m m p •

C O L A B O R E A Z Ă :

Alex. Bä rba t V. Beneş Stefan Bezdechi Olimpiu Boi toş Alex. Borza D. Braharu I. Crăc iun I. Chelcea V. Copi lu-Cheatrâ Al. Coboşi Ion Gherghel V. Motogna Mihail Macrea Tiberiu Morariu Ştefan Meteş Pr. Octavian Popa Sept. Popa George Sbârcea etc. etc.

OÎR«CTOR:

P E T R U B O R T E Ş P R E Ţ U L : 2 0 LEI

G a z e t a I l u s t r a t ă

Abonamente de încurajare . . Lei 2000 Autorităţi, instituţii „ 1000 Particulari 200 Un exemplar „ 20 In străinătate dublu. Abonamente le se plătesc înainte

L I T E R A R Ă E C O N O M I C Ă ~.~ S O C I A L Ă Redac ţ i a si adminis t ra ţ ia : Cluj, S t rada Rugulu i No. 44 / a - : - T e l e f o n : 30-60 - : - A p a r e l u n a r - : - D i r e c t o r - e d i t o r : P e t r u B o r t e ş - : --l- înscrisă sub No- 49 In Registrul Publicaţiunilor Periodice al Tribunalului din Cluţ - : -Aprobat de Primăria Munlcip. Cluj, sub Nr. 18304/932 şi de Corpul VI Armată sub Nr. 24325/938

Foto»colaboratori: Fotolilni, Cluj, Strada Regina Măria Nr. 6 Florescu, Cluj, Strada Regina Măria Nr. 33 Splendid, (Mircea Juga) Poiana Sibiului Kovăcs, Oraoita

Manuscrisele si fotografiile primite la reoistâ nu se înapoiază Cărţile, reoistele, ziarele efc, primite la redacţie, se oor nota în bibliografia reoistei Secţia reclame: Primeşte anunţuri, înse* rate etc pe lângă preturile cele mai moderate.

P U B L I C A Ţ I I L E R E V I S T E I „ G A Z E T A ILUSTRATA"

VOLUME APĂRUTE:

Dr. Emanuil Anca: „Slănicul Moldovei şi apele sale" cu 11 ilustra-ţiuni, planul turistic al împrejurimilor, 20 pagini, lei 5.

AI. Bărbat: „Aspecte din Ţara Oltului".

V. Beneş: „Bouquet, Raffet, Lan-celot". Desene privitoare la principatele Române din Colecţia „G. Sion" cu 56 reproduceri, 32 pagini mari, hârtie velină, lei 100. Pinacoteca „V. Cioflec" din Cluj. Prezentare critică cu 25 reproduceri, 18 pagini, lei 30.

Ştefan Bezdechi: „V. Pârvani in Memoriam", 8 pagini.

Olimpiu Boitoş: „Periodice Ardelene în răstimp de o sută de ani".

Dumitru Braharu: „M. S. Regele Carol al II-lea şi Cercetaşii din Războiul pentru întregirea neamului".

Petru Borteş: „Călăuza oraşului Cluj". Partea I. Ediţia IlI-a cu un plan al oraşului, format mic, 32 pagini, lei 40. „Călăuza oraşului Cluj şi a împrejurimilor, 342 pagini, 38 ilu-straţiuni, 3 hărţi, format de buzunar, lei 70. „Indicatorul alfabetic al localităţilor din judeţul Cluj", român-maghiar, maghiar-român, cu harta jud., lei 40. „Harta generală a municipiului Cluj", format mare, în 8 culori, Ed. IV-a, lei 100; necolorată, lei 60, cu indicator alfabetic al străzilor român-maghiar, format mic, necolorat, lei 20. „Gazeta Ilustrată" anii 1932/1933, 1934, 1935, 1936, 1937, 1938 şi

1939 broşată lei 200, în pânză lei 250.

Alex. Borza: „Grădina Botanică" din Cluj.

Ion Chelcea: „Muzeul Etnografic al Ardealului Cluj", cu ocazia reorganizării şi inaugurării din Iunie 1937 cu ilustraţiuni. Rezumat f rancez-german. „Literatură populară română contra dominaţiunii maghiare în Ardeal", cu 7 clişee în text, 30 pagini, lei 20.

I. Crăciun: „Baba Novac, Generalul lui Mihaiu Viteazul", 30 pagini, 12 clişee, dintre care unul colorat; hârtie velina, lei 20.

Alexandru Doboşi: „Abisinia". Conflictul Italo-Abisinian, 8 pegini. Una hartă în colori, ilustraţiuni, format mare, lei 20. „Roma Aeterna" (articole), cu 19 ilustraţiuni, format mic, iei 20.

Ion Gherghel: „Viaţa muzicală în Ardealul de după unire". Partea I „Activitatea Operei Române din Cluj, 1919—1939".

Dr. Mihail Macrea: ,,Institutul de studii clasice". O scurtă prezentare a activităţii şi a colecţiilor sale. 22 pagini, 30 ilustraţiuni, rezumat francez, lei 40.

Nistor Meteş ing.: „Uzinele Electrice Cluj, S. A. în Regie Mixtă 1906—1936 cu numeroase ilustraţiuni". Planul Clujului, schiţe, etc, 64 pag., lei 20."

Tiberiu Morariu: „Profesorul Ema-nuel de Matonne la Cluj şi în Munţii Apuseni", cu 11 ilustraţiuni şi o hartă în text, lei 10. „Ţara Maramureşului în lumina literaturii ştiinţifice".

Morabito Iosephus: „Epigramatum Liber", 28 pag.

Iosif E. Naghiu: „Bio-Bibliografia lui Vasile Pârvan 1882—1927", cu fotografia, lei 20. „Muzeul Eparhiei ortodoxe Române a Clujului", cu ilustraţiuni, 16 pagini, lei 20.

VOLUME IN CURS DE APARIŢIE:

Ştefan Meteş: „Trecutul Românilor din oraşul Cluj".

V. Beneş: „Colegiul Academic din Cluj".

Valeriu Seredan: „Garda Naţionala Română a Marinarilor din Pola".

Petru Borteş: „Voluntarii Români din Ardeal în Italia". „Dicţionarul Istoric-Geografic-Administrativ al localităţilor din România".

Nicolae Filip: „Desz'oltarea tehnicei în industria grafică".

Ion Gherghel: „Viaţa Muzicală în Ardealul de după unire". Partea II. „Concertele şi activitatea Academiei de Muzică din Cluj". „Viaţa Teatrală în Ardealul de după unire". Activitatea Teatrului Naţional din Cluj.

Petre Petrinca: „Românii din Grecia".

Titu Vale: „La Românii din Pind". I. Stanciu: „Institutul de Minera

logie-geologie". Tib. Morariu: „Situaţia Geografică

a oraşului Cluj". Ion Breazu: „Clujul literar". I. Moga: „Institutul de Istorie Naţională". G. Predescu: „Clima Clujului". I. Iencica: „învăţământul primar al Municipiului Cluj". Olimpiu Boitoş: „Clujul pitoresc".

Zaharia Bârsan (Diverse art.)

COMENZILE SE FAC LA „GAZETA ILUSTRATĂ" CLUJ, STRADA RUGULUI 44/a, TELEFON Nr. 30-60

A N U L IX No. 5 - 6 Gazeta Ilustrată M A I - I U N I E 1940 L i t e r a r ă ••- E c o n o m i c ă -:• S o c i a l ă

R e d a c ţ i a şi a d m i n i s t r a ţ i a : C l u j , S t r a d a R u g u l u i N r . 44 a -:• T e l e f o n : 3 0 — 6 0 înscr i să s u b No. 4 9

A p r o b a t d e P r i m ă r i a M u n i c i p i u i u în reg i s tru l Pubi icaţ iuni lor per iod ice al Tribunalului Cluj

C l u j s u b No. 1 8 3 0 4 / 1 9 3 2 ş i d e C o r p u l V I A r m a t ă s u b No. 2 4 3 2 5 / 1 9 3 8

P R E S A S I S C

Î N P R I M A

I R I I T O R I I A R D E A L U L U I

D E C A D A A U N I R I I * ) Poate că modesta înfăţişare de astăzi, s'ar cu

veni a fi întitulată: „După douăzeci de ani". Cel puţin aşa se dădea cu părerea un sfătos şi

prietenos confrate ardelean, alături de care m'am aflat lucrând cot la cot, la o improvizată masă de redacţie din Clujul de acum două decenii.

Mărturisesc că mă ispitise gândul. Mărturisesc că eram gata a urma sentimentala,

înduioşată povaţă a confratelui. Dar mai mărturisesc că tocmai acest element sen

timental melancolic, m'a împiedecat de a da rostirii de faţă o coloratură de romantic pelerinagiu.

Anii au trecut. Au îngropat multe in noi şi în afară de noi, Au răcit entuziasme. Au risipit oameni. Au înstrăinat prietenii. Au presărat scrum în coamele leonine de odinioară.

La ce bun să le amintim toate şi să evocăm un cortegiu al umbrelor la un banchet al umbrelor?

Totuşi ceva din această măsurătoare cronologică la care mă îndemna confratele cluj an de acum şi de odinioară; ceva a rămas. La douăzeci de ani distanţă, ne este îngăduită o paralelă,

Numai aşa, situându-ne în atmosfera şi preocupările timpului; în stările de atunci şi de acum; în stările României şi ale Europei de atunci şi de acum: numai asa s'ar lămuri în adevărata lumină actele noa-

* ) Conferinţă rostită la Cluj, la invitaţia „Sindicatului presei Române din Ardeal" şi a „Societăţ i i scri i tori lor români din Ardeal" .

S C R I I T O R U L C E Z A R P E T R E S C U L A C L U J

Pentru romanul românesc, d. Cezar Petrescu va însemna — alături de Li-viu Rebreanu — o împlinire sub semnul celor mai preţioase cal i tă ţ i l i terare şi psihologice. Mulţi dintre eroii cărţ i lor lui s'au integrat demult în conştiinţa l i terară a ceti torului, cu aceeaşi vigoare şi în aceeaşi măsură ca atâ-cea din figurile l i teraturii europene. Dela „întunecare", acea apocal ip t ică şi totuşi omenească viziune a războiului nostru, ori măruntele nuvele din „însemnările unui răzeş", pâ

nă la „Romanul lui Eminescu", „Aurul negru" sau „Baletul mecanic", d. Cezar Petrescu a dovedit în primul rând marile

stre, nădejdile noastre, chiar erorile noastre — ale scriitorilor şi gazetarilor ce ne-am aflat în Ardeal, în anii 1920 şi următorii.

Anii aceia, 1920, cu tot ce-a urmat, alcătuiau ciclul optimismului, al iluziilor, al energiilor cu generozitate dar şi cu imprudenţă risipite.

Anul de faţă, cu tot ce va urma, după toate semnele, va să inaugureze ciclul reculegerilor aspre, ciclul mobilizărilor de forţe şi de conştiinţe. Altfel ciclul ar ameninţa să se transforme în ciclul expierilor.

Să ne întoarcem aşa dar cu douăzeci de ani în urmă. Şi să încercăm a reconstitui climatul istoric al Europei de atunci, căci stările noastre şi iluziile noastre şi scrisul nostru zilnic, se aflau în funcţie de acest climat european. Mai ales că aproape toţi eram bântuiţi de fascinaţia Europei. Ne voiam europeni cât mai grabnic, cât mai desăvârşiţi, într'o juvenilă aspiraţie de ţară nou întregită, proaspăt chemată că joace un rol şi să-şi afirme valorile sale în universalitate.

Ne voiam europeni în scris, în artă, în ziaristică, în politică, în sociologie, în idei şi ideologii — chiar în rătăciri.

Sărmana Europă de-atunci, care-şi pregătea de pe atunci, cu o stranie perseverenţă, ispăşirea de-acum!

Pacea se părea etern pecetluită de tratate şi pen-

D. C E Z A R P E T R E S C U

d-sale putinţi de a crea figuri vii in fabulaţia românească şi de a nota cu nerv, autentici tate şi vigoare stări le sociale, fie cele din trecute vremi, fie contemporane. Fic ţ iunea în care ne invită cărţ i le lui, e populată de o viaţă densă şi necontrafăcută, ceea ce tă lmăceşte larga circulaţ ie a numelui şi l i teraturii d-lui Cezar Petrescu.

Dar dincolo de vena literară, d. Cezar Petrescu mai este unul dintre puţinii noştri gazetari, care — asemenea lui Eminescu, Caragiale, Bâ lcescu , şi alţii — duce sub robotul zilnic al rotativei o superioară ţinută estetică, secondată de temperamentul combativ, îndrăsneţ, flămând de adevăr şi dreptate. Art icole le d-sale din ziarul „România" sunt adeseori adevărate îndreptare de gând şi faptă românească, după cum îndreptarea au fost strădaniile desfăşurate de d-sa la Cluj şi în întreg Ardealul, în anii ce au urmat imediat Unirii.

Coborît la Cluj, ca să vorbească gazetari şi gazete româneşti din Ardealul de dinaintea Unir i i t d. Cezar Petrescu n'a intenţionat să facă numai un istoric al unor momente t recute din sbuciumatul şi superbul trecut al gazetăriei transilvane, ci mai ales să r idice un memento pentru cei de azi şi să atragă luarea aminte asupra ceea ce a însemnat odată nobila profesiune gazetărească. D. Cezar Petrescu, cu viziunea sa miraculoasă de literat, cu experienţai-miezoasă de ziarist, a ştiut să descifreze din trecut, tot ceea ce poate fi mai arzător în actuali tatea sa, mai pilduitor pentru noi, cei care robotim astăzi sub ameninţarea Molochului tiparniţei,

tru eternitate garantată de acel prunc al ideologiilor fumegos wilsoniene care abia născut începuse a muri de paralizie infantilă în leagănul său de pe ţărmul lacului Léman. „Societatea naţiunilor" îşi inaugura inoperanta-i carieră de sesiuni şi conferinţe, care strămutau metodele, moravurile şi oamenii parlamentelor naţionale, într'un suprem parlament al ginţilor. Şi că în orice parlament, de oriunde, totul începea cu un discurs, pentru a sfârşi cu un discurs. Faptele rămâneau undeva pe drum, în intenţii.

Fiindcă amintirea războiului era încă proaspătă, fiindcă nu se cicatrizaseră încă rănile, fiindcă umbrele morţilor mai cereau încă o reparaţie în remuşca-rea supravieţuitorilor: — se încercau pretutindeni reforme sociale, se vânturau ideologii generoase, isbuc-neau pe alocuri revolte, răsturnări şi înlocuiri de regim, dar tot cu precăderea discursurilor. Cel care vorbea mai bine şi mai frumos, lua locul celui tăcut, care în rezervată discreţie, se înverşuna să încerce o adaptare a societăţii şi a individului la efervescenţa de după războiu.

Crize de guvern, crize economice şi financiare, probleme de refacere, planuri de plata reparaţiilor şi a datoriilor; aroganţa îmbogăţiţilor de războiu şi fantasticele afaceri împământenite în moravurile epocii de cutezanţa acestor îmbogăţiţi de războiu — cam acestea inundau cronica vremii. Europa se americaniza în sensul slut al cuvântului; pe când America din plin chiftuită de banii Europei, se izolase ca să-şi numere în tihnă aurul băncilor, şi să se lase legănată de iluzia unei fabuloase prosperităţi ce avea să se lichideze în cumplita criză din 1929.

Fără îndoială că erau şi acestea semne, indicaţii; acel fatidic Mane, Teckel, Fares, pe care îl scrisese o mână nevăzută cu slove de foc, în sala banchetului din cetatea Babilonului, vestind o apropiată judecată a vremurilor.

Dar cine să descifreze ameninţătoarele semne? Cine să presimtă înfricoşata lor osândă?

Literatura, arta, presa europeană, aveau alte griji şi alte idealuri.

O lume anemiată de hemoptizia războiului, cerea artei şi literaturii amăgirea curajului viril, a formulelor îndrăzneţe, o rupere cu trecutul, o anticipare a viitorului. Manifestele nu erau lipsite de idei ingenioase. Dar realizările, creaţiile, dovedeau toate o jalnică lipsă de elan creator, de vlagă, de geniu. Din atâtea şcoli literare şi artistice câte năpădiseră pus-derie în Europa, delà Paris până la Zagreb, din Berlin până la Geneva, din atâtea expresionisme, futurisme, suprarealisme, dadaisme, cubisme şi alte isme şi tră^nisme, ce a mai rămas oare adânc şi durabil pentru a supravieţui modelor? Nimic! Aproape nimic.

E adevărat însă că toate aceste sgomotoase manifeste cu mult mai prejoase realizări, au o netăgăduită valoare documentară. Exprimă epoca. Sterilitatea epocii. Anarhia morală a epocii.

Incapacitatea de a găsi un reazăm solid în trecut sau de a construi o armătură solidă viitorului.

Incapacitate care s'a dovedit tot atât de fatală, însă mai târziu, val! prea târziu — şi în rândurile celor mai mulţi cârmuitori de ţări şi popoare europene; incapacitate de adaptare politică, economică şi socială; incapacitate de a găsi formule viabile, soluţii viabile, unor probleme de convieţuire naţională şi internaţională care nu se mai potriveau nici unor

teorii, fiindcă explodaseră în împrejurări încă necunoscute istoriei de până atunci.

Acesta era aspectul Europei de acum douăzeci de ani. Sufletul său bolnav, pentru care nu s'a găsit tămăduire în douăzeci de ani.

Iar în această atmosferă care era mai mult crepusculară, decât o auroră a unor timpuri noui, un tainic îndemn ne-a mânat să luăm drumul Clujului.

Nu eram singuri. Şi nu ne aducea cine ştie ce ispită de fructuoase perspective în cariera scrisului zilnic sau literar.

Eram numeroşi: gazetari, scriitori, poeţi, critici; aproape toţi tineri şi aproape toţi rămaşi de atunci, chiar după ce ne-am risipit, aproape toţi rămaşi credincioşi scrisului.

Eram numeroşi şi eram chemaţi de prestigiul Ardealului cultural şi gazetăresc dinainte de războiul trecut; de acei scriitori care au cunoscut martirajul scrisului şi au ispăşit inimoasa lor cutezanţă în temniţe.

Pentru noi, cei de departe, formaţi în şcolile României mici, la Universităţile din Iaşi şi din Bucureşti, în somnoroasele licee de târguri provinciale; pentru noi Ardealul păstra o aureolă romantică de luptă şi de eroism, de înverşunată rezistenţă naţională, de aprig instinct al conservării autohtone.

Vom regăsi — ne spuneam — vechii luptători căliţi în patetice experienţe. Vom învăţa alături de dânşii, curajul viril al convingerilor care nu dau îndărăt, decât atunci când porunceşte un interes naţional, o tactică de bătălie, o aşteptare strategică.

Căci pentru mulţi cărturari din fosta Românie mică, se punea atunci această problemă de conştiinţă. Se împlinise o supremă năzuinţă naţională. Stâlpii hotarelor erau prăbuşiţi. Dar unirea nu însemna un ~j sfârşit. O încheiere. Era abia un început. Cerea desă- ! vârşirea, pecetluirea definitivă printr'o unire sufletească, mult mai încet, mult mai subtil de realizat, decât unirea politică şi geografică.

România mică, devenită însfârşit mare, nu răspundea întru totul aşteptărilor noastre, nădejdilor noastre. Urma calea Europei după chipul şi asemănarea Europei. Se înscăunau la cârmă acelaşi oameni, cu aceleaşi metode, sau cu oameni noi care-şi însuşeau într'un uluitor mimetism metodele şi năravurile oamenilor vechi. Nu străbătea nici o presimţire a problemelor acute câte se puneau pentru a înfiripa o viaţă nouă, purificată, într'o ţară nouă, mărită. Asistam la un fel de împărţire a prăzii de războiu şi la o stranie regrupare a beneficiarilor.

Pentru a reconstitui chipul şi asemănarea României din acea epocă, fie-mi îngăduit să citez un pasagiu dintr'un articol al subsemnatului, apărut nu prea multă vreme după sosre, în revista Gândirea pe care mă încumetasem s'o întemeiez, aci, în Cluj, cu atât de prietenoasa colaborare a tuturor. E un document ca oricare altul şi nu e singurul.

E o însemnare pe marginea unei recente aniversări a războiului nostru de unire, care punea din nefericire zadarnic, o zadarnică problemă de conştiinţă.

Scriam atunci, după ce-am recapitulat manifestaţiile şi articolele de presă:

„O singură publicaţie, ldeia Europeană, a scuturat o clipă indiferenţă lectorului dând tiparului textul inedit al jurnalului făcut de ostatecii din Săveni.

„Au fost închişi acolo, la Săveni, oameni de cultură, de gândire, profesori universitari, oameni poli-

Gazeta Ilustrata - 1940. No. 5—6 33

tici, ziarişti, avocaţi. Sub apăsarea morală a evenimentelor aceşti ostateci au simţit nevoia unei profesiuni de credinţă care să fie mai târziu un îndreptar de viaţă.

„Şi spunea acel jurământ, făcut în ziua înălţării Domnului din 1917:

„Aceşti ostateci au avut prilejul să-şi facă un serios examen de conştiinţă şi să cumpănească partea de răspundere care revine fiecăruia român în soarta nenorocită a ţării. Plătind cu privaţiuni şi umilinţe vina altora, ei s'au mângâiat totuşi cu gândul că suferinţele lor vor putea fi cândva de un folos neamului întreg. De aceia, subsemnatul ostatec în anii 1916 şi 1917, internat în satul Săveni, judeţul Ialomiţa,mi-am luat cu jurământ şi pe onoare îndatorirea ca de aci înainte, în viaţa mea publică şi privată, să nu execut nici un act şi să nu particip la nici un act al altora, decât după ce îmi voiu recapitula în conştiinţa mea faptele pe care am avut durerea să le constat în zilele de răstrişte naţională... înainte de a face credit promisiunilor vreunui politician, din ori şi ce partid ar fi el, eu, ostatec, nu voiu uita procedările neruşinate de îmbogăţire ale politi-cianilor care au traficat cu influenţa lor în Stat, înainte de războiu, până într'atât, că mulţi oameni cinstiţi doreau în urmă războiul ca un botez de sânge pentru iertarea păcatelor . . ."

Acesta era jurământul ostatecilor din Săvenii Ialomiţei, la care adăogeam în revista din Cluj următoarele amare dar nu singuratice reflecţii:

„Nu ştim — scriam — nu ştim, cu ce strângere de inimă, vor fi recitind acum foştii ostateci dela Să-veni, textul jurământului făcut în ziua înălţării Domnului, care demult va fi rămas o hârtie indiferentă şi mărturia unei naive copilării.

„Dar ştim că într'acele ceasuri negre, aceleaşi îndatoriri s'au luat cu jurământ şi pe cuvânt de onoare şi în altă parte, şi de alţi sguduiţi oameni din cuprinsul ţării. In serile de „bombardament slab de artilerie", cum suna Comunicatul Marelui Cartier, ostaşii depe liniile de front, ofiţerii rezervelor care şi dânşii, ca şi ostatecii dela Săveni erau oameni de cultură şi gândire, profesori universitari,oameni politici, ziarişti şi avocaţi; şi dânşii, sub foile de cort sau în bordeele de adăpost, cutremuraţi de asprul purgatoriu pe care ni-1 trimetea războiul au simţit nevoia aceluiaş examen de conştiinţă care să le fie un viitor îndreptar în viaţă. In Iaşii, unde mulţimea tixită şi muşcată de mizerie trăia sub apăsarea tragică a evenimentelor, s'au legat solemn ori discret între pereţii unei friguroase camere, aceleaşi jurăminte, vai! prea curând călcate.

„După cinci ani— întrebam atunci — eu, fost ostatec; eu, fost ostaş; eu, fost captiv ori eu, fost numai biată vietate sdrobită de atmosfera morală a evenimentelor, ce pot răspunde conştiinţei? Valul ne-a învăluit iarăşi. „Botezul de sânge" mult aşteptat, ne-a dat câţiva milionari mai mult, câteva sinistre celebrităţi în plus şi o sălbatecă sete de ajungere, pe care n'am cunoscut-o niciodată atât de nesăţioasă, în România cea mică şi mizeră.

„Cunosc undeva, dincolo de Adj ud, între Târgul-Ocna şi nu ştiu ce gară cu nume neînsemnat un cimitir de război, unde dorm mulţi dintre cei cu care legasem odinioară jurământul naiv. Moartea lor le a dat deslegare. Din mersul trenului, am văzut crucile strâmbe, cununile de stejar uscate, florile târzii de

mac cu roşul închegat. Prin gardul de sârmă rupt, străbătuseră câţiva viţei fumurii care rumegau iarba grasă, cu neturburata mulţumire de sine bovină.

„Cu cât, cu ce, ne simţim noi oare mai presus de absenta lor conştiinţă?"

Această întrebare mi-o puneam mie şi o puneam altora, acum douăzeci de ani, într'o publicaţie a Clujului.

E de înţeles măcar din umbra unor asemenea întrebări, că nu mă aducea, că nu ne aducea aci, o simplă şi accidentală experienţă profesională. Ne aducea dorinţa însufleţită, de a conotribui cu mijloacele noastre, în îndeletnicirile noastre, la acea contopire sufletească atât de grabnic cerută după unirea geografică şi politică.

Doream să ne cunoaştem mai bine, ca să ne iubim mai mult.

Doream să trudim alături, înfrăţindu-ne prin muncă, pentru a continua împreună o scumpă tradiţie gazetărească şi scriitoricească a Ardealului, o mândrie bine-meritată a Ardealului.

Sufletul găsit aci, nu-1 pot uita. Nici oamenii de aci. Nici fraţii mei întru scris, din care mulţi s'au risipit, mulţi au trecut în marea tăcere, sub crucea ţin-tirimelor.

E adevărat, că pentru noi oaspeţii trecători, ne aşteptase totuşi o mâhnită surpriză.

Legiunea vechilor luptători ai scrisului din vechiul Ardeal, se împuţinase printr'un straniu schimb.

Mulţi se îndepărtaseră de Ardeal, spre capitala ţării, îşi împărţeau viaţa între Ardeal şi Capitală, absorbiţi de tumultul politic.

Mergeau să-şi macine întru aceasta, viaţa, viitorul, trecutul. Să le nimicească şi să le piardă.

Căci schimbul n'a fost din cele mai fericite. Pe câţi nu i-am auzit mai apoi, când era prea târziu, suspinând după trecutul lor de lupte şi de suferinţe, care dădea vieţii o nobleţe, o mândrie, pe când politica le punea de pe atunci pe buze recea cenuşe a morţii?

Se spune că ziaristica duce departe, cu singura condiţie: s'o părăseşti!

Intru cât priveşte confraţii mei ardeleni care au abandonat posturile de onoare, măcar o singură dată, dictonul a fost desminţit. I-a dus valul departe! Dar unde?. . .

Ceştialalţi confraţi de aci, găsiţi locului si rămaşi locului, nu se simţeau vitregiţi de soartă. Preluând de sârg vechile lor unelte ale scrisului, la mesele redacţiilor străine şi sărăcăcioase se îndărătniceau să păstreze vie glorioasa tradiţie a Ardealului gazetăresc şi scriitoricesc din epoca eroică.

Nu voiu pomeni nume. Nici titluri de ziare. Ele rămân consemnate în istoria presei şi a literaturii ardelene din prima decadă a unirii.

Mă voiu mărgini să evoc atmosfera. Să reconstitui un strălucit început, care prea repede şi ingrat a fost zădărnicit.

Partidele politice vedeau în presa Ardealului numai un instrument de propagandă a programelor, de distrugere a unor personalităţi şi de supravalorificare a altora. Vedeau îndeosebi un instrument de agitare electorală şi desbin lăuntric.

Gazetarii Ardealului la care ne alăturasem şi noi, oaspeţii din fosta Românie mică, într'un unanim consens, opuneam o unanimă rezistenţă stăruind asupra valorilor creatoare şi păstrând caracterul cultural al foilor ardeleneşti de altădată; cu dări de seamă

R e d a c ţ i a după apar i ţ i a cot id iană a „Gazete i" (Gazeta Trans i lvanie i ) (1885) Iacob Mureş i anu ; Aure l Mureşianu cu sora sa, dşoara S e v a s t i a ; S t . Bobancu .^ redac to r ;

C o n s t Flusturean, administrator şi băiatul impărţitor de gazete .

şt discuţii asupra cărţilor; cu foileton literar; cu rubrici enciclopedice; cu slăvirea momentelor şi oamenilor mari din trecutul Ardealului; cu o propagandă pentru păstrarea datinilor şi virtuţilor locale.

A fost o luptă curioasă. Şi într'adevăr epică. Nu se răsboiau diferitele gazete, ale diferitelor partide, intre ele. Noi, scriitorii, duceam între noi casa cea mai bună; legasem prieteniile cele mai neuitate. Lupta o duceam cu patronii reali sau fantomatici ai gazetelor, fiecare înlăuntrul casei noastre, sub învinuirea că suntem lipsiţi de ..pasiunea politică" şi că nu lovim adversarul îndestul de tare cu moaca la cap: sub învinuirea că păstrăm gazetelor caracterul sfătos, blajin, molcuţ. de prea cuminţi şi desuete fni culturale.

Iată crima! Şi iată de ce în puţini ani mijloacele care întreţineau gazetele s'au restrâns treptat, descoperind că nu răspund intenţiilor, că nu-şi îndeplinesc rostul deplin, că nu saoă prăpăstii îndestul de adânci între oamenii Ardealului divizaţi între diferite partide şi intre Ardealul de atunci şi fosta mică Românie. Dar vina şi răspunderile, dece să le mai răscolim? Vor fi şi ele consemnate în Istoria nu numai a presei şi scrisului literar ardelenesc; în Istoria între-gei Românii care a pierdut cei ma preţioşi ani de organizare, dezorganizându-se.

Mie-mi rămân pe veci neuitate ceasurile dela masa redacţiilor din acest Cluj, unde nu cu ochii la telegramele Capitalei şi la gazetele Capitalei, ci cu ochii la modestele foi provinciale, la răvaşele cititorilor simpli din depărtate comune ardeleneşti, ne căutăm de acolo subiectul zilei, isvorul de inspiraţie al articolului, contactul cu realitatea românească fier

binte şi vie, nu cu agonica Europă şi cu bătrânele sale sulemenite mituri constituţionale. Poate că eram prea puţin europeni! Fie să apese asupra noastră numai această mustrare de cuget!

La regionalismul politic, înveninat de socoteli şi strategii electorale, presa şi scriitorul ardelean, opunea, aş pre-t'nde subccnştient, instinctiv, regionalismul creator al specificului local, al particularismului conservativ, al problemelor cu rădăcini în viaţă, nu în urnele electorale, şi în textele îm-bălsămatelor constituţii.

Mi s'a părut adânc semnificativ faptul, că nicăiri mai stăruitor ca în Ardeal, n'am întâlnit atunci atâtea expoziţii, muzee şi colecţii particulare etnografice.

Dovedeau un cult al specificului local, mai profund decât vântura-rea asmuţărilor regiona

liste Şi îmi amintesc un episod semnificativ şi acela: Un modest învăţător de şcoală primară, Orosz

Endre, ungur de origină şi cetăţean român, deschisese o asemenea expoziţie de obiecte etnografice, în localul muzeului industrial de aci, din Cluj. Era o colecţie preţioasă şi era o faptă impresionantă.

învăţătorul de şcoală primară, de douăzeci de ani îşi tăiase dărăbul de pită dela gură, călătorise cu desaga în băţ, cutreerând satele pentru a culege de aci un lemn putred, dincolo o piatră sfărmată. un hârb de ceramică, o putredă ţesătură veche, sub bătaia de joc tăcută a ţăranilor si în sublima nepăsare a autorităţilor, pe rând, maghiare şi româneşti, pe rând şi identic nepăsătoare.

Nu merita fapta încurajată? Osteneala răsplătită cu o vorbă? Ideia ridicată la înţelesul ei mai înalt?

Rândurile care s'au scris atunci, le regăsesc acum. Cine le-ar renega? Iată-le:

.,In hârburi zace o poveste — cea mai sfântă pagină de istorie, lupta dintre om şi materie, luptă pe care o dă ideia. Vechiturile se iluminează magic, atunci când în ele urmăreşti gândul prin care s'a preschimbat forma. Ba mai mult, poţi urmări naţionalismul în aceste forme. O rasă a purtat un fel de opincă; alta, altul. Comparaţia cu sandala romană şi cu escar-pinul modern, arată pentru gând drumul prefacerilor. In lemnul unui ciomag, ca pe o grotă preistorică, îşi scrijeleşte naiv păstorul turma de capre negre — sau florile — oglindind astfel pentru veacuri simţirea lui de o clipă. Pe o furcă rămâne o dantelă de săpături în lemn dela flăcăul care a vrut înfrumuse-

tarea din iubire. Buciumul ne aminteşte timpul în care păstorii acestor ţinuturi erau risipiţi prin munţi şi nu se puteau vesti unii pe alţii decât într'acest fel sau cu focuri, noaptea; — ei, care nu se reîntâlneau ca trib decât în acele zile de primăvară în care îşi cumpărau soţiile! Filologia, din frânturi de cuvinte, scoate o preistorie. Acelaş merit îl poate avea şi etnografia pentru marile inteligenţe care s'ar devota. O comparaţie adâncită şi cu un spirit de observaţie din nefericire tot mai rar întâlnit azi, ar aduce adevăruri menite să revoluţioneze istoria, meditând tot mai mult asupra acestor urme".

Cam in asemenea spirit erau preocupările noastre, trudindu-ne dintr'un episod divers, dintr'un aspect cotidian să extragem o substanţă de mai înaltă şi durabilă forţă educativă.

Reacţia patronilor de gazetă, dintre care unii se întâmplau a fi fost tocmai gazetari cu trecut glorios de luptă, dar acum cu alte pasiuni, pentru altfel de lupte; reacţia aceasta a fost de o comic de obtuză indignare:

— De etnografie ne arde nouă? Şi mai ales de hârburile adunate de un ungur? Lăsaţi prostiile şi frecaţi-i ridichea lui X! . . .

După cum vă imaginaţi, X, neîmblânzitul adversar căruia ni se cerea să-i frecăm neapărat şi radical ridichea, fusese un bun prieten al celui indignat; tovarăş de lupte naţionale în trecut, împărtăşind aceiaşi masă de scris şi aceleaşi soroace de temniţă politică.

Dar oamenii se schimbaseră! Şi pretenţiile! Şi ideile! Atât de adevărat este că ziaristica te duce departe, când o părăseşti. Poate prea departe!

Noi ceştialalţi, rămaşi la post unde ne aflăm şi astăzi, ardeleni de baştină şi oaspeţi trecători făcân-du-ne a uita rolul nostru de a freca ridichea adversarilor cu care n'aveam nimic a împărţi, nici noi, nici naţia, ne socoteam chemaţi pentru o mai nobilă misiune.

Aşa au luat atunci fiinţă publicaţiile săptămânale sau lunare, pe marea linie a tradiţiilor ardelene. Aşa s'au încercat şi s'au isbutit apropieri cu unii scriitori ardeleni de origină maghiară, pentru a pipăi soluţii de convieţuire, anlicipând astfel politica a-cestui ceas de faţă. Aşa ne-am înfiripat in prima întocmire profesională a gazetarilor români din Ardeal, menită să poarte în egală măsură grija intereselor materiale şi a îndatoririlor spirituale. Aşa a fost sprijinită printr'o întreţinere de atmosferă: arta dramatică, opera, artele plastice, aşezămintele culturale, întreprinderile editoriale; tot ce val-vârtejul politicei par-tidiste mătura, năruia, prefăcea ;n ru;ni de glorios trecut sau de lăudabile intenţii.

A fost atunci prilejul unic, de a statornici Clujului mai în-tâiu, celorlalte centre ardelene mai apoi, o armătură puternică de presă, de publicaţii culturale, de asociaţii editoriale, strângând

scriitorii şi gazetarii Ardealului în serviciul micii lor patrii şi al patriei celei mari; limpezind odată pentru totdeauna rostul creator, nobil, netăgăduit al valorilor regionale; opunându-le regionalismul negativ. Sunt sigur că aşa, chiar din primul deceniu, am fi isbutit să ne cunoaştem mai bine, să ne preţuim mai mult, să conlucrăm înmănunchindu-ne puterile, în loc să ni le risipim.

Gazetarii şi scriitorii Ardealului din acea primă decadă a Unirii au făcut totul pentru aceasta. La cei puţini şi singuratici, rămaşi din vechea gardă, se adăogiau tinerii proaspăt ieşiţi depe băncile facultăţilor unii încă pe băncile facultăţilor. Primindu-ne în mijlocul lor, n'am cunoscut nici o rezervă, nici o bănuitoare privire piezişă. Atâtea prau de făcut! Şi atât suflet se mai afla încă viu şi fierbine în fiecare gata a se dărui!

Dar atmosfera politică a ţării, care era şi atmosfera politică a Ardealului, n'a îngăduit această generoasă minune. N'a ştiut să acorde primat valorilor culturale ardeleneşti, să ţină scriitorul şi gazetarul la misiunea lor constructivă, la discutarea obiectivă a problemelor locale încadrate în marile probleme generale. Entuziasmele au ostenit. Oamenii s'au risipit. Treptat a pogorît o ceaţă, s'a cuibărit o lâncezeală. Numărul paginilor de ziare au scăzut. Pe urmă au început a dispare şi ziarele. S'au rărit publicaţiile periodice. Izolaţi, parcă ascunzându-se pentru a săvârşi o faptă rea, câţiva din scriitorii bătrânului Ardeal şi alţii tineri, se încăpăţânau a mai migăli o carte în care puneau sufletul robust al Ardealului, răscoleau o problemă mai permanentă de destin omenesc şi românesc, încercau să-şi înscrie trecerea prin viaţă măsurându-se cu eternitatea. Cine gândea la dânşii? Cine a plecat urechea să le asculte şoapta lor, păsul lor? Fiecare zi, punea într'o filă de carte încă o iluzie ofilită, ca o floare strivită şi moartă într'un herbar. Fiecare zi, ştergea depe aripile de flutur ale inspiraţiilor, încă un dram din pulberea de aur şi de sclipire — după care ştiţi prea bine că din orice fluture rămâne numai o omidă urâtă şi vâscoasă.

R e d a c ţ i a „Tribunei" din Sibiu în 1894. In picioare dela s tânga spre dreapta : loan Dordea, Ioan Moţa, I . Russu Şir ianu şi G Moldovan; ş ezând : I. Dolean, L iv iu Albini, Sept imiu Albini, G. Bogdan Duică şi Gus tav Augustini . (Azi t r a e s c ; Pă r . Ioan Moţa şi G. Moldovan).

Cu ochii la Europa şi la controversele sterpe care au ucis instinctul de conservare şi de grandoare al Europei, conducătorii României de atutnci, indiferent de ţinutul de origină, uitau că isbăvirea Ţării şi consolidarea unirii, nu ne putea veni de acolo, din haosul discursurilor şi al dibăciilor diplomatice. Ci din afirmarea valorilor şi energiilor noastre; din armonizarea şi disciplinarea lor; din pregătirea unor condiţii prielnice pentru elementele creatoare care să-şi poată desăvârşi creaţia, să ne afirme în universalitate, prin tot ce avem mai adânc şi pur naţional, aşa cum avea să sune mai târziu lozinca M. S. Regelui Carol II.

Scriitorii şi gazetarii Ardealului nu s'au bucurat însă la timp, acum două decenii, de aceste gânduri ocrotitoare; la timp şi aci, unde era nevoie mai vârtos decât oriunde.

Au DAT totul, într'o lume si într'o vreme în care toţi LUAU.

In rândurile care vesteau această modestă a mea expunere, un ziar cluj an, cu o discretă mustrare, amintea că am bătut tot mai rar, prea rar, drumul Clujului. Mustrarea e îndreptăţită.

Dar ocolind această cetate a amintirilor, a elanurilor şi a încrederilor tinereşti de odinioară o făceam tocmai dintr'un dureros simţimânt. Era dureros să întâlneşti tot mai împuţinaţi şi tot mai descurajaţi confraţi, fraţii mei întru scrisul zilnic şi literar. Să-i afli cu privirile împâclite, ca supravieţuitorii unor mari speranţe şi generoase plănuiri, pe care timpul şi oamenii le-au împotmolit, împrejurările le-au sdrobit, viaţa le-au răcit. Pe lângă dânşii treceau gloriile de-o zi, atotputernicii de-o zi, acea trufaşă faună a politicii partidiste care până mai deunăzi acapara totul, devora totul, ca să nu lase în urmă nimic.

Dacă am răspuns de astă-dată chemărilor prieteneşti de aci, e fiindcă am deplina convingere că aceste stări au luat acum sfârşit.

Vremea nu mai este a optimismului, a iluziilor şi a energiilor păgubos risipite. Nici a gălăgioşilor cruciaţi constituţionali.i Nici a tiranei de partid, care

în numele libertăţii făţarnice, ne răpea libertatea de a gândi prin cugetul nostru şi de a simţi prin inima noastră, pentru realităţile noastre. Acest capitol e încheiat.

Ne împresoară aspre ameninţări. Stau ochi în încordată aşteptare. Va veni mâine o aşezare nouă a lumii, în care fieştece ţară şi neam vor rămâne încremenite pe multă vreme, după cum le va fi prins ceasul.

Dar fiindcă primejdia deşteaptă instinctul de apărare şi de pază, în loc să ne lăsăm paralizaţi de fascinaţia Europei şi de superstiţia unor principii, unor metode, unor regimuri, care şi acolo, în ^Europa se năruie şi sfârşesc; ne întoarcem la grijile noastre şi la puterile noastre.

Taina viitorului se află în noi, nu în afară. Iar în acest viitor, care se pregăteşte, rostul scrii

torului şi gazetarului îşi va recuceri drepturile sale. Aci îndeosebi, în Ardeal, unde scriitorul nu s'a îndepărtat de pământ; unde gazetarul nu s'a îndepărtat de poruncile instinctului naţional.

Acest ceas trebuia să vină. Târziu, e adevărat. Dar încă nu e prea târziu.

O singură tristeţe mai încearcă. Gândul la cei care au nădăjduit alături cu noi, acum douăzeci de ani; au luptat alături cu noi, acum douăzeci de ani.

Şi astăzi nu mai sunt, pentru a ne împărtăşi nădejdile renăscute. Le-am simţit umbra alături, păşind nevăzută, păşind tăcută, pe străzile acestui Cluj unde ne-au fost drumurile de odinioară.

Nu întrebau nimic. Nu le a^eam pasul. Dar ştiam că merg alături, însoţindu-ne din lumea lor, a umbrelor, printre mulţumea Clujului de azi, care nu bănuia ce tovarăşi nevăzuţi, ce tovarăşi neuitaţi ai Clujului de eri ţin pasul cu noi.

Nu întrebau nimic. Dar le ghiceam întrebarea: — Voi ce-aţi făcut? Voi ce faceţi? Voi ce veţi

face? Răspunsul nu-mi aparţine. Răspundă fiecare pentru sine, după ce-şi va fi

cercetat cugetul său.

Frumos te-a mai împodobit Părintele ceresc, Ardealul nostru mult iubit, Scump leagăn părintesc! Mănoase cîmpuri, mîndre văi In sînu-ţi a întins, C'un falnic brîu de munţi stîncoşi Măreţ mi te-a încins.

In miezul tău, de preţ nespus, Ascuns-a mii comori, Cu codri munţii ţi-a 'mbrăcat, Şi-a tale văi cu flori.

Si rîuri limpezi, viu cristal, Din sînu-ţi a pornit, Şi 'ntr'ale lumii patru părţi Ca dar le a împărţit.

Şi cătră ceruri te-a 'nălţat, Stăpân pe depărtări, Cu fală 'n juru-ţi să priveşti, Tu ţară între ţări!

Şi 'ncăpător mi te-a croit, De neamuri primitor, Să dai sălaş şi adăpost Şi hrană tuturor. Să fii în lume a voit Un cuib de fericiri, Dovadă vie pe pămînt De-a lui cereşti iubiri.

Dar, ah, prea sfîntă vrerea lui Cum soartea o-a schimbat, Şi cît amar şi cît năcaz Mereu te-a cercetat!

Ah, cîte veacuri pe-al tău plai Mereu am suferit, Şi cît ai noştri bieţi strămoşi La sînu-ţi au jelit!

De cîte ori al tău pămînt Cu sînge am udat, Seninu-ţi cer de cîte ori De lacrămi s'a'norat!

I De grea robie veacuri lungi Să 'ndure le-a fost scris, Şi rare ori un cer mai blînd 0 clipă le-a suris. Dar ori-şi-cît au suferit, Ei nu te-au blăstămat, Ci zi de zi şi an de an Mai cald te-a 'mbrăţişat. Şi dacă soarta 'n viitor Tot chin ne-a rîndui, O clipă nu vom înceta Ca ei a te iubi. Şi 'ntemniţări şi schingiuiri Şi noi vom îndura, Dar nicicînd nu ne-om deslipi De sfîntă glia ta! Şi cel din urmă-al nostru gînd Spre tine-a fi ţintit, Ardealul nostru, leagăn scump, Dar mult nenorocit!

Andreiu Bârseanu

Gazeta Ilustrată • 1940. No. 5—6 37

TEATRUL NAŢIONAL DIN CLUJ BILANŢUL STATISTIC

Douăzecişidouă de piese teatrale, în 19 specta-* cole de premieră, au văzut lumina rampei în cursul trecutei stagiuni, atingând cifra de 84 reprezentaţii Acestora li se mai adaug douăsprezece reluări, în 55 spectacole. Totalul reprezentaţiilor pe scena teatrului cluj an, făcând abstracţie de turneele bucureştene, se cifrează astfel la 139. Ţinând cont şi de turneele dela graniţa de Vest şi de pe zonele militare înregistrăm totalul general de 259 reprezentaţii, date de harnicele echipe, aparţinătoare trupei teatrului nostru naţional, în cursul stagiunei din 1939/40.

Iată lista premierelor: 1. a) Baba Hârca, feerie în 2 acte (3 tablouri)

de Mateiu Millo; muzica de Flechtenmacher. — b) Cinel-Cinel, comedie într'un act, cu cântece, de Vasile Alecsandri; muzica de Flechtenmacher. (1 Oct. 1939).

2. Timpul şi Familia Conway, comedie în 3 acte de I. Priestley. Trad. de dna Victoria Iuga. (10 Oct.).

3. Casa Hervey, piesă în 4 acte (17 tablouri de C. R. Avery. Trad. de Soare Z. Soare. (17 Oct.).

4. Mama, piesă în 3 acte de Karel Capek. (24 Oct.).

5. Zile senine, comedie în 3 acte (4 tablouri) de Claude André Puget. (7 Nov.).

6. Magda, dramă în 4 acte de H. Sudermann. (16 Nov.).

7. a) Arşiţa, piesă într'un act de Rosso di San Secondo. Trad. de Giuseppe Cifarelli. — b) Luna Vinovată, piesă în 7 tablouri de Massimo Bentempelli. Trad. de G. Cifarelli. — c) Al patrulea perete, comedie într'un act de Luigi Bonelli. Trad. de Aristia Benché. (30 Nov.).

8. Horaţiu, tragedie în 5 acte de Pierre Corneille. Trad. de H. Lecca. (7 Dec).

9. Medalionul, comedie în 3 acte de Gherardo Gherardi. (14 Dec).

10. Academicianul (L'habit vert), comedie în 4 acte de R. de Flers şi G. A. de Caillavet. (16 Ian. 1940).

11. Atrizii, tragedie în versuri în 5 acte de Victor Eftimiu. (13 Febr.).

12. Scrisoarea, piesă în 3 acte (5 tablouri) de W. Somerset Maugham. Trad. de Ştefan Constantinescu, (22 Febr.).

13. Cuibul, comedie în 3 acte de André Birabeau. Trad. de Lili Bulandra. (19 Martie).

14. O familie de soi, comedie în 3 acte de Jerome K. Jerome. Trad. de Ilarion Albu. (30 Martie).

15. Dincolo de zare, piesă în 3 acte (6 tablouri) de Eugen O'Neill. Trad. de C. Popa. (18 Aprilie).

16. Strunga Dracului, piesă în 4 acte de Iulian Popa. (22 Aprilie).

17. Mirra, tragedie în 5 acte de Vittorio Alfieri. Trad. de Alex. Marcu. (4 Mai).

18. Verde cu două stele, piesă în 4 acte de Iosif Vanciu (14 Mai).

19. Femeia nimănui, piesă în 3 acte de Cesare Vico Ludovici. Trad. de Ovid Densusianu-Fiul. (28 Mai).

Direcţiunea teatrului a făcut deci următoarea ale

gere: 8 comedii, 10 piese cu caracter mixt (comic şi dramatic), 1 dramă propriuzisă şi 3 tragedii.

Dintre aceste 22 de piese teatrale numai 5 sunt originale, româneşti, iar celelalte aparţin literaturilor străine. La 5 din cele 17 piese străine nu ni se indică, în program, numele traducătorilor. Şi e păcat, fiindcă o traducere, dacă e făcută cu râvnă şi cu pricepere, trebue să lase urmaşilor şi numele aceluia sau aceleia care a săvârşit-o.

Pe lângă premierele amintite mai sus s'au mai reluat următoarele piese teatrale:

1. Ginerele „d-lui" prefect, comedie în 3 acte, localizare de Paul Guşti.

2. Romanţa, piesă în 3 acte, prolog şi epilog de R. de Flers şi Fr. de Croisset. Trad. de Claudia D. Zaharia.

3. Cinematograful, comedie în 3 acte. Localizare de P. Guşti.

4. Năsdrăvăniile divorţului, comedie în 3 acte de A. Bissone.

5. Doi sergenţi, piesă în 3 acte de Rotti (probabil un pseudonim). Trad. de Titus Dunca.

6. Nora, dramă în 3 acte de H. Ibsen. Trad. de B. Marian.

7. Hocus-Pocus, comedie în 3 acte, prolog şi epilog de Curt Götz. Trad. de I. Vanciu.

8. Băieţaşul tatii, comedie în 3 acte de A. N. Hennequin.

9. Noi nu jucăm să ne amuzăm, comedie în 5 acte de Sacha Guitry. Trad. de Şt. Muscă.

10. Omul de zăpadă, comedie în 3 acte de A. de Herz.

11. M-selle Nitouche, comedie muzicală în 4 acte de Her vé.

12. Poemul Unirei de Zaharia Bârsan (cu prilejul sărbătoririi a 20 de ani dela înfiinţarea Teatrului Naţional din Cluj).

Contopind premierele cu reluăr'le se desenează următorul raport: 16 comedie faţă de 15 piese (cu caracter mai mult sau mai puţin dramatic) şi 3 tragedii.

Faptul că 8 dintre cele 12 reluări aparţin genului comic ne duce la concluzia că direcţiunea teatrului a ţinut cont, într'o măsură considerabilă, şi de gustul marelui public, amator de comedii uşoare.

La direcţia de scenă au activat în cursul stagiunei 1939/40 următoarele persoane:

1. Directorul V i c t o r P a p i l i a n fDincolo de zare). — 2. E m i l B o b e s c u tCinel-Cinel, Baba Hârca, Mama. O familie de soi, Doi sergenţi, Omul de zăpadă şi M-zelle Nitouche). — 3. N. N e a m t z u-O 11 o n e 1 (Timpul şi Familia Conway, Scrisoarea, Verde cu două stele şi Cinematograful). — 4. F e r n a n d o de C r u c c i a t i (Arşiţa, Luna Vinovată, Al patrulea perete, Mirra şi Femeia nimănui). — 5. I o n T â l v a n (Casa Hervey, Zile senine, Horaţiu, Academicianul, Atrizii, Romanţa şi Noi nu jucăm să ne amuzăm). — 6. I o s i f V a n c i u (Cuibul şi Hocus-Pocus). — 7, L i l i B u l a n d r a (Magda şi Nora). — 8. C. T o n e a n u (Medalionul). — 9. T i t u s L a p t e ş (Strunga Dracului). — 10. V i n t i l ă R ă d u l e s c u (Ginerele „d-lui" prefect şi Băieţa-

D. ZAHARIA BÂRSAN

şui tatiiJ. — 11. N. V o i c u (Năsdrăvăniile divorţului). — 12. N. D i m i t r i u (Poemul Unirei).

Dintre cele 34 de piese montate in stagiunea trecută cele mai numeroase sunt traducerile din limba franceză (10); urmează originalele şi localizările româneşti, 9 la număr. Literatura italiană e reprezentată prin 6, cea engleză prin 5, cea germană prin 2, piese. Câte o singură bucată s'a ales din repertoriul norvegian şi cel ceh.

• * Alte preocupări, (în deosebi încheierea lucrării

despre Opera Română din Cluj in decursul primelor două decenii de activitate) ne-au împiedecat să elaborăm cronicele noastre teatrale după metoda aplicată în stagiunile precedente. Dacă împrejurările ne vor permite, vom continua, începând cu noua stagiune, publicarea periodică, regulată, a menţiunilor noastre critice in legătură cu viaţa teatrală din capitala Ardealului.

De data aceasta ţinem să aruncăm măcar o privire generală asupra activităţii teatrului nostru, schiţând, în mod succint, ce s'a realizat la Cluj in primii douăzeci de ani (1919—1939).

Pentru a dobândi o perspectivă mai clară vom distinge patru faze in desfăşurarea vieţii teatrale clu-iane: I. întâiul directorat al dlui Zaharia Bârsan. — II. Criza de conducere. — III. Al doilea directorat al dlui Zaharia Bârsan. — IV. Actuala conducere.

întâiul director al T. N. din Cluj — încercatul actor Zaharia Bârsan — având o îndelungată experienţă teatrală, a dat dovadă de multă pricepere şi de alese calităţi de conducător. Ţinând seama de realităţi, directorul Z. B. a început să atragă publicul prin uşoare comedii de situaţii, localizări, melodrame, presărând însă repertoriul an de an şi cu piese clasice, dând lui Alecsandri şi Caragiale locul

de frunte, cultivând dintre străini în deosebi pe Mo-liere. Dacă în primele două stagiuni se fac concesii publicului, jucându-se 20 de comedii din 31 de premiere, in următoarele două proporţia se corectează, dându-se 16 piese cu caracter de dramă alături, de 21 de comedii. Vrednic de reţinut e faptul că tragedii se reprezintă numai 3 în primii patru ani de viaţă teatrală şi că abia în stagiunea a patra — după ce publicul fusese pregătit, — consideră dl Bârsan că a sosit momentul să-1 înalţe până la Hamlet-\x\ lui Shakespeare. De atunci însă, trei ani de-a-rândul, marele dramaturg englez nu mai lipseşte din repertoriu, reprezentându-i-se 6 piese, printre care şi Mac-beth, o adevărată sărbătoare artistică, neîntrecută decât doar de reprezentaţia tragediei lui Sofocle: Oedip-Rege.

Se caută apoi să se deschidă şi alte perspective prin pătrunderea în alte lumi, puţin cunoscute la noi: Masivii dramaturgi ai Nordului, în special Ibsen intră, cu trei din piesele sale in. scena dela Cluj. Publicul, neobişnuit cu teatrul de idei, nu se arată dispus să-i deie ascultare prea multă vreme şi astfel piesele ib-seniene abia ajung să fie reprezentate de 3 sau maximum de 4 ori. Tot comedia uşoară stăpâneşte şi prin 1924 scena noastră prin Morcovel sau Băiatul de viaţă. Dar directorul nu se dă bătut. încet, pe nesimţite, îi atrage pe spectatori spre culmi. Dramaturgi clasici şi moderni, atât de-ai noştri cât şi străini, colaborează la formarea şi adâncirea gustului estetic al marelui public. In afară de cei amintiţi: Delavran-cea şi Sorbul. Hugo, Shaw, Grillparzer, Schiller, iar dintre Ruşi: Gorki, Cehov, Dostoievsky şi Tolstoi. — Astfel străbate publicul cluj an în curs de 8 ani, condus cu pricepere, de către un director destoinic, dela Alecsandri şi Haj3eu până la Demonul expresionistului Schonherr, până la Dşoara Iulia a lui Strindberg, până la piesele modernului Pirandello.

Trecând la a doua etapă a activităţii teatrale, vom constata, din capul locului, o criză de conducere. Patru directori se vor schimba în curs de 4 ani. Paralel cu această criză de conducere mai rodea şi criza economică şi financiară la temelia teatrului.

In toamna anului 1927 îşi începe activitatea, în calitate de director general dl Victor Eftimiu. Câtva timp amestecă teatrul cu opera, organizând faimoasele festivaluri, compuse din simfonii, comedii, exhibiţii coreografice. coruri, declamări şi tragedii, — toate de-a-valma! — De 18 ori a trebuit să se repete această „experienţă artistică", până când a ajuns să se convingă şi directorul general că-i mult mai bine ca teatrul să rămână teatru, iar muzica :ă se cultive la Operă şi la concerte. — Am fi nedrepţi insă dacă nu i-am recunoaşte dlui Victor Eftimiu şi părţi bune. In timpul directoratului dsale publicul clujan a avut prilejul să vadă montări interesante, făcute în stil modern şi să asiste la reprezentarea unor piese mai îndrăsneţe decum văzuse până atunci. Dsa nutrea un plan măreţ cu privire la realizarea, în condiţii grandioase a Teatrului de Vest. Dar pentru toate acestea — inclusiv aducerea unor protagonişti dela Bucureşti în vederea interpretării rolurilor de mare anvergură — trebuiau parale, multe-multe parale.

Şi-atunci a trebuit să vie un om în fruntea instituţiei, care să ştie să facă ispravă şi fără de atâtea parale. Acest director vrednic a fost dl prof. Nicolae

Bănescu. împrejurări de ordin politic nu i-au permis să steie în fruntea Teatrului şi a Operei decât un an, mai precis 2 jumătăţi de stagiuni. Cu spiritul dsale de dreptate, cu simţul dsale pentru economii, cu tactul dsale de adevărat conducător ar fi putut să facă şi mai mult bine dacă directoratul dsale ar fi fost de o mai lungă durată.

In orice caz urmaşul dsale a găsit un buget echilibrat şi un repertoriu care ar fi putut să facă cinste şi unui specialist în materie de teatru şi de operă. Pe lângă Pirandello şi Ibsen, mai întâlnim odată pe Sofocle, iar cu un prilej de comemorare pe marele Tolstoi.

Dl Constantin Pavel, noul director general, se prezintă cu montări fastuoase atât la Operă cât şi la Teatru. Dar ori câtă râvnă ar depune, îi vine greu să conducă ambele instituţii. Nutreşte frumoase intenţii cu privire la organizarea spectacolelor de Luni seara pentru muncitorime, la matineele de Duminecă dimineaţa pentru sătenii din jurul Clujului, pentru-teatrul şcolar, care ar trebui să se inspire din programa analitică a învăţământului. — Muncitorimea a rămas însă neîncrezătoare faţă de teatrul burghez; teatrul pentru săteni a rămas o simplă dorinţă; iar teatrul pentru şcolari, în majoritatea cazurilor, nu s'a inspirat şi nu se inspiră din programa analitică a învăţământului. In aceste trei domenii aproape totul a rămas încă de făcut.

Trebue însă să recunoaştem şi datori suntem să subliniem că, pe lângă faptul că n'a dat cu totul uitării pe marii dramaturgi, creatori de valori literare şi teatrale universale, dl C. Pavel a ţinut să facă loc în repertoriu şi poetului nostru Lucian Blaga, pentru două din dramele sale.

In timpul concesionării, dl Pavel împarte grijile conducerii cu dl Sorbul. Nu-s multe de spus despre această anemică stagiune din 1930/31. Crizele de tot felul ameninţau însăşi existenţa T. N. şi a O. R. din Cluj. — După interegnul de scurtă durată a dlui Ion Marin Sadoveanu, frânele teatrului se încredinţează din nou artistului şi omidui de specialitate, Za-haria Bârsan.

Şi astfel intrăm în a treia etapă de muncă artistică, desfăşurată la teatrul nostru naţional.

După declinul din timpul concesionării, cârmaciul destoinic al începuturilor ajunge să conducă din nou corabia Teatrului Naţional. Se înscenează în curs de 5 stagiuni peste 80 de piese, ţinându-se un echilibru riguros între genurile teatrale. Iată ce ne arată cifrele statistice: Alături de 40 de comedii se reprezintă 39 de drame şi 3 tragedii. — Din nou îşi pleacă directorul urechea spre glasul publicului şi, inţelegân-du-i dorinţa, caută să-1 cucerească prin numeroase comedii. Dar nu numai prin comedii, căci dac'ar fi vorba numai de ele, cei doi directori din timpul concesionării, ar câştiga premiul I, deoarece în 1930/31 din 15 premiere 12 au fost comedii! Dl Zaharia Bârsan a ştiut să ţină echilibrul just: Ne-a înălţat din nou spre Shakespeare, iar cu un prilej comemorativ ne-a desvăluit şi frumuseţile adânci ale Faust-u\ui lui Goethe, ne-a dat ceva şi din Calderon dela Barca, nu 1-a uitat nici pe Ibsen şi pe Shaw, ne-a demonstrat talentul lui Maeterlinck, a făcut, în sfârşit, apel la numeroşi autori de naţionalităţi diferite, neuitând însă nici de dramaturgii noştri, printre care se re

marcă iarăşi poetul Lucian Blaga prin inclinarea sa spre simbol şi legendă, învăluită în misticism.

Un repertoriu prea variat, prea pestriţ — s'ar putea obiecta. Intr'un anumit stadiu de cultură, ace-sta-i poate repertoriul cel mai indicat. E c l e c t i c , ca fiecare să-şi găsească, în vreo piesă sau într'alta, hrana sufletească cea mai potrivită construcţiei sale psihice.

#

Trecând la ultimele stagiuni teatrale, dirijate — începând cu anul 1936 — de către dl prof. Papilian, constatăm un ritm nou şi o nouă atmosferă în viaţa teatrală. Mai întâi cu privire la deschiderea stagiunilor. Se caută acum de fiecare dată un prilej de comemorare: Scriitorul Gib Mihăescu, vechii scriitori dramatici ardeleni, reprezentaţi prin Ion Al. Lape-datu, poetul Octavian Goga, iar mai nou un mare actor, un vrednic compozitor şi un autor dramatic consacrat, care a tras intâiele brazde pe ogorul teatrului românesc.

Cu prilejul comemorării lui Gib. Mihăescu, dl director Papilian a căutat să scoată în relief noutatea şi frumuseţea literaturii de după răsboiu, iar despre teatru şi-a exprimat convingerea că trebue să fie „viaţă în toată plenitudinea". Această idee a fost şi este pentru Domnia Sa călăuza principală în alcătuirea repertoriului. Marile probleme ale vieţii şi ale morţii n'au fost reliefate niciodată în trecut cu atâta pasionată stăruinţă ca în ultimii trei ani.

Aduceţi-vă aminte o clipă de captivanta piesă In larg — corabia misterioasă ce transportă câteva suflete spre locul judecăţii supreme, — apoi de legenda dramatică a lui Ortner: Tobias Wunderlich şi de Servitoarea din Evolena, o altă legendă cu caracter de mister, în care triumfă puterea credinţei şi a iubirii, zdrobind lanţurile morţii, şi — în sfârşit mai reamintiţi-vă de un triptic al morţii care începe cu

D. VICTOR PAPILIAN

zguduitoarea dramă originală a lui Săulescu şi veţi înţelege predilecţia actualului director de a descifra tainele firii, de a pătrunde în sensul intim al vieţii. Că nu e pe placul fiecăruia un astfel de teatru, o ştim prea bine. Cere multă gândire, cere să pătrunzi în miezul problemelor, cere să nu priveşti lumea numai pe din afară, să nu-ţi fie singurul şi ultimul scop distracţia, ci, plecând dela spectacol să nu te jeneze că porţi în suflet ghimpele unei probleme de viaţă, nerezolvată pe deplin. Dl director Papilian nu a înţeles să facă, decât arareori, concesii pentru publicul amator de distracţii uşoare. Cifrele sunt grăitoare. Ele ne arată pentru ultimele 3 stagiuni o completă răsturnare a raporturilor din trecut. Avem abia vreo 20 de comedii faţă de 49 de piese cu caracter dramatic, melodramatic sau tragic. Dacă s'a exagerat în vreo privinţă, s'a creat în schimb o atmosferă teatrală nouă, prin care se urmăreşte ridicarea publicului spre o sesizare mai subtilă a unor probleme mai complexe, mai pline de mister. Acelaş scop s'a urmărit şi prin crearea studio-ului care, din păcate, n'a dăinuit decât scurtă vreme.

S'a muncit aşa dar, cu multă râvnă, în acest teatru, şi în răstimpul ultimelor stagiuni. Tragedia lui Euripid: Bacantele, comedia istorică a lu Shaw: Cezar şi Cleopatra, tragedia pastorală a lui d'Annun-zio: Fata lui Iorio, piesa Pata de întunerec a lui Dario Nicodemi — pentru ca să nu amintim decât câteva — vor rămânea un titlu de glorie artistică în analele Teatrului Naţional din Cluj. E drept că din Shakespeare, Moliere ,Schiller, Ibsen şi alţi dramaturgi consacraţi nu ni s'a dat decât foarte puţin. In schimb s'au cultivat, într'un ritm mai accentuat, producţiile originale. Peste 20 de autori români figurează până la sfârşitul anului 1939 pe afişe, în timpul directoratului dlui prof. V. Papilian.

Repartizând piesele teatrale după repertoriile naţionale, situaţia jrânâ^în prezent (Iunie 1940) e următoarea: 127 de piese teatrale româneşti, inclusiv localizările. — 127 de piese franceze. — 40 englezeşti, 30 germane, 25 italiene, 16 ruseşti, 9 norvegiene, 6 ungureşti, 5 spaniole, 3 clasice greceşti şi 2 piese din literatura cehă.

In total aproape 400 de piese în circa 3000 de spectacole!

Asupra interpreţilor vom reveni cu alt prilej. Acum ne mărginim să subliniem că meritul prncipal ai actorilor noştri consistă în munca istovitoare ce sunt nevoiţi s'o depună din cauza prea deselor roluri ce li se impun. Cu cât sunt mai avantajaţi cei dela centru, care au răgazul să pătrundă în toate ascunzişurile rolurilor! Dar şi în ceeace priveşte priceperea şi talentul majoritatea personalului nostru artistic stă la un nivel care-i face şi care ne face cinste. Comparaţia cu ansamblurile bucureştene nu e deloc în defavorul artiştilor noştri. Vor fi protagoniştii lor mai mari, ansamblurile noastre însă sunt mult mai omogene, jocul artiştilor noştri mai sobru, mai distins. Avem deci toate motivele să fim mândri de artiştii teatrului nostru. Publicul cluj an este dator să le acorde măcar jumătate din sprijinul şi încurajarea ce ţine să o acorde, cu atâta febrilă generozitate, trupelor străine. Să ne gândim numai o clipă la cele 13 turnee ale trupelor bucureştene din stagiunea trecută: Na

ţionalul, Birlic, Brezeanu, Mărculescu, Comedia, lan-covescu; — apoi Titanic-Vals, M-me Sans Gene şi Taifun; — Teatrul Ligii culturale şi Teatrul religios; şi, în sfârşit, să nu uităm cumva pe Moritz al 11-lea şi, — Doamne fereşte! — nici Capul de răţoi!

Nu este oare, din capul locului, prea mare numărul acestor turnee? Intr'o singura stagiune treisprezece! — Şi oare câte din aceste numere au fost cu adevărat câştigătoare? N'a plecat oare publicul nostru, în majoritatea cazurilor, decepţionat dela spectacol? I s'a dat oare întotdeauna echivalentul banilor grei, cheltuiţi cu prilejul acestor reprezentaţii „extraordinare?" — Să fim cinstiţi şi să mărturisim adevărul! — Nu ni s'a dat totdeauna ceeace eram în drept să aşteptăm dela trupele din capitala ţării.

Dacă aşa stau lucrurile, ne mai exprimăm, ca încheiere, o singură dorinţă: Cronicarii noştri teatrali au datoria morală să remarce aceste fapte fără patimă, dar şi fără false menajamente. In acelaş timp să nu scape din vedere împrejurările grele în care e nevoită să lucreze trupa teatrală dela Teatrul Naţional din Cluj şi s'o încurajeze în ascensiunea ci artistică, în mod demn şi obiectiv, printr'o critică vigilentă, dar constructivă,

ION GHERGHEL

„MIRRA" de VITTORIO ALFIERI

Piesa prezentată pe scena Teatrului Naţional din Cluj, sub îngrijirea regisorului italian Fernando de Crucciati, cuprinde toate marile virtuţi literare şi psihologice ale unui autor, chiar astăzi, de universală circulaţie. Pentrucă Vittorio Alfieri, deşi întrebuinţează formula teatrului clasic, reuşeşte să păstreze în dialog şi caracterele dramatice utilizate, o notă de arzătoare şi permanentă actualitate. Contrar întregei tradiţii locale a scenei italiene dintre 1750—1800, Vittorio Alfieri părăseşte cadrul strâmt şi tematica unilaterală a teatrului de până atunci, coborându-se în tainiţele încă prea puţin exploatate ale sufletului, acolo unde mocnesc pasiunile ascunse şi obscure, ela-borându-se întreaga spiritualitate a individului.

In două lucrări de proză: „Principe o delle leftere" şi „Della tirannide", Vittorio Alfieri concretizează preocupările sale, ce nu se mărginesc nici la simpla notaţie de istoriograf, nici la cea de scriitor, ci îmbrăţişează toate fenomenele sociale şi sufleteşti dintr'o perspectivă mult alărgită. Căutând legăturile tainice dintre fenomenele sufleteşti şi cele sociale, sau repercusiunea societăţii asupra eului, Vittorio Alfieri se dovedeşte un adevărat meşter în mânuirea bistu-riului psihologic. El însuşi, fiind o fire chinuită de tendinţe antagoniste, caută să se analizeze, modelând nu arareori lupta dintre personagii după chipul şi asemănarea proprie.

Vittorio Alfieri aduce pentru prima oară pe scena italiană teza creştină a mântuirii prin suferinţă şi moarte. Vom întâlni pretutindeni în lucrările lui o rezolvare a conoflictului prin moartea idealizatoare, ce deschide porţile spre fericirea transcendentă, singura de esenţă autentică şi divină. Desigur că Alfieri nu uită să accentueze efectul moralizant al martirizării la care sunt supuşi eroii săi, ci atrage luarea aminte asupra sâmburelui pilduitor cuprins în el.

In „Mirra", Vittorio Alfieri utilizează motivul an-

Gazeta Ilustrata • 1940. No. 5—6 41

tic al iubirii incestuoase, care găseşte în clasicismul francez un larg ecou. Spre deosebire însă de autorii francezi, clasicismul italian condensează acţiunea în conflicte interioare de mare tensiune, neglijând detaliile narative atât de subliniate la francezi.

Mirra, fiica regelui Ciniro, nutreşte în sufletul ei o pasiune păcătoasă pentru părintele ei. Castă, pură

VITTORIO ALFIERI

şi onestă, Mirra este măcinată pe încetul de acest sentiment monstruos, pe care nu se încumetă să şi-1 mărturisească nici măcar sie-şi. Din această luptă mocnită cu propriul suflet a eroinei, Alfieri a creat o piesă străbătută dela un capăt la altul de asprele vânturi ale tragediilor antice, care se rezolvă prin sinuciderea eroinei. Moartea — în concepţia, alfie-riană — este chemată să mântuiască şi răscumpere un suflet pierdut în vâltorile pasiunii incestuoase.

Prezentarea piesei lui Vittorio Alfieri pe scena Teatrului Naţional din Cluj, a însemnat o lecţie despre ceeace trebue să fie un director de scenă, intuind esenţele teatrului şi cunoscându-i toate secretele tehnice.

D. Fernando de Crucciati, care în patria dsale se bucură nu numai de o foarte bună reputaţie artistică, dar dispune de încrederea neprecupeţită a cercurilor oficiale, s'a dovedit încă din trecuta stagiune a fi un director de scenă în accepţia totală a cuvântului. „Fata lui lorio" de D'Annunzio şi tripticul italian modern, prezentate pe scena Naţionalului ardelean, cu elementele obicinuite ale instituţiei, au atins un nivel estetic pe care nu-1 credeam realizabil cu mijloacele actoriceşti şi tehnice de care dispune Teatrul Naţional din Cluj.

Ori, d. Fernando de Crucciati a arătat în primul rând că fără coordonarea forţelor creatoare puse la dispoziţia unui spectacol, nu se poate înfăptui nimic. Dsa a atras atenţia celor care vreau să înveţe ceva din scurta dsale activitate la noi, că pentru teatru — pe lângă o cultură specială şi bine formată, cunoştinţe tehnice, discernământ, entuziasm şi bună voinţă — se cere mai ales muncă. Fără de străduinţe îndelungate nu se pot extrage efectele dramatice maxime dintr'o piesă, nu se poate realiza măcar frumuseţea literară a textului. D. Fernando de Crucciati a făcut

din „Mirra" un spectacol excepţional din toate punctele de vedere. Plasând într'un decor sobru şi expresiv tragedia lui Alfieri, regisorul înţeles să simplifice totul până la o interpetare lineară, atât de proprie concepţiei teatrale alfieriene. Pentru a sublinia momentele de înnaltă tensiune sufletească, dsa a întrebuinţat corul Erinnilor, care plasticizează evoluţia conflictelor interioare.

Rolurile au fost susţinute de: dna Magda Tâluan, care în personagiul central a avut un joc dinamic, simplu, interpretând cu sugestivitate amănuntele sufleteşti ale Mirrei; de dna Virginia Cronwald (Mama), d. Nae Bulandra (Ciniro), d. Leonard Divarius (Pe-reo) şi dra Marcela Borşa.

Interesantă şi expresivă a fost muzica de scenă a compozitorului italian Gino Gorini, directorul Conservatorului din Veneţa.

Premiera „Mirrei' de Vittorio Alfieri, în direcţia de scenă a dlui Fernando de Crucciati, a fost nu numai un eveniment artistic, ci mai ales o verigă din lanţul ce se vrea tot mai strâns al prieteniei culturale dintre Italia şi ţara noastră.

* • #

„FEMEIA NIMĂNUI" de CESARE VICO LODOVICI

Cesare Vico Lodovici, acest dramaturg italian de profunde subtilităţi psihologice, este alături de Mas-simo Bontempelli, Ugo Betti şi alţi câţiva, unul dintre cei mai autentici reprezentanţi ai dramei italiene contemporane. Piesele lui conţin mai mult dialoguri decât întâmplări şi marile forţe pasionale care animă figurile dramei romantice sunt filtrate şi reduse la infinite aspecte miniaturale, din a căror descifrare apoi îşi urzeşte Cesare Vico Lodovici teatrul său. O atmosferă minoră, de tristeţe indistinctă, dialectica suferinţii şi bruma de poezie care dă textului o înnaltă ţinută literară, alcătuesc cele mai de preţ calităţi ale piesei „Femeia nimănui" (La donna di nessuno), ultima premieră a Teatrului Naţional din Cluj, în stagiunea 1939—40.

In „Femeia nimănui" Cesare Vico Lodovici urmăreşte destinul Annei, până la împlinirea lui. O face cu atâta înţelegere a problemelor pe care perso-nagiile le trăesc înlăuntrul lor, încât spectatorul este transpus pe nesimţite în viaţa chinuită a Annei, în nedumeririle ei, în ahtiata-i dorinţă de fericire, în ciudăţeniile sufletului ei de femeie neînţeleasă şi a nimănui.

Trăind alături de fratele ei, arhitectul Dino, Anna suferă dela început de neputinţa adaptării la viaţă, de evitarea realităţii. Poate că mediul boem in care se complace fratele ei o influenţează, şubre-zindu-i optica, poate însă că e predestinată la această inadaptabilitate, aducătoare de mari chinuri lăuntrice. Anna este asemenea tinerelor femei neştiutoare de viaţă, care ar vrea să fie fericite, deşi în fond sunt mediocre şi deci incapabile de marile elanuri vitale. E capricioasă şi arbitrară, jucându-şi viaţa în hotărâri pripite, dictate de moment, asupra cărora influenţează mai ales prezenţa lui Alberto Cusano, singurul om iubit de Anna şi alături de care ea ar putea fi fericită, dar pe care-1 alungă totuşi pentru a se mărita cu un oarecare Giampiero, om superficial, lipsit de personalitate. Desigur că Anna pare la început o enigmă, însă numai până când ne dăm seama

că ea poartă o mască glacială. Sub această mască se ascunde adevărata faţă a eroniei. Faţă răvăşită de dorinţa împlinirii unui destin pe care şi-1 vrea fericit, destin ce se ratează însă, simbolizat de autor prin acea „căsuţă la mare" ce va rămâne doar un nostalgic vis al Annei.

„înţelepciunea e duşmana destinului" spune în-tr'un loc Anna, şi se pare că în virtutea acestei înţelepciuni, pe care ea şi-o crede infalibilă îşi contrazice viaţa, siluind-o. După ce se mărită cu Giampiero, de care n'o leagă absolut nimic, devine mamă, pentru a se descoperi neputincioasă de maternitatea sufletească, străină de propriul copil. „Totul trebue să fie drept" spune mai departe Anna şi, simţindu-se vinovată de faptul că nu şi-a dorit copilul, devenind mamă incidental, fără a participa cu întreaga fiinţă la această creaţie şi dăruire, va căuta să se pedepsească. De aceea nu va accepta propunerea lui Cusano de a-1 urma, de aceea îşi alungă fratele, de aceea îl re-chiamă pe Giampiero, de care — între timp — se despărţise. Şi, ca o adevărată „femeie a nimănui", Anna îşi va trăi viaţa alături de un bărbat neînsemnat, închizând în suflet toată desnădejdea de care e capabilă o femeie mediocră, dar lucidă, urmărind drumul sterp al moralei curente.

Cesare Vico Ludovici a ştiut să facă din „Femeia nimănui" o dramă subtilă, intimistă, străbătută

de firul lucitor al poeziei, cu personagii frumos conturate, veridice în lăuntricele lor svârcoliri. O dialectică de adânci frumuseţi, neîntâlnită decât la Massimo Bontempelli, însoţeşte mersul acţiunii interiorizate. Totul e învăluit în umbră, pasiunile ca şi visele, gesturile şi ţipetele, atenuat, modest, verosimil.

De aceea piesa lui Vico Lodovici se urmăreşte cu încântarea pricinuită numai de cele mai alese lecturi.

Pentru a fi tălmăcit în bogata frumuseţe a textelor sale, Cesare Vico Lodovici, nu reclamă decât un mănunchiu de actori deştepţi şi maleabili în mâna unui director de scenă familiarizat cu substanţa intimă a teatrului lodovician. Datorită gustului, nervului şi înţelegerii dlui Fernando de Crucciati, „Femeia nimănui" a însemnat pe scena Naţionalului clu-jan o adevărată sărbătoare artistică, apreciată la justa ei valoare de spectatorii inteligenţi. Dna Violeta Pescariu-Boitoş (cu rară intuiţie şi intensitate dramatică) d. losif Vanciu, d. N. Sireteanu (calm, impresionant) şi dnii Dodu Băjenaru şi Liviu Doctor au susţinut cu talent rolurile.

Pentru trecuta stagiune a Teatrului nostru, activitatea dlui Fernando de Crucciati înseamnă o dată capitală, prin rodnicia şi înalta ei ţinută artistică.

GEORGE SBÂRCEA

C Ă R Ţ I , R E V I S T E Şl Z I A R E P R I M I T E LA R E D A C Ţ I E

AJbina, Bucureşti. A Hirnok, Cluj. Bravo, Arad. Buletinul Demografic al României,

Bucureşti. Cuvântul Nou, Cluj. Pruncea, Timişoara. Gazeta Proprietarilor Urbani, Cluj. Glasul Bucovinei, Cernăuţi. Nord-Vestul, C'iuj. Plaiuri Săcelene, Satulung-Săcele. România Medicală, Bucureşti, România Eroică, Cluj. Satul, Bucureşti. Transilvania, Bulet. Astrei, Sibiu. Tribuna, Cluj. Tinerimea Română, Bucureşti. Ţara Nouă, Cluj. Unirea, Blaj, Vestitorul, Oradea. Viaţa Ilustrată, Cluj. Viaţa Creştină, Cluj. Acţiunea Economică,

IN EDITURA „NAŢIONALĂ" CIORNEI:

Doamna Elena Cuza, (ed, IlI-a revăzută), de Lucia Borş,

Northwest Passage (roman) de Kenneth Roberts,

IN EDITURA „CUGETAREA" GE0RGESCU DELAFRAS:

Târgul Mausului (roman) de C. Manolache.

Streina (roman) de Marta D. Ră-dulescu.

Căsătorie de probă (roman, ed. Ill-a) de Damian Stanciu.

Diamant verde (roman) de Mihail Celarianu.

Nunta de argint (nuvele) de Mihail Şerban.

\ulturul albastru (nuvele) de Coca Farago.

lancu Jianu de Paul Costant. Istoria literaturii române (ed. IV-a)

de Lucian Predescu. Caragiale de B. Iordan şi Lucian

Predescu. Delavrancea de Emilia Şt. Mili-

cescu. Trilogii (ştiinţă—şcoală—viaţă cu

aplicări a poporul român) de S. Mehedinţi.

Nostalgii Paradisului de Nichifor Crainic.

Livingston de Gavard şi Perier. Cum am cucerit viaţa de P. Geor-

gescu Delafras. Tari şi slabi de P. Georgescu Dela

fras. întărirea şi ridicarea neamului de

P, Georgescu Delafras.

file:///ulturul

LOTERIA • ) DE STAT

N O U L P L A N D E T R A G E R E

PENTRU LUNA IUNIE 1940

Tranşa maroc ca tragerea la 15 Iunie 1940

Câştiguri â Lei

2 8 0 O . O O O 4 4oo.ooo 8 2oo.ooo

28 loo.ooo 4o 4o.ooo

loo 2o.ooo 5oo 6 . 0 0 0 2oo 5 . 0 0 0

looo 3.2oo 4ooo I.600

loooo 8 0 0 4ooo 4oo

16ooo 2oo

Tranşa mov cu tragerea la 18 Iunie 1940

Câştiguri â Lei

1 6 Milioane 10 1 Milion 10 200.000

80 100.000 180 10.000

4800 2.000 4000 400

Preţul unui sfert de loz Lei 200. Lozul este valabil

numai pentru tranşa înscrisă pe loz. Câştigurile se

plătesc jucătorilor fără nici o r e ţ i n e r e de impozite.