mit arhaic vs. mit modern - stereotripuri
DESCRIPTION
Nebunie curată pentru lucrarea de licenţăTRANSCRIPT
Facultatea de Sociologie şi Psihologie
Secţia Sociologie şi Antropologie
Universitatea de Vest
Timişoara
Lucrare de Licenţă
Coordonator: Absolvent:
Lector Univ. Delia Nadolu Tatiana-Nathalia Bârcă
12.04.2023
CUPRINS
Cuvânt înainte ..............................................................2
I. Introducere ...............................................................5
II. Explicaţii Psihanalitice şi Stereotripuri...................8
III. Puterea Mitului .....................................................18
IV. Mituri Arhaice în Orientul Apropiat .....................30
«Enûma Eliš» ...................................................33
«Epopeea lui Ghilgamesh»................................38
V. Delimitări Metodologice ..........................................41
VI. Mit Arhaic vs. Mit Modern ....................................46
Ipoteza Istorică
Ipoteza O.Z.N.
Ipoteza Antropologică
VII. Părere – Concluzii ................................................57
Bibliografie ..................................................................61
Anexe
Cuvânt înainte
2
Titlul nu este ales la întâmplare, însă aşa şi-a făcut apariţia
termenul. Nu a fost inventat de o personalitate anume, nu există
bibliografie pe această temă, nu va fi găsit în nici un dicţionar
explicativ. Dar reprezintă ceea ce se doreşte a fi enunţat în acest
material. Apariţia termenului nu a avut loc în mediu academic, a fost
mai degrabă o viziune a unui anumit tip de abordare a unui proces
cotidian. Este un argou modern, dacă vreţi, doar că nu a fost folosit
decât în grupul mic din care făcea persoana care l-a descoperit;
funcţiile pe care le preia acest cuvânt există şi au existat de la prima
fiinţă care a «umblat» pe pământ, doar că poate nu a fost definit în
toată splendoarea sa. Se va face o oarecare legătură cu expresia
arhetipului, deoarece pe parcurs am descoperit relaţia dintre sensul
cuvintelor.
Stereotripul, a apărut înaintea cunoaşterii cuvântului arhetip, şi
am avut multe dezbateri în ceea ce priveşte explicaţia sa, pentru a se
înţelege ideea impusă aici. Definirea sa va fi formulată în capitolul
specific şi pe măsura parcurgerii întregului material se va face analiza
conform termenului.
Deşi am spus mai devreme că tematica materialului va fi
reprezentată de stereotripuri, atracţia principală va fi constituită din
miturile ce vor fi prezentate.
Primul gând a fost să reformez legătura dintre cele petrecute
«sus» cu cele care abia începeau «jos»; această legătură nu putea fi
decât mintea umană, complexă şi fără de sfârşit, chiar şi în cele mai
incipiente forme ale conştienţei, atunci. Ca să nu intru prea mult în
Ufologie şi Psihanaliză, fără vreun ţel anume, am regândit toată
schema despre care aveam să scriu. Ceea ce m-a lovit a fost, un ciot
mic pe care nici una dintre cele două ştiinţe nu-l explică. Desigur
atunci numai Antropologia îl putea explica, având un context
interdisciplinar recunoscut. Însă explicaţia cea mai simplă pentru a
descifra contextul de mai sus este cum au gândit oamenii la comun
când au văzut ceva cu care nu aveau comparaţie umană; când apare
ceva nou şi nu există nici un fel de lucru sau fapt cu care să fie asociat
(comparat), atunci se inventează «ceva» de către inconştient pentru a
3
face faţă evenimentului incredibil, real - dar parcă ar fi ... aşa se naşte
stereotripul.
Pe parcursul studiului la Facultatea de Antropologie, am întâlnit
mulţi termeni sau expresii ştiinţifice care descriau un fapt, o scenă, un
anumit tip de viziune, de gândire, care au căpătat în timp valenţe
moderne. Ele au fost studiate în prezentul apropiat pentru a descrie ce
s-a petrecut în trecut, şi explicaţia viziunii asupra prezentului şi
viitorului. Mai pe scurt şi ştiinţific, reminescenţele trecutului proiectate
în prezent.
La fel s-a întâmplat şi cu termenul introdus aici, respectiv
stereotrip, a fost observat în prezent, problema e că n-are nici o
legătură cu trecutul, nu s-a manifestat din trecut spre prezent, nu şi-a
schimbat forma; este de sine stătător şi este influenţat de perioadă,
percepţii, natura evenimentului şi capacitatea conştienţei de a
relaţiona cu inconştientul, la oameni. Nu a fost studiat îndeajuns să
facă singur subiectul unei lucrări, observaţiile din viaţa reală au mai
mult un caracter subiectiv, însă cantitativ. Calitatea o vom prepara
aici.
Am avut un mare avantaj, faptul că unul dintre autorii
bibliografiei, Victor Kernbach, se întâmplă să fie chiar dintre autorii
mei preferaţi, ceea ce înseamnă că l-am citit cu plăcere, şi consider
punctul lui de vedere destul de apropiat celor exprimate aici. Sper
doar să nu ajung ca tematica licenţei să fie «punctul de vedere a lui
V.K.»; adervărul este că m-am cam condus după scrierile acestuia,
mai ales din cauză că este unicul care conţine variantele traduse
favorabil antropologiei ale mitului ce va fi expus aici, la Anexe.
În mod normal, altcineva ar fi fosr interesant să facă o scurtă
analiză asupra acestei lucrări în „Cuvânt Înainte”, după ce o va fi citit,
dar după cum ne-am obişnuit, cu imprevizibilitatea tinerilor
antropologi, acest precapitol a fost scris înaintea paginilor următoare,
conturând cele ce vor urma.
Am avut foarte mari dubii dacă să risc Lucrarea de Licenţă cu
introducerea unui termen pe care eu îl consider inovator, dar în urma
cercetărilor şi a tot felul de discuţii pe tematica expresiei folosite, am
aflat că este un subiect neabordat, interesant şi care ridică suficiente
probleme şi chiar răspunsuri neaşteptate asupra percepţiei realităţii,
4
şi chiar asupra trecutului. Este un termen care se referă la puterea
imaginaţiei asupra viziunilor umane «parcă ar fi drogaţi». Pentru a nu
transforma această notă în explicaţia stereotripului, voi încheia aici,
abstract.
Şi înainte să încep lucrarea efectivă, doresc să-mi expun temerea
că, deşi în capul meu totul se leagă şi are sens, în scris, să nu reuşesc
să surprind chintesenţa ideii care poate fi începutul sau sfârşitul
materialelor de acest gen din partea subsemnatei. În schimb, aşa cum
am obişnuit, voi da 700 % în cele 7 capitole succcesoare.
Introducere
Există anumite întrebări pe care şi le pune orice om, la un moment dat în
viaţă; majoritatea se referă la origini, în ce să creadă, etc.. În acest material
5
nu se află răspunsul la aceste întrebări, nici măcar un indiciu în aflarea lui, ci
doar o variantă de abordare antropologică, psihologică şi nu în ultimul rând
mitogonică, la adresa frământărilor umane.
Am ales această abordare deoarece materialul este dedicat cu precădere
mitogoniilor, pentru că este nevoie de minţi luminate pentru a crea şi a face
lumea să creadă şi să accepte, uneori imposibilul, având în vedere că vorbim
de protoistorie şi acelaşi «lut». Imposibilul, aşa cum îl cunoaştem şi cum nu-l
acceptăm, va fi evidenţiat în mitogonii, respectiv din Summer preluată de
akkadieni şi babilonieni.
Ceea ce a motivat scrierea unui astfel de material a fost caracterul
«dubios», circumstanţele în care au avut loc cosmogoniile şi antropogoniile
poporului amintit, mai degrabă science fiction decât ecleziastice; de unde
până unde? Şi pentru că tot vorbim despre resimţiri omeneşti, «iluzii în grup»,
vom face pe parcurs şi o analiză exhaustivă a arhetipurilor culturale esenţiale
aici, folosindu-ne de Jung şi inconştientul colectiv, adaptate la perioada în
cauză, in illo tempore, cum îi plăcea lui Mircea Eliade să sublinieze.
Modul de gândire a celor iluminaţi şi cel al maselor este extrem de
important chiar şi pentru noi, acum, deoarece stă la baza proceselor de
evoluţie, contribuind la ele. Menţionez că în prezentul material va fi vorba
doar despre civilizaţia amintită, iar orice altă asemănare cu demersul
mitogoniilor altor civilizaţii este pur întâmplătoare aici. Revenind, cu capul în
nori şi picioarele pe pământ, ne confruntăm cu ceea ce s-ar putea numi o
situaţie specială. Poate că îndrăzneala de a face legătură între ideea unor
fiinţe inteligente provenite din spaţiu sideral pare de neconceput pentru
scolastici, sceptici, chiar şi cititori; pe lângă arhetipurile culturale, această
corelare reprezintă ad-stratul la această mică cercetare, mai mult personală.
Avem în vedere titlul lucrării, care pune faţă în faţă miturile ancestrale cu
miturile moderne. Mitul O.Z.N. nu este, la drept vorbind un mit, ci o ipoteză,
nu cred că a trecut de acest stadiu în detrimentul dovezilor; această ipoteză
dispare şi revine în actualitate în funcţie de necesitatea atenţiei sau
distragerea atenţei. Cert este că, realmente ea nu a dispărut, ci se
reinventează continuu, deoarece nesiguranţa ridică la fel de multe întrebări;
nesiguranţa gândirii umane. Nu se poate schimba dintr-o dată o gândire
veche de circa 2 000 de ani la toţi oamenii. Dar totuşi se poate. Dacă s-a
reuşit cu civilizaţii întregi, printr-un mod sau altul, de ce n-ar fi posibil şi
acum? Primul gând va fi - «a se avea în vedere nivelul de inteligenţă al
6
civilizaţiilor respective». Răspuns: Tocmai! Vorbim de o civilizaţie mult mai
greu de controlat, una dintre cele mai mari, în cazul summerienilor, de
oameni mult prea evoluaţi perioadei lor. Din nefericire, azi ne confruntăm cu
balauri mai mari decât cu ce s-au confruntat zeii.
Structura materialului va fi una nu chiar schematică, pentru a face
lecturarea cât mai simplă. Despre titlu voi vorbi în capitolul omonim,
deoarece nu vreau să stric anticiparea. Acesta va fi prezentat şi cu câteva idei
din psihanaliză, ca să existe un termen de comparaţie.
Următoarele idei se vor referi la mitologie în genere şi procesul de
simbiotic cu realitatea. Aş putea să spun pe şleau că va fi constituit în mare
parte din selecţii de păreri şi citate, iar în mică parte, din aportul meu la acest
capitol. Am constatat prea multe referiri la mit, care merită amintite şi nu aş
putea completa cu nimic ceea ce s-a constatat deja, pot da doar forma dorită
de mine capitolului pentru a-mi evidenţia punctul de vedere.
Se vor prezenta cele două mitogonii pe scurt, traduse din surse viabile,
după care se va face analiza conţinutului şi teoria impusă de tematică. Nu vor
lipsi încadrările istorice, în cazul în care ele există, tot extrase din mit. Partea
practică va consta în însăşi analiza menţionată anterior, deoarece mitologia
operează cu mijloace nesupuse verificării experimentale, manifestându-se
prin tendinţa formelor epice concrete către abstracţii1, acestea fiind la mila
observatorului. Am propus totuşi o parte metodologică asupra hermeneuticii
textului cu posibile simbolistici stereotripale. Alte idei şi eventuale concluzii se
vor afla la finalul lucrării inclusiv bibliografie.
În partea de Anexe am hotărât să expun traduceri parţiale din ceea ce
am considerat important pentru material şi poze.
Referitor la traducere, poemul cosmogonic summerian «Enûma Eliš» este
preluat în română de Victor Kernbach, mitolog. Motivul pentru care am
preferat varianta direct în engleză este problematica cu care se confruntă
majoritatea lucrărilor vechi traduse, respectiv traduceri bazate pe lingvistică
sau se pierde esenţa materialului din cauza neimportanţei acordate unor
detalii, care pentru neinstruiţi în domeniul respectiv pot căpăta altă nuanţă. În
ceea ce priveşte «Enûma Eliš», am tradus poemul din engleză, iar traducerea
efectuată de către mine era destul de exactă celei oferite de Victor Kernbach,
ceea ce mă face optimistă, în ceea ce priveşte celor ce vor fi scrise aici.
Referitor la «Epopeea lui Ghilgamesh», am ales această scriere pentru că în
1 Victor Kernbach, „Miturile Esenţiale”, Univers Enciclopedic 1996, p. 13
7
ea se regăsesc în continuare mituri ce au urmat antropogoniei, cum ar fi, de
exemplu «Mitul lui Athrahasis», cunoscut şi sub denumirea generică de Potop,
regândirea antropogoniei, am spune noi.
Scrierile din Orientul Apropiat s-au păstrat cel mai bine în timp, deşi
anticii sumerieni n-au avut la dispoziţie nici piatra, nici metalele şi nici chiar
lemnul; singurul material la-ndemână a fost argila din care şi-au construit tot
ce i-a înconjurat. Tot pe plăci de lut şi-au scris şi cărţile, care a rezistat în timp
şi s-a dovedit mai trainic decât orice alte mijloace.
Creaţiile literare sumeriene au fost printre primele în lume, înaintea
regelui akkadian Sargon, aşadar înaintea anului 2350 î.e.n. şi înainte de
cucerirea semită. Scrierile sunt destul de interesant de studiat, mai ales în
vederea stabilirii intersecţiilor între concepţiile oamenilor.
Titlul a fost o sclipire de moment care s-a enunţat pe parcursul capitolului
omonim şi a alcătuieşte simbolul în jurul căruia gravitează toate celelalte
enunţate anterior, acestea raportându-se la valoarea sa, ca şi în viaţa reală.
Dar să ne întoarcem în trecut!
Explicaţii Psihanalitice şi Stereotripuri
C. G. Jung numeşte ceea ce reprezintă existenţa doar pe baza
conţinuturilor conştientizabile2, în măsura în care acestea sunt în principal
conţinuturile inconştientului colectiv, arhetipuri3. Arhetipul este un conţinut
inconştient pe care conştientizarea şi perceperea îl modifică în sensul
respectivei conştiinţe individuale în care apare4. O expresie bine cunoscută a
acestor arhetipuri o constituie miturile, fiind vorba de forme specific fixate şi
2 C. G. Jung, „Arhetipurile Inconştientului Colectiv”, 2003, p. 143 Ibidem4 Ibidem, p. 15
8
transmise de-a lungul unor mari intervale de timp; relaţia menţionată
anterior, dezvăluie pe deplin sensul arhetipului.
Cel mai bine regăsim acest proces când vine vorba de interpretarea a
anumitor fenomene, explicabile pentru omul de atunci, acesta le acordă
permanent valenţe fantastice. Jung evidenţiază acest fapt prin ideea că
explicarea obiectivă a unor lucruri cunoscute prezintă puţin interes, iar
inconştientul său preferă accentuarea trăsăturilor fantastice. Astfel un
fenomen ca răsăritul şi apusul soarelui nu este suficient primitivului, respectiv
drumul acesta va întruchipa destinul unui zeu, ascensiunea şi declinul, etc..
Dar când vine vorba de fenomene inexplicabile? Să nu ne înecăm în exemple
pompoase, bunăoară o ploaie de meteoriţi sau o cometă. Schiţarea atitudinii
grupului de primitivi este cel mai bine înfăţişată în „Luntrea Sublimă” a lui
Victor Kernbach. Deşi este o lectură science-fiction, a surprins acolo reacţia
logică a omului în faţa noului, pe cer. S-au confruntat diferite păreri, cum că
ar fi semn bun cometa respectivă, până când grupul de nomazi s-a confruntat
cu situaţii nefaste în deşert şi i-au acordat fenomenului ceresc conotaţii
negative; ceea ce ne interesează pe noi aici este realizarea acestor idei în
grup. Jung le numeşte arhetipuri de la Philo Iudæus, tipuri arhaice sau
originare, noi le vom numi «stereotripuri», pentru că ceea ce mai aduce nou
acest termen este îmbinarea cu latura S.F. a problemei. Ideea după care
conduce termenul introdus exclusiv în acest material este asocierea
fenomenului O.Z.N. cu ceea ce putea conştientiza omul acelor timpuri. El
vedea în fiinţe inteligente zei, poate şi din cauza capacităţii de levitare a
navelor lor. Dar nu era numai un «el», de fapt erau «ei», care nu trăiau o
iluzie în grup, dar acordau concomitent un sens digerabil destul de fantastic
evenimentelor respective, sau spus pe scurt aveau un stereotrip.
Stereotrip este un cuvânt compus din ceea ce exprimă stereotipul, dar
mai mult prefixul stereo şi trip. Stereotip se referă la un volum de oameni
care repetă sau fac toţi acelaşi lucru, iar engelzescul «trip» este o atribuire
modernă la o viziune, mai mult ca şi călătorie în inconştient, având ca rezultat
realizarea ambiguă a unui fapt, imaginaţia combinată cu o eventuală
întâmplare, oricare ar fi aceasta. Acest termen se potriveşte excelent
expunerii mele, deoarece miturile cosmogonice se prezintă ca nişte expresii
de acest gen, având sâmburele lor de adevăr, pe care vom căuta să-l
identificăm prin stereotripuri. Expresia termenului nu este atât psihanalitică
cât este ştiinţifico-literară, din cauza abordării sale şi antropologică din cauza
9
folosirii sale. În timp ce inconştientul colectiv este moştenit, instinctiv, iar
arhetipul este forma universală de răspândire5, stereotripul este urmarea
manifestarii omului pus în faţa unei condiţii speciale, nu este instictiv,
deoarece ceea ce va fi propăvăduit verbal sau scris necesită o articulare cât
de cât coerentă, prin derularea imaginilor văzute şi explicaţia lor prin
intermediul imaginaţiei. O scurtă trimitere la miturile studiate, excesele unor
întâmplări sau fapte sau chiar conversaţii, sunt cam în plus, dar acest lucru îl
vom sesiza la momentul potrivit.
Stereotripurile sunt de două feluri, pozitive şi negative. Cele pozitive le
recunoaştem din pulsaţia simultană a subiecţilor, viziunea comună, iar cele
neagtive de regulă se manifestă izolat, la câte un grup de persoane, care
doresc «împopoţonarea» informaţiei pentru a-şi lăsa amprenta sau din alte
alte motive deloc altruiste şi culmea, de cel mai multe ori inconştiente. De
menţionat e că stereotripurile, din cauza caracterului lor «stereo» se pot
aplica numai unui grup de persoane care împărtăşesc o viziune, trăire,
convieţuiesc împreună (nu este o regulă). În acest material avem de-a face cu
2 stereotripuri care se aseamănă izbitor.
Întorcându-ne la psihanaliza omului de atunci, aflăm că inconştientul
colectiv este un sistem deschis lumii şi destul de obiectiv. Conştienţa sa fiind
nesigură, infantilă, se va subordona uşor fenomenelor neînţelese şi chiar
înţelese, cum am precizat anterior. Şi tocmai fenomene de acest gen au dat
neştere nevoii de zei ca factori psihici, ca arhetipuri ale inconştientului.
Stereotripul aici va fi acceptarea acestor zei inclusiv modul de comportament
faţă de ei.
Una din problemele cu care ne vom confrunta este faptul că suntem în
cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte istoria şi micile meschinării pentru
putere prin diverse metode religioase. Conform acestei scheme, acceptăm că
zeii s-au impus prin excelenţa lor, iar oamenii au luat pro bono această
subgradare. Inconştientul colectiv, în acest caz s-a supus lanţului trofic al
inteligenţei. În diverse reprezentări şi rituri, ei au dorit o anumită formă de
comportament din partea oamenilor, care au stereotripat acest
comportament prin intermediul altor oameni pe care-i vom numi sociologic
«grupul de referinţă», cei care sunt «împuterniciţi» să comunice cu zeii, sau
cei care s-au autocaracterizat prin acest mod. Astfel întâlnim practici destul
de ilogice, unele dintre ele menite să pună «ochelari de cal» mulţimii. De-a
5 C. G. Jung, „Arhetipurile Inconştientului Colectiv”, 2003, p. 54
10
lungul timpului s-a constatat nevoia de a crede în ceva suprauman, iar grupul
de referinţă s-a impus ca mijlocitor acestei credinţe. Pentru a face informaţiile
credibile, au creat un stereotrip prin care să domolească forţa compactă
inconştientă a colectivului, greu de mânat; sau mulţimea şi-a creat propriul
stereotrip pentru a face mai uşoară înţelegerea? Şi cum de în continuare, s-a
produs acelaşi stereotrip la mai multe populaţii în alte cadre? Primul răspuns
l-am primit de la o analiză psihiatrică a lui Jung asupra unui pacient; fără a
cunoaşte simboluri cosmogonice, pacientul a vorbit despre ele, fără însă a fi
pus în temă. Următoarea etapă a fost stabilirea dacă este coincidenţă sau
viziunea unui arhetip. Se poate face o punte între arhetip şi stereotrip, deci,
aproape insesizabilă, doar că secundul se apropie mai mult de imaginea
adevărului, substituind-o cu ceea ce este uman.
Din nou suntem nevoiţi să ne întoarcem la arhetip, deoarece adesea tot
ce este zămislitor (de exemplu) este atribuit fiinţei creatoare de gen feminin,
mama. Acesta este un arhetip. Stereotrip este „uriaşii au coborât şi au luat
fiicele oamenilor cu ei...când s-au întors femeile aveau copii mult mai
buni...”6; uriaşii7 reprezintă o trăsătură a nivelului de inteligenţă, nu mărime a
unor fiinţe care nu pot fi caracterizate decât astfel, pe lângă reprezentările
rupestre sau artă. Acelaşi motiv îl întâlnim în mai toate mitogoniile, uriaşi, zei,
duhuri sfinte, etc.. Analizând în continuare micul citat, observăm că uriaşii -
gen masculin au luat fiicele - gen feminin, uriaşii au coborât, din cer - genul
masculin asociat cu Urania, putere, iar genul feminin cu tipul htonic, pământ.
Din stereotrip se transformă în arhetip, în sensul că se observă la oameni o
identitate mai mult sau mai puţin completă cu imaginea iniţială8 a formei
originare. Asta ne pune pe gânduri ... ce a fost prima oară, stereotripul sau
arhetipul? Răspunsul nu întârzie să apară. Prima oară a fost ceea ce le-a
cauzat, indiferent de ordinea celorlalte.
Ceea ce ne interesează pe noi nu este care l-a materializat pe celălalt,
căci evident sunt într-o relaţie continuă, ci ce anume le-a cauzat combinat cu
gândirea umană. Cum au interpretat oamenii ce s-a întâmplat de fapt? Pentru
că există extrem de multe dovezi şi ipoteze, iar cele mai puţin credibile şi
6 Erich von Däniken, „Întoarcerea la Stele”, passim7 se necesită explicarea că termenul de «uriaşi» a fost atribuit de către majoritatea
scriitorilor-savanţi S.F. în elucidarea trecutului, pe baza documentelor vechi, unei populaţii
extraterestre ipotetice, numiţi «nifilimi»; aceasta este cealaltă variantă.8 C. G. Jung, „Arhetipurile Inconştientului Colectiv”, 2003, p. 113
11
logice, tind să le surclaseze pe cele iniţiale. Poate, aflând ce procese au stat
la baza formării stereotripului, aflăm şi reversul. Oricum, nu în acest material
(dar merita menţionat).
Stereotripul poate fi aplicat la orice; în zilele noastre putem lua ca
stereotrip fenomenul «mall» sau chiar şi descoperirea unei cruci fizice în
interiorul unui cartof. Dar piesa de rezistenţă este plângerea unei icoane, în
ignorarea tuturor explicaţiilor, pentru a le favoriza pe cele fantastice. Chiar şi
acum, când ne aşteptăm de la om să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său,
graţie fenomenului de evoluţie, el caută să formeze stereotripuri dintr-un
anumit motiv. Are nevoie de stereotripuri pentru a-şi continua existenţa ferit
de adevăr, în jurul grupului, societăţii, statului, ţării, lumii în care se află. Şi
chiar dacă nu există explicaţie veridică referitor la icoana plângătoare, se
preferă stereotripul religios din inerţie, evident şi pentru că este vorba de un
obiect religios, dar şi din cauză că stereotripurile se menţin. Niciodată nu va
putea fi vorba de acelaşi stereotrip, doar similarităţi, pe care Jung le numeşte
arhetipuri, eu tind să le numesc adevăruri care s-au petrecut sub aceeaşi
formă peste tot, iar stereotripul nu putea fi diferit în acest caz. Mă refer la
celebrele «crearea lumii», «crearea omului» în tot felul de ipostaze
incredibile.
Inerent voi schiţa portretul zeilor: fiinţe care au fost de la început şi s-au
plictisit să facă ei toată menajeria pe pământ, înconjuraţi de intrigi, lupte
pentru supremaţie, nemulţumiţi de capacităţile lor de creaţie (subiect asupra
cărui voi reveni), cu simţiri umane şi proprietăţi umane; pardon, mă scuzaţi,
oamenii au primit proprietăţile zeilor. Aceştia au creat oamenii ca să aibă
subalterni. Mi se pare că avem un stereotrip. Fiinţe inteligente cu proprietăţi
umane, pe care până şi aceştia din urmă le blamează? Sau atribuiri umane la
caracterul zeilor în funcţie de percepţia acestora asupra societăţii lor sau
protosocietăţii, gintei, grupului, ş.a.m.d.. Stereotripuri, deoarece percepţia a
fost receptată la fel în mai toate cazurile. O părere personală, dacă ar fi fost
zeii ca oamenii, se autodistrugeau de mult, deşi s-au cam creat neînţelegeri,
nu cred că s-a ajuns la despicări de corpuri, distrugerea unei specii întregi,
după cum vom afla din mituri. Astea sunt caracteristici umane, neîntâlnite la
nimic altceva.9 Dar nu violenţa ne preocupă aici, deşi îşi are stereotripul
propriu. Se poate, în schimb, să aducem, numai puţin vorba de stereotripul
violent al filmelor cu O.Z.N.-uri, în care extratereştri doresc distrugerea lumii,
9 T.-N. Bârcă, „V de la Violenţă”, Antropologie Istorică, 17.12.2008, pp. 2-3
12
nemulţumiţi de ceea ce s-a întâmplat sau din alte motive; ne duce cu gândul
la Apocalipsa lui Ioan. În cele mai fericite cazuri, majoritatea oamenilor cred în
inteligenţa fiinţelor din spaţiul sideral, în măsura în care a fi inteligent
înseamnă a nu dori răul şi a nu-l provoca.
Stereotripul modern al fenomenului O.Z.N. se ştie că are rădăcini adânci
în trecut, ba chiar că a stat la baza formării lumii. S-a adaptat în funcţie de
vremuri, oameni şi înaintarea ştiinţei, după cum am mai menţionat. Din nou,
mai poate fi considerat stereotrip asocierea planetelor cu zei concepţie care
nu poate avea deloc origine pământeană, fără nici un ajutor «de afară».
Stereotripul este strâns legat de cosmogonie şi mituri, acestea fiind produsul
său direct. Cosmogonia, în înţelesul ei originar, stă la baza tuturor celorlalte
forme de mitogonii, adică la baza descifrării rostului omului în Cosmos şi a
destinului său terestru şi extra-terestru.; Cu cosmogonia încep intuiţiile
intelectuale şi ideoplastice ale oricărei cugetări mitice, acordurile grave ale
simfoniei etnomitologice, elaborarea concepţiei despre viaţă şi lume.10
Iar cu realizarea a celor ce s-au petrecut, apar stereotripurile. Aici nu
putem decât să facem o trimitere la un autor savant controversat, care deşi
este cam depăşit în zilele noastre cu toate informaţiile uşor accesibile şi
evoluţia cercetărilor, teoriile sale asupra laturii acesteia rămân valabile. Este
vorba despre Erich von Däniken, iar firul propus de acesta se referă la
plăsmuiri fantastice îmbinate cu informaţii asupra unor enigme dezbătute şi
în contemporaneitate.
Tot făcând teoria stereotripului, nu am exemplificat cele două tipuri,
decât succint. Este momentul să aprofundăm. Toate exemplele de mai sus
sunt stereotripuri pozitive, întrucât nu este vorba de caracterul percepţiei lor,
pozitiv sau negativ, ci de manifestarea favorabilă a grupului în timpul viziunii,
toţi înţeleg imaginea la fel, toţi au acelaşi «film» derulat în cap. Sau toţi acced
la acelaşi film, pentru că toţi sunt oameni şi sunt supuşi limitării umane.
Stereotripul negativ, de aici ar rezulta că este atunci când totuşi se revoltă
cineva sau câţiva împotriva viziunii. Nu. Este vorba când acei cineva doresc
să manipuleze viziunea, prefăcându-se a fi «pe film» cu restul, deşi supuşi
limitării umane, scopul lor va defini acţiunea lor. Dar ce ne facem cu cei care
10 Romolus Vulcănescu, „Mitologie Română”, passim
13
se împotrivesc, aceşti «Toma» care nu vor să creadă ... excepţia care
întăreşte regula, toţi diferiţi – toţi egali.
Revenind la stereotripul negativ, viziunea va fi modificată, indiferent de
direcţie, şi va da alt sens, unul fals, al percepţiei, ceea ce face munca
cercetătorilor mai grea în descoperirea a ceea ce s-a întâmplat şi proceselor
umane prin care s-a fabricat informaţia. Dacă luăm de bune toate
stereotripurile, ne vom da seama că se bat cap în cap, tocmai din cauza
acestei modificări. Bineînţeles că această observaţie are doar o bază
teoretică, dar se pot urmări cu uşurinţă, chiar şi cu logica, rezultatele.
Descoperirea stereotripului este importantă, deoarece există acel
caracter repetitiv, care se face remarcat pe parcursul cercetărilor. Bunăoară,
ideea cerurilor ca loc de retagere a zeilor, loc asociat cu paradisul,
simbolizând nemurirea. Cunoaştem că timpul este relativ în spaţiul sideral,
deci nu ne miră că zeii care chiar dacă se întorceau peste 50 de ani (timp
destul de scurt în comparaţie cu ...) arătau la fel.
În continuare, se naşte probabil întrebarea, de unde atâta siguranţă că
aceşti zei sunt extratereştri? Ei bine, răspunsul se află în dovezi studiate de
mulţi oameni de ştiinţă în zonele «fierbinţi» ale mitogoniilor ce vor fi
aprofundate aici. De ce insist atât pe idea aceasta? Nu puteam oare defini
sterotripurile prin altă prismă? Desigur că aş fi putut, doar că, iniţial, această
lucrare se preocupa de mitul arhaic versus mitul modern, şi care ar fi
acestea? Mitul arhaic se referă la cosmogonii, antropogonii, iar mitul modern
în relaţie cu acesta, nu putea fi decât mitul ipotezei extraterestre. Acesta din
urmă a creat o serie de stereotripuri care merită studiate, mai ales din partea
antropologiei, şi de ce nu, a altor ştiinţe care sunt în legătură, dar nici pe
departe compexe ca şi prima. Stereotripul O.Z.N. a creat la rândul său un
stereotip a celor care merg pe această idee, în zilele noastre, şi cele
apropiate. Aici este vorba despre ce este considerat a fi fapt şi ce este
considerat a fi mit. Doresc să fac o trimitere scurtă la câteva exemple de
acest gen (sursă: Don Berliner, The Fund for U.F.O. Research, Inc., 2002):
Mit: Foarte puţini oameni au văzut realmente un O.Z.N....
14
Fapt: Potrivit unui chestionar realizat de „Roper poll” în 2002, pentru
canalul TV SciFI, 1 din 7 americani susţin că au o cunoştinţă care a avut de-a
face sub o formă sau alta cu O.Z.N.-uri.
Un total de 14% cunosc sau au cunoscut pe cineva care a trăit
experienţe de gradul I, II sau III. Cea mai mare proporţie, 12% spun că ei sau
cineva cunoscut a văzut O.Z.N.-uri, de la o distanţă relativă.
Mit: Observarea O.Z.N.-urilor este raportată de fermieri fără educaţie, în
locuri de care nu ai mai auzit..
Fapt: Un studiu realizat de U.S. Air Force a arătat că cele mai ciudate
prezenţe observate raportate, au venit din partea unor oameni cu un trecut în
domeniul tehnic; sunt raportate în orice loc sunt oameni, deşi mai rar
deasupra oraşelor mari, pentru că cerul este mai puţin vizibil, şi nu este
admirat frecvent poate şi din cauza ocupaţiei permanente a orăşenilor.
Mit: Numai americanii au văzut O.Z.N.-uri...
Fapt: Toţi oamenii au văzut O.Z.N.-uri în funcţie de prezenţa lor,
observaţie şi apariţia navelor. Interesul pentru acestă vedenie depinde jucând
un rol în nivelul aparent al activităţii. Oriunde este cineva intersat de
problematica navelor extraterestre şi rapoartelor aferente, le va găsi. (mai
puţin eu ... - Fapt).
După aceste exemple, realizăm că stereotipul, în acest caz sunt
«miturile», iar stereotripul este cel care le-a creat. Incorect formulat. Ele au
avut loc, omul le-a remarcat şi a construit un stereotrip pentru a le face faţă,
iar expresia superficială, în acest caz s-a manifestat sub forma unor mituri-
stereotip.
Introducând în ecuaţie acest termen bine-cunoscut, şi anume
stereotipul, se pare că am dat noi valenţe expresivităţii umane.
În cercetările atente din unghi psihologic asupra adapatbilităţii la o
realitate care depăşeşte capacitatea de discernământ a omului comun a făcut
posibilă o divizare în două categorii a subiecţilor umani; ne referim, desigur la
celebra clasificare a lui C. G. Jung, şi anume extravertitul şi intravertitul.11 Pe
11 C. G. Jung, „Tipuri Psihologice”, p. 110 et sqq
15
scurt, primul se adaptează repede şi uşor condiţiilor externe, iar dimpotrivă,
al doilea se confruntă cu dificultăţi în adaptare la realitate. Se mai poate
formula deschiderea spre invenţii, soluţii inedite, căii şi abordări noi, chiar şi
ştiinţifice, experimente, în cazul primului, pe când intravertitul înclină spre
soluţii neexperimentale, printre care cele oferite de artă şi mitologie. Această
observaţie se referă la «producătorii» miturilor, care spre deosebire de
«beneficiarii» lor, extravertiţii operează atât prin silogisme, cât prin
mecanismul intuiţional, acel scurtcircuit spontan, creator de stereotripuri, în
credinţa religioasă fiind corespunzător revelaţiei.
Mintea umană nu poate fi studiată până la exhaustivitate din toate
punctele de vedere; s-a încercat prin psihanaliză, psihologie, anatomie,
neuro-psihiatrie, istorie, antropologie, mitologie, marketing, economie,
politologie, sociologie, şi toate acestea la un loc, precum şi de oameni savanţi
sau pur şi simplu cu idei strălucite, sau teste. Nu s-au putut analiza decât
anumite situaţii în care omul va reacţiona într-un anumit fel, dictat fie de
conştient, inconştient, reflex, inerţie, instinct sau simţ* (de remarcat că simţul
a ajuns fix pe locul al 6-lea, simbolic*). Deci nu avem decât un pattern al
acţiunii omului şi reacţiunii; mai avem şi stereotripurile sale. Inconştientul
Colectiv este mai periculos decît dinamita, dar există mijloace de a-l manipula
fără prea mari riscuri12, ne avertizează Jung. Aceste mijloace de manipulare
nu pot fi realizate decât prin intoxicarea stereotripului.
Stereotripul epocii curente este «nu sunt credincios, deci nu cred în
nimic, dar parcă e interesantă teoria anti-religie» privită ca şi concept opus,
nu diferit cum este de fapt; mai adaug plauzibil. Omul s-a săturat în aşa hal
de mitul religios încât ar accepta orice, chiar dacă nu e în firea lui şi nu-l
interesează exclusiv (cum ar fi alte persoane care se dedică), numai să fie
anti-religie, împotriva ideii ecleziastice, tocmai din motivul uzurii acesteia de-
a lungul timpului. Deşi în comunităţile «restrânse» se preferă tot ce este laic,
omul oraşului şi-a creat propriul stereotrip pentru că s-a format un haos total
în ceea ce priveşte realitatea, cu dovezi, idei, tăinuiri, pelicule, emisiuni. De
mic a fost învăţat cu divinitatea şi s-a obişnuit cu această idee. Dintr-o dată,
în ultimii 20 ani mai preponderent (de fapt vârful l-a constituit perioada anilor
68-70 şi... cu fenomenul Roosvelt, cel puţin în S.U.A.) se pune problema
falsului teoriilor religioase. «Ce ne facem? Nu mai putem accepta instituţii
12 Mircea Eliade, Interviu publicat în „Les Cahiers de l’Herne”, p. 38
16
care au înlănţuit omul şi parcă şi conceptul de divinitate a fost alterat ... care-i
treaba cu întorsul obrazului? Iisus nu a existat? Există culte mai puternice ca
şi creştinismul, care au făcut din oameni maşini de ucis? Ce-i cu lumea asta?!
Nu mai înţeleg nimic ...» gândul lipsit de cuvinte şi imagini începe să se
proiecteze: «toate astea sunt vrăjeli, s-a descoperit acolo, o chestie, că de
fapt n-a existat, că n-a fost aşa ... – da, da am auzit şi eu, am văzut la o
emisiune ... – îţi dai seama ce chestie!»; noi ne dăm seama că stereotripul
negativ şi-a mărit proporţiile şi metoda de abordare, prin media. Stereotripul
este controlat de media, pentru că demersul societăţii nu mai permite
lecturarea, studierea atentă, selecţionarea informaţiilor. Degeaba schimbăm
canalele, că peste tot vom vedea ceea ce este «la modă». Subiectul nu este
manipularea în masă de către media, ci cum a luat formă stereotripul negativ
în zilele noastre. Media a mai creat sterotrip, pentru a se apăra, cel «media
este manipulare în masă», antireclama este tot reclamă, nu e grav că te afli
în gura lumii cu imagine negativă, ideea e că eşti în centrul atenţiei.
Şi aşa se învârte Lumea cu mişcare de revoluţie, de rotaţie în jurul
soarelui împreună cu alte 8 planete (nu e o informaţia 100% sigură) în Calea
Lactee, în Univers. Şi încet încet se proiectează această imagine tristă în
mintea noastră, vedem pământul micşorându-se în întuneric, observăm restul
planetelor, viteza imaginii creşte pe măsură ce se depărtează, vedem alte
constelaţii mai mici în întuneric, iar apoi cu o viteză apropiată celei a luminii,
trecem ca printr-o gaură de vierme şi se face vizibilă Calea Lactee în toată
splendoarea ei, tot în întuneric.
Apoi a fost mitul.
17
Puterea Mitului
De la cea mai timpurie licărire a conştiinţei omeneşti, aflăm o privire
asupra vieţii îndreptată spre interior, completând-o pe cea îndreptată spre
exterior. Cu cât ne îndepărtăm mai mult, în dezvoltarea culturii umane, de
aceste începuturi, cu atât această privire spre interior pare să avanseze.
Curiozitatea naturală a omului începe să-şi schimbe treptat direcţia. Putem
studia această creştere în aproape toate formele vieţii culturale a omului în
primele explicaţii mitologice ale universului aflăm totdeauna o antropologie
primitivă alături de o cosmologie primitivă. Problema originii lumii este
împletită în mod indisolubil cu problema originii omului.
Dar mitul nu penetrează întreaga viaţă conştientă a omului. Omul recurge
la mit când se vede ameninţat de forţe care îl copleşesc. Emil Durkheim
afirma că sursa mitului este conştiinţa colectivă, aceasta fiind forţa
constrângătoare şi moderatoare a conştiinţei individului. Acesta, prin procesul
de socializare internalizează toate elementele culturii societăţii respective,
aceste elemente înglobând şi miturile. Rolul mitului în viaţa socială este legat
de faptul că nu este rezultatul unui proces intelectual, ci este expresia
simbolică a celor mai profunde emoţii umane, referitoare la viaţa
colectivităţii, la experienţa socială a umanităţii. Putem spune aici că mitul
este o emoţie transformată în imagine, o emoţie obiectivată şi «consolidată»
în «operă». Ecourile sale se prelungesc şi în alte epoci, trăsăturile specifice
tipului mitic de gândire şi imaginaţie putând fi regăsite şi în alte forme şi
momente de creaţie spirituală13.
Celebrul mitolog român Victor Kernbach are concepţia că mitul este o
naraţiune tradiţională emenată de o societate, imaginând explicaţia corectă a
fenomenului; ce s-a petrecut în existenţa psihologică şi fizică a omului în
natura ambientă şi Univers în legătură cu destinul condiţiei cosmic-umane,
căreia omul îi atribuie obârşii supranaturale datând din vremea creaţiei.
13 Ion Goian, Gabriela Tănăsescu, Carmen Diaconescu, Lorena Păvălan, Op. Cit., p.174
18
Teologia priveşte mitul ca fiind revelaţia divină exprimată, iar ateii,
contrar acestei percepţii susţin că este o născocire a teologilor întru
menţinerea ordinii ecelziastice14.
J. Frazer vede în mit esenţa evoluţiei spirituale a omului.
Malinowski, în schimb, consideră mitul o carte pragmatică a înţelepciunii
primitive.
Deşi mai sunt şi alte păreri, le-am considerat pe acestea din urmă
suficiente.
O întrebare, în schimb am găsit-o esenţială: Oare reverirea şi mitul nu
sunt cumva revelaţiile unui adevăr inefabil, ale unui adevăr iraţional, ale unui
adevăr ce nu poate fi demonstrat?15 Interesant cât de multe poate dezvălui o
simplă întrebare, la prima vedere. De fapt cuprinde abstract tot ce am vrut să
explic până acum. A striga «Evrika» ar fi un clişeu prea ne la locul său. Esenţa
oricărei mitologii o constitie reflectarea deformată, fantastică a realităţii
naturale şi sociale sub forma unor istorisiri despre zei sau alte fiinţe
fabuloase. Rădăcina obiectivă a reflectării mitice o constituie gradul scăzut de
dezvoltare a forţelor de preoducţie şi, implicit, al dominării forţelor naturii de
către om, mitologia învingând şi dominând forţele naturii prin imaginaţie.16
Altă informaţie interesantă o dă un dicţionar Larousse, autoritate de
necontestat, şi anume că mitul este povestire populară sau literară, punând în
scenă fiinţe supraumane şi acţiuni imaginare, în care sunt transpuse
evenimentele istorice, reale sau dorite, sau în care se proiectează anumite
structuri subadiacente ale raporturilor familiale.17
Cum se naşte un mit? Fac încă o trimitere la «Luntrea Sublimă» a lui V.K.,
şi la ceea ce mi-a atras atenţia prima oară; am criticat o carte S.F. scrisă prin
anii 70 de către un român, că n-a avut imaginaţia de a «construi» un alt tip de
navetă al fiinţelor inteligente, pur şi simplu a imaginat-o ca pe o rachetă
banală. Asta m-a distrus, şi eram cât pe ce să las cartea din mână, când au
coborât fiinţele din navetă ... aveau ca nişte acvarii sferice în cap pentru a le
menţine atmosfera propice, din nou lipsă de imaginaţie, am gândit, până am
realizat ideea aurei «de pe capul» personajelor de pe sfintele icoane!
14 Victor Kernbach, „Miturile Esenţiale”, Univers Enciclopedic 1996, p. 815 Miguel de Unamuno, „Le Sentiment Tragique de la Vie”, Paris 1917, p. 307 16 Mic Dicţionar filosofic, Ed. a II-a, 197317 Nouveau Petit Larousse, Paris 1968, art. „mythe”, p. 682
19
Stereotrip, am gândit, fără însă a fi conştientă de termeneul ce-l voi descoperi
un an mai târziu. V.K. explica «caschetele» ca fiind percepute de primitivi, ca
un al doilea cap, deci oameni cu cap mare – inteligenţi printr-o chestie fizică,
nu mai vorbim de posibilitatea levitării şi altele specifice tehnologiei avansate.
Este singurul autor de cărţi de ştiinţă mitologică, recunoscut, care a surprins
efectele stereotripului într-o carte S.F..
Evident că mai sunt şi alţi autori de povestiri S.F. care au încercat
modificarea unor date istorice în favoarea unor întâmplări cu substratul
menţionat (două rafturi întregi a bibliotecii personale), dar parcă aceasta le-a
pus capac la toate.
În continuare în cartea «de referinţă», se ştie ce a urmat. Preoţii unei
civilizaţii sedentare au întors stereotripul în favoarea lor, iar extratereştrii,
care comunicau doar cu un singur om primitiv «Auta», un spirit altruist, eroul
mitic, dacă vreţi, au hotărât să pună capăt acestui tip de dominaţie şi să
elibereze din sclavie mulţimea. În final l-au ridicat pe Auta la cer şi l-au dus cu
ei, fiind singurul capabil să se înţeleagă cu ei, deoarece a petrecut cel mai
mult timp cu ei. Sună cunoscut?
La urma urmei, «Luntrea Sublimă» a urmărit alt scop, pe care abilitatea
cititorului de azi îl va desoperi18, spune Victor Kernbach (mă simt flatată).
Şi ceea ce m-a frapat, în continuare a fost o altă teorie a sa, de data
aceast într-o carte ştiinţifică, şi anume recunoaşterea existenţei unui al III-lea
tip de fiinţă pe lângă hominid şi homo sapiens (Omul de Neanderthal şi Omul
de Chromanion) care prin compatibilitate sexuală reciprocă şi prin identitatea
numărului de cromozomi, putea să se amestece biologic ... în cele omul să-l fi
absorbit pe hominid19 (învingerea Omului de Cromanion asupra Omului de
Neanderthal). Teoria ştiinţifică iniţială observă apariţia subită a Omului de
Chromanion, evoluat, cu unelte dezvoltate, care distruge hominizii de pe faţa
pământului.
Acum trebuie să ne detaşăm de acestă mică paranteză şi să revenim la
ale noastre.
Se cere o mică explicaţie de termeni, în ceea ce priveşte mitul.
Într-adeavăr o definiţie exhaustivă este imposibilă, dar am putea spune
în linii mari că mitul este o raţiune tradiţională complexă, între unghiul cosmic
şi cel uman. Prin forma de propagare va căpăta conotaţie de sacru în
18 Ibidem Eadem, «Luntrea Sublimă”, ediţia a III-a, 199519 Victor Kernbach, „Mit Mitogeneză, Mitosferă”, Casa Şcoalelor 1995, p. 42
20
protosocietăţi. Pe lângă acestea, rămâne o povestire extraordinară care
relatează aventurile zeilor, semizeilor sau eroilor, situându-se în protoistorie,
influenţând istoria de-a lungul timpului.
Conţinutul obscur şi fictiv al miturilor le-a făcut să treacă pentru mult
timp în raport cu raţionalitatea filosofică şi ştiinţifică, drept reprezentări naive
şi iluzorii, specifice popoarelor primitive şi copilăriei spiritului uman. Gândirea
mitică articulată şi discursul raţional-explicativ, în schimb a dat naştere
filosofiei (cf. Logos, Grecia). Însă etnologia contemporană subliniază funcţiile
miturilor, ca având o deosebită importanţă în societate, asigurând coeziunea
grupului, în forma unui discurs despre origini pe fondul povestirilor cu
caracteristici ritualice, o justificare a orânduielii în tot ceea ce ne înconjoară.20
Printr-un raport de aglomerare a noţiunilor, începe să se contureze o idee.
Este greu să ne imaginăm cum ar putea funcţiona spiritul uman fară a avea
convingerea că ceva ireductibil real există în lume; şi este cu neputinţă să ne
închipuim cum ar putea să apară conştiinţa, fară a conferi o semnificaţie
impulsurilor şi experienţelor omului.21
Studierii miturilor îi lipseşte o parte practică, deoarece miturile antice
aparţin unor civilizaţii de mult apuse, deci este imposibilă ancheta asupra lor;
în schimb se poate face o investigaţie în rândul populaţiilor succesoare
civilizaţiilor respective, care presupune deplasare în regiunea studiată,
fonduri, traducători, dacă este necesar, pe scurt bătaie de cap şi răbdare
multă; dar mai există o formă, şi anume analiza de conţinut a miturilor,
hermeneutica textului, etc., din care se pot trage concluzii destul de concrete
şi mai ales în încadrarea miturilor ce se doresc studiate în rama potrivită,
dezirabilă.
Mitologia operează cu mijloace nesupuse verificării experimentale, ele
fiind cuprinse într-un sistem de referinţă al cărui mobil este actul magic, iar
sistemul ei de gândire se manifestă prin tendinţa formelor epice concrete
către abstracţii.22 Pornind de la situaţia dată, fenomenele sunt explicate
uneori simbolic, dar de regulă nici un mit nu îngăduie o explicaţie coerentă,
dacă nu se produce cercetarea interdisciplinară asupra miturilor şi celor care
le-au creat sau propăvăduit.
20 Dicţionar Enciclopedic de Filosofie, Edit. All 2000, „mit”21 Mircea Eliade, “La nostalgie des origines”, 1969, p. 722 Victor Kernbach, „Miturile Esenţiale”, Univers Enciclopedic 1996, p. 13
21
De-a lungul studiului mitologiei, s-au desprins anumtie trăsături care
postează miturile pe categorii, cum ar fi miturile memoriale, miturile
cosmografice, miturile transcedentale şi miturile fenomenologice. În ciuda
clasificării propuse, categoriile de mituri adesea intereferează. Mai în detaliu,
subdiviziunile apar în felul următor:
Miturile memoriale păstrează fapte ancestrale de mari proporţii în
analele lumii; aici se include descoperirea focului, miturile vârstei, omul
primordial, războaie cereşti asociate cu fenomene ale naturii, etc.. Miturile
cosmografice includ locaţia întâmplărilor, respectiv cadrul divin, lumile
coexistente cu menţionarea celor petrecute, teogonia, panteonul. Miturile
transcedentale sunt consacrate de omul primitiv elucidării contradicţiilor
existenţiale aparente, acceptate ca şi ideal, eroul arhetipal, suprastructura
demonologică, destin, universul dual şi antagonic, condiţia umană, fenomenul
vieţii şi al morţii, aria timpului.
Miturile fenomenologice sunt cele pe care le propunem în studiu prin
punctul de vedere al stereotripului, combinat mai mult cu mitul ufologic, care
este mit modern, şi vor fi elaborate în capitolul dedicat.
Pe lângă mitul arhaic, care s-a propagat la nivel mondial, am putea
spune, apare un nou mit modern care îşi are rădăcinile în «scrieri fabulante»
despre posibilitatea de a nu fi omul singura fiinţă de felul său, care este de
fapt o anticipaţie. Pasul între aceste două mituri nu a fost încă făcut, dar se
încearcă, chiar şi în prezentul material; motivul «doar al încercării» este că
mitul cel vechi nu a intrat în arhiva dezafectată a memoriei, iar cel nou nu şi-a
încheiat procesul formativ. Dezideratul nu este ca miturile vechi să fie uitate,
doar ca metodele sintentice de studiu, adică asocierea permanentă cu
miturile religiilor sintetice să ia sfârşit. Căutând cărţi de ghidaj, mi-am
aruncat privirile în special asupra bibliografiei lor, doarece nu mă interesa un
rezumat din 20 de cărţi de specialitate, ci cărţile de unde s-a inspirat autorul,
iar majoritatea făceau referire la schemele post-creştinismului, deci erau
sincretizate, nu intrau în obiectul meu de studiu. În momentul în care se va
înceta cu asocierea aceasta puerilă (din punctul meu de vedere) vom putea
accede la următorul nivel, să vedem ce s-a petrecut de fapt, pentru a privi în
viitor fără «să ne temem de lumina soarelui, care nu va mai fi la fel de
orbitoare». Întrebarea pe care ne-o punem este dacă omul e suficient de
matur pentru a le depăşi. Deocamdată, aşa cum descifrăm în subtextul
22
vechilor mituri etiologice sau din experienţa istoriei, omul este încă o fiinţă cu
structură de animal domesticit de curând, care se lasă în voia inerţiei sau în
voia impulsurilor gregare.23 Se lasă în voia stereotripurilor negative.
Alimentat de cercetări şi ipoteze exobiologice şi vehiculat de mitologia
genului literar numit generic Science-Fiction, tinde însă să înlocuiască vechiul
mit. Sau să arate un posibil adevăr, mai uşor de înghiţit în epoca modernă,
decât plăsmuirile pe care religia a căutat cu orice preţ să le amalgameze,
care-şi aveau rostul la vremea respectivă, respectiv ca şi «frâu» al omenirii
spre autodistrugere. Nu ne-am propus să blamăm religia ci să urmărim firul
mitului modern.. Acest mit nu prea este luat în seamă de mitologi, deoarece
conform teoriei, nu are tradiţie, şi ne referim la mitul ipotezei O.Z.N.. Mi se
pare impropriu folosit termenul «tradiţie»; deşi s-a remarcat din cele mai
vechi timpuri, a căpătat mereu alt substrat, sacru, iar de când cu epoca
modernă s-a scindat de substratul acesta spre unul ştiinţific, această scindare
nefiind uşor de observat. În concluzie se consideră că apariţia acestui mit nu
are un trecut prea lung, iar condiţia lui de mit devine discutabilă în contextul
cercetărilor ştiiţifice obiective.
Propun următoarea ipoteză: este posibil ca oamenii din acele timpuri să
nu înţeleagă un context ştiinţific din cele ce s-au petrecut, şi i-au dat o formă
mai la-ndemână crederii lor – stereotrip – introducându-se pe parcurs
sacralitatea, pe măsură ce se promova adularea zeilor, de către aceştia (după
cum vom afla în continuare) sau pur şi simpu aşa s-a considerat forma cea
mai bună de mulţumire de către oameni. În acest caz, singura turnură
posibilă a fost ceea ce s-a şi întâmplat de fapt; cu ajutorul stereotripurilor
negative s-a ajuns la control, clasificare socială şi alte «rele», precum şi
apariţia cultelor, religiilor, riturilor, care la momentul incipient s-au bucurat de
avantajul stereotripului pozitiv.
Recent, s-au descoperit prezenţe neidentificate pe cer, situaţii păstrate
în secret, dar de o asemenea magnitudine încât n-au putut trece neobservate
o şi adevărată explozie a scrierilor care conţin de obicei sintagme de genul
«top secret», «dosare secrete» sau «pentru prima oară se prezintă fapte reale
şi incredibile», dar ţinem cond de faptul că dezbaterile pe marginea acestui
subiect au rămas tabu. Dovezile, pentru că există dovezi, cineva s-a chinuit să
le găsească şi să le expună cât mai obiectiv pentru ca noi doar să ne uităm la
23 Victor Kernbach, „Mit Mitogeneză, Mitosferă”, Casa Şcoalelor 1995, p. 42
23
poze şi descrieri, arată că fenomenul O.Z.N. nu este chiar aşa recent şi s-a
ajuns la ipoteza că zeii au fost fiinţe inteligente provenite de undeva din
spaţiul sideral. Să fie asta ceva profan, doar pentru că nu e sacru? Prefer mai
bine interesant. Toate denumirile şi imaginile pentru divinităţi sunt măşti
semnificând realitatea indubitabilă, care prin definiţie transcede limbajul şi
arta. Mitul este masca divinităţii de asemenea – o metaforă pentru ceea ce se
află în spatele lunii vizibile24. Desigur Moyers nu se referea la ideea că ştiinţa
a distrus relaţia omului cu divinitatea, ci în contradicţie, desoperirile ştiinţifice
ne reunesc cu anticii, ajutându-ne să reorganizăm în această lume o reflecţie
mărită asupra naturii noaste interioare; astfel suntem urechile sale, ochii săi,
gândirea sa şi discursul său25. Prin asta critica duelul interpretării psihologice
a mitului, pentru că pare să se limiteze la rolul contemporan al acestuia, care
poate fi de natură ori ideologică ori terapeutic-confortabilă.
O.Z.N. este termenul modern-popular a oricărui fenomen aerian, care nu
poate fi identificat, prin definiţie. Prezenţe ale acestui fenomen aerian sunt
datate înca din antichitate. Apariţii neobişnuite pe cer, aveau de obicei
caracter natural, comete, meteoriţi, şi chiar aurora boreală; cometa Halley, a
fost raportată prima dată de astronomii chinezi între anii 467-240 î.e.n.. Alte
rapoarte în istorie, par a avea o explicaţie prozaică, fiind asociate cu
supernatural, îngeri sau profeţi. Obiecte neobişnuite care zburau erau
interpretate destul de dificil, dar descrise se aseamănă dureros de mult cu
cele descrise din secolul nostru.26 Istoricii artelor, explică acele obiecte ca
simboluri religioase, reprezentate în multe picturi ale Evului Mediu şi
Renaşterii.27
Shen Kuo (1031-1095), oficial politic şi un inventator matematic chinez, a
scris un pasaj vivid în „Dream Pool Essays” (1088) despre un O.Z.N.. El a
descris fenomenul ca un obiect zburător de forma unei perle, cu uşi care,
deschizându-se, au o lumină foarte orbitoare dinăuntru şi care zboară la
viteze foarte mari.28
24 Joseph Campbell, Bill Moyers, „The Power of Myth”, 1991, p. 7, (trad.)25 Ibidem, p. 8 (trad.)26 Giordano, Daniela, "Do UFOs Exist in the History of Arts?" from American Chronicle, 2006-
11-13; retrieved 2007-07-2727 Cuoghi, Diego. "The Art of Imagining UFOs". in Skeptic Magazine Vol.11, No.1, 200428 Dong, Paul. Paranormal Phenomena and the Unexplained in the People's Republic, 2000. pp. 69–71.
24
Ufologia este un neologism care descrie eforturile colective a celor care
studiază fenomenul O.Z.N. şi asociază probele. În timp ce nu toţi cercetătorii
consideră neapărat că O.Z.N. sunt nave extraterestre, ei cred în acest
domeniu de studiu şi faptul că merită cercetat, şi că posibilitatea din urmă ar
trebui oricum luată în calcul.
Una dintre problemele pentru care ufologia, ştiinţa care studiază
fenomenul apariţiilor neidentificate cereşti nu este luată în serios şi nu se va
merge pe ideea studierii exhaustive a tuturor faptelor istorice cu acestă bază,
este contrastul dintre savanţii astronomi, fizicieni, biologi, ingineri, etc., şi
grupul de entuziaşti, «fanii», care nu cercetează analitic datele documentare,
convinşi fiind de caracterul pozitiv al datelor, de-a dreptul nişte credincioşi.
Mitul ipotezei extraterestre, trebuie formulat astfel, pe motive că existenţa
altor fiinţe din Univers nu are o demonstraţie empirică, sau cel puţin aşa se
înfăţişează. Navele acestor fiinţe ipotetice poartă denumirea de O.Z.N., obiect
zburător neidentificat, sau după denumire din popor, “farfurii zburătoare”, din
cauza formei lor (avem o descriere a formei lor!). Deci existenţa unor nave cu
proprietăţi zburătoare, diferite de cele expuse ochilor lumii, se confirmă, sau
toţi cei care le-au văzut în diferite colţuri ale lumii, neştiind ce au spus fiecare
în parte, au creat un stereotrip care coincide stresant; iar după toate cele
enunţate aici, un stereotrip nu apare fără o fărâmă suficient de mare de
adevăr incredibil, pentru a putea cauza crearea lui. Victor Kernbach spune că
mitul autentic se naşte din interpretarea spontan colectivă a unui adevăr
revelat predecesorilor şi trăit de ei (...) în cazuri speciale a unei utopii trăite
virtual, în anticipaţie, în timp ce un pseudomit se întemeiază pe o interpretare
falsă, pe o minciună, fie spontană, fie elaborată29. Din nou apariţia
stereotripului pozitiv, în prima parte şi negativ în a doua. De asemenea este
esenţailă studierea mediului în care s-a născut mitul pentru a afla
veridicitatea sa ca mit sau dacă este superstiţie. Superstiţiile sunt apanajul
mediilor precivilizate, deşi păstrate şi respectate până în zilele noastre, o
formă de a păcăli aparenţele în mintea umană. Ele nu sunt prezente în mit,
dar dacă nu sunt selecţionate atent, se pot trage concluzii eronate cu privire
la temeiul lor. Stereotripul nu este prezent în acest caz în superstiţii, deoarece
ele sunt plăsmuiri voite ale imaginaţiei, nu întâmplătoare.
29 Victor Kernbach, „Mit Mitogeneză, Mitosferă”, Casa Şcoalelor 1995, p. 68
25
Iar dacă tot a intrat în discuţie (acum o pagină) permanenţa mitogenezei
şi de nevoia perpetuă de mituri a oamenilor, a se lua în calcul
conservatorismul majoritar al fiinţelor umane, greu adaptabile, dar totuşi
aflate într-un echilibru stabil cu realitatea, spre deosebire de trecut; pe de
altă parte, orice accelerare a progresului produce de obicei derută în
funcţiunile de adaptare la realitatea modificată, iar unica soluţie de a se
repune în ordine poate deveni mitul. Puterea mitului constă în însăşi
existenţa, aşa cum este percepută ea, cu ajutorul său. Tocmai nevoia de mit
i-a conferit acestuia putere, şi a devenit un factor nelipsit în viaţa umană.
Ceea ce a creat dificultăţi, a fost propagarea sa, doarece tâlcul se poate să se
fi pierdut prin traduceri sau interpretări greşite ale semnelor şi imaginilor, şi,
de ce nu şi din cauza sumarităţii textului; există posibilitatea, în cazul în care
mitul a fost scris, ca cine l-a redactat să nu fi realizat că viitorii cititori să nu
fie la curent cu viziunea sa şi să nu înţeleagă exact contextul. Şi să nu uităm
de limbaj, care era la forma sa bazică, deci nu exista o diversitate lingvistică.
Una dintre metodele cele mai eficiente de păstrare a esenţei miturilor îl
reprezintă ritul, care, deşi schimbat, menţine substratul viu al schemei
incipiente.
Alterarea miturilor, în schimb, nu le-a redus din putere, ci a accentuat-o
în funcţie de metoda abordată. Metodele sunt de ordin istoric, ecleziastic şi
literar, modificând fie prin lăsare la o parte a datelor importante, schimbând
ponderea simbolurilor, fie prin amplificare, simplificare sau reducere în funcţie
de cadrul socio-economic şi vremuri, fie prin poetizare, alegorii, gestici eroice
supraevaluate. Metoda cea mai eficientă a studierii miturilor ar fi fix după
forma lor cea mai apropiată de original, iar în cazul traducerilor, asigurarea că
textul a fost tradus întocmai. Ceea ce constituie obiectul următorului capitol.
De aici, readucerea miturilor în actualitate şi de ce nu, redirecţionarea
lor, este influenţată extraordinar de puterea mitului. Reactualizare miturilor îşi
are sensul în viaţa omului, atunci când se reiau anumite puncte cheie dintr-un
obicei sau rit antic; se pot oferi exemple de respect faţă de animale, ecologie,
etc.. Redirecţionarea permite introducerea de nou în miturile vechi. S-a
încercat cu religia, în special creştinismul şi budismul în credinţa în «viaţa de
apoi»; în continuare, ne referim la miturile secolului XX, care sunt mai
preponderent despre moarte, decât predecesoarele lor eschatologice.
26
Prognoza asupra viitorului sumbru, declinul societăţii, alimentate de ultimii 50
de ani, s-a reactualizat pentru că toţi, în ultima perioadă privim în jurul nostru
cu o sprânceană ridicată, şi cumva ni se inoculează sau ne dăm seama că va
exista un sfârşit destul de apropiat la tot ce se întâmplă, fiind conştienţi de
istorie şi ce s-a întâmplat când nu se mai putea continua; şi avem în vedere şi
calendarul mayaş şi data nefastă de 2012. Ne trimite cu gândul la mitul lui
Noe, sau mai bine zis Athrahasis-Utanapishtim, Ziusudra expus în Tabla a XI-
a, mai precis în «Epopeea lui Ghilgamesh». O redirecţionare ar fi ideea lui
Nietzsche a supraomului, şi chestiunea înlocuirii omului cu acesta; acest mit
nu există ca atare, dar se propagă încet dar sigur. Avem în vedere fiinţele ale
căror creare a eşuat în mitogonia mayaşă, şi cum au fost distruse de către zei
în vederea înlocuirii lor cu fiinţele dorite, mai avansate. Să aplecăm capul
asupra antropogoniei de pe teritoriul nostru, cu fiinţele ce vor înlocui omul,
uricii, mult mai valabili. Stereotripul înlocuirii omului se pare că a reieşit din
conştientizarea acestuia că face ceva greşit. Ori când se conştientizează că
ceva nu merge cum ar trebui, logic, se iau măsuri de către cel care a greşit
sau de către superiorii săi. Dacă nu se iau măsuri de către cel care a greşit,
atunci conştientizarea nu a fost realizată, este doar o proiecţie a
inconştientului asupra conştientului, un fel de semnal de alarmă. S-a tras
frâna bruscă şi numărătoarea inversă a început? Sau avem de-a face
deopotrivă cu un stereotrip pozitiv şi negativ cel din urmă alimentându-l pe
primul. Pentru că nu găsim rostul unei astfel de panici, nu este deloc aşa grav
cum se prezintă, sigur este alarmă falsă, iar stereotripul pozitiv este încurajat
de prisos de cel negativ, nu are nimeni de câştigat din panică.
Iar dacă superiorii întârzie cu luarea măsurilor, înseamnă că cea mai
bună privire asupra problemei este regândirea timpului şi în acest material,
un exemplu de putere a mitului.
O altă explicaţie a reactualizării miturilor este paralela cu ştiinţa. Se ştie,
cum afirma şi un reputat istoric al ştiinţei, Thomas S. Kuhn spre deosebire de
artă, ştiinţa îşi distruge trecutul30, iar miturile nu cunosc «stop-cadru». Nu-şi
distrug trecutul, dar şi-l recondiţionează în raport cu epocile premergătoare;
în cazul în care acest lucru nu se întâmplă, mitul va rămâne inactiv în
mitografii. Deci miturile nu sunt forme invariabile, nu au structuri încremenite,
ele nefiind rezultatul contemplării obiective a fenomenelor şi evenimentelor. 30 Thomas S. Kuhn, „Tensiunea Esenţială”, Bucureşti 1982, p. 386
27
După cum am mai menţionat, pentru a sublinia ideea deja evidentă, ideea
mitului a pornit de la un stereotrip, care în momentul când a ajuns la forma sa
desăvârşită şi a fost transmis fie pe cale orală fie prin scrieri, a dat naştere la
mit, la acea exprimare, prin metodele de mai sus, a adevărului văzut prin
prisma minţilor necizelate, nu în sensul peiorativ al cuvântului, care au făcut
tot posibilul să reţină şi să menţină cât mai viu şi cât mai amănunţit
fenomenul incredibil ce le-a fost dat să-l vadă.
Dar ce ne facem cu miturile cosmogonice, cum explicăm apariţia lor? Că
doar nu a fost cineva acolo care a văzut cum s-a creat tot, înainte de a fi creat
tot propriu-zis? Deşi nu putem omite faptul că toate cosmogoniile în final au
scheme asemănătoare, indiferent dacă se porneşte de la un ou primordial,
sau două fiinţe amorfe, fie antropogonia se realizează prin act auto-sacrificial,
fie sacrificial-morbid, fie scene de experimentare, cert, însă este că întâi a
fost omul care le-a scris – grăit – propăvăduit, îndrumat, fireşte cu ajutorul
zeilor.
28
Mituri Arhaice în Orientul Apropiat
Înainte de a începe continuare despre miturile arhaice, este necesară o
încadrare istorico-geografică a populaţiei de referinţă, una socio-economică
nu cred că este necesară.
Populaţiile care a dat numele civilizaţiei mesopotamiene, sumerienii şi
akkadienii (asiro-babilonienii), s-au aşezaz în ţinuturile dintre Tigru şi Eufrat,
respectiv primii în Sud, iar ceilalţi în Nord, emigrând în aceste locuri la
sfârşitul mileniului al VI-lea î.e.n., găsind acolo o populaţie indigenă –
protosumerienii. Între cele două civilizaţii există deosebiri, deşi cea akkadiană
este puternic influenţată de cea sumeriană, şi într-un fel o continuă, în ciuda
faptului că cele două imperii pe prag de formare au fost rivale de-a lungul
întregii lor istorii.
S-au emis mai multe ipoteze cu privire la originea sumerienilor; pe când
unii îi consideră veniţi din centrul Asiei şi înrudiţi lingvistic cu populaţiile
orientale, alţii văd o înrudire cu populaţiile indiene care au edificat civilizaţia
de pe malurile Indusului. Dacă analizăm mitologia vedică cu cea sumeriană
vom găsi similarităţi din belşug, deci nu pare o idee prea deplasată. Cei mai
mulţi orientalişti consideră că sumerienii au o limbă asemănătoare cu cele
caucaziene; totuşi, potrivit cercetărilor făcute până în prezent, se pare că
sumeriana este un amestec de limbi din zonele menţionate.
29
Primele documente scrise, având caracter de pictograme şi de rebusuri,
provin din stratul IV Uruk, care precede stratul III cu acelaşi nume, în jurul
anilor 3000 î.e.n., după aceea simplificându-se la cuneiformă.31
Textele sumeriene vechi ne dezvăluie o literatură deja formată,
succedând-o pe cea orală.
În consecinţă ideea mitului s-a propăvăduit verbal, mai apoi scris.
Important e să aflăm care sunt miturile.
Continuăm miturile arhaice de acolo de unde le-am lăsat fără explicaţie,
şi anume la:
Miturile fenomenologice care privesc fenomenele de nivel cosmic ca să
compună naraţiuni explicative asupra actului cosmogonic – cel de creare a
lumii, antropogoniei – crearea omului, eschatologiei – ideea de moarte,
caracterului repetitiv al naturii – succesiunea zilei şi a nopţii, anotimpurilor,
etc., cadrului astral – privit mai degrabă ca locuinţe divine decât corpuri
cereşti în concepţia mitologică şi elementelor – cu caracter magic, respectiv,
apa, focul, aerul, toate având (sau primind) proprietăţi fabuloase.
Un laitmotiv în mitologie este haosul primordial din care se va organiza
lumea.
Etimologic, cuvântul grecesc kâos este înrudit prin rădăcină, cu verbul
kainein, semnificând a se deschide, a se căsca, ceea ce apropie
reprezentarea arhaică a haosului32. Deci, iniţial, însemna căscătură, gol. În
diferite mituri cosmogonice e starea incipientă, neorganizată de la care s-a
pornit urzirea lumii. E imaginat fie ca un gol sau hău fără fund, fie ca o stare
amorfă a substanţei alcătuită din foc şi apă. Uneori haosul ia forma unor
monştri primordiali (balauri, uriaşi, fiinţe demonice htoniene). Transformarea
haosului în cosmos este prezentată ca trecere de la întuneric la lumină, de la
apă la uscat, de la hău (gol) la substanţă, de la amorf la organizat, de la
distructiv la constructiv.33
31 Constantin Daniel, Ion Acsan, „Tăbliţele de Argilă – Scrieri din Orientul Antic”, Bucureşti,
1981, pp. 3 et sqq.
32 Victor Kernbach “Dicţionar de mitologie generală”, 1989, “haos”
33 Ivan Evseev, “Dicţionar de Simboluri şi Arhetipuri Culturale”, Timişoara, 1994, “haos”
30
El dispune de reprezentări în general consonante, în ipostaza unei
substanţe matriciale fluide, neorganizate, monstruoase, de regulă feminine
(sau în unele cazuri bisexuate), cu o dublă deschidere: spre naştere şi spre
resorbţie, ceea ce face ca haosul să apară dual în mitologie, germinativ pe de
o parte şi terifiant pe de alta.
Cosmogonia presupune Crearea Lumii din haosul primordial, prin unirea
a două principii, oul primordial, act sacrificial sau eschatologic. Primul mit
elaborat în continuare respectă schema dată mai sus, mai puţin la partea
oului primordial, după cum se va înfăţişa. În el se prezintă, mai pe la sfârşit
antropogonia, prin act sacrificial, în urma războiului dintre zei. Antropogonia,
o deducem din termen, creaţia fiinţei umane.
Al doilea mit, din care se va revela doar ce ne interesează aici, şi anume
continuitatea oamenilor, distrugerea lor şi un fel de re-antropogonie; şi
descoperirea că de fapt, zeilor le pasă.
Stereotripul este mai evident în partea a II-a, ideea primului mit fiind
asociată doar cu fenomenele astrologice, sub îndrumarea autorilor de
specialitate, cum ar fi Zecharia Sitchin. Informaţiile despre ceea ce se
întâmpla «pe cer» nu putea să le realizeze un «muritor de rând», deoarece
din câte am înţeles din poem, nu existau muritori de rând.
În schimb, în «Epopeea lui Ghilgamesh», avem oameni cu realizări
stereotripale, ce s-au propagat sub această formă şi la alte culte, întrucât
ideea de potop o întâlnim pretutindeni, aproximativ sub aceeaşi formă. Ceva
s-a întâmplat acolo; şi avem un exemplu concret al omului acelor timpuri şi
percepţia lui în conversaţia cu zeii. Dar destul despre aceasta, toate la
momentul lor.
31
Enûma Eliš
Enûma Eliš este cosmogonia babyloniană sau mitul creaţiei din zona
Assiriei, Sumeriei, Mesopotamiei, adică Orientul Apropiat. Au fost recuperate
fragmente de către Henry Layard în 1849, restaurate, traduse, apoi publicate
în 187634. Numele poemului se traduce «Când sus», după începutul său:
e-nû-ma e-liš la na-bu-ú šá-ma-mu
«când sus cerurile încă nu aveau nume»
Enûma Eliš a fost făcută cunoscută specialiştilor anglo-saxoni prin
traducerea în engleză a lui L. W. King, în volumul The Seven Tablets of
Creation (vol. l-2, Londra, 1902), care a folosit textele de pe tăbliţele de argilă
găsite în biblioteca regelui Assurbanipal de către săpăturile engleze făcute la
Ninive.
Poemul este centrat în jurul supremaţiei zeului Marduk (în sumeriană
înseamnă «fiul soarelui») şi creaţiei lumii «pământene» aşa cum o ştim noi
astăzi, împreună cu locuitorii ei, oameni. Nu este neapărat o expunere
teogonică, deşi aşa pare la prima citire, ci relatează ascensiunea lui Marduk
deasupra tuturor celorlalţi zei. Este o mitogonie cu caracter eschatologic. Ca
şi alte mituri ale facerii lumii, şi cel al sumerienilor are loc in illo tempore, fără
a se preciza un detaliu cronologic.
Caracterul pesronajului central, iniţial în poem este obscur, evidenţiindu-
se pe parcursul lecturii, în legătură strânsă cu apa, vegetaţia, judecata şi
magia. Când Babylonul a devenit capitala Mesopotamiei, înfiinţatorul acestui
oraş a fost ridicat la nivelul de zeu suprem. În Enûma Eliš este descrisă lupta
zeilor şi elementele creaţiei. Se atrage atenţia că poemul a fost scris cu
ecuaţii sumero-akkadiene ca şi un format poetic, ce au ieşit la iveală din
analiza asupra textului; de asemenea a mai reieşit că cel care a scris imnul
cunoştea cel puţin două limbi de circulaţie la perioada respectivă. Folosirea
idiogramelor sugerează faptul că poemul s-a propagat mai degrabă sub formă 34 G. Smith, "The Chaldean Account of Genesis" Londra, 1876
32
scrisă decât orală.35 Naşterea lumii în varienta sumeriană rămâne unica
versiune din Mesopotamia până la jumătatea celui de-al II-lea mileniu, epocă
în care este modificată, reluată şi amplificată de către babylonieni36. Mai
conţine îmbinarea a mituri vechi şi noi, adaptate unui conon teologic impus
probabil prin reforma politică şi religioasă a lui Hammurabi37.
Mai e de precizat că în Babylon, Marduk a fost ridicat la rang de cult
oficial prin reformele lui Hammurabi, în secolul al XV-lea î.e.n, care a
intenţionat, în esenţă, articularea unui cult civilizator axat pe rolul simbolic de
«organizator» (ucigător de monştri, cum îi numeşte, poetic, M. Eliade) al
regelui, semnificaţia colaterală fiind aceea a înlocuirii vestigiilor
resurecţionare sumeriene, sosite din direcţia unui cult preponderent chtonian,
cu o religie uranică, ce făcea din rege un întemeietor si un organizator
celest.38
Un alt text care întăreşte ideea prezentată în Enûma Eliš este
reprezentată în vasta lucrare de 3 volume, Babyloniaka, scrisă în greceşte
(sec. IV î.e.n.) de preotul chaldean Bel-Usur (Berosos) al zeului Bel-Marduk din
Babilon, dar pierdută astăzi, rămânând rezumatul lui Eusebiu din Cesareea;
confruntarea acestui fragment cu poemul creaţiei e interesantă şi pentru
confirmarea mitului ca atare, ca şi pentru unele nuanţe care la Besos par mai
explicite.
Textul poemului a fost analizat mai mult din punctul de vedere al
simbolisticii, identificându-se diverse valenţe arhetipale.
Dar totuşi sunt de găsit şi texte care se referă la caracterul astrologic
prezentat în epopeea creaţiei, cum unele date cosmice nu puteau fi ştiute de
către pământeni, fără informaţii de afară. Toţi oamenii din antichitate credeau
în zei care au coborât pe Pământ şi care s-au ridicat la ceruri când şi-au
încheiat menirea.
Cele mai multe dintre teoriile ştiinţifice plasează leagănul civilizaţiei în
Orientul Apropiat, regiunea plasându-se în centru geografic fertil. Astfel aici
se va cunoaşte înflorirea celei mai mari civilizaţii.
35 I. Tzivi Abusch, “The Form and Meaning of a Babylon Prayer to Marduk” 1983, pp. 3-15
36 F. Braunstein, J.F. Pépin, „Marile Mituri ale Lumii”, p.1637 *Hammurabi – rege babylonian între anii 1792-1730 î.e.n., reformator juridic şi religios
(Codul lui Hammurabi), imperiatorul Babylonului autocrat38 Ştefan Borbely, „Mitologie Generală” 2004, p. 28
33
Enûma Eliš nu descrie începutul începuturilor, ci începe de undeva, de
unde povestea devine interesantă. Asta se remarcă şi din textul propriu-zis şi
din alte texte care se ocupă cu celelalte cadre ale cerului. Nu vom acorda
prea multă importanţă simbolisticii atribuite mitogoniei, doar în cazul în care
ne va fi de folos, se va încerca păstratrea cât mai la obiect a poemului.
Astfel povestirea se iniţiază cu I plăcuţă de lut din momentul împreunării
lui Tiamat zămislitoarea de toate cu Apsu primul prin amestecare apelor. Ca
urmare, s-au născut o serie de zei, fiecare cu îndeletnicirile sale propri,
Lahmu, Lahamu, Anshar şi Kishar fiind cei mai importanţi; aceştia au dat
naştere la Anu copia fidelă a lui Anshar – acesta l-a zămislit pe Éa
(Nudimmud) în acelaşi mod, care era destul de înţelept, din câte lasă poemul
să se înţeleagă. Toată larma zeilor îi stresa pe zeii creatori, ceea ce l-a făcut
pe Apsu să ia măsuri, deşi Tiamat nu părea prea deranjată, era de acord cu
el. Aici apare mult-controversatul personaj Mummu, sfetnicul, care îl convinge
pe Apsu să se scape de ei. Éa află de planul malefic anunţă ceilalţi zei şi îl
răpune înainte ca acesta să ia măsuri, prin intermediul unui descântec, care-l
adoarme, iar pe sfetnic îl întemniţează. Pe locul unde l-a răpus pe Apsu, Éa
construieşte sălaş cu Damkina, numidu-l întocmai. Aici se va naşte din purul
Apsu, eroul civilizator Marduk, care constituie obiectul poemului. Era mult mai
evoluat decât ceilalţi zei şi fizic şi din punct de vedere al înţelepciunii şi
simţirilor de 4 ori. Anu, mândru de realizarea fiului său Éa, zămisleşte cele 4
vânturi pentru Marduk. Tiamat simte ameninţarea, iar ceilalţi zei o conving să
răzbune moartea lui Apsu şi să fie din nou în stăpânire. A creat 11 fiinţe la
număr hidra-Bashmù, şarpele cu corn, dragonul-mushussu, erou-Lahamu,
demonul-ugallu, câinii spumegânzi, om-scorpion, om-peşte, capricorn, leii cei
mari şi demonii furtunilor în fruntea cărora l-a pus pe Quingu, unul dintre
întâii ei născuţi înzestrându-l cu ce era mai important pentru lupta sa cu
Marduk; i-a încrustat în piept Tăbliţa Destinului - Tu vei fi legea! - şi totodată
singurul ei iubit (?!), stăpân în tot Annunaki.
În Tăbliţele a II-a, a III-a şi a VI-a aflăm continuarea, când Éa află de ceea
ce urmează să se întâmple; totul cade pe umerii lui, el fiind cel care i-a scăpat
pe zei de la pieire; la sfat cu Marduk, acesta din urmă se înfăţişează adunării
şi se propune în bătălie, cerând împuternicire. Primeşte binecuvântarea zeilor,
preamărirea, fiind ridicat la rangul de supremaţie între zei cu menţiunea -
34
Comandă pentru a distruge şi a crea din nou, şi aşa să fie! – i se hotărăşte
soarta de către ceilalţie zei, aşa cum a cerut, el reprezentând cuvântul lui
Anu. Punctul culminant este lupta dintre zei care e mult prea complicată
pentru a fi detaliată aici. Ideea e că îi înfrânge pe aliaţii lui Tiamat, pe care o
distruge, pe Quingu îl întemniţează în vederea distrugerii sale iminente, iar
cât despre cele 11 creaturi, le leagă; recuperează Tăbliţele Destinului dăruite
pe nedrept lui Quingu şi le presează de pieptul său, sigilându-le. Ceilalţi zei au
fost transformaţi în sclavi, şi strigătul lui Anshar a fost aruncat asupra
duşmanilor. Acreat sălaşe selecte pentru zeii care l-au ajutat.
Tabliţa a V-a descrie crearea Lumii, de la facerea efectivă a Pământului,
până la cele mai mici detalii.
Marduk a răsturnat partea de jos din Tiamat, cu maceta i-a zdrobit
capul, a tăiat arterele sângelui ei şi a pus Vântul de Nord să le plimbe ca şi
veste bună. A despicat-o în două, cu jumătate din ea proiectând cerul a tras
un zăvor peste el şi a pus un paznic. A mai aranjat apele ei, ca să nu se
reverse. Cât pentru stele, el a alcătuit constelaţii care să corespundă lor, a
proiectat anul şi a marcat diviziunile sale, a aproximat câte 3 stele pentru
fiecare din cele 12 luni, iar plănuind zilele anului, a construit stâlpul Nibiru
(Steaua Polară) pentru a le marca demersul, astfel ca nici una dintre ele să nu
dea greş sau să se amestece. Cu ficatul el a localizat Zenithul (apusul). A
făcut să apară luna cu fazele ei, i-a încredinţat noaptea şi a destinat-o să fie
bijuteria nopţii, pentru a marca zilele.
Cu «balele» ei a alcătuit zăpada şi gheaţa. A păstrat pentru el asmuşirea
vânturilor, ploii, fulgerelor; din capul ei, un munte, au izvorât apele. Cu
cealaltă jumătate din ceea ce a fost cândva fiinţa primordială, Tiamat, a făurit
Pământul, împletind legătura dintre cer şi pământ (axis mundi).
Cele 11 făpturi, într-un final au fost făcute efigii şi încrustate la poarta lui
Apsu pentru a marca victoria.
Şi aşa, Marduk, cel mai înţelept şi potent dintre zei a devenit regele
suprem.
Tăbilţa a VI-a corespunde antropogoniei. Marduk decide în continuare să-
i uimească pe zei şi săi ajute, astfel că la o adunare le propune să îi permită
să-l facă pe lullu, adică pe om, din sânge divin şi oase, care să-i
preamărească şi să facă sarcinile lor, pentru ca ei să se bucure de avantajul
35
că sunt superiori. Zeul care va fi sacrificat, va fi desigur unicul vinovat rămas
în viaţă, Quingu. Éa, prin dibăcia fiului său, îl crează pe lullu din Quingu, iar
tot zeul suprem împarte zeii prin Anunnaki şi prin ţinuturile de sus şi de jos
(pe pământ) şi se întemeiază Babilonul. Ca şi răsplată pentru toate cele bune
făcute de Marduk acesta primeşte din partea zeilor 50 de nume pentru
preamărire39.
A VII-a şi ultima Tăbliţă reprezintă divinizarea în sine a zeilor către
Marduk; şi detalii privind Asari, cel care le-a dat învăţătură oamenilor pe
etape şi acţiunea sa binefăcătoare în rândul zeilor. Enumerarea celorlalţi zei
împreună cu funcţiile lor nu este pre importantă în acest material, se va
elabora, doar ce are legutură cu sensul poemului.
Şi astfel se încheie celebrul poem Enûma Eliš, lăsâmd loc liber
interpretărilor.
De unde să încep ...
Nu încep încă, ci prezint următoarea legendă-mit, pentru a asigura
continuitatea întâmplărilor şi voi face observaţii şi presupuneri când vom
avea povestirea întreagă în faţă.
Epopeea lui Ghilgamesh
Mitografia lui Ghilgamesh este una din cele mai vechi scrieri literare a
umanităţii, datând de la începutul mileniului al III-lea î.e.n. aparţinând culturii
sumero-babiloniene. S-a păstrat, lacunar, pe 12 tabliţe de lut, în biblioteca
regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive şi povesteşte faptele eroice ale
legendarului rege al cetăţii Uruk. Poemul a fost descoperit abia în secolul al
XIX-lea. Probabil de origine sumeriană, dar absorbit şi adaptat de civilizaţiile
succesive ale Mediteranei orientale, poemul conţine multe elemente
mitologice care vor apărea în literaturile şi traditiile mitologico-religioase ale
civilizaţiilor ulterioare.
39 50 de nume în mai multe variante onomastice, atribuite/acumulate de Marduk, la fel cum
le-a acumulat şi Enlil, toate sumeriene; ne confruntăm şi cu amestecul lui Hammurabi în
încercarea sa de a elabora un monoteism totalitar, dovedit însă imposibil în condiţiile mobile
din Mesopotamia şi mai ales din Babilon (V. Kernbach, Note – „Miturile Esenţiale”).
36
Ghilgamesh, conform eposului, două treimi zeu şi o treime om, era al V-
lea rege după potop, domnind 120 de ani în Uruk.
Potrivit mitului, la solicitările cetăţenilor oprimaţi din Uruk, zeii le-au
trimis acestora o creatură uriaşă, un sălbatic, Enkidu, pentru a-l provoca la
luptă corp la corp pe regele Ghilgamesh, care îi tiraniza şi le necinstea fiicele.
Dar confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară de nici o parte, astfel
încât Ghilgameş şi Enkidu au devenit prieteni nedespărţiţi. Cei doi au
călătorit, au fost părtaşi la nenumărate aventuri, şi-au dovedit eroismul şi
curajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faima
peste mări şi ţări. Prietenia era atât de strânsa încât a deranjat divinităţile.
Zeiţa Ishtar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i despartă, ispitindu-l pe
Ghilgamesh cu declaraţii de iubire. Când însa acesta o respinge cu
agresivitate şi trufie, zeiţa se răzbună ucigându-i prietenul iubit. Regele se
confrunta pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei mai dragi fiinţe şi
cu implacabilul destin al oamenilor, supuşi inevitabil morţii. Neconsolat,
puternicul Ghilgamesh pleacă în căutarea nemuririi, despre care aflase că
fusese acordată de zei, în mod exceptional, unui singur om, înţeleptul
Utanapiştim, supravieţuitorul Marelui Potop, cu care Enlil a pedepsit
omenirea. Tradiţia despre Utanapiştim se va regăsi mai târziu în Biblie în
relatările despre Noe. Utanapiştim îi dă lui Ghilgamesh cheia accesului la
nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va obţine
nemurirea, el eşuând la testul iniţiatic la care fusese supus de zei. Astfel se
întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent este, resemnându-se să
construiască lucruri la fel de efemere ca el însuşi. Episoadele poemului nu au
legatură literară unele cu altele, fiecare narând câte o ispravă de alură
colosală, săvârsită de erou; principalele isprăvi sunt reprezentate pe tăbliţe,
în număr de 11 şi se enumeră astfel,– temutul rege din Uruklupta contra
regelui Akka din Kish,– îmblânzirea lui Enkidu, de prindere şi distrugere a
monstrului Humwawa, - lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeiţa Iştar să-l
ucidă pe erou, care-i refuzase dragostea, - călătoria în imperiul subteran după
floarea nemuririi, moartea eroului Enkidu; Tăbliţă în varianta akkadiană,
Ghilgamesh călătoreşte în lumea cealaltă ca să afle secretul imortalităţii de la
37
stamoşul său Utanapiştim, care-i comunică şi amănuntele desfăşurării
potopului.40
Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgamesh se poate numi drama
existenţială a omului, lupta lui cu forţele oculte şi perspectiva înfrângerii lor,
alianţă şi respingere socială, teama de moarte şi setea de nemurire; paralel,
mitul rezumă alegoric istoria devenirii şi destinul oamenilor ca societate.
Ce s-a mai desprins din text, este nevoia semizeului de a depinde de
cineva. La început se bazează pe mama sa înţeleaptă să-i descifreze visele,
apoi, de când l cunoaşte pe Enkidu, apelează numai la el, îl ascultă numai pe
el. Se întrevede un mare complex psihologic la rege, pe cât de măreţ, pe atât
de neajutorat. Astea se observă din nevoia lui Ghilgamesh de a i se tălmăci
mereu visele, trezindu-se de fiecare dată speriat, şi liniştindu-se doar când
mama sa îl prea-mărea, din îndemnurile lui Enkidu la luptă şi sfaturile, sale
fără de care acesta părea pierdut; când a venit vorba de jignirile aduse zeiţei
Ishtar, n-a avut probleme, iar după ce Enkidu a prins taurul, tot acesta a
umilit-o în cel mai groaznic mod posibil pe aceasta, când îi aducea blesteme
lui Ghilgamesh (nu se poate transcrie modul umilirii din bun-simţ). Iar când
Enkidu şi-a aflat sfârşitul, Ghilgamesh a fost pierdut şi s-a alăturat lui
Utanapiştim, cerându-i mereu sfatul şi ascultând povestirea potopului.
Paralel, ceea ce este conţinut în a XI tablă din această mitografie este
povestirea mitului lui Athrahasis, cunoscut şi sub denumirea menţionată
anterior, Utanapiştim şi Marele Înţelept într-un poem paleo-babylonian, şi mai
devreme sub cel de Ziusudra.41 Povestirea fost adaptată la acest poem.
Conştiinţa nu ne permite să lăsăm lucrurile asfel şi dezvoltăm Mitul lui
Athrahasis, denumit după numele eroului, care conţine mitul creaţiei şi
atestarea potopului.
Anu, Enlil şi Enki s-au hotărât să decimeze oamenii pentru că aceştia au
început să se sustragă de la muncă şi să nesocotească cerinţele zeilor; forma
distrugerii va fi sub forma unui potop; Enki, deşia depus jurământ ca toţi zeii
să păstreze secretul, dar reuşeşte să-l anunţe pe eroul Athrahasis fără să-şi
păteze conştiinţa, la început, în vis de pericolul iminent, apoi printr-un
mănunchi de trestie, dând indicaţii cu privire la scăpare. I-a recomandat
40 Constantin Daniel, Ion Acsan, „Tăbliţele de Argilă – Scrieri din Orientul Antic”, Bucureşti,
1981, pp. 69 et sqq41 F. Braunstein, J.F. Pépin, „Marile Mituri ale Lumii”, p. 40
38
construirea unei bărci imense, unde să se salveze el cu familia lui şi
animalele. Zis şi făcut. La întrebările locuitorilor, Athrahasis a fost sfătuit să
răspundă că pleacă din zonă că a supărat zeii. Nu mult după terminarea arcei,
a început potopul care a durat 7 zile, până şi zeilor le-a provocat frică. La
terminare, eroul aduce ofrandă zeilor, iar Enlil îşi dă seama de încălcarea
jurământului de către Enki. Enki a asigurat că n-a încălcat deloc jurământul şi
că s-a asigurat de «conservarea fiinţei umane». Athrahasis a primit felicitările
zeilor şi a fost ridicat la rang de rege.42
Acum că mitogoniile sumero-akkado-babyloniene au sens se poate trece
la partea de metodologie în descoperirea simbolisticii ascunse a
stereotripului, împreună cu alte elucidări, pe care anterior doar le-am
menţionat, nu leam supus unei cercetări riguroase.
Delimitări Metodologice
Argumentare:
Pentru prezentul material, am folosit ca tehnică metodologică analiza de
conţinut. Pe baza miturilor din «Enûma Eliš» şi «Epopeea lui Ghilgamesh» se
vor căuta similarităţi în alte opere de ordin mitogonic sau religios, în vederea
stabilirii existenţei unui stereotrip, modul de desfăşurare al său, sau dacă
avem de-a face cu simple copii. Este esenţială această abordare, pentru a
rezolva măcar o părticică din problematicile vehiculate atât în epocile
anterioare, cât şi în epoca modernă.
Mitul modern, cel al existenţei unei inteligenţe superioare, atribuită în
mare culturii O.Z.N., aduce aportul său la această abordare. Deoarece de cele
mai multe ori, unele motive din mituri arhaice capătă valenţe ştiinţifico-
fantastice, se produce un mic Nod Gordian în desluşirea adevărului.
42 Ibidem, pp. 36-37
39
Implicarea mitului modern va fi aplicată în măsura în care caracterul
miturilor arhaice are un corespondent în această direcţie, şi de regulă are,
deoarece aşa am ales materialele.
Investigarea va ilumina celebrele idei, «care a fost primul», sau «cultul
meu este adevărat, restul nu», ş.a.m.d..
Astfel, ne vom referi la mitul arhaic, sintezele religioase care se
aseamănă izbitor şi preluările sau descoperirile ştiinţei în domeniul sacrului.
De altfel, doresc stabilirea caracterului sacru sau profan al abordărilor.
Indiciile prin care vom identifica aceste stereotripuri sau copii, fac apel la
cultura nostră generală şi la câteva materiale în plus, faţă de cele deja
existente în prezentul.
Iar ca să nu transform Argumentarea în Obiective, voi trece direct la
acestea. Să vedem ce va ieşi!
Obiective:
Identificarea tradiţiei S.F.-ului în comparaţie cu a miturilor arhaice.
Evidenţierea asocierii dintre mitul arhaic, religie şi S.F..
Delimitarea stereotripului în mitul arhaic, religie şi S.F..
Evaluarea caracterului negativ sau pozitiv al stereotripului prezent.
Detectarea măsurii în care afectează religia mitul arhaic, pornind
de la ideea că mitul arhaic a fost primul propagat.
Detectarea măsurii în care afectează S.F.-ul mitul arhaic, pornind
de la ideea că mitul arhaic a fost primul propagat.
Identificarea «mit arhaic vs. mit modern nu este sacru vs profan».
Ipoteze:
Miturile moderne au tradiţie la fel ca şi miturile arhaice.
Există o asociere clară între miturile arhaice, religie şi S.F..
Stereotripul este prezent atât în mitul arhaic cât şi în religie şi S.F..
40
Caracterul negativ al stereotripului este mai preponderent decât
cel pozitiv.
Miturile arhaice incomplete au fost alterate de completări.
Miturile arhaice au primit o nouă valenţă datorită implicării S.F.-ului
pe considerente că există legături între acestea.
«Mit arhaic vs. mit modern nu reprezintă sacru vs. profan».
Operaţionalizarea conceptelor:
Caracterul tradiţional începe odată cu cât perioada în care se
desfăşoară ideea, este mai îndepărtată, manifesându-se prin viu-
grai, scrieri şi rituri şi susţinută cel puţin de un grup de oameni pe
un teritoriu în timp.
Datele care au caracter repetitiv constituie puntea între mitul
arhaic, religie şi S.F..
Stereotripul a fost cel care a dat naştere miturilor din religie şi S.F.
pe măsură ce întâmplările au devenit din ce în ce mai complicate.
Caracterul negativ al stereotripului este variabil în funcţie de
perioada de desfăşurare a sa, condiţionat de factori politico-
economici şi de influenţa laică.
Alterările în miturile arhaice sunt de natură istorică, religioasă şi
lingvistică din cauza schimbării ponderilor simolisticii, adăugarea şi
scoaterea informaţiilor, traduceri şi poetică.
41
Valenţele date de religie miturilor arhaice au dat naştere la religii
sintetice cum este creştinismul (de exemplu).
Valenţele date de S.F. miturilor arhaice a cauzat un interes mai
mare asupra lor.
Deşi miturile arhaice sunt caracterizate prin sacru, miturile
moderne tind să primească acest caracter profan prin comparaţie,
dar separat nu.
Analiza de conţinut:
Conform celor mai multe păreri mitul S.F. încă nu are tradiţie, dar în
scurtă perioadă se prea poate să aibă, evident nu la fel de îndepărtată şi
nativă ca şi cea a miturilor arhaice; într-o anumită formă există tradiţie,
fenomenele S.F. fiind remarcate din cele mai vechi timpuri şi asociate cu alte
conotaţii: Din acest punct de vedere au o tradiţie, incorectă, însă.
Ideea cea mai pregnantă este cea a formelor de început a manifestării
ideii. Ideea s-a manifestat prin stereotrip pozitiv. Acest stereotrip a cauzat
extinderea interacţiunilor, dând naştere la mit. Stereotripul apare atât în cazul
cosmogoniilor cât şi în cazul antropogoniilor mitului arhaic. Se remarcă prin
asocierea realităţii umane cu cea cosmică şi în celălalt caz, cea fantastică.
Astfel avem principiul dual, sex masculin şi sex feminin, manifestat prin
simbolul apelor primordiale, prezent în mai toate Facerile Lumii în ideea de
sălaşul zeilor. În toate expunerile de acest gen, zeii şi-au creat prima oară lor
ţinut.
În S.F. lipseşte acest laitmotiv, preferându-se sintagma «au creat cu
ajutortul unor tehnici evoluate». Şi mai lipseşte crearea locului lor, aceştia
fiind în explorare.
Antropogonia se realizează prin sacrificiul unui erou negativ, eroul pozitiv
făcând din el prima fiinţă umană, după ce a creat Lumea Pământeană
propriu-zisă. Facerea omului din ceva divin este o idee cu caracter repetitiv,
atât în religie cât şi în S.F. făcând abstracţie de detalii. Ceea ce a lipsit din
42
mit, a fost fie adăugat prin religie fie readus la forme destul de apropiate
celor întâmplate de S.F., deci există o punte.
Toate aceste proceduri necunoscute omului, au făcut posibilă racordarea
lor la o oarecare realitate care în timp a fost influenţată voit, ceea ce dă
naştere stereotripului negativ. Stereotripul negativ s-a accentuat pe măsură
ce s-au realizat foloasele de pe urma sa, alterând stereotripul pozitiv. Nu
suficient însă, sterotripul pozitiv oricum este prima formă de acest gen care
apare la om la începutul «filmului».
Din cauza perioadei îndelungate de propagare, nepăstrării în timp şi
formei lor bazice de lingvistică şi scriere, miturile arhaice au fost întregite de
istorie, schimbându-se valenţele problemei, de religie, dându-li-se conotaţii
dictate de cadrul socio-politico-economic sau doar ca variantă de interpretare
pentru menţinerea frâului şi lingvistica a poetizat iar traducerile sumare au
pierdut esenţa prelevată în miturile arhaice. Este foarte rară o mitografie
complexă din acest punct de vedere. Cea studiată în acest material este una
dintre singurele păstrate relativ mai intacte. Tocmai din cauza acestei
caracteristici, altele incomplete şi-au atribuit-o şi i-au asigurat continuitate
însă în alt plan; aici se face referire la cosmogonia ebraică, fiind preluată mai
târziu de creştinism (Vechiul Testament – Noul Testament) – religie sintetică,
tocmai prin prezenta analogie.
Puternica mediatizare a fenomenului O.Z.N. a crescut interesul pentru
vechile civilizaţii şi mituri arhaice, presupunându-se existenţa acestui factor
S.F. din acele timpuri influenţând evoluţia umană. Acest lucru se observă în
scrierile S.F. care frecvent au trimiteri către mitologie.
Miturile arhaice au căpătat caracter de sacru, mai mult din ideea de tabu
şi necunoscut, aceste lucruri conducând la o anumit comportament faţă de
ceea ce exprimă ele, respectiv ritualuri, tradiţie, păstrare în timp şi
pedepsirea sfidării din cauza unor superstiţii. O blasfemie la adresa lor este
varianta S.F. a celor prezentate, care neagă tot ce este considerat sacru în
vederea descoperirii adevărului. Acest lucru nu este profan din acest punct de
vedere. Caracterul profan al S.F.-ului este o chestiune de subiectivitate în
demersul problemei. Un mit modern cu caracter S.F. care nu are legătură cu
nimic mitologic, dacă nu se intră în istoria fenomenului în sine, cum ar fi
incidentul de la Roosvelt din anii 1968 (cunoscut de toată lumea) nu va avea
43
primi caracter profan, tocmai din lipsa elementului de comparaţie sacral.
Ceea ce în schimb produce mitul modern, este desacralizarea mitului arhaic.
(profanare ar fi impropriu spus)
Observaţii:
Până aici am obţinut date favorabile, am concluzionat fiecare ipoteză, am
lămurit fiecare obiectiv propus. Menţionez că toate informaţiile din această
analiză se află explicate pe larg în paginile anterioare, mai puţin ideile: prima
formă de stereotrip, divergenţa sacru-profan o problemă a subiectivităţii în
cazul lipsei termenului de comparaţie şi metoda descacralitării. Cât despre
tradiţia S.F. subiectul rămâne discutabil. Mai adaug că majoritatea
informaţiilor care pentru cititorul neinstruit ar părea nefondate, au bază şi
sunt verificate în limitele resurselor umane.
Concluzii:
Deşi m-am aventurat cu capul înainte în tema aceasta, am realizat că
sunt unele lucruri care mă depăşesc în ceea ce priveşte anumite părţi din
expunerea ei.
Dar asta nu va opri cele ce vor urma.
44
Mit Arhaic vs. Mit Modern
Acest capitol constituie nebunia de a analiza «Enûma Eliš» şi «Epopeea
lui Ghilgamesh» după expunerea lor, prin indice istoric factual, antropologic şi
ficţional.
În cazul primei mitografii nu poate fi vorba de un stereotrip, întrucât,
cum am mai menţionat se prea poate ca informaţiile să fi fost date,
transmise, întrucât este vorba de faptul istoric al formării sistemului solar,
prin ipostaze S.F., după cum sunt majoritatea interpretărilor de acest gen.
Este unul din rarele cazuri când istoria se îmbină cu S.F.-ul. Iar unde să mai
scriem că faptul acesta mai este şi recunoscut de către oameni de ştiinţă.
Interesantă este problematica numelor, care au simbolistică în limbajul
akkadian, doarece limba de circulaţie pe teritoriul Mesopotamiei era aceasta,
cum s-au instalat ele peste cosmosul vizibil şi nevizibil de pe pământ şi
valenţele uimitoare pe care le-au primit.
Să vedem cum se desfăşoară «Enûma Eliš» din această prismă.. Conform
primului vers, cândva, acolo, sus, coliziunea corpurilor cereşti originare au dat
naştere unor zei cereşti Pe măsură ce numărul fiinţelor cereşti creştea se
crea haos în circulaţia corpurilor, care deranja scena universului primordial;
pe întinderea spaţiului cosmic zeii – planetele care urmează să apară, primesc
nume şi un destin – orbită, la început fiind doar 3 corpuri: Apsu, Mummu şi
Tiamat. Apsu, prin caracterul său de sine stătător este Soarele, iar cel
apropiat de el, Mummu, sfetnicul nu putea fi alceva decât planeta Mercur.
Aceasta este şi imaginea pe care o aveau grecii şi romanii despre zeul-
45
planetă Mercur, mesangerul zeilor. Mai departe, Tiamat era monstrul, care a
fost distrusă la un moment dat pentru a da naştere Pământului. Vom reveni
asupra acestei idei. Primii zămisliţi din apele primordiale, care reprezintă
simbolul anti-vidului, am putea spune lipsa vidului, adică fuziune - coliziune,
sunt Lahmu şi Lahamu a căror denumire, etimologic se înfăţişează din
rădăcina LHM - «a se război»; valenţelel lor sexuale erau de bărbat şi femeie,
iar în acest context nu e prea dificil să se facă legătura cu Marte şi Venus,
fiecare reprezentând principiul sexualităţii sale la anticii romani şi greci. La un
moment dat s-au oprit din creştere.
După aceea au urmat Anshar «prinţul cerului» şi Kishar «prinţul
pământului», întrecând perechea anterioară în mărime – Saturn şi Jupiter,
evident. De aici apare Anu, mai mic, dar mai mare decât primele două
planete; Anu a creat copia sa fidelă pe Éa, Enki sau Nudimmud – ceea ce ne
dă o indicaţie despre identitatea lor ca planete, Uranus şi Neptun.
Coincidenţă?
Încă mai rămâne stabilită identitatea cerească a lui Tiamat ... cert este
că ce mai logică plasare, având în vedere cunoştinţele noastre de azi ar fi
între Venus şi Mercur, după cum propune şi autorul Zecharia Sitchin, dar nu
spune «era Terra!».
Ceea ce a fost clar din start, toate planetele, având orbita dedesluşită,
câmpul de atracţie în jurul soarelui nefiind complet stabilizat, se intersectau,
iar mitografia ne lasă să înţelegem că cea mai afectată era Tiamat.
În planul celest, apare un corp planetar nou, fiind atrasă de Éa, adică
ultima planetă de până acum, Neptun. Marduk era o planetă nou-născută,
care emitea radiaţii, din ce ne lasă să înţelegem poemul.
Deşi unele fenomene descrise acolo nu au cum să aibă un căpătâi în
această formulare astrologică, unele se dovedesc a avea un sens cât de cât
apropiat, cel puţin proprietăţilor corpurilor cereşti, dacă avem ceva
cunoştinţe, chiar şi vagi, despre ele, cu puţină fizică, et voila! Am descoperit
mixul cel bun, pentru a-l introduce.
10 zei l-au îmbrăcat pe Marduk în aura lor – 9 planete împreună cu
soarele, care reflectau radiaţiile planetei. Din descrierea «itinerariului»
parcurs de Marduk s-a conchis că a intrat în acest sistem solar din direcţia
opusă mişcării orbitale, astfel există posibilitatea ca traiectoria sa să fie
46
îndreptată direct spre Tiamat, având în vedere forţa de atracţie imense a
soarelui. Se întrevede ameninţarea. Ajungând aproape de Tiamat radiaţiile au
început dezintegrarea treptată a planetei, bucăţi mari din aceasta
desprinzându-se, din care au reieşit creaturi asemănătoare zeilor – cei 11
monştri şi Quingu care va deveni luna, cu destinaţia sa orbitală proprie –
Tăbliţa Destinului. Tiamat de data aceasta a zămislit singură planetele.
Tiamat trebuie să fi fost un corp ceresc de proporţii considerabile, de mărime
apropiată Soarelui, ca să-şi păstreze totuşi structura de planetă, după un
eventual impact cu acesta şi bucăţi serioase din ea rămânând în ceea ce se
va numi sistem solar.
Toată decizia zeilor de a-l lăsa pe Marduk cel care a dorit confruntarea
cu Tiamat s-a manifestat sub forma modificării traiectoriei haotice a eroului
cu gravitaţiile lor propri – i-au creat destinul. Se va ciocni cu Tiamat. Pregătire
de luptă a lui Marduk nu erau altceva decât fenomene cosmice care au loc
între 2 planete, fiind vorba de câmpurile energetice dintre ele; acesta era mai
pregătie în sensul că s-a precizat de la bun început că avea proprietăţi
radioactive. Z. Sitchin a lanasat presupunerea că Marduk a fost planetă, dar
din cele descrise, pare mai mult a cometă, mai mare de felul său. Ne amintim
din mit, că Marduk avea alături de el puterile celor 4 vânturi; nu el s-ar fi
ciocnit cu Tiamat, de aici, ci vânturile sale, provocând scindarea suprefeţei.
Se prea poate, ca la asemenea magnitudini să fi creat un val de energie
radioactivă care chiar să fi prvocat o despicare în planeta zămislitoare. Să nu
uităm că un simplu cutremur, azi schimbă axa pământului, iar dupa aceea ne
confruntăm cu zeci de ani de tzunami, uragane şi alte minunăţii.
Nimeni n-a zis că toate astea s-au întâmplat în milioane de ani; poate
chiar sute de miliarde de ani. De acee am precizat, şi mă repet a treia oară,
că nu puteau exista martori, care să supravieţuiască întregului proces de
formare. Dar fiinţe inteligente, puteau deduce, chiar şi fără ajutorului unui
mit, cu greu descifrabil, ce s-a întâmplat. Şi l-au înfăţişat sub o formă care să
poată fi totuşi înţeleasă de micii muritori; dar ei, ca şi copii mici, ca să nu se
facă de ruşine, zic că au înţeles din prima, dar de fapt au înţeles ce au vrut/
putut ei, şi i-au oferit o explicaţie imaginativă, cu un anume sens, care s-a
propăvăduit sub această formă; interesantă teorie! Tocmai m-am contrazis, în
47
final am desoperit stereotripul, care, da, este pozitiv şi în acelaşi timp, propus
de cineva, nu văzut şi apoi relatat.
Revenind la planetele noastre, după distrugerea efectivă a lui Tiamat, se
spune în mit că zeii care au susţinut-o s-au dus în părţi opuse, adică acele
corpuri cereşti care s-au format în urma dezintegrării treptate. Se spune că
astronomii nu şi-au putut explica acest fenomen, la un moment dat, dar el
este foarte simplu. Odată cu distrugerea planetei prin secţiune, s-a distrus şi
câmpul gravitaţional al acesteia, lăsând liberi sateliţii naturali din jur, atraşi
de forţa lui Marduk, care i-a prins şi i-a legat; evenimentul următor, cel al
asumării Tăbliţelor Destinului de la Quingu asupra sa nu înseamnă altceva
decât preluarea orbitei. Şi Marduk însuşi a lovit planeta, reuşind s-o împartă în
două; trebuie să recunoaştem că era cea mai veche planetă din sistemul
solar, şi s-a mai ciocnit şi cu astrul de foc, cedarea era iminentă, chiar şi în
faţa unei comete.
Unul din sateliţii lui Marduk se loveşte de o jumătate şi astfel ia naştere
Terra; să fi fost oare Luna - Quingu? Se pare că da, se atestă acest lucru,
precum şi centura de asteroizi creată de la vânturile cometei şi distrugerea
planetei – exact ca atunci când Marduk a lăsat vânturile să poarte părţi din
Tiamat prin ceruri ca să se afle vestea. Quingu a fost deposedat de puteri,
devenind rece, imobil.
Enigemele sistemului nostru solar, cavităţile oceanice ale Terrei,
devastarea Lunii, orbitele inversate a pe planetelor, conform cercetătorilor ca
Z. Sitchin îşi găsesc explicaţii coerente în epopeea mesopotamiană a
creaţiei.43
Aceste câteva pagini care prezintă varianta astrologică a poemului
«Enûma Eliš» au fost puse sub o singură notă, aflată la subsolul acestei
pagini. Adevărul este că aveam nevoie de ghidaj, pentru a motiva mitul
modern, nu-l puteam inventa, dar unele informaţii mi se păreau destul de
depăşite, şi le-am înlocuit aici cu unele mai logice, în virtutea cunoştinţelor
actuale. Ba chiar am făcut unele observaţii personale, ne mai ţinând cont de
revelaţiile biblice ale autorului. Amuzant este că mă gândeam, cum de un
autor de talia acestuia, recomandat de mitologi în vederea examinării
scrierilor sale variate despre miturile mesopotemiene, se rezumă la explicaţii
simple ... apoi, în timp ce completam nota am văzut anul scrierilor – 1976. 43 Zecharia Sitchin „A Douăsprezecea Planetă”, 1976, pp. 227 et sqq
48
Ca să mai aduc completări, am menţionat nu prea demult că totuşi există
un stereotrip pozitiv care a contribuit la mit; l-am explicat, deci nu mai e
cazul, e momentul să-l identificăm pe cel negativ. Am stabilit că acest
stereotrip s-a format tot din urma neînţelegerii şi atribuirii ca ceva mai
digerabil. Dar transformarea mitului în poem, recitat în temple în fiecare an
cu ocazia învingerii binelui asupra răului, inclusiv aceste două procese
antagonice, nu ar putea oare fi adaosul stereotripului negativ cumva?
Aducerea lui Marduk la rang de cult? La formularea cu binele şi răul s-ar
putea da şi explicaţia arhetipurilor culturale; doar că la baza lor stă un
stereotrip, şi anume cel negativ. Nu este aşa în toate cazurile, după cum vom
putea vedea în continuare.
În «Epopeea lui Ghilgamesh», în schimb se complică povestea. Avem de-
a face cu o povestire mitică, unde ne ciocnim cu eroul arhetipal, simbolul
bărbăţiei, două treimi zeu, o treime om, zămislit din zei, regele care
înspăimânta tot, controlat de mama sa în prima tăbliţă, iar apoi sub
posesivitatea singurului său preten Enkidu; acesta din urmă nu dorea să-l
domine neapărat, ideea din tăbliţa a II-a ne explica dorinţa acestuia de a-l
distruge, în final rezultând prietenia, la început ca şi egali. Enkidu propune
călătorii pentru amândoi, aventuri, ucideri de monştri, iar Ghilgamesh se
postează sub aripa protectoare psihică a noului său prieten; acesta era destul
de sălbatic, fapt ce se deduce din traiul său, înainte să-l vrăjească o femeie şi
să-i termine puterile. Pe lângă caracterul acesta, se mai remarcă
înţelepciunea sa, văzând că Ghilgamesh caută un dominator, începe să joace
acest rol asigurând buna înţelegere între cei doi.
Ceea ce mi s-a părut mie bizar la început, era faptul că fix eroul principal
într-o serie de legende este complexat, intravertit, dependent, dar dur cu
latura feminină, în acest caz cel mai bărbat, şi personajul secundar un animal
domesticit de o femeie, prins în mrejele sale, extravertit, deoarece s-a
adaptat uşor condiţiei oamenilor şi celei a lui Ghilgamesh, puşi laolaltă. Apoi
m-a lovit ca un fulger. Dualitatea eroului! Fiecare are ce-i lipseşte celuilalt!
Împreună făceau cuplul perfect.
Eroul arhetipal e imaginat ca cel mai presus dintre oameni, zei, tocmai
din cauza acestei caracteristici altruiste de a se dedica unui bine suprem; şi
pe lângă asta mai e şi carismatic. Aceştia doi formulează împreună acest
49
erou. Am găsit un fel de tâlc simbolic al poemelor, legându-mă doar de
problematica eroului. Acum e momentul să legăm acestea de mitul modern şi
de istorie. Datele istorice atestă exsitenţa unui astfel de personaj şi a unor
întâmplări, prin simpul fapt că se precizează cadrul social al vremurilor, si o
oarecare evoluţie a sa.
Dacă ar fi să-l impunem aspra mitului modern, cel S.F., observăm
originea lui Ghilagamesh, din zei şi om, provenienţa sa, ţinuturile zeilor, faptul
că toţi zeii erau la curent cu el şi chiar dacă mai încălca vreo regulă sacră, nu
se răzbunau aceştia pe el, cum au făcut-o în alte circumstanţe. Din câte se
mai poate deduce, scopul acesui semizeu era perpetuarea speciei, conform
reputaţiei sale, cu fiicele oamenilor. Deci fie era un rezultat între
extraterestru-om sau efectiv era de pe altă planetă (cf. «Enûma Eliš»).
În schimb, va urma celebrul mit al Potopului, «Mitul lui Athrahasis». Aici
avem situaţii şi întâmplări extraordinare. În mod clar, potopul nu a fost un
eveniment local, după cum este stipulat în scrierile mesopotamiene, el a avut
loc în toate cele 4 colţuri ale lumii. A fost crucial pentru istoria lumii. Se
vorbeşte despre cetăţile şi oamenii dinainte şi după potop.
Împăratul Assiriei, în acea perioadă, Assurbanipal, protector al ştiinţei a
strâns toate tăbliţele de lut într-o bibliotecă uriaşă, şi a reuşit să şi citească
din ele; se spune că într-o inscripţie comemorativă a descoperit documentaţie
de dinainte de Potop. Se ştia că Potopul era un eveniment prevăzut, dar totuşi
cumva oamenii n-au fost anunţaţi. Se pare că din cauza unui secret între zeii
lui Anu. Mai multe despre acesta flăm din mitul propus mai sus. Savanţii
consideră că textele în care Athrahasis este erou, pot fi părţi dintr-unul
sumerian, mult mai vechi. Cu timpul s-au descoperit diferite reprezentări ale
acestuia în texte babyloniene - precum în «Epopeea lui Ghilgamesh»,
assiriene, caanite, lucru ce a permis refacerea apropape integrală.
După ce descrie munca grea a zeilor din Anunnaki, revolta lor şi
facerea muncitorului primitiv, epopeea relatează cum omul a dat frâu liber
înmulţirii sale, fapt care-l supără pe Enlil. El pregăteşte o formă de pedeapsă,
dar nu va fi Potopul, încă, ci mai mult fenomene cu încărcătură epidemică.
Athrahasis aflându-se ăn relaţii bune cu Enki îi cere soluţionarea acestor
probleme, închinându-se. Ceea ce i-a răspuns zeul a rămas sub semnul
întrebării, partea aceea din tăbliţă lipsind. Rezultatu sfatului oricum a fost
50
izbăvirea omenirii de cele abătute asupra lor, iar Enki se plângea în
continuare, că numărul oamenilor este în creştere. Apoia urmat exterminarea
oamenilor prin foamete şi secetă. Textele mesopotamiene plasează durata
acestei nenorociri undeva pe la 6 ani (sh-at-tam), termenul folosit în aceste
scrieri semnificând mai degrabă treceri. Versiunea asiriană specifică ani a lui
Anu. Se mai menţionează, de asemenea insistenţele lui Atrahasis de a
convinge zeii să pună capăt răului asupra oamenilor. În a şaptea perioada (un
termen neutru), când oamenii erau precum umbrele pe pământ Enki le
prounceşte oamenilor să nu se mai închine zeilor, să facă o revoltă totală! De
fapt Enki s-a folosit de oameni pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de
metodele zeilor. 44
Şi se bănuie urmarea: Potopul propriu-zis.
Este posibil ca fiinţele inteligente aflate în contact cu oamenii să
găsească un motiv să nimicească această creaţie a lor? Motivul să fi fost pur
şi simplu creşterea demografică şi lipsa interesului pentru creatori?
Să facem o paralelă cu Sodoma şi Gomora!
Erich von Däniken, sursa de unde m-am inspirat nu pricepe de ce îngerii
erau atât de grăbiţi, acest lucru având sens doar dacă distrugerea oraşului
era prevăzută cu o precizie de minute de către o putere misterioasă. Faptul
că o divinitate, declarată anterior mulţumită de creaţia ei, doreşte să o
distrugă, iar singura salvare era propusă tot de aceasta/aceasta. Atunci
Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc...45
Däniken, presupune că de fapt, s-a dorit distrugerea materialelor fisionabile
din zonă, sau în cel mai rău caz, nimicirea unei populaţii care era ostilă
acestor fiinţe „îngeri”; şi atunci pun întrebarea- ostile în ce fel? Se ştie ce
anume se practica exclusiv în acele două oraşe, şi poate a fost considerat un
experiment eşuat, îngerii dorind perpetuarea speciei, care în cazul homofiliei
nu se putea realiza. Este un punct de vedere destul de opus motivului
distrugerii speciei umane în mitul lui Athrahasis.
Un alt motiv al unei distrugeri în masă îl întâlnim la civilizaţia
precolumbiană, şi anume un experimant eşuat al zeilor, în ceea ce priveşte
creaţia umană, cea din lemn a fost distrusă, deoarece nu avea suflet, minte,
memorie şi recunoştinţă faţă de creatori - deznădăjduiţi, oamenii de lemn au
44 Zecharia Sitchin „A Douăsprezecea Planetă”, 1976, pp. 415 et sqq.45 ERICH VON DÄNIKEN, Amintiri despre viitor, Orpheus 1994, p. 60
51
încercat să se urce pe acoperişurile caselor, care s-au dărâmat, copacii s-au
scuturat, peşterile s-au astupat la intrare, ca aceştia să nu mai aibă adăpost
pentru pentru potopul, de data aceasta, de smoală. Peşterile nu se pot astupa
decât la un cutremur, meteorit, ori aşa ceva nu este menţionat; câteva unde
de laser sau altceva necunoscut nouă, proiectate la intrarea în peşteri puteau
foarte uşor produce aceste nenorociri, care ar putea avea proprietatea de a
nu fi văzute.
Mitul lui Athrahasis nu e altceva decât o distrugere a lumii, dacă studiem
atent, poate chiar în aceeaşi perioadă de timp de către forţe superioare
omului, chiar dintre cele creatoare. Motivul pentru care îi atribuim schema
S.F., este pentru că nu putem ocoli această presupunere.
Momentul abordării antropologice nu întârzie să apară. Aceasta va întregi
miturile într-o schemă complexă, nu pe părţi cum au fost celelalte abordări în
vederea obţinerii unei variante cu privire la om şi viitorul său, că doar la
acesta se referă antropologia, studiul omului pentru a afla variaţiile sale în
viitor. Până şi antropologia are o schemă evolutivă favorabilă.
Să o luăm de la început.
Avem creaţia efectivă a lumii de la etapa cea mai simplă, dintre numărul
2 la cea compusă, deci per ansamblu, o schemă evolutivă. Ceea ce se mai
remarcă de-a lungul cosmogoniei este că distrugerea nu opreşte procesul
evolutiv, ci îi schimbă traiectoria şi îi amplifică schema. Punctul culminant
este reprezentat de antropogonie, crearea omului din zei, dar ca fiinţă de sine
stătătoare, pentru a îndeplini funcţiile acestora pe pământ, şi nu în ultimul
rând pentru a le mulţumi că există. Observăm existenţa a 2 lumi
deoacamdată, cea celestă şi cea pământeană; şi una subpământeană
conform principiului dual bine-rău, un echilibru menţinut în mintea umană.
Condiţia omului a făcut în aşa fel încât el să nu se poată ridica vreodată de pe
pământ fără ajutor, să fie legat de acesta, singura lui armă împotriva
elementelor naturii fiind inteligenţa, raţiunea. În acele timpuri, nu prea putem
vorbi de o raţiune propriu-zisă, ci una mai degrabă în formare, graţie tot
procesului evolutiv, căruia i se supune tot.
Procesul evolutiv nu înseamnă neapărat transformarea în ceva mai bun,
în acest caz, ci o transformare, în altceva, poate nu prea depărtat, fapt care
52
asigură continuitate, deci nu se opreşte şi nici nu involuează. A involua
înseamnă a se întoarce la principiile de bază, subit după ce s-a atins un
apogeu; cazul civilizaţiilor care şi-au atins limitele.
Omul a avut privirea îndreptată spre necunoscut, chiar dacă nu a
cutezat, la un moment dat tot «a ieşit din peşteră» şi s-a adaptat, dacă a
putut evident. Instinctul permanentei căutări a noului este caracteristica
fundamental umană. Aliniamentul istoric a făcut în aşa fel încât numai cei
viguroşi să reziste schimbărilor, iar cel puternic să-l absoarbă pe cel slab.
Fără a intra prea mult în psihologie, omului i s-au atribuit 5 condiţii
esenţiale de supravieţuire, care conform reputatului Abraham Maslow sunt în
forma unei piramide. Baza este constituită de nevoia de hrană, următorul
strat este nevoia de adăpost, al treilea strat este perpetuarea speciei, al
patrulea spre vârf este oglindirea inconştientă în celălalt, nevoia de celălalt.
Ceea ce este interesant este vârful piramidei, care deşi ascuţit, la fel de
pregnant: nevoia de reinventare continuă, cumva este resimţită nevoia de
upgradare. Ultimele două nevoi din piramida lui Maslow sunt caracteristici
exclusive fiinţei umane. Acestea fac parte din complexitatea omului, de a
evolua, din nevoia de ceva, simţind lipsurile, din diverse motive; nici un
animal n-a înregistrat astfel de «preocupări». Şi mai trebuie adăugată
afirmaţia lui Maslow că de fapt 50 % din oameni nu trec de jumătatea
nivelului al IV-lea. Trist.
Apoi vorbim de raţiune, pentru că totuşi am atins un nivel destul de
ridicat ca specie, chiar dacă ne punem piedici singuri. Piedicile poate se pun
ca să ne ridicăm standardele, să accedem peste piramidă (propusă în anii
’70).
Toate aceste observaţii interesante, presupun că până acuma s-au
lămurit fără a fi nevoie a se preciza, că nu erau posibile şi la-ndemâna omului,
ca adevăr unic în Univers.
Părerile, concepţiile sunt multe, concluziile sunt din ce în ce mai
nebuneşti.
Cert este că omul îl va căuta mereu pe celălalt chiar şi înafara graniţelor
pământeşti, pentru că aşa este natura sa. (probabil tot de acolo)
53
Părere – Concluzii
În timpuri preistorice şi protoistorice, Pământul a fost vizitat de mai
multe ori de fiinţe necunoscute, venite din cosmeos. Inteligenţa umană este
rodul unei mutaţii provocate şi orientate în mod deliberat de către aceste
fiinţe necunoscute. Extratereştrii i-au „înnobilat” pe himinizi „după imaginea
lor”. De aceea ne asemănăm cu ei în timp ce ei nu seamănă cu noi. Popasul
pe Pămant al unor străini originari din cosmos a fost consemnat în religii,
54
mituri şi legende populare, unde găsim urmele şi semnele trecerii lor. Erich
von Däniken, Ipoteza Extraterestră - Teoria mea.
Având în vedere prezentarea enterioară exhaustivă a miturilor şi faptelor
legate de fenomenul O.Z.N. nu prea cred că se ma poate adăuga ceva poate
numai o...
O scurtă şi foarte ironică povestioară ce se potriveşte acestui context
care se cheamă «Opiniile unui Extraterestru», din care voi reda numai
anumite părţi, deoarece trăim într-o galaxie mică, şi poate voi dori să
călătoresc în cosmos, şi nu ar fi etic sa fiu acuzată de plagiere.
Într-adevăr, Terra este o planetă ciudată. În timp ce 5/6
din suprafaţa ei este acoperită cu apă, oamenii trăiesc pe
uscat!(...) Da, oamenii au un comportament bizar.(...) Mai
întâi taie pădurile (pe care tot ei le numesc, ce poetic!,
«plămânii planetei»), seacă apele («fără apă nu e viaţă»,
spun tot ei), aruncă în aer munţi (...) Natura o păstrează în
mici eşantioane sub sticlă în muzee botanice, parcuri
zoologice sau acvarii. Simple curiozităţi. (...)
... M-am întrţinut odată cu un biolog care mi-a spus cu o
mândrie total deplasată că „omul este regele animalelor”. (...)
L-am întrebat cum explică această afirmaţie, când omul este
poate cea mai slabă fiinţă din natură. «Da, dar este înzestrată
cu raţiune». (...)
-Raţiune? Dar cine nu ştie ce este raţiunea?! Şi mi-a citat o sută treizeci şi patru de definiţii.
Unul dintre profesorii mei spunea: «Când nu ştii să explici, defineşti».
Biologul mi-a explicat că ei reprezintă un nivel superior al evoluţiei, că omul este ultima verigă şi că se trage din maimuţă. E absurd! Niciodată maimuţa nu a distrus natura. (...)
Când cu puţin timp înainte de plecare, i-am spus unui savant de pe Pământ că sunt extraterestru, a râs cu jovialitate şi mi-a spus:
55
-Lăsaţi-vă de glume! Eu sunt dintre cei care cred în existenţa extratereştrilor, dar ei sunt nişte omuleţi mici, verzi şi cu trompă în loc de nas.
Apoi mi-a întins mâna cu prietenie.
La rândul meu i-am, strâns-o amical cu toate cele patru
mâini ale mele.46
În finalul acestei lucrări destul de vaste din punctul meu de vedere,
sugerez o şedinţă de de-briefing, doarece tocmai am participat la un sterotrip,
de data aceasta pozitiv, nu s-a urmărit alterarea conţinutului cunoştinţelor
generale sau en detail aupra mitologiei, ci o trimitere mai puţin obişnuită spre
alte deschideri pe care percepţia umană le oferă.
Aş putea fi acuzată că bat câmpii, din cauză că nu am o susţinere fizică a
celor ce le-am expus aici. Nici nu e nevoie, deoarece s-au preocupat alţi
cercetători pentru a oferi explicaţii cât mai vaste în domeniul lor de cercetare.
În cel mai rău caz, am selectat din concluzii şi le-am dat formă, le-am pus
împreună în contextul acestui material.
Revin asupra conceptului nou, aş fi preferat poate să-l explic mai
amănunţit, doar că deocamdată mă aflu pe drumul descoperirii sale, nu
cunosc toate substraturile. Nu l-am inventat, el există, doar l-am descoperit
întâmplător, gândind diferite momente ale cugetării omului antic şi
observându-le cu ochiul aproximativ format pe cele ale omului modern.
O concluzie asupra celor scrise aici nu pot s-o formulez la acest capitol,
deoarece această menire am lăsat-o la discreţia cititorilor. Concluzia mea se
reflectă pe parcursul lucrării, prin modul în care am pus problema.
Conform perspectivei abordate în sinea noastră integratoare, am trecut
de la studiul teoretic la cel al evenimentelor în mitologia Orientului Apropiat.
În câteva cuvinte în concluzie, se impune să punctez:
46 Eduard Jurist, op. cit., pp. 39-42
56
ce am urmărit cu redarea aspectelor importante ale mitologiei sumero-
akkado-babyloniene?
ce greutăţi am întâmpinat în redactare?
ce se aduce nou în expunere faţă de ceea ce s-a scris până în prezent în acest
domeniu?
Mă tem că am răspuns deja la aceste întrebări pe parcursul prezentei
lucrări şi că nu mai există cale de întoarcere şi consider că m-am repetat şi
citat destul.
Cum se va putea constata am căutat să umplu un gol în ceea ce priveşte
legătura antropologiei cu una dintre cele mai moderne ştiinţe, prin
intermediul punţii de legătură şi anume, mitologia.
Nu mi-am propus, în schimb să arunc cu vina în dreapta şi în stânga, dar
aşa s-a nimerit să reiasă.
Adevărul e că, ceea ce aştept de la acestă lucrare este să provoace
cititorilor dorinţa de a o parcurge pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt, pentru
a se justifica efortul meu de redactare şi de culegere a subtilităţilor, în
vederea că nu am studiat aceşti ani degeaba.
Şi aici se încheie, la limită, cu două rânduri anemice, la ultima pagină din
ceea ce s-a permis minimal.
57
Bibliografie
C. G. Jung, „Arhetipurile Inconştientului Colectiv”, 2003
C. G. Jung, „Tipuri Psihologice”
Cuoghi, Diego. "The Art of Imagining UFOs". in Skeptic Magazine Vol.11,
No.1, 2004
Dicţionar Enciclopedic de Filosofie, Edit. All 2000
“Dicţionar de Simboluri şi Arhetipuri Culturale”, Timişoara, 1994
58
Dong, Paul. Paranormal Phenomena and the Unexplained in the People's
Republic, 2000
Don Berliner, The Fund for U.F.O. Research, Inc., 2002
Eduard Jurist, „Subiecte de Conversaţie”, Bucureşti 1989
Erich von Däniken, Amintiri despre viitor, Orpheus 1994
Erich von Däniken, „Întoarcerea la Stele”
F. Braunstein, J.F. Pépin, „Marile Mituri ale Lumii”
G. Smith, "The Chaldean Account of Genesis" Londra
Giordano, Daniela, "Do UFOs Exist in the History of Arts?" from American
Chronicle, 2006
I Tzivi Abusch, “The Form and Meaning of a Babylon Prayer to Marduk” 1983
Ivan Evseev, “Dicţionar de Mitologie şi Arhetipuri Culturale”
Joseph Campbell, Bill Moyers, „The Power of Myth”, 1991
Mic Dicţionar Filosofic, Ed. a II-a
Mircea Eliade, Interviu publicat în „Les Cahiers de l’Herne”
Mircea Eliade, “La nostalgie des origines”, 1969
Miguel de Unamuno, „Le Sentiment Tragique de la Vie”, Paris 1917
Nouveau Petit Larousse, Paris 1968
Romolus Vulcănescu, „Mitologie Română”
Ştefan Borbely, „Mitologie Generală” 2004
T.-N. Bârcă, „V de la Violenţă”, Antropologie Istorică, 17.12.2008
Thomas S. Kuhn, „Tensiunea Esenţială”, Bucureşti 1982
Constantin Daniel, Ion Acsan, „Tăbliţele de Argilă – Scrieri din Orientul
Antic”, Bucureşti, 1981
Victor Kernbach, „Luntrea Sublimă”, ediţia a III-a, 1995
59
Victor Kernbach, „Miturile Esenţiale”, Univers Enciclopedic 1996
Victor Kernbach, „Mit Mitogeneză, Mitosferă”, Casa Şcoalelor 1995
Zecharia Sitchin „A Douăsprezecea Planetă”, 1976
„«Când sus» cerurile încă nu aveau numeNici pământul de dedesubt nu avea,Apsu, primul,Şi zămislitoarea de toate TiamatŞi-au amestecat apele(...)(apa dulce şi apa sărată)Apoi zei s-au născut din ei. (...)Ei se agitau în pântecele lui Tiamat,Provocau nervozitate aici jucându-se în Anduruna (Cerul/Raiul, unde se jucau zeii)Apsu nu suporta zgomotul făcut de ei (...)Oricât de răi erau, ea îi suporta.(Tiamat) (...)În final Apsu, sătul de zeii tineriL-a chemat şi s-a adresat sfeşnicului său, Mummu, (...)Şi au discutat problematica fiilor lor, zeii (împreună cu Tiamat). (...)«Le voi distruge obiceiurile şi mă voi scăpa de ei!Să se lase pacea, să putem dormi.» (Apsu) (...)Ea (Nudimmud), cel care ştia tot, a aflat despre complotul lor, (...)L-a adormit pe Apsu, imbătat de somn(...)L-a ţintuit pe Apsu şi l-a ucis;L-a legat pe Mummu şi l-a aşezat de-a lungul luiPunând tot deasupra lui Apsu.(şi-a făcut locuinţă pe locul acestuia)Şi Ea cu Damkina iubita lui, trăiau în splendoare(...)Şi în Apsu, Marduk a fost creat;
60
În interiorul purului Apsu, Marduk s-a născut(...)(Ea) L-a făcut atât de perfect, încât capul lui de zeu era dublat.Mult mai elevat decât ei,le era superior din toate privinţele.”(...au fost create fiinţe care să lupte cu Marduk, de către Tiamat:şarpe cu corn, dragon mushussu, erou-lahmu, demon-ugallu, câine-iepure, om-scorpion, om-peşte, om-taur, şi încă astfel de fiinţe, în total 11 la număr...)„L-a pus pe Quingu în fruntea lor (oştirii de fiare) şi l-a făcut măreţ între ei (Tiamat) (...)Apoi i-a înmânat Tabla Destinului şi i-a încrustat-o în piept... «Tu vei fi legea!» «Am aruncat o vrajă pentru tine şi te-am făcut cel mai măreţ între ansamblul zeilorAm pus în puterea ta să domneşti peste toţi zeiiTu vei fi cel mai important, or tu eşti singurul meu iubit!Ceea ce comanzi tu va domina în tot Anunnaki!» (...)Apoi Marduk, înţelept între zei a venit înainte.El, din proprie voinţă, dorea să se confrunte cu Tiamat. (... el a primit binecuvântarea zeilor...) (...)«Destinul tău este unic, cuvântul tău (are puterea lui) Anu!O, Marduk, eşti onorat între zei mari!Comandă pentru a distruge şi a crea din nou, şi aşa să fie!» (...)Lordul s-a dat pe lângă Tiamat şi s-a uitat în ea:Încerca să afle strategia lui Qingu, iubitul ei. (...)Faţă în faţă se aflau Tiamat şi Marduk, înţelept între zei.S-au angajat în luptă, s-au apropiat pentru a începe(...)A tras o săgeată care i-a străpuns pântecele,A despicat-o de la jumătate şi i-a despicat inima,A dezintegrat-o şi i-a stins viaţa.A aruncat jos cadavrul şi s-a ridicat pe el.(...s-au destrămat regimentele alcătuite de ea, aliaţii ei au intrat în panică, dar au fost cruţaţi de către Marduk...)Iar despre duzina de creaturi, acoperite de radiaţii înfricoşătoare, (...)Le-a prins şi le-a legat membrele. (...)Cât despre Qingu, care cândva a fost cel mai măreţ între toţi, L-a învins şi i-a promis loc între zeii morţiA recuperat Tabla Destinului care a primit-o pe nedreptŞi a sigilat-o presând-o de pieptul său.I-a proclamat pe cei învinşi sclavii săi,Şi a aruncat strigătul lui Anshar peste toţi duşmanii,Şi a împlinit dorinţa lui Nudimmud, Marduk războinicul (...)Lordul a răsturnat partea de jos din Tiamat,Cu maceta lui necruţătoare i-a zdrobit capulA tăiat arterele sângelui eiŞi a pus Vântul de Nord să le plimbe ca şi veste bună. (...)Lordul s-a odihnit, apoi i-a analizat cadavrul ei.A divizat forma monstruoasă, şi a creat minuni (din ea).A despicat-o în două precum se face cu peştele când se pune la uscat:Cu jumătate din ea a făcut cerul
61
A tras un zăvor peste el şi a pus un paznic.A aranjat apele ei, ca să nu se reverse. (...)Cât pentru stele, el a alcătuit constelaţii care să corespundă lor.A proiectat anul şi a marcat diviziunile sale,A aproximat câte 3 stele pentru fiecare din cele 12 luni, Iar când a plănuit zilele anului,A construit stâlpul din Nibiru pentru a le marca demersul, Astfel ca nici una dintre ele să nu dea greş sau să se amestece. (...)Cu ficatul el a localizat Zenithul (Apusul);A făcut să apară luna cu fazele ei, i-a încredinţat noapteaŞi a destinat-o să fie bijuteria nopţii, pentru a marca zilele.«Vei apare în fiecare lună scăzând fără greşală ca o coroană,De la începutul lunii, pentru a lumina deasupra ţinuturilor.Vei străluci cu coarne pentru a marca 6 zile;În ziua a 7-a coroana va fi la jumătate...» (...)Când i s-a înmânat conducerea lui Marduk, (...)Marduk şi-a făcut vocea auzită, spunândAdresând cuvintele zeilor, taţilor lui, (...)«Voi face mediul casei mele să-mi fie propiceŞi voi fundamenta cultul propriu în elŞi voi stabili cartierele mele private, confirmându-mi conducerea. (...)Eu aici împuternicit, numesc Babylon, casa marilor zei.Vom face aici centrul religiei.» (...)«Lăsaţi-mă să adun sângele, să fac şi oase.Lăsaţi-mă să fac omul primordial: lullu va fi numele său. (om)Lăsaţi-mă să-l creez pe lullu.Voinţa zeilor se va impune asupra lui, astfel ei se vor putea relaxa.Lăsaţi-mă să schimb miraculos metodele zeilor. (...)Daţi-mi-l pe cel care a început luptaŞi va fi pedepsit pentru crima sa, ca să vă liniştiţi.» (...)«A fost Qingu cel care a început lupta,El a instigat-o pe Tiamat şi a adunat armată!» (...)L-au ţintuit şi l-au ţinut în faţa lui Ea,(pe Qingu)I-au aplicat pedeapsa şi i-au tăiat venele să-i curgă sângele.El (Marduk) a creat omenirea din sângele lui.”47 (...)
47 Traducere şi adaptare din engleză a poemului „Enuma Eliş”, Tablele I-VII (n.n.)
62
63
64