1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului: un instrument multifuncţionaldr. Bart Punt (Olanda)

Originile Convenţiei şi impactul acesteia în Europa de Est

Această Convenţie a fost semnată la Roma în data de 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în anul 1953. Preambulul acestei Convenţii se referă la Declaraţia Drepturilor Omului din 1948 a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care – aşa cum îi sugerează şi numele – nu este decât o declaraţie, în sensul că nu are nici un efect juridic pentru că nu există obligativitatea respectării ei.

Pe de altă parte, Convenţia Europeană prevede obligativitatea respectării prevederilor sale. De fapt, această Convenţie a reprezentat unul dintre răspunsurile pe care Europa de Vest l-a avut în urma celui de al Doilea Război Mondial, în special la adresa ororilor regimului naţional-socialist, atât în teritoriile ocupate, cât şi în alte zone. Obiectivul acestei Convenţii a fost acela de a îngreuna apariţia regimurilor totalitariste prin instituirea – prin altele – a unei serii de drepturi fundamentale de care să beneficieze cetăţenii. De obicei, regimurile totalitare desconsideră aceste drepturi.

Şi într-adevăr, în cazul în care lăsăm la o parte procesele imparţiale, descoperim că multe procese în care Curtea Europeană a constatat încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale implicau în mod neîndoios „abuzuri de putere” din partea autorităţilor. Şi nu este o coincidenţă faptul că multe situaţii de acest gen şi-au avut originea în zone turbulente cum ar fi Irlanda de Nord sau Turcia, unde respectarea drepturilor omului poate fi foarte uşor supusă unor presiuni.

Pe de altă parte, Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene oferă anumite criterii pentru obţinerea unui echilibru adecvat între interesele individuale ale cetăţenilor şi interesele colectivităţii (statul sau un alt organism public). Şi un instrument important în acest sens este aşa-numitul „test al proporţionalităţii”.

Mai mult decât atât, eficienţa acestei Convenţii a crescut în mod semnificativ prin crearea unui mecanism de supervizare internaţională. Forţa motrice a acestui mecanism o constituie sesizările şi plângerile formulate de cetăţeni. Aceste sesizări şi plângeri oferă Curţii Europene posibilitatea de a-şi juca rolul de „supervizor internaţional”. Sarcina Curţii Europene este aceea de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către statele semnatare ale Convenţiei (Articol 19).

În Europa de Vest, Convenţia a intrat în vigoare la opt ani după încetarea celui de al Doilea Război Mondial. Însă drepturile umane nu au constitui o problemă în vremurile tulburi care au urmat celui de al Doilea Război Mondial doar în Europa de Vest, iar în Europa Centrală şi de Est după 1990. Aceeaşi situaţie s-a produs şi în vremuri la fel de tulburi şi după revoluţiile din Franţa şi de pe continentul american, în urmă cu mai bine de 200 de ani.

Aceste conexiuni istorice în sine oferă o ilustrare a faptului că ne aflăm în faţa unor probleme de importanţă esenţială pentru societate. De asemenea, personal consider că există o paralelă destul de semnificativă între poziţia Curţii Europene de la Strasbourg şi cea a Curţii Supreme a Statelor Unite.

3

Curtea Supremă a Statelor Unite joacă şi ea un rol de supervizare a respectării drepturilor constituţionale ale cetăţenilor din toate statele Americii, la nivel federal. Pe baza unui număr limitat de drepturi fundamentale, această instanţă a transpus în realitate o cantitate semnificativă de jurisprudenţă dedicată drepturilor fundamentale. Hotărârile acestei Curţi Supreme se referă la aspecte sociale vitale, cum ar fi pedeapsa cu moartea, avortul, etc.

Însă nu toate aspectele juridice diferite care îşi au originea în SUA merită urmate. Cu toate acestea, eu consider că jurisprudenţa dezvoltată până în prezent în baza Convenţiei Europene exercită deja o influenţă aproape similară în mare parte a statelor europene şi cred că – prin comparaţie – acest fapt constituie o evoluţie pozitivă. Principala critică ce poate fi adusă împotriva Convenţiei rezidă în chiar succesul ei: atât de mulţi cetăţeni au reuşit să-şi susţină cauza în faţa Curţii Europene de la Strasbourg, încât această instanţă este copleşită de volumul de lucru pe care îl are.

Cu toate acestea, acest fapt ilustrează că – în zilele noastre – în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei, Convenţia respectă dezideratele pentru care a fost creată, prin sprijinirea unui dialog public mai deschis şi a unei utilizări mai obiective a prerogativelor publice. Pe lângă toate acestea, fără doar şi poate Convenţia are un efect armonizator în ceea ce priveşte legislaţia şi practicile publice din cadrul respectivelor state membre. Şi acesta este unul dintre obiectivele Convenţiei, aşa cum se arată şi în preambul. După cum se poate observa, preambulul consideră că „menţinerea şi protejarea pe mai departe a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” constituie un instrument de îndeplinire a unui obiectiv politic, adică a unei „mai bune unităţi în rândul membrilor Consiliului Europei”.

În Europa de Vest, succesul Convenţiei nu a fost imediat. Parţial datorită şi Planului Marshall al SUA, noi, cei din ţările vestice, am depăşit destul de repede problemele economice cauzate de război, iar după 1945 instituţiile noastre democratice şi-au reluat activităţile de la nivelul la care rămăseseră în anii 1939/40.

De fapt, în anii 50 şi 60 Convenţia Europeană nu prea avea valoare punctuală în Olanda. În perioada 1960-1996, Curtea Europeană a emis numai 10 hotărâri. Pe când eram avocat stagiar, în anii ‘70, invocarea prevederilor Convenţiei era considerată – chiar şi de către unii avocaţi – ca fiind un subterfugiu al unui avocăţel fără scrupule! Dar această situaţie s-a schimbat în momentul în care şi Olandei i s-a transmis de către Curtea Europeană că unele dintre prevederile obligatorii sau practici judiciare din această ţară nu corespundeau Convenţiei.

După o perioadă de mai bine de 20 de ani de influenţă a Convenţiei, şi influenţa Curţii Europene a început să se facă simţită din ce în ce mai mult. La ora actuală, Curtea Europeană ocupă un rol predominant. În Europa de Vest, am avut posibilitatea să ne obişnuim puţin câte puţin cu verdictele nefavorabile ale Curţii Europene. Aceasta a reprezentat o modalitate negativă de exprimare a faptului că respectiva Convenţie şi Curtea Europeană are o influenţă considerabilă de natură pozitivă asupra vieţii publice din Europa de Vest.

Câteva reflecţii asupra Convenţiei care ar putea fi utile judecătorilor din Europa de Est

4

În statele din Europa Centrală şi de Est, Convenţia a devenit relevantă la câţiva ani după căderea regimurilor dictatoriale sau comuniste, în jurul anului 1990. În aceste state, inclusiv în România, adoptarea Convenţiei nu s-a produs în mod gradat.

Din contră, în 1994, Convenţia a fost adoptată în toate ţările simultan. Drept rezultat, România a trebuit brusc să adere la o jurisprudenţă vastă, dar şi la numeroase Protocoale. Personal, mă aştept ca – pentru un judecător din Europa de Est – problema nu o să constea exclusiv în cantitatea de jurisprudenţă europeană care trebuie asimilată, deşi o bună parte din aceasta este disponibilă pe Internet.

Pentru judecătorii şi avocaţii din România, o a doua consecinţă a aderării la această Convenţie este aceea că va influenţa modul de gândire juridică din ţara dvs., în orice caz în situaţiile care implică însăşi punerea în aplicare a principiilor Convenţiei. În majoritatea situaţiilor, doar o interpretare literală şi gramaticală a Convenţiei nu va da naştere unui răspuns corect.

Mai mult decât atât, o asemenea interpretare este greu de imaginat, pentru că decurge din chiar natura drepturilor omului, care pot fi formulate exclusiv într-un mod foarte general. Prin urmare, aplicarea acestei Convenţii se pretează doar la persoane care îşi doresc foarte mult să cerceteze situaţiile în care se pot aplica prevederile acesteia. Cu alte cuvinte, este foarte importantă crearea unei idei clare privind amploarea acestor drepturile ale omului, care pot fi mult mai extinde decât s-ar aştepta cineva la prima vedere. Vă voi oferi un exemplu din propria mea experienţă practică.

Recent, am emis o hotărâre într-un dosar civil referitor la un patron de magazin care a refuzat să se înscrie în asociaţia patronilor de magazine, deşi se angajase printr-un document de natură contractuală să devină membru al asociaţiei respective. Asociaţia respectivă utiliza cotizaţiile pentru decontarea costurilor de întreţinere a unui spaţiu de parcare unde se oferea spaţiu de parcare gratuit, în special patronilor de magazine.

Asociaţia ajunsese la această înţelegere cu autorităţile municipale în momentul în care centrul comercial respectiv abia se afla în faza de construcţie. Spaţiul de parcare se afla chiar în centrul oraşului, fiind clar că patronii din centru profitau cel mai mult de respectivul spaţiu de parcare gratuit.

Toţi membrii asociaţiei funcţionau în cadrul spaţiilor comerciale din centrul comercial respectiv şi în contractul de închiriere se stipula că erau obligaţi cu toţii să devină membri ai asociaţiei respective. Patronul de care vorbeam închiriase anterior un spaţiu comercial în centru şi fusese membru al asociaţiei respective, însă îşi mutase sediul la câteva sute de metri depărtare, rămânând totuşi în incinta centrului comercial. El cumpărase de la autorităţile municipale terenul pe care construise noul său spaţiu comercial.

Una dintre clauzele contractului de vânzare-cumpărare stipula că, în calitate de proprietar al terenului respectiv, patronul respectiv trebuia să devină membrul al asociaţiei şi să-şi păstreze calitatea de membru, sub sancţiunea unei penalităţi civile. În momentul în care închiriase fostul său sediu, patronul respectiv era membru al asociaţiei respectiv, însă după ce se mutase la noua locaţia, el a considerat că nu va mai putea profita de spaţiu de parcare. Respectivul patron a considerat că avea suficient spaţiu de parcare chiar în apropierea noului său spaţiu comercial şi din acest motiv a refuzat să mai fie membru al

5

respectivei asociaţii în calitatea sa de proprietar al noul spaţiu comercial, chiar dacă se angajase contractual să procedeze astfel. Patronul în cauză a mai pretins, printre altele, ca judecată declaratorie, că nu era obligat să devină membru al asociaţiei.

Patronul respectiv a mai invocat şi alte argumente, însă nu suficient de pertinente. Totuşi un argument a avut succes: invocarea Articolului 11 privind libertatea de asociere şi întrunire paşnică. Patronul a afirmat, şi pe bună dreptate, că obligaţia (nu de a deveni membru şi de a continua) să rămână membru al asociaţiei respective împotriva dorinţei sale nu respecta respectiva prevedere, după cum rezultă din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în dosarul Sigurjónsson vs. Islanda (30 iunie 1993, A-264).

Prin urmare, este necesară o bună cunoaştere a amploarei drepturilor omului. Mai mult decât atât, hotărârile Curţii Europene pot provoca uşoare controverse între culturile juridice, în măsura în care Curtea nu poate fi caracterizată ca „guvernamentală”. În orice caz, nu aş fi surprins să aflu că judecătorii din România consideră că jurisprudenţa europeană în materie de drepturi ale omului este cam prea liberală. Datorită situaţiei politice din România din ultimele câteva decade, în mod sigur o astfel de reacţie nu ar mira pe nimeni.

În conformitate cu anumite declaraţii care au apărut recent în presă, mie mi se pare că în România libertatea de exprimare (Articol 10) reprezintă o chestiune destul de „arzătoare”, în special în cadrul dificilei tranziţii de la totalitarism la democraţie. Şi utilizând aceste cuvinte, mă refer la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului Nr. 2-10-2001 în dosarul Stankov şi Organizaţia Unită Macedoneană Ilinden / Bulgaria, § 73).

Obiectivul acestei Organizaţii a fost acela de uni toţi macedonenii din Bulgaria, din punct de vedere regional şi cultural. În conformitate cu Actul Constitutiv al acestei Organizaţii, se respectă integritatea teritorială a Bulgariei şi nu se utilizează mijloace violente, inumane sau ilegale. Autorităţile bulgare au împiedicat diseminarea unor opinii destul de separatiste, în cadrul unei demonstraţii ale acestei organizaţii. Curtea Europeană a constatat că era vorba despre o încălcare a prevederilor Articolului 11 al Convenţiei. Printre altele, Curtea remarca următoarele:

„Apărarea opiniilor şi a libertăţii de exprimare este unul dintre obiectivele libertăţii de întrunire paşnică, aşa cum este ea statuată în Articolul 11" (§ 85); şi „Esenţa democraţiei constă în capacitatea acesteia de rezolvarea problemelor prin dezbateri deschise” (§97).

„Deschiderea” este de asemenea cuvântul de ordine al diferitelor principii înscrise în Articolul 6, care se referă la dreptul la un proces corect. Aceste principii constituie esenţa procedurii civile şi nu decurg exclusiv din textului Articolului respectiv, ci derivă în mare parte din jurisprudenţa Curţii Europene.

În practica dvs. curentă, veţi întâlni ocazional un posibil conflict între legislaţia română şi prevederile Convenţiei. Cred că singura modalitate de abordare reuşită a acestei situaţii este aceea a unui demers foarte practic, de bun simţ, însă deschis pentru a găsi echilibrul dintre dreptul unei persoane fizice sau juridice şi interesele public care sunt în joc.

6

După părerea mea, avocaţii practicanţi sunt specialişti ai „soluţiilor de bun simţ”. Prin urmare, veţi putea găsi soluţii adecvate; şi pe gustul dvs. Convenţia stabileşte anumite standarde minime, chiar dacă sunt destul de liberale, însă nu şi-a propus drept scop uniformizarea totală a tuturor sistemelor juridice. Şi alte culturi juridice se pot integra în acest sistem. Personal, consider că diferenţele dintre culturile juridice nordice, anglo-saxone, latine, central-europene şi est-europene sunt clare şi vizibile.

În ceea ce îi priveşte pe olandezi, există o zicală conform căreia olandezii sunt şi preoţi şi negustori. Această caracterizare mă aduce în faţa unui factor care este nu este menţionat în atât de multe cuvinte în cadrul preambulului Convenţiei şi anume impactul economic pe care îl poate avea actul de justiţie bine administrat. După părerea mea, acesta constituie un element foarte important şi nu numai pentru politicieni, dar şi pentru judecători şi avocaţi în general. Se referă nu numai la faptul recunoscut de mult timp şi anume acela că un proces corect şi eficient, în special în speţele civile, este foarte important atât pentru comerţ şi industrie, cât şi pentru prosperitatea generală a ţării respective.

Termenul acesta de proces într-o speţă civilă este utilizat aici în sensul său general, referindu-se – printre altele – inclusiv la procedura de intrare în faliment. Există ţări în care o societate comercială străină nu va putea niciodată să obţină declararea de către o instanţă (naţională) a intrării în faliment a unei societăţi comerciale din ţara respectivă, chiar dacă societatea respectivă îndeplineşte toate criteriile pentru a întemeia o asemenea hotărâre.

Este evident că această situaţie va descuraja societăţile comerciale străine care au în vedere să investească într-o astfel de ţară. Şi aceeaşi idee se aplică şi ţărilor în care corupţia este în floare, cu alte cuvinte neexistând în ţările respective o protecţie adecvată împotriva mitei. Adesea, aceste state vor fi evitate de către investitorii de bună credinţă. Cuvintele cheie în atari situaţii sunt independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. Recent, Asociaţia Judiciară Olandeză a formulat şi a publicat anumite principii călăuzitoare referitoare la imparţialitatea judiciară şi la necesitatea de a evita orice umbră de subiectivism, principii pe care vi le voi prezenta ca material de discuţie.

Cunoaşterea gradului de importanţă pe care un sistem judiciar adecvat o are pentru creşterea economică şi pentru prosperitate a fost confirmată şi de rezultatele cercetărilor întreprinse în anii 1990 în câteva ţări de către prof. Barro de la Universitatea Harvard. El a cercetat factorii de determinare a creşterii economice.

Unul dintre rezultatele acestui studiu este interesant pentru grupurile profesionale de judecători şi poate oferi o bază bunăoară pentru obţinerea unui buget mai mare sau a unor resurse financiare mai însemnate pentru sistemul judiciar şi pentru asistenţa judiciară: studiul a relevat că cel mai important criteriu pentru creşterea economică a unei ţări este gradul de încredere pe care îl inspiră sistemul justiţia. Acest criteriu este considerat a fi încă şi mai important decât calitatea democratică a sistemului politic.

Cu toate acestea, o democraţie politică eficientă este – la rândul său – o condiţie esenţială a unei implementări eficiente a drepturilor şi libertăţile fundamentale, aşa cum sunt acestea statuate în preambulul Convenţiei.

7

Vorbeam mai sus de caracteristicile naţionale. Încă nu îmi este cunoscută tipologia clasică a românului mediu, dacă se poate profila o astfel de tipologie. Însă oricare ar fi ea, nu trebuie să existe temerea că această Curtea Europeană va impune o monocultură juridică sufocantă asupra tuturor ţărilor care ratifică această Convenţie.

Criticile îndreptate împotriva Curţii Europene reprezintă mai degrabă reversul: adesea, este foarte greu de tras concluzii generale pe baza hotărârilor emise de această instanţă, de vreme ce de obicei Curtea Europeană studiază în profunzime circumstanţele unui dosar. Aceasta se datorează probabil influenţei anglo-saxone, care – după părerea mea – este excesivă.

Chiar şi în timp ce cercetează în detaliu o anumită speţă, Curtea Europeană totuşi consideră că autorităţile naţionale sunt mai în măsură decât o instanţă internaţională să evalueze condiţiile locale şi necesitatea luării unor măsuri specifice. Asta în măsura în care se lasă statului care aderă la Convenţie şi o „marjă de evaluare” proprie. Cu toate acestea, jurisprudenţa Curţii oferă diferite exemple de hotărâri în care, spre exemplu, măsurile naţionale respective nu au fost proporţionale cu prevederile Convenţiei, fiind prin urmare ireconciliabile cu aceasta.

Pe lângă marja de apreciere naţională, Curtea Europeană a susţinut în mod constant faptul că mecanismul de protecţie prevăzut în cadrul Convenţiei este subordonat sistemelor naţionale de asigurare a drepturilor omului. Se lasă la latitudinea fiecărui stat care aderă la Convenţie modul în care apără drepturile şi libertăţile statuate prin Convenţie. Statele au libertatea de a alege în momentul în care hotărăsc asupra unor măsuri de respectare a obligaţiilor care le revin în baza Convenţiei. Repet: Convenţia prescrie nu face decât să prescrie anumite standarde minime. În cazul în care un anumit stat doreşte să ofere un nivel superior de protecţie, este liber să o facă.

În special în ceea ce priveşte procedura (civilă), există posibilitatea apariţiei unor discrepanţe enorme între ceea ce s-a considerat a fi o „practică optimă” şi standardul minim enunţat în Articolul 6(1) al Convenţiei, în special în ceea ce priveşte cerinţele de administrare a justiţiei într-un interval de timp rezonabil! În mai multe ocazii, Curtea Europeană a hotărât că statele membre au datoria să-şi organizeze sistemele judiciare astfel încât să permită instanţelor să respecte această prevedere. A se consulta manualul privind Dreptul la un proces corect, § 8, nota de subsol 122.

În Olanda, un comitet de judecători şi avocaţi au făcut un experiment interesant privitor la accelerarea procedurii civile. Acest experiment a început în anul 1996. Eu am avut privilegiul de a prezida acest comitet şi am avut satisfacţia să văd că legiuitorul olandez a adoptat acest model procedural câţiva ani mai târziu. Legislaţia aferentă a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2002.

De fapt, prin organizarea acestui experiment, am repurtat un mare succes în cadrul culturii existente la nivelul baroului şi al sistemului judiciar. Am relatat modul în care am putut reuşi aceasta într-un raport detaliat, pe care vi-l pot pune la dispoziţie. De fapt, această formă de colaborare dintre reprezentanţii factoriilor de interes relevanţi, sistemul judiciar şi barou se integrează în cultura olandeză, în care negocierea şi scopul în sine de obţinere la un consens joacă un rol semnificativ.

8

Ca să lucreze propriu-zis pe baza prevederilor Convenţiei, un judecător trebuie să aibă o minte deschisă şi practică vizavi de drepturile şi necesităţile unei persoane, precum şi pentru dezvoltarea unei societăţi deschise şi pluriforme, ceea ce constituie esenţa unei democraţii. Din punctul meu de vedere, cuvintele cheie în această situaţie sunt „deschidere şi eficienţă”. Mai mult decât atât, Convenţia poate necesita o interpretare dinamică. După cum spunea Curtea Europeană: Convenţia este un instrument viu. După cum arătam mai sus, majoritatea cazurilor nu se pretează la interpretări statice sau gramaticale ale Convenţiei.

Toate aceste indicaţii de interpretare, venite din partea Curţii Europene, pot fi identificate şi în următorul pasaj, citat din prima hotărâre emisă în dosarul Loizidou. Dna. Loizidou (reprezentând Ciprul) au avut un proces cu guvernul Turciei. Această dispută datează din timpul ocupaţiei turce a Ciprului, în 1974. După o serie de hotărâri diferite ale Curţii Europene, cauza a fost în sfârşit soluţionată cu Republica Turcă abia recent, anul acesta. În cadrul primei hotărâri emise în această speţă, în hotărârea din 23 martie 1995 (A-310), Curtea Europeană a hotărât următoarele:

„După cum s-a remarcat şi în hotărârea Curţii din cauza Irlanda vs. Marea Britanie, din data de 18 ianuarie 1978 (Seria A nr. 25, pag. 90, alin. 239), „spre deosebire de tratatele internaţionale clasice, Convenţia implică mai mult decât nişte angajamente reciproce între Statele Contractante. Se creează – pe lângă o reţea de angajamente reciproce şi bilaterale – anumite obligaţii obiective care, după cum se precizează în Preambul, beneficiază de o punere în aplicare colectivă’."

71. Faptul că această Convenţie reprezintă un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condiţiilor existente la ora actuală, este adânc înrădăcinat în jurisprudenţa Curţii (a se vedea, printre altele, hotărârea în speţa Tyrer vs. Marea Britanie, din 25 aprilie 1978, Seria A nr. 26, paginile 15-16, alin. 31). O astfel de abordare, în viziunea Curţii, nu se limitează doar la prevederile de substanţă ale Convenţiei, dar se aplică şi unor alte prevederi, cum ar fi Articolele 25 şi 46 (Articolul 25, Articolul 46), care reglementează funcţionarea mecanismului de aplicare a Convenţiei. Consecinţa este că aceste prevederi nu pot fi interpretate exclusiv în conformitate cu intenţiile autorilor, în maniera exprimată în urmă cu mai bine de 40 de ani…

72. În plus, obiectivul şi scopul Convenţiei – ca instrument de protejare a drepturilor omului – necesită ca prevederile respective să fie interpretate şi puse în aplicare astfel încât măsurile de protecţie aferente să fie practice şi eficiente (a se vedea, printre altele, hotărârea menţionată mai sus în cazul Soering, pagina 34, alin. 87, şi hotărârea în cauza Artico vs. Italia din data de 13 mai 1980, Seria A nr. 37, pagina 16, alin. 33)."

În sfârşit, interpretarea noţiunilor utilizate în cadrul tratatului pot necesita o interpretare independentă care să fie diferită faţă de interpretarea unor noţiuni comparabile utilizate în legislaţia naţională. Acelaşi principiu se aplică şi Convenţiei, spre exemplu cu referire la „drepturile şi obligaţiile civile” prevăzute în Articolul 6(1) şi „posesiile” din Articolul 1 al Protocolul 1.

A se vedea în acest sens şi dreptul la un proces corect, Manualul Drepturilor Omului, nr. 3 (pag. 12/13) şi Dreptul de Proprietate, Manualul Drepturilor Omului, nr. 4, § 51, 52.

Unele aspecte constituţionale şi de competenţă

9

În dosarul Loizidou (1995, A-310, § 75), Curtea Europeană a afirmat că respectiva Convenţie Europeană a Drepturilor Omului este un „instrument european de ordine publică”. Această afirmaţie este adevărată şi pentru România. Convenţia trebuie considerată a fi o parte substanţială a legislaţiei naţionale române, direct în conformitate cu aşa-numită viziune monistă. Acelaşi principiu se aplică şi legislaţiei olandeze.

Avantajul sistemului monist este acela că judecătorii naţionali pot aplica prevederile Convenţiei de îndată ce acestea intră în vigoare. În sistemul dualist, judecătorii nu pot aplica acest sistem dacă Tratatul nu a fost integrat în legislaţia naţională. Acest fapt poate avea drept consecinţă emiterea la Strasbourg a unor acte care există posibilitatea să nu fie necesare în cazul în care instanţele naţionale ar fi fost deja investite cu prerogative de a aplica ele însele prevederile Convenţiei, în conformitate cu principiile sistemului monist.

Trebuie avut în vedere că, în general, Curtea Europeană nu acţionează ca şi „Curte Europeană de Apel”. În orice caz, Curtea nu are prerogativa de a anula legislaţia naţională sau decizii ale unei instanţe naţionale şi nici nu prevede că poate ordona unui stat să-şi modifice legislaţia. Aceasta depinde de statul membru respectiv. În consecinţă, un număr de state şi-au modificat legislaţia pentru a reflecta concluziile unei hotărâri ale Curţii Europene. În caz de încălcare, Curtea Europeană şi/sau instanţele naţionale adesea acordă compensanţii de natură financiară petenţilor.

În ciuda faptului că respectiva Convenţie a fost considerată ca fiind un „instrument de ordine publică”, opinia Curţii Europene – exprimată în dosarul Sadik (15 noiembrie 1996, § 33) – este aceea că instanţele naţionale nu sunt obligate, deşi au acest drept, să aplice din oficiu prevederile Convenţiei, cu alte cuvinte, în momentul în care însuşi solicitantul nu s-a bazat pe prevederile respective pentru a-şi întemeia pretenţiile. Însă deşi dacă într-o atare măsură poate să nu fie obligatoriu, eu că cred că şi judecătorii români vor avea dreptul să aplice prevederile Convenţiei din oficiu.

În această privinţă, un judecător prudent va evita să emită o hotărâre fără a anunţa în prealabil, de vreme ce Articolul 6(1) al Convenţiei prevede necesitatea unui proces corect. Acest fapt implică şi dreptul la o procedură contradictorie, cu alte cuvinte dreptul de a comenta asupra aspectelor care sunt relevante pentru decizia respectivă. Oricum, consider că este de dorit ca nu numai judecătorii, dar şi baroul va ajunge la fie bine informaţi în legătură cu semnificaţia Convenţiei Europene. În momentul în care s-a obţinut acest rezultat, Convenţia va deveni un adevărat instrument viu.

Prevederile Convenţiei se aplică tuturor persoanelor de pe teritoriul României, aşa cum se stipulează în Articolul 1:

„Părţile contractante la nivel înalt vor asigura tuturor persoanelor din sfera lor de competenţă drepturile şi libertăţile definite în Secţiunea 1 a acestei Convenţii”.

În cadrul acestei prevederi, am identificat două noţiuni care merită o atenţie aparte din partea noastră. În primul rând, verbul „a asigura” care poate implica o obligaţie specifică, pozitivă a statului membru vizavi de persoanele private. În al doilea rând, în anumite situaţii specifice, „sfera de competenţă” a unui stat poate să se extindă şi dincolo de graniţele sale. Un exemplu în acest sens îl constituie speţa Loizidou (1995):

10

"… având în vedere obiectul şi scopul Convenţiei, responsabilitatea Părţii Contractuale poate surveni şi în momentul în care – drept consecinţă a unei acţiuni militare, oricum ar fi acestea, legal sau ilegal – Partea respectivă exercită un control eficient al zonei din afara graniţelor sale teritoriale. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea zonă, drepturile şi libertăţile prevăzute în Convenţie, derivă din respectivul control, indiferent dacă acesta poate fi exercitat direct, prin intermediul unor forţe armate, sau prin subordonare administraţiei locale.

63. În această privinţă, Guvernul acuzat a luat la cunoştinţă faptul că pierderea de control a solicitantului asupra proprietăţii sale se datorează ocupaţiei părţii de nord a insulei Cipru de către trupe turceşti şi crearea „Republica Turcă a Ciprului de Nord" în această zonă. Mai mult decât atât, nu s-a discutat faptul că trupele turceşti au împiedicat accesul solicitantului la proprietatea lui.

64. Urmarea este că asemenea acte pot intra în sfera de competenţă turcă, în sensul Articolului 1 al Convenţiei."

Concluzie

Sper că – prin această scurtă introducere – am putut oferi suficiente motive pentru concluzia că, în multe feluri, Convenţia Europeană privind Drepturile Omului reprezintă un important reper pentru sistemele juridice din statele europene membre şi, în acelaşi timp, şi un factor de motivare pentru o economie deschisă şi pentru o administrare a justiţiei transparentă. De asemenea, oferă ţărilor individuale o „treaptă” pe baza căreia acestea pot avansa spre o Europă unită şi/sau spre Uniunea Europeană. Aceasta este – aşa cum o văd eu acum – o viziune de sus în jos.

Dar care este viziunea inversă? Cineva se poate întreba ce aduce Convenţia judecătorului naţional individual? Aşa cum o văd eu, jurisprudenţa Curţii Europene este elementară şi conţine anumite aspecte vitale privitoare la societatea europeană. Prin urmare, şi în cadrul tehnicilor sale de natură juridică, această jurisprudenţă creează o provocare profesională pentru judecători. Prin urmare, Convenţia serveşte mai multor scopuri, fiind un instrument multifuncţional.

Aprilie 2004

11

2. PRINCIPIILE DE LA BANGALORE CU PRIVIRE LA CONDUITA JUDICIARĂ

2002Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară – 2001adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrităţii magistraţilor,

astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a preşedinţilor de tribunal,care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, 25 -26 noiembrie 2002

Preambul

ÎNTRUCÂT Declaraţia universală a drepturilor omului recunoşte ca fundamental principiul conform căruia orice om are dreptul, în deplină egalitate, să fie audiat public pentru a i se stabili drepturile şi obligaţiile în legătură cu o acuzaţie de infracţiune,

ÎNTRUCÂT Conferinţa Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice garantează că toate persoanele vor fie egale în faţa instanţelor, şi că, în examinarea unei acuzaţii de infracţiune sau a drepturilor şi obligaţiilor într-un proces în justiţie, orice persoană va avea dreptul, fără întârziere nejustificată, la o audiere publică de către un tribunal competent, independent şi imparţial stabilit prin lege,

ÎNTRUCÂT cele două principii şi drepturi fundamentale de mai sus sunt de asemenea recunoscute sau transpuse în instrumente juridice regionale referitoare la drepturile omului, în prevederi constituţionale, legislative, ca şi în dreptul cutumiar,

ÎNTRUCÂT importanţa unui sistem judiciar competent, independent şi imparţial pentru apărarea drepturilor omului este subliniată şi de faptul că transpunerea tuturor celorlate drepturi depinde, în cele din urmă, de corectitudinea actului de justiţie,

ÎNTRUCÂT o justiţie competentă, independentă şi imparţială este la fel de importantă dacă se vrea ca instanţele să îşi îndeplinească rolul în susţinerea constituţionalismului şi a statului de drept,

ÎNTRUCÂT încrederea cetăţenilor în justiţie, în autoritatea morală şi în integritatea acesteia este de maximă importanţă într-o societate democrată,

ÎNTRUCÂT este deosebit de important ca judecătorii, fiecare în parte şi toţi laolaltă, să respecte şi să facă cinste funcţiei magistratului ca o dovadă de încredere din partea cetăţenilor, şi să se străduiască să sporească şi să menţină această încredere în justiţie,

ÎNTRUCÂT răspunderea de a încuraja şi de a menţine conduita judiciară la un nivel înalt revine în primul rand corpului de magistraţi din fiecare ţară,

ŞI ÎNTRUCÂT Principiile de bază ale Naţiunilor Unite cu privire la independenţa justiţiei au menirea de asigura şi de a susţine independenţa acesteia şi sunt adresate mai ales statelor,

IN CONSECINŢĂ, se adoptă principiile de mai jos ca norme de conduită morală a judecătorilor. Rostul lor este de a-i îndruma pe judecători şi de a constitui pentru tribunale un cadru pe baza căruia să poată reglementa activitatea judecătorească. Aceste

12

principii au de asemenea menirea de a-i ajuta pe membrii guvernului şi ai organelor legislative, pe avocaţi şi pe cetăţeni, în general, să înţeleagă mai bine şi să sprijine justiţia. Aceste principii pornesc de la premisa că judecătorii răspund de conduita lor în faţa unor instituţii create pentru a asigura respectarea normelor, instituţii ce sunt ele însele independente şi imparţiale, şi a căror menire este să sporească, nu să deroge de la acele prevederi ale legii şi ale codului de conduită ce sunt obligatorii pentru un judecător.

Norma nr. 1:INDEPENDENŢA

Principiul:

Independenţa justiţiei este premisa statului de drept şi garanţia fundamentală a unei drepte judecăţi. Judecătorul, prin urmare, va susţine şi va exemplifica independenţa sistemului judiciar atât din punct de vedere individual cât şi instituţional.

Modul de aplicare:

1.1 Judecătorul (judecătoarea) îşi va exercita funcţia judiciară independent, pe baza aprecierii proprii a faptelor, a interpretării conştiincioase a legii, fără influenţe din afară, fără a se lăsa convins, forţat, ameninţat, fără a permite amestecul, direct sau indirect, din partea nici unor cercuri, indiferent de motivul unei astfel de amestec.

1.2 Judecătorul (judecătoarea) va fi independent în relaţiile cu societatea, în general, şi în relaţiile cu părţile aflate într-un litigiu pe care el (ea) este chemat să îl judece.

1.3 Judecătorul (judecătoarea) nu numai că va trebui să nu aibă nici un fel de legături nepotrivite şi să nu fie influenţat de puterea executivă şi de cea legislativă, ci şi să fie perceput astfel de orice observator din afară.

1.4 În exercitatea funcţiei sale juridice, Judecătorul (judecătoarea) va trebui sa fie independent faţă de colegii săi magistraţi în legătură cu acele decizii pe care el va trebui să le ia independent.

1.5 Judecătorul (judecătoarea) va incuraja şi va susţine măsurile de siguranţă menite a permite îndeplinirea obligaţiilor judecătoreşti, în scopul de a menţine şi de a întări funcţionarea independentă a justiţiei.

1.6 Judecătorul (judecătoarea) va manifesta şi va susţine o conduită judecătorească de calitate, pentru a întări încrederea publicului în justiţie, fără de care nu poate fi menţinută independenţa puterii judecătoreşti.

Norma nr. 2:IMPARŢIALITATEA

Principiul:

Imparţialitatea este indispensabilă exercitării funcţiei judecătoreşti. Ea este necesară nu numai hotărîrii înseşi, ci şi întregii succesiuni de etape prin care se ajunge la ea.

Modul de aplicare:

2.1 Judecătorul (judecătoarea) îşi va îndeplini îndatoririle de magistrat fără părtinire, fără subiectivism, fără idei preconcepute.

13

2.2 Judecătorul (judecătoarea) se va strădui să adopte o conduită, atât în instanţă, cât şi în afara acesteia, care să câştige şi să menţină încrederea publicului, a juriştilor şi a părţilor în imparţialitatea judecătorilor şi a justiţiei, în general.

2.3 Judecătorul (judecătoarea), în măsura posibilului, se va strădui să adopte o conduită demnă, care să reducă la minimum numărul situţiilor care l-ar putea descalifica, împiedicându-l de a judeca sau de a hotărî într-o speţă oarecare.

2.4 Judecătorul va trebui să se abţină de la orice comentariu care, făcut în mod conştient în legătură cu o cauză în judecare sau care i-ar putea fi adusă spre judecare, ar putea afecta rezultatul dezbaterilor sau ar putea dăuna imparţialităţii procesului. Şi nici nu va face comentarii în public sau în alt mod, care să afecteze dreapta judecare a unei persoane sau a unei speţe.

2.5 Judecătorul (judecătoarea) se va autorecuza în orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca neffind capabil să judece. Între astfel de cazuri, fără însă ca înşiruirea de mai jos să fie completă, se numără următoarele:2.5.1 cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o prejudecată cu

privire la una din părţi sau în care judecătorul cunoaşte personal faptul că există probe controversate care pot prejudicia dsfăşurarea procesului;

2.5.2 cazul în care, anterior, judecătorul a funcţionat ca avocat sau a servit ca martor în dosarul supus judecăţii sale, sau

2.5.3 cazul în care judecătorul sau un membru al familiei sale are un interes material în rezultatul disputei.

Toate acestea, sub rezerva ca judecătorului să nu i se poată cere recuzarea atunci când nu se poate constitui o alta instanţă care să judece cauza sau când, din motive de urgenţă, inacţiunea ar putea duce la un grav act de injustiţie.

Norma nr. 3:INTEGRITATEA

Principiul:

Integritatea este indispensabilă exercitării funcţiei judecătoreşti.

Modul de aplicare:

3.1 Judecătorul (judecătoarea) va face în aşa fel încât conduita sa să apară în ochii unui observator neutru ca ireproşabilă.

3.2 Atitudinea şi conduita unui judecător (a unei judecătoare) trebuie să menţină trează încrederea oamenilor în corectitudinea puterii judecătoreşti. Nu este suficient a se face dreptate, trebuie să se şi vadă că s-a făcut dreptate.

Norma nr. 4:BUNA CUVIINŢĂ

Principiul:

Buna cuviinţă şi perceperea ei ca atare sunt indispensabile exercitării funcţiei judecătoreşti.

Modul de aplicare:

14

4.1 In tot ceea ce face, judecătorul (judecătoarea) va evita orice atitudine necorespunzătoare sau impresia unei atitudini necorespunzătoare.

4.2. Fiind conştient că se află permanent în vizorul ochiului public, Judecătorul (judecătoarea) trebuie să accepte, de bunăvoie şi fără constrângeri, anumite renunţări care, cetăţeanului de rând i-ar părea o povară. Chiar şi în viaţa particulară, judecătorul (judecătoarea) se va comporta astfel încât să nu impieteze asupra demnităţii funcţiei sale.

4.3. Judecătorul (judecătoarea), în relaţiile sale personale cu alţi membri ai profesiei juridice care au o prezenţă constantă în instanţa în care lucrează judecătorul (judecătoarea), va evita situaţiile care ar putea da naştere, pe bună dreptate, suspiciunilor sau ar putea favoriza părtinirea.

4.4 Judecătorul (judecătoarea) se va abţine de la a participa la soluţionarea unei cauze în care un membru al familiei sale este parte la proces sau are legătură cu acesta.

4.5 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite nici unui membru al profesiei juridice să îi folosească locuinţa pentru a primi clienţi sau alţi membri ai profesiei juridice.

4.6 Judecătorul (judecătoarea), ca orice alt cetăţean, are dreptul la libertatea de exprimare, librtatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma grupuri, dar, îşi va exercita aceste drepturi în aşa fel încât să nu prejudicieze demnitatea funcţiei judecătoreşti sau imparţialitatea şi independenţa puterii judecătoreşti.

4.7 Judecătorul (judecătoarea) va trebui să se documenteze asupra intereselor personale şi financiare ale judecătorului şi va face eforturile corespunzătoare pentru a se informa de interesele financiare ale membrilor familiei sale.

4.8 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite membrilor familiei sale, persoanelor din anturajul său sau altor personae să influenţeze negativ conduita şi dreapta sa judecată.

4.9 Judecătorul (judecătoarea) nu va avea voie să uzeze de prestigiul funcţiei judecătoreşti pentru a rezolva interesele sale personale sau interesele personale ale membrilor familiei sale sau ale altor persoane, şi nici nu va trebui să lase impresia sau să dea voie altora să lase impresia că ar exista persoane într-o poziţie privilegiată, capabile să îl influenţeze într-un mod necorespunzător în îndeplinirea atribuţiilor sale judecătoreşti.

4.10 Judecătorul nu va avea voie să se folosească sau să dezvăluie informaţiile confidenţiale obţinute de el în această calitate în scopuri care nu au legătură cu obligaţiile sale profesionale.

4.11 In condiţiile în care judecătoerul (judecătoarea) îşi va îndeplini îndatoririle aşa cum se cuvine, el (ea) va putea:4.11.1 să scrie, să ţină conferinţe, să predea şi să ia parte la activităţi legate de

lege, organizarea sistemului juridic, înfăptuirea actului de justiţie, sau altele conexe;

4.11.2 să apară la o audiere publică în faţa unei autorităţi care are competenţe în materia dreptului, a organizării sistemului juridic, a înfăptuirii actului de justiţie, sau a altora conexe;

4.11.3 să funcţioneze ca membru al unui organ oficial sau al unei comisii de stat, al unui comitet sau organ consultativ, cu condiţia ca, funcţionând în această calitate, să nu contravină principiilor de imparţialitate şi neutralitate ale unui judecător; sau

4.11.4 să desfăşoare orice alte activităţi care nu impietează asupra demnităţii sale de organ judecătoresc şi nici nu îl împiedică să îşi îndeplinească obligaţiile sale de magistrat.

15

4.12 Judecătorul (judecătoarea) nu va avea voie să practice dreptul atâta timp cât deţine funcţia judecătorească.

4.13 Judecătorul (judecătoarea) poate înfiinţa sau se poate afilia la asociaţii ale judecătorilor sau alte organizatii, care reprezintă interesele judecătorilor.

4.14 Judecătorul (judecătoarea), ca şi membrii familiei sale, nu vor avea voie să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură cu acţiunile sau inacţiunile sale legate de activitatea sa judecătorească.

4.15 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite, cu bună ştiinţă, membrilor instanţei sale de judecată sau altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau la dispoziţia sa, să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură cu acţiuni sau inacţiuni legate de activitatea sau atribuţiile sale.

4.16 În măsura permisă de lege şi de reglemetările privind transparenţa, judecătorul (judecătoarea) poate primi un dar simbolic, un premiu sau o recunoaştere, în funcţie de împrejurările în care i se oferă acestea, cu condiiţia ca darul, premiul sau recunoaşterea să nu fie percepută ca urmărind să îl influenţeze pe judecător în desfăşurarea obligaţiilor sale judecătoreşti, sau să dea naştere unor suspiciuni de parţialitate

.Norma nr. 5:

EGALITATEAPrincipiul:

Asigurarea unui tratament egal tuturor în faţa instanţelor este indispensabilă exercitării funcţiei judecătoreşti.

Modul de aplicare:

5.1 Judecătorul (judecătoarea) va trebui să fie conştient şi să înţeleagă diversitatea celor ce compun societatea umană, precum şi diferenţele ce derivă din această diversitate, cum sunt cele referitoare la rasă, culoare, sex, religie, naţionalitate, castă, infirmitate, vârstă, stare civilă, orientare sexuală, statut social şi economic sau alte cauze ("motive nerelevante"), dar numai acestea.

5.2 Judecătorul (judecătoarea), în desfăşurarea activităţii sale judecătoreşti, nu va avea voie să manifeste, prin cuvinte sau atitudine, părtinire sau idei prejudecăţi faţă de o persoană sau un grup, pe motive nerelevante.

5.3 Judecătorul (judecătoarea) îşi va desfăşura activitatea de magistrat cu respectul cuvenit faţă de toţi, respectiv, faţă de părţi, de martori, de avocaţi, de persoanlul instanţei şi de colegii magistraţi, fără a face vreo deosebire pe motive nerelevante şi lipsite de substanţă pentru activitatea sa.

5.4 Judecătorul (judecătoarea) nu va permite, cu bună ştiinţă, membrilor instanţei sale de judecată sau altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau la dispoziţia sa, să facă vreo deosebire, pe motive nerelevante şi lipsite de substanţă, între persoanele respective, în cadrul unei speţe supuse judecăţii sale.

5.5 Judecătorul (judecătoarea) va cere avocaţilor, în timpul desfăşurării procesului în instanţă să se abţină de la a-şi exprima, prin cuvinte sau atitudine, părtinirea sau prejudecta, pe motive nerelevante, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru devine relevant, din punct de vedere al legii, pentru o chestiune aflată în dezbatere şi care poate fi o manieră legitimă de a profesa.

16

.Norma 6:

COMPETENŢA ŞI STRĂDUINŢAPrincipiul:

Competenţa şi străduinţa sunt condiţii sine qua non ale exercitării funcţiei judecătoreşti.

Modul de aplicare:

6.1 Îndatoririle judecătoreşti ale unui judecător au precădere faţă de orice alte activităţi.

6.2 Judecătorul (judecătoarea) îşi va dedica activitatea profesională de judecător obligaţiilor sale de magistrat, care înseamnă nu numai îndeplinirea funcţiilor judecătoreşti, a responsabilităţilor faţă de instanţă şi luarea hotărîrilor, ci şi alte sarcini de însemnătate pentru activitatea judecătorească şi pentru funcţionarea instanţei.

6.3 Judecătorul (judecătoarea) va lua măsurile ce se impun pentru a-şi menţine şi spori nivelul de cunoaştere, de calităţi profesionale şi personale necesare îndeplinirii îndatoririlor judecătoreşti, scop în care va fructifica instruirile de spcialitate şi orice alte înlesniri oferite judecătorilor, în acest scop, cu aprobarea organelor judecătoreşti.

6.4 Judecătorul (judecătoarea) se va ţine la curent cu evoluţiile importante ale dreptului internaţional, ale convenţiilor internaţionale şi a altor instrumente care reglementează normele referitoare la drepturile omului.

6.5 Judecătorul (judecătoarea) îşi va îndeplini obligaţiile judecătoreşti, inclusiv emiterea unor sentinţe sub rezervă, într-o manieră eficientă, corectă şi cât mai promptă.

6.6 Judecătorul (judecătoarea) va menţine ordinea şi ţinuta în toate manifestările ce au loc în faşa instanţei, va fi răbdător, demn, politicos în relaţiile cu părţile, cu juraţii, martorii, avocaţii, dar şi cu toţi cei cu care are de-a face judecătorul în calitatea sa oficială. Judecătorul va pretinde aceeaşi atitudine şi din partea reprezentanţilor legali, a personalului instanţei, cât şi a celor aflaţi sub influenţa, autoritatea sau la dispoziţia sa.

6.7 Judecătorul (judecătoarea) nu va afişa un comportament care ar putea veni în contradicţie cu obligaţia de a se strădui să se achite de obligaţiile sale de judecător.

PUNEREA ÎN APLICARE

Având în vedere specificul funcţiei judecătoreşti, măsurile efective de punere în aplicare a acestor principii, acolo unde nu sunt încă în funcţiune astfel de mecanisme, vor fi luate de autoritatea judecătorească naţională în aria sa de competenţă.

DEFINIŢII

În această declaraţie de principiu, dacă nu permite sau nu cere altfel contextul, termenii de mai jos vor avea înţelesul care urmează:

17

"Personalul instanţei" înseamnă echipa cu care lucrează judecătorul, inclusiv grefierii.

"Judecător" înseamnă orice persoană care exercită puterea judecătorească, indiferent cum s-ar numi aceasta.

"Familia judecătorului" înseamnă soţul (soţia) judecătorului, copiii, nora/ginerele, precum şi orice altă rudă sau persoană apropiată care îi ţine companie judecătorului (judecătoarei) şi care locuieşte în casa acestuia (acesteia).

"Soţul/soţia judecătorului/judecătoarei" înseamnă partenerul de viaţă al judecătorului sau orice altă persoană de oricare sex, care are o relaţie personală apropiată cu judecătorul/judecătoarea.

Notă explicativă

1. La prima sa întrunire de la Viena, în aprilie 2000, la invitaţia Centrului Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Infracţionalităţii Internaţionale, şi în conexiune cu al X-lea Congres al Naţiunilor Unite asupra prevenirii infracţionalităţii şi a tratamentului delincvenţilor, Grupul Judecătoresc pentru întărirea integrităţii judecătoreşti (compus din Judecător-şef Latifur Rahman din Bangladesh, Judecător-şef Bhaskar Rao din Statul Karnataka, India, Judecătorul Govind Bahadur Shrestha din Nepal, Judecător-şef Uwais din Nigeria, Vice-preşedintele adjunct Langa de la Curtea Constituţională a Africii de Sud, Judecător-şef Nyalali din Tanzania, şi judecătorul Odoki din Uganda), întrunire ţinută sub preşedinţia Judecătorului Christopher Weeramantry, Vice-preşedinte al Curţii Internaţionale de Justiţie, şi la care Judecătorul Michael Kirby de la Înalta Curte a Australiei, a fost raportorul, întrunire care s-a bucurat de participarea lui Dato' Param Cumaraswamy, Raportor Special al Naţiunilor Unite asupra independenţei judecătorilor şi avocaţilor, şi care a recunoscut nevoia unui cod pe baza căruia să se poată aprecia conduita lucrătorilor judiciari. În acest scop, Grupul Judecătoresc a cerut analizarea codurilor de conduită judecătorească adoptate deja în anumite ţări şi întocmirea unui raport de către Coordonatorul Programului de Integritate Judecătorească, Dr Nihal Jayawickrama, axat pe următoarele aspecte: (a) principiile de bază care se regăsesc în aceste coduri; şi (b) principiile care se regăsesc numai în unele dintre coduri şi care astfel de principii ar fi indicat să se adopte şi în care dintre ţări.

2. Proiectul Codului de conduită judiciară întocmit în sensul celor stabilite mai sus făcea trimitere la mai multe coduri de acest gen şi instrumente aflate în vigoare la data respectivă, printre care, în mod special, la următoarele:

(a) Codul de conduită judiciară adoptat de Camera Delegaţilor a Asociaţiei Barourilor Americane în August 1972.

(b) Declaraţia de principiu asupra independenţei corpului judecătoresc, dată de judecătorii-şefi ai statelor şi teritoriilor australiene în aprilie 1997.

(c) Codul de conduită al judecătorilor de la Curtea Supremă a Statului Bangladesh, întocmit de Consiliul Judiciar Suprem în exercitarea prerogativei prevăzute la art. 96(4)(a) al Constituţiei Republicii Populare Bangladesh, mai 2000.

(d) Principiile etice ale judecătorilor, întocmite în colaborare cu Conferinţa judecătorilor canadieni şi avizate de Consiliul Judiciar Canadian în 1998.

(e) Carta europeană asupra statutului judecătorilor, Consiliul Europei, iulie 1998.

18

(f) Codul de conduită judecătorească al Statului Idaho, SUA, 1976.(g) Reafirmarea valorilor vieţii judecătorilor, declaraţie adoptată de Conferinţa

judecătorilor şefi din India, 1999.(h) Codul de conduită judecătorească al Statului Iowa, SUA.(i) Codul de conduită al lucrătorilor judiciari din Kenya, iulie 1999.(j) Codul deontologic al judecătorilor din Malaiezia, alcătuit de Yang di-Pertuan

Agong, la recomandarea Judecătorului Şef, Preşedintele Curţii de Apel şi a Judecătorilor Şefi de la Curţile Supreme, în exercitarea prerogativelor conferite de art. 125(3A) al constituţiei federale a Malaieziei, 1994.

(k) Codul de conduită al magistraţilor din Namibia.(l) Regulile de conduită judiciară, Statul New York, USA.(m) Codul de conduită al lucrătorilor judiciari al Republicii Federale Nigeria.(n) Codul de conduită pentru judecătorii Curţii Supreme şi ai tribunalelor din

Pakistan.(o) Condul de conduită judiciară al statului Filipine, din septembrie 1989.(p) Canoanele deontologiei judicare ale statului Filipine, propuse de Asociaţia

Baroului Filipinez, aprobate de judecătorii instanţelor de judecată din Manila, şi adoptate pentru a fi urmate şi respectate de judecătorii din subordinea administartivă a Curţii supreme, inclusiv de judecătorii din localităţile mai mici şi din oraşele mari.

(q) Declaraţia de la Yandina: Principiile de independenţă ale Corpului Judecătoresc din Insulele Solomon, din noiembrie 2000.

(r) Îndrumarul judecătorilor din Africa de Sud, emis de Judecătorul-şef şi Preşedinte al Curţii Constituţionale şi de preşedinţii tribunalelor, ai curţilor de apel pentru litigii de muncă, şi ai Judecătoriei pentru litigii funciare, March 2000.

(s) Codul de conduită al lucrătorilor judiciari din Tanzania, adoptat de Conferinţa judecătorilor şi magistraţilor din 1984.

(t) Codul de conduită judiciară al Statului Texas, SUA.(u) Codul de conduită al judecătorilor, magistraţilor şi al altor lucrători judiciari din

Uganda, adoptat de judecătorii de la Curtea Supremă şi de la Înalta Curte în iulie 1989.

(v) Codul de conduită al Conferinţei Judecătorilor din Statele Unite ale Americii.(w) Canoanele conduitei judiciare pentru Statul Virginia, adoptat şi promulgat de

Curtea Supremă a Statului Virginia în 1998.(x) Codul de conduită judicară adoptat de Curtea Supremă a statului Washington,

SUA, în octombrie 1995.(y) Legea judiciară (a Codului de conduită), adoptată de Parlamentul din Zambia, în

decembrie 1999.(z) Principiile-cadru cu privire la independenţa corpului judecătoresc ("Principiile de

la Siracusa"), întocmite de un comitet de experţi întruniţi sub egida Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, a Comisiei Internaţionale a Juriştilor, şi a Centrului pentru independenţa judecătorilor şi a avocaţilor, 1981.

(aa) Normele de bază ale independeţei judecătoreşti, adoptate de Asociaţia Internaţională a Barourilor în 1982.

(bb) Principiile de bază ale Naţiunilor Unite asupra independenţei corpului judecătoresc, aprobate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1985.

(cc) Proiectul Declaraţiei universale asupra independenţei judecătorului ("Declaraţie Singhvi"), întocmită de dl. L.V. Singhvi, Raportor special al Naţiunilor Unite pentru Studiul asupra independenţei corpului judecătoresc, 1989.

19

(dd) Declaraţia de la Beijing asupra principiilor de independenţă a judecătorilor din Regiunea Lawasia, adoptată de cea de a 6-a Conferinţă a judecătorilor-şefi, din august 1997.

(ee) Ghidul Latimer pentru ţările din Commonwealth cu privire la bunele uzanţe în relaţiile dintre puterea executivă, parlament şi puterea judecătorească, în sprijinul actului de guvernare, al statului de drept, şi al drepturilor omului, pentru asigurarea aplicării efective a Principiilor de la Harare, 1998.

(ff) Principiile-cadru de prevenire şi eliminare a corupţiei şi de asigurare a imparţialităţii actului de justiţie, adoptat de grupul de experţi reuniţi sub egida Centrului pentru independenţa judecătorilor şi a avocaţilor, în februarie 2000.

La cea de-a doua întrunire a sa, de la Bangalore, în februarie 2001, Grupul Judecătoresc (format din Judecătorul-şef Mainur Reza Chowdhury din Bangladesh, Judecătoarea Claire L'Heureux Dube din Canada, Judecătorul-şef Reddi din Statul Karnataka, India, Judecătorul-şef Upadhyay din Nepal, Judecătorul-şef Uwais din Nigeria, Judecătorul-şef Adjunct Langa din Africa de Sud, Judecătorul-şef Silva din Sri Lanka, Judecătorul-şef Samatta din Tanzania, şi Judecătorul-şef Odoki din Uganda, care s-au reunite sub conducerea Judecătorului Weeramantry, avându-l pe Judecătorul Kirby ca Raportor, şi bucurându-se de participarea Judecătorului Bhagwati, Raportor Special al Naţiunilor Unite şi Preşedintele Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, calitate în care l-a reprezentat pe Înaltul Comisar ONU pentru drepturile omului) procedând la examinarea proiectului ce a fost supus atenţei sale, a identificat valorile fundamentale, a formulat principiile de bază, şi a aprobat Proiectul Codului de conduită judiciară. Grupul Judecătoresc a recunoscut, însă, că, dat fiind faptul că Proiectul fusese întocmit de judecători din judecători provenind în special din ţările de drept anglo-saxon, era imperios necesar ca el să fie examinat şi de judecători din alte sisteme de drept, pentru ca, într-adevăr, acest Cod să poată căpăta statutul de cod de conduita judiciară cu valoare internaţională.

Proiectul de la Bangalore a fost trimis atât judecătorilor din ţările de drept anglo-saxon, cât şi celor din ţările de drept civil, fiind apoi discutat la mai multe conferinţe ale judecătorilor. În iunie 2002, el a fost revizuit de Grupul de lucru al Consiliului consultativ al judecătorilor europeni (CCJE-GL), format din Vice-preşedintele Reissner, de la Asociaţia austriacă a judecătorilor, Judecătorul Fremr, de la Înalta Curte a Republicii Cehe, Preşedintele Lacabarats, de la Curtea de Apel de la Paris, Franţa, Judecătorul Mallmann, de la Tribunalul Administrativ Federal al Germaniei, Magistratul Sabato, din Italia, Judecătorul Virgilijus de la Curtea de Apel a Lituaniei, Consilierul Prim Wiwinius, de la curtea de Apel din Luxemburg, Judecătorul-consilier Afonso, de la Curtea de Apel a Portugaliei, Judecătorul Ogrizek, de la Curtea Supremă a Sloveniei, Preşedintele Hirschfeldt, de la Curtea de Apel din Svea, Suedia, şi Lord Mance, judecător din Marea Britanie. La iniţiativa Asociaţiei Barourilor Americane, Proiectul de la Bangalore a fost tradus în limbile naţionale, revizuit de judecători din ţările Europei de Est şi Centrale, în special din Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Kosovo, România, Serbia şi Slovacia.

Proiectul de la Bangalore a fost revizuit în lumina comentariilor primite de la CCJE-GL şi de la alte foruri menţionate mai sus; a Opiniei nr. 1 (2001) a CCJE asupra normelor referitoare la independenţa corpului judecătoresc; a proiectului de Opinie al CCJE cu privire la principiile şi regulile care reglementează conduita profesională a judecătorilor, cu accent pe deontologie, atitudini incompatibile şi imparţialitate; precum

20

şi prin comparare cu diverse coduri mai recente ale deontologiei judiciare, inclusiv cu Ghidul Conduitei Judiciare, publicat de Consiliul Judecătorilor Şefi din Australia în iunie 2002, cu Regulamentul-model de conduită al judecătorilor din statele baltice, cu Codul deontologic al judecătorilor din Republica Populară Chineză, cu Codul deontologic al Asociaţiei judecătorilor macedoneni.

Proiectul de la Bangalore astfel revizuit a fost propus spre dezbatere la o masă rotundă a Judecătorilor Şefi (sau a reprezentanţilor acestora) din ţările cu sisteme de drept bazate pe un cod civil. Masa rotundă s-a desfăşurat la Palatul Păcii din Haga, Olanda, în noiembrie 2002, şi a fost prezidată de Judecătorul Weeramantry.

La această masă rotundă au participat următorii: Vladimir de Freitas, judecător la Curtea Federală de Apel din Brazilia, Iva Brozova, Judecător-şef la Curtea Supremă a Republicii Cehe, Mohammad Fathy Naguib, Judecător-şef la Curtea Supremă Constituţuională din Egipt, d-na Consilier Christine Chanet, de la Curtea de Casaţie a Franţei, Genaro David Gongora Pimentel, Preşedinte la Curtea Supremă de Justiţie a Naţiunii Mexicane, Mario Mangaze, Preşedinte la Curtea Supremă din Mozambic, Pim Haak, Preşedinte la Hoge Raad din Olanda, Trond Dolva, judecător la Curtea Supremă a Norvegiei, Hilario Davide, Judecător-şef la Curtea Supremă a statului Filipine.

De asemenea, la una din sesiuni au participat şi următorii judecători de la Curtea Internaţională de Justiţie: judecătorul Ranjeva (Madagascar), judecătorul Herczegh (Ungaria), judecătorul Fleischhauer (Germania), judecătorul Koroma (Sierra Leone), judecătorul Higgins (Marea Britanie), judecătorul Rezek (Brazilia), judecătorul Elaraby (Egipt), şi judecătorul ad-hoc Frank (SUA). De faţă a fost şi Raportorul special al Naţiunilor Unite. "Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară" au fost fructul acesti întâlniri.

21

3. O posibilă strategie de accelerare a procedurii civile

Dr. Bart Punt (Olanda)

1. În scopul realizării unei eficienţe crescute în procedura civilă, o comisie mixtă olandeză (formată din judecători şi avocaţi) a propus, în 1995, organizarea unui experiment de procedură scurtată, pe baza unui model pe care l-au numit “regimul accelerat”. În perioada 1996-2001, acest experiment a fost aplicat în 10 din cele 19 judecătorii regionale ale Olandei şi a fost un success. S-a constatat că, în medie, speţele rezolvate în acest regim accelerat se încheiau în opt luni. Trebuie să spun, însă, că multe din aceste cazuri s-au rezolvat şi printr-o înţelegere amiabilă, într-un termen mai scurt, de trei-patru luni. Formula nu mai are caracter experimental, deoarece ea fost legiferată de puterea legislativă şi introdusă ca prevedere legală cu începere de la 1 ianuarie 2002.

2. Aceste câteva principii de bază ale regimului accelerat au constituit răspunsul la ceea ce mulţi practicieni (dar şi teoreticieni) resimţiseră, de mai bine de 80 de ani, ca fiind o încărcătură prea greoaie a codului de procedură civilă olandez. Aceste elemente de bază au fost: termene scurte şi respectate cu stricteţe, o singură rundă de note scrise: reclamantul trebuie să renunţe la dreptul de a depune un răspuns ca şi la dreptul de a-şi susţine pledoaria în instanţă, citaţia trebuie să conţină date referitoare la motivul real al conflictului şi să indice probele. Deasemenea s-a pus accent pe partea orală a procedurii. Pentru o descriere mai amănunţită a acestor elemente de bază, vă rog să consultaţi anexa.

3. Înainte de a analiza soluţiile de remediere a deficienţelor vechiului cod de procedură civilă, ar fi util, poate, să facem o scurtă descriere a acestuia. Procedura civilă olandeză se întemeiază pe tradiţia dreptului civil. Voi face mai întâi câteva observaţii asupra ponderii elementului oral faţă de cel scris în cadrul procedurii vechi, după care voi face o prezentare mai amănunţită a desfăşurării obişnuite a acestei proceduri. Fundamentarea procedurii noastre pe codul civil înseamnă, între altele, că la noi “procesul” nu se desfăşoară în sensul cunoscut în dreptul anglo-saxon, în cadrul căruia toate observaţiile se fac oral, martorii vin şi depun mărturie, etc. etc. ca şi când de faţă s-ar găsi un juriu. După legea olandeză, atât cea veche, cât şi cea nouă, se face o distincţie clară între faza în care se schimbă notele scrise, care joacă un rol relativ important, şi înfăţişsarea în instanţă. In par. 4, mă voi ocupa mai pe larg de notele scrise. Cât priveşte înfăţişările în instanţă, ele nu sunt procedură automată, deşi numărul cazurilor în care nu se ţine nici o audiere este foarte mic. Înfăţişarea poate avea loc la iniţiativa oricăreia din părţi, adică a aceleia care doreşte dezbaterea litigiului în faţa instanţei. Pe de altă parte, instanţa este aceea care decide dacă mai doreşte şi alte date despre litigiu. Dacă da, atunci, pe baza notelor scrise ale părţilor, instanţa va da o hotărîre nedefinitivă, prin care stabileşte ce fel de cercetare să se desfăşoare în acest scop. Instanţa poate, de exemplu, dispune prezentarea părţilor în instanţă, o expertiză, sau o verificare la faţa locului, după cum crede ea de cuviinţă. Audierea martorilor însă nu intră în aria de aplicabilitate a unei astfel de hotărîri. Dacă una din părţi oferă probe despre fapte ce ţin de caz, prin audierea de martori, instanţa nu poate ignora o astfel de propunere decât dacă stabileşte că fapta ce se urmăreşte a fi dovedită în instanţă este neînsemnată sau atunci când consideră că proba propusă nu este la obiect. Pe de altă parte, instanţa nu are voie să respingă audierea martorilor doar presupunând care va fi rezultatul acelei probe. Aici mai trebuie adăugat că, în cazul în care părţile compar personal în faţa instanţei, sau în cazul dezbaterii litigiului în instanţă, tradiţia procedurală olandeză cere ca judecătorul să fie

22

destul de activ, adică să pună întrebări sau chiar să propună o înţelegere amiabilă pe baza unei aprecieri prudente prima facie a dosarului.

4. Prin 1990, neajunsurile procedurii noastre civile s-ar fi putut defini printr-o singură expresie: lipsa de concentrare. Adică, părţile sau avocaţii părţilor aveau prea multe posibilităţi de a-şi expune punctul de vedere, mai ales prin intermediul unor note scrise depuse succesiv, fie că erau: citaţii, apărări, răspunsuri, replică la răspunsuri, intervalul dintre acestea fiind de multe ori foarte mare. De multe ori, litigiul propriu-zis nu ajungea să fie discutat decât după ce fuseseră depuse răspunsurile şi replica la răspunsuri. Dacaă, odată cu replica la răspunsuri, acuzatul depunea şi documente, reclamantului i se dădea încă o dată posibilitatea de a depune un scurt comentariu, chiar dacă numai cu privire la aceste documente. Iar reclamantul condiţiona aceasta de dezbaterea cauzei în instanţă. Pe atunci, părţile sau avocaţii lor aveau invariabil dreptul de a cere susţinerea argumentelor lor în instanţă. Pe scurt, problema cea mai mare izvora din aceea că autonomia părţilor, adică a avocaţilor, era mult supradimensionată faţă de scopul acţiunii pentru ca procesul să se poată termina într-un interval rezonabil. Tocmai de aceea, încă din 1968 judecătorii începuseră să găsească o formulă de a ieşi din această încărcătură împovărătoare, şi anume, în unele speţe, alese de ei cu grijă, au dispus prezentarea părţilor numai după susţinerile orale ale fiecăreia din ele. Această metodă a dat oarecare rezultate. Scopul era acela de a le face să ajungă la o soluţionare amiabilă sau de a fluidiza etapele ulterioare ale procedurii. În 1989, Legea procedurii civile a dispus ca instanţele să trieze cauzele în funcţie de această posibilitate de a se ajunge la prezentarea părţilor în instanţă după o singură rundă de susţineri orale de fiecare parte. Până acum, însă, această manieră nu a fost adoptată de toate instanţele, de aceea efectele Legii din 1989 au rămas modeste.

5. Din aceste motive, în 1995 încă mai aveam o procedură convenabilă avocaţilor, care, graţie acesteia, aveau multe posibilităţi de a pleda cauza, ceea ce îi făcea să adopte strategia de a demonstra cât mai puţin în plângerile sau notele depuse la instanţă. Această strategie a fost practicată chiar şi atunci când reclamantul ştia bine care va fi punctul de vedere al pârâtului. Această strategemă dădea naştere unor replici scrise destul de vagi şi evazive în notele scrise ale apărării.

6. Odată cauza dezbătură în instanţă, ea era gata de judecare. În multe cazuri, judecata ducea la o hotărîre nedefinitivă şi mai departe la o cercetare. În general, astfel de hotărîri nedefinitive, fie că se dădeau sau nu după susţinerea în instanţă, erau în formă scrisă. O hotărîre nedefinitivă de fapt rezumă faptele, pretenţiile, susţinerile şi face consideraţii cu privire la chestiunea în dispută. La sfârşit, în dispozitiv, hotărîrea dispune măsurile de cercetare în cauză. În marea majoritate a cauzelor, instanţa dispune ca părţile să apară la tribunal personal, însoţite de avocaţii lor. Scopul este unul dublu: judecătorul urmăreşte clarificarea anumitor aspecte şi, aşa cum va menţiona întotdeauna în hotărîrea nedefinitivă, va încerca să obţină o soluţionare pe cale amiabilă. De multe ori, instanţa va considera indicat să îi audieze pe martori.

7. În timp ce, după “vechea” procedură, odată dată o astfel de hotărîre nedefinitivă care cerea desfăşurarea unei anchete, cazul putea tergiversa din două motive. Primul era acela că instanţa de multe ori permitea părţilor să depună la instanţă comentarii scrise asupra rezultatelor anchetei, care putea dura ea singură mai multe luni, deşi părţile nu aveau dreptul de a face astfel de comentarii, ca să nu mai spunem că nici nu aveau mare lucru de spus. După ce părţile îşi depuneau comentariile, urma să se dea o sentinţă

23

definitivă la prima instanţă. Asta se putea întâmpla adesea după trei ani de la începerea procesului.

8. O a doua cauză a tergiversării consta în aceea că ambele părţi aveau dreptul de a contesta hotărîrea nedefinitivă. Ceea ce însemna că ancheta trebuia amânată până se judeca apelul. Instanţele inferioare aveau dreptul de a respinge accesul la apel, dar rareori se prevalau de acest drept. Cu începere de la 1 ianuarie 2002, legea s-a schimbat cu 180 0, în sensul că părţile nu mai au dreptul să facă apel contra unei hotărîri nedefinitive decât dacă au permisiunea expresă a instanţei. Această măsură a fost adoptată tot la recomandarea comisiei noastre mixte.

9. Cum arătam în par. 4, după procedura veche, cauzele puteau fi programate pentru o înfăţişare a părţilor după numai o rundă de susţineri de către fiecare parte. Comisia noastră a hotărît să transforme această formulă din facultativă în general valabilă, în cadrul experimentului nostru. Şi din acest punct de vedere, legiuitorul a adoptat propunerea comisiei, respectiv părţile vor fi chemate să se prezinte în instanţă după numai o singură pledoarie din partea fiecăreia, cu excepţia acelor cazuri în care instanţa consideră că nu se poate aplica această formulă. Conform noii proceduri, lucrurile se desfăşoară astfel: toate cauzele sunt triate de instanţă după criteriul pretabilităţii lor la chemarea părţilor în instanţă încă din prima fază, adică după depunerea plângerii şi a apărărilor. Dacă într-o cauză se consideră că citarea părţilor nu este indicată în această fază incipientă, părţile au dreptul de a depune şi alte note scrise, cum ar fi răspunsuri la interogatorii şi replici la răspunsuri, precum şi să dezbată cazul în instanţă, dacă doresc. Într-un foarte mare număr de cazuri, însă, instanţa va dispune înfăţişarea părţilor după prima rundă de susţineri orale. După care cauza este repartizată unui singur judecător, care, după ce studiază dosarul, îi invită mai întâi, de regulă, pe avocaţii părţilor să mai depună şi alte documente pe care le consideră el necesare sau să depună comentarii mai amănunţite asupra anumitor aspecte, pentru ca dosarul să fie complet documentat în vederea dezbaterilor orale şi, eventual, a unei soluţionări amiabile chiar în cursul înfăţişării. Dacă părţile nu se înţeleg, se va da o sentinţă, cu excepţia cazurilor în care judecătorul acceptă să le acorde părţilor posibilitatea unei a doua runde de note scrise. Dar aceasta se întâmplă în puţine din cazurile care nu sunt soluţionate amiabil. Dacă părţile au avut o înfăţişare, asta nu înseamnă că au dreptul necondiţionat de a mai susţine o dezbatere în instanţă după ce au depus răspunsurile şi replica la răspunsuri.

10. Atât în faza experimentală, cât şi conform noilor preveri de procedură, această înfăţişare a părţilor în instanţă trebuie să constituie punctul central al dezbaterii, la sfărşitul căreia trebuie să rămână cât mai puţine chestiuni în suspensie. Şi, după părerea mea, aşa se şi întâmplă de cele mai multe ori. Aceste rezultate au fost obţinute şi datorită unui alt element-cheie al regimului accelerat, element care a fost şi el însuşit de legiuitor. Am în vedere condiţia ca, în citaţie, partea reclamantă sau avocatul acesteia să prezinte litigiul în întregime, adică nu doar să menţioneze ce şi de ce pretinde, ci să arate şi apărările pe care anticipează că le va susţine cealaltă parte, în măsura în care le cunoaşte, cum ar fi, de exemplu, din corespondenţa anterioară, precum şi, de preferat, replica părţii reclamante la aceste apărări. Şi, de obicei, această cerinţă se respectă. Această obligaţie a fost singurul element original al propunerii noastre. Ca urmare a acestei metode, judecătorul îşi poate forma o părere mult mai aprofundată asupra cauzei decât se întâmpla după vechea procedură, şi încă de la primul schimb de note scrise. Următorul pas al procedurii este acela în care jduecătorul dispune instrucţiuni pentru pregătirea

24

prezentării părţilor în instanţă aşa cum spuneam mai sus, după care urmează înfăţişarea propriu-zisă.

11. Reiese limpede din cele de mai sus că elementele–cheie ale regimului accelerat (şi, prin urmare, ale modificărilor corespunzătoare din legea olandeză) au dus la o foarte mare concentrare a dezbaterilor. Întrucât experimentul nostru cerea ca reclamantul să renunţe, între altele, şi la dreptul de a depune răspunsuri, nici pârâtul nu mai putea depune replica la răspunsuri. Este adevărat că nu îl puteam împiedica pe pârât să solicite permisiunea de a-şi susţine cauza în instanţă, dar, din moment ce era întotdeauna prevăzută o înfăţişare la care părţile oricum urmau să apară, aceasta nu a prezentat riscuri grave de amânări successive după această înfăţişare. În acelaşi timp, experimentul a dus la restrângerea posibilităţilor părţilor de a-şi prezenta poziţia. Astfel cum spuneam la început, aceste elemente au fost "obiectivele" comisiei noastre, adică eliminarea acelor defecte ale procedurii pe care toată lumea le cunoştea de mult timp. Prin introducerea acestor termene stricte, regimul accelerat a oferit încă un element-cheie de înlăturare a acestor neajunsuri.

12. Cam acestea sunt meritele acestui experiment. El a dus la schimbări rapide ale legislaţiei noastre, ceea ce m-a surprins oarecum, fiindcă m-aş fi aşteptat la mai multă rezistenţă din partea unei formule tradiţionale. Dar tocmai aici m-am înşelat. Am impresia că, pe baza acestui experiment, care a început în 1996, şi după introducerea acestor modificări în legislaţie cu începere de la 1 ianuarie 2002, putem vorbi deja, în anul 2004, de existenţa unei noi tradiţii, diferite, în procedura noastră civilă .

13. "Strategia" comisiei noastre a fost şi ea importantă. Merită să ne oprim puţin asupra ei, pentru că această comisie a avut mulţi predecesori care au încercat acelaşi lucru în secolul trecut, dar fără success. Aceste alte comisii premergătoare au constatat şi ele aceleaşi neajunsuri ca şi noi, dar nu au reuşit să determine modificarea legii. După părerea mea, comisia noastră a reuşit aceasta graţie strategiei pe care am adoptat-o noi. Noi nu am venit cu o analiză originală a problemelor existente. Chiar şi numărul de soluţii originale pe care le-am propus este destul de restrâns. Strategia noastră a fost una mai modestă, şi anume de a nu schimba prea mult, dar, mai ales, de a nu schimba prea mult deodată.

14. O componentă importantă a strategiei noastre a fost, cred, încercarea de a modifica procedura oferind în locul ei o soluţie alternativă facultativă, uşor de adoptat în speţele simple, obişnuite, în avantajul reclamanţilor, care erau atât de nerăbdători să ajungă la o soluţionare încât erau dispuşi să renunţe chiar la o parte din drepturile lor procedurale, cum ar fi cel de prelungire a dezbaterilor prin depunerea unor răspunsuri, sau cel de a solicita dezbaterea în contradictoriu în instanţă. În acest fel, am redus utilizarea vechii proceduri de către acei reclamanţi care erau dispuşi să se judece după această nouă formulă şi să beneficieze de avantajele ei.

15. Al doilea element a fost caracterul voluntar al experimentului nostru, în limitele permise de procedura care era atunci în vigoare. Această strategie a avut mai multe avantaje.

16. În primul rând, ea ne-a dat posibilitatea de a evita discuţiile teoretice pe un subiect foarte practic, şi zic teoretice pentru că nimeni nu avea experienţă pe modelul nostru. Discuţiile abstracte ar fi fost, aşa cum s-a şi întâmplat, de fapt, în trecut, foarte

25

periculoase, fiindcă ar fi încercat să schimbe o tradiţie juridică foarte dragă avocaţilor. Căci, aşa cum îi explica Macchiavelli prinţului, încercarea de a schimba o tradiţie poate fi un lucru foarte periculos.

17. Al doilea avantaj al experimentului nostru a fost acela că fost foarte dificil pentru opozanţii noştri, majoritatea fiind avocaţi care se simţeau foarte la largul lor cu procedura veche, să se opună experimentului fără a fi bănuiţi că o fac din interes. Au fost observaţii critice din partea Baroului, dar nu s-a întâmpinat o opoziţe foarte fermă faţă de propunerea noastră de a introduce această formulă cu titlu experimental.

18. Al treilea avantaj a fost acela că ne-a permis să verificăm cât de eficiente sunt rezultatele, prin comparaţie cu procedura în uz. Am reuşit să convingem Ministerul Justiţiei că merită să urmărim cum se desfăşoară experimentul. Compartimentul de cercetare al Ministerului a desfăşurat acest studiu şi a întocmit un raport – practic, o carte – foarte interesant. Am menţionat deja că durata medie a procedurii în cadrul experimentului a fost de 8 luni.

19. În plus, ne-am preocupat să câştigăm sprijin. După ce am pregătit un proiect de raport, am invitat circa 200 de avocaţi, judecători, cadre universitare şi avocaţi de drept comercial, pentru a le împărtăşi ideile noastre. Cheltuielile ocazionate de aceste activităţi au fost suportate de instituţiile care înfiinţaseră comisia noastră, Baroul Olandez şi Asociaţia Olandeză a Judecătorilor! Şi, în general, au fost de accord cu noi. Grupul de avocaţi de drept comercial cu clienţi din rândurile firmelor mari şi mijlocii s-au dovedit a fi un grup de susţinere important. Aceşti avocaţi sunt, în majoritate, membri ai Baroului care ştiu şi ce petrece acolo, dar sunt conştienţi şi de faptul că anumite obiceiuri şi/sau privilegii ale avocaţilor pot deveni obstacole în calea unei proceduri civile eficace, dar şi în calea intereselor firmelor pentru care lucrează. După părerea lor, durata proceselor civile nu ar trebui să depăşească un an, din diverse motive, printre care şi acela al costurilor împovărătoare.

20. După ce ne-am susţinut porpunerile, am găsit 10 judecătorii din cele 19 pe care le avem, care au fost dispuse să ia parte la experiment, faţă de care au manifestat o atitudine pozitivă. Cele 10 judecătorii au lucrat cu un corp de reguli procedurale mai mult sau mai puţin uniforme, care a cuprins etapele regimului accelerat.

21. În final, este de preferat ca o comisie ca a noastră să-şi croiască drum şi în textul de lege. Ceea ce s-a şi întâmplat în cele din urmă cu experimentul nostru, ca şi cu alte câteva recomandări pe care le-a făcut comisia noastră. Prin asta vreau să spun că proiectele de acest gen trebuie să obţină şi, odată obţinut, să menţină sprijinul Ministerul Justiţiei şi al parlamentarilor interesaţi. În această idee, ar fi util de subliniat că o procedură juridică atât corectă cât şi eficientă – mai ales în procesele civile – este deosebit de importantă pentru comerţ, pentru industrie, dar şi pentru prosperitatea generală. Fiindcă economia olandeză cunoaşte un declin din 2000 încoace, Guvernul olandez a introdus restricţii bugetare, care îi afectează şi pe judecători. Ei bine, această nouă formulă de procedură poate readuce pe rol cauze care au trenat până acum. În orice caz, pot spune că în Olanda procedura civilă a fost accelerată într-o mare măsură.

mai 2004

________________________

26

Anexa: ELEMENTELE-CHEIE

27

ELEMENTELE-CHEIE ALE REGIMULUI ACCELERAT

a. Perioade şi termene scurte aplicate cu stricteţe (6 săptămâni) la:1) depunerea notelor scrise2) fixarea datelor pentru înfăţisările părţilor / martorilor3) pronunţarea sentinţei;

b. partea care optează pentru acest regim, renunţă prin aceasta la:1) dreptul de a depune răspunsuri, şi2) dreptul de a-şi susţine cauza în instanţă, cu o condiţie, şi anume de a

se respecta procedura standard de a ţine o înfăţişare a părţilor după depunerea apărărilor;

c. citaţia iniţială trebuie:1) să conţină date despre adevărata dimensiune a litigiului, adică

să arate şi punctul de vedere pe care îl va avea cealaltă parte, în măsura în care este cunoscut, şi

2) să menţioneze probele ce vor fi aduse în susţinerea cauzei;

d. În faza de cercetare şi în aceea care îi urmează, elementul oral joacă un rol mai mare decât de obicei, ceea ce implică, printre altele, regula de a avea o înfăţişare a părţilor după depunerea apărărilor, timp în care, după ce a fost permisă audierea părţilor şi / sau a martorilor, nu va mai avea nici un schimb de susţineri;

e. în afară de străduinţa de a se ajunge la o soluţionare şi de a obţine mai multe date, înfăţişarea părţilor (după apărări) este folosită deasemenea pentru a permite instanţei ca, prin consultare cu părţile, să dea instrucţiunile cele mai adecvate pentru a se ajunge la o rezolvare rapidă a cauzei, adică de a audia, dacă este necesar, experţi sau martori chiar la această înfăţişare; totul se consemnează într-un process verbal de şedinţă; dar şi comentariile părţilor ca răspuns la punctul de vedere al celeilalte părţi; la această înfăţişare nu se urmăreşte că părţile să depună, cu această ocazie, răspunsuri şi replici la răspunsuri prea lungi.

------------------

28

4. DREPTUL DE ACCES LA O INSTANŢĂ- reglementat de articolul 6 paragraf 1 din

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale1 -

1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare, Convenţia) deşi garantează, în principal, drepturi materiale, conţine şi câteva garanţii de natură procedurală menite să confere eficienţă celor din prima categorie. Articolul 6 este o astfel de dispoziţie, rolul său fiind, în principal, de a arăta cum trebuie să se desfăşoare un proces în cazul contestaţiilor ce poartă asupra drepturilor cu caracter civil sau al acuzaţiilor în materie penală. S-a pus însă problema dacă nu cumva articolul 6 prevede şi un drept material şi anume dreptul de acces la o instanţă2. Curtea a răspuns afirmativ la această întrebare în hotărârea Golder c. Marea Britanie3, arătând că:

“Dacă acest text ar fi interpretat ca vizând doar derularea unei proceduri aflate deja în curs în faţa unei instanţe, un stat parte ar putea, fără să-l încalce, să suprime jurisdicţiile sau să sustragă din competenţa lor soluţionarea anumitor categorii de contestaţii cu caracter civil pentru a le încredinţa unor organe dependente de guvern. Astfel de ipoteze, ce nu pot fi disociate de riscul arbitrarului, ar produce consecinţe grave, contrare principiilor amintite şi pe care Curtea este obligată să le ia în considerare (hotărârea Lawless din 1 iuie 1961, seria A nr. 11, pag. 14, ultimul alineat).

În opinia Curţii nu este de conceput ca articolul 6 paragraf 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor într-o acţiune civilă în curs şi să nu protejeze singurul lucru care în realitate permite să beneficiezi de aceste garanţii: accesul la judecător. Echitate, publicitate şi celeritate ale procesului nu prezintă nici un interes în absenţa procesului.”

Câmpul de aplicare al dreptului de acces la o instanţă

2. Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi la acuzaţiile în materie penală, astfel cum au fost definite aceste noţiuni în jurisprudenţa Curţii Europene. Aceste două noţiuni au un caracter autonom, neputându-se interpreta prin simpla referinţă la dreptul intern al statelor părţi la

1 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare, Convenţia) a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai 1994;2 Articolul 6 din Convenţie nu prevede, în mod expres, dreptul de acces la justiţie. Textul alineatului 1, care a permis crearea, pe cale de interpretare, a acestui drept, are următoarea redactare: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)”.3 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Curtea EDO), Golder c. Marii Britanii, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 17-18;

29

Convenţie4. Aceste noţiuni au un conţinut specific Convenţiei Europene care nu corespunde în mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al statelor părţi.

Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, din jurisprudenţa relativă la această problemă, rezultă că vor avea caracter civil acele drepturi care sunt drepturi subiective în sistemul juridic al statelor contractante şi care aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea activităţilor profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege. De asemenea, putem defini drepturile civile ca fiind toate acele drepturi care nu intră în domeniul drepturilor politice sau publice. Au un astfel de caracter – public sau politic – drepturile care derivă exclusiv din raporturile între autorităţile publice în exercitarea puterii publice şi particulari, în calitatea lor de cetăţeni. În mod concret, este vorba despre drepturile legate de calitatea de cetăţean (dreptul de vot, dreptul de a fi ales etc.) şi drepturile şi obligaţiile ce contribuie la exercitarea suveranităţii statului (statutul persoanelor străine, acordarea cetăţeniei române etc.).

Două principii generale guvernează aplicarea primului paragraf al articolului 6 la domeniul civil:

contestaţiile care au un obiect patrimonial vor avea caracter civil, şi articolul 6 nu va fi aplicabil în măsura în care autorităţile publice intervin în

exercitarea unor puteri discreţionare, acel imperium statal (jus sufragii, jus tributi, jus militiae).

3. Vor avea astfel caracter civil în sensul articolului 6 din Convenţie disputele între persoane private fie că ţin de dreptul contractelor5, dreptul comercial6, dreptul familiei, dreptul muncii sau răspunderea civilă delictuală. Un alt gen de contestaţii care vor fi întotdeauna considerate ca având caracter civil este cel care poartă asupra dreptului de proprietate7. Astfel, au fost considerate ca având caracter civil proceduri de expropriere8, confiscare9 sau sistematizare10.

4. În ceea ce priveşte litigiile de natură fiscală, în principiu, acestea nu intră în aria de cuprindere a articolului 611. Această jurisprudenţă stabilită de Comisie a fost confirmată de Curte în cauzele Schouten şi Meldrum c. Olanda12 şi Ferrazzini c. Italiei13

în care s-a arătat că sunt excluse din câmpul de aplicare al articolului 6 obligaţiile ce rezultă din legislaţia fiscală sau fac parte din obligaţiile civice normale într-o societate democratică, cu excepţia situaţiei în care procedurile fiscale îmbracă un caracter penal14. 4 Curtea EDO, Engel şi alţii din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 34, par. 81; De Cubber din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, p. 18, par. 3;.5 Curtea EDO, Ringeisen c. Austriei, hotărâre din 16 iulie 1971;6 Curtea EDO, Edificaciones March Gallego C. A. c. Spaniei, hotărâre din 19 februarie 1998;7 ? Cu titlu de exemplu: Curtea EDO, Sporrong şi Lönnroth, din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52; Curtea EDO, Ettl şi alţii; Erkner şi Hofauer; şi Poiss, din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117; Curtea EDO, Bodén, din 27 octombrie 1987, seria A nr. 125-B; Curtea EDO, Håkansson şi Sturesson, din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A; Curtea EDO, Ruiz-Mateos c. Spaniei, din 23 iunie 1993, seria A nr. 262; 8 Cu titlu de exemplu: Sporrong şi Lönnroth c. Suediei, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52;9 Curtea EDO, Raimondo c. Italiei, din 22 februarie 1994, seria A nr. 281-A;10 Curtea EDO, Ettl şi alţii; Erkner şi Hofauer; şi Poiss, din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117;11 Comisia EDO, decizie din 4 mai 1983, în cauza X c. Franţa, plângere nr. 9908/82, D.R., vol. 32, p.266; Comisia EDO, decizie din 11 decembrie 1986, în cauza S şi T c. Suediei, plângere nr. 11189/84, D.R., vol. 50, p.121;12 Curtea EDO, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 304, par. 50; 13 Hotărâre din 12 iulie 2001;14 Curtea EDO, Bendenoun c. Franţei, hotărâre din 24 februarie 1994;

30

Totuşi, o cerere de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o decizie administrativă ilegală prin care se refuza acordarea unor avantaje fiscale trebuie adusă în faţa unei instanţe competente în sensul articolului 6 din Convenţie15. În acelaşi sens, va avea caracter civil dreptul de a recupera banii plătiţi în exces cu titlu de impozit16.

Aşa cum am arătat deja, litigiile de natură fiscală, chiar atunci când nu sunt considerate a avea caracter civil, pot intra în domeniul penal al articolului 6 din Convenţie. Astfel, ori de câte ori obligaţia de plată a unei sume de bani, derivând din legislaţia fiscală, îmbracă un caracter general, preventiv şi sancţionator şi nu urmăreşte repararea prejudiciului datorat prin neplata impozitului datorat, garanţiile articolului 6 devin aplicabile17.

5. În orice caz, astfel cum rezultă din interpretarea articolelor 53 din Convenţie şi 20 alin. 2) din Constituţia României, Convenţia garantează un standard minim de protecţia a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, urmând ca ori de câte ori dreptul intern român conţine dispoziţii mai favorabile, acestea din urmă se vor aplica. Or, în domeniul accesului la justiţie, articolul 21 din Constituţie nu limitează aplicarea dreptului de acces la cele două categorii de litigii arătate în articolul 6 paragraf 1 din Convenţie.

Conţinutul dreptului de acces la o instanţă

6. Conţinutul dreptului de acces la o instanţă nu este acelaşi în domeniul civil şi în cel penal.

Astfel, dacă în materie civilă conţinutul dreptului de a avea acces la o instanţă nu ridică multe probleme, în materie penală, Curtea a arătat că, prin intermediul dispoziţiei din primul alineat al articolului 6, nu se conferă nici un drept victimei unei infracţiuni de a declanşa proceduri penale împotriva autorului acesteia şi nici de a cere reprezentanţilor Ministerului Public începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată18. Totodată, această dispoziţie nu poate fi interpretată ca îndreptăţind persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni să ceară continuarea procedurilor până la pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă conformă cerinţelor articolului 619. Singurul lucru pe care îl cere această normă, în materie penală, este ca, ori de câte ori se face o constatare cu privire la existenţa vinovăţiei unei persoane, această constatare să fie făcută de o instanţă care să asigure garanţiile procesului echitabil20.

7. Articolul 6 paragraf 1 din Convenţie nu obligă statele să creeze un drept de acces la o instanţă în faţa căreia să poată fi contestată o lege adoptată de Parlament 21. Cu toate acestea, Curtea a arătat că:  

15 Curtea EDO, Editions Périscope c. Franţa, din 26 martie 1992, seria A nr. 234-B, par. 17; 16 Curtea EDO, National and &Provincional Buiding Society şi alţii c. Marii Britanii, hotărâre din 23 octombrie 199717 Curtea EDO, Ianosevic c. Suediei, hotărâre din 23 iulie 2002;18 Curtea EDO, Berger c. Franţei, hotărâre din 3 decembrie 2002;19 Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Comisia EDO), raport din 9 octombrie 1985, plângerea nr. 10282/83, p. 10, par. 46;20 Curtea EDO, Englert, hotărâre din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 54, par. 36;21 Comisia EDO, decizie din 19 aprilie 1991 în cauza Ruiz-Mateos şi alţii c. Spaniei, no. 14324/88, DR 69, p. 227; garanţiile procedurale ale articolului 6 pot fi însă aplicabile procedurilor desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale – a se vedea în acest sens, Voggenreiter c. Germaniei, hotărâre din 8 ianuarie 2004;

31

"Atunci când un decret, decizie sau altă măsură, deşi nu priveşte în mod direct o persoană fizică sau juridică, îi afectează totuşi în substanţă drepturile sau obligaţiile cu caracter civil, articolul 6 paragraf 1 cere ca decizia, decretul sau măsura în discuţie să poată fi contestate în substanţă în faţa unei instanţe care să ofere garanţiile unui proces echitabil. O astfel de situaţie, care să determine aplicarea articolului 6 la dispoziţii sau măsuri cu caracter general, poate rezulta fie din caracteristicile specifice ale persoanei sau grupului de persoane afectate, fie din particularităţile situaţiei de fapt care diferenţiază persoana sau grupul de persoane vizate.

Opinia Curţii în această chestiune se apropie de cea adoptată în dreptul comunitar, unde o măsură cu caracter general, cum ar fi regulamentul, poate, în anumite circumstanţe, să dobândească caracter individual, astfel încât să fie posibilă introducerea unei acţiuni în anulare în faţa Curţii de Justiţie (a se vedea articolul 230, fost 173, din Tratat Comunităţilor Europene şi, cu titlu de exemplu, cauza C-358/89, Extramet Industrie SA c. Consiliului Comunităţilor Europene [1991] ECR I-2501, § 13)."22

8. În orice caz, pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei23. O instanţă care este ţinută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de fapt24 sau de drept25 deduse judecăţii nu va fi considerată ca având jurisdicţie deplină. Nepronunţarea asupra unui capăt de cerere duce la constatarea încălcării acestui principiu, astfel cum a arătat Curtea chiar într-o cauză împotriva României26.

După cum rezultă din extrem de bogata jurisprudenţă în cauze româneşti privitoare la imobile naţionalizate, excluderea din competenţa instanţelor de judecată a dreptului de a judeca acţiuni în revendicare reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiţie27.

9. Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac28. Totuşi, dacă o fac, ele au obligaţia, în temeiul articolului 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create29. Dreptul de acces la o instanţă acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate.

22 Curtea EDO, Posti şi Rahko c. Finlandei, hotărâre din 24 septembrie 2002; 23 Curtea EDO, Koskinas c. Greciei, hotărâre din 20 iunie 2002; Curtea EDO, Terra Woningen B.V. c. Olandei din 17 decembrie 1996, Recueil 1996-IV, vol. 25;24 Curtea EDO, Devlin c. Marii Britanii, hotărâre din 30 octombrie 2001;25 Curtea EDO, Beaumartin c. Franţei, hotărâre din 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-B; Curtea EDO, Chevrol c. Franţie, hotărâre din 13 februarie 2003;26 Curtea EDO, Rotaru c. României, hotărâre din 4 mai 2000;27 Curtea EDO, Vasilescu c. României, hotărâre din 22 mai 1998; Curtea EDO, Brumărescu c. României, hotărâre din 28 octombrie 1999;28 Cu excepţia celui de-al doilea grad de jurisdicţie în penal, cerut de articolul 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie;29 Curtea EDO, Tolstoy Miloslavsky c. Marii Britanii, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A nr. 316–B, pp. 78–9, par. 59;

32

Caracteristicile dreptului de acces la o instanţă

10. Din jurisprudenţa organelor de la Strasbourg30, rezultă că dreptul de acces la o instanţă are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut. Înţelesul noţiunii de drept efectiv şi limitările la care poate fi supus acest drept vor fi prezentate în continuare.

Dreptul de acces la o instanţă – drept efectiv

11. În anumite circumstanţe, dreptul de acces la o instanţă poate presupune instituirea de către stat a unui sistem de asistenţă juridică gratuită, atât în civil31, cât şi în penal32:

"Curtea reaminteşte că, în ciuda inexistenţei, în ceea ce priveşte procedurile civile, a unei dispoziţii exprese de natura celei conţinute în paragraful 3 litera c) al articolului 6, articolul 6 paragraf 1 poate, în anumite circumstanţe, cere statelor să ofere asistenţă juridică gratuită, atunci când aceasta se dovedeşte indispensabilă pentru asigurarea unui acces efectiv la o instanţă, fie datorită complexităţii procedurii sau a cauzei33, fie întrucât există obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare34.”

Instituirea unui sistem de filtrare a cererilor de acordare a asistenţei juridice gratuite în procedurile civile, deşi nu este în sine incompatibilă cu dispoziţiile articolului 6 din Convenţie, poate, în funcţie de modalităţile concrete de reglementare, să conducă la constatarea încălcării dreptului de acces la o instanţă35.

În cauza Airey, Curtea a arătat că dreptul fiecărei persoane de a avea acces la justiţie se completează cu obligaţia statului de a facilita accesul, astfel încât pentru respectarea acestei exigenţe nu este suficientă obligaţia negativă de a nu împiedica în nici un fel accesul la o instanţă, ci, uneori, statele sunt obligate să asigure adevărate drepturi sociale şi economice. În cauza mai sus amintită, reclamanta urmărea să obţină separaţia de corp de soţul ei – divorţul în Irlanda fiind interzis prin Constituţie. Singura instanţă competentă în această materie era High Court, însă reclamanta, întrucât nu dispunea de mijloacele financiare necesare, nu a găsit nici un avocat dispus să o reprezinte. Pe de altă parte, conform datelor de care dispunea Curtea, în ultimii 5 ani, datorită complexităţii procedurii şi a naturii probelor ce trebuie administrate, în toate cauzele de separaţie de corp părţile au fost reprezentate de un avocat. Toate aceste circumstanţe au condus Curtea să decidă că prezentarea în faţa High Court fără asistenţa unui avocat nu asigura şanse reale de succes şi deci, nici acces la justiţie: “un obstacol de fapt poate să ducă la încălcarea Convenţiei în egală măsură cu unul de drept”36. Întrucât Convenţia tinde să protejeze drepturi reale şi efective, statul avea o obligaţie de rezultat de a asigura un

30 Jurisprudenţa fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului a fost preluată de către noua Curte, odată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie;31 Curtea EDO, Airey, din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, p. 14-15, par. 26;32 Curtea EDO, Kamasinski, din 19 decembrie1989, seria A nr. 168, p. 33, par. 65;33 Curtea EDO, Airey, din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32;34 Curtea EDO, A. c. Marii Britanii, hotărâre din 17 decembrie 2002;35 Curtea EDO, Aerts c. Belgiei, hotărâre din 30 iulie 1998; pentru un exemplu de sistem compatibil cu dispoziţiile art. 6 din Convenţie, Del Sol c. Franţei, hotărâre din 26 februarie 2002;36 Curtea EDO, Airey, din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, p. 12-13, par. 24;

33

acces efectiv la instanţă. În îndeplinirea acestei obligaţii, statul este liber să aleagă mijloacele – de exemplu, simplificarea procedurii sau instituirea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită – atâta timp cât rezultatul final, accesul efectiv la o instanţă, este asigurat. Întrucât legea în Irlanda nu prevedea acordarea asistenţei judiciare în cazul persoanelor lipsite de mijloace financiare, în procedurile în faţa High Court în materie de separaţie de corp, Curtea a considerat că articolul 6 paragraf 1 din Convenţie a fost încălcat.

12. Dreptul de a beneficia de un acces efectiv la o instanţă poate implica – mai ales în cazul persoanelor lipsite de libertate – dreptul de a lua legătura şi de a comunica în mod confidenţial cu un avocat, în vederea pregătirii unei acţiuni în justiţie37. În măsura în care accesul la avocat este interzis sau restrâns în mod nejustificat, acest lucru poate avea semnificaţia unui obstacol de fapt în calea accesului la o instanţă. De altfel, Curtea acceptă limitări aduse contactului dintre o persoană deţinută şi avocatul ei doar în cazuri excepţionale.

13. Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei38. Ducând mai departe acest raţionament, Curtea a stabilit că, în anumite circumstanţe, inadmisibilitatea unei probe decisive39 sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără conţinut dreptul de acces la o instanţă40. Aceste probleme sunt în mod tradiţional analizate prin prisma articolului 6 paragraf 1 – egalitatea armelor sau a articolului 6 paragraf 3 d) – citarea şi interogarea martorilor, însă, aşa cum s-a arătat în cauzele citate, ele pot intra în discuţie şi prin prisma principiului fundamental al accesului la justiţie.

14. S-a arătat, de asemenea, că, deşi articolul 6 din Convenţie nu garantează accesul gratuit la justiţie, uneori costurile ridicate ale procedurilor pot aduce atingere acestui drept41. Astfel, o taxă de timbru în cuantum ridicat42, o cauţiune proporţională cu valoarea obiectului procesului43 sau alte cheltuieli de judecată disproporţionate faţă de posibilităţile financiare ale reclamantului pot reprezenta o descurajare în fapt a liberului acces la justiţie. Curtea a arătat, într-o cauză în care taxa de timbru era egală cu salariul mediu anual, că principiile de mai sus sunt aplicabile şi în litigiile comerciale, chiar dacă angajarea în activităţi comerciale presupune alocarea unor fonduri pentru eventualitatea angajării unor acţiuni în justiţie44.

15. Complexitatea procedurilor şi neclarităţile privind natura juridică a unor acte pot constitui şi ele obstacole pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, aşa

37 Curtea EDO, Silver, din 25 martie 1983, seria A nr. 61, p. 32, par. 82; Curtea EDO, Golder c. Marii Britanii, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 19-20, par. 40; Curtea EDO, Campbell şi Fell c. Marii Britanii, din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, p. 45, par. 99;38 Curtea EDO, Edwards c. Marii Britanii, din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 35, par. 36;39 a se vedea, pentru un exemplu de cauză împotriva României relevantă sub acest aspect, Buzescu c. României, decizie de admisibilitate din 18 noiembrie 2003;40 Curtea EDO, Feldbrugge, din 29 mai 1986, seria A nr. 99, p. 17-18, par. 44;41 a se vedea în acest context şi Decizia Curţii Constituţionale române nr. 127 din 27 martie 2004;42 Curtea EDO, Kreuz c. Poloniei, hotărâre din 19 iunie 2001;43 Curtea EDO, Aït Mouhoub c. Franţei, din 28 octombrie 1998;44 Curtea EDO, Kreuz c. Poloniei, hotărâre din 19 iunie 2001;

34

cum rezultă din cauza De Geouffre de la Pradelle c. Franţa45. În speţă, datorită controversei ce plana asupra naturii juridice a unui anumit act administrativ ce urma să afecteze dreptul de proprietate al reclamantului, acesta a pierdut termenul pentru introducerea unei acţiuni în justiţie în vederea contestării respectivului act administrativ. Întrucât Curtea a arătat că reclamantul se putea aştepta în mod rezonabil să fie notificat cu privire la adoptarea amintitului act şi nu era obligat să urmărească pe o perioadă de câteva luni de zile Monitorul Oficial pentru a lua cunoştinţă de adoptarea sa, pierderea termenului pentru introducerea acţiunii în justiţie nu îi era imputabilă; astfel încât, în opinia Curţi, faptele cauzei au fost de natură să determine o încălcare a dreptului de acces la un judecător enunţat de primul paragraf al articolului 6. obligaţia statelor în acest context este de a oferi justiţiabililor o posibilitate clară, concretă şi efectivă de a contesta în instanţă un act reprezentând o ingerinţă în drepturile lor46.

16. Faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti face parte din procesul civil, în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenţie. Prin urmare, neexecutarea47 sau executarea cu întârziere48 a unei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea fără conţinut a dreptului de acces la un tribunal. Ingerinţe ale puterii executive – prin nepunerea la dispoziţia părţii a forţei publice49 – ale puterii legislative – prin adoptarea unei legi prin care se anulează sau se lasă fără efect o întreagă procedură judiciară50 – sau chiar ale puterii judecătoreşti – prin admiterea unei căi extraordinare de atac având ca efect anularea unei întregi proceduri judiciare finalizate cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care eventual a şi fost pusă în executare51 au condus al constatarea de către Curte a încălcării dreptului de acces la o instanţă. Acest principiu nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranţei circuitului civil – care este unul din aspectele esenţiale ale principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică – cere ca folosirea acestora în materie civilă să îmbrace un caracter excepţional în ceea ce priveşte termenul în care pot fi promovate, motivele de admisibilitate cât şi părţile care au dreptul la acţiune.

17. În ceea ce priveşte cauzele aflate pe rolul instanţelor, Curtea a adoptat o poziţie mai nuanţată în problema legilor modificând, în favoarea statului, dispoziţii de drept material sau procesual aplicabile în procesele aflate în curs. Curtea s-a arătat dispusă să accepte astfel de modificări legislative dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiţii: să nu existe o hotărâre definitivă pronunţată în cauză, modificarea legislativă să fie inspirată dintr-un motiv imperios de interes general şi să fie menţinut un raport rezonabil de proporţionalitate între interesul general urmărit şi

45 Curtea EDO, De Geouffre de la Pradelle c. Franţa, din 16 decembrie 1992, seria A nr. 253-B, p. 43, par. 34;46 Curtea EDO, Bellet c. Franţei, din 4 decembrie 1995;47 Curtea EDO, Hornsby c. Grecia, din 19 martie 1997, Rec. 1997 –II, nr. 33, p. 512, par. 45; Curtea EDO, Burdov c. Russie, hotărâre din 7 mai 2002 ; Curte EDO, Ruianu c. României,hotărâre din 17 iunie 2003; Curte EDO, Sabin Popescu c. României,hotărâre din 2 martie 2004;48 Curtea EDO, Immobiliare Saffi c. Italiei, din 28 iulie 1999;49 Curtea EDO, Immobiliare Saffi c. Italiei, din 28 iulie 1999;50 Curtea EDO, Rafinăriile greceşti, Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, hotărâre din 9 decembrie 1994;51 Curtea EDO, Brumărescu c. României, hotărâre din 28 octombrie 1999; Curtea EDO, Sovtransavto Holding c. Ucrainei, hotărâre din 25 iulie 2002;

35

restrângerea drepturilor individuale52. Normele de procedură pot fi de imediată aplicare53. Statul nu poate însă să amâne, până la adoptarea unei noi legislaţii în domeniu, judecarea unor procese introduse împotriva sa şi aflate pe rolul instanţelor54.

18. Termenul în care instanţa soluţionează cererea cu care este sesizată intră în discuţie prin prisma dreptului de acces la justiţie. Dacă simple depăşiri ale termenelor legale de soluţionare nu reprezintă încălcări ale accesului la judecător55, totuşi, în măsura în care soluţionarea cererii în afara termenului legal prevăzut lipseşte de interes cererea, o astfel de depăşire va fi considerată ca un obstacol de fapt în calea accesului la justiţie de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 din Convenţie56.

19. Calitatea serviciilor avocatului din oficiu poate, la rândul său, să ridice unele semne de întrebare cu privire la accesul la justiţie. Este adevărat că statul nu poate fi făcut responsabil pentru toate lipsurile unei apărări făcute de avocatul din oficiu, dar, în virtutea articolului 6 paragraf 3 c) din Convenţie, statul trebuie să acorde “asistenţă” prin intermediul unui apărător din oficiu persoanelor care nu dispun de mijloacele necesare angajării unuia. Aşadar simpla numire a unui apărător nu duce la îndeplinirea obligaţiei asumate de către stat. Acesta trebuie să şi vegheze la modul în care avocatul numit îşi duce la îndeplinire sarcinile şi, în măsura în care este sesizat sau carenţele serviciilor prestate de apărător sunt evidente, statul trebuie să intervină şi, fie să numească un altul, fie să-l oblige pe cel deja numit să-şi îndeplinească obligaţiile57.

Limitări admise ale dreptului de acces la justiţie

20. În hotărârea Golder c. Marii Britanii, Curtea a arătat că:

“pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor.”58

Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese59.

52 Curtea EDO, Gorraiz Lizarraga, hotărâre din 27 aprilie 2004; Curtea EDO, Zielinski şi Pradal, Gonzalez şi alţii c. Franţei, hotărâre de Mare Cameră din 28 octombrie 1999; Curtea EDO, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, din 23 octombrie 1997; Curtea EDO, Papageorgiou c. Greciei, din 22 octombrie 1997; Curtea EDO, Rafinăriile greceşti, Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, din 9 decembrie 1994;53 Curtea EDO, Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei, hotărâre din 19 decembrie 1997; 54 Curtea EDO, Kutic c. Croaţiei, din 21 februarie 2002; 55Curtea EDO, Messina c. Italie (no 2), plângerea nr. 25498/94, par. 84-97, CEDH 2000-X);56 Curtea EDO, Ganci c. Italiei, din 30 octombrie 2003;57 Curtea EDO, Artico c. Italiei, hotărâre din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, par. 33;58 Curtea EDO, Golder c. Marii Britanii, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 19, par. 38;59 idem;

36

21. O primă categorie de limitări o reprezintă autorizarea prealabilă pentru sesizarea unei instanţe. Astfel de limitări au fost considerate conforme cu Convenţia în cazul persoanelor alienate mintal60, în cazul persoanelor dovedite că au abuzat în trecut de dreptul de acces la o instanţă61, în cazul minorilor62 sau în procedurile de faliment63. Întotdeauna, pentru a fi conformă cu exigenţele articolului 6, autorizarea trebuie să vină din partea unui organ judiciar sau a unui magistrat şi să fie dată în conformitate cu anumite criterii obiective preexistente. Autorizarea necesară pentru introducerea unei căi de atac poate fi conformă cu Convenţia, în măsura în care se demonstrează necesitatea acestei limitări iar motivarea refuzului este făcută în conformitate cu criterii obiective. Pe de altă parte, s-a considerat că încalcă dispoziţiile articolului 6 cerinţa obţinerii în prealabil a autorizării bisericii greceşti pentru sesizarea unei instanţe în cazul unor mănăstiri care nu se bucurau în dreptul intern de personalitate juridică. Aceasta întrucât se putea întâmpla ca respectivele mănăstiri şi Biserica greacă să aibă interese divergente, caz în care riscul intervenţiei unei decizii arbitrare era destul de ridicat.

22. Condiţiile procedurale ale acţiunii în justiţie reprezintă un alt tip de restricţii admise: termenele pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie64, de decădere65 sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora66, obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare67, regulile privitoare la limba procedurii68, citarea şi comunicarea actelor de procedură69 – reprezintă câteva exemple de limitări admise. Cu toate acestea, o interpretare vădit eronată70 sau prea restrictivă71 a regulilor de procedură având ca efect respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de recurs va fi considerată ca o încălcare a dreptului de acces la o instanţă. În plus, într-un caz împotriva Cehiei, s-a considerat că un termen de 6 luni pentru introducerea unei cereri în vederea recuperării bunurilor confiscate în perioada comunismului este prea scurt pentru a asigura un acces efectiv la justiţie. Într-adevăr, pentru o persoană care nu îşi avea domiciliul în Cehia, era greu de crezut că în 6 luni poate obţine toate actele necesare pentru introducerea dosarului în conformitate cu legea internă în materie. O soluţie similară a adoptat Curtea Europeană în cauza Yagtzilar c. Greciei72, considerând că a existat o încălcare a dreptului de acces la instanţă datorită respingerii acţiunii în despăgubiri a reclamantului, pe motiv de intervenţie a prescripţiei, în condiţiile în care cauza se găsea într-o fază avansată iar procedura era în curs de foarte mult timp.

60 Curtea EDO, Ashingdane, din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 25-26, par. 58-59; 61 Comisia EDO, H c. Marii Britanii, decizie din 1985, plângerea nr. 11559/85;62 Curtea EDO, Golder c. Marea Britanie, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, par. 37;63 Comisia EDO, M. c. Marii Britanii, decizie din 1987, plângerea nr. 12040/86;64 Comisia EDO, X c. Suediei, decizie din 1983, plângerea nr. 9707/82;65 Curtea EDO, Stubbings şi alţii c. Marii-Britanii din 22 octombrie 1996, Recueil 1996-IV, vol. 18; 66 Curtea EDO, Maillet c. Franţei, decizie din 12 noiembrie 2002 privind admisibilitatea, plângerii nr. 45676/99 – nesemnarea cererii de recurs;67 Curtea EDO, Gillow c. Marii Britanii, din 24 noiembrie 1986, seria A nr. 109, p. 27, par. 69; Comisia EDO, Grepne c. Marii Britanii, decizie din 1990, plângerea nr. 17070/90; 68 Curtea EDO, Ivanova c. Finlandei, decizie din 28 mai 2002 privind admisibilitatea, plângerii nr. 53054/99;69 Curtea EDO, Canete de Goni c. Spaniei, hotărâre din 15 octombrie 2002;70 Curtea EDO, Mirragal Escolano c. Spaniei, hotărâre din 25 ianuarie 2000; Curtea EDO, OSU c. Italiei, hotărâre din 11 iulie 2002;71 Curtea EDO, Beles c. Cehiei, hotărâre din 12 noiembrie 2002;72 Hotărâre din 6 decembrie 2001;

37

23. Dreptul de acces la o instanţă nu interzice instituirea unor proceduri administrative prealabile. În faţa organelor administrative jurisdicţionale nu este obligatorie respectarea exigenţelor articolului 6, atâta timp cât decizia uni astfel de organ este supusă controlului unei instanţe care să asigure conformitatea cu acest articol. De fapt, statul are de ales între două soluţii, ambele conforme cu cerinţele unui proces echitabil: “fie organele jurisdicţionale administrative îndeplinesc ele însele cerinţele articolului 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigenţe dar suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicţie deplină, care să ofere garanţiile cerute de acest articol”73. Acelaşi lucru este valabil şi în materie penală în cazul faptelor ilicite considerate, în dreptul intern al statelor părţi, ca aducând o atingere redusă valorilor sociale ocrotite de lege (de exemplu, cele privind circulaţia pe drumurile publice). Judecarea acestor fapte ilicite poate fi încredinţată unui organ administrativ, cu condiţia ca decizia acestuia să fie supusă controlului unui organ care să asigure respectarea dispoziţiilor articolului 674.

Această doctrină îşi găseşte aplicarea doar atunci când este vorba despre judecata în primă instanţă de către organe care nu sunt considerate în dreptul intern al statelor părţi ca fiind instanţe judiciare de tip clasic, ci autorităţi disciplinare sau administrative. Ori de câte ori ne vom găsi în faţa unui proces penal sau civil privitor la soluţionarea unei contestaţii civile, atât prin prisma legislaţiei naţionale cât şi a Convenţiei, şi, ori de câte ori, organul care s-a pronunţat în primă instanţă este o adevărată instanţă judiciară în sens formal şi material, această instanţă este obligată să asigure respectarea garanţiilor articolului 6. “Acesta din urmă îşi va regăsi domeniul său tradiţional şi natural şi se va aplica în toate stadiile procedurii”75. “Atunci când legea instituie în primă instanţă o instanţă judiciară, aceasta trebuie să ofere garanţiile cerute de articolul 6, chiar dacă este deschisă calea apelului în faţa unei instanţe superioare”76.

Însă, pentru a fi asigurată respectarea cerinţelor unui proces echitabil, trebuie ca recursul deschis în faţa unei instanţe judiciare să fie un recurs cu jurisdicţie deplină care să privească toate aspectele esenţiale pentru soluţionarea contestaţiei civile sau a acuzaţiei în materie penală, atât problemele de fapt cât şi cele de drept77.

O problemă distinctă în cea ce priveşte actele administrative vizează aplicarea cerinţei soluţionării cauzei într-un “termen rezonabil”, în sensul articolului 6 din Convenţie. Atâta timp cât o contestaţie se află în faţa unei autorităţi administrative, persoana în cauză nu are, în principiu, dreptul de a introduce un recurs jurisdicţional. Această perioadă în care dreptul de acces la o instanţă este suspendat este luată în considerare la calcularea termenului global în care cauza a fost soluţionată de către instanţele unui stat parte la Convenţie78. În sfârşit, suspendarea pe o perioadă îndelungată de timp a procedurilor judiciare, în aşteptarea finalizării unei anchete administrative reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un judecător79.

73 Curtea EDO, Le Compte Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, hotărâre din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 22, par.51; Curtea EDO, Albert şi Le Compte c. Belgiei, hotărâre din 1 februarie 1983, seria A nr. 58, p. 16, par.29;74 Curtea EDO, Oztürk c. Turciei, hotărâre din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 21, par.56; Curtea EDO, Lutz din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 24, par.57;75 Curtea EDO De Cubber c. Belgiei, hotărâre din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, p. 16-18, par. 31 şi urm;76 Comisia EDO, raport din 12 octombrie 1978 în cauza Zand, D.R., vol. 15, p. 70;77 Curtea EDO, Terra Woningen B.V. c. Olandei din 17 decembrie 1996, Recueil 1996-IV, vol. 25;78 Curtea EDO, Kônig, hotărâre din 28 iunie 1978, seria A nr. 27, p. 33;79 Curtea EDO, Ianosevic c. Suediei, hotărâre din 23 iulie 2002;

38

24. Măsuri ce vizează limitarea recursurilor abuzive pot fi, de asemenea,

admise. Aşa cum am arătat mai sus, autorizaţia de a introduce apel sau recurs ca şi cea de a sesiza instanţa de fond, pot fi, în anumite circumstanţe, conforme cu exigenţele procesului echitabil. Acelaşi lucru este valabil şi pentru instituirea unei amenzi pentru introducerea unei acţiuni vexatorii şi lipsite total de şanse de recurs80. De asemenea, obligaţia de a plăti o cauţiune care să acopere costurile procedurii a fost considerată o limitare legitimă a dreptului de acces la o instanţă81. În plus, Curtea a arătat la nivel de principiu că sunt de conceput limitări mai stricte în cazul recursurilor care tratează doar probleme de drept decât în cazul cererilor de apel82. Pe de altă parte, condiţionarea admisibilităţii cererii de apel de punerea în executare a sentinţei recurate83 sau de prezentarea în persoană a inculpatului la judecarea recursului84 reprezintă limitări disproporţionate ale dreptului de acces la un tribunal.

25. Un exemplu de limitare admisă, pentru motive de securitate naţională de această dată, îl reprezintă cauza Klass c. Germania85. În discuţie era o lege privind ascultările telefonice în cazul persoanelor suspectate de activităţi teroriste, prin care se prevedea că persoana care făcuse obiectul unei măsuri de interceptare a convorbirilor telefonice nu era anunţată cu privire la acest lucru şi deci nu se putea adresa organelor competente pentru a verifica legalitatea măsurii. Dreptul de a avea acces la justiţie nu era totuşi încălcat deoarece persoana în cauză urma a fi anunţată de îndată ce motivele ce ţineau de securitatea naţională şi care împiedicau notificarea încetau să existe. Motive de securitate naţională au fost invocate şi în cauza Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii c. Marii Britanii86. În cauza amintită, aprecierea existenţei acestor motive, făcută de un organ administrativ, avea valoarea unei prezumţii irefragabile pentru instanţă. Întrucât, în urma acestei decizii, instanţa a fost lipsită în totalitate de posibilitatea de a analiza faptele care au stat la baza deciziei administrative, Curtea a decis că nu a fost asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit – protejarea securităţii naţionale – şi ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă.

26. S-a decis, de asemenea, că obligarea mai multor persoane aflate în situaţii identice şi având aceleaşi interese, de a se adresa instanţei prin intermediul unui singur reprezentant este o restricţie rezonabilă menită să economisească timp şi resurse materiale87. Hotărârea Curţii ar fi putut fi diferită în măsura în care această decizie nu ar fi fost înconjurată de garanţii suficiente care să asigure o reprezentare adecvată.

27. Dreptul de acces la o instanţă conformă cu cerinţele articolului 6 din Convenţie este un drept la care se poate renunţa, de exemplu printr-un compromis de

80 Curtea EDO, Gillow c. Marii Britanii, din 24 noiembrie 1986, seria A, nr. 109;81 Comisia EDO, P. c. Franţei, decizie din 1987, plângerea nr. 10412/83;82 Curtea EDO, De Ponte Nascimento c. Marii Britanii, decizia din 31 ianuarie 2002 privitoare la admisibilitatea plângerii nr. 55331/00;83 Curtea EDO, Annoni Di Gussola şi Omer c. Franţei, hotărâre din 14 noiembrie 2000;84 Curtea EDO, Poitrimol c. Franţei, hotărâre din 23 noiembrie 1993;85 Curtea EDO, Klass c. Germaniei, din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269; 86 Curtea EDO, Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii c. Marii-Britanii, din 10 iulie 1998, Recueil 1998-IV, vol. 79;87 Curtea EDO, Lithgow c. Marii-Britanii, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 71, par. 195-196;

39

arbitraj88. Acest lucru este posibil numai cu condiţia ca renunţarea să fie liberă iar instanţa de arbitraj să asigure măcar o parte din garanţiile procesului echitabil.89

28. Acordarea imunităţii de jurisdicţie unor categorii de persoane90, unor organizaţii internaţionale91 ori statelor92 nu este o limitare incompatibilă în sine cu dispoziţiile articolului 6. Trebuie însă asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate: este necesară existenţa unui puternic interes public care să justifice acordarea imunităţii iar, pe de altă parte, această imunitate nu ar trebui să fie totală. De exemplu, ar fi foarte greu de justificat o imunitate parlamentară care să se întindă asupra tuturor faptelor de natură penală şi nu doar asupra declaraţiilor cu caracter politic făcute în calitate de parlamentar93 sau o imunitate totală a poliţiei pentru neglijenţă în exercitarea atribuţiilor de urmărire penală94.

5. Întâmpinarea şi articolul 6 din CEDO

88 Comisia EDO, raport din 12 decembrie 1983 în cauza Bramelid şi Malmstrom, D.R. nr. 38, p. 18;89 a se vedea Curtea EDO, Lithgow c. Marii-Britanii, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 72; 90 Curtea EDO, Cordova c. Italiei, hotărâre din 30 ianuarie 2003; Curtea EDO, A. c. Marii Britaniii, hotărâre din 17 decembrie 2002; Comisia EDO, dec. din 6 februarie 1969, plângere nr. 3374/67, Recueil de la jurisprudence nr. 29, p. 29;91 Curtea EDO, Wait şi Kennedy c. Germania, Beer şi Regan c. Germaniei, hotărâre din 18 februarie 1999;92 Curtea EDO, Al Adsani c. Marii Britanii, hotărâre din 21 noiembrie 2001; Curtea EDO, Kalogeropoulou c. Germaniei şi Greciei, hotărâre din 12 decembrie 2002;93 Curtea EDO, Cordova c. Italiei, hotărâre din 30 ianuarie 2003;94 Curtea EDO, Osman c. Marii Britanii, hotărâre din 28 octombrie 1998;

40

Întâmpinarea reprezintă actul procedural prin care pârâtul răspunde cererii de chemare în judecată formulate de reclamant şi, potrivit art. 115 c. pr. civ. cuprinde:

- excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului;

- răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;- dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere, iar

când se cere dovada cu martori, numele şi locuinţa acestora.

Întâmpinarea este obligatorie, conform art. 118 alin. 1 c. pr. civ., şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată, conform art.114/1 alin. 2 c. pr. civ.

Sancţiunea nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege este, potrivit art. 118 alin. 2 c. pr. civ., decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

Cu privire la aceste aspecte nu există controverse în doctrină sau în jurisprudenţă.

O problemă controversată, rezolvată diferit de către practicieni şi asupra căreia diferiţi specialişti în domeniu au exprimat puncte de vedere divergente (în special cu ocazia discutării propunerilor de modificare a codului de procedură civilă) este aceea dacă este obligatorie sau nu comunicarea întâmpinării către reclamant şi în ce condiţii trebuie să se realizeze această comunicare.

a. Într-o opinie se susţine că întâmpinarea nu trebuie comunicată din oficiu, de către instanţă, reclamantului, pentru următoarele argumente:

- în primul rând, nu există un text de lege care să prevadă această obligaţie a instanţei, aşa cum exista în art.130 al codului de procedură civilă din 31 august 1940;

- în al doilea rând, chiar termenul de 5 zile, care trebuie respectat între data depunerii întâmpinării şi ziua judecăţii, este insuficient pentru efectuarea comunicării, ceea ce denotă că legiuitorul nu a avut în vedere o atare comunicare.

Adepţii acestui punct de vedere susţin că întâmpinarea trebuie depusă la dosar în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt, conform art. 116 alin. 1 c. pr. civ., şi că termenul de 5 zile prevăzut în art. 114/1 alin. 2 este menit să ofere posibilitatea reclamatului sau reclamanţilor să se deplaseze la sediul instanţei şi să solicite să li se înmâneze un exemplar al întâmpinării.

Mai departe, reclamantul care nu procedează astfel poate solicita şi în şedinţă publică să i se înmâneze un exemplar, dar nu poate cere amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia, deoarece a avut posibilitatea să-l cunoască în cele 5 zile dinaintea judecăţii.

b. Contrar opiniei prezentate anterior, considerăm95 că întâmpinarea trebuie comunicată din oficiu şi că, tocmai pentru că actualul termen de 5 zile este insuficient efectuării acestei comunicări şi restituirii la dosar a dovezii de comunicare, se impune modificarea art. 114/1 alin. 2 c. pr. civ. în sensul stabilirii unui termen mai lung.

95 A se vedea, în acelaşi sens, Mihaela Tăbârcă,, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, 2003, pag. 182 şi 183 .

41

Până la operarea unei atare modificări, în cazul în care întâmpinarea nu s-a comunicat din oficiu reclamantului, iar acesta solicită în şedinţă un exemplar şi amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de conţinutul ei, cauza trebuie amânată pentru a se respecta dreptul la apărare, dar şi egalitatea de tratament a părţilor.

Argumentele pentru care comunicarea întâmpinării ar trebui să se facă din oficiu sunt următoarele:

- art. 116 c. pr. civ. impune reclamantului obligaţia de a depune la dosar atâtea copii de pe întâmpinare câţi reclamanţi sunt, rostul unei astfel de prevederi neputând fi decât acela al comunicării exemplarelor către părţile cărora la sunt destinate;

- art. 86 c. pr. civ. prevede că toate actele de procedură se comunică din oficiu; prin urmare, nu este necesar ca legea să prevadă expres comunicarea întâmpinării deoarece art. 86 se referă la toate actele de procedură, iar întâmpinarea este unul din acestea; nu există, în schimb nici o prevedere cu caracter de excepţie de la regulă, în sensul că întâmpinarea se comunică numai la cerere.

- comunicarea întâmpinării către reclamant, la cererea acestuia, în cele 5 zile dinaintea termenului fixat pentru judecată sau în şedinţă publică, fără încuviinţarea cererii de amânare a cauzei în vederea citirii actului, creează o inegalitate de tratament inacceptabilă din punctul de vedere al art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţie face parte din dreptul intern.

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil.

În afară de regulile edictate în cuprinsul acestui articol, există câteva „principii de echitate”subordonate acestui articol, dar care nu sunt enunţate expres.

Cel mai important dintre acestea este socotit cel al „egalităţii armelor”, care consacră ideea potrivit căreia fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său.96 Potrivit aceluiaşi principiu, părţile trebuie să aibă acelaşi acces la consemnări şi la celelalte documente ale cauzei, cel puţin atâta vreme cât acestea joacă un rol în formarea opiniei instanţei; fiecărei părţi trebuie să i se dea posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte.97

Potrivit codului nostru de procedură civilă, în ceea ce-l priveşte pe pârât, se prevede expres în art. 114/2 că acestuia i se comunică din oficiu cererea de chemare în judecată şi că trebuie să aibă la dispoziţie 15 zile de la primirea citaţiei ( 5 zile în cauzele urgente) până la termenul fixat pentru judecată, pentru a-şi pregăti apărarea, conform alin. 3 al aceluiaşi articol.

Mai trebuie remarcat că în majoritatea cauzelor instanţa competentă este cea de la domiciliul pârâtului, iar dacă reclamantul domiciliază în altă localitate deplasarea acestuia la sediul instanţei cu 5 zile înainte de ziua judecăţii reprezintă un efort suplimentar.

96 A se vedea Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura All, 1996, traducere de Cristiana Irinel Stoica, pag. 45. 97 A se vedea P. van Dijk, G.J.van Hoof, în colaborare cu A.W. Heringa, J.G.C. Schokkenbroek, B.P.Vermeulen, M.L.W.M. Viering, L.F.Zwarak, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, 1998, Kluwer Law International, The Hague, Netherlands, pag. 430-431 şi jurisprudenţa C.E.D.O. acolo citată.

42

Reclamantul care ar trebui să efectueze o cerere pentru comunicarea întâmpinării şi care, în cel mai fericit caz, ar avea la dispoziţie doar 5 zile pentru a cunoaşte apărările, excepţiile şi probele propuse de pârât s-ar afla într-un vădit dezavantaj faţă de acesta în ceea ce priveşte condiţiile exercitării dreptului la apărare.

Exercitarea dreptului la apărare ar fi şi mai mult periclitată în ipoteza înmânării unui exemplar din întâmpinare reclamantului în şedinţă publică, respingerii cererii acestuia de amânare a cauzei şi soluţionării cauzei chiar la acel termen. Aceasta deoarece, în loc să permită reclamantului să ia cunoştinţă într-un interval de timp rezonabil de apărările, excepţiile şi probele pârâtului şi să-şi pregătească la rândul său apărarea faţă de acestea, l-ar pune în situaţia de a răspunde pe loc şi în necunoştinţă de cauză acestor chestiuni.

De asemenea, mai trebuie să se ţină seama de faptul că prezenţa părţilor la judecată nu este obligatorie decât în cazuri excepţionale (reclamantul în procesele de divorţ), iar reclamantul care intenţionează să nu se prezinte sau cere judecarea în lipsă, neprimind copia întâmpinării, nu va cunoaşte strategia de apărare a pârâtului şi nu-şi va putea reorienta, eventual, propria conduită procesuală.

Aşadar, necomunicarea din oficiu a întâmpinării sau neacordarea unui termen reclamantului pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia, în condiţiile arătate, ar prejudicia dreptul la apărare al părţii98, ar conferi un caracter formal contradictorialităţii dezbaterilor şi ar crea, în consecinţă, un dezechilibru al „armelor” procesuale.

Potrivit art. 20 din Constituţia României, “dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la care Romania este parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.”

De aceea, credem că, interpretând dispoziţiile procedurale din legea română din perspectiva art. 6 par. 1 din C.E.D.O., se impune comunicarea din oficiu a întâmpinării, iar în caz contrar, amânarea judecăţii, la cererea reclamantului, pentru a cunoaşte conţinutul acesteia. Întrucât dispoziţiile C.E.D.O. au prioritate faţă de legea naţională, chiar dacă în codul de procedură civilă s-ar prevedea în mod expres că întâmpinarea nu se comunică reclamantului, această dispoziţie ar trebui declarată neconvenţională şi ignorată de către instanţe, prin aplicarea directă a art. 6 par.1 din Convenţie.

98 A se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, 1996, pag. 128, unde, tratând principiul dreptului la apărare, enumeră textele de lege care „asigură încunoştinţarea reciprocă a părţilor asupra pretenţiilor şi apărărilor lor, prin comunicarea copiei de pe cererea de chemare în judecată şi a copiei de pe întâmpinare”.

43

6.DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL ŞI ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE (art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Art.11 din Constituţia României stabileşte, cu valoare de principiu, obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum şi faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.

Textul constituţional enunţat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunităţii internaţionale – pacta sunt servanda- şi exprimă, în acelaşi timp, corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, prin integrarea normelor dreptului internaţional în sistemul dreptului naţional.

Integrarea normelor internaţionale consensuale în dreptul intern se realizează prin ratificarea instrumentelor juridice internaţionale (acord, convenţie, protocol, statut, pact etc.), operaţiune prin care acestora li se conferă forţă obligatorie de către Parlament; întrucât ratificarea se face prin lege, clauzele instrumentului internaţional ratificat sunt integrate în sistemul normelor interne, urmând a avea forţa juridică a legii.

Distinct de consacrarea integrării dreptului internaţional în sistemul juridic naţional, legea fundamentală a României conţine reglementări specifice referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

Astfel, art.20 stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte şi că reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de România, au prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.

Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum şi protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.

În acest mod, conform art.11 şi 20 din Constituţie, Convenţia şi protocoalele ei adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, altfel spus C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi protocoalelor de către instanţele judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.

Prin Protocolul nr.11 al Convenţiei Europene al Drepturilor Omului, intrate în vigoare la data de 1 noiembrie 1998, a intervenit o reformă a sistemului de control în faţa Curţii;s-a urmărit menţinerea şi întărirea eficacităţii apărări drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţie.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art.6 pct.1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

44

Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

a) Accesul liber la justiţie.Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin

art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.21 din Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la justiţie Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată (art.109) şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul-art.282, recursul-art.299, contestaţia în anulare-art.317 şi art.318, revizuirea- art.322), iar Codul de procedură penală prevede plângerea prealabilă( art. 279 alin.2 lit.a), căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale (art.278/1), căile de atac ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşt (apelul-art.361, recursul-art.385/1, contestaţia în anulare-art.386, revizuirea-art.393).

Căile procedurale menţionate asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în materie civilă sau penală.

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art.6 pct.1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace.

Ca atare, dispoziţile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanţelor judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu înseamnă dreptul de acces la toate structurile judecătoreşti- judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- şi nici la toate căile de atac prevăzute de lege- apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire, deoarece, aşa cum a hotărât Plenul Curţii Constituţionale prin decizia nr.1/8 februarie 1994, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite.

Astfel de reguli întâlnim, de pildă, în materia apelului civil, unde, prin art.282/1 Cod procedură civilă, sunt reglementate categoriile de hotărâri judecătoreşti care, prin raportare la obiectul cererilor în care au fost pronunţate, sunt exceptate de la această cale de atac, ori în materia hotărârilor de strămutare a pricinilor civile, care nu sunt supuse nici unei căi de atac- art.40 alin.4 Cod procedură civilă.

Deseori în practica instanţelor naţionale a fost invocată de părţi, ca măsură de îngrădire a accesului liber la justiţie, lipsa de gratuitate a procesului civil, prin instituirea în sarcina titularului cererii de chemare în judecată a obligaţiei de plată a unei taxe de timbru şi prin neasigurarea asistenţei juridice gratuite.

45

Nici unul din cele două argumente nu justifică o îngrădire reală a dreptului de acces la justiţie.

Achitarea taxelor judiciare de timbru nu înfrânge principiul gratuităţii justiţiei şi, implicit, al accesului liber la justiţie, deoarece partea căzută în pretenţii poate fi obligată la restituirea sumelor avansate în condiţiile art. 274-276 Cod procedură civilă; mai mult, prin Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 se prevede scutirea de timbraj pentru anumite categorii de cauze civile, iar legislaţia naţională asigură şi alte garanţii efective pentru finalizarea procedurii judiciare chiar şi în cazul persoanelor cu posibilităţi materiale reduse.

În acest sens, art.74 Cod procedură civilă prevede, pentru cel care nu e în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, dreptul de a cere instanţei de judecată asistenţă judiciară, iar art.75 din acelaşi cod prevede că în conţinutul conceptului de asistenţă judiciară intră acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări, sau amânări pentru plata taxelor de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor.

Faţă de dispoziţiile naţionale enunţate, lipsa de gratuitate a procesului civil nu ar putea fi invocată cu succes ca o încălcare a liberului acces la justiţie în sensul art.6 pct.1 din Conveţie.

b)Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil.1.Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod

echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.

- Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Consacrări indirecte ale manifestărilor principiului contradictorialităţii, aşa cum au fost ele anterior redate, respectând înţelesul art.6 pct.1 din Convenţie, se regăsesc şi în legislaţia naţională, mai precis în reglementarea art. 112, art.115, art114 alin.1, art.107, art.128-129, art.114 alin.4 Cod procedură civilă.

Nu există, deci, neconcordanţe de semnificaţie juridică a contradictorialităţii între dispoziţiile Convenţiei şi dispoziţiile din legea naţională şi, faţă de garanţiile pe care aceasta din urmă le instituie pentru asigurarea contradictorialităţii, sunt toate premisele ca, prin hotărârile pronunţate, instanţele naţionale să nu se facă vinovate de încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialităţii.

- Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu constituţional, ţinând seama că prin art.24 alin.1 din Constituţie se stabileşte că dreptul la apărare este

46

garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.

Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au fost conferite de legiuitor, precum şi supunerea judecătorilor numai în faţa legii;egalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii; gratuitatea înseamnă obţinerea unei rezolvări judiciare necondiţionat de plata vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanţa superioară în grad, a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa inferioară;imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului litigiului, sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept; rolul activ al instanţei reprezintă, nu o ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie a respectării drepturilor şi realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

2.Cerinţa examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din Convenţie, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului părţilor la dezbateri, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.

În acelaşi mod este înţeleasă noţiunea de publicitate şi în dreptul intern.Astfel, art.126 din Constituţie, art.5 din Legea de organizare judecătorească

nr.92/1992 şi art.21 alin.1 din Codul de procedură civilă proclamă că şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege; cazurile de excepţie de la regula publicităţii sunt nominalizate în lege, prin indicarea unor criterii de apreciere, pe baza cărora instanţa de judecată trebuie să le determine – alin.2 al art.121 Cod procedură civilă stabileşte că instanţa poată să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică ori părţile.

Pentru asigurarea publicităţii, şedinţele de judecată se ţin la sediul stabil şi cunoscut al instanţei, în zilele şi la orele fixate de instanţă, potrivit listei de şedinţă, care se afişează la uşa sălii de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei de judecată ( art. 125 Cod de procedură civilă ).

Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a independenţei acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se şi vadă acest lucru; pentru acest motiv părţile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat şedinţă secretă(art. 121 alin.2 Cod procedură civilă), iar terţele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul şedinţelor secrete.

Caracterul dezbaterilor nu influenţează, însă, pronunţarea hotărârii judecătoreşti, care se face, întotdeauna, în şedinţă publică, fapt prevăzut expres în art.6 pct.1 din Convenţie, dar şi în art. 121 alin.3 Cod procedură civilă.

3.Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura

47

pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

Celeritatea judecării proceselor nu este consacrată în legislaţia naţională în mod expres, decât într-un număr limitat de litigii, de pildă, în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, reglementată prin legea 10/2001 sau în materia adopţiilor, reglementată prin O.U.G. 25/1997, aprobată prin legea 87/1998.

Cu toate acestea, în Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea instanţelor, aprobat prin Ordinul nr.991/C/1993 al Ministerului Justiţiei, se reglementează măsurile ce se dispun de instanţă la primirea sesizării, stabilindu-se că prin acestea trebuie să se asigure soluţionarea cu celeritate a cererilor primite şi că aceleaşi măsuri trebuie luate, în acelaşi scop, şi de către judecătorul căruia i s-a repartizat cauza spre soluţionare ( art.44 ).

De asemenea, Codul de procedură civilă cuprinde o suită de norme prin care se asigură soluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererilor deduse judecăţii, indiferent de natura lor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele din art. 155 alin.1 şi art.156 alin.1, care permit amânarea judecăţii, o singură dată, pe temeiul învoielii părţilor, respectiv pentru lipsă de apărare temeinic motivată, precum şi cele din art.260 alin.1 şi art.264 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora pronunţarea se poate amâna pentru un termen ce nu poate depăşi 7 zile, iar redactarea hotărârii se face în termen de 30 de zile de la pronunţarea ei.

Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil.

c)Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege.

C1.Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa instanţelor şi independenţa magistratului.

Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin care se realizează justiţia nu face parte şi nu este subordonat puterii executive sau legislative.

Acest aspect este reflectat în art.126 alin.1 Constituţia României, care prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, adică judecătorii,tribunale şi Curţi de apel.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art.126 alin.3 din Constituţie care prevăd că prin lege sunt stabilite competenţa şi procedura de judecată.

Independenţa judecătorilor este reflectată în art.124 alin.2 din Constituţia României, care prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Aceasta presupune, ca şi în cazul instanţelor de judecată,faptul că în realizarea actului de justiţie, magistraţii nu pot fi influenţaţi de puterea executivă sau legislativă.

Independenţa, astfel înţeleasă, nu exclude intervenţia instanţelor de control judiciar care intervine în urma exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

În acelaşi timp trebuie subliniat că nici verificările atribuite prin Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, în competenţa conducătorului instanţei,nu afectează independenţa.

Acest control nu vizează în nici un fel activitatea de judecată.

48

Astfel, în art.18 alin.4 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească se prevede că”În nici o împrejurare verificările efectuate nu pot conduce la imixtiuni în desfăşurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuţii a ceea ce a fost deja judecat”.

Independenţa judecătorilor este dată de garanţiile aflate în acest sens, de statutul său.

Astfel, prin dispoziţii speciale prevăzute de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, sunt reglementate numirea şi avansarea în funcţie a magistraţilor(titlul IV).

În acelaşi timp, propunerile de numire în funcţie a magistraţilor sunt date în competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice(conform art.125 alin.2 din Constituţia României).

O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa acestora, este dată de inamovibilitate.

Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate face decât cu consimţământul judecătorilor.

Inamovibilitatea era reglementată în Constituţia României, la rang de principiu; astfel, conform art.125 alin.1 judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.

Acelaşi text arată în alin.2 că promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor este de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

C2.Împarţialitatea, ca element al unui proces echitabil,reprezintă garanţia încrederii justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea,prin care se realizează actul de justiţie.

Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din Codul de procedură civilă – titlul V - , care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili precum şi procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VI Cod procedură civilă , referitor la strămutarea pricinilor

În acelaşi timp şi prin Constituţie s-a recunoscut importanţa acestei laturi a unui proces echitabil, prevăzându-se că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

C3.Stabilirea prin lege a tribunalului, ca element al unui proces echitabil, are în vedere competenţa de soluţionare a cauzei, atât din punct de vedere material cât şi teritorial.

În acest context,în legislaţia internă dispoziţiile legale sunt clare şi precise, delimitând foarte clar competenţele instanţelor de judecată implicate în realizarea actului de justiţie.

Sunt întâlnite astfel dispoziţii care stabilesc competenţa după materie(titlul I Cod procedură civilă ), competenţa teritorială (titlul II), cazurile de extindere a competenţei(titlul III),precum şi procedura în cazul intervenirii unui conflict de competenţă(titlul IV).

În acelaşi timp, trebuie subliniat că prin legi speciale,de reglementare a unui anumit domeniu de activitate, este reglementată competenţa de soluţionare a cauzelor; dispoziţiile codului de procedură prevăzând, relativ la competenţa materială,cazul”în orice materii date prin lege în competenţa lor” – cu titlul de exemplu, Legea nr 14/2003, legea partidelor politice.

d)Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

49

Acest aspect asigură cunoaşterea de către justiţiabili a hotărârii judecătoreşti, imediat după deliberarea completului de judecată.

Pronunţarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în şedinţa publică, chiar în lipsa părţilor, este impusă de art.258 alin.2 Cod procedură civilă .

Pronunţarea în şedinţă publică, dă posibilitatea părţii a cărei cauză a fost soluţionată nefavorabil, să renunţe în instanţă la calea de atac(art.267 alin.1 Cod procedură civilă ).

RALUCA MOGLAN CULEA NINA ECATERINA GRIGORAŞ JUDECĂTORI Curtea de Apel Bucureşti

50

7. DREPTUL DE PROPRIETATE - ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ADIŢIONAL LA CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

A. Consideraţii introductive Începând cu anul 1994, când prin legea nr. 3099 România a ratificat Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale100, precum şi protocoalele adiţionale la aceasta, abordarea problematicii referitoare la respectarea dreptului de proprietate, atât de către teoreticienii, cât şi de către practicienii dreptului, nu poate face abstracţie de conţinutul articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie101:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

Prin ratificarea acestui protocol, nu numai că respectarea lui a devenit obligatorie pentru statul roman, dar aplicarea prevederilor sale are şi un caracter prioritar, conferit de art. 20 din Constituţia României adoptată în 1991, în următorii termeni:

“Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

Acestea sunt consideraţiile pentru care studiul de faţa îşi propune să ofere câteva explicaţii pe marginea aricolului 1 din primul protocol adiţional la Convenţie, cu referiri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii, chiar dacă, aşa cum s-a observat102, hotărârile pronunţate se impun numai statelor direct implicate în litigii, cunoaşterea lor este extrem de importantă pentru toate statele membre, fie în scop reparatoriu, fie în scop preventiv.Astfel, în cazul în care statele se confrunta cu probleme asemănătoare celor rezolvate de Curte, hotărârile acesteia pot să determine sau să accelereze o reformă legislativă sau să impună o anumită reglementare. De asemenea, instanţele naţionale vor

99 Legea nr. 30 din 18 mai 1994 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994; ulterior, a fost modificată prin Legea nr.79\1995 privind ratificarea Protocolului nr. 11 la Convenţia pentru apararea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la restructurarea mecanismelor de control stabilite prin convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994.100 Adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953; cunoscută şi sub denumirea de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.101 Adoptat la Paris la 20 martie 1952, a intrat în vigoare la 18 mai 1954; ratificat de România prin Legea nr. 30\1994.102 Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1997, pag. 515.

51

trebui să ţină seama de jurisprudenţa Curţii, în corecta aplicare a Convenţiei la cazurile concrete pe care le vor avea de soluţionat.

B. Regulile conţinute de art.1 din protocolul 1 adiţional

Articolul 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conţine trei reguli distincte, din care doua sunt cuprinse în primul paragraf, iar cea de-a treia este cuprinsă în paragraful al doilea, astfel:

- prima regulă enunţa principiul respectării proprietăţii:”Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”

- a doua regulă este aceea potrivit căreia este posibilă privarea de proprietate, dar numai cu respectarea anumitor condiţii:” Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”;

- a treia regulă este aceea potrivit căreia este posibil controlul asupra folosinţei bunurilor: “Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a amenzilor.”

1.Principiul respectării proprietăţii

Aşa dupa cum corect s-a remarcat103, prima regulă conţinută de articolul 1 îmbracă un caracter general, enunţând principiul respectării proprietăţii. Acest principiu se referă la dreptul oricărei persoane, indiferent că este vorba de o persoană fizică sau de o persoana juridică, de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.

Principiul respectării proprietăţii se consideră violat nu numai în ipoteza în care o persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar şi atunci când unei persoane nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta.

Cauza Vasilescu versus România104 este relavantă în ceea ce priveşte aspectele referitoare la încălcarea de reclamantă a articolului 1 din Protocolul nr.1:

La 23 iunie 1966, lucrători ai Miliţiei judeţului Argeş au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei Vasilescu Elisabeta, în cadrul unei anchete efectuate împotriva soţului său, pentru deţinere ilegală de obiecte de valoare, fapt pedepsit de legislaţia în vigoare în acel moment. Cu acest prilej, lucrătorii Miliţiei au confiscat trei sute douazeci şi şapte monede din aur, care ulterior au fost depuse la Filiala Argeş a Băncii Naţionale a României, întocmindu-se proces- verbal. Cu toate că Miliţia Argeş a decis la 8 iulie 1966 să nu formuleze învinuiri împotriva soţului reclamantei, finalizând cauza în conformitate cu dispoziţiile art. 216 C. proc. pen., obiectele respective au fost reţinute.

În anul 1990 reclamanta a început demersurile pentru recuperarea bunurilor, adresându-se Procuraturii judeţului Argeş, iar apoi procurorului general al României, fără rezultat.

În anul 1991 a introdus o acţiune de restituire a patruzeci de monede din aur transformate în salbă şi a unei perechi de cercei, chemând în judecată Banca Naţionala. Judecătoria Găeşti a admis la 21 februarie 1992 acţiunea reclamantei, a obligat Banca

103 P. M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura ALL, 1994, pag. 103.104 Publicat in”Hotariri ale Curtii Europene a Drepturilor Omului”, Editura Polirom, 2000, ediţie îngrijită de Monica Macovei, pag. 554.

52

Naţională să-i restituie acesteia obiectele solicitate şi a constatat , de asemenea, că Miliţia Argeş confiscase în total trei sute douazeci şi şapte de monede din aur, aparţinând reclamantei. Această hotărâre a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă, prin respingerea căilor de atac ordinare promovate împotriva ei.

La 20 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis însa recursul în anulare declarat de procurorul general şi a casat hotărârile pronunţate în cauză, argumentând că , potrivit prevederilor art. 275 Cod proc. pen., numai Parchetul de pe lânga Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei privind restituirea obiectelor în litigiu.

În anul 1995 reclamanta s-a adresat Comisiei şi, respectiv, Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamând încălcarea mai multor articole din Convenţie.

În ceea ce priveşte articolul 1 al Protocolului nr. 1, Curtea a stabilit ca acesta a fost încălcat, pentru următoarele considerente:

La 23 iunie 1966 , au fost confiscate ca urmare a unei percheziţii fără mandat, din domiciliul reclamantei , trei sute douăzeci şi şapte monede din aur, în cadrul unei anchete iniţiate de Miliţie împotriva soţului său, ancheta care a fost ulterior închisă, fără a fi urmată de restituirea bunurilor.

Nici ilegalitatea acestei măsuri şi nici dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză – recunoscut de altfel de instanţele civile - nu au făcut obiectul unei controverse în faţa Curţii. În consecinţă, Curtea a considerat că, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care din 1966 este lipsită de folosinţa acestor bunuri, a rămas până astăzi proprietara lor.

Referitor la jurisdicţia Curţii, s-a reţinut că, deşi România nu a recunoscut-o decât la 20 iunie 1994, plângerea reclamantei se referă la o situaţie continuă care persistă şi în prezent şi că, în orice caz, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat la 20 octombrie 1994, deci ulterior datei de 20 iunie 1994.

Ţinînd seama de lipsa unui temei legal, recunoscut atât de instanţele de judecată naţionale, cât şi de guvern, reţinerea în continuare a obiectelor în discuţie nu a putut fi privită de Curte ca o lipsire de posesie ori ca un control al folosinţei proprietăţii permise de primul şi de al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea a reţinut ca pe un factor decisiv în soluţionarea cauzei ilegalitatea confiscării bunurilor reclamantei; în plus, a reţinut că reclamanta obţinuse o hotărâre judecătorească prin care Banca Naţională a României era obligată să îi restituie cele patruzeci de monede din aur si cerceii solicitaţi, dar ca această sentinţă, ca si cea care a menţinut-o, au fost casate de Curtea Suprema de Justiţie, cu argumentul că instanţele au încalcat competenţa exclusivă a Parchetului de pe lânga Tribunalul Argeş. Or, reclamanta făcuse demersuri încă din anul 1990 la Parchetul respectiv şi la procurorul genera, dar fără succes.

În concluzie, Curtea a considerat că pierderea posibilităţii de a dispune de proprietatea sa, însoţită de eşecul tentativelor făcute până în prezent în faţa autorităţilor naţionale şi a instanţelor de judecată pentru remedierea situaţiei, a avut consecinţe suficient de grave pentru a-i permite să tragă concluzia că raclamanta a fost victima unei confiscări de facto incompatibilă cu dreptul la folosinţa netulburată a proprietăţii.

După cum se poate observa, în cazul prezentat anterior, a avut loc o deposedare efectivă a reclamantei de bunurile proprietatea sa, care s-a perpetuat în timp, inclusiv dupa ce reclamanta a iniţiat demersurile legale pentru a reintra în posesia bunurilor şi a şi obţinut o hotărâre irevocabilă prin care i s-a recunoscut acest drept, dar care a fost anulată ulterior, ceea ce a pus-o pe aceasta în imposibilitate de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.

53

Existenţa hotărârii irevocabile privind restituirea bunurilor şi anularea acesteia într-o cale extraordinară de atac ulterior ratificării de către România a Convenţiei au fost esenţiale în acest caz pentru determinarea competenţei rationae temporis a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, Curtea a statuat în sens contrar în cauza Canciovici şi alţii versus România, în care reclamanţii s-au plâns de faptul că imobilul ce a aparţinut părinţilor lor a fost naţionalizat prin Decr. Nr. 92/1950 şi că prin două hotărâri judecătoreşti irevocabile li s-au respins cererile de revendicare, respectiv de restituire în natură a imobilului.

Astfel, Curtea a reamintit că ea nu poate examina o plângere decât în cazul în care se raportează la evenimente produse după intrarea în vigoare a Convenţiei în statul respectiv, or în cauză bunul a fost naţionalizat în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, când Convenţia a intrat în vigoare pentru România.Curtea nu este, aşadar, competentă rationae temporis să examineze împrejurările naţionalizării şi confirmă astfel jurisprudenţa sa constantă, conform căreia privarea de proprietate sau de alt drept real constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de “privare de un drept”. Capătul de cerere al reclamanţilor a fost considerat incompatibil cu dispoziţiile Convenţiei, în măsura în care poate fi înţeles drept criticând ca atare măsurile adoptate în baza Decretului nr. 92/1950 faţă de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei faţă de România.105

In cazul Sporrong si Lonnroth versus Suedia106, considerat ca având valoare de principiu în jurisprudenţa Curţii în materia art.1 din Protocolul nr.1107, s-a constatat violarea acestui articol, fără ca în speţă să fi existat nici o lipsire de jure şi nici o lipsire de facto a reclamanţilor de bunurile proprietatea lor.Ceea ce a atras încălcarea art.1 a fost modul în care autorităţile suedeze, prin măsurile luate şi într-un anumit context legislativ, au împiedicat pe reclamanţi să-şi exercite prerogativele dreptului lor de proprietate.Pentru edificare, redăm în rezumat datele speţei şi considerentele Curţii: Moştenitorii domnului Sporrong şi, respectiv, doamna Lonnroth sunt proprietarii câte unui imobil situat în centrul oraşului Stockholm.

În anul 1956 guvernul suedez a acordat municipalităţii un permis de expropriere pe zone, care privea 164 de imobile, printre care şi pe cel al moştenitorilor domnului Sporrong, în vederea construirii unui viaduct şi amenajării unei parcări.

Conform legii din 1917 cu privire la expropriere, guvernul a fixat la cinci ani termenul în care municipalitatea trebuia să-i cheme pe proprietari în faţa tribunalului funciar, în vederea stabilirii despagubirilor,în caz contrar, permisul urmînd să devină caduc.Acest termen a fost însă prelungit în 1961, în 1964 şi în 1969, de această dată pentru 10 ani.

La 3 mai 1979 permisul de expropriere a fost anulat la cererea municipalităţii care şi-a propus ca obiectiv reducerea numărului de automobile în oraş şi menţinerea structurii urbane existente.

De notat este şi faptul că, din1954 şi pâna în 1979, proprietatea Sporrong a fost supusă şi unei interdicţii de construire.

105 În Curierul judiciar, nr. 12/2002, pag. 131, hotărâre tradusă din limba franceză, rezumată şi comentată de conf. univ. dr. Corneliu –Liviu Popescu.106 Vincent Berger, op. cit., pag. 448 si urm.107 Donna Gomien, Introducere in Conventia Europeana a Drepturilor Omului, traducere Irinel Stoica, Editura ALL, 1996, pag. 112.

54

În ceea ce priveşte proprietatea doamnei Lonnroth, aceasta a făcut obiectul unui permis de expropriere din anul 1971 pâna în anul 1979 şi al unei interdicţii de construire din anul 1968 pâna în anul 1981.Doamna Lonnroth a încercat de 7 ori să vândă imobilul, dar de fiecare dată amatorii s-au retras, dupa ce au consultat serviciile municipale.

În perioada respectivă, legislaţia suedeză nu prevedea posibilitatea de a se cere scurtarea duratei de valabilitate a permiselor şi nici pe aceea de a cere reparaţii pentru daunele provocate de durata sau de neutilizarea permiselor.Legislaţia s-a modificat în 1972, însă la data soluţionării cauzei cea de-a doua posibilitate era în continuare exclusă.

Moştenitorii domnului Sporrong şi Doamna Lonnroth au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocând încalcarea mai multor articole din Convenţie.

Referitor la violarea art. 1 din Protocolul nr.1, Curtea a observat că autorităţile suedeze nu au trecut la exproprierea imobilelor reclamanţilor: aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, din punct de vedere formal, reclamanţii nu au fost nici o clipa lipsiţi de proprietatea lor.

De asemenea, Curtea a observat că situaţia dedusă judecăţii nu se asimilează nici cu o expropriere de fapt întrucât, deşi a pierdut din substanţa sa, dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a dispărut.

Cu toate acestea, Curtea a stabilit că a existat o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate al reclamanţilor deoarece, deşi permisele de expropriere lăsau intact din punct de vedere juridic dreptul reclamanţilor de a se folosi şi de a dispune de bunurile lor, ele reduceau într-o largă măsură posibilitatea practică de exercitare a acestui drept.În acelaşi timp, interdicţiile de construire limitau dreptul reclamanţilor de a se folosi de bunurile lor.

Curtea a mai stabilit că această ingerinţă în dreptul de proprietate nu era justificată prin prisma alin. 2 al art. 1 şi nici nu respecta cerinţa unui echilibru just între interesul general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Aceasta, deoarece legislaţia în vigoare în perioada respectivă se caracteriza prin rigiditate: în afară de retragerea pur şi simplu a permiselor, care necesita acordul municipalităţii, ea nu oferea nici un fel de mijloc de modificare ulterioară a situaţiei proprietarilor în cauză.

În concluzie, Curtea a reţinut că reclamanţii au rămas o perioadă lungă de timp într-o incertitudine completă în ceea ce privea soarta proprietăţii lor şi au suportat astfel o povară specială şi excesivă pe care ar fi putut-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei de valabilitate a permiselor sau aceea de a putea cere reparaţii.Aceste posibilităţi erau excluse în respectiva perioada de legislaţia suedeză, iar la data soluţionării cauzei legislaţia continua să o excludă pe cea de-a doua.

2.Privarea de proprietate

Primul alineat al art. 1 conţine, după enunţarea principiului general al respectării proprietăţii, cea mai importantă restricţie ce poate fi impusă de autorităţi acestui principiu, şi anume: privarea de proprietate în interes public.

Aşa după cum s-a remarcat108, această restricţie poate fi impusă în anumite condiţii, a căror respectare face întotdeauna obiectul analizei Curţii, şi anume:

108 P. van Dijk, G. J. H. van Hoof in colaborare cu A. W. Heringa, I.G.C. Schokkenbroek, B. P. Vermeulen, M. L. W.M Viering, L. F. Zawaak, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, 1998, Kluwer Law International, The Hague, The Netherlands, pag. 631.

55

a) să existe un interes public;b) să existe o proporţionalitate a măsurii;c) măsura luată să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului

internaţional.

a) Interesul public

Atunci când privarea de proprietate este dispusă pe considerente de utilitate publică, verificarea respectării acestei condiţii are ca obiectiv principal detectarea unui eventual “exces de putere” sau a “manifestării arbitrariului”. În ceea ce priveşte marja de apreciere a ceea ce poate fi considerat “interes public”, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se desprinde ideea că aceasta trebuie să fie una flexibilă.

Astfel, în cazul James si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord’109 Curtea a statuat:

“Noţiunea de utilitate publică este amplă prin natura sa…Apreciind ca normal faptul că legislatorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică si socială, Curtea respectă modalitatea în care el concepe imperativele utilităţii publice însă mai puţin atunci când o hotărâre se dovedeşte în mod evident lipsită de orice temeiuri justificatoare…” În cazul citat, reclamanţii contestaseră punerea în aplicare a unei legislaţii prin care locatarii cu contracte de închiriere pe termen lung erau autorizaţi să preia dreptul de proprietate de la proprietarul însuşi, uneori la un preţ mai redus decât preţul pieţii existent la data încheierii tranzacţiei.Curtea a concluzionat în sensul inexistenţei unei încălcări a dreptului de proprietate, aducând şi un alt argument extrem de important referitor la ”beneficiarii” utilităţii publice. Astfel, stabilind că privarea de proprietate efectuată doar pentru a conferi un beneficiu particular unei persoane particulare nu poate fi considerată ca fiind de interes public, Curtea a admis ca transferul obligatoriu de proprietate de la un individ către altul poate constitui, în funcţie de circumstanţe, un scop legitim în promovarea interesului public. În acelaşi sens, a arătat că poate exista interes public chiar în situaţia în care comunitatea în sens larg nu se foloseşte sau nu se bucură în mod direct de proprietatea de care a fost privată o persoană. Relevante în sensul celor arătate sunt şi hotărârile Curţii în cazurile Sfintele Minastiri versus Grecia şi Zubani versus Italia.110

În primul caz, printr-o lege s-a transferat în favoarea statului grec deplina proprietate a pământului deţinut de mânăstiri. Această măsură legislativă a fost justificată pe considerentul evitării vânzărilor ilegale de terenuri, abandonării sau dezvoltării necontrolate. Cu toate că s-au exprimat rezerve faţă de prevederea legală conform căreia statului i se acordă posibilitatea de a transfera proprietatea terenurilor către anumiţi beneficiari, totuşi Curtea a acceptat că obiectivul general al legii este legitim. În al doilea caz, s-a considerat că scopul construirii de locuinţe pentru o categorie defavorizată constituie unul de interes public, ce poate sta la baza unei privări de proprietate.

b) Proporţionalitatea măsurii

109 Donna Gomien, op. cit., pag. 113; P. van Dijk…, op. cit., pag. 631.110 P. van Dijk…, op. cit., pag. 632.

56

Pentru modul în care priveşte Curtea îndeplinirea acestei condiţii sub care este posibilă privarea de libertate, extrem de relevante sunt considerentele hotărârii pronunţate în cazul Lithgow si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord’111, considerente care au căpătat semnificaţia unor principii generale. În speţă, este vorba despre aplicarea unei legi din anul 1977 privind naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale.În temeiul acestei legi, respectivele întreprinderi treceau sub controlul statului în “ziua transferului”, adica la 29 aprilie 1977 pentru una din ele şi, respectiv, la 1 iulie 1977 pentru celelalte; valoarea acţiunilor petiţionarilor, necotate la bursă, era calculată pe baza evaluării ipotetice la bursă în timpul unei “perioade de referinţă” de 6 luni, iar suma indemnizaţiei, sub forma de bonuri de Tezaur, era reglementată, la diferite date între decembrie 1979 şi decembrie 1980,dupa caz, la capătul unor negocieri între Ministerul Industriei şi reprezentanţii foştilor proprietari. O parte din aceştia s-au adresat Curţii, reclamând faptul că nu au primit decât o indemnizaţie insuficientă şi vădit discriminatorie şi invocând violarea art.1 din Protocolul nr. 1. Curtea a stabilit că reclamanţii au fost în mod vadit privaţi de proprietatea lor, în sensul celei de-a doua fraze din art.1, dacă se interpretează în lumina principiului respectului bunurilor consacrat de prima frază, dar că în cauză nu a avut loc nici o violare a art.1.În argumentarea acestei soluţii, Curtea a formulat urmatoarele trei principii generale: -” Cu toate că nu spune nimic în ce priveşte existenţa şi suma unei despăgubiri, art. 1 nu ar putea realiza decât o protecţie în mare măsură iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate în absenţa principiului conform căruia o privare de proprietate, fără indemnizaţie, nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale. O măsură privativă de proprietate trebuie să menţină un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, iar pentru a se asigura de aceasta, trebuie avute în vedere condiţii de despăgubire." -“Fără vărsarea unei sume rezonabile, în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate ar constitui, în mod normal, o atingere excesivă care nu s-ar putea justifica in temeiul art.1. Nivelul indemnizaţiei poate fi diferit, depinzînd dupa cum este vorba de o naţionalizare sau de alte forme de privare de proprietate.” -“Statul dispune de o largă putere de apreciere nu numai pentru a hotărâ să naţionalizeze, dar şi pentru a stabili modalităţile de indemnizare. Curtea respectă judecata legiuitorului în acest din urmă domeniu, afară de cazul când aceasta se dovedeşte clar lipsită de o baza raţională.”

Pornind de la aceste principii şi analizând datele concrete ale speţei, Curtea a ajuns la concluzia că disproporţia invocată între indemnizaţiile încasate şi valoarea reală, la data transferului, decurgea în principal din efectele generale ale sistemului stabilit prin legea din 1977, dar că aceste efecte nu sunt incompatibile cu art. 1, întrucât Regatul Unit nu a încălcat marja sa de apreciere şi nu a acţionat într-un mod neraţional.

Pe aceeaşi linie de gândire, în cazul James si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord112 Curtea a arătat că art. 1 nu garantează totuşi, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală şi că obiective legitime de utilitate publică, cum sunt cele pe care le urmăresc măsurile de reformă economică sau de justiţie socială, pot milita pentru o rambursare inferioară valorii comerciale.

111 Vincent Berger, op. cit., pag. 495 si urm.112 P. M. Cosmovici, op. cit., pag. 114.

57

Într-o serie de cauze înregistrate contra României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pe considerentul că hotărârile Curţii Supreme de Justiţie prin care s-au anulat hotărâri irevocabile de retrocedare a unor imobile către reclamanţi au avut ca efect privarea reclamanţilor de bunurile lor.

Este vorba de cauza Brumărescu113 şi de altele considerate, dacă nu identice, cel puţin analoge acesteia -Paulescu, Erdei şi Wolf, Dickmann, Todorescu, Potop etc.- în care s-a decis că: reclamanţii au fost privaţi de proprietăţile lor pe diferite perioade de timp, fără să fi perceput o indemnizaţie care să reflecte valoarea reală a imobilelor; chiar presupunând că s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că justul echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi că reclamanţii au suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.

c) Măsura să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional

In legătura cu aceasta ultimă condiţie sub care este posibilă, din perspectiva art. 1, privarea de proprietate, se disting două aspecte: un prim aspect se referă la existenţa unei prevederi în legea naţionala, iar un al doilea aspect vizează principiile generale ale dreptului internaţional. In ceea ce priveşte concordanţa măsurii privative de proprietate cu prevederile legii naţionale, Curtea nu examinează daca aceste prevederi au fost sau nu aplicate în mod corect.Astfel, chiar daca trebuie să facă referire la hotarârea adoptată de instanţa naţională, Curtea nu trebuie să funcţioneze ca o “a patra instanţă”, cu alte cuvinte, ca o instanţă de control judiciar. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că în contextul art. 1, noţiunea de “lege” în înţelesul Convenţiei reclama existenţa acesteia si compatibilitatea măsurii luate cu prevederi legale naţionale suficient de precise şi în mod adecvat accesibile.114

Referitor la principiile generale ale dreptului internaţional, Curtea a arătat că această trimitere nu este făcută de art. 1 în intenţia de a fi extinsă la naţionali, aceste principii aplicându-se exclusiv naţionalizărilor sau exproprierilor de proprietăti străine. Acest raţionament al Curţii este în concordanţă cu însuşi dreptul internaţional general, ale cărui principii se aplică numai străinilor, fiind special concepute pentu ei şi necârmuind modul în care fiecare stat îşi tratează naţionalii. In acest mod a răspuns Curtea susţinerilor reclamanţilor din cazul James si altii…, care au încercat să acrediteze ideea ca cea de-a doua fraza din art. 1 extinde asupra naţionalilor exigenţa-decurgând din dreptul internaţional - unei indemnizaţii prompte, adecvate şi eficace a străinilor privaţi de proprietatea lor. Totodata, Curtea a arătat că, şi dacă prin aceasta s-ar crea o diferenţă de tratament între cetăţenii unui stat si străini, respectiva diferenţă nu ar putea constitui o discriminare. Preluarea proprietăţii trebuie să fie afectată întotdeauna unui interes public, dar pot fi reţinute consideraţiuni diferite în cazul naţionalilor sau al străinilor şi pot exista raţiuni legitime pentru care să se ceară naţionalilor să suporte o povară mai grea în interesul public, decât cea cerută în cazul străinilor.

3. Controlul folosinţei bunurilor

113 Pentru expunerea pe larg a speţei a se vedea pag. 12.114 P. van Dijk…, op. cit., pag. 635 si urm.

58

Această regulă, conţinuta în al doilea paragraf al art. 1, recunoaşte dreptul statelor

de a exercita un control asupra folosinţei bunurilor, în concordanţă cu interesul general şi de a adopta în acest scop legile pe care le consideră necesare.

Situaţiile pe care le are în vedere acest paragraf nu sunt cele ale privărilor de proprietate propriu-zise, ci acelea referitoare la restricţiile de folosintă a proprietăţii. Cu toate acestea, aşa după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, şi în aceste situaţii trebuie să se ţina seama de principiul dedus din primul paragraf, referitor la proporţionalitatea care trebuie să existe între mijloacele folosite şi scopul urmărit, scop care, de asemenea, trebuie să fie unul de interes public.

In sensul celor arătate relevant este raţionamentul Curţii în cazul Mellacher si altii versus Austria115, caz în care reclamanţii s-au plâns pentru violarea art. 1, ca urmare a adoptării unei legi care limita nivelul chiriilor pentru anumite categorii de apartamente, în care se încadrau şi cele ai căror proprietari erau reclamanţii.

Mai întâi, Curtea a stabilit că în cauză este aplicabil art. 1, respectiv cel de-al doilea paragraf:

“Fără nici o îndoială, reducerile făcute, în virtutea legii din 1981, au constituit un amestec în folosirea drepturilor pe care petiţionarii le aveau în calitate de proprietari de bunuri închiriate. Chiar dacă ele au dus la lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, ele nu se traduc într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duc la un control al folosinţei bunurilor.”

Referitor la interesul public şi la marja de apreciere recunoscuta legiuitorului, Curtea a statuat ca:

“În punerea în practică a politicilor sociale si economice şi, mai ales, în domeniul locuinţelor, legiuitorul trebuie să se bucure de o mai mare latitudine pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public, care cere o reglementare, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acesteia din urmă.”

Mai mult, Curtea a admis că, pentru a reforma legislaţia socială şi în special pe cea referitoare la controlul chiriilor, legiuitorul trebuie să poată lua măsuri care să implice şi executarea în viitor a unor contracte încheiate anterior.

Analizând circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a decis că nu a avut loc o violare a art. 1, deoarece legea în discuţie încerca să reducă diferenţele excesive si injuste intre chiriile unor apartamente asemănătoare, să combată specula imobiliară şi să faciliteze persoanelor de condiţie modestă accesul la locuinţe cu o chirie rezonabilă, încurajând în acelaşi timp modernizarea imobilelor care nu răspundeau anumitor norme şi, deci, urmarea un ţel legitim, conform interesului general.

Un exemplu relativ recent de intervenţie legislativă românească în reglementarea folosinţei bunurilor, în materie locativă, îl constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40\1999, aprobată prin Legea nr. 241\2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din 23 mai 2001.Acest act normativ cuprinde unele dispoziţii prin care se prelungesc de drept, pe o perioadă de cinci ani, o serie de contracte de închirire, iar altele prin care obligă pe proprietarii ce şi-au redobândit imobilele preluate de stat în perioada regimului comunist să încheie în continuare contracte de închiriere cu chiriaşii, reglementând, totodata, şi modul de stabilire a chiriei, inclusiv plafonul maxim al acesteia.

Aşa dupa cum rezultă din chiar titlul ordonanţei, scopul adoptării acesteia a fost unul de interes general, şi anume acela al protecţiei chiriaşilor; este vorba de persoane care ocupă locuinţe proprietate de stat, dar şi de persoane care ocupă locuinţe redobândite de foştii proprietari deposedaţi în regimul comunist, care nu au locuinţe

115 Vincent Berger, op. cit., pag. 499 si urm.

59

proprietate personală în aceeaşi localitate şi nici nu au înstrăinat o astfel de locuinţă după 1 ianuarie 1990.

Trebuie remarcat însă că actul normativ în discuţie prevede în art. 14 că, la expirarea duratei contractelor aşa cum au fost prelungite, chiriaşii au drept la reînnoirea contractelor, iar în alin. 4 al aceluiaşi articol se prevede posibilitatea mai multor reînnoiri succesive, fără a se menţiona un număr limită al acestor operaţiuni juridice. Proprietarul poate refuza reînnoirea contractului numai în anumite situaţii expres şi limitativ prevăzute în alin. 2, toate presupunând intervenirea unor circumstanţe noi faţă de cele de la data încheierii contractului.

În aceste condiţii s-ar putea pune problema dacă - şi după câte reînnoiri successive ale contractelor chiriaşilor- justul echilibru dintre interesul public şi măsura de control al folosinţei bunurilor proprietarilor ar fi periclitat. Aceasta cu atât mai mult cu cât existenţa în proprietatea chiriaşilor a uneia sau mai multor locuinţe situate în alte localităţi decât cea de domiciliu nu l-ar îndreptăţi pe proprietar să refuze închirierea sine diae a imobilului proprietatea sa.

A doua parte a celui de-al doilea paragraf se referă la măsurile pe care le pot lua statele pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii şi a amenzilor.

Cu privire la acest aspect, ceea ce trebuie avut in vedere atunci când se reclamă încălcarea art. 1 este dacă măsurile luate au avut o bază legală, dacă nu a avut loc o discriminare sau dacă puterea conferită autorităţilor nu a fost folosită în alt scop decât cel pentru care a fost acordată.

De asemenea, şi în acest domeniu se recunoaşte puterii legiuitoare o largă marjă de apreciere, cu observaţia că această marjă trebuie evaluată în funcţie de cerinţele justului echilibru şi ale rezonabilei proporţionalităţi la care ne-am referit în examinarea celei de-a doua reguli continuată de art. 1.

Pentru o ilustrare a modului în care Curtea a evaluat respectarea acestei condiţii, amintim cazul Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH versus Olanda, referitor la legislaţia olandeză care îndreptăţeşte autorităţile să urmărească debitele fiscale împotriva bunurilor unei terţe părţi şi în care Curtea a stabilit:

“In adoptarea unor asemenea legi, legiuitorul trebuie să se bucure de o largă marjă de apreciere, în special cu privire la chestiunea dacă – şi în caz afirmativ în ce măsură – autorităţile fiscale ar trebui să se afle într-o poziţie mai bună în urmărirea debitelor fiscale decât creditorii obişnuiţi care urmăresc debite comerciale. Curtea va respecta evaluarea legiuitorului, cu excepţia cazului în care este lipsită de un temei rezonabil.”

In concret, compania reclamantă s-a plâns de faptul că sechestrându-i şi vânzându-i bunurile sale, care erau deţinute de o terţă parte ce fusese falimentată, autorităţile olandeze o privaseră de proprietatea sa în scopul de a asigura plata debitelor fiscale datorate de acea terţă parte, pentru datoriile căreia reclamanta nu era responsabilă. Curtea a reţinut că un asemenea sistem de de recuperare a debitelor nu era neobişnuit şi incompatibil prin el însuşi cu cerinţele art. 1 şi a punctat, printre altele, că reclamanta era implicată într-o activitate comercială care în mod natural implica riscuri (în cazul de fată falimentul debitorului), ce puteau fi reduse ori eliminate în diferite moduri. Considerând, de asemenea, că autorităţile fiscale au posibilitati mai reduse decât creditorii comerciali pentru a se proteja împotriva insolvabilităţii debitorilor. Curtea a concluzionat că cerinţa proporţionalităţii a fost îndeplinită în acest caz.116

116 P. van Dijk…, op. cit., pag. 642.

60

C. Noţiunea de “bunuri” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1

O serie de cauze ce s-au aflat pe rolul Comisiei şi al Curţii Europene a Drepturilor Omului au impus analizarea obiectului lor din perspectiva încadrării acestuia în noţiunea de “bun“, avută în vedere de dispoziţiile art. 1 din Prorocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

De pildă, numeroase cereri s-au referit la diferite autorizaţii pe care reclamanţii le considerau a fi bunuri în sensul art. 1, iar Comisia şi Curtea au împărtăşit acest punct de vedere.

Relevant în acest sens este cazul Tre Traktorer Aktiebolag versus Suedia, în care reclamanta, societate comercială ce administra un restaurant s-a plâns de retragerea licenţei pentru servirea de băuturi alcoolice, ceea ce a determinat-o să-şi înceteze activitatea. Cu toate că, pe fond, Curtea a ajuns la concluzia absenţei unei violări a art. 1, a stabilit că acest text este aplicabil în spetă, deoarece, contrar punctului de vedere susţinut de guvernul suedez, interesele economice legate de gestiunea restaurantului constituiau bunuri în sensul art.1. Aceasta, deoarece licenţa de a servi bere, vin şi alte băuturi alcoolice a reprezentat un element important în activitatea restaurantului, iar compania reclamantă s-a putut aştepta în mod legitim să păstreze această licenţă câtă vreme nu a încălcat condiţiile de acordare a ei; prin urmare, revocarea licenţei a reprezentat o încălcare a drepturilor reclamantei din perspectiva art. 1, în condiţiile în care acest fapt a avut consecinţe negative cu privire la vadul comercial si la profitul restaurantului117.

In cazul Van Marle si altii versus Olanda, Curtea a considerat că “preţul notorietăţii” reprezintă un bun :”datorită muncii lor, cei interesaţi reuşiseră să-şi constituie o clientelă; îmbrăcând în multe privinţe un caracter de drept privat, aceasta se analizează ca o valoare patrimonială în sensul articolului 1.118

In cazul Mellacher si altii versus Austria, la care ne-am referit mai înainte, reclamanţii au susţinut că dreptul de a percepe o chirie în temeiul unui contract de închiriere constituie un drept de proprietate distinct de dreptul de a folosi bunul. Curtea nu a împărtăşit acest punct de vedere şi a stabilit că dreptul de a se ajunge la un acord asupra chiriei făcea parte din dreptul proprietarului de a se folosi de imobil, constituind deci un aspect al posesiunii acelui bun.119

Cu privire la existenţa bunului din perspectiva Convenţiei, s-a stabilit că bunul nu exista decât în momentul în care proprietarul poate să îl revendice. Altfel spus, dreptul de proprietate nu cuprinde dreptul de a dobindi un bun. Relevant in acest sens este cazul Marcks versus Belgia, în care Curtea a statuat că mama, căreia i s-a refuzat dreptul de a face un legat în favoarea fiicei sale fusese victima unei încălcări a drepturilor garantate de art. 1, în timp ce fiica nu, deoarece speranţa de a dobândi în viitor un bun nu este protejată prin acest articol.120

O concepţie interesantă cu privire la noţiunea de bun, o oferă şi decizia pronunţata în cazul Brumarescu versus Romania 121, concepţie reconfirmată ulterior

117 Idem, pag. 624.118 Donna Gomien, op. cit., pag. 111.119 Idem.120 Idem. pag. 112.121 Publicata în Monitorul Oficial nr.414 din 31 august 2000.

61

prin jurisprudenţa Curţii în numeroase alte cauze contra României, identice sau cel puţin analoge cauzei Brumărescu122:

Printr-o sentinţă pronunţată la 9 decembrie 1993, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a obligat Primăria Municipiului Bucureşti şi societatea comercială care administra bunul să restituie reclamantului Brumarescu Dan imobilul care aparţinuse părinţilor săi şi pe care statul îl preluase în anul 1950, în baza Decr. nr. 92\1950. Sentinta a devenit definitivă şi irevocabilă şi a şi fost executată. Împotriva ei s-a promovat însă recurs în anulare de către procurorul general al României, iar prin decizia pronunţată la 1 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din 9 decembrie 1993 şi a respins acţiunea reclamantului, motivând că legea este un mod de dobândire a proprietăţii, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat chiar în ziua intrării în vigoare a Decr. nr. 92\1950 şi că judecătoria şi-a depăşit limitele competenţelor judecătoreşti, aducând atingere competenţelor puterii legislative.

Reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, invond încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Referitor la existenţa unui “bun” în sensul art. 1, Curtea a apreciat că reclamantul avea un astfel de bun. Argumentându-şi punctul de vedere, Curtea nu se referă la imobilul propriu-zis,ce făcuse în anul 1950 obiectul naţionalizării, ci la dreptul recunoscut reclamantului prin hotarârea din 9 decembrie 1993:

“Intr-adevăr, hotărârea judecătoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit că imobilul fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului nr. 92\1950 şi a constatat, cu efect retroactiv, că reclamantul era singurul proprietar legitim al acestuia, în calitate de succesor al părinţilor săi. Curtea mai subliniază că dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era revocabil.”

Pe aceeaşi linie de gândire, Curtea arată în continuare, când examinează existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamantului din punctul de vedere al art. 1, că anularea hotărârii din 9 decembrie 1993 a constituit o asfel de ingerinţă.

În cauza Canciovici şi alţii versus România, Curtea şi-a reconfirmat jurisprudenţa123 în sensul că procedura nu se poate raporta decât la un “bun actual” al reclamanţilor.

Astfel, în speţă reclamanţii introduseseră - fără succes - o procedură în faţa instanţelor naţionale competente, în scopul obţinerii restituirii imobilului părinţilor lor. Cu alte cuvinte, ei căutau să li se recunoască un drept de proprietate asupra

imobilului care a aparţinut tatălui lor, dar care, la data acţiunii introductive de instanţă, nu mai era nici proprietatea tatălui lor, nici a reclamanţilor înşişi.

Cu privire la afirmaţia reclamanţilor conform căreia hotărârea judecătorească pronunţată în apel, în acţiunea lor în revendicare, şi care le era favorabilă, era definitivă, deci dreptul lor de proprietate era stabilit în mod definitiv, Curtea a observat că, potrivit Codului de procedură civilă, deciziile pronunţate în apel sunt susceptibile de recurs, aşa încât reclamanţii nu beneficiau de o hotărâre definitivă şi irevocabilă, iar dreptul obţinut

122 Cauzele Tărbăşanu, Popovăţ, Stoicescu, Chiriacesu, in Curierul Judiciar nr. 3/2003, pag.62-64; Cauza Todorescu contra România, în Curierul Judiciar nr. 10/2003, pag. 26, hotărâri traduse, rezumate şi comentate de conf. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu.123 Decizia din 12 iulie 2001, cauza Malhous contra Republica Cehă.

62

în baza hotărârilor de primă instanţă şi de apel era revocabil. În consecinţă, cauza nu este similară, sub acest aspect cauzei Brumărecu.124

În cauza Moşteanu şi alţii versus România, Curtea aminteşte că noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusive creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă pentru a obţine utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranţa de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, pentru care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerată un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, tot aşa fiind şi pentru o creanţă condiţională care se stinge din faptul nerealizării condiţiei.125

În acelaşi sens a hotărât Curtea şi în cauzele Popovici şi Dumitrescu versus România.

Trebuie menţionat însă că, deşi s-a statuat că reclamanţii nu dispun de un “bun” în sensul Convenţiei şi, prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1, în schimb, refuzul instanţelor judecătoreşti - care au respins acţiunile în revendicare - de a statua pe fond în aceste acţiuni, pe motivul incompetenţei absolute a justiţiei în asemenea gen de litigii, violează art. 6 parag. 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului de acces la o instanţă, similar statuărilor din hotărârea Brumărescu.126

Inexistenţa unui “bun” în sensul Convenţiei a fost reţinută şi în cauza Ghiţescu versus România.

În această cauză, reclamantul redobândise trei apartamente dintr-un imobil, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ulterior anulată de Curtea Supremă de Justiţie într-un recurs în anulare; în perioada anterioară acestei din urmă hotărâri reclamantul a înstrăinat două din apartamente. Cu privire la aceste două apartamente, Curtea a reţinut că reclamantul nu dispune de un “bun” şi că nu există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cel de-al treilea apartament a fost restituit reclamantului pe cale administrativă, după pronunţarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie. Pentru acest apartament, s-a reţinut violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, cât priveşte privarea de proprietate pe perioada anterioară restituirii.127

Într-un sens similar s-a atatuat şi în cauza Potop versus România: deşi reclamanta a avut câştig de cauză într-o acţiune în revendicare imobiliară ulterioară aceasta nu poate în nici un caz să şteargă pe deplin consecinţele hotărârii Curţii Supreme de Justiţie pentru folosirea dreptului său de proprietate.128

124 În Curierul judiciar, nr. 12/2002, pag. 131, decizie tradusă din limba franceză, rezumată şi comentată de conf. univ. dr. Corneliu -Liviu Popescu.125 Idem, pag. 133.126 În Curierul Judiciar, nr.3/2003, pag. 64-65, decizii traduse, rezumate şi comentate de conf. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu.127 În Curierul Judiciar, nr. 5/2003, pag. 53, decizie tradusă, rezumată şi comentată de conf. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu.128 În Curierul Judiciar nr. 12/2003, pag. nr. 46, decizie tradusă, rezumată şi comentată de conf. univ. dr. Corneliu-Liviu Popescu.

63

Din cazurile prezentate, ca şi din altele ce au stat în atenţia Curţii, se poate desprinde următoarea concluzie referitoare la noţiunea de “bunuri”, în sesul art. 1 din Protocolul nr. 1: această noţiune are un înţeles autonom, care nu se limitează la proprietatea asupra bunurilor corporale; o serie de alte drepturi şi interese patrimoniale pot fi, de asemenea, privite ca drepturi de proprietate şi, respectiv, ca “bunuri” din punctul de vedere al Convenţiei, în următoarele circumstanţe:

- aceste drepturi şi interese să aibă ca punct de plecare valoarea lor economică;- obiectul lor să fie determinabil în raport de cererea care se intemeiază pe

existenţa lor;- drepturile sau interesele să fie în mod suficient dovedite.

Pentru a accentua, o dată în plus, importanţa cunoaşterii jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg vom exemplifica modul în care aceasta jurisprudenţa a fost valorificată de către Curtea Constituţională a României în pronunţarea deciziei nr.70\27 februarie 2001129, prin care a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. 3 teza finală din Legea nr. 85\1992, privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat. Textul de lege vizat sancţionează cu nulitatea absolută contractele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 85\1992 si ale Decretului-Lege nr. 61\1990.

Curtea Constituţionala a reţinut că desfiinţarea contractului prin constatarea nulităţii absolute a acestuia presupune restabilirea situaţiei anterioare, conform principiului “restitutio in integrum”.

Alin. 3 al art. 19 din lege respectă acest principiu numai în privinţa drepturilor societăţii comerciale vânzătoare, care reprimeste atât locuinta cât şi beneficiul nerealizat sub forma chiriei; cumpărătorul reprimeşte numai preţul plătit, care se reţine din chiria aferentă, fără a avea dreptul la reactualizarea preţului în funcţie de inflaţie şi nici la plata dobânzilor. Astfel, el suferă o semnificativă pierdere patrimonială.

Curtea a decis ca principiul constituţional al ocrotirii în mod egal a proprietăţii private trebuie respectat în privinţa oricăror drepturi patrimoniale, a oricăror “bunuri”.

Făcând referire la accepţiunea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului noţiunii de “bunuri” în cazurile Beyeler contra Italiei,Gasus Dosier und Fordertechnik GmbH contra Olandei, Van Marle si altii contra Olandei, Iatridis contra Greciei, Pressos Compania Naviera SA contra Belgiei, Curtea Constituţionala a constatat că textul alin.3 -teza finala al art. 19 din Legea nr. 85\1992 contravine art. 41 alin. 2 – teza I din Constituţie, conform căruia proprietatea privată este în mod egal ocrotită de lege, indiferent de titular.

Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive a problematicii pe care o ridică aplicarea articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea ar fi, credem, câteva din cele mai importante chestiuni ce şi-au găsit pâna în prezent clarificarea prin intermediul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi care au reţinut, deopotrivă, şi atenţia doctrinei în această materie.

Dr. Octavia Spineanu-Matei Judecător-Curtea de Apel Bucureşti

8. Recomandarea Comitetului Mixt (mai 1995)

129 Publicata in Monitorul Oficial nr. 236 din 10 mai 2001.

64

1. Este de dorit ca o serie de instanţe de judecată să desfăşoare un experiment, după un calendar separat, pentru cauzele de mică importanţă, cu termene stricte (regimul accelerat).

2. În toate cauzele, citaţia va trebui să enunţe obiectul complet al disputei.

3. Ar fi utilă efectuarea unui studiu pentru a stabili care este cea mai eficace metodă de programare a audierilor, de anchetă la faţa locului de către organele jdiciare, sau de prezentare de către avocaţi a susţinerilor în instanţă.

4. Chestiunile de procedură invocate, dar nu în contradictoriu, vor putea fi soluţionate pe loc (la sesiunea programată).

5. La primele susţineri (citaţie/apărări), avocaţii ar trebui să declare dacă este utilă prezenţa părţilor (după) depunerea apărărilor.

6. Anterior prezentării părţilor în instanţă, judecătorul poate da instrucţiuni (dispune depunerea de documente), poate informa părţile ce chestiuni vor fi discutate la audiere şi, acolo unde se poate, va putea anunţa că solicită probe prin mărturii ale martorilor sau prin opinia unuia sau mai multor experţi, astfel încât avocaţii să poată pregăti aceste aspecte.

7. Prezentarea părţilor se poate desfăşura mai eficient dacă are loc pe baza unor reguli prestabilite (scenariu).

8. Acolo unde este posibil, este preferabilă audierea experţilor în prezenţa părţilor (cu precădere în cazuri de importanţă scăzută).

9. Dacă raportarea expertului este suficient de inteligibilă, ea poate fi discutată de către părţi în cadrul audierilor în prezenţa expertului/experţilor.

10. Audierile preliminare ale experţilor ar putea fi folosite mai des.

11. În general ar trebui descurajată prezentarea de pledoarii adiţionale după audierea părţilor şi a martorilor. În multe cazuri ar fi indicat ca judecătorul să refuze orice alte susţineri în instanţă.

65

12. Instrucţiunile privind programările în instanţele de judecată ar trebui optimizate (într-un singur document) şi actualizate.

13. Metodologia programărilor în instanţele de judecată trebuie de asemenea armonizată (pentru început: la nivelul judecătoriilor arondate unei singure curţi de apel).

14.a Multe cazuri pot fi susţinute în faţa unui complet format dintr-un singur judecător. Dacă reclamantul optează pentru o procedură de judecată accelerată, aceasta presupune că renunţă la dreptul său la susţinere în instanţă.

14.b La programarea susţinerilor în instanţă ar trebui ca regulă chemate şi părţile în acelaşi timp.

14.c În aşteptarea noii legislaţii instanţele ar trebui să respingă de pe acum amânarea pledoariilor.

15. Eficienţa va creşte dacă fiecare instanţă desemnează un judecător însărcinat cu organizarea şi urmărirea respectării procedurilor de judecată.

16. Ar trebui restrâns efectul suspensiv al contestaţiilor separate intentate împotriva unei hotărâri nedefinitive.

17. În cazurile dezbătute atât de jure cât şi de facto, nu este recomandabilă pronunţarea sentinţei exclusiv pe baza unui argument juridic, fără cercetarea faptelor. Dacă argumentul juridic nu este susţinut la apel, vor avea loc cercetări până la urmă peste câţiva ani, cu toate inconvenientele care decurg din aceasta.

18. Ministrul de Justiţie trebuie să stabilească o comisie independentă de evaluare a procedurii civile, cerându-i să emită periodic rapoarte publice privitoare la desfăşurarea acestei audieri în diversele instanţe.

_______

N.B. Recomandările de mai sus sunt valabile pentru procedura civilă în cele 19 instanţe locale.

Pe lângă recomandările de mai sus, raportul conţine de asemenea o sugestie, şi anume aceea de a se înfiinţa grupuri de studiere a procedurii în fiecare zonă administrativă, în special dar nu în exclusivitate pentru tinerii avocaţi proaspăt absolvenţi.

66

9. RECOMANDAREA NR. R (86) 12 A COMITETULUI MINIŞTRILOR DIN STATELE MEMBRE CU

PRIVIRE LA MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI REDUCERE A VOLUMULUI DE LUCRĂRI LA INSTANŢE

(Adoptată de Comitetul Miniştrilor la 16 septembrie 1986,la cea de a 399-a întrunire a adjuncţilor de miniştri)

Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15.b al Statutului Consiliului Europei,

Având în vedere numărul din ce în ce mai mare de cauze supuse Instanţelor, situaţie de natură să impieteze asupra dreptului fiecărui cetăţean de a fi audiat în timp util, conform art. 6.1 din Conveţia europeană a drepturilor omului (“CEDO”);

Considerând că numărul mare de sarcini extra-judiciare pe care îl au judecătorii de îndeplinit, număr care, în unele ţări, tinde să crească;

Convinşi că limitarea numărului de sarcini extra-judiciare ce revin judecătorilor ca şi reducerea volumului de lucru excesiv din unele instanţe va trezi interes, în scopul îmbunătăţirii actului de justiţie;

Convinşi, de asemenea, că asigurarea permanentă a unei repartizări echilibrate a dosarelor între instanţe, pentru mai buna folosire a resurselor lor umane, se bucură de interes,

Invită guvernele statelor membre nu numai să aloce judecătorilor mijloacele necesare pentru a face faţă cu succes numărului sporit de proceduri juridice şi sarcini extra-judiciare, ci şi să ia în calcul posibilitatea de a urmări unul sau mai multe dintre obiectivele de mai jos, în cadrul politicii lor din domeniul justiţiei, şi anume:

I. să încurajeze, acolo unde se poate, soluţionarea amiabilă a litigiilor, fie în afara instanţei, fie în cadrul acesteia, dar înainte sau în timpul desfăşurării procesului.

În acest scop, ar putea fi luate următoarele măsuri:

a. asigurarea, împreună cu străduinţa de a convinge părţile în acest sens, unor proceduri de conciliere, în vederea soluţionării litigiilor înainte de procedura judiciară sau în afara acesteia, în alt mod;

b. investirea judecătorului, ca una din misiunile sale principale, cu responsabilitatea de a căuta să obţină o soluţionare amiabilă a disputei, din toate punctele de vedere, încă de la începutul litigiului sau în orice moment al procedurii judiciare;

c. investirea cu valoare morală sau încurajarea autorităţilor competente să împărtăşească această opine, cu privire la îndatorirea avocaţilor de a încerca

67

împăcarea părţilor, înainte de a recurge la mijloace judiciare sau în orice stadiu al procesului.

II. să nu sporească, ci să reducă treptat sarcinile extra-judiciare ale judecătorilor, încredinţându-le altor persoane sau organisme.

Anexa la această recomandare conţine exemple de sarcini nejudiciare care, în unele state, le sunt atribuite judecătorilor şi de care aceştia ar putea fi scutiţi, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări.

III. să înfiinţeze organisme care, deşi în afara sistemului judiciar, să fie la dispoziţia părţilor, pentru ca acestea să-şi soluţioneze disputele cu miză mică sau care cad sub incidenţa anumitor prevederi ale legii.

IV. să ia măsuri corespunzătoare pentru ca, acolo unde se poate, arbitrajul să fie o cale mai accesibilă şi mai eficace ca soluţie alternativă la acţiunea în justiţie.

V. să generalizeze, acolo unde încă nu s-a procedat astfel, la completul compus dintr-un singur judecător la prima instanţă, în toate speţele care se pretează la această formulă.

VI. să verifice, la intervale regulate, competenţa diverselor instanţe cu privire la volumul şi felul de litigii pe care le rezolvă, pentru o mai echilibrată repartiţie a volumului de muncă.

VII. să evaluaeze efectul asigurării juridice asupra numărului din ce în ce mai mare de cauze ajunse în instanţă şi să ia masurile care se impun, în cazul în care se constată că asigurarea judiciară (contra cheltuielilor de judecată) încurajează reclamaţiile nefondate.

Anexă la Recomandarea nr. R (86) 12

Exemple de sarcini extra-judiciare de care ar putea fi scutiţi judecătorii din unele state, în funcţie de spcificul fiecărui stat

Oficierea căsătoriei

Încheierea de acte de proprietate între membrii familiei

Scutirea de publicarea interdicţiilor de căsătorie

Autorizarea unuia din soţi să îl reprezinte pe celălalt, înlocuind consimţământul aceluia dintre soţi care nu l-a putut exprima

Schimbarea numelui de familie sau a prenumelui

68

Recunoaşterea paternităţii

Administrarea bunurilor celor lipsiţi de această capacitate

Numirea unui reprezentant legal pentru adulţii aflaţi în incapacitate şi pentru persoanele absente

Aprobarea achiziţiilor de bunuri de către persoanele juridice

Supravegherea registrelor contabile ale comercianţilor

Registrele comerciale:

ale comercianţilor

ale societăţilor

ale mărcilor

ale autovehiculelor

ale vapoarelor, ambarcaţiunilor şi aeronavelor

Emiterea autorizaţiilor pentru activităţile comerciale

Intervenţia în cursul alegerilor şi al referendumurilor în afara prevederilor constituţionale

Numirea judecătorului ca preşedinte sau membru al comitetelor în care prezenţa sa este menită doar să confere imparţialitate respectivului comitet

Încasarea de impozite şi taxe vamale

Încasarea taxelor judiciare

Activitatea de notar public

Măsurile referitoare la averea persoanelor decedate

Actele şi registrele de stare civilă

Registrul funciar (verificarea înregistrărilor transferurilor de proprietate şi ale taxelor pe bunurile imobile)

Numirea arbitrilor, atunci când numirea este prevăzută de lege.

69

MEMORIU EXPLICATIV

Introducere

1. Multe guverne împărtăşesc preocuparea de a perfecţiona funcţionalitatea sistemului judiciar. Nu este un lucru nou că aglomerarea şi încetineala sunt, din păcate, caracteristice oricărei proceduri juridice. Problema însă a devenit de o importanţă mai acută astăzi, când europenii sunt liberi să se adreseze mai des justiţiei, probabil din cauza schimbărilor din societate, care au condus la din ce mai multe conflicte care trebuie rezolvate şi la situaţii care trebuie soluţionate. Din motive de buget, statelor li s-ar putea părea greu să facă faţă numărului crescând de cauze, car cer şi sporirea corespunzătoare a fondurilor alocate sistemului judiciar.

2. Una din temele majore ale celei de a 12-a conferiţe a miniştrilor europeni de justiţie, ţinută în mai 1980 la Luxemburg, a fost tocmai îmbunătăţirea funcţionării sistemului judiciar.

Anterior, statele membre ale Consiliului Europei cooperaseră mai ales în privinţa accesului la justiţie, respectiv asupra informării publicului, a consilierii juridice, a asistenţei lingvistice etc. La iniţiativa miniştrilor justiţiei, în 1981 a fost numit un Comitet de experţi în probleme funcţionale ale sistemului judiciar.

3. Pentru ca sistemul judiciar să poată face faţă cererilor tot mai numeroase, fără însă a lăsa ştacheta calităţii, trebuie explorate o serie de reforme, printre altele şi în ceea ce priveşte instruirea judecătorilor şi a personalului auxiliar, precum şi perfecţionarea lor ulterioară, dar şi în ceea ce priveşte condiţiile de lucru la instanţe, simplificarea procedurilor, metode alternative de soluţionare a disputelor etc.

4. Comitetul a exmainat mai întâi o serie de măsuri care să simplifice procedura civilă, să o facă mai rapidă şi mai suplă.

Recomandarea nr. R (84) 5 cu privire la principiile de procedură civilă menite a îmbunătăţi funcţionarea justiţiei a fost redactată la iniţiativa Comitetului şi adoptată de Comitetul miniştrilor la 28 februarie 1984, la propunerea  Comitetului European de Cooperare Juridică (CECJ).

5. Comitetul a procedat la studierea căilor de a reduce numărul de cauze deduse instanţelor, precum şi volumul de muncă al acestora. Rezultatul acestor discuţii formează corpul principal al acestei Recomandări.

6. La invitaţia celei de a 14-a Conferinţe a miniştrilor europeni ai justiţiei, ţinută în mai 1984 la Madrid, Comitetul miniştrilor a decis ca munca întreprinsă până atunci să continue cu un studiu asupra următoarelor: mijloacele de reducere a poverii ce apăsa pe sistemul judiciar prin încurajarea găsirii unor forme nejuridice de executare, a unor tehnici moderne de executare, precum şi a recunoaşterii acestor

70

metode de executare în statele Europei.

7. Comitetul va studia în continuare cât de departe se poate merge, la nivel internaţional, spre îmbunătăţirea nivelului de pregătire al judecătorilor şi al personalului judiciar şi spre stabilirea unei mai bune corespondenţe între nevoia de dreptate şi găsirea resurselor care să satisfacă aceste nevoi.

Consideraţiuni generale

8. Numărul crescut de cauze şi încărcătura excesivă a judecătorilor sunt principalele motive pentru care dosarele sunt rezolvate cu tot mai multă întârziere. Aceasta ar putea prejudicia dreptul persoanei, asigurat de art. 6 (1) al Convenţiei europene a Drepturilor Omului (“CEDO”), de a fi audiată într-un termen rezonabil. Sunt cazuri în care întârzierea poate duce la disperare sau la pierderi ireparabile, poate duce chiar la refuzul dreptului la justiţie. Un stat cu adevărat democrat nu se poate eschiva în dosul dificultăţilor bugetare pentru a scuza încălcarea acestui drept fundamental.

9. În căutarea unor mijloace de a ameliora această situaţie, Comitetul şi-a concentrat atenţia asupra următoarelor întrebări:

a. Nu ar fi oare mai bine să se găsească şi alte soluţii, în afara cadrului judiciar, de a rezolva inevitabilele conflicte pe care le naşte convieţuirea într-o societate umană?

b. Nu cumva, cu trecerea timpului, judecătorii au fost supraîncărcaţi cu sarcini foarte diverse care nu le revin în baza nici unui principiu superior?

c. Nu s-ar putea face nişte modificări ale regulilor de jurisdicţie şi de componenţă a instanţelor, astfel încât judecătorii să poată fi folosiţi la adevărata lor menire, fără însă a impieta asupra calităţii actului de justiţie?

Comitetul a studiat, de asemenea, eventualul efect al asigurării juridice asupra volumului de muncă la instanţe.

10. În octombrie 1981, s-a trimis un chestionar detaliat cu privire la aspecte ale funcţionării sistemului judiciar la guvernele statelor membre. Studierea răspunsurilor i-a determinat pe membrii Comitetului ca, în 1983, să ceară păreri şi mai detaliate cu privire la posibilitatea eliberării judecătorilor de sarcini considerate de multe ori ca fiind extra-judiciare. Informaţiile astfel obţinute au evidenţiat diferenţe destul de mari atât din punctul de vedere al practicii, cât şi al experienţei.

11. Fiind conştient de dificultatea transferului de măsuri inovatoare sau a transplantului de instituţii dintr-un sistem juridic în altul, Comitetul a considerat de cuviinţă să solicite statelor membre ale Consiliului Europei să examineze posibilitatea de a-şi însuşi, în politica lor judiciară, unul sau mai multe din

71

obiectivele principale de mai jos, în lumina experienţei deja acumulate în acest sens în diverse ţări, şi anume: de a susţine soluţionarea pe cale amiabilă a disputelor şi utilizarea unor proceduri mai puţin greoaie de a aplana conflictele; de a-i despovăra pe judecători de sarcinile extra-judiciare; de a revizui regulile privitoare la jurisdicţie şi la componenţa instanţelor în scopul unei mai bune utilizări a resurselor umane ale sistemului judiciar; şi/sau de a descuraja orice pretenţii exagerate de a beneficia de servicii judiciare, favorizate de extinderea formei de asigurare contra cheltuielilor de judecată.

12. Pe parcursul activităţii sale, Comitetul a întâmpinat două mari dificultăţi: definirea activităţilor extra-judiciare; şi reconcilierea folosirii unor metode alternative de soluţionare a disputelor cu dreptul fiecărei persoane de a sesiza o instanţă şi de a-şi susţine cauza în faţa acesteia, astfel cum prevede indicutabil art. 6 (1) al CEDO.

Comentarii asupra obiectivelor propuse

Soluţionarea disputelor pe cale amiabilă

13. Un mare număr de dispute au ajuns în instanţă pentru că între părţi nu exista nici o comunicare şi nici nu încerca nimeni să arunce o punte între ele. Uneori chiar se pare că mai mare era preocuparea de a condamna partea adversă decât de a găsi o soluţie.

Într-o societate în care fiecare ins îndeplineşte o multitudine de activităţi de a căror dimensiune juridică nu îşi dă seama imediat, şi în care fiecare se confruntă cu situaţii al căror statut juridic se schimbă rapid, este întotdeauna loc de conflicte. Înainte de a trece la proceduri juridice sau alternative în scopul soluţionării unei controverse, părţile ar trebui să aibă mai întâi posibilitatea de a o evalua corect şi de a o aplana. Mai mult chiar, acolo unde soluţiile alternative încercate anterior celei judiciare au eşuat, judecătorul şi-ar putea asuma, cu folos, rolul de intermediar, astfel încât să le dea părţilor posibilitatea de a găsi singure soluţia. Această chestiune a fost ridicată, într-un context diferit, în Recomandarea nr. R (81) 7 din 17 mai 1981, referitoare la măsuri care să înlesnească accesul la justiţie.

14. Cu excepţia disputelor asupra unor drepturi al căror exerciţiu nu este în întregime la discreţia părţilor, deoarece aceste drepturi fac obiectul politicii statului, sfera care se pretează la conciliere este uriaşă.

Întrucât duce la economie de timp şi de bani, încurajând, în acelaşi timp, atitudinea constructivă, concilierea ar trebui susţinută în mod deosebit mai ales acolo unde părţile ar urma să întreţină şi după aceea relaţii strânse (familie, vecini, colegi etc.), precum şi în cazurile în care echilibrul de putere dintre părţi sau importanţa intereselor care sunt în joc nu este de natură a justifica temerea că partea mai slabă va accepta o soluţie vizibil contrară interselor ei (de exemplu, disputele cotidiene dintre furnizori şi consumatori).

72

15. Deoarece concilierea presupune un minimum de bunăvoinţă, ea are mai multe şanse de reuşită dacă se recurge la ea într-o fază incipientă, înainte ca părţile să se fi baricadat pe poziţii imiabile, şi, mai ales, dacă este lăsată la libera lor alegere. Sunt semne că reconcilierea obligatorie pierde teren, fiindcă de multe ori, în practică, ea a fost o formalitate fără rezultate practice.

Ca regulă generală, o cerere depusă de una dintre părţi constituie o condiţie suficientă pentru demararea procedurii de conciliere. O astfel de procedură ar depinde în mod obligatoriu de organizarea sistemului judiciar din fiecare ţară. Concilierea ar putea avea loc, într-o primă fază, în faţa unui judecător auxiliar (secund) sau a unei instanţe independente cu competenţe de conciliere într-un anumit domeniu (dreptul muncii, dreptul consumatorului, drept imobiliar). În cazul în care concilierea eşuează, judecătorul în grija căruia se află cazul poate încerca la rândul său concilierea, fie la cererea uneia dintre părţi, fie din proprie iniţiativă.

Conciliatorii trebuie să fie vădit nepărtinitori, persoane recunoscute pentru calităţile lor morale, şi trebuie să dispună de libertatea de a propune soluţii echitabile de conciliere părţilor. În unele cazuri, în special în cazurile de conflict în familie, părţile pot fi chemate la conciliere fără avocaţi. În alte cazuri, concilierea poate fi derulată doar în prezenţa avocaţilor, dacă absenţa părţilor devine o condiţie pentru reuşita concilierii.

Concilierea ar trebui să se bucure de anumite avantaje: documentul unei concilieri încheiate cu succes ar putea avea forţă executorie; costurile de judecată ar putea fi returnate în cazul unei concilieri reuşite în faţa judecătorului. Mai mult decât atât, juedecătorul ar putea ţine cont de comportamentul fiecăreia dintre părţi în timpul procesului de conciliere pentru a împărţi ulterior costurile de judecată.

16. Cu toate că avocaţii sunt obligaţi să respecte instrucţiunile clienţilor lor, ar trebui, în condiţiile în care este posibil, să le recomande o înţelegere amiabilă cu cealaltă parte. Mai mult, onorariile nu ar trebui să constituie un impediment.

Pentru ca această practică a concilierii să se dezvolte, ea ar trebui recunoscută drept o obligaţie morală a avocaţilor. În acest sens, autorităţile publice ar putea juca la rândul lor un rol mai mic sau mai mare, în funcţie de particularităţile sistemului judiciar din fiecare ţară. Acestea ar putea modifica prevederile legale în ceea ce priveşte exercitarea profesiunii de avocat, sau ar putea cere Baroului sau asociaţiilor avocaţilor să propună modificări în acest sens. Ar putea de asemenea căuta să afle care sunt dificultăţile care stau în calea înţelegerilor amiabile – posibil cele legate de stabilirea onorariilor.

Eliberarea judecătorilor de sarcinile extra-judiciare

17. Principalul rol al unui judecător este acela de a soluţiona plângeri pornind de la prevederile legale.

Cu toate acestea, este evident că o mare parte a timpului lor de lucru este consumat

73

pentru activităţi care nu sunt legate strict de soluţionare şi au mai degrabă un caracter administrativ. Cu timpul, pregătirea şi imparţialitatea unui judecător, cunoştinţele acumulate în anumite domenii legale cu relevanţă directă în soluţionarea de conflicte, ajung să servească în soluţionarea de dispute familiale sau în exercitarea unor funcţii de supraveghere, de înregistrare sau de autorizare, şi nu în ultimul rând de control în domeniul economic.

Cu siguranţă nu se poate cere cu titlu universal ca judecătorii să fie degrevaţi de astfel de sarcini; trebuie însă încurajată o analiză a tuturor cazurilor în care se ajunge la judecată pentru litigii care nu există de fapt, şi în consecinţă eliminarea tuturor acelora în care intervenţia unei instanţe nu este absolut necesară.

18. Din cele enumerate mai sus se poate constata că noţiunea de “sarcină extra-judiciară” nu este uşor de definit. Pentru aceasta este suficient să ne îndreptăm atenţia spre controversele consemnate de literatura de specilitate din mai multe ţări membre privitoare la natura administrativă, legală sau mixtă a hotărârilor judecătoreşti adoptate în exerciţiul jurisdicţiei non-contencioase a instanţei.

Folosind o abordare pragmatică, comitetul a luat în considerare toate sarcinile sau activităţile care nu au nici un element contencios şi au analizat în ce măsură rezolvarea acestora a fost atribuită instanţelor din statele membre şi care au fost motivele pentru care le-au fost încredinţate. Ca urmare a acestei analize, comitetul a redactat o listă – care nu este exhaustivă – conţinând exemple de sarcini extra-judiciare de care judecătorii ar putea fi degrevaţi în anumite state membre, ţinând cont de condiţiile specifice fiecărei ţări.

19. Instanţa joacă în general un rol de supraveghere atunci când membrii unei familii propun de comun acord schimbarea raporturilor legale ce îi leagă. Justificarea folosită de cele mai multe ori în acest sens este nevoia de a proteja politica statului precum şi drepturile şi interesele particulare fundamentale. Printre cele mai frecvente exemple se numără divorţul cu acordul părţilor, aprobarea înţelegerilor privitoare la cedarea custodiei copiilor, şi adopţiile. Astfel de domenii de activitate nu sunt luate în considerare.

Pe de altă parte, şi aici exemplele sunt puţine, se naşte întrebarea dacă există o justificare raţională pentru care este încredinţată unui judecător sarcina de a aproba toate înţelegerile la care ajung membrii unei familii cu privire la conflictele din viaţa lor conjugală. Aceeaşi întrebare se naşte şi cu privire la schimbarea numelor sau a prenumelor acolo unde legea o permite. Răspunsurile la asemenea întrebări sunt diferite în funcţie de tradiţia judiciară, de sistemul procedural şi de condiţiile specifice fiecărei ţări.

20. Rolul din ce în ce mai mare pe care îl joacă instanţa în prevenirea şi administrarea falimentelor trebuie indiscutabil atribuit grijii arătate pentru apărarea politicii statului şi a intereselor private. Această grijă însă nu mai poate fi adusă în discuţie în unele ţări unde judecătorii desfăşoară activităţi specifice dreptului comercial, de genul monitorizării de conturi şi de registre contabile sau acordării

74

de licenţe.

21. Fără a lua în considereare cazurile speciale, este oare bine ca judecătorii să fie răspunzători de organizarea şi supravegherea administrativă a alegerilor – cu excepţia cazurilor reclamate în instanţă?

Judecătorii ocupă deseori funcţia de preşedinte sau membru în diverse comitete, prezenţa lor acolo având ca unic scop să întărească imparţialitatea comitetului (anchete privind planificarea funciară, comitete pentru investigarea distincţiilor politice, comitete privind condiţiile de încarcerare a deţinuţilor etc.). Practici de acest gen ar trebui în mod normal descurajate.

22. Anexa la recomandare de faţă conţine o serie de exemple de sarcini de care judecătorii pot fi degrevaţi în funcţie de condiţiile specifice fiecărei ţări.

În general, exercitarea de funcţii extra-judiciare ar trebui reglementată prin lege şi restrânsă, astfel încât cazurile în care un judecător trebuie să intervină pentru apărarea unui drept sau pentru întărirea politicii de stat să fie cât mai puţine.

23. Sarcinile astfel preluate de la judecători ar fi încredinţate funcţionarilor publici în unele din cazuri sau personalului judiciar în altele. Funcţia de Rechtspfleger poate fi citată ca un exemplu de funcţionar judecătoresc care este insărcinat, în Republica Federală a Germaniei şi Austria, cu o mare parte a jurisdicţiei non contencioase.

Soluţionarea litigiilor de către alte instanţe

24. S-a menţionat mai sus că este recomandabilă încurajarea concilierii ca mijloc de soluţionarea a disputelor, din perspectiva degrevării instanţelor (conciliere extra-judiciară) sau cel puţin a reducerii timpului petrecut de judecători în găsirea de soluţii şi întocmirea de documente (conciliere judiciară).

Ar fi oare posibil apoi să se extindă către anumite instituţii sau autorităţi extra-judiciare sarcina de a soluţiona conflicte?

Cu excepţia arbitrajului, puţine progrese au fost făcute în acest sens în Europa.

25. La bazele unui stat de drept se află dreptul fundamental al cetăţeanului la justiţie pentru stabilirea sau apărarea drepturilor sale, după cum este consemnat în constituţiile naţionale şi în CEDO la Art. 6, paragraful 1. Accesul la justiţie nu poate fi contestat.

Acest lucru nu trebuie însă să împiedice, în anumite cazuri, accesul publicului la mijloace alternative de soluţionare a litigiilor, bazate pe altfel de proceduri, cu condiţia ca astfel de alternative să fie opţionale sau, dacă nu dau rezultate, să nu împiedice recurgerea la justiţie.

75

26. Arbitrajul, care îşi are originile într-un contract între două persoane de drept privat şi rezultă într-o hotărâre finală cu caracter irevocabil, este în principiu singura alternativă cu aplicare generală. Arbitrajul soluţionează orie litigiu referitor la drepturi la care părţile au libertatea de a reununţa.

Este puţin probabil ca arbitrajul să ajungă să fie folosit în cazuri în afara domeniului de afaceri. Se simte însă nevoia ca această instituţie să fie bine cunoscută şi mai eficientă în acele domenii care îi sunt specifice. În ciuda costurilor destul de ridicate, rapiditatea, profesionalismul şi caracterul relativ neoficial constituie fără îndoială avantaje ale arbitrajului. Această instituţie ar fi mai eficace dacă sentinţele arbitrale nu ar fi contestabile în instanţă şi ar putea fi contestate numai pe anumite baze, cum ar fi raţiuni de stat, incompatibilitatea de motive, ultra vires sau încălcarea dreptului la apărare. Arbitrii ar trebui să aibă dreptul de a hotărî cu privire la propria jurisdicţie iar sentinţele arbitrale ar trebui să aibă o cât mai mare forţă executorie.

27. Alte proceduri extra-judiciare ar putea fi înfiinţate pe lângă arbitraj, având în vedere că au fost deja folosite în unele din statele membre. În cazul plângerilor de importanţă minoră şi în anumite domenii cum este dreptul consumatorului, litigiile privind chiria sau traficul rutier, părţile ar trebui să poată – sau chiar să fie obligate, sub rezerva unui apel doar în instanţă– să încerce în faţa instituţiilor ad hoc să ajungă rapid şi fără cheltuieli costisitoare la o înţelegere.

Folosirea unui complet format dintr-un singur judecător la instanţele de nivel inferior

28. Oricare ar fi măsurile luate pentru uşurarea volumului de muncă al unei instanţe, volumul de muncă total va rămâne considerabil. Ar trebui aşadar încurajată folosirea cu mai multă grijă a resurselor umane din instanţele de rang inferior prin impunerea practicii de a însărcina completele formate dintr-un singur judecător cu judecarea dosarelor în primă instanţă în toate sectoarele de drept în care această soluţie este aplicabilă.

29. Această Recomandare se referă în special la judecătoriile care au jurisdicţie atotcuprinzătoare/generală.

Ar trebui analizat în ce măsură şi în ce condiţii ar trebui încredinţate unui complet format dintr-un singur judecător dosarele depuse în aceste instanţe şi nu unui complet de judecată.

30. În fiecare sistem juridic naţional pot exista un număr de cazuri care prin natura lor trebuie audiate de mai mult de un singur judecător.

Distribuirea altor cazuri către instanţele formate dintr-un singur judecător sau către un complet format din mai mult de un singur judecător, acolo unde coexistă ambele sisteme, ar trebui să se bazeze pe criterii obiective şi să se desfăşoare în

76

condiţii care să garanteze absenţa oricărei forme de arbitrariu.

31. Cu siguranţă că folosirea instanţelor formate dintr-un singur judecător în proporţie mai mare nu este în sine un panaceu. Randamentul instanţei va creşte, dar nu se va dubla. În unele cazuri, se va mări personalul registraturii şi secretariatul instanţei. Cu toate acestea, dacă este aplicată corect şi, în paralel, dacă se introduse o procedură mai simplă şi mai flexibilă, conform principiilor enunţate în Recomandarea nr. R (84) 5, această măsură ar trebui să ajute la decongestionarea instanţelor, făr a afecta calitatea actului de justiţie.

Jurisdicţia instanţei

32. Dacă nu există modificări periodice ale plafoanelor monetare care condiţionează jurisdicţia generală a tribunalelor, deprecierea monetară duce la transferarea unui număr de cazuri de la instanţe cu jurisdicţie limitată, care ar fi fost cel mai în măsură să le soluţioneze, către alte tribunale care au jurisdincţia de a judeca cauze fără limite de sumă monetară, încărcându-le pe acestea din urmă.

În mod analog, un nivel ridicat al inflaţiei poate restrânge eficienţa unora din metodele alternative de soluţionare a litigiilor stabilite în vederea judecării acelor cauze a căror valoare nu depăşeşte suma prevăzută prin lege, în special litigiile între consumatori şi furnizori.

33. Legea care stabileşte jurisdicţia instanţei trebuie modificată la intervale regulate pentru a preveni sau corecta astfel de mişcări de jurisdicţie. În acest sens ar trebui reglate în mod regulat şi sumele minime pentru acceptarea unora din apeluri.

O atenţie la fel de sporită trebuie acordată şi distribuirii jurisdicţiilor speciale între instanţe. Instanţele cu jurisdicţie restrânsă, de exemplu, pot avea jurisdicţie monetară nelimitată într-un număr mai mare de cazuri (întreţinere, chirie etc).

Asigurarea contra cheltuielilor de judecată

34. Cu excepţia unui număr de cazuri în care este considerată o clauză neobligatorie (răspunderea terţilor pentru şoferi), asigurarea contra cheltuielilor de judecată este, în multe state membre, o inovaţie care se extinde cu paşi repezi şi al cărei impact asupra funcţionării sistemului judiciar este încă greu de evaluat.

Acest tip de asigurare, care acoperă cheltuielile de judecată ale asiguratului, onorariile avocaţilor, şi de obicei şi cheltuielile celeilalte părţi în eventualitatea în care cazul este pierdut, elimină riscul financiar limitat pe care şi-l asumă persoanele indreptăţite la despăgubiri pentru cheltuieli de judecată şi întregul risc financiar pentru acele persoane care nu întrunesc condiţiile pentru compensarea cheltuielilor lor de judecată. Se poate deci presupune că acest tip de asigurare, care acoperă o paletă variată de litigii (chiriaş şi proprietar, imixtiune în viaţa privată, probleme ale consumatorilor, accidente rutiere, conflicte individuale de muncă),

77

poate încuraja, dacă nu se foloseşte cu grijă, recurgerea exagerată la justiţie. Nu se poate însă vorbi în acest moment de o legătură tip cauză-efect. Statele membre trebuie să studieze şi să supravegheze acest fenomen, dacă este nevoie chiar cu ajutorul organizaţiilor care reprezintă companiile de asigurări.

| English Web Site (E) | Site en français

78

79