R.A. au fost arestate în

Columbia, aducându-li-se acuzaţii că au asistat F.A.R.C.77, pentru a-şi îmbunătăţi

cantităţile de explozibili78.

În octombrie, McKevitt şi alţi membri R.I.R.A., închişi în închisoarea

Portlaoise au lansat o declaraţie prin care cereau organizaţiei să se ridice. După un

proces de două luni, McKevitt a fost condamnat la 22 de ani de închisoare, în

august 2003, după ce fusese condamnat de a fi organizat acte teroriste. La sfârşitul

lunii, I.R.A. a suspendat contactul cu IICD. I.R.A. şi-a păstrat abilitatea de a

conduce operaţiuni paramilitare. Activităţile criminale în extindere ale I.R.A. au

furnizat organizaţiei milioane de dolari în fiecare an.

Adunarea Irlandei de Nord s-a confruntat cu o nouă criză în octombrie 2002,

care a urmat după o serie de afirmaţii despre activitatea militară a I.R.A. şi despre

alte comportamente nepotrivite. La începutul lunii octombrie, I.R.A. şi Sinn Fein

au fost acuzate că au furat documente din birouri ale Guvernului Britanic din

Belfast. Trimble a ameninţat cu retragerea miniştrilor săi din cabinet, forţând

colapsul guvernului, dacă guvernul britanic nu începea să ia măsuri imediate

pentru a elimina membrii Sinn Fein din cadrul cabinetului. Mai târziu, Guvernul

Britanic a suspendat activitatea Adunării Irlandei de Nord pentru a patra oară de la

coaliţia organizată de Trimble, pentru preluarea puterii în 1999. Suspendarea, care

a urmărit să restabilească un minim de încredere şi consens între partide, a condus

la o nouă perioadă de incertitudini.

În mai 2003, câteva ziare au declarat că Freddie Scappaticci, care era

considerat a fi liderul forţelor de securitate interne ale I.R.A., însărcinate cu

descoperirea şi executarea spionilor, era presupus a fi unul dintre cei mai vechi

informatori a forţelor britanice, infiltrat în P.I.R.A. Scappaticci a negat acest lucru

şi nu a reuşit să o convingă pe ministrul Irlandei de Nord, Jane Kennedy, să declare

că nu era informator. Aceasta a refuzat să facă această declaraţie şi Scappaticci a

77 Forţele Revoluţionare Armate din Columbia. 78 http://www.globalsecurity.org/military/world/para/ira.htm

77

renunţat să mai întreprindă orice acţiune împotriva presei care făcuse aceste

presupuneri79.

Alegerile pentru Adunarea Irlandei de Nord au continuat în noiembrie 2003,

chiar dacă corpul era încă suspendat. Partidul Unionist Democratic a câştigat un

număr de 30 de locuri, devenind astfel partidul cu cele mai multe locuri. Acesta a

avut cu trei locuri mai mult decât Partidul Unionist din Ulster şi, astfel, a devenit

partidul unionist conducător în Irlanda de Nord. Rezultatele au fost pozitive şi

pentru Sinn Fein, care a obţinut 24 de locuri şi a înlocuit SDLP ca partidul

naţionalist conducător în Adunare. Partidul Unionist Democratic (D.U.P.) şi Sinn

Fein şi-au asigurat, mai departe, poziţiile de partide de frunte în Irlanda de Nord în

alegerile generale pentru Parlamentul Britanic din 2005.

În 2004, Guvernul S.U.A. credea că C.I.R.A. avea mai puţin de 50 de

membri activi. La 13 iulie 2004, Guvernul S.U.A. a declarat C.I.R.A. „Organizaţie

Teroristă Străină”. Această declaraţie a avut ca şi consecinţă trecerea în ilegalitate

a oricărui fel de suport material sau financiar acordat de către americani grupării, şi

a cerut instituţiilor financiare din S.U.A. să sechestreze bunurile grupări şi să

respingă vizele presupuşilor membri C.I.R.A.

De la închiderea lui McKevitt, R.I.R.A. s-a regrupat şi a continuat să fie

activă în Marea Britanie şi în Republica Irlandei. R.I.R.A. a revendicat o serie de

atacuri cu bombă asupra unor clădiri din Belfast în noiembrie 2004.

În 2005, câţiva membri ai C.I.R.A., care şi-au efectuat pedepsele în

închisoarea Portlaoise, fiind acuzaţi pentru activitate paramilitară, au părăsit

organizaţia. Unii dintre aceştia s-au transferat în zona I.N.L.A. din închisoare, dar

majoritatea din cei care au plecat au preferat să rămână independenţi şi au fost

mutaţi în zona E4. Prizonierii rămaşi în C.I.R.A. s-au mutat în zona E3, în care se

aflau prizonierii R.I.R.A. Susţinătorii conducerii C.I.R.A. au declarat că acest fapt

a dus la conflicte interne, care deşi au ajuns la o concluzie, au fost urmate de

plecări masive din organizaţie. Susţinătorii membrilor ostili au bus bazele Grupului

pentru Prizonierii Republicani.

79 http://en.wikipedia.org/wiki/Alfredo_Scappaticci

78

La 28 iulie 2005, IRA Provizorie a anunţat sfârşitul campaniei armate, iar la

25 septembrie 2005, inspectorii internaţionali pentru arme au supravegheat ceea ce

ei considerau ca dezarmarea totală a grupării. C.I.R.A. nu s-a alăturat P.I.R.A. şi a

rămas capabilă de atacuri teroriste efective, chiar sporadice. La fel ca şi C.I.R.A.,

nici R.I.R.A. nu s-a alăturat dezarmării. Ca răspuns la anunţul P.I.R.A., Guvernul

Britanic a făcut public planul său de a-şi reduce garnizoanele armate şi reţelele de

baze militare din Irlanda de Nord de-a lungul unei perioade de 5 ani. Acest plan a

fost pus în aplicare imediat, prin desfiinţarea unor posturi de observaţie, dar

reducerile militare substanţiale erau condiţionare de îndeplinirea promisiunilor

asumate de către I.R.A. În septembrie 2005, liderul I.M.C., generalul John de

Chastelain, a anunţat că I.R.A. a finalizat procesul de dezarmare.

La 16 decembrie 2005, membrul Sinn Fein, Denis Donaldson a avut o

apariţie televizată în Dublin şi a mărturisit că era spion britanic de 20 de ani. A fost

eliminat din Sinn Fein. Donaldson era un fost voluntar al P.I.R.A. şi un membru de

onoare al partidului Sinn Fein. Un exemplu de încredere acordat lui Donaldson este

că Gerry Adams i-a acordat dreptul de a conduce operaţiunile Sinn Fein din S.U.A.

de la începutul anilor 1990.

În 2006, I.N.L.A. a revendicat scoaterea din afaceri a cel puţin două bande

care se ocupau cu traficul de droguri în Irlanda de Nord. După raidul întreprins la o

organizaţie criminală din nord-vest, membrii I.N.L.A. au declarat că „I.N.L.A. nu

va permite ca muncitorii din acest oraş să fie folosiţi ca şi carne de tun de către

aceşti criminali, a căror singură grijă este profitul obţinut prin orice mijloace

accesibile lor.”

În februarie 2006, I.M.C. a acuzat C.I.R.A. de plasarea a patru bombe în

Irlanda de Nord, în ultimele luni din anul 2005, precum şi de câteva avertismente

false cu bombă. I.M.C. a acuzat C.I.R.A. şi pentru asasinarea, în Belfast, a doi foşti

membri ai C.I.R.A., care puseseră bazele unei organizaţii rivale. Un atac asupra

unei patrule a Serviciului de Poliţie al Irlandei de Nord, în Ballymena din martie

2006 a fost atribuit R.I.R.A. de către Comisia Independentă de Monitorizare

(I.M.C.).

79

La 4 aprilie, Donaldson a fost găsit mort la casa sa din apropiere de Glenties,

Donegal. Când a fost întrebat dacă simţea că rolul lui Donaldson ca informator în

Sinn Fein a fost semnificativ, agentul dublu al I.R.A., cunoscut sub numele de

Kevin Fulton, a descris rolul lui Donaldson ca spion în Sinn Fein ca fiind „vârful

aisberg-ului”. Fostul agent al MI5, cunoscut sub numele de Martin Ingram, a

declarat că Gerry Adams ştia că Donaldson era agent. Acesta a mai declarat că şi

Martin McGuinness era agent britanic. Ca probă pentru această declaraţie, a

susţinut că McGuinness a fost implicat în moartea voluntarului I.R.A., Frank

Hegarty, care era şi agent al F.R.U.80, din mai 1986. McGuinness a negat orice

implicare în Cazul Hegarty şi a respins acuzaţiile de spionaj. De asemenea, a

respins acuzaţiile recente ale lui Ingram, din ziarul Sunday World, de la data de 28

mai 2006.

La 9 august, un număr de atacuri cu bombă ale I.R.A. au lovit afaceri din

Newry, Down. Clădiri aparţinând JJB Sports şi Carpetright au fost distruse şi unele

clădiri aparţinând MFI şi TK Maxx au fost grav avariate. La 27 octombrie 2006, o

cantitate mare de explozivi a fost găsită în Kilbranish, Mount Leinster, districtul

Carlow, de către poliţie, care au crezut că R.I.R.A. încerca să saboteze procesul de

pace cu un atac bombă. I.M.C. a bănuit că R.I.R.A. era, de asemenea, responsabilă

pentru un atac cu mortiere eşuat asupra Staţiei PSNI din Craigavon, la 4 decembrie

2006. Raportul I.M.C. din octombrie 2006 susţinea că R.I.R.A. rămâne „activă şi

periculoasă” şi că urmăreşte să „susţină poziţia sa ca organizaţie teroristă”.

R.I.R.A. a declarat anterior că nu are nici o intenţie de a declara încetarea focului,

decât dacă Guvernul Britanic va face o declaraţie că se va retrage din Irlanda de

Nord.

Alegerile81 pentru o nouă Adunare a Irlandei de Nord, suspendate din 2002,

au fost ţinute la începutul lui martie. Marea Britanie a anunţat, la 26 martie,

termenul limită pentru ca partidele să organizeze un guvern, în care puterea să fie

împărţită şi executiv funcţional sau Adunarea va fi din nou suspendată. La acea

dată, liderul Partidului Unionist Democratic, Paisley şi liderul Sinn Fein, Adams au

80 Force Research Unit. 81 Partidul Unionist Democratic a câştigat 36 din cele 108 de locuri ale Adunării, Sinn Fein a avut 28 de locuri, Partidul Unionist din Ulster 18 locuri, iar Partidul Social-Democratic şi Laburist 16 locuri.

80

organizat prima întâlnire faţă în faţă şi au fost de acord să creeze o platformă

comună de guvernare. Marea Britanie a extins termenul limită până în mai, fapt

care a dus la eliminarea controlului direct impus de aceasta în 2002.

La sfârşitul anului 2006, membrii C.I.R.A. au publicat o listă cu până la 20

de persoane care erau considerate ţinte pentru atacuri militare, dintre care câţiva au

fost răniţi în atacuri cu arme ulterioare.

Finalul definitiv al conflictelor şi, în concluzie, al Procesului de Pace a avut

loc în 2007. La 2 august 2007, Marea Britanie a pus capăt, în mod oficial,

suportului militar acordat poliţiei din Irlanda de Nord şi a început să retragă

trupele. În 1972, trupele britanice din Irlanda de Nord se ridicau la un număr de

25000 de soldaţi. După retragere, o garnizoană pentru timpuri de pace de

aproximativ 5000 de soldaţi a fost singura care a rămas. În aprilie 2007,

reprezentanţi ale celor patru partide politice principale au organizat o întâlnire

pentru a împărţi locurile de miniştri din guvern.

La 8 noiembrie 2007, doi membri R.I.R.A. au împuşcat un funcţionar catolic

al PSNI82, aflat în afara serviciului, în timp ce se afla în maşina sa, pe strada

Bishop din Derry, provocându-i răni faciale şi rănindu-l la braţ. La 12 noiembrie,

un alt membru al PSNI a fost împuşcat de membrii R.I.R.A. în Dungannon,

Tyrone.

La 8 decembrie, în timpul unei visite la Casa Albă, la Preşedintele Bush,

împreună cu Primul Ministru al Irlandei de Nord, Ian Paisley, Martin McGuiness,

adjunctul Primului Ministru, a declarat că: „ Până la 26 martie acest an, Ian Paisley

şi cu mine nu am avut niciodată o conversaţie despre nimic – nici măcar despre

vreme – dar acum am lucrat foarte aproape împreună, de-a lungul ultimelor luni şi

nu mai există nici un fel de neînţelegeri între noi. Acest lucru arată că suntem

pregătiţi pentru o nouă direcţie.”

La 7 februarie 2008, R.I.R.A. a declarat că, după ce a experimentat o

perioadă de reorganizare de trei ani, intenţionează să „se întoarcă la război” prin

lansarea unei ofensive împotriva „ţintelor legitime”. De asemenea, în ciuda

faptului, că iniţial, îşi prezentase scuzele pentru bombardamentele din Omagh, a

82 Serviciul de Poliţie al Irlandei de Nord.

81

negat orice implicare la scară largă în atac. La 8 februarie, Roy McShane a fost luat

sub protecţia poliţiei, după ce s-a descoperit că era informator. McShane, un fost

membru al I.R.A., fusese şoferul personal al lui Gerry Adams mulţi ani.

La 25 martie 2008, patru bărbaţi din Derry acuzaţi că ar fi membri I.R.A. au

fost reţinuţi în custodie de către Tribunalul Penal Special. Gary Donnelly, de 38 de

ani, Michael Gallagher, de 28, Martin Francis O`Neill şi Patrick John McDaid de

39 de ani au fost acuzaţi că sunt membri ai unei organizaţii ilegale, care se

autointitulează Armata Republicană Irlandeză, la 16 martie. Aceştia au fost arestaţi

în timpul unei operaţiuni de gardă din cadrul activităţilor dizidenţilor republicani

din Donegal83.

Deşi au fost încercări de încheiere a procesului de pace între Guvernul

Britanic şi grupările paramilitare irlandeze, există încă foarte multe neînţelegeri

între acestea, fapt ce paralizează tratativele de pace. După ani întregi de încercări

de a aplana conflictele interne, aceştia nu au ajuns încă la un acord concret de

încetare a atacurilor. Astfel, I.R.A. continuă să prezinte un pericol important pentru

securitatea în regiune.

83 http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/northern_ireland/7303436.stm

82

Concluzii

Începând cu 11 septembrie 2001, când au avut loc atentatele teroriste asupra

S.U.A., cel mai grav dintre acestea fiind cel de la World Trade Center, s-a observat

naşterea unei noi generaţii de terorişti, mult mai inteligentă şi mult mai

periculoasă. De asemenea, s-a acutizat nevoia reformării instituţiilor de securitate

naţionale, internaţionale şi regionale pentru a îmbunătăţi mediul de securitate

global şi pentru a contracara ameninţarea teroristă. Atentatele ulterioare au scos la

iveala noua ţintă a teroriştilor. Europa nu mai privea totul din afară ci a devenit ea

însăşi victima teoriilor extremiste şi religioase ale teroriştilor, prin atentatele de la

Madrid (11 martie 2004) şi Londra (7 iulie 2005) dar şi prin dezvoltarea

separatismului basc sau nord-irlandez.

Totuşi, principala problemă a Europei rămân grupările teroriste autohtone,

cum sunt I.R.A. şi gruparea separatistă bască E.T.A. Separatismul istoric dintre

Republica Irlanda şi Irlanda de Nord şi separatismul basc din Spania au reprezentat

şi reprezintă încă principala cauza a fenomenului terorist pe continentul european.

În Irlanda de Nord, deşi între I.R.A. şi tabăra opozantă, a Loialiştilor din

Ulster a fost semnat un acord de pace, acesta nu reprezintă finalul conflictului,

existând încă celule teroriste nord-irlandeze, dotate cu însemnate cantităţi de

muniţie, care încă promovează o ideologie separatistă.

Istoria Irlandei a fost, încă de la început, o istorie agitată, de-a lungul

timpului, de conflictele inter-etnice şi religioase. Începutul acestor conflicte l-a

reprezentat invazia britanică din 1167, când în Irlanda, s-a manifestat o opoziţie

puternică faţă de ocupant. În general paşnică, această rezistenţă şi-a găsit o

expresie efectivă atunci când mari mase ale poporului irlandez, puse în faţa

refuzului guvernului englez de a le satisface dorinţa legitimă de libertate, şi-au

exercitat dreptul de a porni o luptă cu alte mijloace.

Acesta a fost şi cazul organizaţiei din care Republicanii de azi se trag -

United Irishmen (Irlandezii Uniţi) în anii 1790. Inspiraţi din Războiul pentru

Independenţă dus de coloniile americane şi de idealurile democratice ale

83

Revoluţiei Franceze, United Irishmen au ţintit unirea irlandezilor într-un efort

comun de a obţine egalitate şi libertate. Alegând iniţial mijloace non-violente,

United Irishmen au primit repede un răspuns represiv din partea autorităţilor

engleze. Abia atunci şi-au asumat dreptul de a-şi apăra libertatea cu ajutorul

armelor. A fost un model ce avea să se repete de câteva ori, de-a lungul a un secol

şi jumătate, culminând cu Armata Republicană Irlandeză.

I.R.A. s-a născut în timpul războiului de independenţă din 1919-1922, în

timpul căruia ducea lupte de gherilă. Încă de la înfiinţarea sa, I.R.A. a susţinut

obiectivele Sinn Fein, aripa sa politică, care solicita independenţa Irlandei de

Regatul Unit, însă cele două organizaţii se diferenţiau prin mijloacele de luptă.

Ca şi Sinn Fein, I.R.A. s-a divizat în urma tratatului de la Londra din 1921,

care a stabilit un stat irlandez liber, EIRE (Irlanda de Sud), majoritar catolic,

“amputat” de provincia nordică Ulster, cu majoritate protestantă şi cu capitala la

Belfast, care rămânea sub autoritatea Londrei. Facţiunea minoritară care a acceptat

acest acord a fost integrată în forţele armate. Facţiunea majoritară, care refuza

acordul şi reclama realipirea Ulsterului la Irlanda unificată, a luptat contra

guvernului Republicii Irlanda în vremea războiului civil din 1922-1923. Declarată

ilegală în Irlanda de Nord începând din mai 1922, I.R.A. a continuat în acest timp

să recruteze şi să antreneze membri şi să comită periodic acte violente.

Dupa retragerea Irlandei din Commonwealth din 1948, I.R.A. şi-a reorientat

activităţile, de această dată pentru a elibera Irlanda de Nord de sub tutela britanică

şi pentru a crea o republică irlandeză unificată.

La finele anilor 1960, minoritatea catolică din Irlanda de Nord a lansat o

campanie pentru ameliorarea statutului său politic, economic şi social. Ca rezultat,

din octombrie 1968, Irlanda de Nord, parte a Marii Britanii, a fost zguduită de

înfruntări violente între protestanţi şi catolici. Inferiori numeric, catolicii din Ulster

erau mai afectaţi de şomaj şi aveau un nivel de trai net inferior celui al

protestanţilor, fiind şi slab reprezentaţi politic.

După o serie de revolte violente în Londonderry, în august 1968, Belfast şi

din nou Londonderry în cursul lunii iunie 1970, asigurarea ordinii în Ulster a fost

încredinţată armatei britanice. Profitând, I.R.A., care beneficia de un sprijin

84

popular în creştere, şi-a înmulţit acţiunile de forţă contra activiştilor protestanţi şi

armatei britanice.

Începând cu acea perioadă, deşi au existat neînţelegeri care au dus la

împărţirea organizaţiei în mai multe grupări, acest lucru nu i-a împiedicat pe

republicani să continue acţiunile violente împotriva armatei britanice. Mai mult,

acestea au devenit din ce în ce mai frecvente şi mai grave, dovedind faptul că

grupările teroriste reprezentau un pericol real la adresa securităţii regiunii, dar mai

ales la adresa intereselor britanice.

Conflictul, la început doar de natură politică, a devenit din ce în ce mai mult

un conflict direct, de natură militară, manifestându-se prin lupte deschise, de

stradă, atentate cu maşini capcană etc. Vinovate erau şi forţele armate britanice

care foloseau forţa în orice situaţie, indiferent de natura manifestaţiilor

republicane. Un exemplu elocvent în acest sens a fost marşul paşnic, desfăşurat în

oraşul Derry, la 30 ianuarie 1972, împotriva măsurii adoptate de guvernul britanic

de a închide fără proces toţi liderii I.R.A. şi a refuzului acestuia de a mai acorda

statutul de prizonier politic militanţilor. Marşul a devenit cunoscut în istorie sub

numele de “Bloody Sunday”, deoarece trupele britanice au intervenit în forţă,

ucigând 13 oameni şi rănind grav 17.

Succesul grupărilor teroriste a fost influenţat şi de susţinerea manifestată din

partea opiniei publice irlandeze, care împărtăşea aceleaşi idei şi dorinţe cu

republicanii irlandezi şi anume unificarea Irlandei şi independenţa acesteia. Un alt

factor care a ajutat I.R.A. să supravieţuiască atât timp a fost suportul venit de la

grupări teroriste din străinătate, precum şi de la populaţia irlandeză stabilită în

S.U.A. care ajutau I.R.A., finanţând acţiunile grupării cu armament sau cu bani.

Separarea I.R.A. în mai multe grupări a făcut şi mai dificilă, pentru trupele

britanice, descoperirea conducătorilor acestora şi împiedicarea atentatelor săvârşite

de aceste grupări. Forţele de securitate britanice se vedeau din ce în ce mai mult în

imposibilitatea de a reinstaura pacea în regiune. Deşi la prima vedere, separarea

I.R.A. părea a fi în avantajul guvernului britanic, după un timp, s-a dovedit că

această separare avea efecte total opuse. Acţiunile violente deveneau din ce în ce

mai frecvente, iar acum nu erau îndreptate numai împotriva forţelor britanice, dar

85

se contura şi o luptă internă, între diversele grupări I.R.A. Diferenţele de opinie

dintre acestea s-au concretizat în lupte deschise, a căror victime au fost printre alţii,

şi civili. Guvernul britanic s-a regăsit în situaţia de a lupta pe două fronturi: în

primul rând pentru a preveni atentatele împotriva obiectivelor de interes britanic şi

împotriva trupelor britanice şi în al doilea rând, pentru a aplana conflictul dintre

grupările I.R.A.

Şi totuşi, conflictele nu s-au manifestat doar în formă militară. Deşi acţiunile

armate şi atentatele cu bombă erau mult mai frecvente, conflicte existau şi pe scena

politică. Încercările de a forma un guvern reprezentativ atât pentru Marea Britanie

cât şi pentru Republica Irlanda cât şi încercările de a forma o adunare a Irlandei

eşuau de fiecare dată, prin retragerea în semn de protest a reprezentanţilor Sinn

Fein din aceste adunări.

Deşi au existat declaraţii de încetare a focului din partea I.R.A. şi numeroase

încercări de a încheia tratate de pace între reprezentanţii guvernului britanic şi cei

ai guvernului irlandez şi ai I.R.A., de multe ori acestea au eşuat, iar acţiunile

militare şi confruntările militare au continuat şi în timpul tratativelor şi chiar şi în

perioada în care I.R.A. declarase oficial încetarea focului.

Finalul definitiv al conflictelor şi, în concluzie, al Procesului de Pace a avut

loc în 2007. La 2 august 2007, Marea Britanie a pus capăt, în mod oficial,

suportului militar acordat poliţiei din Irlanda de Nord şi a început să retragă

trupele. Cu toate acestea, atentate ale I.R.A. au continuat să aibă loc şi după această

perioadă. Deşi Guvernul şi forţele armate ale Marii Britanii fac eforturi să

demascheze persoanele implicate în organizarea acestor atentate şi să restabilească

pacea în regiune, acest lucru este încă destul de dificil, datorită faptului că încă mai

există formaţiuni izolate care se ocupă de aceste atentate.

Atât timp cât vor exista aceste grupări, ele vor reprezenta mereu un pericol

pentru securitatea în regiune. Eforturile Guvernului Britanic de a elimina total

aceste formaţiuni teroriste sunt încă insuficiente şi nu au efectele dorite. Atât timp

cât vor exista interese contrare în regiune, nu se va putea asigura un climat stabil

de pace şi de securitate.

86

Bibliografie

1. Arthur, Paul, Special Relationships: Britain, Ireland and Northern Ireland

problem, The Blackstaff Press, 2000

2. Barna, Cristian, Terorismul, ultima soluţie?, Colecţia GeoPolitica, Editura

TopForm, Bucureşti, 2007

3. Black, Jeremy, A history of the British Isles, MacMillan Press LTD, London,

1996

4. Childs, David, Britain since 1945. A political history, The third edition,

Routledge, London, 1992

5. Hussey, Gemma, Ireland Today. Anathomy of a changing state, Penguin Books,

London, 1993

6. Miroiu, Andrei; Ungureanu Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale,

Editura Polirom, Bucureşti, 2006

7. Pat Coogan, Tim, The I.R.A., Completely Revised New Edition, HarperCollins

Publishers, 1995

8. Pearce, Malcolm; Stewart, Geoffrey; British political history. 1867-1990.

Democracy and decline, Routledge, London and New York, 1992

9. Străuţiu, Eugen, Nate, Silviu, Introducere în studiul relaţiilor internaţionale,

Editura Psihomedia, Sibiu, 2004

Site-uri:

10. Burgess, Mark, A brief history of terrorism, 2003, www.cdi.org

11. The 1916 Rising: Personalities and Perspectives, www.nli.ie

12. McCarthy, John P., Kevin O`Higgins – Builder of the Irish State, Irish

Academic Press, Dublin, 2006, www.biblioireland.com

13. http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/northern_ireland/7303436.stm

14. http://www.crji.org/news.php?id=103&l=1

15. http://encarta.msn.com

87

16. http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/armata-republicana-irlandeza-scurta-

istorie_2158.html

17. http://www.globalsecurity.org/military/world/para/ira.htm

18. http://www.independent.ie/national-news/fbi-agent-witness-against-mckevitt-

349769.html

19. http://www.iol.ie/~dluby/people.htm

20. http://www.sinnfein.ie/peace/document/102

21. www.wikipedia.org

88

ANEXE

89

Anexa nr. 1

Harta Irlandei

90

Anexa nr. 2

Foto nr. 1 – Centrul oraşului Omagh după atentatul I.R.A. din 1998

Foto nr. 2 - Centrul oraşului Omagh după atentatul din 1998

91

Foto nr. 3 – Soldaţi britanici patrulând în cartierul Bogside din Londonderry la

4 noiembrie 1971, în timpul ciocnirilor dintre Catolici şi Protestanţi

Foto nr. 4 – Soldaţi republicani în luptă

Foto nr. 5 – Soldaţi republicani în luptă

92

Foto nr. 6 – Pliant comemorativ

93

Foto nr. 7 – Harta zonei celor Patru Tribunale

Foto nr. 8 – Manchester după atentatul din 1996

94

Anexa nr. 3

Voluntarii Naţionali (1914)

Voluntarii Irlandezi (1914-1917)

Armata Republicană Irlandeză

(1917-1922)

I.R.A. pro-tratat (1922)

I.R.A. anti-tratat

Armata Naţională

Forţele de apărare irlandeze (1922-prezent)

Cartierul general Executiv

I.R.A.

Congresul republican (1934-1936)

Ulsterul liber (1955)

Irlanda liberă (1967-1975)

I.R.A. Oficială (1969-prezent)

I.R.A. Provizorie (1969-prezent)

Armata Naţională de Eliberare

Irlandeză (1974-prezent)

Mişcarea Republicană Oficială

I.R.A. Continuă (1986-prezent)

I.R.A. Reală (1997-prezent)

Oglaigh na

hEireean (2006-)

Saoirse na

hEireean (2006-)

Voluntarii Irlandezi (1913-1914)