1

R O M Â N I A CURTEA DE APEL TÂRGU MUREŞ Târgu Mureş, str. Justiţiei, nr.1, judeţul Mureş Telefon 0265-263694, fax 0265-269.199, email ca-tgmures@just.ro SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

MINUTA ÎNTÂLNIRII PROFESIONALE

DIN TRIMESTRUL II, 2017 pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă

1. Contencios administrativ. Stabilirea taxei judiciare de timbru în cauzele

evaluabile în bani, având ca obiect soluționarea litigiilor privind achiziții publice în instanță. Confluența normelor speciale cu cele generale. Obligația/lipsa obligației de plată a taxei judiciare de timbru de către instituția publică reclamantă/recurentă

2. Contencios administrativ. Măsuri asigurătorii. Condiția consultării, de către organul fiscal, a bazei de date privind autovehiculele aflate în proprietatea debitorului. Forță probatorie. Cadrul procesual în cauza având ca obiect contestarea deciziei de instituire a măsurii asigurătorii

3. Contencios administrativ. Suspendarea soluționării contestației administrative. Completarea normelor speciale cu cele generale în privința motivelor de subzistență a măsurii suspendării

4. Contencios administrativ. Soluția de principiu cu privire la cererile vizând acordarea unor sume de bani cu titlu de solde, la momentul pensionării: prematuritate sau soluționare pe fond?

5. Litigii cu profesioniști. Drept procesual. Stabilirea cadrului procesual

(obligatoriu sau facultativ) în litigiile prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin accidente de

2

autovehicule, atunci când autovehiculul al cărui șofer a cauzat accidentul era asigurat RCA

6. Litigii cu profesioniști. Stabilirea cadrului procesual în litigiile prin care se urmărește dobândirea activului rămas de către asociaţi, în urma radierii societăţii, precedată de dizolvare, în baza dispoziţiilor art. 227 din Legea nr. 31/1990, şi în alte cazuri de dizolvare de drept prevăzute de legi speciale

7. Litigii cu profesioniști. Stabilirea cadrului procesual în litigiile prin care se urmărește dobândirea activului rămas şi neadus la masa credală de către asociaţi, în urma radierii societăţii, ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014 sau de Legea nr. 85/2006

8. Insolvență. Desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar provizoriu în cazul în care există cereri de deschidere a procedurii insolvenţei formulate atât de debitoare, cât şi de creditori

9. Litigii cu profesioniști. Competența materială procesuală a tribunalelor specializate în soluționarea cauzelor, prin prisma Deciziei nr. 18/2016 din 17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și a prevederilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011

10. Management judiciar. Modalitatea de repartizare a celui de-al doilea dosar având aceleași obiect și aceleași părți ca un prim dosar, înregistrat deja pe rolul instanței și repartizat aleatoriu, în situația în care magistratul ce compune completul căruia primul dosar i-a fost repartizat este plecat din instanță, completul fiind preluat de un alt judecător

*****

1. Contencios administrativ. Stabilirea taxei judiciare de timbru în cauzele evaluabile în bani (în recurs), având ca obiect soluționarea litigiilor privind achiziții publice în instanță. Confluența normelor speciale cu cele generale. Obligația/lipsa obligației de plată a taxei judiciare de timbru de către instituția publică reclamantă/recurentă

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: anulare act administrativ, pretenții

Acte normative incidente: Legea nr. 101/2016, OUG nr. 80/2013

3

a) Stabilirea taxei judiciare de timbru în recurs

Prin art. 56 din Legea nr. 101/2016 nu s-a stabilit o regulă de tipul celei

cuprinse în art. 52 alin. 2 (cu referire la contestația introdusă la instanță), în acord cu care recursul formulat împotriva hotărârii de soluţionare a contestaţiei se taxează cu 50% din taxa prevăzută la art. 56 alin. 1 şi/sau alin. 2, după caz.

În această situație, normele speciale cuprinse în Legea nr. 101/2016 trebuie completate cu cele generale, privind timbrarea cererilor în justiție, conținute de OUG nr. 80/2013 – cu privire specială asupra recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod proc. civ. –, cu atât mai mult cu cât, completarea dispozițiilor din Legea nr. 101/2016 cu normele generale (desigur, în măsura în care prevederilor acestora din urmă nu sunt contrare) este reglementată prin trimitere expresă la Legea nr. 134/2010 (privind Codul de procedură civilă) și la OUG nr. 80/2013, astfel cum rezultă din art. 68, art. 56 alin. 4 din Legea nr. 101/2016.

Pe de o parte, s-a remarcat faptul că, în lipsa, din textul art. 56, a unei prevederi similare celei conținute în art. 52 alin. 2 din Legea nr. 101/2016, cu privire la taxarea recursului formulat împotriva hotărârii de soluționare a contestației introduse la instanță, dispoziția analizată (art. 56) nu este îndestulătoare, per se, putând crea practică judiciară neunitară întrucât s-ar ajunge la soluții diferite în privința bazei și modalității de calcul a taxei judiciare de timbru.

Pe de altă parte, faptul că art. 56 alin. 4 din Legea nr. 101/2016 face trimitere la OUG nr. 80/2013 numai în privința facilităților sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate nu anihilează posibilitatea de completare a normelor speciale, cu cele generale în materia taxei judiciare de timbru, mai cu seamă că art. 56 alin. 4 are în vedere doar beneficiul utilizării instrumentelor procesuale vizând cererile pentru acordarea facilităţilor sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări, „pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate”. Așadar, stabilirea cuantumului taxelor datorate nu formează obiectul de reglementare al art. 56 alin. 4 din Legea nr. 101/2016.

Conform art. 24 alin. 2 din OUG nr. 80/2013, în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 lei.

Se impune, însă, acordarea unei atenții speciale sumei asupra căreia se calculează taxa judiciară de timbru în recurs, în sensul de a se observa că trebuie avută în vedere suma contestată prin cererea de recurs, și nu suma contestată în primă instanță. Bunăoară, luând în considerare tranșele stabilite prin art. 56 din Legea nr. 101/2016, este posibil ca, în una și aceeași cauză, în primă instanță taxa judiciară de timbru să fie calculată pe temeiul art. 56 alin. 1 lit. b (e.g., în situația în care suma contestată este de peste 450.000 lei), iar în recurs să fie calculată ținând

4

seama de art. 56 alin. 1 lit. a (în ipoteza în care suma cu privire la care a fost exercitată calea de atac este egală cu 450.000 lei sau mai redusă).

De asemenea, în ce privește aplicarea art. 56 alin. 1 lit. a din Legea nr. 101/2016, trebuie remarcat faptul că este singura literă potrivit căreia stabilirea taxei judiciare de timbru se face prin raportare la valoarea estimată a contractului – o asemenea cerință neexistând în textele de la lit. b-f.

Așadar, față de argumentele anterior redate, stabilirea taxei judiciare de timbru are loc după următoarea procedură:

i) identificarea valorii contestate în recurs, conform voinței recurentului, ca aplicare a principiului disponibilității în procesul civil;

ii) încadrarea respectivei valori într-una din literele de la „a” la „f”, în funcție de cuantum, prin raportare la pragurile prevăzute prin aceste litere de lege;

iii) aplicarea sumei fixe și adăugarea cifrei rezultate din aplicarea procentajului prevăzut la lit. b-f din art. 56 alin. 1; în cazul în care valoarea contestată în recurs este de până la 450.000 lei, inclusiv, devine incidentă dispoziția art. 56 alin. 1 lit. a și, spre deosebire, de procedura prevăzută în celelalte cazuri de la acest alineat, suma contestată în recurs are importantă numai pentru încadrarea în art. 56 alin. 1 lit. a, nu și pentru realizarea efectivă a calculului taxei judiciare de timbru; având în vedere sintagma „2% din valoarea estimată a contractului”, calculul sumei datorate cu titlu de taxă judiciară de timbru, în cazul art. 56 alin. 1 lit. a, va avea în vedere cuantumul reprezentând valoarea estimată a contractului, față de care se va calcula procentajul de 2%;

iv) aplicarea procentajului de 50% (art. 24 alin. 2 din OUG nr. 80/2013) - la suma rezultată, după distincțiile de mai sus -, specific calcului taxei judiciare de timbru pentru recurs.

b) Regimul juridic aplicabil autorității publice, din punctul de vedere al

obligației de plată a taxei judiciare de timbru Ținând seama de reclamantei/recurentei, de autoritate publică, se consideră

că aceasta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, inclusiv cu privire la litigiile în instanță pe care le inițiază, pe temeiul Legii nr. 101/2016.

Este adevărat că în art. 36 alin. 3 din Legea nr. 101/2016 se prevede scutirea „autorității contractante” de la plata taxei judiciare de timbru, pentru plângerea împotriva deciziei Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, iar o astfel de prevedere nu este reluată, expressis verbis, în art. 56.

5

Însă, la fel de adevărat este că „autoritatea contractantă” are, în același timp, și calitatea de „instituție publică”, în sensul juridic dat acestei sintagme de art. 30 alin. 1 din OUG nr. 80/2013, neputându-se contesta faptul că introducerea unei cereri în instanță, de către instituția publică (ce a avut calitatea de autoritate contractantă în procedura specială) pentru recuperarea unei sume de bani, pe temeiul contractului de achiziții publice, ține de recuperarea unor „venituri publice”.

O astfel de concluzie nu înseamnă că nu se dă prioritate normelor speciale, ci doar că – astfel cum s-a precizat la punctul anterior – acestea se completează cu cele generale, neexistând nicio incompatibilitate prin raportare la luarea în considerare a calității autorității contractante, de „instituție publică” a cărei cerere are ca obiect „venituri publice”. De altfel, legiuitorul a prevăzut o soluție în acest sens, atunci când a stabilit, prin art. 36 alin. 3 din Legea nr. 101/2016, că sunt scutite de taxa judiciară de timbru plângerile formulate de autorităţile contractante. Raționamentul este identic în cele două situații (plângerea sau recursul formulate de autoritatea contractantă).

2. Contencios administrativ. Măsuri asigurătorii. Condiția consultării, de

către organul fiscal, a bazei de date privind autovehiculele aflate în proprietatea debitorului. Forță probatorie. Cadrul procesual în cauza având ca obiect contestarea deciziei de instituire a măsurii asigurătorii

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: contestație

Acte normative incidente: Legea nr. 207/2015, art. 213, Codul de procedură civilă, art. 78

a) Dovada proprietății bunului (autovehiculului)

Inițial s-a precizat că, atâta timp cât, la data consultării de către organul fiscal, a bazei actualizate de date privind autovehiculele aflate în proprietatea debitorului, bunăoară, a Registrului naţional de evidenţă a permiselor de conducere şi a vehiculelor înmatriculate constituit de Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, ținut în formă electronică (art. 11 alin. 2, alin. 11, alin. 13 din OG nr. 195/2002) – consultare realizată în vederea emiterii deciziei de instituire a măsurii asigurătorii, conform art. 213 din Legea nr. 207/2015 – respectivul autovehicul figurează în proprietatea debitorului, organului fiscal nu i se cer diligențe suplimentare pentru dovedirea acestei proprietăți. Însă, această concluzie a fost combătută, subliniindu-se că diligența organului fiscal, mai exact obligația acestuia de a se asigura că proprietatea bunurilor asupra cărora se instituie măsurile asigurătorii aparține debitorului, trebuie să fie efectivă. O asemenea abordare înseamnă că orice înscris care face

6

dovada transferului de proprietate, în condițiile legii, trebuie luat în considerare, iar dacă organul fiscal nu și-s îndeplinit, în mod corespunzător, obligația, o asemenea situație poate duce, ca principiu, la anularea deciziei. În acest sens, se are în vedere faptul că, de vreme ce legea acordă doar noului proprietar calitatea de a solicita autorităţii competente înscrierea în certificatul de înmatriculare sau de înregistrare a oricărei modificări a datelor de identificare a vehiculului respectiv sau, după caz, ale proprietarului, în termen de 30 de zile de la data la care a intervenit modificarea (art. 2 alin. 10 din OG nr. 195/2002), demersurile organului fiscal, anterior emiterii deciziei de instituire a măsurii asigurătorii cu privire la vehicul nu se pot limita la această înscriere. Concluzia are în vedere faptul că noul proprietar poate rămâne în pasivitate, lăsând să treacă termenul de 30 de zile, fără să solicite înscrierea sa în registrul special, așa încât, simpla consultare a acestei baze de date poate determina emiterea deciziei vizând măsura asiguratorie cu privire la o persoană care nu mai este proprietarul autovehiculului, fără ca aceasta să aibă vreo culpă referitoare la neînscrierea noului proprietar în baza de date constituită conform OG nr. 195/2002. Prin urmare, anterior emiterii deciziei privind instituirea măsurii asigurătorii, organul fiscal trebuie să consulte și baza de date a Direcției Taxe și Impozite Locale (de la domiciliului proprietarului), dat fiind că aceasta este instituția publică la care vânzătorul autovehiculului trebuie să solicite radierea unui autovehicul din punct de vedere fiscal, de pe rolul său, în cazul în care s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu privire la respectivul autovehicul. În acest scop, vechiul proprietar va completa declarația pentru scoaterea din evidențe a autovehiculului și cererea pentru eliberarea certificatului de atestare fiscală. După îndeplinirea acestor formalități, vechiul proprietar este radiat de pe rolul fiscal. Aceste demersuri sunt elocvente și nu depind de buna sau reaua-credință, de diligența sau pasivitatea noului proprietar al autovehiculului, așa încât trebuie luate în considerare de organul fiscal, anterior emiterii deciziei de instituire a măsurii asigurătorii, neexistând impedimente la consultarea bazei de date a direcției taxe și impozite locale, ci fiind o chestiune ce ține de buna organizare a activității organului fiscal emitent al deciziei.

a) Cadru procesual în cauza având ca obiect contestarea deciziei de instituire a măsurii asigurătorii

S-a subliniat că, deși contestația are ca obiect analizarea, în condițiile prevăzute de art. 260 din Legea nr. 207/2015, a legalității deciziei de instituire a unei măsuri asigurătorii, de către organul fiscal, odată cu cercetarea fondului cauzei se ajunge, inevitabil, la discutarea/analizarea dreptului de proprietate asupra

7

bunului, soluționarea contestației presupunând, cu necesitate, lămurirea acestui aspect. În consecință, în temeiul art. 78 alin. 2 Cod proc. civ., judecătorul va trebui să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a terțului dobânditor al bunului – care poate fi prejudiciat prin soluția ce s-ar pronunța –, iar, în situația în care părțile se opun, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.

3. Contencios administrativ. Suspendarea soluționării contestației administrative. Completarea normelor speciale cu cele generale în privința motivelor de subzistență a măsurii suspendării

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: anulare act administrativ

Acte normative incidente: Legea nr. 207/2015, art. 277, Codul de procedură civilă, art. 413 alin. 3

În principiu, în ce privește verificarea legalității măsurii suspendării procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, normele speciale pot fi completate cu cele generale, fără o exista o incompatibilitate între Legea nr. 207/2015 și Codul de procedură civilă, în acest sens. Mai exact, instanța se poate raporta și la motivul prevăzut de art. 413 alin. 3 Cod proc. civ. - respectiv dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se fi dispus o soluție în acea cauză -, cu atât mai mult cu cât acest motiv legal se referă exact la situația pe care instanța trebuie să o analizeze, neexistând, de plano, o contrarietate între normele speciale și cele generale. Faptul că situația prevăzută în art. 413 alin. 3 Cod proc. civ. se referă la „suspendarea facultativă”, potrivit normelor generale și nu reglementează, expressis verbis, suspendarea soluționării contestației administrative, nu poate acredita concluzia că se „împrumută”, fără temei, motive specifice normelor generale, pentru aprecierea legalității unei măsurii care beneficiază de o reglementare specială, atât timp cât primele reglementează aceeași materie și nu în mod contradictoriu față de cele din urmă.

4. Contencios administrativ. Soluția de principiu cu privire la cererile vizând acordarea unor sume de bani cu titlu de solde, la momentul pensionării: prematuritate sau soluționare pe fond?

Materia: contencios administrativ și fiscal

8

Subcategorie: contencios administrativ Obiect ECRIS: obligarea emitere act administrativ

Acte normative incidente: Legea nr. 188/1999, art. 95 alin. 1 pct. 1 Cod proc. civ.

Se arătat, în primul rând, că au fost identificate hotărâri potrivit cărora unele instanțe (de exemplu, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel București) au respins, pe fond, cererile având obiectul mai înainte enunțat, altele le-au admis (Tribunalul Botoșani, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul București, Curtea de Apel București), iar altele le-au respins ca premature (e.g., Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Bistrița-Năsăud, Curtea de Apel Cluj).

Se apreciază că aceste cereri ar trebui respinse ca premature, având în vedere că, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 16/8 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, „dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept.

În acest sens, la finalul considerentelor, instanța supremă a reținut că, în interpretarea normelor legale enunţate în Decizia nr. 16/8 iunie 2015, rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept. Raţiunea acestei interpretări este impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/ indemnizaţiile în anii 2011-2015. Sub acest aspect, relativ la măsurile financiare instituite prin Legea nr. 283/2011 pentru anul 2012, Curtea Constituţională a reţinut că aceste măsuri nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate, ci doar amână acordarea ajutoarelor/indemnizaţiilor pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză (Deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011 şi nr. 291 din 23 mai 2013).

În sprijinul acestei opinii au fost aduse și argumentele cuprinse în Decizia (RIL) 23/12 decembrie 2005 a Înalte Curți de Casație și Justiție, în care, cu referire la suspendarea dreptului privind plata primelor de concediu, instanța supremă a reținut următoarele: suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cat timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența (în speță, pentru anii 2001 si 2002). Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituție, privind cazurile în care se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

9

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la prima pentru concediul de odihnă, iar acesta a încetat sa mai fie prevăzut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusa la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat ca nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devina lipsit de orice valoare.

Referitor la această chestiune a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, și în temeiul art. 519 Cod proc. civ., de către Curtea de Apel Bacău, pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, solicitând formularea unui răspuns şi la întrebările dacă „în eventualitatea în care cele două sintagme («nu se acordă», respectiv «nu se aplică») vizează doar suspendarea exerciţiului dreptului la indemnizaţia la ieşirea la pensie, această suspendare se referă numai la perioada anului 2014, respectiv 2015, şi numai la persoanele al căror drept la pensie s-a deschis în anul 2014, respectiv 2015, sau vizează toate persoanele care au vocaţie la plata acestei indemnizaţii, indiferent de data deschiderii dreptului la pensie pentru acestea” şi „care este data de la care persoanele cu vocaţie la plata acestei indemnizaţii pot solicita acordarea efectivă a dreptului lor”. Prin Decizia nr. 11/20 februarie 2017, sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, instanța supremă apreciind că solicitarea urmăreşte să obţină dezlegarea chiar a problemei de fond asupra căreia reclamanta a solicitat instanţei de judecată să se pronunţe, ceea ce presupune, pe lângă identificarea legii aplicabile cauzei, interpretarea şi aplicarea acesteia la circumstanţele particulare ale cauzei, adică tocmai ceea ce s-a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin ultimele întrebări cuprinse în sesizare. Asemenea operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege la diferite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, revin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

5. Litigii cu profesioniști. Drept procesual. Stabilirea cadrului procesual (obligatoriu sau facultativ) în litigiile prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin accidente de autovehicule, atunci când autovehiculul al cărui șofer a cauzat accidentul era asigurat RCA

10

Materia: civil Subcategorie: cauze societare

Obiect ECRIS: pretenții Acte normative incidente: Legea nr. 136/1995, art. 49, art. 54, art. 55 alin. 1

În opinia majoritară, se consideră că, la stabilirea cadrului procesual cu

privire la persoane, în litigiile civile prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin accidente de autovehicule, atunci când autovehiculul al cărui șofer a cauzat accidentul era asigurat RCA, reclamantul poate alege să introducă cererea de chemare în judecată fie împotriva asiguratorului de răspundere civilă auto, fie împotriva autorului accidentului.

Principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil permite o astfel de opţiune, cu atât mai mult cu cât autorul accidentului are posibilitatea să formuleze o cerere de chemare în garanţie împotriva asiguratorului de răspundere civilă auto.

Această soluţie este în acord cu considerentele Deciziei nr. 1/15 februarie 2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin care s-au interpretat dispozițiile art. 49 și ale art. 55 din Legea nr. 136/1995, ce instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat, în condiţiile în care, prin admiterea cererii de chemare în garanţie, cel care plăteşte, în final, este asigurătorul.

Astfel cum s-a reținut în Decizia nr. 2200/17 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I Civilă, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, „asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule„, iar potrivit art. 50 din aceeaşi Lege, „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri”.

Ambele texte normative citate instituie principiul răspunderii subsidiare a asigurătorului, răspunderea acestuia nefiind nici delictuală (întrucât nu a săvârşit nicio faptă ilicită) şi nici contractuală (întrucât între păgubiţi şi asigurător nu există nicio convenţie juridică). Pentru a se solicita angajarea răspunderii asigurătorului, reclamanţii trebuie să probeze îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a autorului faptei, iar apoi existenţa contractului de asigurare între acesta şi asigurător. Asigurătorul răspunde direct în baza Legii nr. 136/1995 numai faţă de asiguratul său, în timp ce faţă de persoanele păgubite el poate răspunde numai în baza răspunderii conjuncte a autorului faptei ilicite întemeiate pe prevederile art. 998 - 999 Cod civ.

În Decizia nr. 316/11 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, s-a precizat că nu pot fi reținute afirmațiile cu privire la faptul că persoana păgubită ar avea doar un drept procesual, relativ la o acțiune directă, împotriva asiguratorului, dar nu și un drept subiectiv, din cuprinsul dispozițiilor art.

11

3, 4, 49, 50-52 din Legea nr. 136/1995 rezultând că partea păgubită prin producerea accidentului are un drept subiectiv față de asigurator pe care și-l poate apăra și valorifica printr-o acțiune directă împotriva acestuia.

Însă, astfel cum rezultă din Decizia (RIL) nr. 1/15 februarie 2016, răspunderea de care este ţinut asigurătorul RCA este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător.

6. Litigii cu profesioniști. Stabilirea cadrului procesual în litigiile prin care se urmărește dobândirea activului rămas de către asociaţi, în urma radierii societăţii, precedată de dizolvare, în baza dispoziţiilor art. 227 din Legea nr. 31/1990, şi în alte cazuri de dizolvare de drept prevăzute de legi speciale

Materia: civil Subcategorie: cauze societare

Obiect ECRIS: pretenții Acte normative incidente: Legea nr. 31/1990, art. 227

Într-o opinie, se consideră că o astfel de cerere trebuie analizată din

perspectiva dispoziţiilor art. 527-540 Cod proc. civ. care reglementează procedura necontencioasă întrucât, pentru recunoaşterea dreptului pretins de reclamanţi, este necesară intervenţia instanţei, fără să se urmărească, însă, stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Într-o altă opinie, se susține că o astfel de cauză cerere trebuie analizată din

perspectiva dispoziţiilor care reglementează procedura contencioasă, însă calitatea procesuală pasivă nu aparţine Oficiului Registrului Comerțului. Se consideră că art. 21 din Legea nr. 26/1990 şi art. 7 din Legea nr. 31/1990 instituie atribuţii speciale cu privire la aceste instituţii, în virtutea cărora nu au şi nici nu ar putea avea un interes propriu de a intra în raporturi litigioase cu comercianţii, adică tocmai cu cei cărora le ţin evidenţia actelor şi faptelor supuse înregistrării.

Concluzia decurge şi din art. 7 al Legii nr. 26/1990, în condiţiile în care opozabilitatea faţă de Oficiul Registrului Comerţului a hotărârilor judecătoreşti nu se asigură prin participarea procesuală a oficiilor, ci rezultă „ex lege”.

7. Litigii cu profesioniști. Stabilirea cadrului procesual în litigiile prin care se urmărește dobândirea activului rămas şi neadus la masa credală de

12

către asociaţi, în urma radierii societăţii, ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014 sau de Legea nr. 85/2006

Materia: civil

Subcategorie: cauze societare Obiect ECRIS: pretenții

Acte normative incidente: Legea nr. 31/1990 Într-o opinie, se consideră că o astfel de cerere trebuie analizată din

perspectiva dispoziţiilor art. 527-540 Cod proc. civ. care reglementează procedura necontencioasă întrucât, pentru recunoaşterea dreptului pretins de reclamanţi, este necesară intervenţia instanţei, fără să se urmărească, însă, stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.

Într-o altă opinie, se arată că o astfel de cerere trebuie analizată din

perspectiva dispoziţiilor care reglementează procedura contencioasă, însă calitatea procesuală pasivă nu aparţine lichidatorului judiciar, cu argumentul că prin sentinţa prin care s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei, lichidatorul judiciar a fost descărcat de îndatoriri, responsabilităţi cu privire la procedură, debitor, averea lui, creditori, acţionari şi asociaţi.

Într-o a treia opinie, se susține că o astfel de cerere trebuie analizată în

contradictoriu cu creditorii înscrişi în tabelul definitiv de creanţe - şi ale căror creanţe nu au fost integral recuperate - întrucât aceştia sunt cei prejudiciaţi prin conduita culpabilă a asociaţilor/administratorilor statutari de a nu indica toate bunurile deţinute de societatea debitoare pentru a putea fi urmărite în cadrul procedurii concursuale a insolvenţei şi au interesul de a afla despre existenţa acestor active, respectiv de a opune apărări într-o astfel de cauză.

NOTĂ: Având în vedere chestiunile detaliate, de procedură și de fond, pe care

dezbaterile cu privire la aceste teme le-au ridicat și, în acest context, imposibilitatea formulării unei opinii majoritare, s-a stabilit prorogarea discutării celor două teme, pentru următoarea întâlnire profesională trimestrială, urmând să fie puse, cu prioritate, în dezbaterea președinților de secții (foste comerciale) de la curțile de apel, în cadrul întâlnirii acestora cu reprezentanții ÎCCJ, CSM și INM, în luna august a.c.

8. Insolvență. Desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar

provizoriu în cazul în care există cereri de deschidere a procedurii insolvenţei formulate atât de debitoare, cât şi de creditori

13

Materia: civil Subcategorie: insolvență și preinsolvență

Obiect ECRIS: deschidere procedură Acte normative incidente: art. 66 alin. 7 din Legea nr. 85/2014

Într-o opinia majoritară, se consideră că desemnarea administratorului/

lichidatorului judiciar provizoriu se realizează în condiţiile art. 45 alin 1 lit. d, dându-se prevalenţă cererii creditorului. Se consideră că dispoziţiile art. 66 alin 7 din Legea nr. 85/2104, care prevăd, în mod expres, soluţia de urmat în cazul cumulului de cereri şi care stabilesc soluţionarea în procedură necontencioasă a cererii debitoarei - cererile creditorilor urmând a fi calificate drept declaraţii de creanţă, în cazul admiterii debitoarei -, nu împiedică adoptarea acestei soluţii, ci chiar o impun, norma specială neaducând atenuări acestei reguli.

Este adevărat că, prin Legea nr. 85/2014, s-a stabilit, în mod neechivoc, ordinea de soluţionare a cererilor de deschidere a procedurii de insolvenţă, în cazul în care atât debitorul, cât şi creditorii formulează astfel de cereri. În acest sens, conform art. 66 alin. 7, în această situaţie se va proceda la soluţionarea, în procedură necontencioasă, a cererii debitorului, iar soluţionarea cererilor creditorilor de deschidere a procedurii va fi cu putinţă doar în situaţia respingerii cererii debitorului.

Este, de asemenea, adevărat, că, admiţând cererea debitorului de deschidere a procedurii de insolvenţă, judecătorul sindic nu mai poate proceda la verificarea creanţelor creditorilor care au formulat, la rândul lor, cerere de deschidere a procedurii, acest lucru fiind de competenţa administratorului judiciar şi, implicit, judecătorul sindic nu poate aprecia, în procedura necontencioasă, asupra calităţii de creditori îndreptăţiți să participe la procedură a celor care au formulat respectivele cereri.

Însă, art. 45, lit. d teza a 4-a, a 5-a din Legea nr. 85/2014 conține o reglementare neechivocă, acordând prioritate practicianului în insolvenţă propus de către creditori: „În cazul în care atât debitorul, cât şi creditorul au solicitat desemnarea câte unui administrator judiciar/lichidator judiciar va avea prevalenţă cererea creditorului. Dacă creditorii solicită a fi desemnaţi administratori judiciari/lichidatori judiciari diferiţi, judecătorul-sindic va desemna motivat pe unul dintre cei propuşi de aceştia”.

Solicitarea – conținută în cererea debitorului și în cele ale creditorilor – vizând desemnarea unui practician în insolvență nu este una accesorie, în sensul procedural clasic, față de cererea principală, depusă, potrivit art. 66 din Legea nr. 85/2014, de debitorul „aflat în stare de insolvență”, sau, potrivit art. 70, de un (mai mulți) creditor (i), împotriva unui debitor „prezumat în insolvență”, ci conține elementele concrete pentru exercitarea uneia din atribuțiile judecătorului sindic, prevăzută de art. 45 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2014.

14

9. Litigii cu profesioniști. Competența materială procesuală a tribunalelor

specializate în soluționarea cauzelor, prin prisma Deciziei nr. 18/2016 din 17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și a prevederilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011

Materia: civil

Subcategorie: cauze societare Obiect ECRIS: incidente

Acte normative incidente: Argumente: Într-o opinie, se apreciază că, potrivit respectivei Deciziei (RIL) nr. 18/2016,

în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. 1 și art. 228 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere, cu titlu exemplificativ, de art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad-hoc; b) cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără

personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea

concurenței; d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare. Art. 228 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 stipulează că, până la data intrării în

vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, Cluj și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, Cluj și Mureș, în condițiile art. 226.

Potrivit art. 228 alin. 2 din Legea nr. 71/2011, la stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate potrivit alin. 1, se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței.

În primul rând, se observă că prin Decizia nr. 18/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că nu se poate avea în vedere, la stabilirea

15

competenței instanțelor, calitatea de profesionist a părților, ținând seama de concepția monistă a Codului civil actual. Practic, în actuala ordine de drept civil, distincția între profesioniști și neprofesioniști din perspectiva competenței instanțelor de judecată nu mai este acceptabilă, devenind artificială, în lipsa vreunei dispoziții legale care să dea litigiile civile în competența unei instanțe ori a alteia, în funcție de calitatea persoanei.

În al doilea rând, însă, prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că actualmente stabilirea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate și a secțiilor similare din cadrul instanțelor de judecată se poate face în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Rezultă că în art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 s-au enumerat exemplificativ şi limitativ criteriile pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii, cauzele de competența tribunalelor ori secțiilor specializate, ceea ce se traduce prin faptul că în competența acestor instanțe ori secții specializate intră și alte litigii decât cele enumerate la art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, dar prevăzute în legi speciale, în mod expres.

În al treilea rând, prin această interpretare nu se nesocoteşte Decizia nr. 24 din 16 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – dată de completul competent să judece recursul în interesul legii –, care stabileşte competenţa de soluţionare a litigiilor în care sunt implicate Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci când instanţa de judecată este sesizată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice, în favoarea secţiilor civile/completele specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului, întrucât prin această decizie se distinge între instanţele civile şi cele de contencios administrativ. Or, şi Decizia nr. 18/2016 este în acest sens, stabilind competenţa instanţei civile în această materie, în detrimentul celei specializate, raportat la criteriile avute în vedere în considerentele ei.

În al patrulea rând, potrivit dispoziţiilor art. 517 Cod proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul unui recurs în interesul legii este obligatorie.

Într-o altă opinie, se consideră că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a

identificat ea însăși criteriile de ordin general în funcție de care, plecând de la art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, se poate articula competența tribunalelor/secțiilor specializate, dar instanța supremă a trasat în sarcina judecătorilor învestiți cu fiecare cauză în parte obligația de a îndeplini acest obiectiv cu ocazia verificării

16

competenței. Pentru a identifica dimensiunea reală a competenței tribunalelor și secțiilor specializate, în aplicarea viziunii expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, se impune să se realizeze un raționament de tip inductiv, iar nu deductiv, mai puțin întâlnit în legislația și practica judiciară actuale. Motivul pentru care facem această apreciere constă în aceea că, de regulă, legea ordonă anumite comportamente cu caracter general ale destinatarilor săi, revenindu-i judecătorului sarcina ca, plecând de la acea reglementare generală, extinsă, să aplice legea într-o situație particularizată dedusă judecății într-o anumită speță.

În cazul de față, al art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, suntem îndatorați să procedăm în sens contrar, și anume, pornind de la anumite ipoteze (tipuri de cauze) concrete și particularizate, trebuie să identificăm liantul, elementele comune și de o mai mare generalitate ale acestora, competența tribunalelor și secțiilor specializate urmând să fie dată tocmai de acea sferă mai extinsă care cuprinde toate cauzele enumerate de art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, precum și, probabil, alte tipuri de cauze aflate în sfera respectivă. Altfel spus, este necesar ca, pornind de la mai multe specii ale căror trăsături concrete pe care le cunoaștem, să identificăm genul proxim al acestora.

Enumerarea utilizată de legiuitor la art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 este una mai degrabă eterogenă, în sensul că fiecare literă de la art. 226 are un gen proxim al său, dar toate cele patru litere, privite împreună, nu au același gen proxim, ci elementul comun trebuie căutat la un nivel mai mare de generalitate. Spre exemplu, la litera „b”, cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului, genul proxim este reprezentat de constituirea, modificarea societăților coroborat cu necesitatea înscrierii în registrele publice a tuturor acestor aspecte pentru a fi aduse la cunoștința terților. În schimb, la litera „c”, cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței, genul proxim este reprezentat de materia concurenței. Devine, așadar, evident faptul că genul proxim al unei litere nu este și genul proxim al altei litere, fiind necesar să extindem generalizarea la un nivel superior pentru a identifica elementele comune ale tuturor ipotezelor reglementate de art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011.

La un nivel maxim de generalitate, examinarea dispozițiilor de mai sus pare să releve ca element comun profesionistul, iar, din această perspectivă, el nu poate fi ignorat cu desăvârșire întrucât apare ca o constantă în cererile în materie de insolvență, în cererile în materia societăților, în cererile din materia concurenței, dar și în cererile privind titlurile de valoare. Toate aceste tipuri de cereri se caracterizează prin aceea că se derulează între profesioniști sau au ca parte cel puțin un profesionist. După cum putem observa, insolvența, concordatul preventiv, cererile în materie de societăți, cererile care se referă la concurență ori cele privind titlurile de valoare privesc exclusiv profesioniștii; ele nu pot fi găsite niciodată în

17

relațiile dintre neprofesioniști, întrucât, deocamdată (cu atât mai puțin la data apariției Legii nr. 71/2011), nu este cunoscută insolvența neprofesionistului, sau concordatul preventiv între neprofesioniști, nici materia concurenței nu are tangență cu neprofesioniștii, după cum nici titlurile de valoare (acțiuni, obligațiuni, bilete la ordin, cambii) nu sunt proprii operațiunilor juridice între neprofesioniști. Prin urmare, nu doar că aceste patru elemente ale enumerării au ca element comun profesionistul, dar, în principiu, ele desemnează cauze în care prezența profesionistului este obligatorie, nefiind posibile în absența acestuia.

Analizând mai în concret, observăm că sunt date de legiuitor în competența indiscutabilă a tribunalelor/secțiilor specializate cauzele care au ca obiect constituirea, modificarea, publicitatea în registrele publice a tuturor operațiunilor care țin de persoana profesionistului societate (art. 226 alin. 1 lit. b), cauzele care au ca obiect reorganizarea, desființarea, încetarea existenței profesionistului (art. 226 alin. 1 lit. a), dar și cauzele care au ca obiect anumite aspecte ale activității curente a profesionistului (art. 226 alin.1 lit. c și d). Din această ultimă perspectivă, reținem că tribunalele/secțiile specializate sunt chemate expres să se pronunțe în acele cauze în care se pune problema modului în care profesioniștii concurează pe piață, precum și în acele cauze care au legătură cu instrumentele financiare cu care lucrează ori cu titlurile de valoare de care se folosesc în realizarea „comerțului lor”. Vorbim, așadar, despre cauze care reclamă o anumită specializare, care conțin elemente suplimentare, prin raportare la dreptul civil obișnuit.

Însă, utilizarea profesionistului ca element comun al enumerării de la art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, nu se poate face pentru a determina competența tribunalelor/secțiilor specializate, întrucât este interzis de chiar Decizia nr. 18/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii și, mai mult decât atât, ar risca să extindă prea mult și nejustificat competența acestor instanțe. Elementul comun trebuie căutat nu în calitatea persoanei, ci în obiectul sau natura litigiului. Prin urmare, trebuie să identificăm acea categorie generică de litigii care, după obiect sau natură, le unește pe toate cele cuprinse în enumerarea legală.

Pentru a ne continua raționamentul se impune să observăm dispozițiile art. 3 din Codul civil, care stabilesc trăsăturile esențiale ale profesionistului:

(2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către

una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

Plecând de la acest text de lege, cu precădere de la alineatele 2 și 3 și trecând prin enumerarea făcută de legiuitor în art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, apreciem că elementul care unește toți termenii enumerării respective este

18

reprezentat de acele litigii care prin obiectul sau natura lor vizează aspecte ale creării, modificării, desființării, încetării și realizării obiectului de activitate al profesionistului. Acesta este genul cel mai apropiat pe care îl putem identifica și care să includă toate categoriile de cereri pe care legiuitorul le-a redat cu titlu exemplificativ în prevederea legală analizată. Sintetic, dar în sens larg așa cum impune generalizarea care trebuie făcută, vorbim despre litigii care vizează exploatarea unei întreprinderi, cu tot ceea ce implică aceasta, respectiv crearea, modificarea, desființarea și realizarea scopului pentru care a fost constituită, desfășurarea efectivă a activității sale. Sunt de competența tribunalelor/secțiilor specializate actele/faptele a căror cauză juridică se plasează în „comerț” sau care prin lege sunt considerate „comerciale” (cambie, acțiuni, cont curent, publicitate mincinoasă, abuzul de poziție dominantă, denigrarea concurentului vătămat etc.) sau al căror obiect material este un bun destinat exploatării „comerciale” sau care se referă la oricare drept invocat în legătură cu acele bunuri.

La art. 226 alin.1 lit. c și d din Legea nr. 71/2011 s-a exemplificat cu cererile în materie de concurență, cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare, dar ele nu constituie decât particularizări ale art. 3 alin. 3 din Codul civil, respectiv aspecte ale exploatării unei întreprinderi, reprezentând exercitarea sistematică a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii. Între ele nu există un alt element comun care să constituie gen proxim. De asemenea, trebuie să notăm că aceste tipuri de cauze implică o anumită specializare, care depășește limitele dreptului civil obișnuit, fiind explicabilă rațiunea pentru care legiuitorul a inclus cauzele respective în enumerarea de la art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011.

Însă tot o „supraspecializare” regăsim, spre pildă, în cauzele care decurg din dezideratul de protecție a drepturilor consumatorului, cu precădere acele tipuri de litigii în care sunt chemate societăți de creditare și în care se solicită anularea unor clauze abuzive inserate în convenții. Nu găsim nicio rațiune pentru care aceste pricini, care în mod tradițional au fost considerate ca fiind de competența tribunalelor/secțiilor specializate, să nu continue a fi judecate de acestea, întrucât îndeplinesc toate exigențele pe care le-am identificat mai sus ca decurgând din enumerarea cuprinsă în art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 și se încadrează în genul proxim prezentat, fiind vorba despre litigii decurgând din exploatarea întreprinderii profesionistului societate de creditare. Această „supraspecializare” este confirmată și de reglementarea comunitară bogată în materie, reprezentată între altele, de Directiva nr. 87/102/CEE, precum și de Directiva nr. 2008/48/CE, unde se evidențiază caracterul aparte al activității de creditare. Prin urmare, dacă materia concurenței ori cea a instrumentelor financiare este de competența tribunalelor/secțiilor specializate, atunci și materia creditării, a activității bancare în general, trebuie să beneficieze de același tratament, atunci când este realizată de un

19

profesionist autorizat pentru a o desfășura și când se înscrie în limitele exploatării întreprinderii sale.

Tot așa, raționamentul trebuie să se aplice în considerarea tuturor operațiunilor juridice deduse spre judecată și care fac parte din exploatarea întreprinderii unui profesionist, din realizarea scopului pentru care a fost constituit (de exemplu: litigii care privesc bunurile care fac parte din fondul de comerț, litigii care privesc vânzarea sau cumpărarea de bunuri menite să fie utilizate în activitatea specifică a profesionistului, litigii care privesc valorificarea bunurilor produse în cadrul activității profesionistului, litigii care se referă la serviciile prestate de profesionist în cadrul activității pentru care a fost constituit, litigii decurgând din contractul de transport internațional desfășurat de un transportator profesionist etc.).

În mod evident, pornind de la argumentele expuse deja și de la genul proxim identificat prin analiza enumerării de la art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, nu vor fi de competența tribunalelor specializate litigiile care nu sunt inerente exploatării întreprinderii unui profesionist, ca de exemplu, litigiile privind grănițuirea a două imobile, indiferent dacă unul sau ambele imobile sunt în proprietatea unui profesionist, litigiile decurgând din fapte ilicite săvârșite de profesionist ori săvârșite împotriva profesionistului etc.

În altă ordine de idei, se apreciază că se impune și o examinare a art. 228 din Legea nr. 71/2011 în coroborare cu art. 226 din același act normativ, inclusiv din perspectivă teleologică. În vechea reglementare, tribunalele/secțiile specializate, foste comerciale, nu judecau numai litigii comerciale subiective (litigii comerciale după calitatea persoanei, decurgând din calitatea de comerciant a uneia din părți), ci și litigii comerciale obiective (litigii comerciale după obiect și natură, decurgând din faptul că ele puneau în discuție fapte de comerț obiective, prevăzute de art. 3 din Codul comercial). Examinarea particularităților acestor foste fapte de comerț obiective ne conduce la concluzia că și ele se refereau la anumite tipuri de operațiuni juridice care se înscriau în activitatea specifică a comerciantului, adică în activitatea prin care se urmărea îndeplinirea scopului pentru care comerciantul a fost constituit.

Or, la intrarea în vigoare a noului Cod civil și a Legii nr. 71/2011, de punere în aplicare a acestuia, în sistemul judiciar s-a cristalizat cu o majoritate covârșitoare ideea continuității competenței tribunalelor specializate. În acest scop, fostele tribunale comercializate au fost păstrate în funcțiune, reorganizându-se ca tribunale specializate, conform art. 228 alin. 1 din Legea nr. 71/2011. Tot astfel, în aplicarea art. 228 alin. 2 din același act normativ, schemele de personal ale acestora nu doar că s-au menținut, dar dimpotrivă, au și crescut corespunzător, făcându-se aprecieri cu privire la numărul și natura cauzelor pe care urmau să le soluționeze, care numeric vorbind, urmau să crească, nicidecum să se micșoreze. În realizarea aceluiași obiectiv a fost emisă de către Consiliul Superior al Magistraturii – Secția

20

pentru Judecători, Hotărârea nr. 654/31.08.2011, prin care s-a procedat la reorganizarea tribunalelor comerciale în tribunale specializate. Nu în ultimul rând, la întâlnirea reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate, de la Tîrgu Mureș, din data de 22 mai 2014, s-a stabilit în unanimitate că tribunalele specializate soluționează litigiile cu profesioniști, continuând practic competența fostelor tribunale comerciale (nu au existat obiecții din partea niciunor judecători, nici măcar aceia care reprezentau tocmai tribunalele specializate în cauză). În fine, în raza Curții de Apel Târgu Mureș tribunalele specializate nu au fost chemate să soluționeze orice litigii cu profesioniști, deci de facto, nu au soluționat aceste litigii după calitatea persoanei, ci ca regulă generală s-a ținut cont ca operațiunea juridică dedusă spre soluționare să fie dintre cele care țin de exploatarea întreprinderii profesionistului respectiv, deci de obiectul său de activitate.

Pe cale de consecință, păstrarea tribunalelor specializate ca instanțe separate de tribunalele „ordinare”, cu menținerea schemelor de personal, s-a realizat numai în considerarea continuării competenței fostelor tribunale comerciale. În cazul în care am limita competența materială procesuală a tribunalelor specializate exclusiv la cele patru categorii de pricini enumerate la art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, atunci ne exprimăm îndoiala cu privire la justificarea menținerii tribunalelor specializate ca entități distincte, întrucât numărul cauzelor acestora ar scădea drastic, iar necesarul de judecători s-ar reduce și el cu mai mult de jumătate. Desigur că un element suplimentar ar consta în aceea că întregul sistem judiciar se va fi înșelat cu privire la voința legiuitorului în edictarea dispozițiilor art. 226 și 288 din Legea nr. 71/2011.

Față de cele de mai sus, considerăm că publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 18/2016 din data de 17.10.2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii nu este de natură să schimbe, în esență, abordarea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate (în raport de modul în care era stabilită aceasta la nivelul instanțelor din județul Mureș), întrucât, cauzele care erau soluționate până în prezent de Tribunalul Specializat Mureș sunt cauze care privesc raporturi juridice născute în legătură cu exploatarea întreprinderii unui profesionist, adică fac parte din genul proxim al celor patru tipuri de cauze enumerate cu caracter exemplificativ de art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011.

Însă, întrucât publicarea deciziei mai sus menționate a evidențiat o divergență de opinii și există riscul apariției unui mare număr de declinări și conflicte de competență între tribunalele specializate și cele ordinare, respectiv între secțiile specializate și cele ordinare, apreciem că se impune discutarea acestei probleme la

21

întâlnirea președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curților de Apel, pentru tranșarea din punct de vedere juridic a acestei probleme.

Având în vedere faptul că nu s-a putut stabili o opinie convergentă, între

Tribunalul Specializat Mureș și Curtea de Apel Tg.-Mureș – Secția a II-a Civilă, de contencios administrativ și fiscal, respectiv între Secția I Civilă și Secția a II-a Civilă, de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Curții de Apel Tg.-Mureș, care să permită evitarea efectelor unei practici diferite – și să nu determine prelungirea duratei proceselor, prin declinări de competență succesive, urmate de regulatoare de competență, s-a stabilit necesitatea analizării posibilității de decizie a colegiului de conducere al curții de apel, în această materie – după consultarea cu membrii colegiului și cu magistrații instanței –, precum și necesitatea redactării și transmiterii către Consiliul Superior al Magistraturii, a unei solicitări privind delimitarea activităţii celor două instanţe - Tribunalul Mureş şi Tribunalul Specializat Mureş - prin raportare la prevederile art. 226 şi 228 din Legea nr. 71/2011.

Notă: Această solicitare a fost trimisă doamnei președinte a Consiliului

Superior al Magistraturii, de către domnul președinte al Curții de Apel Tg.-Mureș (adresa nr. 2022/14 iulie 2017), cu următorul conținut:

În circumscripţia Curţii de Apel Târgu-Mureş funcţionează, începând cu anul 2004, pe lângă Tribunalul Mureş şi Tribunalul Harghita, şi Tribunalul Specializat Mureş.

La data intrării în vigoare a Codului civil, prin Legea nr. 71/2011, Tribunalul Comercial Mureş s-a reorganizat ca Tribunalul Specializat Mureş, cu păstrarea în întregime a competenţei avute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.

În considerarea volumului de activitate şi a specializării judecătorilor în această materie, în perioada 2011 – 2016, schema de personal a Tribunalului Specializat Mureş a suferit modificări în sensul suplimentării posturilor de judecător de la 8 la 10 şi a celor de personal auxiliar de la 10 la 12.

Publicarea Deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a determinat, la nivelul instanţelor din circumscripţia Tribunalului Mureş şi a Tribunalului Specializat Mureş, o practică neunitară în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 – 228 din Legea nr. 71/2011 sub aspectul competenţei materiale a celor două instanţe.

Procedura desfăşurată la nivelul Curţii de Apel Târgu-Mureş pentru unificarea practicii judiciare nu a generat o practică unanim acceptată, ceea ce a făcut ca, în primul semestru al anului 2017, să fie pronunţate 250 de hotărâri de declinare a competenţei între cele două tribunale.

22

De asemenea, prin adresele nr. 403/15.06.2017 a Tribunalului Specializat Mureş, nr. 1951/22.06.2017 a Tribunalului Mureş şi nr. 742/19.06.2017 a Judecătoriei Reghin, s-au solicitat Curţii de Apel Târgu-Mureş clarificări în ceea ce priveşte măsurile administrative ce pot fi adoptate la nivelul tuturor instanţelor pentru a se asigura o fluenţă în ceea ce priveşte înaintarea dosarelor de la judecătorii către tribunale în vederea soluţionării căilor de atac.

Pornind de la principiul independenţei judecătorilor în dezlegarea pricinilor cu care au fost învestiţi, conducerea Curţii de Apel, prin preşedinte ori colegiu, nu poate adopta decât măsuri administrative care să asigure soluţionarea cauzelor în termen rezonabil.

În temeiul art. 7 alin. (1) lit. (a) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, conducerea Curţii de Apel Târgu-Mureş a solicitat judecătoriilor să înainteze dosarele în căile de atac aceloraşi instanţe de control judiciar cărora li s-au adresat şi anterior pronunţării Deciziei nr. 18/2001 a ÎCCJ.

Cu toate acestea, numărul foarte mare al hotărârilor de declinare a competenţei între cele două tribunale impune adoptarea şi a altor măsuri administrative pentru asigurarea judecării cauzelor în termen rezonabil.

În acest context, vă solicităm sprijinul în delimitarea activităţii celor două instanţe - Tribunalul Mureş şi Tribunalul Specializat Mureş - prin raportare la prevederile art. 226 şi 228 din Legea nr. 71/2011.

10. Management judiciar. Modalitatea de repartizare a celui de-al doilea dosar având aceleași obiect și aceleași părți ca un prim dosar, înregistrat deja pe rolul instanței și repartizat aleatoriu, în situația în care magistratul ce compune completul căruia primul dosar i-a fost repartizat este plecat din instanță, completul fiind preluat de un alt judecător

Premisă: Primul complet învestit cu soluționarea cauzei, ca urmare a repartizării

aleatorii, a fost desființat sau a fost preluat de un alt magistrat, cu păstrarea numărului respectivului complet de judecată (schimbându-se, așadar, componența completului) – prin hotărâre a colegiului de conducere a instanței.

Argumente: Se consideră că în situația înregistrării unui al doilea dosar, atunci când prima

cerere a fost anulată în procedura verificării și regularizării sau ca netimbrată ori ca nesemnată (cazuri enumerate de art. 107 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015), dosarul va fi repartizat aleatoriu, fără să fie posibilă trimiterea acestuia

23

primului complet învestit (anterior) deoarece art. 107 alin. 3 din ROIIJ are în vedere asigurarea continuității completului, condiție care nu mai poate fi realizată în cazul în care judecătorul nu mai este același – ci componența completului s-a schimbat.

Printr-o asemenea soluție nu există pericolul încălcării dispoziției ROIIJ, în sensul că partea nu poate alege judecătorul cauzei, în contextul în care, oricum, titularul completului de judecată este alt magistrat.

Faptul că art. 107 alin. 1 din ROIIJ nu face distincții în funcție de titularul completului, respectiv de schimbarea acestuia, ci se referă numai la „completul de judecată învestit”, nu infirmă concluzia de mai sus, având în vedere scopul instituirii normei potrivit căreia cererile formulate de aceleași părți (chiar împreună cu altele), având unul dintre obiectele inițiale, vor fi repartizate spre soluționare primului complet învestit (dacă cererile nu au fost soluționate încă), și anume nelăsarea alegerii judecătorului la dispoziția părților.

PREȘEDINTE,

Dr. Andreea Ciucă