metodologia cercetĂrii ȘtiinȚifice În management · rațiunea și la ipotezele filosofice care...
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA
PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT
METODOLOGIA CERCETĂRII
ȘTIINȚIFICE ÎN MANAGEMENT – Suport de curs –
Lector univ.dr. TRANDAFIR ADINA
CONSTANȚA
2017
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
3
CUPRINS
INTRODUCERE .......................................................................................................................................... 4
CAPITOLUL 1. CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ – O PRIVIRE DE ANSAMBLU.................................... 5
1.1. Cercetarea științifică în economie – concept, conținut, tipuri, scop și trăsături ................................ 5
1.2. Metodologia cercetării științifice ....................................................................................................... 8
1.3. Forme de valorificare și prezentare a cercetării științifice .............................................................. 14
CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE CERCETARE .............................................. 16
2.1. Procesul de cercetare – aspecte generale ......................................................................................... 16
2.2. Etapele procesului de cercetare științifică ....................................................................................... 19
CAPITOLUL 3 FORMULAREA PROBLEMEI DE CERCETARE ȘI CREAREA PROIECTULUI DE
CERCETARE ............................................................................................................................................. 23
3.1. Documentarea în vederea realizării lucrării de cercetare ................................................................ 23
3.1.1.Informația științifică .................................................................................................................. 23
3.1.2. Documentarea – etapă pregătitoare în elaborarea lucrărilor de cercetare științifică ................. 23
3.1.3. Citarea bibliografică ................................................................................................................. 27
3.2. Formularea problemei de cercetare ................................................................................................. 31
3.3. Identificarea variabilelor ................................................................................................................. 33
3.4. Construirea ipotezelor ..................................................................................................................... 34
CAPITOLUL 4. COLECTAREA DATELOR ȘI SELECTAREA UNUI EȘANTION ............................ 37
4.1. Metode de colectare a datelor .......................................................................................................... 37
4.2. Stabilirea valabilității și fiabilității unui instrument de cercetare .................................................... 40
4.3. Eșantionarea .................................................................................................................................... 42
CAPITOLUL 5. EXPLICAREA FENOMENULUI ECONOMIC ............................................................ 44
5.1. Analiza datelor ................................................................................................................................ 44
5.2. Interpretarea datelor ........................................................................................................................ 46
5.3. Afișarea datelor ............................................................................................................................... 47
CAPITOLUL 6. PREZENTAREA ȘI VALORIFICAREA UNEI LUCRĂRI DE CERCETARE .......... 51
6.1. Scrierea unui raport de cercetare ..................................................................................................... 51
6.2. Susținerea publică a lucrării științifice ............................................................................................ 53
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................ 55
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
4
INTRODUCERE
Mai mult decât un set de abilități, cercetarea este o modalitate de gândire.
Cercetarea științifică este un instrument esențial și puternic în conducerea omului spre
progres. Fără cercetarea sistematică s-ar fi înregistrat progrese foarte mici.
Cercetarea este, în esență, o activitate intelectuală. Este responsabilă de aducerea la
lumină a noi cunoștințe. De asemenea, este responsabilă pentru corectarea greșelilor actuale,
eliminarea concepțiilor greșite existente și adăugarea de noi cunoștințe la fondul de cunoștințe
existent.
Metodologia cercetării științifice este definită ca fiind analiza principiilor metodelor,
regulilor și postulatelor utilizate într-o cercetare; studiul sistematic al metodelor care sunt, pot fi
sau au fost aplicate în cadrul unei domeniu sau o anumită procedură sau set de proceduri.
Metodologia cercetării științifice se referă la mai mult decât un simplu set de metode. Se referă la
rațiunea și la ipotezele filosofice care stau la baza unui anumit studiu.
Obiectivele cursului
Cursul Metodologia cercetării științifice în management îşi propune drept obiectiv
principal să „înarmeze” studenţii cu principiile metodologice ale cercetării științifice în domeniul
managementului și să le dezvolte capacitatea de aplicare a acestora cu ocazia elaborării, redactării
și susținerii publice a lucrărilor științifice în domeniul economic.
Desigur, vom prezenta o serie de aspecte teoretice legate de specificului muncii de
cercetare științifică precum și a principiilor și mecanismelor de organizare și coordonare a unor
astfel de activități. De asemenea, vom prezenta metodele cantitative și calitative de evaluare și
explicare a fenomenele manageriale, pentru a dezvolta, pe această bază, noi produse ale cercetării.
Competenţe specifice
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:
- Dezvoltarea capacității de a identifica și de a dezvolta diverse tehnici, metode,
metodologii de cercetare în domeniul științelor economice pe care literatura de
specialitate le prezintă ca determinante pentru creșterea nivelului de eficiență al firmei și
a capacității de a le evalua critic în scopul determinării variantei optime ce poate fi
aplicată;
- Formarea deprinderilor de utilizare a metodelor și tehnicilor cantitative și calitative de
studiu a situațiilor organizaționale;
- Atitudine corectă din punct de vedere științific și tehnic față de utilizarea metodelor și
tehnicilor specifice științei managementului.
- Capacitatea de a elabora, redacta și susține public lucrări ce explică în mod științific
fenomene de natură managerială;
- Capacitatea de a identifica oportunităţile de formare continuă şi de valorificare eficientă a
resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru propria dezvoltare ;
- Asimilarea unor norme privind disciplina muncii specific manageriale.
Informațiile și datele cuprinse în acest suport de curs au ca scop exclusiv prezentarea unor
cunoștințe existente, servind procesului didactic. Acest material nu constituie o lucrare de
cercetare științifică și nu revendică originalitatea.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
5
CAPITOLUL 1. CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ – O PRIVIRE DE
ANSAMBLU
1.1. Cercetarea științifică în economie – concept, conținut, tipuri, scop și trăsături
Cercetarea se desfășoară în majoritatea profesiilor. Mai mult decât un set de abilități,
cercetarea este o modalitate de gândire: examinarea critică a diferitelor aspecte ale muncii
profesionale de zi cu zi; înțelegerea și formularea unor principii directoare care guvernează o
anumită procedură, precum și dezvoltarea și testarea noilor tehnologii teorii care contribuie la
avansarea practicii și profesiei.
Cercetarea științifică este un instrument esențial și puternic în conducerea omului spre
progres. Fără cercetarea sistematică s-ar fi înregistrat progrese foarte mici.
John W. Best a spus pe bună dreptate: "Secretul dezvoltării noastre culturale a fost
cercetarea, împingând înapoi zonele de ignoranță prin descoperirea de noi adevăruri, care, la
rândul lor, conduc spre modalități mai bune de a face lucruri și produse mai bune"1.
Cercetarea științifică conduce la progrese în anumite domenii ale vieții și ocupă, alături
de educaţie, un rol central care asigură progresul şi implicit bunăstarea. Sunt găsite produse noi,
concepte și modalități noi de a face lucrurile, datorită cercetărilor semnificative din ce în ce mai
importante din domeniul fizicii, biologiei, științelor sociale și psihologiei. În prezent, cercetarea
nu se mai limitează la laboratorul științific.
Cercetarea este, în esență, o activitate intelectuală. Este responsabilă de aducerea la
lumină a noi cunoștințe. De asemenea, este responsabilă pentru corectarea greșelilor actuale,
eliminarea concepțiilor greșite existente și adăugarea de noi cunoștințe la fondul de cunoștințe
existent.
Cercetarea este, de asemenea, considerată ca fiind aplicarea metodei științifice în
rezolvarea problemelor. Este un proces sistematic, formal și intens de desfășurare a metodei
științifice de analiză.
Cercetarea științifică este o căutare sinceră, exhaustivă și inteligentă a faptelor și a
semnificațiilor sau implicațiilor acestora cu referire la o anumită problemă. Produsul sau
rezultatele unei anumite lucrări de cercetare ar trebui să fie o contribuție autentică și verificabilă
la cunoașterea în domeniul studiat.
Cercetarea științifică în economie poate fi definită ca fiind un efort sistematic de a
câștiga noi cunoștințe în domeniul economic.
Cercetarea științifică în domeniul economic cuprinde definirea și redefinirea
problemelor, formularea de ipoteze sau soluții sugerate, colectarea, organizarea și evaluarea
datelor, realizarea deducerilor și extragerea concluziilor și, în final, testarea atentă a concluziilor
pentru a determina dacă acestea corespund ipotezei formulate.
Scopul cercetării este de a descoperi răspunsuri la întrebări prin aplicarea procedurii
științifice. Scopul principal al cercetării este de a afla adevărul care este ascuns și care nu a fost
încă descoperit. Deși fiecare studiu de cercetare are propriul scop specific, unele obiective
generale ale cercetării sunt redate mai jos:
Să se familiarizeze cu un fenomen sau să obțină noi perspective asupra acestuia. Studiile care
au în vedere acest obiectiv sunt denumite studii de cercetare exploratorii sau formative.
Pentru a descrie cu exactitate caracteristicile unui anumit individ, a unei situații sau a unui
grup. Studiile cu acest obiectiv sunt cunoscute sub numele de studii descriptive de cercetare.
Pentru a determina frecvența cu care apare ceva sau cu care este asociat cu altceva. Aceste
studii sunt cunoscute sub numele de studii de diagnosticare.
1 Best, John, W.& Kahn, James. (1986).Research in Education,Ediția a 5 a, Prentice–Hall of India Pvt Ltd: New
Delhi, p.54, disponibil la adresa: http://ww2.odu.edu/~jritz/attachments/reined.pdf, accesat la data 20.09.2017
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
6
Pentru a testa o ipoteză a unei relații cauzale între variabile. Aceste studii sunt cunoscute sub
numele de studii de cercetare privind ipotezele.
O cercetare științifică este caracterizată prin următoarele trăsături:
Cercetarea este îndreptată spre soluționarea unei probleme.
Cercetarea necesită expertiză.
Cercetarea subliniază dezvoltarea generalizărilor, principiilor sau teoriilor care vor fi utile în
prezicerea unor evenimente viitoare.
Cercetarea se bazează pe experiența observabilă sau pe dovezile empirice.
Cercetarea necesită o observație și o descriere precisă.
Cercetarea implică colectarea de noi date din surse primare sau de primă mână sau utilizarea
datelor existente pentru un nou scop.
Cercetarea se caracterizează prin proceduri atent proiectate care aplică o analiză riguroasă.
Cercetarea presupune căutarea răspunsurilor la problemele nerezolvate.
Cercetarea se străduiește să fie obiectivă și logică, aplicând toate testele posibile pentru
validarea procedurilor utilizate, datele colectate și concluziile obținute.
Cercetarea se caracterizează prin răbdare și activitate neîngradită.
Cercetarea este înregistrată cu atenție și colectată.
Cercetarea necesită uneori curaj.
Cercetarea ştiinţifică, în teoria economică, dar și în practică, inclusiv în sfera instituțiilor
internaționale de specialitate este diferențiată și clasificată după mai multe criterii. Cea mai
simplă împărţire a activității de cercetare științifică are la bază o clasificare bipolară – cercetare
pură (fundamentală sau de bază) şi cercetare aplicativă –, unii specialişti din domeniu adăugând
la acestea cercetarea de dezvoltare, cercetarea-acţiune şi cercetarea strategică.
Cercetarea științifică fundamentală – are ca scop principal acumularea de noi cunoștințe
privind elementele fundamentale ale fenomenelor și faptelor observabile, fără să aibă în vedere o
aplicație deosebită sau specifică. Acest tip de cercetare este menită să descifreze legile naturii,
gândirii şi societăţii, să asigure deschideri noi spre cunoaştere, să ofere perspective de progres.
Exemple de domenii pentru cercetarea științifică fundamentală: creșterea și dezvoltarea
economică; structuri economico-sociale instituționale și decizionale; analiza politicilor
economice; probleme financiare, monetare și fiscale; sectorul public și restructurarea acestuia;
firma și managementul firmei; relațiile economice internaționale etc.
Cercetarea științifică aplicativă – este o activitate de investigare originală în scopul
acumulării de noi cunoștințe, orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.
Acest tip de cercetare, folosind rezultatele cercetării fundamentale precum şi cunoştinţele
empirice acumulate în practică în vederea convertirii lor în tehnici şi tehnologii concrete, în
maşini şi echipamente noi sau perfecţionate, în produse noi sau înnoite, în măsuri de
perfecţionare a conducerii şi organizării economiei etc.
Cercetarea de dezvoltare - este consacrată utilizării rezultatelor cercetării fundamentale şi
aplicative în vederea obţinerii unor soluţii noi, de principiu pentru problemele ridicate de diferite
domenii ale tehnicii şi economiei.
Trebuie însă menţionat faptul că epistemologii, cercetătorii şi analiştii vieţii ştiinţifice nu s-au
mulţumit cu simpla împărţire în cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă şi au căutat să
delimiteze tipurile de cercetare ştiinţifică în funcţie de numeroase alte criterii.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
7
Unul dintre criterii este tipul de orientare al cercetării şi din acest punct de vedere apar
cercetări orientate către concluzii şi cercetări orientate către decizii.
De asemenea, cercetarea ştiinţifică poate fi clasificată şi în funcţie de finalitatea
ştiinţifică, astfel:
Tipul de cercetare Tipuri de abordări Metode de colectare
Exploratorie, cu scopul de:
– studiere a fenomenelor
– pregătire a unei alte cercetări
– studiul de caz – observaţia participativă
– interviul
Explicativă, cu scopul de:
– explicare a factorilor care determină
fenomenele
– studiul de caz
comparativ
– studiul istoric
– etnografia
– observaţia
– interviul
– chestionarul
– analiza documentelor
Descriptivă/de înţelegere, cu scopul de:
– documentare asupra fenomenelor
– înţelegere a fenomenelor
– studiul de caz
– etnografia
observaţia
– interviul
– chestionarul
– analiza documentelor
Predictivă, cu scopul de:
– predicţie a evenimentelor
– predicţie a comportamentelor
– „technology assessement”
– experimentul
– simularea
– statistica
– chestionarul
– analiza de conţinut
De inginerie, cu scopul de:
– realizare a unui produs
– experimentul
– informatica
– managementul
– cantitative
După tipul de suport, se poate distinge cercetarea documentară şi cercetarea empirică
(bazată pe experiment). Această clasificare, pe lângă altele, face şi distincţia dintre cercetarea
istorică, cercetarea bibliografică şi analiza de conţinut de cercetarea făcută în laborator sau pe
teren.
După locul unde se produce cercetarea, există cercetare de laborator sau de teren, iar
după mărimea (amploarea) dar şi după locul de desfăşurare, poate fi de laborator, la scară pilot
sau la scară industrială.
Un alt criteriu de clasificare a cercetării este în funcţie de interdisciplinaritate, în sensul
combinării mai multor abordări sau paradigme. Din acest punct de vedere, cercetarea ştiinţifică
poate fi:
multidisciplinară – constă în alăturarea sau suprapunerea cercetărilor efectuate asupra
aceluiaşi „obiect” de către cercetători din domenii diferite, cercetători care au diferite puncte de
vedere şi abordări specifice. Raportarea cercetătorului la problema de cercetat se face din
perspectiva disciplinei sale iar rezultatul este încorporarea rezultatelor disciplinelor separate;
interdisciplinară – realizată de cercetători din domenii diferite dar dintr-o perspectivă
comună, indiferent de natura disciplinelor pe care le acoperă cercetătorii. Aceasta impune
schimburi de metode şi confruntări care conduc la îmbogăţirea rezultatelor prin punerea în
comun a experienţei din diferite discipline.
transdisciplinară – reprezintă o cercetare ce ajunge la un nivel ridicat de abstractizare
adică de separare a elementelor/proprietăţilor cu scopul de a le considera aparte.
După criteriul setului de obiective prezentat, cercetarea poate fi clasificată în:
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
8
cercetare descriptivă – descrie fapte, obiecte, evenimente, comportamente etc. utilizând
diferite strategii de observare ca studiul de caz, analiza de conţinut, ancheta, studiul comparativ
etc.;
cercetare experimentală – caută să explice un fenomen, o relaţie dintre cauză şi efect etc.
prin mânuirea şi măsurarea unor variabile;
cercetare-acţiune (action research) se caracterizează prin intervenţia cercetătorului chiar
în timpul cercetării în scopul transformării realităţii. O adevărată cercetare-acţiune urmăreşte
două scopuri: obţinerea de noi cunoştinţe şi schimbarea realităţii prin acţiune (intervenţie);
cercetare teoretică – urmăreşte să teoretizeze utilizând exclusiv o analiză conceptuală
bazată pe reguli logice. Unii specialişti consideră că acest tip de cercetare poate fi doar o etapă în
demersul cercetării.
Tip de cercetare Obiectiv Demers de investigare Scop
Descriptivă descriere observare înţelegere sau explicare
Experimentală explicare experimentare coroborarea ipotezelor
Cercetare-acţiune transformare intervenţie înţelegere
Teoretică teoretizare analiză conceptuală înţelegere sau emitere de predicţii
După natura informațiilor, cercetarea se poate clasifica în două tipuri:
Cercetare calitativă: Când informațiile sunt sub formă de date calitative.
Cercetare cantitativă: Când informațiile sunt sub formă de date cantitative.
Trebuie menţionat faptul că în clasificarea cercetărilor cercetarea bibliografică apare destul
de rar deoarece are un statut aparte (să furnizeze informaţii), dar ea trebuie luată în considerare,
în lucrările de cercetare ocupând un loc particular. Cercetarea bibliografică poate fi:
signalectică (care adună toate informaţiile despre subiectul dat);
analitică (care presupune o analiză de conţinut);
critică (adăugând fiecărei publicaţii o parte critică).
1.2. Metodologia cercetării științifice
Se impune, încă de la început, să fie clarificate două concepte fundamentale utilizate în
cercetarea științifică, respectiv: cel de metodologie, care poate fi definit ca fiind studiul
metodelor implicate în anumite domenii, eforturi sau rezolvarea problemelor sau ca totalitatea
metodelor de cercetare folosite într-o știință și cel de metoda, o serie (sistematică) codificată a
pașilor luați în considerare pentru a îndeplini o anumită sarcină sau pentru a atinge un anumit
obiectiv.
Din punct de vedere etimologic, cuvăntul metodologie, provine din termenii de origine
elenă methodos (drum, mijloc, cale, metodă) și logos (știință).
Metodologia cercetării științifice este definită ca fiind analiza principiilor metodelor,
regulilor și postulatelor utilizate într-o cercetare; studiul sistematic al metodelor care sunt, pot fi
sau au fost aplicate în cadrul unei domeniu sau o anumită procedură sau set de proceduri.
Metodologia cercetării științifice se referă la mai mult decât un simplu set de metode. Se referă la
rațiunea și la ipotezele filosofice care stau la baza unui anumit studiu.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
9
Metoda este un termen care provine din limba greacă, rezultat al combinării cuvintelor: meta
(spre, către) şi odhos (drum, cale).
Metoda de cercetare poate fi definită, în consecinţă, ca fiind calea gândirii către adevăr sau a
acţiunii către scop. Drept urmare, prin metodă de cercetare se înţelege, modul de cercetare,
sistemul de principii şi reguli aplicate în procesul de cunoaştere.
Pentru o bună înțelegere a conceptului, oferim o clasificare a metodelor utilizate în cercetarea
științifică:
După criteriul temporal:
- Metode transversale – analiza fenomenelor sau faptelor sociale la un moment dat
(ancheta, sondajul de opinie, testele psihologice, sociometrice etc.);
- Metode longitudinale – analiza fenomenelor sau faptelor sociale în evoluția lor (studiul
de caz, analiza biografică etc.);
După tipul demersului investigativ:
- Metode cantitative – cu orientare de tip explicativ (ancheta, experimentul, interviul
structurat). Cercetarea prin culegerea de date cu ajutorul metodelor cantitative (denumită
prescurtat cercetarea cantitativă) este un proces sistematic, obiectiv şi precis în care pentru
obţinerea de informaţii despre un anumit subiect sau despre o anumită temă sunt folosite datele
numerice. Cercetarea cantitativă se bazează pe procese deductive şi ca urmare verifică teorii,
spre deosebire de cercetarea calitativă care are o tendinţă inductivă şi generează teorii. Prin
urmare, cercetarea prin culegerea de date prin metode cantitative produce rezultate care pot fi
generalizate. Cercetarea cantitativă este obiectivă, deductivă şi generalizabilă;
- Metode calitative - cu orientare de tip fenomenologic, comprehensiv. Exemple de metode
calitative:
biografia-ca fiind studiul unui sigur individ şi al experienţelor acestuia, aşa cum
sunt relatate cercetătorului sau găsite în documente şi/sau arhive; aici sunt incluse biografii,
autobiografii, povestiri ale vieţii şi istorii orale. Cercetătorul culege date cu ajutorul interviurilor
şi documentelor de mai multe tipuri (jurnale, istorii ale familiilor, articole de ziar etc.) iar
rezultatul ia forma povestirilor, legendelor, revelaţiilor şi a conţinutului istoric pentru a reda o
imagine vie a vieţii individului studiat.
fenomenologia-definită ca studiul semnificaţiei experienţei unui fenomen
împărtăşite de către mai mulţi indivizi. Cercetătorul reduce datele adunate din interviuri lungi
(care descriu experienţa împărtăşită de către mai mulţi indivizi) la o semnificaţie centrală sau la
esenţa experienţei.
teoria fundamentată - prin care cercetătorul generează o schemă analitică
abstractă a unui fenomen, o teorie ce explică acţiunea, interacţiunea sau procesul. Această
analiză apare în primul rând prin colectarea datelor de interviu, cu realizarea mai multor vizite pe
teren (eşantionare teoretică), încercând dezvoltarea şi interrelaţionarea categoriilor de informaţii
prin intermediul unei comparaţii constante, în final elaborându-se o teorie specifică contextului.
etnografia -reprezintă studiul unei culturi sau unui grup social (sau al unui
individ/indivizi din cadrul unui grup), bazat în primul rând pe observaţii şi pe o perioadă
prelungită de timp petrecut de către cercetător pe teren. Cercetătorul ascultă şi înregistrează
“vocile” indivizilor cu intenţia de a genera un portret cultural.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
10
studiul de caz-este o investigaţie a unor sisteme interdependente (legate unele de
altele) cu concentrarea pe un caz sau pe o anumită problemă. Studiul calitativ de caz, bazat pe
diverse instrumente colectoare de date, asigură o investigaţie în profunzime.
După locul ocupat în procesul investigativ:
- Metode de culegere a datelor (ancheta, experimentul, observația etc.);
- Metode de prelucrare a datelor (statistico-matematice etc.);
- Metode de interpretare a datelor (inductivă, deductivă, comparativă, explicația cauzală).
În ceea ce privește cerecetarea în domeniul științelor economice, aceasta are anumite
particularități, astfel:
a) Complexitatea obiectului de studiu care implică un caracter complex cercetării economice.
Procesele şi fenomenele economice sunt interdependente şi totodată se află sub influenţa unor
factori extraeconomici: naturali, demografici, sociali, politici.
b) Volum de muncă mare şi divers pentru a putea cuprinde multitudinea de aspecte datorate
interdependenţelor ce caracterizează procesele şi fenomenele economice.
c) Caracter costisitor datorat investigaţiilor complexe şi a volumului mare de informaţii de
cules şi de prelucrat.
d) Grad ridicat de dificultate în realizarea cercetării datorită complexităţii problematicii,
volumului de muncă mare şi divers, costurilor ridicate.
Desfășurarea cercetărilor științifice din domeniul sociouman presupune respectarea
următoarelor principii, care permit evitarea greşelilor:
1. Principiul competenței
Acest principiu stabilește cine este capabil şi poate desfăşura o activitate de cercetare
ştiinţifică. Prin aceasta se pune întrebarea dacă “poate oricine, oricând şi oricum desfăşura o
activitate de cercetare ştiinţifică”. Desigur că nu. Se impun anumite reguli în sensul acesta, cum
sunt cele de mai jos:
a. În activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie admişi numai specialişti formaţi în
domeniul ştiinţific respectiv;
b. Se cer anumite aptitudini speciale pentru ca persoana care doreşte să desfăşoare o
activitate de cercetare să o poată efectua (dorinţa de cunoaştere, curiozitatea, spirit
critic, spirit de observaţie dezvoltat, capacitatea intelectuală de analiză şi sinteză,
pasiune şi rabdare, devotament, onestitate, seriozitate);
c. O anumită experienţă profesională de specialitate, dublată de un “stagiu” de pregătire
în activitatea de cercetare ştiinţifică;
d. O etapă preliminară prin care trebuie să treacă orice tânăr cercetător, lucrând sub
conducerea unor cercetători specialişti consacraţi, cu experienţă, pentru a deprinde
modul de gândire, metodele şi tehnicile de lucru, formularea ipotezelor, pregătirea
etapelor de cercetare, evaluarea rezultatelor şi valorificarea acestora etc;
e. Educaţia profesional-ştiinţifică a viitorului cercetător trebuie să cultive seriozitatea,
spiritul critic, viaţa austeră, desprinderea de atitudinile subiective de factură
emoţională, reţinerea entuziasmului în faţa descoperirii, prudenţă şi bun-simţ.
2. Principiul obiectivării
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
11
Acest principiu se referă la obiectul cercetării ştiinţifice şi la modul în care acesta trebuie
studiat, dar şi la atitudinea cercetătorului faţă de obiectul cercetării sale. În sensul acesta trebuie
în mod obligatoriu să se aibă în vedere următoarele aspecte:
a. Plecând de la obiectul ce urmează să fie spus cercetării ştiinţifice, să se fixeze atenţia
şi să se pună în evidenţă un anumit obiectiv care să reprezinte scopul precis al
cercetării respective;
b. Pe parcursul cercetării ştiinţifice, cercetătorul nu trebuie să se abată de la realitatea
obiectului cercetat şi să nu îşi schimbe obiectivul urmărit;
c. Să adapteze metodele şi tehnicile de cercetare la specificul naturii obiectului cercetat,
şi nu invers;
d. Să nu se „altereze” sau să se „schimbe” natura obiectului cercetat, pentru a nu apărea
erori, căutându-se menţinerea obiectului cercetării, pe cât posibil, cu calităţile sale
proprii.
3. Principiul adevărului
În virtutea acestui principiu, orice cercetare ştiinţifică are ca scop descoperirea adevărului
cuprins în concluziile care se desprind de cercetarea unui anumit obiect propus. Acest adevăr
trebuie să reflecte natura reală a obiectului cercetat şi să poată fi exprimat şi înţeles. În sensul
acesta trebuie respectate anumite reguli:
a. Cercetarea trebuie să urmărească descoperirea adevărului despre obiectul cercetat;
b. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să fie coerentă, logică, să aibă
continuitate şi să fie conformă cu realitatea obiectului supus cercetării sale;
c. Exprimarea rezultatelor cercetării trebuie să se facă utilizându-se un limbaj clar,
precis, inteligibil şi care să poată fi în mod universal acceptat şi utilizat;
d. În activitatea de cercetare ştiinţifică, trebuie să se evite subiectivismul, fantezia sau
speculaţia sterilă, care duc la deformări metodice şi, astfel, la rezultate eronate;
e. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să fie conservată şi conformă cu
raţiunea logică.
4. Principiul metodic
Acest principiu se raportează la metodologia cercetării ştiinţifice. Prin aceasta se realizează
corelaţia dintre necesităţile obiectivării datelor urmărite la obiectul supus cercetării ştiinţifice,
precum şi necesitatea de a descoperi adevărul legat de obiectul respectiv. În sensul acesta, pentru
conformarea obiectului cercetat cu principiul metodic, trebuie să avem în vedere următoarele
reguli:
a. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie condusă metodic, în conformitate cu un
plan riguros pregătit anterior de cercetătorul ştiinţific respectiv;
b. În activitatea de cercetare științifică trebuie respectate ”pas cu pas” etapele și
metodele de lucru, pentru a avea coerență și desfășurare logică procesul de
descoperire a adevărului;
c. În cercetarea propusă trebuie să fie utilizate tehnici și metode de lucru adecvate
naturii obiectului cercetat, precum și intențiile legate de obiectivele cercetării
respective;
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
12
d. Din punct de vedere metodologic, orice activitate de cercetare științifică trebuie să
înceapă cu studiul lucrurilor simple, clare, evidente, trecându-se ulterior, treptat, la
cele care implică un grad ridicat de dificultate și complexitate.
5. Principiul demonstrației
Acest principiu susține că orice afirmație (sau rezultat) ce decurge din activitatea de cercetare
științifică a unui obiect trebuie demonstrată, dovedită daca este adevărată și că ea aparține ca o
calitate obiectului studiat. În această privință trebuie să avem în vedere următoarele reguli care se
referă la acest prinpiu:
a. Orice cercetare științifică trebuie să fie demonstrată, verificată și reprodusă, eventual
de către alt cercetător sau grup de cercetare, diferit de cel care a descoperit primul
datele la care se face referință;
b. Orice cercetare științifică trebuie, în măsură posibilului, să fie reprodusă sub forma
unui ”model teoretic”care să reprezinte cât mai fidel posibil obiectul cercetat și
calitățile acestuia;
c. Rezultatele obțiunute din cercetarea științifică efectuată și considerate ca valabile,
veridice trebuie să se integreze în sistemul de date ale domeniului științific în care s-a
desfășurat cercetarea.
6. Principiul corelației
Ca și principiul precedent, acesta este tot în relația cu metoda. El statuează faptul că
rezultatele științifice care decurg din cercetarea unui obiect trebuie să fie corelate cu datele deja
existente în domeniul științific respectiv sau cele de factură inter-disciplinară, din domeniile
științifice înrudite. În sensul acesta se va ține seama de următoarele reguli:
a. Să se aibă în vedere raporturile obiectului cercetat cu altele din aceeași clasă de
obiecte sau cu obiecte înrudite cu acesta;
b. Să aiba în vedere cunoștințele deja existente despre ”obiectele” apropiate sau înrudite
cu ”obiectul” cercetării respective;
c. Rezultatele obținute din cercetarea științifică efectuată trebuie să se integreze într-un
domeniu de cunoaștere bine stabilit și căruia îi va aparține din acest moment;
d. În urma sistematizării rezultatelor obținute dintr-o cercetare științifică, trebuie ca
acestea să realizeze o sinteză cu datele similare deja existente într-un domeniu
științific dat.
7. Principiul evaluării rezultatelor
Acesta este tot un principiu care se raportează la metodologie și privește modul de evaluare și
de utilizare a rezultatelor obținute din activitatea de cercetare științifică. În conformitate cu acest
principiu, trebuie avute în vedere următoarele reguli:
a. Să se evalueze corect, într-o manieră strict rațională, toate rezultatele obținute din
cercetarea științifică a obiectului studiat;
b. Evaluarea rezultatelor să fie corectă, fără nici un fel de subiectivitate din partea
cercetătorului care a efectuat studiul;
c. Rezultatele obținute să fie comparate cu datele existente în literatura științifică de
specialitate a problemei cercetate;
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
13
d. Să se verifice dacă rezultatele obținute sunt corecte, operația ce este preferabile să fie
realizată de o altă echipă de cercetători.
8. Principiul utilității
În conformitate cu acest principiu trebuie ca activitatea de cercetare științifică, ce urmează a
fi întreprinsă, să aibă în vedere o utilizare atât teoretică, cât și practică a datelor rezultate din
cercetare. Acesta va trebui să justifice cercetarea, ca o atribuție efectivă la domeniul de
cunoaștere științifică respectiv, precum și în ceea ce privește punerea în practică a acestor
rezultate. În conformitate cu realizarea acestui principiu, trebuie respectate următoarele reguli:
a. Cercetare efectuată trebuie să fie utilă atât din punct de vedere teoretic, cât și din
punct de vedere practic;
b. Este preferabil ca orice cercetare științifică întreprinsă să aibă un caracter de
originalitate și de noutate, reprezentând astfel o contribuție eficientă în domeniul
științific respectiv;
c. Datele rezultate din cercetare să poată fi utilizate și aplicate cât mai curând, în mod
curent, de către specialiști.
9. Principiul psihomoral
Acest principiu privește atît cercetătorul, cît și modul în care se desfășoară activbitatea de
cercetare științifică a acestuia. Se pune problema seriozității și a onestitîții activității de cercetare
sau, altfel spus, atât responsabilitatea științifică, cât și cea morală a celui care cercetează față de
cercetare, de rezultatele cercetării, dar în același timp și față de consecințele ce decurg din
aplicarea teoretică sau practică a rezultatelor cercetării. Din acest motiv, trebuie să se aibă în
vedere următoarele reguli:
a. Orice activitate de cercetare științifică trebuie să aibă un caracter în sine, să fie
sinceră și dezinteresată în obținerea unor avantaje materiale sau de altă natură de
către cercetăorul care o efectuează;
b. Cercetarea, fiind pusă sub semnul responsabilității, trebuie să se conducă după
principiile etice ale unei activități corecte, respectând raporturile etic-profesionale
dintre cercetătorii din același domeniu de cercetare și chiar comunicând cu aceștia pe
parcursul desfășurării cercetării respective;
c. Cercetarea întreprinsă să fie conformă cu natura personalității cercetătorului, cu
pregătirea și preocupările personale ale acestuia, cu gradul și specificul de
specializare și cu competența sa profesională în domeniul în domeniul în care își
desfășoară acttivitatea de cercetare științifică;
d. Să accepte colaborarea cu specialiști din același domeniu sau cu specialiști din
domeniile ștințifice înrudite, în mod sincer și deschis, dezinteresat, pentru a evita
suprapunerile de studii sau erorile care pot serveni în obținerea și interpretarea
rezultatelor;
e. Cercetătorul are datoria de a-și susține, demonstra și apăra rezultatele cercetării
științifice față de controversele sau criticile care îi pot fi aduse în legătură cu
cercetarea întreprinsă;
f. Persoana care a efectuat cercetarea științifică trebuie să aibă credibilitate, să fie
convingătoare ca să impună, prin argumente și demonstrații, rezultatele teoretice și
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
14
practice ale cercetării, astfel încât acestea să fie recunoscute și acceptate de
specialiști din domeniul științific respectiv.
Principiile prezentate mai sus trebuie să reprezinte, în mod obligatoriu, o direcție
strictă de urmat de către orice persoană care se angajează într-o activitate de cercetare, de
colectivul de cercetători și de activitatea de cercetare propriu-zisă. În caz contrar pot apărea
situații neplăcute, dificile sau, ceea ce este cel mai grav, să se obțină rezultatele eronate sau chiar
să fie compromisă orice activitate de cercetare. Să analizăm în continuare aceste aspecte, legate
de abaterea sau nerespectarea principiilor cercetării științifice prezentate mai sus.
1.3. Forme de valorificare și prezentare a cercetării științifice
Asimilarea și încorporarea cunoștințelor științifice în formarea resurselor umane și în
producția de bunuri și servicii se realizează prin comunicarea cunoștințelor științifice prin
intermediul lucrărilor științifice, a lucrărilor de specialitate. Variatele categorii de lucrări
științifice constituie tot atâtea forme de comunicare a informației științifice. Dintre acestea cele
mai importante sunt următoarele:
A. Lucrări cu autoritate științifică
Monografia – este o lucrare științifică amplă, exhaustivă care conține concluzii
importante și cuprinzătoare despre o anumită problemă. Este destinată publicării în
editură, având o dimensiune variabilă, de la câteva sute la câteva mii de pagini.
Tratatul - abordează unitar și coerent cele mai importante concluzii, principii,
teorii formulate în limitele unei științe, precum și metodele de investigație. Oglindește
starea de dezvoltare a unei teorii științifice sau a unei științe. Este destinat publicării și
conține câteva volume și câteva mii de pagini.
Manualul – este asemănător tratatului și prezintă concluziile, tezele, cunoștințele,
principiile, toeriile unei științe în mod sistematic și în conformitate cu principiile
didactice destinate formării profesionale a specialiștilor. Manualele selectate într-o primă
formă, susceptibile îmbunătățirii și completării se numesc Note de curs. Manualele
universitare ample, cu un nivel înalt de abordare pot fi asimilate sau identificate cu
tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul publicării în editură.
Enciclopediile și dicționarele de specialitate – sunt lucrări de referință
indinspensabile în planul informației generale de specialitate. Cu unele excepții,
majoritatea nu includ rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumulările existente
într-un domeniu al științei. Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai multe volume,
iar numărul de pagini este variabil.
B. Lucrări vizând verificarea ipotezelor existente și formularea de noi ipoteze și direcții de
cercetare
Studiul științific – este o lucrare de cercetare științifică veritabilă, care
soluționează unele probleme și formulează altele noi, atât în planul ipotezelor cât și a
metodelor de cercetare; prefigurează noutățile și tendințele viitoare de dezvoltare din
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
15
științe. Dimensiunile studiului științific sunt mult mai reduse față de tipurile de lucrări
precedente, de regulă situându-se între 20 și 100 de pagini.
Articolul științific – este o formă prescurtată a unui studiu în care se redau
principalele probleme, concluzii și propuneri în vederea publicării în reviste de
specialitate; are dimensiuni reduse, de regulă până în 20 pagini.
Raportul de cercetare – este rezultatul unui studiu științific în care se cuprind
principalele constatări și soluții practice pentru un agent economic, în special atunci când
studiul s-a făcut la comandă, pe bază de contract. Rareori, cu clauză specială, se poate
publica sub forma concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a opiniei publice
științifice.
Comunicarea științifică – este un rezultat parțial sau final al unui studiu
științific. Este axată, de regulă, pe o idee de bază însoțită de analize de confirmare sau
infirmare a ipotezelor, are caracter de informare sau de dezbatere științifică înaintea
publicării. Se prezintă scris (circa 10 pagini) pentru sesiuni de comunicări științifice,
unde se expun în 5 – 15 minute.
Referatul științific - este rezultatul unui studiu științific, destinat prezentării într-
o dezbatere științifică cu o tematică, de regulă, restrânsă, în vederea explorării unor
soluții și desprinderii unor concluzii și propuneri generale , cât mai larg acceptate, care
preced decizii la scara firmei, ramurii, țării și la scară internațională. Se prezintă scris, are
o dimensiune de 10 – 20 pagini care se expun oral 5 – 15 minute. În cazul unor reuniuni
științifice, raportul științific se transmite înainte organizatorilor și se studiază de cei
interesați, pentru a se trece direct la dezbateri.
Intervenția științifică - este o formă de participare la o reuniune științifică prin
care autorul comentează, apreciază și corectează concluziile susținute de un autor de
comunicare științifică. Ea se expune oral pe durata a 5 minute, iar în formă scrisă
cuprinde până la 6 pagini.
C. Lucrări de popularizare a literaturii științifice
Eseurile științifice – prezintă concluziile și reflecțiile științifice ale autorului într-
o problemă de interes major, ca și opiniile altor oameni de știință, într-o formă cât mai
accesibilă și pe cât posibil literară. Eseul științific se adresează unui public cititor cât mai
larg posibil. Eseul științific poate avea dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol,
broșură sau al unei cărți.
Scrierile de popularizare – se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca
instrument de cultură științifică, de conviețuire și acceptare a unor produse, servicii sau
schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie științifică sau o tendință în viața
socială, în plan național sau global.
Notele de lectură, comentariile, recenziile – sunt forme de semnalare a apariției unor lucrări
științifice, de evaluare cât mai exactă a mesajului științific și de plasare a unei lucrări științifice
în rândul celorlalte din literatura domeniului.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
16
CAPITOLUL 2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE CERCETARE
2.1. Procesul de cercetare – aspecte generale
Metodologia de cercetare este predată ca un subiect de susținere în mai multe moduri în
multe discipline academice la diferite niveluri de către oameni angajați într-o varietate de
paradigme de cercetare. Deși paradigmele variază prin conținutul și substanța acestora, abordarea
largă a cercetării, în opinia specialiștilor, este similară. Astfel de idei au fost exprimate și de
Festinger și Katz, care în prefața cărții lor Metode de cercetare în științele comportamentale spun
că "Deși logica de bază a metodologiei științifice este aceeași în toate domeniile, tehnicile și
abordările sale specifice vor varia, pe subiect "(1966: vi).
Procesul de cercetare științifică se aseamană foarte mult cu efectuarea unei călătorii.
Pentru a porni într-o astfel de călătorie de cercetare este necesar, în primul rând, luarea a două
decizii importante. Prima se referă la ce doriți să aflați sau, cu alte cuvinte, la ce întrebări de
cercetare doriți să găsiți răspunsuri. După ce ați decis întrebările de cercetare sau problemele
de cercetare, trebuie să decideți cum să găsiți răspunsurile.
Calea spre găsirea răspunsurilor la întrebărilor de cercetare constituie metodologia
cercetării. Pentru o mai bună înțelegere, fazele unui proces de cercetare pot fi descrise ca în
tabelul de mai jos:
Tabelul 2.1. Fazele unui proces de cercetare
Faza Faza I Faza II Faza III
Obiectivul principal
Decide
Ce?
(Întrebări de cercetare
la care dorești să obții
răspunsuri)
Planifică
Cum?
(Acționezi pentru a
obține dovezi pentru a
răspunde la întrebările
de cercetare)
Acționează
Colectează
(Informațiile
necesare)
Etape operaționale/
Procesul de
cercetare
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Secvența acestor faze nu este neapărat fixă, ea putând fi modificată în funcție de
cercetarea aleasă. La fiecare etapă operațională a procesului de cercetare (cele 11 etape vor fi
prezentate în subcapitolul următor, 2.2.), se poate alege dintr-o multitudine de metode, proceduri
și modele de metodologie de cercetare care concură la atingerea în cel mai bun mod a
obiectivelor de cercetare.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
17
Deoarece, pentru unele etape ale procesului de cercetare, alegerea metodelor și a
procedurilor este influențată de distincția dintre cercetarea cantitativă și cea calitativă, în tabelul
de mai jos (Tabelul 2.2.) sunt prezentate diferențele dintre cercetarea cantitativă și cea calitativă
la un nivel minimal.
Tabelul 2.2. Diferențe între cercetarea cantitativă și cea calitativă
Diferențe în: Cercetare cantitativă Cercetare calitativă
Clădirea filosofiei Raționalism (Capacitatea de a
obține noi cunoștințe bazându-se
pe rațiune)
Empirism (Capacitatea de a
obține noi informații bazându-se
pe experiențele senzoriale)
Abordarea metodologiei Structurată, rigidă, metodologie
predeterminată
Nestructurată, flexibilă,
metodologie liberă
Principalul scop al cercetării Măsurarea extiderii unei variabile
într-un fenomen, situație,
problemă etc
Descrierea variabilei dintr-un
fenomen, situație, problemă etc
Măsurarea variabilelor Accentuarea unei anumite forme
de măsurare sau de clasificare a
variabilelor
Accentuarea descrierii
variabilelor
Dimensiunea eșantionului Alegerea unui eșantion mai mare În foarte puține cazuri se pune
accentul pe dimensiunea
eșantionului
Focusarea pe anchetă Focusare redusă în termenii
extinderii anchetei, însă
colectarea de informații necesare
se face de la un număr mare de
respondenți
Acoperă multiple aspecte, dar
colectează informații de la un
număr mic de respondenți
Valoarea dominantă a cercetării Fiabilitate și obiectivitate Autenticitate
Topic dominant al cercetării Natura problemei; descoperă
regularități și formulează teorii
Explorează experiențele,
sensurile, percepțiile și
sentimentele
Analiza datelor Supune variabilele la diverse
proceduri statistice (frecvența
distribuțiilor etc)
Analizează răspunsurile,
descrierile sau datele
observaționale pentru a identifica
teme și a le descrie
Comunicarea/Transmiterea
/Publicarea rezultatelor
Prezentare analitică (formularea
deducțiilor și a concluziilor,
testarea magnitudinii și forței
unei relații)
Prezentare descriptivă
Figura 2.1 este prezentat un proces de cercetare științifică. În această figură sunt
prezentate toate etapele principale și intermediare ale unui proces de cercetare, de care este bine
să se țină cont, însă nu este neapărat necesar să se respecte și succesiunea acestora.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
18
Figura 2.1. Descrierea unui proces de cercetare
Sursa: Ranjit Kumar, Research Methodology, 3rd Edition, p.39
Sarcinile identificate în săgeți sunt etapele operaționale ce trebuiesc urmate pentru a
efectua un studiu, cantitativ sau calitativ. Subiectele identificate în dreptunghiuri reprezintă
cunoștințele teoretice necesare pentru a realiza acești pași. Sarcinile identificate în cercuri sunt
pașii intermediari care trebuie finalizați pentru a trece la pasul următor.
2.2. Etapele procesului de cercetare științifică
Acest aspect privește planificarea strict riguroasă a momentelor ce se succedă stadial în
ordinea logică și în timp, în cazul unei activități de cercetare științifică. Le vom prezenta în
continuare.
1. Alegerea tematicii de cercetare
Orice activitate de cercetare științifică planificată trebuie să aibă o justificare sau o
fundamentare logică, rațională atunci când se trece la desfășurarea ei. Ea trebuie să fie rezultatul
unei reflecții prealabile și să corespundă unor necesități teoretice și practice reale. Cercetarea
serioasă nu este condusă de pasiuni sau de curiozități, ci numai de gândirea raționala bazată pe o
serioasă pregăire profesională și o temeinică informare bibliografică în domeniul respectiv de
activitate. Se impune o precizare în sensul acesta. Pasiunile si curiozitatea stau la baza motivației
activității de cercetare. Gândirea rațional-logică trebuie însă să reprezinte metoda care le
conduce, le ordonează și le stăpânește, orientându-le într-o direcție creatoare.
În cazul alegerii temei de cercetare au rol următorii factori care trebuie explicați:
a. Motivele alegerii temei respective;
b. Importanța teoretică și practică a probloemei;
c. Ce se intenționează să se realizeze prin activitatea de cercetare propusă;
d. Care sunt rezultatele scontate și ce valoare vor avea ele pentru cunoașterea știinșifică,
teoretică sau practică.
2. Informații asupra temei de cercetat
Orice activitate de cercetare științifică trebuie, în mod obligatoriu, să fie precedentă de o
informare științifică serioasă, întinsă și aprofundată în domeniul căruia îi aparține tema de
cercetare. Informarea bibliografică trebuie să se adreseze următoarelor aspecte:
a. Cunoașterea datelor fundamentale, clasice, bine stabilite în domeniul respectiv al
științei, privind obiectul ce va fi supus cercetării noastre;
b. Informarea la zi, cu lectura bibliografiei de specialitate, privind stadiul actual al
cercetării științifice, pe tema aleasă, consultându-se lucrările din limba română și cea
internațională de specialitate;
c. Față de informațiile culese din literatura științifică de specialitate, cercetătorul care se
angajează trebuie să-și asume responsabilitatea morală și intelectual-științifică, cu
privire la ce se poate aduce nou, în domeniul științific, prin cercetarea pe care acesta
își propune să o întreprindă.
3. Caracterul cercetării propuse
Încă de la începutul abordării unei activități de cercetare științifică, trebuie stabilit cu
exactitate care este caracterul cercetării științifice propuse și ce scopuri urmărește acesta. În linii
generale, o cercetare științifică poate fi de două feluri:
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
20
a. Cercetare științifică fundamentală, cu caracter teoretic, contribuind la adâncirea sau
lărgirea unor domenii de cunoaștere deja existente, fundamentând teorii științifice
care pot servi fie la cunoașterea științifică, fie la o eventuală abordare cu
aplicabilitate practică de viitor;
b. Cercetare științifică aplicativă, ca caracter practic, urmărind să aibă contribuții cu
aplicare imediată în viața practică, tehnică, știință, soluții metodice noi, invenții sau
îmbunătățiri la ceva care există deja etc.
4. Obiectivele cercetării
Obiectivele cercetării științifice sunt reprezentate de ceea ce urmărește să realizeze
cercetarea științifică respectivă. Nu trebuie să confundăm ”obiectivele” unei cercetări științifice
cu ”obiectul” cercetat. Obiectivele sunt scopuri pe care își propune să le realizeze cercetarea
respectivă. Este ceea ce se urmărește să descopere la obiectul cercetat. Ele sunt sarcinile tematice
ale unei activități de cercetare științifică, ce se propun în ipoteze și sunt urmărite pentru a fi
realizate în scopuri sau rezultatele finale ale cercetării.
În ceea ce privește obiectivele unei cercetări științifice, acestea pot fi unice (un sigur
obiectiv principal) sau pot fi multimple (obiective secundare), urmărindu-se să fie realizate la
cererea aceluiași obiect sau aceleiași teme de cercetare.
În general, se vorbește despre un obiectiv principal, care interesează în primul rând, și
despre obiective secundare, care sunt sau trebuie să fie corelate ori să coreleze cu obiectivul
principal. În cazul acesta, obiectivele secundare vin ca o completare a ceea ce s-a studiat la
obiectivul principal, ca o adâncime într-o anumită direcție a cunoașterii și realizării acestuia.
5. Organizarea activității de cercetare
Odată fixate informațiile de mai sus, se trece la organizarea activității de cercetare
științifică propriu-zisă. Aceasta privește următoarele aspecte:
a. Stabilirea locului în care se desfățoară activitatea de cercetare științifică (laborator,
institut, școală, spital, uzină, grup social etc. ), a caracteristicilor acestuia și ce se
urmărește să se facă acolo;
b. Construirea colectivului de cercetare științifică, presupunînd următoarele:
- șeful colectivului de cercetare, cu rol de coordonator-director al activițății de
cercetare, care supraveghează și coordonează, face sinteza datelor obținute pe
parcursul cercetării, dă indicații etc. ;
- stabilirea colectivului principal de specialiști în tema de cercetare, cei ce vor lucra
direct și imediat, în calitate de cunoscători ai domeniului respectiv, cu competență, în
„tema” de cercetare dată;
- alegerea unor colaboratori din domenii înrudite celei de cercetare, atașați cercetării
”temei” respective, fie în calitate de colaboratori activi, fie de consultanți-consilieri.
c. Stabilirea planului de activitate al cercetării științifice, a etapelorde cercetare, a
metodologiei, a sarcinilor precise ce revin fiecărui membru al echipei de cercetare
etc.
6. Metodologia activității de cercetare
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
21
Etapa următoare în organizarea activității de cercetare științifică este reprezentată de
alegerea și punerea la punct a metodologiei adecvate ”temei” pe care colectivul de
cercetători își propun propun să o îndeplinească. Metodologia va respecta în felul acesta
”modul de gândire”, dar și ”stilul de muncă” al grupului de cercetători și al personalului
auxiliar al acestora. Ea va avea caracteristica de a unifica, de a stabili un acord de lucru în
interiorul echipei de cercetare, dar și un limbaj comun, o orientare și o atitudine comună față
de ”tema” de cercetare. Un fel comun de a evalua și interpreta, de a înțelege și a accepta
rezultatele finale ale cercetării. În funcție de metodologie, se vor discuta și eventualele
”accidente”, ”erori” etc. ce pot apărea peparcursul activității de cercetare etc. În ceea ce
privește metodologia, avem în vedere următoarele aspecte:
a. Formulare precisă a ipotezelor de lucru, a ”ideilor” de la care pleacă în activitatea de
cercetare propriu-zisă; acestea privesc două aspecte:
-ipotezele principale;
-ipotezele secundare, care derivă din primele și completează.
b. Metodele și tehnicile de lucru se referă la ”instrumentele de lucru”, la metodele și
tehnicile pe care le va uitiliza colectivul de cercetare pentru abordarea practică a
obiectivului de cercetat.
c. Materialele necesare cercetării privesc mijloacele materiale de care va avea nevoie
colectivul de cercetare pe parcursul acestei activități, ele fiind conexe cu tehnicile de
cercetare;
d. Loturile de cercetare privesc loturile de ”obiecte” sau ”persoane” ce vor fi supuse
actului de cercetare științifică, subiecți etc.; în ceea ce privește organizarea și
constituirea loturilor de persoane sau ”subiecți” de cercetare (psihologie, pedagogie,
medicină, sociologie etc), se vor avea în vedere următoarele aspecte:
-modul de recrutare a subiectiilor, locul de unde provin aceștia;
-criteriile după care sunt selecționați subiectții ce vor intra în componența lotului de
cercetare;
-tipurile de loturi, respectiv ”lotul de probanți” pe care se va acționa în mod activ,
direct în cazul cercetării și ”lotul de martori” ce vor avea un caracter pasiv, de simplă
și exclusivă observare, fără a se acționa direct, în sens metodologic, asupra lor;
-structura loturilor privind subiecții care le compun.
e. Durata cercetării este fixată de la început; ca întindere în timp există: cercetare de
scurtă durată, ca în cazul studiilor transversale, al studiilor de caz, sau cercetare de
lungă durată, ca în cazul studiilor longitudinale, când subiecții lotului sunt studiați la
intervale regulate de timp, pe o perioadă îndelungată, pentru a se observa dinamica
unor fenomene etc.
7. Prelucrarea datelor rezultate din cercetare
Datele rezultate din cercetarea științifică trebuie să reproducă, într-o formă coerentă, logică,
ceea ce s-a obtinut în urma acțiunii metodologice prin cercetare științifică a obiectului sau temei
supuse cercetării. Ea va respecta rezultatele studierii lotului de subiecți, după niște criterii
riguroase, în special cu un limbaj clar, explicit, de tip codificat științific. În sensul acesta se poate
apela la prelucrarea statistică sau matematică a datelor obținute, la realizarea unor ”modele” care
să reproducă obiectul cercetat etc.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
22
8. Interpretarea datelor rezultate din cercetare
După prelucrarea datelor rezultate din cercetarea științifică, acestea vor fi analizate,
comentate, pentru a se putea pune în evidență valoarea lor, validitatea și importanța lor teoretică
și practică. Datele rezultate din cercetare pot proba următoarele aspecte privind domeniul de
cunoaștere științifică în care s-a desfășurat cercetarea, și anume, comparându-le cu datele deja
existente în literatura științifică de specialitate:
a. Datele obținute confirmă cunoștințele existente în literatura științifică de specialitate;
b. Datele rezultate din cercetare le infirmă pe cele existente în literatura de specialitate,
în domeniul respectiv al stinței;
c. Datele obținute, la care s-a ajuns prin cercetarea științifică întreprinsă, aduc
cunoștințe noi, necunoscute anterior în domeniul respectiv, îmbogățind sau chiar
schimbând complet modul de gândire și de acțiune al specialiștilor; ele creează în
aceste situații noi teorii etc.
9. Valorificarea rezultatelor cercetării
Orice cercetare științifică duce la niște rezultate finale. Acestea trebuie valorificate.
Valorificarea reprezintă acțiunea, dar și atitudinea prin care se impun noile descoperiri, prin
care acestea sunt introduse în circuitul cunoștințelor științifice, în limbajul științific, în teorie
și practică.
Domeniile de aplicare a noilor descoperiri pot fi imediate sau îndepărtate, la distanță, în
timp. Valorificarea, dacă este acceptată, demonstrează importanța cercetării științifică
realizate, a noilor descoperiri rezultatele. În plus, valorificarea descoperirirlor efectuate va
avea calitatea de a deschide noi perspective în domeniul cercetării și al cunoașterii
științifice. Ea va prezenta premisele unor viitoare activități de cercetare.
10. Concluziile cercetării
Orice activitate de cercetare științifică trebuie să ducă la niște concluzii. Acestea vor
reprezenta într-o manieră sintetică, concisă rezultatele științifică obținute. Din aceste
concluzii se vor construi viitoarele teorii științifice sau vor putea fi realizare proiecte de
acțiune practică în domeniul respectiv.
11. Elaborarea unei lucrări științifice
Datele rezultate din cercetarea științifică vor trebui să fie difuzate, aduse la cunoștința
specialiștilor în domeniul respectiv. Ele vor fi făcute cunoscute mediilor științifice prin
comunicări științifice, prin articole sau monografii publicate pe tema cercetării respective, prin
conferințe publice. O formă particulară de valorificare și difuzare a cunoștinșelor rezultate din
cercetare este reprezentată prin trasmiterea lor în școli sau universități, în cadrul cursurilor sau al
lecțiilor predate elevilor, studenților, specialiștilor în formare etc.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
23
CAPITOLUL 3 FORMULAREA PROBLEMEI DE CERCETARE ȘI
CREAREA PROIECTULUI DE CERCETARE
3.1. Documentarea în vederea realizării lucrării de cercetare
3.1.1.Informația științifică
Informația științifică, în calitate de materie primă a producerii științei (respectiv a altei informații
științifice) prezintă o serie de caracteristici:
a) În epoca actuală volumul informației științifice a crescut foarte mult, mai ales în legătură
cu faptul că a devenit o sursă indispensabilă de creștere economică, de progres social;
b) Societatea omenească are de-a face cu o explozie informațională, întrucât:
- anual apar mai multe milioane de reviste științifice, brevete de invenții, cataloage și
prospecte comerciale, rapoarte de cercetare, cărți, dicționare etc.;
- cresc informațiile de informare – documentare;
- multe lucrări de cercetare se publică parțial sau deloc;
- informația științifică este perisabilă, se uzează moral;
- accesul la informația științifică este foarte dificil.
c) Prin importanță, dar și prin implicațiile și costurile uriașe ale asigurării acesteia,
informația științifică a devenit o problemă de interes național;
d) Cercetătorul singur, oricare ar fi el, nu se poate autoservi în acest volum de informații
științifice. El trebuie să apeleze la munca multor specialiști.
Având în vedere aceste aspecte, beneficiarii de informație științifică trebuie să dispună de
cunoștințe documentare, cum ar fi:
Un minimum de cunoștințe, de noțiuni fundamentale pentru a asigura unitatea de limbaj
cu personalul de documentare din rețeaua existentă în țară și străinătate;
Cunoașterea profundă a rețelei de documentare și a publicațiilor purtătoare de informații
științifice;
Deprinderea de a mânui instrumentele de lucru puse la dispoziție de unitatea de
documentare;
Stăpânirea profundă a ceea ce cercetătorul trebuie să realizeze în mod de sine stătător,
individual, în cadrul procesului de documentare. El trebuie să cunoască locul
documentării în structura de ansamblu a cercetării unei teme, sfera și conținutul
documentării, a etapelor acesteia și a instrumentelor specifice fiecăreia dintre etape.
3.1.2. Documentarea – etapă pregătitoare în elaborarea lucrărilor de cercetare științifică
Documentarea este un proces cu conținut complex care include trei forme, respectiv:
documentarea bibliografică, documentarea directă și consultarea specialiștilor. Procesul de
documentare cuprinde următoarele etape:
a) Informarea asupra surselor;
b) Culegerea surselor;
c) Studierea surselor;
d) Utilizarea surselor.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
24
Informarea asupra surselor – cuprinde următoarele operațiuni principale:
- Identificarea surselor existente pentru tema de cercetare;
- Locul unde este depozitată și posibilitățile de obținere, de acces;
- Conturarea unui program de continuare a informării și pe parcursul etapelor de cercetare
care urmează documentării în ansamblu, până la încheierea unei teme de cercetare și chiar după
aceea;
Culegerea surselor – cuprinde următoarele activități:
- obținerea (procurarea) surselor;
- notarea (fișarea) surselor;
- examinarea sumară a surselor (cuprinsul acestora, semnificația, posibilitatea de folosire
ulterioară etc.)
Studierea surselor – este etapa cu cel mai intens consum intelectual și de timp. Aceasta
cuprinde următoarele activități mai importante:
- gruparea surselor documentare în mai multe clase, în raport cu conținutul temei de
cercetare și cu timpul disponibil pentru studiu;
- evaluarea globală a surselor;
- studiul aprofundat al surselor din perspectiva nevoii de cunoaștere a literaturii de
specialitate, a faptelor empirice, a ipotezelor și ideilor teoretice pro și contra, a metodei de
analiză și de calcul etc. În acest scop se folosesc instrumente și tehnici specifice fiecărei forme
de documentare.
Utilizarea surselor – se referă la:
- consemnarea sistematizată a informațiilor unei surse ca bază de comparație și confruntare
cu alte surse;
- interpretarea generală a surselor;
- pregătirea utilizării informațiilor documentare în cadrul celorlalte etape ale cercetării
propriu-zise, definitivării structurii finale a lucrării în vederea redactării etc.
Documentarea bibliografică
Documentarea bibliografică este o componentă a procesului de documentare științifică,
rolul ei fiind acela de a da posbilitatea ca, prin intermediul literaturii de specialitate, să fie
cunoscut ansamblul rezultatelor științifice existente la un moment dat.
Sursele de documentare bibliografică după gradul de originalitate și intermediere, se
structurează pe patru categorii:
a) documente primare;
b) documente secundare;
c) documente terțiare.
Documentele primare – sunt cele care cuprind rezultate ale cercetărilor științifice,
contribuțiile originale ale cercetătorilor.
Documentele primare se împart în două grupe:
- documente primare periodice – editoriale, reviste, ziare, publicații etc.;
- documente primare tradiționale – cărți, broșuri,publicații ale unor instituții și organisme
naționale și internaționale;
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
25
- documente primare speciale – brevete de invenții, teze de doctorat, standarde etc.;
- documente de evidență a faptelor empirice – evidență contabilă și statistică, evidență
operativă, analize, expertize etc.
Documentele secundare – sunt rezultatul prelucrării documentelor primare în vederea
facilitării muncii cercetătorului de identificare, selecție și de utilizare a documentelor primare.
Documentele secundare se clasifică în:
- documente secundare periodice – reviste de referate, reviste de titluri etc.;
- documente secundare neperiodice – enciclopedii, dicționare, sinteze bibliografice etc.
Documentele terțiare – sunt acelea care rezultă din prelucrarea documentelor secundare.
Documentele terțiare sunt: culegeri de traduceri, bibliografii, sinteze de referate etc.
Distincția dintre documentele terțiare și documentele secundare nu are mare importanță
pentru cercetători decât în fazele incipiente ale documentării și aceasta numai în scop de
informare și selectare a documentelor primare.
Exemplu:
Atunci când se folosesc ca sursă de documentare cărţile, o sursă primară este o ediţie
originală sau o ediţie critică a operei în discuţie, dar:
o traducere nu este o sursă: ci doar un mijloc pentru a atinge într-un mod limitat ceva
ce nu se găseşte la îndemâna cercetătorului;
o antologie nu este o sursă: este un amestec de surse, care poate fi util doar ca primă
aproximare;
referatele asupra unei cărți făcute de alţii, fie ele şi integrate cu foarte ample citate,
nu sunt o sursă: sunt cel mult surse secundare.
Există însă, diverse feluri în care o sursă poate fi considerată primară sau secundară, în
funcție specificul obiectului de cercetat.Astfel, dacă se dorește studierea declaraţiei de
independenţă a Statelor Unite, unica sursă primară este documentul autentic, dar poate fi
considerată o sursă primară şi o bună fotocopie sau textul elaborat în mod critic de un istoric.
Așașdar, termenul de "primar" şi "secundar" depinde de unghiul din care este privită
lucrarea de cercetare.
Unicul lucru ce trebuie evitat este a cita autorul prin citarea făcută de un altul!
Cele patru categorii de documente se explorează și se utilizează cu ajutorul unor
instrumente specifice fiecărei etape interne de documentare, pe care le prezentăm în continuare:
a) În etapa informării se apelează la următoarele mijloace: reviste, cataloage,
bultine de informare etc. în rândul acestora, un rol special revine cataloagelor.
Catalogul este o listă de date de identificare care cuprinde toate sau o parte apreciabilă
din fondul de documente al unei unități specializate. Această listă este elaborată pe baza unor
principii care facilitează identificarea lucrărilor științifice de care are nevoie cercetătorul.
Inspectarea preliminară a cataloagelor permite elaborarea unei liste inițiale a bibliografiei
(bibliografia de plecare).
b) În etapa culegerii surselor se folosesc următoarele instrumente: fișa
bibliografică, explorarea globală a sursei și referatul documentelor.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
26
Fișa bibliografică este un instrument de culegere a sursei documentare care cuprinde
informații generale despre sursă, cum sunt: numele autorului, titlul lucrării, denumirea editurii,
locul apariției, anul apariției, numărul de pagini.
Alcătuirea fișei bibliografice trebuie să respecte următoarele reguli:
- Numele autorului se notează începând cu numele de familie și apoi prenumelui;
- Nu se admit prescurtări ale numelui autorului, în afara celor care se fac de către autor
însuși;
- Titlul volumului sau studiului se notează în întregime, fără nicio schimbare sau
prescurtare. Dacă lucrarea este tipărită într-o limbă străină, titlul se trece în limba respectivă,
eventual și cu traducerea în limba română (între paranteze drepte);
- Fișa bibliografică pentru un volum se alcătuiește după indicațiile conțiunte în pagina de
titlu a cărții (nu pe copertă sau pe cotorul cărții), chiar dacă s-au strecurat greșeli; dacă locul și
anul apariției cărții nu se cunosc, în fișa bibliografciă se va menționa sine anno (fără an) sau f.a.;
sine locco (fără loc) sau f.l;
Explorarea globală a sursei este o tehnică specifică de muncă intelectuală, deosebit de
prețioasă în toate cazurile, dar mai ales atunci când volumul de documentare este prea mare, iar
timpul nu permite un studiu aprofundat
Explorarea globală presupune:
- O lectură rapidă, limitată, în principal a cuprinsului, a prefației, a rezumatului sau lectura
”în diagonală” a unor pagini;
- Sesizarea mesajului, a menirii lucrării, poziția de principiul a autorului, soluția avansată;
ce reprezintă ea în raport cu alte soluții, alte cărți alți autori.
c) În etapa studierii surselor se folosesc următoarele instrumente: note de
lectură, referate documentare, referatele documentare de sinteză.
Notele de lectură pot lua forme concrete foarte diferite, și anume: rezumat, conspect,
adnotări, extrase și citate.
Referatul documentar reprezintă o prezentare sumară a conținutului unei sinfure surse
bilbliografice și anume: caracterul sursei (teoretic, metodologic etc.); documentar-informativ pe
care îl conține; rezultate, concluzii, soluții si propuneri.
Referatul documentar de sinteză sintetizează conținutul mai multor surse documentare
și, în acest caz, se cere asigurat un spirit critic corect asupra ideilor autorilor o dată cu alte date și
informații utile privind anul apariției, ediția, editura și editorul, date despre autor, alte lucrări ale
acestuia.
d) În etapa utilizării documentației științifice se distribuie întreaga informație
pe parcursul tematicii lucrării pentru a putea confrunta teoria economică cu datele
empirice, pentru susținerea, confirmarea sau infirmarea unor ipoteze, pentru
formularea concluziilor și soluțiilor, ca și pentru definitivarea planului de redactare a
lucrării.
În urma studierii tuturor surselor documentare, cercetătorul trebuie să poată realiza o
ierarhie a acestora și a autorilor în ceea ce privește contribuțiile sau minusurile, metodele de
cercetare, lacunele acestora și ale datelor. Toate acestea sunt posibile numai dacă cercetătorul
realizează confruntarea autorilor și surselor, a ideilor, dacă se asigură compatibilitatea și
comparabilitatea datelor etc.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
27
În legătură cu problema cercetată, literatura consultată exprimă măsura documentării.
3.1.3. Citarea bibliografică
În cadrul lucrărilor de cercetare ştiinţifică se impune identificarea surselor care au
generat ideile expuse sau din care au fost preluate citate mai lungi sau mai scurte. Prezentarea
acestor surse garantează autorului că nu va fi acuzat de plagiat şi permite cititorilor ca pornind de
la referinţa din cadrul lucrării să studieze şi alte lucrări aflate în relaţie cu tema prezentată. Unul
dintre stilurile cele mai frecvent utilizate pentru citarea bibliografică este stilul Harvard, pe care
îl prezentăm în cadrul acestei secţiuni.
În practică există mai multe sisteme de citare, însă câștigă tot mai mult teren sistemul
Harvard care se generalizează ca urmare a unei serii de avantaje: relevă cu pregnanță lucrările
citate și data apariției lor, permite revizuirea bibliografiei, inserarea unor lucrări noi sau
renunțarea la unele trimiteri bibliografice fără renumerotarea citatelor, oferă posibilitatea citării
de mai multe ori a aceleiași lucrări bibliografice, indicându-se o singură dată autorul și lucrarea,
asigură o viziune de ansamblu, lămuritoare asupra bibliografiei întregii lucrări.
Identificarea surselor bibliografice atât în interiorul textului cât şi la finalul lucrării la
secţiunea Bibliografie / Referinţe.
Citările în interiorul textului trebuie să aibă în vedere următoarele:
1 Fragmentele, obiect de analiză interpretativă, trebuie citate cu o rezonabilă amploare.
2 Textele din literatura critică sunt citate numai când autoritatea lor se coroborează cu ori
confirmă o afirmaţie a cercetătorului.
Aceste două reguli implică anumite concluzii evidente. În primul rând, dacă fragmentul
de analizat depăşeşte o jumătate de pagină, aceasta înseamnă că ceva nu funcţionează: ori s-a
delimitat o unitate de analiză prea vastă şi deci nu poate fi comentat punct cu punct, ori mai
curând nu este vorba despre de un fragment, ci despre un text întreg.
3 Citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat sau cel puţin ca fragmentul
să nu fie precedat şi urmat de expresii critice.
4 Din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită ori manuscrisă. Această
recunoaştere se poate face în diverse moduri:
Inserarea numelui autorului/autorilor în narațiune și între paranteze
a anului de apariție a lucrării la care se face trimitere.
Exemplu: Emile Durkheim (1895) consideră că faptele sociale trebuie tratate ca lucruri.
Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât și a anului de
apariție a lucrării.
Exemplu: Așa cum s-a afirmat faptele sociale trebuie tratate ca lucruri. (Durkheim 1895).
Trimiterea la o notă de subsol, mai ales când e vorba de un autor
numit pentru întâia oară;
Dacă trimiterea bibliografică se face la o anumită parte a lucrării,
acest lucru va fi marcat prin notarea capitolului, a paginii sau a paginilor imediat
după anul de apariție a lucrării consultate.
Exemplu: Întrebându-se ce este un fapt social, Emile Durkheim (1985, Cap. 1) răspunde:............
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
28
Dacă nu se sintetizează textul autorului sau dacă este
parafrazat, atunci se extrage un pasaj foarte semnificativ din lucrare și se
include între ghilimele.
Dacă citatul, în lucrarea originală, acoperă două pagini
(sfârșitul uneia și începutul următoarei) sau când se citează un studiu dintr-o
revistă, se specifică acest lucru prin trecerea numărului respectivelor pagini
precedate de ”pp”.
5. Un citat nu trebuie să depășească 28 de rânduri de text, iar pe o pagină de manuscris
se recomandă să nu fie mai mult de două – trei citate scurte. De asemenea, se recomandă ca
citatele care depășesc 40 de cuvinte să fie inserate în text fără a fi marcate cu ghilimele, dar la un
sigur rând, păstrându-se un spațiu de mărimea alineatului la dreapta și la stânga citatului. Unii
autori sugerează să procedăm astfel și atunci când citatul pe care vrem să-l folosim depășește
patru rânduri.
6. Ciatele foarte extinse, care se apropie de limita maximă de o pagină lasă impresia că
autorul nu a stăruit asupra textului, că nu a reușit sau nu și-a propus să desprindă ideea de
cuvinte. În situația în care citatele depășesc 28 de rânduri este bine să fie prezentate într-o
”casetă”.
7. O lucrare citată poate avea mai mulți autori. Când sunt doi autori, fără excepție, se
menționează numele amândorura. Dacă lucrarea citată are până la șase autori, regula prevede ca
prima dată să fie scrise numele tuturor, iar în celelalte citări să se menționeze numele primului
autor, umat de abrevierea și alții = et. al. sau și colab. = și colaboratorii. Între ultimul și
penultimul autor se introduce conjuncța și.
8. Multe lucrări tipărite au coordonatori. Specificarea acestui lucru se face prin
menționarea după numele lor, între paranteze, a calității (coord.).
9. În redactarea unui studiu se fac uneori trimiteri la institute de cercetare, la organizații
guvernamentale sau internaționale. Prima oară când cităm se trece denumirea instituției, pentru
ca în citările ulterioare să se treacă doar inițialele.
10. Se poate întâmpla, mai rar, ca textul citat să aibă autor anonim: în citare se arată
acest fapt, precizând ”anonim”, după care se face datarea.
11. Se întâlnesc și situații în care același autor a abordat aceeași temă la care vrem să ne
referim în mai multe lucrări, apărute în ani diferiți. După numele autorului în paranteză se trec, în
ordine cronologică, anii de apariție a respectivelor contribuții
Ex: Într-o serie de lucrări, Septimiu Chelcea (1975,1982,1986) a abordat diferite probleme de metodologie
a cercetării.
12. Dacă aceeași temă a fost abordată de mai mulți autori, dar la anumite intervale de
timp, îi includem într-o singură paranteză, ordonându-i alfabetic, menţionând, după numele
fiecăruia, anul publicării volumului pe care îl avem în vedere.
Ex: Ipoteza ....... a fost verificată în numeroase cercetări (Abate, 1967; Mackie, 1973; Schumab, 1966).
13. În cazul în care se fac mai multe citări de pe aceeași pagină a unei lucrări, după o
primă citare realizată potrivit regulilor prezentate, următoarele se pot face fie astfel: Numele
autorului, precizarea Op. Cit. (opere citate), pagina, fie: Numele autorului, ibidem. Ibidem
înseamnă în același loc şi se poate folosi numai atunci când vrem să repetăm exact citatul notei
precedente.
Ex: Wilson, Op. Cit., p.161 sau Wilson, ibidem
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
29
14. Uneori, nu avem acces la o lucrare de referinţă, dar o găsim citată sau descoperim un
citat din ea într-o altă lucrarea a unui alt autor. Riguros şi moral este a se recunoaşte că se
foloseşte o informaţie "de mâna a doua", menţionând după numele autorului: "citat de", "după"
sau apud, notând din ce lucrare am preluat citatul. În lista bibliografică se vor trece însă ambele
lucrări.
15. Citatele trebuie să fie fidele. Dacă autorul citat, deşi demn de menţionat, face o
eroare evidentă, de stil sau de informaţie, trebuie respectată eroarea sa, dar semnalată cititorului
cel puţin printr-o paranteză pătrată de acest tip: [sic].
În ceea ce priveşte elaborarea listei de referinţe/bibliografiei, prezentăm în continuare
regulile sistemului Harvard sunt următoarele, pentru cele mai frecvente tipuri de surse citate:
1. Includerea în lista de referinţe a unei cărţi se face după următoarea regulă
de redactare:
Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, Titlul
cărţii cu fonturi italice, Ediţia, Editura, locul publicării.
Ex: Parvu, I 2009, Perfecţionarea managementului în învăţământul superior din perspectiva cerinţelor
ergonomice, Editura Universitară, Bucureşti
2. Includerea în lista de referinţe a unui capitol dintr-o carte se face după
următoarea regulă de redactare:
Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, 'Titlul
capitolului', în Editorul(ii) - nume de familie şi iniţiala prenumelui, Titlul cărţii cu fonturi
italice Ediţia, Editura, locul publicării, paginile
3. Includerea în lista de referinţe a unei lucrări prezentate în cadrul unei
conferinţe se face după următoarea regulă de redactare:
Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, 'Titlul
lucrării', Titlul volumului în care s-au publicat lucrările conferinţei Editura, locul
publicării, paginile
Ex: Pârvu, I 2007, 'Educational Management – Main Factor in University Performance Increasing', The
Knowledge Based Organization - Conference Proceedings, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 105
– 112
4. Includerea în lista de referinţe a unui articol dintr-o revistă se face după
următoarea regulă de redactare:
Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, 'Titlul
articolului', Numele revistei, Volumul, Numărul, paginile
Ex: Ipate, D.M. 2009, 'Management valuation as an intangible asset', UPB Scientific Bulletin - Series D, Vol.
71, Iss.3, p. 107 – 124.
5. Includerea în lista de referinţe a unui articol preluat de pe o pagină web
se face după următoarea regulă de redactare:
Numele autorului (nume de familie şi iniţiala prenumelui) Anul apariţiei, Titlul
articolului, Editorul (dacă este disponibil), Locul publicării (dacă este disponibil), data la
care a fost văzut articolul, URL
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
30
Ex: Smidt, H. & Sursock, A. 2011, Engaging in Lifelong Learning: Shaping Inclusive and Responsive
University Strategies, EUA Publications, vizualizat la: 05.08.2012, http://www.eua.be
O situație des întâlnită în cadrul lucrărilor științifice este cea a parafrazelor. A parafraza
înseamnă a repeta cu cuvintele proprii gândirea autorului – parafrazele nu se înclud între
ghilimele. În elaborarea parafrazelor trebuie multă atenție pentru a nu face, de fapt, un plagiat.
Exemplu:
1. Text original:
Univeristăților li se cere acum să funcționeze pentru formarea profesională a studenților – este vorba despre
organizarea universităților bazându-se prioritar pe necesitățile individuale ale cursantului și nu pe interesele
profesorului sau ale instituției.Din această perspectivă universitățile trebuie să îi înzestreze pe absolvenți cu abilități
necesare ocupării unui loc de muncă în contextul noilor condiții și cerințe economico-sociale. De asemenea, să le
ofere acestora posibilitatea de a studia în mod permanent, de-a lungul întregii vieți oferindu-i studentului
oportunitatea de a decide ce, când, unde și cum să învețe și transformându-l pe profesor din sursă de cunoștințe în
ghid, îndrumător, moderator al procesului de instruire.
2. Parafrază corectă:
Există numeroase opinii care susțin necesitatea implicării active a universităților în formării studenților pentru
integrarea pe piața muncii, deoarece acesta este interesul fundamental al absolventului de studii superioare.
Totodată, o dată încheiate studiile universitare, nu înseamnă că absolventul nu va mai reveni în ”școală”, deoarece
economia cunoașterii presupune învățarea de-a lungul întregii vieți, iar universitățile trebuie să ofere această șansă
prin adaptarea permanentă la nevoia de a învăța a persoanelor active pe piața muncii.
3. Falsă parafrază - plagiat:
Să avem în vedere faptul că univeristățile trebuie să funcționeze pentru formarea profesională a studenților –
adică trebuie să se bazeze prioritar pe necesitățile individuale ale cursantului și nu pe interesele profesorului sau ale
instituției.Astfel, universitățile trebuie să îi înzestreze pe absolvenți cu abilități necesare ocupării unui loc de muncă
în contextul noilor condiții și cerințe economico-sociale. De asemenea, să le ofere acestora posibilitatea de a studia
în mod permanent, de-a lungul întregii vieți oferindu-i studentului oportunitatea de a decide ce, când, unde și cum să
învețe și transformându-l pe profesor din sursă de cunoștințe în ghid, îndrumător, moderator al procesului de
instruire.
În ceea ce privește notele de subsol, facem o serie de precizări referitoare la utilizarea
acestora:
- Trebuie folosite cu justă măsură;
- Trebuie folosite atunci când indicarea în text a sursei citate ar face lectura dificilă;
- Notele de subsol trebuie să se regăsească și în lista de referințe/bibliografia finală;
- Notele pot fi folosite pentru a introduce un citat de întărire care în text ar fi
deranjat;Notele pot fi folosite pentru a nu îngreuna textul cu observaţii care, oricât de
importante ar fi, sunt periferice în raport cu subiectul şi nu fac decât să repete dintr-un
punct de vedere diferit ceea ce s-a spus deja;
- Notele pot fi folosite pentru corectarea afirmaţiilor din text;
- Notele pot fi folosite pentru a traduce în limba în care este scrisă lucrarea un citat care era
esenţial să fie dat în limba străină
Notele de subsol nu trebuie niciodată să fie foarte lungi, altminteri este un apendice, care trebuie
numerotat și inserat la sfârșitul lucrării.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
31
3.2. Formularea problemei de cercetare
Problemele se află peste tot în jurul nostru. Natura umană este atât de complicată, încât o
problemă rezolvată pentru un individ poate să mai existe pentru un alt individ, o problemă
rezolvată pentru o clasă / școală / profesor / situație / sistem / timp etc. rămâne o problemă pentru
o altă clasă / școală / profesor / situație / sistem / oră sau o problemă rezolvată pentru moment
poate să reapară peste o perioadă de timp. Însă pentru a rezolva problema sau a face cercetare
trebuie, mai întâi, să delimităm problema.
Selectarea problemei nu este primul pas în cercetare, însă identificarea problemei este
primul pas în cercetare. Selectarea problemei este guvernată de gândirea reflectivă. Este greșit
să credem că identificarea unei probleme înseamnă selectarea unui subiect de cercetare sau
afirmarea problemei.
Un subiect sau o afirmație a problemei și problema cercetării nu sunt sinonime, ci sunt
incluzive. Problema se referă la funcționarea ariei mai largi a domeniului studiat, în timp ce un
subiect sau un titlu sau o declarație a problemei este o declarația verbală a problemei. Subiectul
este definirea problemei care delimitează sau punctează sarcina unui cercetător.
În practica obișnuită a unui cercetător subiectul studiului este selectat din diferite surse, în
special din rezumatele cercetării. Ei nu identifică problema, însă crează o problemă pe baza
subiectului. Rezultă că ei nu au nici o implicare activă în activitățile lor de cercetare, indiferent
de ce fac, fac mecanic.
O problemă poate fi definită ca fiind un obstacol care ne împiedică calea, un obstacol în
calea satisfacerii unei nevoi.
Definirea unei probleme înseamnă a pune un gard în jurul ei, pentru a o separa cu
distincție atentă de întrebările similare din situații de necesitate.
O problemă există atunci când nu există un răspuns disponibil la aceeași întrebare.
Pentru a defini o problemă este necesar să precizezi în detaliu și cu exactitate fiecare
întrebare și întrebare subordonată care urmează a primi răspuns, trebuie stabilite limitele
investigației. În mod frecvent, este necesar să se revizuiască studiile anterioare pentru a
determina exact ce se poate face. Uneori este necesar să se formuleze punctul de vedere sau
teoria educațională pe care se bazează ancheta. Dacă se fac anumite ipoteze, ele trebuie
menționate explicit.
Pentru a identifica o problemă de cercetare trebuie urmate următoarele etape:
Etapa I. Determinarea domeniului de cercetare în care un cercetător este dornic să facă
munca de cercetare.
Etapa II. Cercetătorul trebuie să cunoască foarte bine domeniul în care va efectua cercetare
sau acesta ar trebui să fie domeniul specializării sale.
Etapa III. El ar trebui să revizuiască cercetarea desfășurată în domeniul respectiv pentru a
cunoaște tendința recentă.
Etapa IV. Pe baza recenzărilor cercetărilor în domeniu, ar trebui să ia în considerare
domeniul prioritar al studiului/cercetării.
Etapa V. El trebuie să facă o analogie în identificarea unei probleme sau să-și folosească
experiența personală în domeniu pentru localizarea problemei. Un cercetător poate solicita
ajutorul unui supervizor sau expert în domeniului.
Etapa VI. El trebui să menționeze aspectul specific al problemei care trebuie investigat.
Sursele unei probleme pot fi multiple și pot fi clasificate astfel:
Clasa, școala, casa, comunitatea și alte agenții de educație sunt surse evidente.
Dezvoltările sociale și schimbările tehnologice produc în permanență noi probleme și
oportunități de cercetare.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
32
Cercetărilor anterioare, cum ar fi enciclopediile de rezumate educaționale, buletine de
cercetare, rapoarte de cercetare, reviste de cercetare, dizertații și multe publicații similare,
sunt surse bogate de probleme de cercetare.
Cartea de sarcini, sarcini speciale, rapoarte și lucrări pe termen scurt vor sugera alte domenii
de cercetare necesare.
Discuții - discuțiile în clasă, seminarele și schimbul de idei cu membrii facultății - colegii și
studenții vor sugera multe probleme de stimulare care trebuie rezolvate, relații profesionale
strânse, discuțiile academice și climatul academic constructiv sunt oportunități deosebit de
avantajoase.
Atitudinea de a adresa întrebări: O atitudine interogantă față de practicile predominante și
experiența academică orientată spre cercetare va promova în mod eficient conștientizarea
problemelor.
Cea mai comună sursă a unei probleme este consultarea experților din domeniu. Aceștia pot
sugera cele mai semnificative probleme ale domeniului.
Cu toate că problemele de cercetare nu ar trebui să fie atribuite sau nu ar trebui să fie
propuse și alocate de către un ghid, consultarea celui mai experimentat membru al facultății sau
al unui cercetător bun este de dorit în astfel de situații.
Pentru a fi luată în considerare, o problemă de cercetare ar trebui să întrunească
următoarele cerințe:
1. O problemă ar trebui să se refere la relația dintre două sau mai multe variabile.
2. Trebuie să se precizeze "în mod clar și lipsit de ambiguitate forma în cauză".
3. Ar trebui să fie supusă testelor empirice.
Respectarea acestor criterii în stabilirea unei probleme va conduce la o idee clară și
concisă a ceea ce vrea cercetătorul să facă. Aceasta stabilește cadrul pentru o planificare
ulterioară a cercetării.
Obiectivele ipotezelor despre problemă:
1. Pentru a face munca de cercetare fezabilă.
2. Delimitarea domeniului de aplicare a problemei.
3. Pentru a stabili cadrul de referință adecvat.
Aspecte de delimitare a unei probleme:
1. Delimitarea variabilelor care ar trebui să fie menționate clar în problemă.
2. Delimitarea zonei sau nivelui: nivel primar, secundar, colegiu sau universitar.
3. Delimitarea dimensiunii eșantionului, luând în considerare timpul, energia și banii.
4. O problemă trebuie să ia în considerare numai cea mai bună metodă.
5. Delimitarea la cel mai bun instrument disponibil pentru măsurarea variabilei.
6. Delimitarea la tehnicile cele mai potrivite.
7. Alte delimitări specifice unei probleme.
Dat fiind că delimitările de mai sus îi ajută pe cercetători să realizeze studiul, rezultatele
studiilor se limitează și la aceste delimitări.
Atunci când se analizează o problemă, un cercetător trebuie să se întrebe o serie de
întrebări despre el. Acestea sunt utile în evaluarea problemei pe baza adecvării personale a
cercetătorului și a valorii sociale a problemei.
În ceea ce privește evaluarea unei probleme de cercetare propusă, trebuiesc luate în
considerare următoarele întrebări, la care aceasta trebuie să răspundă afirmativ înainte ca studiul
să fie luat în considerare:
1. Este problema cercetată?
2. Problema este nouă/de actualitate?
3. Problema este semnificativă?
4. Este problema fezabilă pentru cercetătorul particular?
Pentru a fi fezabilă, o problemă ar trebui să fie de acord cu următoarele:
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
33
a) Competențele de cercetare ale cercetătorului
b) Interesul și entuziasmul cercetătorului
c) Analiza financiară în proiect
d) Fondul de timp pentru proiect
e) Considerații administrative în proiect.
3.3. Identificarea variabilelor
Variabila este un concept care poate lua diferite valori cantitative. De exemplu; înălțime,
greutate, venit, vârstă etc. Principalul obiectiv al studiului științific este de a analiza relația
funcțională a variabilelor. O variabilă este o cantitate care poate varia de la un individ la altul.
Cantitatea care poate varia de la o persoană la alta.
Variabila poate fi definită ca fiind orice caracteristică sau aspect al unui eveniment,
funcție sau proces care, prin prezența și natura sa, afectează un alt eveniment sau proces care este
studiat.
Variabilele pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
Variabilă continuă: este aceea ce presupune orice valoare numerică într-un anumit
interval.
o Variabilă discretă: este o variabilă pentru care valorile individuale intră pe scară doar cu
decalaje distincte este numită variabilă discretă.
o Variabila dependentă sau variabila criteriu. Dacă o variabilă depinde sau este o
consecință a alteia, aceasta este denumită variabilă dependentă. Variabila criteriu este
baza pe care se studiază eficacitatea variabilei experimentale.
o Variabilă independentă sau variabilă experimentală. Variabila care este antecedentă la
variabila dependentă este denumită variabilă independentă. Variabila a cărei efect este
cunoscut se numește variabilă experimentală.
o Variabila controlată. Eficacitatea unei variabile experimentale este examinată prin
compararea cu alte variabile, cunoscute ca variabile controlate.
o Variabila confuzionistă. Acele aspecte ale studiului sau eșantionului, care ar putea
influența variabila dependentă (măsurile de rezultat) și ale căror efecte pot fi confundate
cu efectele variabilei independente. Acestea sunt de două tipuri: variabila de intervenție și
variabilă externă.
o Variabila de intervenție. Există o serie de variabile abstracte în experimentele
educaționale / sociale, care intervin în efectul variabilei experimentale sau criteriului.
Pentru controlul intervenției variabile trebuie să se utilizeze un proiect de cercetare
adecvat. Intervențiile variabile sunt greu, dacă nu imposibil, de observat deoarece au de
obicei legătură cu sentimentele unui individ, cum ar fi plictiseala, stresul, oboseala,
entuziasmul etc. Pe de altă parte, variabila externă este mai ușor observată sau măsurată
și astfel este mai ușor de controlat.
o Variabila externă. Variabilele independente care nu sunt legate de scopul studiului, dar
care pot afecta variabila dependentă, sunt denumite variabile străine/externe. De
exemplu, să presupunem că cercetătorul dorește să testeze ipoteza că există o relație între
venitul de care dispun copiii în realizarea studiilor sociale și concepția lor despre sine.
Aici conceptul de sine este variabilă independent și realizarea în studiul social este
variabilă dependentă. Inteligența poate afecta, de asemenea, realizarea studiilor sociale;
dar deoarece nu are legătură cu scopul studiului efectuat de cercetător, acesta va fi
denumit variabilă străină/externă. Indiferent de efectul observat asupra variabilei
dependente ca rezultat al variabilei (variabilelor) străine, acesta este tehnic descris ca o
"eroare experimentală".
Un studiu trebuie să fie întotdeauna proiectat astfel încât efectul asupra variabilei dependente
să fie atribuit în întregime variabilelor independente și nu unor variabile străine. Când variabila
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
34
dependentă nu este liberă de influența variabilelor străine, relația între variabila dependentă și
cea independentă se spune că este confunzată de o variabilă (e) străină.
Variabila externă poate fi controlată prin eliminarea variabilei care cauzează distragerea
atenției. Ea poate fi eliminată prin selectarea cazurilor cu caracteristici uniforme și prin
randomizare.
o Variabilă organică. Există câteva variabile care nu pot fi manipulate. Ele sunt
acceptate de către cercetător așa cum sunt ele. Sunt nivele de inteligență, sex, nivel de
clasă și altele asemenea. Cercetătorul poate clasifica subiecții în funcție de sex, dar nu
poate modifica pentru a se potrivi condiției sale de cercetare. Dacă un cercetător
încearcă să compare băieții și fetele cu anumite sarcini de învățare, orice diferențe ar
putea fi atribuite diferențelor de sex, dar nu neapărat. Diferențele dintre băieți și fete
ar putea fi cauzate de diferențele dintre inteligență, formare, motivare sau o mulțime
de alte condiții prezente în toate ființele umane și nu neapărat la diferențele biologice
dintre sex. Acele variabile care nu pot fi manipulate și care nu pot să indice relațiile
cauzale sunt numite variabile organice.
3.4. Construirea ipotezelor
Cuvântului ipoteză este compus din două cuvinte - Hipo + Teză. "Hypo" înseamnă
tentativă sau supusă verificării. "Teza" înseamnă o declarație privind soluționarea problemei.
Astfel, sensul literal al termenului ipoteza este o afirmație a tentativei cu privire la rezolvarea
problemei. Ipoteza oferă o soluție a problemei care urmează să fie verificată empiric și bazată pe
unele rațiuni.
În stadiul cel mai elementar, ipoteza poate fi orice idee gînditoare, imaginativă, care
devine o bază pentru investigații ulterioare.
O ipoteză este o afirmație acceptată temporar ca fiind adevărată în lumina a ceea ce este,
atunci cunoscut, despre un fenomen și este folosit ca bază pentru acțiune în căutarea unui adevăr
nou; când ipoteza este pe deplin stabilită poate lua forma unor fapte, principii și teorii.
Natura ipotezei:
(i) Conceptuală: atunci când o serie de elemente conceptuale sunt implicate în formularea
ipotezei.
(ii) Declarativă: Este o expresie verbală a ideilor și conceptelor. Nu este doar o idee
mentală, ci în formă verbală, ideea fiind suficient de bine conturată pentru a fi verificată
empirică.
(iii) Ipoteza reprezintă o tentativă de conectare dintre două sau mai multe variabile.
(iv) Orientată spre viitor: Ea se referă la verificarea viitoare nu la faptele și informațiile
din trecut.
(v) Pivotul unei cercetări științifice: Toate activitățile de cercetare sunt concepute pentru
verificarea ipotezelor.
Funcții ale ipotezei:
H.H. Mc Ashan a menționat următoarele funcții ale ipotezei;
1. Este o soluție temporară a unei probleme cu un anumit adevăr care permite unui
cercetător să-și înceapă lucrările de cercetare.
2. Oferă o bază în stabilirea specificului pentru ce să studieze și poate oferi soluții
posibile pentru această problemă.
3. Poate duce la formularea unei alte ipoteze.
4. O ipoteză preliminară poate lua forma unei ipoteze finale.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
35
5. Fiecare ipoteză oferă cercetătorului o declarație clară care poate fi testată în mod
obiectiv și acceptată sau respinsă și conduce la interpretarea rezultatelor și la tragerea
concluziilor care au legătură cu scopul inițial.
6. Delimitează domeniul anchetei.
7. Sensibilizează cercetătorul astfel încât el să poată lucra selectiv și să aibă o abordare
foarte realistă a problemei.
8. Oferă mijloace simple pentru colectarea dovezilor de verificare.
Importanța unei ipoteze:
o Ochii anchetatorului: îndrumând investigatorul în investigații suplimentare, servește ca
ochi al anchetatorului pentru a căuta răspunsuri la ipoteza adoptată.
o Concentrează cercetarea: Fără ipoteze, o cercetare este o cercetare nefocusată și rămâne
ca o rătăcire empirică aleatorie. Ipoteza servește ca o legătură necesară între teorie și
investigație.
o Obiective clare și specifice: Un set de ipoteze bine gândit plasează obiective clare și
specifice înaintea cercetătorului și îi oferă o bază pentru selectarea procedurii de
eșantionare și de cercetare pentru a atinge aceste obiective.
o Stabilește legături: o ipoteză îndeplinește funcția importantă de a conecta faptele și
informația aferente și de a le organiza în întregime.
o O ipoteză servește ca un far puternic care luminează calea pentru munca de cercetare.
o Oferă direcții de cercetare și împiedică revizuirea literaturii irelevante și colectarea de
date utile sau în exces.
o Permite cercetătorului să înțeleagă cu mai multă claritate problema și ramificația sa.
o Este un instrument de cercetare indispensabil, deoarece construiește o punte între
problema și locația dovezilor empirice care ar putea rezolva problema.
o Oferă investigatorului cel mai eficient instrument de explorare și explicare a faptelor
necunoscute.
o Oferă o lucrare cadru pentru a trage concluzia.
o Stimulează investigatorul pentru cercetări viitoare.
Formele pe care le poate îmbrăca o ipoteză:
(1) Sub formă de întrebări:
O ipoteză declarată ca o întrebare reprezintă cel mai simplu nivel de observație empirică. Nu
corespunde majorității definițiilor ipotezelor. Aceasta este foarte des întâlnită. Există cazuri de
investigație simplă care pot fi implementate în mod adecvat prin ridicarea unei întrebări, mai
degrabă decât prin dihotomizarea formelor de ipoteză în categorii acceptabile / respinse.
(2) Sub forma afirmației declarative:
O ipoteză dezvoltată ca o afirmație declarativă prevede o relație anticipată sau o diferență între
variabile. Un astfel de cercetător care a formulat această ipoteză, a examinat dovezile existente,
care l-au condus să creadă că o diferență poate fi anticipată ca probe suplimentare. Este pur și
simplu o declarație a efectului variabilelor independente asupra variabilei criteriu.
(3) Ipoteza direcțională:
O ipoteză direcțională indică o direcție așteptată în relația sau diferența dintre variabile. Acest tip
de cercetător care a formulat o astfel de ipoteză pare mai sigur de dovezile anticipate. Dacă se
caută o ipoteză sustenabilă este interesul general al cercetătorului, această ipoteză este mai puțin
sigură decât celelalte, deoarece dezvăluie două condiții posibile. Mai întâi că problema căutării
unei relații între variabile este atât de evidentă încât nu este nevoie deloc de dovezi suplimentare.
În al doilea rând, cercetătorul a examinat foarte bine variabilele, iar dovezile disponibile susțin
declarația privind un anumit rezultat anticipat.
(4)Ipoteza non-direcțională sau ipoteza nulă
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
36
Această ipoteză este menționată în forma nulă, respectiv, ea este sub forma unei afirmații
conform căreia nu există nici o relație sau nicio diferență între variabile. Ipoteza nulă este o
ipoteză statistică testabilă în cadrul teoriei probabilității. Este o formă non-direcțională de
ipoteză. Ipoteza non-directională este cunoscută sub numele de ipoteză nulă, deoarece "anulează"
argumentul pozitiv al constatărilor sau afirmația non-direcțională a generalizării. Este de
asemenea denumită ipoteză statistică sau zero, deoarece neagă existența oricăror principii
sistematice în afară de efectul șansei.
Formularea unei ipoteze testabile
O ipoteză slab selectată sau prost redactată poate împiedica următoarele:
(i) obținerea de date pertinente suficiente,
(ii) tragerea concluziilor și generalizărilor;
(iii) aplicarea anumitor metode statistice în analiza rezultatelor.
Ipoteza este nucleul central al studiului care direcționează selecția datelor care trebuie
colectate, proiectarea experimentală, analiza statistică și concluziile trase din studiu.
Baza fundamentală a ipotezei
Cercetătorul abordează realitatea pe două nivele:
1. Nivelul operațional. La nivel operațional, cercetătorul trebuie să definească evenimentele în
termeni observați pentru a opera cu realitatea necesară cu scopul de a efectua cercetări.
2. Nivelul conceptual. La nivel conceptual, cercetătorul trebuie să definească evenimentele din
punct de vedere al comunității subiacente cu alte evenimente. Formularea unei ipoteze necesită
foarte frecvent trecerea de la un nivel operațional sau concret la un nivel conceptual sau abstract.
Această mișcare la nivel conceptual permite ca rezultatul să fie generalizat dincolo de condițiile
specifice ale unui anumit studiu și astfel să fie aplicabil mai larg.
Cercetarea necesită abilitatea de a trece de la nivelul operațional la cel conceptual și
invers. Această abilitate este necesară nu numai pentru construirea de experimente, ci și pentru
aplicarea constatărilor lor. Procesul de realizare a contrastelor conceptuale între programul
operațional se numește conceptualizare sau dimensionalizare.
Dificultăți în formularea unei ipoteze utile Trecerea de la nivelul operațional la cel conceptual și viceversa este un element critic al
procesului de cercetare-demonstrație. În formularea unei ipotezei, cercetătorii se pot confrunta cu
următoarele dificultăți:
1. Absența cunoașterii unui cadru teoretic clar.
2. Lipsa capacității de a folosi logic cadrul teoretic.
3. Lipsa cunoașterii tehnicii de cercetare disponibilă, care duce la imposibilitatea de a face
corectă ipoteza.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
37
CAPITOLUL 4. COLECTAREA DATELOR ȘI SELECTAREA UNUI
EȘANTION
4.1. Metode de colectare a datelor
În alegerea metodei de colectare a datelor trebuie să se țină cont, de asemenea, de natura
cercetării – calitativă sau cantitativă. Cele mai multe metode de colectare a datelor pot fi utilizate
atât în cercetarea calitativă, cât și în cea cantitativă. Distincția se datorează în principal
restricțiilor impuse flexibilității, structurii, ordinii secvențiale, profunzimii și libertății pe care un
cercetător le are în utilizarea lor în timpul procesului de cercetare. Metodele cantitative
favorizează aceste restricții, în timp ce cele calitative pledează împotriva acestora.
Există două abordări majore în ceea ce privește colectarea de informații despre o situație,
o persoană, o problemă sau un fenomen. Când efectuați un studiu de cercetare, în majoritatea
situațiilor, trebuie să colectați informațiile solicitate, însă, uneori informațiile necesare sunt deja
disponibile și trebuie doar extrase. Pe baza acestor abordări ample privind colectarea de
informații, datele pot fi clasificate în:
- Date primare
- Date secundare
În figura 4.1. de mai jos sunt redate diferite metode de colectare a datelor.
Figura 4.1. Metode de colectare a datelor
Informațiile colectate utilizând prima abordare se presupune că sunt colectate din surse
primare, în timp ce sursele utilizate în a doua abordare sunt numite surse secundare.
Colectarea datelor utilizând surse primare
Pot fi utilizate mai multe metode pentru colectarea datelor primare. Alegerea unei metode
depinde de scopul studiului, de resursele disponibile și de aptitudinile cercetătorului. Există
momente în care metoda cea mai potrivită pentru atingerea obiectivelor unui studiu nu poate fi
utilizată din cauza constrângerilor cum ar fi lipsa de resurse și / sau competențele necesare. În
astfel de situații, trebuie cunoscute problemele pe care aceste limitări le impun calității datelor.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
38
1. Observația este o modalitate de a colecta date primare. Observarea este o modalitate
deliberată, sistematică și selectivă de a urmări și de a asculta o interacțiune sau un fenomen care
are loc. Există multe situații în care observarea este cea mai potrivită metodă de colectare a
datelor; de exemplu, atunci când doriți să aflați despre interacțiunea într-un grup, studiați
modelele alimentare ale unei populații, verificați funcțiile efectuate de un lucrător sau studiați
comportamentul sau trăsăturile de personalitate ale unui individ. De asemenea, aceasta este
adecvată în situațiile în care informațiile complete și / sau exacte nu pot fi obținute prin
interogare, deoarece respondenții nu sunt cooperanți sau nu cunosc răspunsurile, deoarece este
dificil pentru ei să se detașeze de interacțiune.
Există două tipuri de observații:
a. observația participativă;
b. observația neparticipativă.
a. Observația participativă este atunci când, în calitate de cercetător, participați la
activitățile grupului observat în același mod ca și membrii săi, cu sau fără ca aceștia să știe că
sunt observați. De exemplu, ați putea dori să examinați reacțiile populației generale față de
persoanele din scaunele cu rotile. Puteți studia reacțiile lor, stând într-un scaun cu rotile. Sau ați
putea dori să studiați viața prizonierilor și să vă prefaceți că sunteți prizonieri pentru a face acest
lucru.
b. Observația non-participativă, pe de altă parte, este atunci când, în calitate de
cercetător, nu vă implicați în activitățile grupului, ci rămâneți un observator pasiv, urmărind și
ascultând activitățile sale și extragând concluzii din aceasta. De exemplu, ați putea dori să
studiați funcțiile efectuate de asistente medicale într-un spital. În calitate de observator, puteți
urmări și înregistra activitățile așa cum sunt acestea efectuate. După ce a făcut o serie de
observații, puteți trage concluzii cu privire la funcțiile pe care asistentele medicale le îndeplinesc
în spital. Orice grup ocupațional din orice domeniu poate fi observat în același mod.
Observațiile pot fi făcute în două condiții:
1. în mod natural;
2. în mod controlat.
Observarea unui grup în activitatea sa naturală, mai degrabă decât intervenția în
activitățile sale, este clasificată ca observare în condiții naturale. Introducerea unui stimul în
grup pentru a observa reacția se numește observație controlată.
Există multe modalități de înregistrare a observațiilor, cum ar fi:
1. Înregistrarea narativă - În această formă de înregistrare, cercetătorul înregistrează o
descriere a interacțiunii în cuvintele sale. Un astfel de tip de înregistrare se înscrie în mod clar în
domeniul cercetării calitative.
2. Folosind scale - Uneori, unii observatori preferă să dezvolte o scară, în scopul de a
evalua diferite aspecte ale interacțiunii sau fenomenului. Înregistrarea se face pe o scară
dezvoltată de observator / cercetător. O scară poate fi cu una, două sau trei direcții, în funcție de
scopul observării.
3. Înregistrare categoriale - Uneori, un observator poate decide să înregistreze observația
lui / ei folosind categorii. Tipul și numărul de categorii depind de tipul de interacțiune și de
alegerea observatorului cu privire la modul de clasificare a observației.
4. Înregistrarea pe dispozitive electronice - Observarea poate fi înregistrată și pe bandă
video sau pe alte dispozitive electronice și apoi analizată.
2. Interviul este o metodă frecvent utilizată de colectare a informațiilor de la oameni. În
multe domenii de viață, colectăm informații prin diferite forme de interacțiune cu ceilalți. Există
multe definiții ale interviurilor. Orice interacțiune, fie față în față sau în alt mod, între două sau
mai multe persoane cu scopul de a obține răspunsuri la anumite probleme ridicate de
intervievator, se numește interviu.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
39
Interviul poate fi:
a. Nestructurat
b. Structurat
a. Puterea interviurilor nestructurate constau în libertatea aproape completă pe care o
oferă în ceea ce privește conținutul și structura. Sunteți liber să le ordonați în orice ordine doriți.
De asemenea, aveți libertate completă în ceea ce privește formularea pe care o utilizați și modul
în care explicați întrebările respondenților. Puteți să formulați întrebări și să ridicați întrebări cu
privire la urgența momentului, în funcție de ceea ce vi se întâmplă în contextul discuției.
Interviurile nestructurate sunt predominante atât în cercetarea cantitativă, cât și în cea calitativă.
b. Într-un interviu structurat, cercetătorul adresează un set predeterminat de întrebări,
folosind aceeași formulă și ordineaa întrebărilor specificate în programul de interviu. Un
program de interviu este o listă scrisă de întrebări, deschisă sau închisă, pregătită pentru a fi
utilizată de un intervievator într-o interacțiune persoană-persoană (aceasta poate fi față în față,
prin telefon sau prin alte mijloace electronice). Rețineți că un program de interviu este un
instrument de cercetare pentru colectarea de date, în timp ce intervievarea este o metodă
de colectare a datelor.
3. Un chestionar este o listă scrisă de întrebări, răspunsurile căre sunt înregistrate de
respondenți. Într-un chestionar respondenții au citit întrebările, au interpretat ceea ce este de
așteptat și apoi au notat răspunsurile. Singura diferență dintre un program de interviu și un
chestionar este că, în primul, intervievatorul adresează întrebările (și, dacă este necesar, le
explică) și înregistrează răspunsurile respondentului la un program de interviu, iar în cazul
chestionarelor răspunsurile sunt înregistrate de respondenții înșiși. Această distincție este
importantă pentru contabilizarea punctelor forte și a punctelor slabe ale celor două metode.
Un chestionar poate fi aplicat în moduri diferite, astfel:
- Chestionarul trimis prin poștă - Cea mai obișnuită abordare a colectării de informații este de
a trimite chestionarul respondenților potențiali prin poștă. Evident, această abordare
presupune să aveți acces la adresele lor.
- Aplicarea colectivă - una dintre cele mai bune modalități de administrare a unui chestionar
este obținerea unui public captiv, cum ar fi studenții într-o sală de clasă, persoanele care
participă la o funcție, participanții la un program sau oamenii adunați într-un singur loc.
Acest lucru asigură o rată foarte mare de răspuns, deoarece veți găsi puțini oameni care
refuză să participe la studiul dumneavoastră.
- Administrarea într-un loc public - Uneori puteți administra un chestionar într-un loc public,
cum ar fi un centru comercial, un centru de sănătate, un spital, o școală sau un pub. Desigur,
acest lucru depinde de tipul de populație de studiu pe care îl căutați și unde este probabil să
fie găsită. În mod obișnuit, scopul studiului este explicat potențialilor respondenți pe măsură
ce se apropie și se solicită participarea lor la studiu. În afara faptului că este ceva mai
consumatoare de timp, această metodă are toate avantajele administrării unui chestionar în
mod colectiv.
Construirea unui instrument de cercetare este un aspect extrem de importantă pentru un
proiect de cercetare deoarece tot ceea ce spuneți prin constatări sau concluzii se bazează pe tipul
de informații pe care le colectați și datele colectate depind în totalitate de întrebările pe care le
adresați respondenților dvs. Instrumentul de cercetare oferă contribuția la un studiu și, prin
urmare, calitatea și validitatea rezultatelor, constatările, depind doar de acesta.
Liniile directoare sugerate mai jos prezintă o abordare largă, în special pentru începători.
Principiul care stau la baza este acela de a asigura validitatea instrumentului dvs., asigurându-vă
că întrebările dvs. se referă la obiectivele studiului. Prin urmare, obiectivele definite clar joacă un
rol extrem de important, deoarece fiecare întrebare din instrument trebuie să provină din
obiectivele, întrebările de cercetare și / sau ipotezele studiului. Pentru a fi siguri de
corectitudinea și fiabilitatea unui instrument de cercetare ar trebui să fie respectată următoarea
procedură în patru etape:
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
40
Etapa I. Definirea în mod clar și listarea în mod individual a tuturor obiectivelor
specifice, întrebărilor de cercetare sau ipotezelor, dacă este cazul, care urmează să fie testate.
Etapa II Pentru fiecare obiectiv, întrebare sau ipoteză de cercetare, listarea tuturor
întrebărilor asociate la care se dorește răspuns prin intermediul studiului.
Etapa III Pentru fiecare întrebare identificată în etapa a II-a se enumerează informațiile
necesare pentru a răspunde la aceasta.
Etapa IV Formularea întrebării (întrebărilor) la care se va solicita răspuns/răspunsuri
pentru a obține informațiile necesare.
Colectarea datelor utilizând surse secundare
Ambele studii de cercetare calitative și cantitative utilizează surse secundare ca metodă
de colectare a datelor. În cercetarea calitativă extrageți de obicei informații descriptive (istorice
și actuale) și narative, iar în cercetările cantitative informațiile extrase sunt categorice sau
numerice. În cele ce urmează sunt prezentate câteva surse secundare grupate pe categorii:
1. Publicații guvernamentale sau semi-guvernamentale - Există multe organizații
guvernamentale și semiguvernamentale care colectează date în mod regulat într-o varietate de
domenii și le publică pentru a fi utilizate de către membrii grupurilor de interese. Unele exemple
comune sunt recensământul, înregistrarea statistică vitală, sondajele privind forța de muncă,
rapoartele de sănătate, previziunile economice și informațiile demografice.
2. Cercetările anterioare - Pentru unele subiecte, un număr enorm de studii de cercetare
care au fost deja efectuate de alții vă pot oferi informațiile necesare.
3. Înregistrări personale - Unii oameni scriu înregistrări istorice și personale (de ex.
Jurnale) care pot furniza informațiile de care aveți nevoie.
4. Mass-media - Rapoartele publicate în ziare, în reviste, pe Internet și așa mai departe,
pot fi o altă sursă bună de date.
4.2. Stabilirea valabilității și fiabilității unui instrument de cercetare
Un cercetător, poate fi anchetat de către alți specialiști în ceea ce privește adecvarea,
calitatea și acuratețea procedurilor pe care le-a adoptat pentru a găsi răspunsuri la întrebările de
cercetare. În general, acest concept de adecvare și acuratețe aplicat unui proces de cercetare se
numește valabilitate. Pe măsură ce inexactitățile pot fi introduse într-un studiu în orice etapă,
conceptul de validitate poate fi aplicat întregului proces de cercetare sau oricăror etape ale
acestuia: proiectul studiului, strategia de eșantionare, concluziile trase, procedurile statistice
aplicate sau procedurile de măsurare folosite. În general, există două perspective privind
valabilitatea:
1. Investigația de cercetare oferă răspunsuri la întrebările de cercetare pentru care a fost
efectuată?
2. Dacă da, oferă aceste răspunsuri folosind metode și proceduri adecvate?
Prin urmare, în ceea ce privește procedurile de măsurare, valabilitatea este capacitatea
unui instrument de a măsura ceea ce este destinat să măsoare: valabilitatea este definită ca fiind
gradul în care cercetătorul a măsurat ceea ce a hotărât să măsoare. De asemena, valabilitatea se
referă la măsura în care o măsură empirică reflectă în mod adecvat adevăratul sens al conceptului
examinat).
Există trei tipuri de valabilitate în cercetarea cantitativă:
1. valabilitatea frontală și de conținut;
2. valabilitate concurentă și predictivă;
3. validitatea de construcție.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
41
1. Hotărârea că un instrument măsoară ceea ce se presupune că măsoară, se bazează în
primul rând, pe legătura logică dintre întrebările și obiectivele studiului. Prin urmare, unul dintre
principalele avantaje ale acestui tip de valabilitate este că este ușor de aplicat. Fiecare întrebare
sau punct de pe instrumentul de cercetare trebuie să aibă o legătură logică cu un obiectiv.
Stabilirea acestei legături se numește valabilitate frontală. Este la fel de important ca elementele
și întrebările să acopere întreaga gamă a problemei sau atitudinii măsurate. Evaluarea
elementelor unui instrument în acest sens se numește valabilitate a conținutului.
2. Să presupunem că dezvoltați un instrument pentru a determina adecvarea solicitanților
unei profesii. Valabilitatea instrumentului ar putea fi determinată prin compararea lui cu o altă
evaluare, de exemplu de către un psiholog, sau cu o observație viitoare cu privire la cât de bine s-
au descurcat acești solicitanți la locul de muncă. Dacă ambele evaluări sunt similare, se
presupune că instrumentul utilizat pentru a face evaluarea la momentul selecției are o valabilitate
mai mare. Aceste tipuri de comparații stabilesc două tipuri de valabilitate: valabilitatea
predictivă și valabilitatea concurentă. Valabilitatea predictivă este evaluată după gradul de
prognozare al unui rezultat de către un instrument. Valabilitatea concomitentă este evaluată de
cât de bine se compară un instrument cu o a doua evaluare efectuată simultan.
3. Valabilitatea construcției este o tehnică mai sofisticată pentru stabilirea valabilității
unui instrument. Se bazează pe proceduri statistice. Se determină prin constatarea contribuției
fiecărui element de alcătuire la variația totală observată într-un fenomen.
Conceptul de fiabilitate în raport cu un instrument de cercetare are un înțeles similar:
dacă un instrument de cercetare este consistent și stabil, deci previzibil și precis, se spune că
este fiabil. Cu cât este mai mare gradul de consistență și stabilitate al unui instrument, cu atât
este mai mare fiabilitatea acestuia. Prin urmare, un test/instrument de cercetare este fiabil în
măsura în care măsurătorile repetate făcute cu ajutorul lui, în condiții constante vor da același
rezultat.
În științele sociale este imposibil să existe un instrument de cercetare care să fie 100%
corect, nu numai pentru că un instrument de cercetare nu poate fi așa, ci și pentru că este
imposibil să se controleze toți factorii care influențează fiabilitatea. Unii dintre acești factori
sunt:
- Formularea întrebărilor - O ușoară ambiguitate în formularea întrebărilor sau afirmațiilor
poate afecta fiabilitatea unui instrument de cercetare deoarece respondenții pot interpreta
întrebările în mod diferit în momente diferite, ducând la răspunsuri diferite.
- Structura - în cazul unui instrument utilizat într-un interviu, orice modificare a structurii la
momentul interviului poate afecta răspunsurile date de un respondent, ceea ce poate afecta
fiabilitatea.
- Starea de spirit a respondentului - O schimbare a dispoziției unui respondent atunci când
răspunde la întrebări sau scrie răspunsuri într-un chestionar se poate schimba și poate afecta
fiabilitatea acestui instrument.
- Starea de spirit a intervievatorului - starea de spirit a unui respondent s-ar putea schimba de
la un interviu la altul, astfel încât starea de spirit, motivația și interacțiunea intervievatorului
ar putea afecta răspunsurile oferite de respondenți, afectând astfel fiabilitatea instrumentului
de cercetare.
- Natura interacțiunii - Într-o situație de interviu, interacțiunea dintre intervievator și
intervievat poate afecta în mod semnificativ răspunsurile. În timpul interviului repetat,
răspunsurile date pot fi diferite datorită schimbării interacțiunii, care ar putea afecta
fiabilitatea.
- Efectul de regresie al unui instrument - Când un instrument de cercetare este utilizat pentru a
măsura atitudinea față de o problemă, unii respondenți, după ce și-au exprimat opinia, pot
simți că au fost fie prea negativi, fie prea pozitivi față de această problemă. A doua oară, își
pot exprima opinia în mod diferit, afectând astfel fiabilitatea.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
42
4.3. Eșantionarea
Un studiu poate fi realizat prin oricare din cele două metode
1. Metoda recensământului sau metoda parametrică și
2. Metoda de eșantionare sau metoda neparametrică.
1. Metoda recensământului:
Se ocupă de investigarea întregii populații. Aici sunt colectate datele pentru fiecare
unitate a universului. Această metodă oferă informații mai exacte, deoarece nici o unitate nu este
lăsată pe dinafară.
2. Metoda de eșantionare:
Aceasta constă în selectarea unui grup mic ca reprezentant al întregului univers. Are ca
obiectiv obținerea de informații exacte și fiabile despre univers cu costuri minime, timp și
energie. Ea reprezintă studiu exhaustiv și intensiv cu mult mai puțin timp, bani și materiale. Este
mult mai des întâlnită în activitatea de cercetare.
Este necesară clarificarea unor termeni precum populație sau univers, care înseamnă,
întreaga masă de observații, care este grupul-mamă din care urmează să se formeze un eșantion.
Termenul "populație" sau "univers" exprimă o semnificație diferită de cea tradițională. În studiul
recensământului, numărul persoanelor (bărbați, femei și copii) este cunoscut ca populație.
Dar în metodologia cercetării populația înseamnă caracteristicile unui grup specific. De
exemplu, cadrele didactice din învățământul secundar, care au anumite caracteristici specifice,
cum ar fi experiența de predare, atitudinile didactice etc.
Eșantionarea înseamnă selectarea unui număr dat de subiecți dintr-o populație definită
ca fiind reprezentativă pentru acea populație.
Primul pas în eșantionare este definirea populației țintă.
Activitatea de cercetare este ghidată de gândirea inductivă. Cercetătorul avansează de la
specificitate la generalitate. Observația eșantionului este situația specifică, care se aplică
populației, situația generală.
Eșantionarea este o tehnică indispensabilă în cercetarea comportamentală și nu este atât
de comună în științele fizice. Este fundamentală pentru toată metodologia statistică a cercetării
comportamentale și sociale. Ea face rezultatele cercetării economice precise. Eșantionarea
înseamnă selectarea indivizilor din populație în așa fel încât fiecare individ să aibă șansa egală de
a fi cuprins în eșantion.
Ipotezele eșantionării:
1. Omogenitate în mijlocul complexității:
Fenomenul social este foarte complex în natură și fiecare unitate pare să fie diferită de
alta. Dar, în același timp, ele au și asemănări în multe privințe. Prin urmare, se presupune că
există posibilitatea ca astfel de tipuri reprezentative în întreaga populație să facă posibilă
eșantionarea.
2. Posibilitatea de selecție reprezentativă:
Eșantionarea își are originea în teoria matematică a probabilității și a dreptului de
regularitate statistică. Legea regularității statistice stabilește că un grup de obiecte alese la
întâmplare dintr-un grup mare tind să posede caracteristicile acelui grup mare (univers).
3. Nu este esențială precizia absolută, ci precizia relativă sau semnificativă adică
necesară în cazul observațiilor pe scară largă, deoarece este practic imposibil de realizat din
cauza erorilor de măsurare, de colectare a datelor, de analiză, de interpretare.
Utilitatea și necesitatea eșantionării:
1. Economie de timp.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
43
2. Economie de resurse financiare banilor.
3. Cunoștințe detaliate adevărate.
4. Utilitate în studiul experimental.
5. Are fiabilitate deoarece se bazează pe teoria probabilităților.
Avantajele eșantionării:
1. Are o adaptabilitate mai mare.
2. Este o tehnică economică.
3. Are viteză mare pentru generalizare.
4. Această tehnică are o mare precizie.
5. Are o viteză mai mare în efectuarea unei cercetări.
6. Are un domeniu de aplicare mai larg în domeniul cercetării.
7. Reduce costurile de observare sau de colectare a datelor.
Dezavantaje sau limitele eșantionării:
1. Domeniul de părtinire (mai puțină precizie)
2. Problema eșantionului reprezentative - Dificultate în selectarea unui eșantion cu
adevărat reprezentativ.
3. Nevoia cercetătorilor eligibile.
4. Instabilitatea subiecților eșantionului sau variabilitatea unităților, adică în populația
eterogenă.
5. Există doar anumite situații în care eșantionarea este posibilă.
Aspecte esențiale de care trebuie să se țină cont în stabilirea unui eșantion ideal:
- Omogenitatea: Unitățile incluse în eșantion trebuie să fie asemănătoare
- Adecvarea: Un eșantion reprezentând 10% din totalul datelor este adecvat.
- Independența: Fiecare unitate ar trebui să fie liberă să fie inclusă în eșantion.
- Reprezentativitatea: Un eșantion ideal trebuie să fie creat astfel încât să reprezinte în mod
adecvat toate datele.
Caracteristicile unui bun eșantion:
1. Un bun eșantion trebuie să fie cu adevărat reprezentativă a întregii populații, corespunzând
proprietăților sale.
2. Populația este cunoscută ca agregat de anumite proprietăți și eșantionul este numit sub-
agregat al universului.
3. Un eșantion bun este unul obiectiv; se referă la obiectivitate în selectarea procedurii sau
absența elementelor subiective din situație.
4. Un eșantion bun se definește prin precizie. Oferă o estimare sau o statistică precisă și nu
implică erori.
5. Un eșantion bun este cuprinzător. Comprehensivitatea este o calitate a unui eșantion care
este controlat de scopul specific al anchetei. O unitate poate fi cuprinzătoare în trăsături, dar nu
poate fi un bun reprezentant al populației.
6. Un eșantion bun are practicabilitatea pentru cercetare.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
44
CAPITOLUL 5. EXPLICAREA FENOMENULUI ECONOMIC
Explicarea fenomenului economic este cea mai importantă și complexă etapă a
metodologiei cercetării știintifice, în ea se concentrează cele mai complexe şi importante
operaţiuni şi procese ale creaţiei ştiinţifice economice.
În cadrul acestei etape , se realizează un întreg ansamblu de operațiuni , de subetape și
faze metodologice, dintre care menționăm:
- Observația științifică;
- Elaborarea ipotezei sau ipotezelor (după caz) , precum și construcția teoretică (modelul);
- Verificarea ipotezei (ipotezelor) și a modelului;
- Fundamentarea concluziilor și soluțiilor;
- Precizarea metodelor, tehnicilor și instrumentelor de analiză și măsurare economică;
- Crearea de noi procedee de elaborare și de verificare a ipotezelor si modelelor .
Explicarea fenomenului economic cuprinde trei momente (subetape) și anume:
o observarea științifică;
o formularea ipotezelor și a modelelor;
o verificarea ipotezelor și a modelelor.
Explicarea ştiinţifică a fenomenului economic se realizează cu un ansamblu foarte
complex, variat de metode, mijloace, tehnici şi instrumente. Această exigenţă rezultă nu numai
din complexitatea fenomenelor economice cercetate, dar şi din caracterul imperfect sau parţial
util al oricărei metode de cercetare, de calcul şi analiză.(Planeta Neptun a fost descoperită prin
calcul şi nu prin observaţie.)
Întreaga gamă de metode, tehnici şi instrumente de cercetare trebuie să se adecveze
întotdeauna în raport cu particularităţile şi cerinţele concrete ale fenomenului economic cercetat.
Nu există aproape niciodată metode şi tehnici unice şi mai ales o aplicare mecanică, fără
adecvarea lor la cerinţele şi particularităţile fenomenului cercetat;
Când nu se realizează această adecvare a metodelor şi tehnicilor în raport cu fenomenul
economic, are loc o trunchiere a realităţii, o cunoaştere imperfectă a fenomenului cercetat, iar
erorile marchează concluziile teoretice şi soluţiile practice, precum şi capacitatea teoriei
economice de afirmare ca ştiinţă şi de sprijinire a practicii.
5.1. Analiza datelor
Analiza datelor cuprinde o gamă largă de activități atât de tip calitativ cât și cantitativ.
Tendința obișnuită în cercetarea comportamentală este că se folosește multă analiză cantitativă și
se folosesc metode și tehnici statistice. Sunt utilizate metodele și tehnicile statistice. Metodele și
tehnicile statistice au o poziție specială în cercetare deoarece oferă răspunsuri la probleme.
Analiza datelor în cercetările economice are următoarele scopuri principale:
(1) Descriere: Aceasta implică un set de activități care reprezintă un prim pas esențial în
dezvoltarea celor mai multe domenii. Un cercetător trebuie să fie capabil să identifice un subiect
despre care nu s-a știut prea mult; el trebuie să fie în măsură să convingă pe alții despre
importanța sa și trebuie să fie capabil să colecteze date.
(2) Construcția scalei de măsurare: Cercetătorul ar trebui să construiască o scară de măsurare.
Toate numerele generate de instrumentele de măsurare pot fi plasate în una din cele patru
categorii:
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
45
(a) Nominal: Numarul nu este altceva decat etichete. De exemplu, numărul 1 nu a fost
mai mic decât numărul 2. Similar, numărul 2 nu a fost mai mare decât numărul 1 și nici
cel puțin 3.
(b) Ordinal: Aceste numere sunt folosite pentru a desemna o ordonare de-a lungul unor
dimensiuni, cum ar fi de la mai puțin la mai mult, de la mici la mari, de la mai devreme
sau mai târziu.
(c) Interval: Intervalul oferă informații mai precise decât cele ordinale. Prin acest tip de
măsurare cercetătorul poate lua decizii exacte și semnificative. De exemplu, dacă A, B și
C au o înălțime de 150 cm, 145 cm și 140 cm, cercetătorul poate spune că A este cu 5 cm
mai mare decât B și B este cu 5 cm mai mare decât C.
(d) Scala Ratio: Are două caracteristici unice. Intervalele dintre punctele pot fi
demonstrate exact la fel și scala are un punct de zero semnificativ din punct de vedere
conceptual.
(3) Generarea relațiilor empirice: Un alt scop al analizei datelor este identificarea regularităților
și a relațiilor dintre date. Cercetătorul poate dezvolta teorii dacă poate recunoaște modelul și
ordinea datelor. Modelul poate arăta asocierea între variabile, ceea ce se poate face prin
calcularea corelației între variabile sau prin afișarea ordinii sau priorității.
(4) Explicație și predicție: În general, cunoașterea și cercetarea sunt echivalate cu identificarea
relațiilor de cauzalitate și toate activitățile de cercetare sunt direcționate spre aceasta. Dar, în
multe domenii, cercetarea nu a fost dezvoltată la nivelul în care explicația cauzală este posibilă
sau pot fi făcute previziuni valide. Într-o astfel de situație, explicația și predicția sunt construite
astfel încât să permită valorilor unui set de variabile să fie derivate având în vedere valorile unui
alt set de variabile.
Analiza datelor îndeplinește următoarele funcții principale:
(i) Cercetătorul ar trebui să analizeze datele disponibile pentru examinarea problemei.
(ii) Cercetătorul ar trebui să analizeze datele disponibile pentru examinarea fiecărei ipoteze a
problemei.
(iii) Cercetătorul ar trebui să studieze înregistrările inițiale ale datelor înainte de analiza datelor.
(iv) Cercetătorul ar trebui să analizeze datele pentru a se gândi la problema cercetării.
(v) Cercetătorul ar trebui să analizeze datele prin calcule statistice.
(vi) Cercetătorul ar trebui să aibă în vedere tabelele semnificative pe care le permite datele
disponibile pentru analiza datelor.
Orice cercetător va trebui să utilizeze statistici descriptive sau statistici inferențiale
pentru a efectua analiza datelor.
1. Statisticile descriptive pot îmbrăca oricare dintre următoarele forme:
(a) Măsurile de tendință centrală: Aceste măsuri sunt medii, medii aritmetice, medii
geometrice și medii armonice. În statisticile comportamentale ultimele două măsuri nu sunt
utilizate. Care dintre primele trei vor fi utilizate în statisticile sociale depinde de natura
problemei.
(b) Măsurători ale variabilității: Aceste măsuri se referă la intervalul, deviația medie și
deviația standard. În statisticile sociale primele două măsuri sunt rareori utilizate. Utilizarea
deviației standard este foarte frecvent efectuată în scopul analizei.
(c) Măsuri ale poziției relative: Aceste măsuri sunt scoruri standard (scoruri Z sau T),
procentaje și ranguri procentuale. Toate acestea sunt utilizate în statisticile educaționale pentru
analiza datelor.
(d) Măsuri de relație: Acestea se referă la coeficienții de corelare, corelatie partiala si
corelatii multiple. Toate acestea sunt utilizate în statisticile educaționale pentru analiza datelor.
2. Statisticile inferențiale se regăsesc în oricare dintre următoarele forme:
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
46
(a) Semnificația diferenței dintre capacitățile: Acesta este folosit pentru a determina dacă
există o adevărată diferență între capacitățile populației a două eșantioane.
(b) Analiza variației: Testele Z sau t sunt utilizate pentru a determina dacă există o
diferență semnificativă între mediile a două probe aleatorii. Testul F permite cercetătorului să
determine dacă mediile de eșantion diferă una de cealaltă într-o măsură mai mare, apoi scorurile
de testare diferă de mijloacele proprii ale eșantioanelor utilizând raportul F.
(c) Analiza co-varianței: Este o extensie a analizei varianței pentru a testa semnificația
diferenței dintre mijloacele datelor experimentale finale luând în considerare corelația dintre
variabila dependentă și una sau mai multe variabile/co-variabile sau variabile de control și prin
ajustarea diferențelor medii inițiale în grup.
(d) Metodele de corelare: Oricare dintre cele două metode de corelare poate fi utilizată în
scopul calculării semnificației diferenței dintre coeficientul de corelație.
(e) Analiza de regresie: Pentru a calcula probabilitatea apariției oricărui fenomen sau
pentru a prezice fenomenul sau relația dintre variabile diferite.
5.2. Interpretarea datelor
Potrivit F.L. Whitney, interpretarea înseamnă o expunere adecvată a adevăratului sens al
materialului prezentat în termenii scopurilor studiului raportat și a capitolului și a secțiunii
subiectului implicat.
Scopurile principale ale interpretării datelor sau rezultatelor sunt următoarele:
- Să evidențieze semnificația reală a materialului în context.
- Să înțeleagă implicațiile datelor.
- Să furnizeze indicii ale concluziilor și recomandărilor cercetătorului.
- Să indice valorile celei mai mari ale indicatorilor care au rezultat din cercetare.
- Să se refere la o generalizare importantă.
Un cercetător ar trebui să țină cont de următorii factori în interpretarea datelor:
1. Să nu ignore acei factori care nu sunt studiați: În cercetările sociale / comportamentale
există mulți factori care au impact asupra rezultatelor cercetării, dar niciun cercetător nu
este în măsură să studieze toți factorii. Desigur, el nu ia în considerare în interpretarea
rezultatelor acei factori care nu au fost studiați și care au efect asupra căutării adevărului.
2. Să nu ignore acei factori care nu au fost selectați pentru studiu: În cercetările sociale /
comportamentale, subiecții sunt, în general, atât de mari încât cercetătorul colectează
datele numai dintr-un grup selectat.
3. Să nu exagereze interpretarea rezultatele așteptate: Cercetătorul trebuie să-și amintească
faptul că, chiar dacă descoperă rezultatele cercetării conform așteptărilor sale, el nu ar
trebui să interpreteze mai mult decât ceea ce poate fi interpretat pe baza datelor
disponibile. Cercetătorul trebuie să fie precaut, să raporteze toți acești factori care ar
putea fi responsabili de constatări.
4. Să nu exercite mecanismul de apărare în interpretarea rezultatelor: Cercetătorul trebuie
să-și amintească faptul că nu este necesar ca ipotezele să fie întotdeauna confirmate. Este
posibil ca cercetătorul să poată exersa mecanismul de apărare dacă rezultatele studiului
nu sunt găsite conform așteptărilor cercetării. Într-o astfel de situație, el nu ar trebui să
încerce să găsească defecțiuni la unelte sau eșantioane pentru rezultate împotriva
așteptărilor sale.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
47
5.3. Afișarea datelor
După analizarea datelor colectate prin metode cantitative sau calitative, următoarea etapă
este afișarea acestora. Scopul principal al utilizării tehnicilor de afișare a datelor este de a face
concluziile ușor și clar de înțeles și de a furniza informații extinse și complete într-un mod
succint și eficient. Există multe modalități de prezentare a informațiilor. Alegerea unei anumite
metode ar trebui să fie determinată în primul rând de cititorul căreia i se adresează tema, de
metodologia de cercetare și de procedurile statistice. Deși există multe modalități de afișare a
datelor, acest capitol este limitat la cele mai utilizate. Există multe programe de calculator care
pot să vă ajute cu această sarcină.
În general, există patru modalități de comunicare și afișare a datelor analizate. Acestea
sunt:
1. text;
2. tabele;
3. grafice; și
4. indicatori statistici.
Textul, de departe, este cea mai comună metodă de comunicare atât în studiile cantitative
cât și în cele calitative de cercetare și, probabil, singura metodă din cele din urmă. Prin urmare,
este esențial să știți cum să comunicați în mod eficient, ținând cont de nivelul de înțelegere, de
interesul pentru subiect și de nevoia de rigoare academică și științifică a celor pentru care scrieți.
Stilul ar trebui să fie astfel ales încât să atingă un echilibru între rigoarea academică și științifică
și nivelul care atrage și susține interesul cititorilor. Desigur, este de la sine înțeles că un limbaj
rezonabil și o claritate a gândirii sunt imperative pentru o bună comunicare.
Limbajul documentelor bine scrise contribuie la comunicarea eficientă a informațiilor.
Limba este, de asemenea, mijlocul prin care scriitorii creează tonul sau registrul unei publicații și
stabilesc relații cu cititorii lor. Pentru ca aceste relații să fie productive, limba pe care scriitorul o
folosește trebuie să ia pe deplin în considerare diversitatea cunoștințelor, intereselor și
sensibilităților publicului căruia i se adresează.
Tabelele reprezintă un mijloc util de prezentare a unor cantități mari de informații
detaliate într-un spațiu mic.
Un tabel are cinci părți:
1. Titlu - Aceasta indică în mod normal numărul tabelului și descrie tipul de date care
conține tabelul. Este important să dați fiecărui tabel numărul propriu, așa cum va trebui să
consultați tabelele atunci când interpretați și discutați datele. Tabelele trebuie numerotate
secvențial așa cum apar în text. Procedura pentru numerotarea tabelelor este o alegere personală.
În cazul unui articol, simpla identificare a tabelelor prin număr este suficientă. În cazul unei
dizertații sau a unui raport, o modalitate de a identifica un tabel este după numărul capitolului
urmat de numărul secvențial al tabelului din capitol. Principalul avantaj al acestei proceduri este
că, dacă devine necesar să se adauge sau să se șteargă un tabel atunci când se revizuiește
raportul, va trebui să se modifice numerele de tabel pentru capitolul respectiv, mai degrabă decât
pentru întreg raportul.
2. Stub - Subcategoriile unei variabile listate de-a lungul axei y (coloana din stânga a
tabelului). Stubul, de obicei prima coloană din stânga, enumeră elementele despre care
informațiile sunt furnizate în rândurile orizontale la dreapta, respectiv acesta reprezintă o listă
verticală a categoriilor sau indivizilor despre care informațiile sunt date în coloanele tabelului.
3. Capetele coloanelor - Subcategoriile unei variabile listate de-a lungul axei x (partea de
sus a tabelului). În tabelele univariate (tabelele care afișează informații despre o variabilă), titlul
coloanei este de obicei "numărul de respondenți" și / sau "procentul respondenților".
4. Conținutul - celule care conțin datele analizate.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
48
5. Note suplimentare sau note de subsol - Există patru tipuri de note de subsol: notele
sursă; alte note generale; note cu privire la anumite părți ale tabelului; și note cu privire la nivelul
de probabilitate.
TITLUL CAPETELE COLOANELOR
Tabel nr. A.bb Rezultatele analizei variabilelor
Intervalul de variație*
Indicatori 0.1-0.5 0.5-0.7 0.7-0.9 >0.9
Variabila X
Variabila Y
Media aritmetica
.....
Total
Sursa: Prelucrarea proprie a datelor preluate de pe www.issn.ro
Notă: *Pragul minim admis: > 0.5
STUB CONTINUT
NOTE SUPLIMENTARE
Prezentările grafice constituie a treia modalitate de comunicare a datelor analizate.
Prezentările grafice pot face ca datele analizate să fie mai ușor de înțeles și să comunice eficient
ce ar trebui să arate. Obiectivul principal al unui grafic este prezentarea datelor într-un mod ușor
de înțeles, de interpretat și atractiv. Un grafic se bazează în întregime pe datele existente și, prin
urmare, nu poate spune nici o poveste care nu poate fi învățată prin inspectarea unui tabel. Cu
toate acestea, reprezentarea grafică facilitează adesea identificarea caracteristicilor pertinente ale
unui set de date.
Se utilizează frecvent pentru a reda în mod sintetic și pregnant o corelație, o teză, o idee.
Acestea ajută la prezentarea datelor și rezultatelor cercetării, ca și la înțelegerea rapidă și
coerentă a textului. Simplitatea, claritatea și continuitatea reprezintă standardele unei bune
ilustrații.
Figurile sau graficele utilizate în lucrările științifice trebuie să aducă un plus de informație,
relevând ceea ce este esențial, nu să dubleze textul. Cerințele pe care trebuie să le respecte o
figură inclusă în textul unei lucrări științifice sunt următoarele:
- Să fie numerotate cu cifre arabe;
- Dacă în text este o singură figură aceasta nu se numerotează;
- Numerotarea figurilor se face fie în cadrul întregii lucrări, fie pe capitole;
- Numerotarea figurilor, precedată de prescurtarea ”Fig.”, se plasează dedesubtul acestora;
- Explicația figurii (titlul) este precedată de numărul figurii;
- În sistemul Harvard, trimiterea la lucrarea din care a fost preluată figura se face prin
indicarea între paranteze rotunde a numelui autorului, a anului de apariție a lucrării și a paginii
de unde a fost extrasă figura respectivă;
- La numerotarea și explicația figurilor se utilizează de regulă același tip de literă ca și în
textul lucrării;
- Între numărul figurii și titlul ei se pune un punct sau se lasă un spațiu gol, corespunzător
unui număr de două-trei semne tipografice;
- La sfârșitul explicației figurilor nu se pune punct.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
49
Graficele de toate tipurile sunt nelipsite din majoritatea textelor științifice. Acestea sunt de
mai multe tipuri, cele mai frecvente însă sunt:
- Graficele cu bare – indică prin dreptunghiuri orizontale sau verticale valorile variabilelor.
Lungimea fiecărei bare exprimă proporțional valoarea unei variabile. Graficele în care
dreptunghiurile sunt perpendiculare pe abcisă se numesc ”histograme”, acestea pot fi în plan sau
în spațiu.
Fig. 5.1. Histogramă în plan
Fig. 5.2. Histogramă în spațiu
Cercul de structură – se utilizează pentru a arăta proporția itemilor, luând ca întreg
variabila (100% din suprafață). La rândul lor acestea pot fi în plan sau în spațiu.
16%
71%
11%
2%
0%
10%
20%
30%
40%
50%
60%
70%
80%
Da Nu Nu stiu Nu raspund
0%
20%
40%
60%
80%
Da Nu Nu stiu Nu raspund
16%
71%
11%
2%
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
50
Fig. 5.3. Cerc de structură în plan
Fig. 5.4. Cerc de structură în spațiu
Este de reținut faptul că printr-un cerc de structură nu se recomandă compararea a mai mult
de cinci itemi și că pentru a pentru a evidenția diferențele dintre itemi se folosesc culori (cele mai
deschise pentru ponderile cele mai mici).
Indicatorii statistici sunt extrem de eficienți în comunicarea constatărilor într-o manieră
precisă și succintă. Utilizarea lor în anumite situații este de dorit, iar în unele este esențial, cu
toate acestea, puteți efectua un studiu perfect valabil fără a utiliza nici o măsură statistică.
Există numeroși indicator statistici variind de la foarte simpli la extrem de complicați. Pe
de o parte, sunt măsuri descriptive simple, cum ar fi media, mediana și, pe de altă parte, există
măsuri statistice inferențiale, cum ar fi analiza varianței, analiza factorială, regresii multiple.
Utilizarea măsurilor statistice depinde de tipul de date colectate, de cunoștințele
cercetătorului privind statisticile, de scopul comunicării constatărilor și de baza de cunoștințe în
statistică a celui care va citi lucrarea de cercetare, caruia i se adresează aceasta.
Da
Nu
Nu stiu
Nu răspund
Da
Nu
Nu stiu
Nu răspund
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
51
CAPITOLUL 6. PREZENTAREA ȘI VALORIFICAREA UNEI LUCRĂRI
DE CERCETARE
Scrierea și prezentarea unei lucrări de cercetare științifică reprezintă etape importante ale
activității de cercetare științifică, menite să releve valoarea socială a acestei activități. Fiecare
dintre aceste etape își are locul și rolul său distinct în finalizarea și valorificarea oricărei cercetări
științifice.
Atât redactarea cât și susținerea publică sunt forme ce includ, fiecare în parte, o componentă
stilistică de limbaj, și mai ales un ansamblu de exigențe și reguli de redactare și de comunicare.
6.1. Scrierea unui raport de cercetare
Funcția principală a redactării este de a pune cât mai deplin în operă rezultatele
investigațiilor obținute în etapele precedente. În baza acestei funcții, redactarea lucrării științifice
își dezvăluie și afirmă un conținut complex, în cadrul căruia se disting trei etape principale care
trebuie parcurse în succesiunea lor logică. Acestea sunt:
Elaborarea și definitivarea planului de redactare;
Redactarea propriu-zisă a lucrării;
Definitivarea redactării lucrării.
Elaborarea și definitivarea planului de redactare
Se acceptă cvasiunanim că organizarea materialului pentru publicare trebuie să urmeze o
schemă standard, respectiv:
- Elemente tehnice: Pagina de titlu (denumirea universității; denumirea facultății; titlul
complet; numele și prenumele autorului; gradul didactic, numele și prenumele conducătorului
științific; luna și anul susținerii lucrării); Cuprinsul lucrării; Lista figurilor și tabelelor; Lista
abrevierilor;
- Elemente de conținut: Introducere; Conținutul propriu-zis al lucrării; Concluzii și
recomandări pentru cercetările viitoare;
- Anexe (opțional);
- Lista bibliografică – lucrări din care s-a citat și lucrări citite, dar din care nu s-a citat).
Redactarea propriu-zisă a lucrării
Redactarea propriu-zisă a lucrării reprezintă procesul de scriere a lucrării științifice, așa cum
a fost ea concepută și structurată în planul de redactare. Nivelul științific al oricărei lucrări de
cercetare poate fi realizat pe deplin în măsura în care, în procesul de redactare, se ține seama de
următoarele exigențe generale:
- Rigurozitate științifică – presupune ca în redactare să se utilizeze formulări corecte care
să reflecte în mod fidel procesul economic studiat. Este vorba de folosirea corectă a noțiunilor și
conceptelor, a metodelor și tehnicilor adecvate de analiză și calcul, buna interpretare a datelor de
observație, a informațiilor și rezultatelor calculelor etc;
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
52
- Originalitate – constă în asigurarea, pe parcursul elaborării și al redactării, a unui loc
central opiniilor personael ale autorului;
- Corectitudinea elaborării lucrării – presupune asigurarea corelațiilor logice dintre
abstracția științifică și fenomenul empiric, real, citarea altor autori, argumentarea riguroasă a
evaluării personale;
- Eficacitatea textului – un text eficient atunci când este ușor de citit și când deschide
orizontul cititorului;
- Stilul redactării – acesta trebuie să fie personal, concentrat și direcționat pe ideea centrală
a lucrării, coerent (fără reveniri, repetări, omisiuni sau treceri bruște de la o problemă la alta),
responsabil;
- Acuratețea gramaticală și literară – o bună stăpânire a limbajului literar și a limbajului de
specialitate.
În ceea ce privește componentele lucrării, se impun unele precizări:
Titlul lucrării științifice
Acesta trebuie să fie sobru, clar, precis și scurt menit să-i atragă atenția cititorului asupra
celei mai importante dintre idei. După aceleași criterii se formulează și titlurile capitolelelor,
subtitlurile etc.
Ordinea înscrierii autorilor
În ceea ce privește autorul/autorii, se începe cu prenumele (sau inițiala acestuia) urmată de
numele autorului/autorilor. Dacă este vorba despre o lucrare cu mai mulți autori, ordinea acestora
se stabilește după criterii cum sunt: gradul științific, contribuția adusă la realizarea lucrării,
ordinea alfabetică. De regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul.
Cuprinsul
Deși ”cuprinsul” se scrie ultimul, el figurează la începutul lucrării, după pagina de titlu.
Introducerea lucrării (prefață, cuvânt înainte)
Orice studiu este firesc să înceapă cu o introducere, în care se prezintă pe scurt tema de
cercetare, strategia de investigare, enunțarea obiectivelor urmărite, definirea cadrului general sau
al problemei, relevarea rezultatelor obținute, limitele studiului întreprins etc. Această parte a
studiului, pentru că este ușor identificabilă prin poziția sa la începutul lucrării, nu necesită, în
mod obligatoriu a fi intitulată. Totuși, nu este o greșeală dacă se precizează denumirea.
O bună introducere trebuie să răspundă mai multor întrebări:
- Care este problema studiată?
- Care sunt ipotezele referitoare la această problemă?
- Ce implicații teoretice are studiul realizat și cum va influența el cunoașterea în domeniu?
- Care sunt enunțurile testate și cum au fost derivate concluziile?
Instrumentele de investigație utilizate
Acestea trebuie descrise cu precizie, argumentându-se gradul de adecvare la fenomenul
analizat.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
53
Contribuțiile proprii ale autorului lucrării
Contribuțiile personale trebuie prezentate pe larg și cu claritate pentru ca citititorul să le
înțeleagă și să le confrunte cu cele ale altor autori.
Anexele
Sunt destinate includerii în lucrare a unor date și informații (calcule, grafice, scheme,
sinteze sau extrase din legi, studii de caz) mai largi decât cele ce au fost utilizate în text; acestea
se folosesc pentru a întări susținerea ideilor, inclusiv a informațiilor din text.
Definitivarea redactării lucrării
Înainte de a fi tipărită sau de a fi predată pentru examinare, orice lucrare trebuie corectată
și așezată într-o formă grafică adecvată.
Paginile lucrării au, de regulă, dimensiunea standard A4, iar hârtia trebuie să fie albă, de o
calitate cât mai bună, folosindu-se același tip de hârtie pentru toată lucrarea, tipărită pe o singură
față a colii de hârtie.
Litera (font în limba engleză) se recomandă a fi Times New Roman, iar mărimea literei 12
puncte. Titlurile capitolelor se scriu cu literă de 14, bold, iar subcapitolele cu literă de 12, bold.
Textul se scrie cu negru, nefiind recomandată utilizarea altor culori chiar și atunci când se
dorește evidențierea unor cuvinte.
Suprafața paginii acoperită cu text trebuie să rezulte din lăsarea unor margini uniforme sus,
jos și lateral (de minimum 2 cm) sau pentru marginea din stânga de 4 cm pentru ca lucrarea să
poată fi legată.
În ceea ce privește alineatele acestea presupun faptul că nu încep de la capătul rândului, ci
după un spațiu liber de minimum 0,5 cm. Alineatul presupune trecerea de la o idee la alta. De
obicei, într-un text științific nu ar trebui să apară pe o pagină mai mult de patru – cinci alineate,
deoarece sunt sărace ideile care pot fi exprimate în trei – patru rânduri. Desigur, sunt și excepții
cum ar fi redactarea unui ghid.
Paginile se numerotează, de regulă jos, centrat și, uneori se poate ca pe fiecare pagină să
fie înscris colontitlul, adică un rând care se tipărește deasupra textului curent și care cuprinde
titlul lucrării sau al capitolului, numele autorului etc.
Lucrarea se przintă editurii sau spre examinare în formă completă, adică incluzând: textul
principal, toate anexele, cuprinsul, bibliografia etc.
6.2. Susținerea publică a lucrării științifice
Orice susținere publică trebuie să se întemeieze pe o pregătire complexă de conținut și de
formă, între care reținem cu deosebire următoarele:
- Introducerea – în cadrul acesteia autorul enunță în linii mari problema care face obiectul
susținerii publice, cu scopul de a trezi interesul auditoriului;
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
54
- Conținutul sau tratarea subiectului – constă într-o prezentare dezvoltată a ideilor de
bază și utilizarea metodei de argumentare teoretică și faptică profundă;
- Concluzia – are menire dublă: pe de o parte, de recapitulare asupra principalelor idei și
probleme; pe de altă parte de a consolida convingerea auditoriului supra validității și justiției
concluziilor.
Susținerea publică a unei lucrări științifice presupune trei grupe de reguli:
a) Pregătirea susținerii publice
O bună pregătire a expunerii presupune: elaborarea planului prezentării; cunoașterea
auditoriului; pregătirea personală a vorbitorului; pregătirea materialului și a tehnicii ajutătoare.
Planul prezentării – trebuie să includă ideile principale ale cercetării efectuate, împreună
cu argumentele de susținere pentru fiecare dintre acestea. În cadrul acestui plan se cere acordat
un spațiu suficient de mare pentru prezentarea contribuțiilor personale, avantajelor și
eventualelor inconveniente ale soluțiilor propuse în raport cu alte cercetări.
Cunoașterea auditoriului – este o condiție, un criteriu de pregătire a expunerii. Vorbitorul
trebuie să aibă în vedere structura profesională a persoanelor auditoare, nivelul de pregătire și de
interes pentru tema cercetată.
Pregătirea personală a vorbitorului – autorul expunerii științifice trebuie să-și controleze
riguros atitudinea, mimica, gesturile. De asemenea, el trebuie să evite întreruperi prelungite sau
un exces de patetism, sentimentalism într-o problemă sau alta a expunerii.
Pregătirea materialului și a tehnicii ajutătoare – folosirea materialelor audio-vizuale nu
numai că ușurează expunerea și evită monotonia, dar micșorează și timpul necesar, permițând
încadrarea într-un timp minim pus la dispoziție.
b) Expunerea în public a rezultatelor cercetării șiințifice
Expunerea vorbitorului trebuie să se întemeieze pe reproducerea textului scris. Vorbitorul
trebuie să fie pregătit să dimensioneze textul (prin eliminare sau îmbogățire) atunci când i se dă
un termen mai mic sau mai mare, după caz. Pentru încadrarea în timpul pus la dispoziție se cer
făcute exerciții până se rețin asemenea idei și argumente care permit încadrarea în spațiul
acordat.
c) Diferite alte recomandări practice
Pentru ca expunerea să nu fie monotonă, vorbitorul trebuie să știe să utilizeze: anumite
pauze; schimbări de ritm, de vorbire și de ton; dialogul cu persoane din rândul auditoriului;
diferite momente de umor.
În mod special, în expunere trebuie să se insiste asupra problemelor necunoscute, noi sau
care prezintă interes și din alte puncte de vedere; în orice caz este recomandat a se evita orice
urmă de improvizații.
O mare însemnătate are încadrarea vorbitorului în timpul acordat. Pentru aceasta sunt
necesare: dimensionarea materialului scris; o pregătire a susținerii orale; vorbitorul să-și rezerve
1 – 2 minute tampon pentru situații deosebite; o știință a prevenirii sau a eliminării rapide a unor
stări de tensiune în rândul asistenței.
Metodologia cercetării științifice – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir
55
BIBLIOGRAFIE
Best, John, W.& Kahn, James. (1986), Research in Education, Ediția a 5 a, Prentice–Hall of
India Pvt Ltd: New Delhi, disponibil la adresa:
http://ww2.odu.edu/~jritz/attachments/reined.pdf, accesat la data 20.09.2017
Enăchescu, C., (2007), Tratat de teoria cercetării științifice, Ed. Polirom, Iași
Pârvu, Iuliana, (2012) Metodologia cercetării ştiinţifice în management, Ed. FRM, Bucureşti
2012
Prabhat Pandey, Meenu Mishra Pandey (2015), Research Methodology :Tools and Techniques,
Bridge Center, Buzău
Ranjit, Kumar,(2011), Research Methodology- a step-by-step guide for beginners, 3rd Edition,
SAGE Publications Ltd, London, disponibil la adresa https://www.researchgate.net/file.Post
FileLoader.html?id...assetKey.., accesat la data 28.09.2017
Răboacă, Gh, Ciucur, D., (2004), Metodologia cercetării științifice economice, Ed. FRM,
București
Rădulescu M., (2011), Metodologia cercetării științifice – elaborarea lucrărilor de licență,
masterat, doctorat, Ed. Didactică și Pedagogică, București