UNIVERSITATEA BABES-BOLYAI FACULTATEA DE STIINŢE ECONOMICE ŞI GESTIUNEA

AFACERILOR

LUCRARE DE LICENŢĂ

CLUJ NAPOCA

UNIVERSITATEA BABES-BOLYAI FACULTATEA DE STIINŢE ECONOMICE ŞI GESTIUNEA

AFACERILOR

1

LUCRARE DE LICENŢĂ

MODALITĂŢI DE AMBALARE, MARCARE, ETICHETARE ŞI COMERCIALIZARE A

STIMULENTELOR

CLUJ NAPOCA

2

CUPRINS

ArgumentIntroducereCAP 1. Ambalarea………………………………………………………..1 1.1 Definirea ambalajului…………………………………………..1 1.2 Rolul ambalajelor.Funcţiile ambalajelor…………………….....2 1.3 Tipuri de ambalaje.......................................................................6 1.4 Ambalaje recuperabile(reciclabile)…..........................................9 1.5 Estetica ambalajelor de prezentare şi desfacere a produselor....10

CAP 2. Marcarea......................................................................................17 2.1 Definirea mărcii.........................................................................17 2.2 Apariţia şi dezvoltarea mărcii....................................................18 2.3 Rolul mărcii.Funcţiile mărcii.....................................................20 2.4 Tipuri de mărci..........................................................................23 2.5 Semne folosite ca mărci.............................................................26 2.6 Elemente de marcare.Forme de marcare...................................28

CAP 3. Etichetarea....................................................................................29 3.1 Definirea etichetei......................................................................29 3.2 Apariţia şi dezvoltarea etichetei.................................................29 3.3 Etichetarea produselor alimentare.............................................30 3.4 Rolul etichetei.Funcţiile etichetării............................................34 3.5 Tipuri de etichete.......................................................................35 3.6 Eticheta electronică....................................................................38 3.7 Marcarea ecologică(Ecoetichetarea)..........................................41

CAP 4. Studiu de cazModalităţi de ambalare, marcare, etichetare şi comercializare a stimulentelor.............................................................................................45 4.1 Prezentarea cafelei si a grupei de produse gustative.................45 4.2 Sortimentul produsului existent în reţeaua comercială.............46 4.3 Procesul tehnologic de obtinere a cafelei..................................48 4.4 Ambalare, transport, depozitare.................................................51 4.5 Marcarea şi etichetarea cafelei...................................................52 4.6 Comercializarea cafelei Jacobs in hypermarketuri....................55

3

Concluzii...................................................................................................62Bibliografie...............................................................................................65

4

ARGUMENT

În abordarea acestei teme am încercat să prezint modalităţile şi lucrurile care trebuiesc

urmărite la achiziţionarea unui produs alimentar.

Fiind puşi să aleagă dintr-o gamă largă de produse de tot felul, consumatorii se

orientează spre acele oferte care corespund cel mai bine aşteptărilor şi nevoilor lor,

decizia de cumpărare bazându-se pe capacitatea de percepţie a valorii. Ei vor alege

acea ofertă care consideră că le va satisface cel mai mult şi mai bine nevoile,

aşteptările sau credinţele consumatorilor despre ceea ce aşteaptă să primească de la

produsele achiziţionate. Aceste aşteptări iau naştere pe baza experienţei anterioare, a

afirmaţiilor făcute de prieteni şi a afirmaţiilor venite din partea firmelor. Pentru

formarea unei reputaţii bune în rândul clienţilor, producătorii trebuie ca în mod

constant să aibă la dispoziţie produse de o calitate ridicată.

Ambalajul, marca şi eticheta produsului sunt lucruri care realizează vânzarea

produsului şi ajută la o cunoaştere mai rapidă a produsului căutat faţă de celelalte

produse de acelaşi fel.

Fiecare client doreşte ca la cumpărarea unui produs să facă achiziţia cea mai bună, la

un preţ cât mai mic să cumpere un produs cât mai bun.

Comerţul din zilele noastre este unul bazat pe diversitate şi concurenţă între produsele

şi producătorii de pe piaţă. Vânzarea produselor alimentare şi promovarea acestora

către client se realizează mai bine şi mai uşor cu ajutorul acestor trei lucruri foarte

importante: marcă, ambalaj, etichetă. Cu cât ambalajul unui produs este mai bine

realizat având un design care iese în evidenţă faţă de produsele similare păstrând

calitatea produsului în condiţii bune şi punându-le în valoare foarte bine cu atât va

avea o mai mare atracţie spre public, făcându-l pe acesta să achiziţioneze acest produs

mult mai uşor decât altele asemănătoare.

Marca este un element important în strategia comercială a unei firme, deoarece

permite identificarea ofertei agentului economic respectiv şi diferenţierea acesteia în

raport cu concurenţa. Pe de altă parte, marca oferă consumatorilor posibilitatea de a se

orienta spre produsele de calitate superioară, puse la dispoziţie de către producătorii

care şi-au câştigat deja un renume pe piaţă. Considerată deseori ca fiind bunul cel mai

de preţ al unei întreprinderi, marca serveşte atât producătorului cât şi consumatorului.

5

Eticheta reprezintă un mijloc de identificare a produselor, de informare simplă şi

rapidă a consumatorilor, de educare a acestora, de înlesnire a operaţiilor comerciale,

dar şi de promovare a produselor pe piaţă.

Pentru reducerea efectelor negative pe care produsele şi ambalajele le pot avea asupra

mediului ambiant, într-o serie de ţări au fost introduse sisteme de marcare ecologică.

Marcarea ecologică are rolul de a certifica în faţa consumatorilor calitatea ecologică a

unui produs şi a ambalajului acestuia.

6

INTRODUCEREAlimentele sunt ambalate deoarece crează o barieră igienică între produs şi mediul

exterior, reducând riscul de alterare şi prelungind durata de valabilitate a produsului;

este necesară pentru un transport sigur şi eficient şi pentru furnizarea de informaţii şi

instrucţiuni prin marcă şi etichetare. Marca este un element important in strategia

comercială a unei firme, deoarece permite identificarea ofertei agentului economic

respectiv şi diferenţierea acesteia in raport cu concurenţa. Pe de altă parte, marca oferă

consumatorilor posibilitatea de a se orienta spre produsele de calitate superioară, puse

la dispoziţia lor de către producătorii care şi-au câştigat deja un renume pe piaţă.

Considerată deseori ca fiind bunul cel mai preţios al unei întreprinderi, marca serveşte

atât producătorului, cât şi consumatorului Etichetarea are rolul de a oferi informatii

despre produs. Etichetarea modernă a produselor alimentare presupune existenţa unui

mesaj ce conţine informaţii utile atât pentru agenţii economici cât şi pentru

consumatori, un rol important avându-l informaţiile de ordin nutriţional. În acest sens,

etichetarea corectă şi cuprinzătoare a produselor alimentare reprezintă o bază utilă de

date pentru consumator, ajutându-l în alegerea corectă a unui produs în funcţie de

necesităţile sale, în educarea lui în calitate de cumpărător, respectiv în conştientizarea

efectului pe care alimentul îl are asupra sănătăţii organismului său.

Dezvoltarea si diversificarea productiei si a consumului de bunuri, promovarea

formelor eficiente de comerţ au determinat evoluţii spectaculoase în domeniul

ambalajelor.

Ambalajul însoţeşte produsul în fiecare etapă a circulaţiei sale, de la producător la

consumator, având un rol important în protejarea acestuia şi promovarea vânzărilor.

Ambalarea produselor alimentare prezintă importanţă deosebită pentru toţi

participanţii la circuitul tehnico-economic, fapt demonstrat de frecvenţa de înnoire a

ambalajului care a fost mai mare decât cea de înnoire a produselor, în ultimii 20 de

ani. Această tendinţă se explică prin impactul pe care îl are ambalajul asupra

consumatorului la luarea deciziei de achiziţionare a produsului.

7

CAPITOLUL 1

AMBALAREA

Ambalarea mărfurilor a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în timp, ca urmare a

tehnologiilor avansate folosite atât în producţia de mărfuri, cât şi în obţinerea de noi

materiale pentru ambalaje, de noi tipuri de ambalaje şi de metode de ambalare din ce

în ce mai perfecţionate, care să menţină calitatea produselor şi a mediului înconjurător

la un nivel ridicat.

De asemenea, exigenţele consumatorilor faţă de ambalaj şi de ambalarea mărfii au

crescut odată cu evoluţiile înregistrate în modul de viaţă şi de consum. Producătorii de

mărfuri şi de ambalaje s-au aliniat acestor exigenţe şi chiar au venit în întâmpinarea

cerinţelor consumatorilor.

Ambalarea este un concept folosit excesiv în legătură cu sfera bunurilor cu existenţă

materială. Actualmente, la nivelul întregii planete, se consideră că aproximativ 99%

din producţia de mărfuri se tranzacţionează în stare ambalată.

Definiţiile date conceptului de ambalare sunt extrem de numeroase, uneori existând

chiar deosebiri de nuanţă în ceea ce priveşte sensul dat în diferite limbi (de exemplu,

englezeascul „packaging” acoperă şi unele aspecte ce ţin de comunicarea informaţiei

prin etichetă, marcă, dar şi prin facilitarea vânzării). Institutul de Ambalare din Marea

Britanie considera că ambalarea se referă la:

un sistem coordonat ce facilitează transportul, distribuţia, depozitarea,

vânzarea şi consumul bunurilor;

cale optimă de distribuţie a bunurilor către consumatorul final;

funcţie tehnico-economico ce urmăreşte minimizarea costurilor de livrare.

În România, conceptul de ambalare este definit în standardul STAS 5845/1-86,

precum şi în Ordonanţa Guvernului 39/1995 (ambalaj pentru produse alimentare).

1.1 Definirea ambalajului

Ambalajul mărfurilor poate fi definit din punct de vedere tehnic şi economic:

Din punct de vedere tehnic, conform STAS 5845/1-1986, ambalajul este „un

mijloc(sau un ansamblu de mijloace) destinat să cuprindă sau să învelească un produs

sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura protecţia temporară din punct de

vedere fizic, chimic, mecanic, biologic, în scopul menţinerii calităţii şi integrităţii

8

acestora în stare de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării şi

desfacerii până la consumator sau până la expirarea termenului de garanţie”.

Din punct de vedere economic, ambalajul poate fi considerat un produs finit oarecare

cu o anumită destinaţie, pentru care s-au realizat cheltuieli cu materii prime şi

cheltuieli de obţinere.

Ambalarea mărfurilor este definită, conform STAS 5845/1-1986, ca fiind „operaţia,

procedeul sau metoda prin care se asigură, cu ajutorul ambalajului, protecţia

temporară a produsului în decursul manipulării, transportului, depozitării, contribuind

şi la înlesnirea acestora până la consumarea sau până la expirarea termenului de

garanţie”.1

Comercializarea produselor este de neconceput, în cele mai multe cazuri, fără

existenţa ambalajelor. Lipsa ambalajelor ar face schimbul de mărfuri costisitor,

ineficient şi chiar imposibil.

1.2 Rolul ambalajelor.Funcţiile ambalajelor

Importanţa ambalajului este evidenţiată de principalele funcţii pe care acesta trebuie

să le îndeplinească pe parcursul circuitului străbătut de produs între furnizor

(producător) – distribuitor – reţeaua comercială en detail – consumatorul final.

Rolul şi importanţa ambalajului se reflectă în cele trei funcţii ale acestuia:

conservarea şi protecţia produselor şi a calităţii acestora;

manipularea, transportul, depozitarea;

promovarea vânzării mărfurilor şi informarea consumatorului.

Funcţia de conservare şi protecţia produselor şi a calităţii acestora

Această funcţie presupune protejarea produsului de mediul extern (factorii fizici,

chimici, biologici) şi este considerată funcţia de bază a unui ambalaj.

Protecţia împotriva factorilor fizici

Factorii fizici sunt:

solicitările mecanice (trepidaţiile din timpul transportului) - pot comprima,

tasa produsul în ambalaj, creându-se un spaţiu între produs şi ambalaj şi ca

urmare produsul nu mai este protejat împotriva solicitărilor mecanice

ulterioare;1 Al.Chis,Romolica Mihaiu, „Studiul Mărfurilor şi Asigurarea Calităţii”, Editura Alma Mater,pag 135.

9

lumina - produce decolorări şi degradări ale mărfurilor.(Exemplu:- produsele

care conţin coloranţi naturali se decolorează sub acţiunea luminii sau prezintă

pete şi culoare neuniformă. Pentru a opri pătrunderea luminii în interiorul

ambalajului se foloseşte ambalajul opac ca de exemplu cel obţinut din

aminoplaste (materiale plastice) - pentru medicamente - sau din materiale

complexe - pentru lapte, sucuri.

temperatura - ambalajul trebuie să protejeze produsul de temperaturile ridicate

sau scăzute ori de variaţii de temperatură; se folosesc în acest scop ambalaje

din materiale plastice, lemn, folii de aluminiu, protecţii suplimentare din

rumeguş; pentru a asigura protecţia produsului ambalajul trebuie să fie

rezistent la temperaturi ridicate (dacă produsul necesită sterilizare) sau la

temperaturi scăzute (dacă produsul este conservat prin congelare).

Protecţia împotriva factorilor chimici

Ambalajul trebuie să asigure protecţia produselor faţă de diferite substanţe chimice,

ca: amoniac, hidrogen, dioxid de carbon, dioxid de sulf, apă, vapori.

Ambalajul joacă un dublu rol:

de barieră la transferul de gaze din exterior în interiorul ambalajului:

barieră la oxigen şi vapori de apă eliminându-se riscul dezvoltării

bacteriilor, mucegaiurilor şi oxidării produselor;

barieră la substanţe volatile din mediu (fum, parfumuri) care ar putea

modifica proprietăţile organoleptice (gust, miros).

de barieră la transferul de gaze din interior spre exterior, evitându-se pierderea

aromei produsului (de exemplu la cafea), deshidratarea produsului sau

pierderea gazului sau amestecului gazos introdus în ambalaj în vederea

conservării produsului (dioxid de carbon, azot).

Pe de altă parte, ambalajul trebuie să fie neutru faţă de produs, să nu influenţeze

negativ produsul în urma unor reacţii chimice.

Protecţia împotriva factorilor biologici

10

Rolul ambalajului este de a proteja produsele faţă de microorganismele din atmosferă,

faţă de insecte şi rozătoare, împiedicând astfel contaminarea lor (să asigure o

etanşeitate perfectă faţă de germenii microbieni).

Pe de altă parte, ambalajul împiedică contactul direct dintre produsele sterile şi

persoanele care le manipulează.

Asigurarea acestor tipuri de protecţie este indisolubil legată de metodele de

conservare a produselor (uscare, sărare, afumare, congelare, pasteurizare, sterilizare,

etc).

Funcţia de manipulare, depozitare, transport

Se consideră că, pe parcursul circuitului tehnic, mărfurile şi ambalajele lor sunt

supuse la circa 30-40 operaţii de manipulare, deci unor solicitări mecanice care le pot

deteriora.

Pentru a înlesni operaţiile de manipulare, depozitare, transport, ambalajele trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

să faciliteze manipularea produselor, prin formă, greutate, volum, prezenţa

unor orificii care să permită prinderea lor;

să asigure securitatea operatorilor şi stabilitatea încărcăturii;

să fie uşor de stivuit;

să fie precizate condiţiile în care pot fi manipulate;

să reziste la variaţii de temperatură şi umiditate în spaţii deschise;

să fie adaptate la normele de transport;

să prezinte un raport optim volum-greutate;

să poată fi adaptate la unităţile de încărcare utilizate (palete, camioane,

vagoane).

Ambalajul oferă o serie de informaţii cu privire la condiţiile de manipulare,

depozitare, transport, printr-o serie de simboluri.

În perioada actuală s-au raţionalizat procesele de manipulare, depozitare, transport

prin operaţiuni de paletizare, containerizare, modulare.

Paletizarea permite manipularea, deplasarea, stivuirea produselor grupate pe unităţi

de încărcare, folosindu-se palete şi electrostivuitoare.

Containerul este un utilaj pentru transportul economic al mărfurilor, construit din

materiale rezistente, flexibile, eventual care permit plierea după utilizare, asigură

foarte bine integritatea şi calitatea mărfurilor.

11

Modularea constă în corelarea dimensiunilor ambalajelor de desfacere cu cele ale

ambalajelor de transport general, cu ale containerelor, ale mijloacelor de transport şi

cu cele ale spaţiului de depozitare.

Funcţia de promovare a mărfurilor şi informarea consumatorilor

Această funcţie are o importanţă deosebită, deoarece acceptarea unor produse de către

consumatori depinde într-o mare măsură de estetica ambalajului.

Pe de altă parte, ambalajul informează consumatorul asupra produsului, iar pe de altă

parte, îl atrage prin dimensiunea sa estetică.

În cazul vânzării prin autoservire, de exemplu, ambalajul înlocuieşte arta vânzătorului

prin contactul direct al cumpărătorului cu produsul respectiv, contribuind, astfel la

promovarea produselor pe piaţă.

Pentru a-şi îndeplini această funcţie, ambalajul trebuie să îndeplinească o serie de

condiţii:

să atragă atenţia cumpărătorului în mod spontan, să fie uşor de recunoscut, să

sugereze o idee precisă despre produs; ambalajul atrage atenţia cumpărătorului

prin modul de realizare, etichetă, marcă, design;

să facă publicitate produsului, dar în nici un caz să nu inducă în eroare

cumpărătorii; pentru aceasta, ambalajul trebuie să comunice publicului

caracteristicile produsului, elemente de identificare ale produsului, condiţiile

de utilizare; informaţiile prezentate prin texte, etichete, pictograme, coduri ce

se referă la marcă, denumire, provenienţă, mod de utilizare, toxicitate,

impactul asupra mediului înconjurător, termen de valabilitate, etc.;

să pună în valoare caracteristicile esenţiale ale produsului astfel încât

consumatorii să-l deosebească cu uşurinţă de produsele similare;

noul ambalaj să nu ducă la scăderea încrederii clienţilor fideli în calitatea

produsului, să fie superior celui vechi;

să permită situarea produsului într-o grupă de produse;

caracteristicile estetice ale ambalajului au o mare importanţă, acţionând asupra

psihicului cumpărătorului, determinând astfel atracţia faţă de produs.

Exemplu :

12

forma - ambalajul trebuie să ţină seama de ambianţa, locul, modul de utilizare a

produselor, caracteristicile produsului, condiţiile de păstrare; ambalajul trebuie să se

caracterizeze prin soliditate, greutate redusă, durabilitate, funcţionalitate.

culoarea - acţionează şi ea asupra psihicului cumpărătorului, deoarece, în momentul

vizualizării produsului, cumpărătorul sesizează mai întâi culoarea, apoi marca, forma,

design-ul.

grafica - trebuie să fie simplă, expresivă, clară, ilustraţia să fie compatibilă cu

produsul ambalat, iar prin elementele coloristice, stil, echilibru, să pună în valoare

denumirea produsului şi marca, să permită o citire rapidă, corectă, facilă, fără să dea

naştere la confuzii.

În condiţiile în care raportul calitate-preţ este egal la mai multe produse, acelea care se

diferenţiază prin creativitatea ambalajelor ies în evidenţă faţă de cele concurente, fiind

preferate şi cumpărate de consumatori.

1.3 Tipuri de ambalaje

Literatura de specialitate menţionează mai multe criterii de clasificare a ambalajelor,

din care reţinem:

După materialul constituent: ambalaje din hârtie şi carton; ambalaje din

sticlă; ambalaje din metal; ambalaje din materiale plastice; ambalaje din lemn,

înlocuitori din lemn şi împletituri; ambalaje din materiale textile; ambalaje din

materiale complexe, în componente ale produsului (membrane naturale, vafe,

amidon gelatinizat).

După sistemul de confecţionare: ambalaje fixe; ambalaje demontabile;

ambalaje pliabile.

După tip: plicuri, pungi, sacoşe, coşuri, tăvi, lăzi, cutii, stelaje, alveole,

flacoane, borcane, butelii, bidoane, damigene, butoaie, canistre, tuburi.

După destinaţie: ambalaje de transport; ambalaje de desfacere şi prezentare.

După specificul produsului ambalat: ambalaje pentru produse alimentare;

ambalaje pentru produse nealimentare; ambalaje pentru produse periculoase;

ambalaje individuale; ambalaje colective.

După gradul de rigiditate: ambalaje rigide; ambalaje semirigide; ambalaje

suple.

După durata de utilizare şi tipul circulaţiei: ambalaje recuperabile;

(ambalaje reciclabile şi ambalaje refolosibile); ambalaje nerecuperabile.

13

Rolul ambalajului este acela de a proteja produsele alimentare(a menţine integralitatea

şi calitatea acestora), de a înlesni operaţiile de manipulare, transport, depozitare,

desfacere (a permite circulaţia produselor de la producător la consumatorul final).

Caracterizarea principalelor tipuri de ambalaje

Ambalajele din hârtie, carton, (materiale celulozice)

Hârtia şi cartonul au o serie de proprietăţi care le recomandă pentru obţinerea

ambalajelor:

masă mică;

inodore, insipide;

hârtia pergament are permeabilitate scăzută;

hârtia şi cartonul acoperite, laminate sunt rezistente la uleiuri, gaze, alcool,

eteri, esteri, acizi, baze slabe.

Ambalajele din hârtie-carton se obţin din următoarele tipuri de materiale de bază:

carton plat;

duplex - minimum 2 straturi de material fibros, unite prin presare în stare

umedă;

triplex - minimum 3 straturi de material fibros, unite prin presare în stare

umedă;

carton ondulat - obţinut din 1-4 straturi netede şi 1-3 straturi ondulate, unite

între ele prin adeziv, se foloseşte la ambalarea produselor care necesită

protecţie contra şocurilor mecanice (sticlă, ceramică, mobilă).

Ambalaje din materiale plastice

Materialele plastice sunt utilizate pe scară largă pentru obţinerea ambalajelor, datorită

următoarelor proprietăţi:

masă specifică redusă;

rezistenţă în mediul umed;

rezistenţă la acţiunea acizilor şi alcalinilor;

rezistenţă mecanică bună;

se prelucrează uşor, obţinându-se ambalaje de forme şi dimensiuni diferite;

proprietăţi igienico-sanitare

Ambalajele din materiale plastice sunt:

14

saci, pungi, ambalaje flexibile obţinute din polietilenă, polipropilenă,

policlorură de vinil(PVC).

pahare, tăviţe, farfurii-obţinute din forme rigide, care au capacitatea de

formare la cald;

ambalaje complexe

Ambalaje din metal

Metalul este utilizat în industria chimică. Cutiile metalice oferă avantajul rigidităţii,

evitând riscurile de spargere în timpul transportului.

Ambalaje din sticlă

Ambalajele din sticlă, butelii, borcane, flacoane deţin o pondere importantă în totalul

ambalajelor, datorită proprietăţilor sticlei:

oferă protecţie bună (barieră la gaze, vapori, lichide);

este transparentă (permite vizualizarea produsului, fiind astfel un factor de

promovare a vânzării);

prezintă stabilitate faţă de alcalii, acizi (singurul acid care o atacă este acidul

fluorhidric);

nu are miros;

poate fi colorată protejând produsul faţă de radiaţiile ultraviolete;

poate fi prelucrată în diverse forme;

este material reciclabil şi economic.

Ambalajele din sticlă au însă şi dezavantaje:

fragilitate (rezistenţă slabă la şocurile mecanice);

greutate relativ mare, ceea ce le face dificil de manevrat şi ridică cheltuielile

de transport.

Ambalajele din lemn

Lemnul se foloseşte în special la confecţionarea ambalajelor de transport datorită

solicitărilor mecanice şi uzura la care este expus.

Ambalajele din materiale textile

15

Sacii textili prezintă:

avantaje: rezistenţă la rupere, higroscopicitate, permeabilitate la vaporii de aer,

apă;

dezavantaje: nu rezistă la foc. Au o pondere mică în ambalarea mărfurilor.

Ambalaje din materiale complexe

Au apărut pe piaţa ambalajelor în ultimii 60 ani. S-a considerat că un singur tip de

material nu răspunde întotdeauna la toate cerinţele unui produs sau ale altuia. De

aceea s-a folosit tehnica acoperirii unui material (hârtie, carton, material plastic,

metal) cu două sau trei straturi de alte materiale, astfel complexul obţinut să însumeze

proprietăţile componentelor.

1.4 Ambalajele recuperabile (reciclabile, reutilizabile)

Problema compatibilităţii ambientale a ambalajului a devenit deosebit de importantă.

“Ambalajul total” presupune, pe lângă îndeplinirea funcţiilor prezentate anterior, şi

compatibilitatea sa cu mediul ambiant (funcţia socială a ambalajului).

Unul dintre criteriile care conferă calitatea antipoluantă a unui ambalaj este

posibilitatea recuperării, deci a reutilizării lui, sau a materialului din care este făcut.

Recuperarea şi reciclarea materialelor şi ambalajelor au efecte pozitive, pe de o parte

asupra reducerii utilizării resurselor naturale, iar pe de altă parte asupra reducerii

cantităţii de reziduri, evitându-se poluarea mediului înconjurător.2

Ambalajele din hârtie, carton, sticlă, materiale plastice, aluminiu, lemn sunt

reciclabile. Ambalajele din hârtie-carton pot fi considerate ecologice. Aluminiul,

metalul utilizat în proporţie mare la obţinerea ambalajelor metalice (cutii, bidoane,

folii) poate fi reciclat de un număr infinit de ori şi nu este toxic. Ambalajele din lemn

(lăzi, butoaie) sunt recuperabile, dar necesită cheltuieli mari pentru recuperare şi

recondiţionare. În domeniul recuperării materialelor plastice a fost elaborat un sistem

global de clasificare a materialelor de ambalare, sub coordonarea Societăţii pentru

Industria Materialelor Plastice(SPI) SUA.

2 Botea Traian, „Ambalaje şi tehnologii de ambalare în industria alimentară”, Editura Economică, pag 264.

16

Sistemul de codificare permite trierea (sortarea) ambalajelor în funcţie de materialul

plastic din care sunt confecţionate.

Cifrele şi literele indică natura materialului:

1.PETE- polietilenă tereftalat;

2.HDPE- polietilenă de înaltă densitate;

3.V- vinil, inclusiv policlorură de vinil;

4.LDPE- polietilenă de joasă densitate;

5.PP- polipropilenă;

6.PS- polistiren;

7.OTHER- alte materiale plastice.

Statele membre UE au prevăzut:

promovarea ambalajelor standard, pentru a facilita reutilizarea lor;

eliminarea discriminărilor între ambalajele noi şi cele recuperate;

fabricarea de produse care permit utilizarea de ambalaje obţinute din materiale

reciclate;

excluderea de pe piaţă a ambalajelor care nu sunt recuperabile sau reciclabile.

Ambalajele prezintă o serie de simboluri referitoare la protecţia mediului înconjurător,

deci a vieţii şi a sănătăţii consumatorilor.

1.5 Estetica ambalajelor de prezentare şi desfacere a produselor

Proiectarea estetică este o cale nonverbală de comunicare a valorilor estetice având un

rol educativ, de cultivare a simţului estetic.

Perceperea estetică a unei mărfi se bazează pe elemente psihofiziologice ale

personalităţii umane, dar şi pe elemente de cultură, de teorie generală acumulate în

urma unui proces educaţional.

Necesitatea îmbunătăţirii estetice a mărfurilor ne obligă să ne gândim la sincronismul

care trebuie să existe între gusturile, dorinţele şi preferinţele consumatorilor şi

gusturile celor care realizează produsul.

În urma unor studii efectuate în diferite ţări ale lumii, specialiştii au ajuns la concluzia

că, în general, sexul feminin apreciază la o marfă caracteristicile estetice şi mai apoi

cele funcţionale.

17

Funcţia, forma, structura, linia, desenul, ornamentul, stilul, culoarea, simetria,

armonia, proporţia şi contrastul, lumina, mişcarea, tensiunea şi expresia reprezintă

categorii estetice cu ajutorul cărora mărfurile sunt apreciate sub raport estetic.

Primele ambalaje apărute pe piaţă au avut caracterul de “ambalaje marcă”, deoarece

elementul grafic dominant era numele fabricantului, sigiliul de control sau de calitate.

Odată cu diversificarea produselor a apărut “ambalajul informaţie” legat de produs,

care a marcat apariţia autoservirii şi a supermarketurilor.

O nouă etapă în realizarea grafică a ambalajului a constituit-o “ambalajul seducţie”

sau ambalajul legat de consumator. Dacă primele două categorii de ambalaje aveau

rolul de a aduce produsul către consumator, “ambalajul seducţie” trebuie să împingă

consumatorul către marfa respectivă.3

Fiind un act de comunicare ce face apel la imaginaţie, ambalajul îşi aduce contribuţia

în direcţia publicităţii şi reclamei prin intermediul elementelor ce-i compun plastica:

formă, culoare, grafică şi materiale de ambalare. Armonizate în mod raţional aceste

elemente contribuie la:

Asigurarea ambianţei estetice a spaţiului comercial;

Promovarea unor elemente cu specific naţional sau zonal;

Crearea unei tradiţii pentru produsele firmei;

Conferirea unei anumite distincţii şi personalităţi ambalajului, astfel încât să

poată fi recunoscut uşor de consumatori;

Sugerarea unei idei precise despre produsul pe care-l ambalează;

Încadrarea produsului într-o anumită grupă de referinţă sau în universul

specific mărfii;

Protejarea imaginii produsului;

Reflectarea gustului zilei;

Crearea senzaţiei de înnoire;

Manifestarea unor cerinţe de “fast” prin care trebuie satisfăcute nevoi legate de

poziţionarea în societate;

Provocarea interesului şi a curiozităţii; crearea unui sentiment de încredere şi a

unei impresii favorabile despre calitatea produsului;

Transmiterea eficientă a mesajului informaţional.

Un loc aparte în strategia de soluţionare estetică a ambalajelor este dedicat nevoii

mărfurilor să fie oferite drept cadou. Produsele zaharoase, băuturile alcoolice şi 3 Falniţă Eugen, “Estetica şi ambalajul produsului”,Editura Mirton, pag 102.

18

nealcoolice, produsele de patiserie fină, cafeaua primesc în anumite perioade, cu

prilejul sărbătorilor de primăvară sau de iarnă, un ambalaj special. Acesta poate

prezenta modificări de fond - oameni de zăpadă, brăduleţi împodobiţi, iepuraşi, ouă de

Paşte sau numai de suprafaţă prin ataşarea unei banderole cu rol promoţional ce

serveşte şi la închiderea ambalajelor cadou.

Simetria reprezintă expresia unor raporturi de mărime şi formă, de ordine şi

dispunere, de potrivire şi concordanţă pe care o au părţile unui întreg între ele şi în

totalitate.

Prin simetrie ambalajul câştigă proprietăţi de armonie, echilibru, proporţionalitate. Ea

determină o economie de forţe, o percepţie mai uşoară a aceluiaşi motiv care se

repetă.

Proporţia reprezintă modul de redactare a raportului elementelor din punct de vedere

cantitativ, al mărimilor, reliefând aderenţa părţilor, concordanţa elementelor

componente ale unui întreg, unitatea conţinutului şi a formei, lăsând impresia finală

de agreabil şi plăcut. Obţinerea unui ambalaj armonios poate avea loc prin realizarea

echilibrului dintre proprietăţile funcţionale şi alegerea materialului cu o structură

corespunzătoare.

Contrastul reprezintă modul de exprimare a variaţiei, aspect ce înlătură monotonia,

stimulează variabilitatea ţinând cont de unitate. Se poate vorbi despre contrast de linii

şi forme, de mărimi şi structuri, de textură, de umbre şi lumină, de culoare, de cald şi

rece.

În cazul produselor cunoscute şi apreciate de consumatori rezolvările informaţional-

estetice urmăresc menţinerea unor elemente estetice, pe când în situaţia produselor noi

se urmăreşte adoptarea unor soluţii de ambalare care să atragă şi să tenteze.

La începutul anilor 1990 o analiză comparativă efectuată asupra formei şi graficii

ambalajelor la vinuri şi ape minerale, realizate în România, evidenţia uniformitatea în

prezentarea acestor produse.

În vederea îmbunătăţirii nivelului estetic al produselor româneşti, după 1996 s-a

acţionat pe următoarele căi:

Achiziţionarea din import a unor ambalaje cu design deosebit, corespunzătoare

standardelor internaţionale (ambalaje închise prin termosudare pentru produse

zaharoase, biscuiţi, paste făinoase, sticksuri, ambalaje plastifiate de unică

folosinţă pentru lapte, miere şi conserve de fructe);

19

Programul de folosire a unor materiale de calitate superioară şi cu aspect

atrăgător pentru ambalajele de prezentare şi desfacere, ca de exemplu mase

plastice, carton cromo, hârtia metalizată, laminată, cromolucioasă utilizate în

special la preambalarea produselor făinoase, zaharoase şi lactate;

Crearea unor ambalaje cât mai atrăgătoare pentru noile produse puse în

consum;

Reconsiderarea prezentării grafice a preambalatelor din producţia curentă.

“Amplast” - producătorul argeşean de ambalaje pentru lactate, intuind nevoia

producătorilor de a renunţa la vechile pahare cu secţiunea pătrată, care nu permiteau

imprimarea, a creat o nouă matriţă care păstrează “gura pătrată”, însă rotunjeşte restul

paharului, dând posibilitatea imprimării cu desene în cinci culori. Astfel producătorii

de lapte şi-au putut păstra vechile utilaje de îmbuteliere, a căror înlocuire ar fi

necesitat investiţii de zeci de mii de dolari; un singur utilaj pentru îmbutelierea în

pahare circulare costă peste 30 000 dolari.

Caracteristicile produselor din gama “Brenac” şi “Prim” au fost proiectate special

pentru a satisface nevoile segmentelor “ţintă”. Produsele “Brenac” au o valoare

nutritivă ridicată sunt lipsite de adaosuri de conservanţi sau alţi aditivi şi sunt

proaspete. Totodată ambalajele sunt din materiale complexe (carton şi plastic) iar

designul este modern şi atractiv. Culoarea dominantă albastrul, indică răcoarea,

prospeţimea şi exercită un impact vizual puternic ajutând la evidenţierea produselor

pe raft. În schimb produsele “Prim” au ambalaje mai puţin pretenţioase sub formă de

pungă, cu un design simplu, o valoare nutritivă mai scăzută şi la un preţ mai mic.

Dacă producătorul de margarină “Topway” a trebuit să se impună printr-un design

nou al ambalajului, “Bruni” a preferat să menţină designul anilor 1960 la pachetele de

margarină “Unirea”.

Forma ambalajului de prezentare şi vânzare este în cea mai mare parte un element

estetic, însă concretizarea ei practică trebuie să răspundă cerinţelor de ordin

funcţional, tehnic şi constructiv.

În prezent se conturează manifestarea a două tendinţe: una militează pentru o formă

decorativă, de lux, iar cealaltă pentru forme simple, pure, libere de ornamente, pentru

promovarea formelor utile în sensul adaptării formei ambalajului la funcţia sa.

Perceperea şi aprecierea estetică a formei ambalajului este mult mai complexă decât

perceperea culorii deoarece formele presupun raporturi între planuri , linii şi suprafeţe,

20

corespunzătoare anumitor volume. Spre exemplu, se urmăreşte modul de îmbinare a

feţelor cutiei de carton ori dimensiunile în cele trei planuri ale acesteia. De asemenea

se are în vedere simplitatea liniilor şi a suprafeţelor sau dimpotrivă, folosirea unor

forme încărcate, complicate, care imprimă ambalajului o anumită personalitate,

muchiile de îmbinare reprezintă un mijloc de obţinere a unor ambalaje originale.

Pe piaţa internaţională a ambalajelor se întâlnesc în mod frecvent formele

paralelipipedice, cubice, cilindrice şi sferice deoarece sunt simple, comode, uşor de

realizat şi economice. În scop publicitar şi al promovării vânzărilor, alături de acestea

sunt indicate formele geometrice complexe precum conul, trunchiul de piramidă şi

piramida, trunchiul de con, forme care reproduc obiecte din natură şi personaje din

desene animate sau din poveşti.

Formele fantezii care polarizează atenţia consumatorilor asupra produsului sunt

destinate momentelor festive sau sărbătorilor tradiţionale.

Tot în scop promoţional pentru anumite produse se înregistrează periodic variaţii

dimensionale şi de formă ale ambalajelor:

ambalaje format gigant de tipul pungilor de 1 kg pentru cafea boabe sau pentru

Delikat, de 5 kg pentru orez; cutiilor de 2,5 kg pentru ciuperci şi 750 ml pentru

maioneză; buteliilor de 5 l pentru ulei; găleţilor de 5 kg pentru ketchup, de 4,5

kg pentru muştar, de 1 kg pentru gem;

ambalaje format special reprezentate de tăviţe, coşuri şi genţi din materiale

complexe, plastic sau carton pentru transportul produselor zaharoase,

produselor de patiserie fină;

ambalaje format economic de tipul paharelor, plicurilor, cutiuţelor ce permit

dozarea produselor sub formă de porţii mici.

Este important ca ambalajul să se supună legilor echilibrului static, prezentând

posibilitatea de aşezare pe rafturi şi eventual de stivuire. Pentru a se obţine o

stabilitate dimensională şi de sprijin, baza ambalajelor se dimensionează sau se

utilizează combinaţii de diferite forme geometrice.

Se remarcă preocuparea modernă de a adapta forma ambalajelor la întrebuinţări

suplimentare, în cadrul gospodăriei consumatorului:

ambalaje sub formă de saci, genţi, coşuri din material plastic sau carton ce

servesc la transportul băuturilor, produselor zaharoase sau de patiserie;

ambalaje sub formă de cutii din lemn sau metal, prevăzute cu capac din

plastic;

21

ambalaje sub formă de lăzi, bidoane, găleţi, casolete, tăvi, coşuri, cutii şi

pahare din material plastic;

recipienţi din sticlă prevăzuţi cu capace.

Forma ambalajului trebuie corelată cu natura produsului de ambalat, cu dimensiunile

acestuia, dar şi cu starea lui de agregare.

În concepţia de design, obţinerea unor forme se bazează pe respectarea cerinţelor de

varietate sortimentală, dozare şi porţionare şi utilizarea unor materiale prin care

produsul să devină vizibil (sticla, materialele plastice sau complexe transparente) sau

parţial vizibil (cartonul cu fereastră la ciocolata “Imperial”).

În viziunea de design între linii şi culoare trebuie să existe o armonie deplină pentru a

conferi noului ambalaj sobrietate şi eleganţă. Din această perspectivă se vor evita

formele colţuroase, liniile aride şi coloritul ţipător. Se consideră că formele rotunjite

corespund în general persoanelor fine.

Linia este o categorie estetică simplă care determină forma ambalajului.

Utilizate ca elemente decorative, liniile au un rol constructiv şi expresiv, cu

ajutorul lor se separă suprafeţe, se exprimă proporţii şi se simbolizează

mişcarea.

Liniile drepte subţiri sau groase, orizontale, verticale sau oblice sunt supuse

legilor proporţiilor. Deşi au cea mai mică valoare ornamentală, ele determină

armonia. Liniile subţiri sunt mai flexibile, mai simple, în timp ce liniile groase

sunt mai rigide şi mai greoaie. Liniile orizontale sunt statice şi lăţesc, iar cele

verticale par ferme şi subţiază. Liniile oblice par întotdeauna dinamice,

sugerând deplasarea.

Liniile frânte par neliniştite şi rupte, iar liniile curbe se dezvoltă larg, sugerând

plenitudinea. Liniile circulare devin ornamentale prin includerea de conţinuturi

variate şi atrăgătoare.

Liniile imitative (drepte, curbe, alternante) reproduc elementele obiectelor din

natură, iar liniile geometrice dau o aranjare simplă a elementelor unui desen,

conferind senzaţia de echilibru.

Cu ajutorul liniilor, a planurilor şi culorii se transpune imaginea unei idei, a unui

obiect, obţinând desenul. Desenele realizate pot fi lineare, figurative sau nefigurative,

statice sau dinamice, geometrice.

Dacă forma ambalajului reprezintă un element estetic subordonat formei produsului,

culoarea şi grafica în schimb reprezintă calităţile estetice proprii ambalajului.

22

Cerinţele unui comerţ modern impun o grafică sintetică şi expresivă care se poate

grupa în mai multe categorii:

grafica comercială care reprezintă produsul prin fotografii, desene şi diferite

combinaţii figurative cu compoziţie şi policromie de efect;

grafica intelectuală sau sintetică neîncărcată cromatic cu simboluri vizuale

foarte uşor de descifrat;

grafica umoristică pentru ambalaje destinate unor produse zaharoase,

cosmetice practicate cu succes într-o serie de ţări.

Volumul de produs ambalat şi tipul acestuia, natura, porozitatea şi grosimea

materialelor de ambalare, starea ambalajului, diferenţele de presiune dintre faţa

externă şi cea internă a materialului, durata de acţiune a agenţilor de mediu

condiţionează permeabilitatea sau impermeabilitatea ambalajului. Din acest punct de

vedere, materialele actuale de ambalare pot fi materiale impermeabile la gaze, lumină,

praf, grăsimi, vapori, arome, lichide, respectiv materiale metalice, sticla şi materiale

complexe şi materiale permeabile în diferite limite la agenţii prezentaţi anterior şi

anume materiale plastice, lemnul, materiale celulozice şi textile.

Modalitatea de închidere etanşă a ambalajului, respectiv de sigilare are un rol

important în constituirea imaginii de siguranţă privind conţinutul ambalat.

Materialele de ambalare şi confecţiile de ambalaje tind tot mai mult spre ermetizarea

conţinutului. Cel mai bine sunt asigurate ambalajele închise ermetic prin termosudare.

Funcţia de protecţie şi conservare specifică ambalajului de prezentare-vânzare

depinde nu doar de caracteristica materialelor de ambalare, ci şi de accesoriile

aferente acestuia. Este cazul pungilor de cafea “Carte Noire-Arabica Exclusif” care

după deschiderea pachetului, se pot replia şi închide cu ajutorul unei benzi adezive.

Totodată pe suprafaţa ambalajului se află o valvă - “valve fraicheur” ce garantează

conservarea aromei.

Elementele care contribuie la realizarea funcţiei ambalajului de promovare a

vânzărilor şi informare a consumatorului sunt modul de confecţionare, sistemul de

marcare şi etichetare, dar mai ales estetica ambalajului, adică aspectele referitoare la

forma, culoarea şi armonia cromatică, grafica ambalajului. Aceste elemente trebuie să

sugereze destinaţia produsului şi să scoată în evidenţă denumirea produsului, marca,

recomandările privind utilizarea, etc.

CAPITOLUL 2

23

MARCAREA

Marca este un element important în strategia comercială a unei firme, deoarece

permite identificarea ofertei agentului economic respectiv şi diferenţierea acesteia în

raport cu concurenţa. Pe de altă parte, marca oferă consumatorilor posibilitatea de a se

orienta spre produsele de calitate superioară, puse la dispoziţie de către producătorii

care şi-au câştigat deja un renume pe piaţă. Considerată deseori ca fiind bunul cel mai

de preţ al unei întreprinderi, marca serveşte atât producătorului cât şi consumatorului.

Marca este definită în Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice

astfel:

Marca este un semn succesibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea

produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice, de cele apartinând altor

persoane.4

În literatura de specialitate există şi definiţii care pun accentual nu numai pe caracterul

distinctiv al mărcii, ci şi pe garantarea unei calităţi constante pentru produsele

respective.

2.1 Definirea mărcii

Mărcile sunt semne distinctive folosite de întreprinderi pentru a deosebi produsele sau

serviciile, prin garanţia unei calităţi superioare şi constante, de cele identice sau

similare ale altor întreprinderi; semnele care pot fi folosite ca mărci sunt urmatoarele:

cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, combinaţii între aceste elemente, una sau

mai multe culori, prezentarea sonoră sau alte asemenea elemente, forma produsului

sau ambalajul acestuia.

Prin urmare:

marca este un semn distinctiv, care permite unui personae fizice sau juridice să

distingă produsul sau serviciile de cele ale concurenţilor oferind garanţia unei

calităţi superioare, constante.

marca reprezintă o garanţie privind calitatea produselor şi serviciilor la care se

referă: ea are scopul sa dea încredere clientului în ceea ce priveşte calitatea

produselor şi serviciilor în cauză.

4 Turtoi M. „Ambalaje şi tehnici de ambalare”, Editura Academica, pag 81.

24

marca poate forma obiectul unui drept exclusiv, adică poate fi protejată, prin

înregistrarea ei de către organismul naţional de specialitate în condiţiile legii

(în România acest organism este Oficiul de Stat pentru Investiţii şi Mărci-

OSIM).

Conceptul de "marcă"- cardinal în publicitate - rezumă destul de bine posibilităţile

unui "limbaj" al consumului. Toate produsele (în afara celor alimentare, perisabile) se

propun atenţiei printr-o siglă impusă: orice produs "demn de acest nume" are o marcă

(care se substituie uneori numelui obiectului). Funcţia mărcii e semnalarea produsului,

iar funcţia ei secundară e mobilizarea conotaţiilor afective. 5

Ele trebuie să primească rezonanţe care le individualizează şi să fie înzestrate cu

asocieri şi cu imagini, să aibă semnificaţii la niveluri numeroase, dacă vrem să se

vândă bine şi să trezească un ataşament afectiv ce se exprimă prin fidelitatea faţă de o

marcă.

Aparent, posibilitatea de alegere a mărcilor este nelimitată, alegerea mărcii nu este o

problemă uşoară, el menţionează câteva din condiţiile pe care trebuie să le

indeplinească o marcă de succes:

să fie uşor de pronunţat;

să fie uşor de reţinut;

să fie uşor de reprezentat;

să fie atractivă in ceea ce priveşte aspectul şi pronunţia;

să sugereze cumpărătorului caracteristicile şi calitatea bunurilor pe care

urmează să le cumpere (şi care au asociată această marcă);

să difere de mărcile produselor similare (pentru a nu crea confuzie în rândul

consumatorilor);

să poată fi fixată cu uşurinţă pe produsele pe care urmează a se utiliza,

să indeplinească condiţiile legale pentru a putea fi înregistrată şi protejată.

2.2 Apariţia şi dezvoltarea mărcii

Originea mărcii trebuie căutată în istorie cu mii de ani în urmă. In antichitate erau

folosite un număr mare de semne (sigillum) în identificarea produselor. Aceste

informaţii le avem de la descoperirile arheologice care ne semnalizează că la romani

erau peste 6000 de semne cu valoare de marcă folosite pentru produsele ceramice.

Aceste semne indicau numele producătorului, denumirea localităţii de unde provenea 5 Turtoi M. „Materiale de ambalaj şi ambalaje pentru produsele alimentare”, Editura Alma, pag. 56.

25

produsul. În evul mediu se dezvoltă meşteşugurile, în aceste condiţii erau două

categorii de mărci:

marca corporaţiei- care asigură respectarea regulilor de fabricaţie a produselor;

marca individuală - care asigură individualizarea unui meşteşugar în cadrul

corporaţiei.

Aşa de pildă, in anul 1266, Parlamentul Angliei, a dat o lege prin care o brutărie să

utilizeze un semn distinctiv pentru marcarea pâinii. Pe lângă dezvoltarea

meşteşugurilor se dezvoltă şi comerţul. Apar pe lângă mărcile producătorilor şi mărci

ale comercianţilor, s-au definitivat funcţiile mărcilor şi regimul lor juridic prin care se

proteja marca, pentru a nu fi falsificată. Asa de exemplu după Revoluţia Franceză în

Franţa apar o serie de dispoziţii speciale prin care se recunoştea dreptul fiecărui

producător de a folosi marca pentru produsele sale şi sancţionarea celor ce falsificau

mărfurile cu aceeaşi pedeapsă ca şi pentru fals în acte private.

Oraşele care foloseau mărcile cu precădere mai mare erau în general oraşe porturi,

unde comerţul era în floare (de exemplu în tări ca Italia, Spania, Portugalia, Anglia).

În Ţările Româneşti în anul 1879 se admite o lege care proteja mărcile româneşti

înregistrate, mărcile străine erau acceptate cu condiţia ca şi mărcile româneşti să fie

acceptate în ţările respective.

În anul 1883, Convenţia de la Paris, a elaborat Convenţia pentru protecţia

proprietăţilor industriale, care este adoptată şi semnată de 11 state in 6 iulie 1884, în

Romania aderă în anul 1920. Mai târziu acestea au format Uniunea pentru protecţia

proprietăţii industriale.

În anul 1891 se constituie Aranjamentul de la Madrid, prin care se stabilesc

modalităţile de înregistrare internaţională a mărcilor. Acesta se transformă în

Protocolul de la Madrid. Prin Aranjamentul de la Nisa (15.06.1957) s-a instituit

clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor în scopul înregistrării mărcilor.

Prin Aranjamentul de la Viena (12.06.1973) modificat în 10.10.1985 s-a instituit

clasificarea internaţională a elementelor figurative ale mărcilor.

Prin Convenţia de la Stockholm (1979) se constituie Organizaţia Mondială a

Proprietăţii Industriale (OMPI) şi un birou internaţional cu sediul la Geneva.

În ţara noastră regimul mărcilor a fost legiferat prin Legea nr. 28/1967 care a fost

abrogată si înlocuită cu Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice,

această lege a fost publicată în MO nr. 161/1998. Regulamentul de aplicare al Legii

nr.84/15.04.1998 a fost stabilit prin HG 833/1998, publicată în MO

26

nr.161/23.04.1998. Protecţia mărcilor şi a indicaţiilor geografice este asigurată pe

teritoriul României de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

În evoluţia utilizării mărcilor, literatura de specialitate delimitează trei perioade:

în prima perioadă apar mărcile patronimice: ce se caracterizează prin

atribuirea propriilor nume de către patron (ex.: mărcile Ford, Mercedes pentru

automobile), produse alimentare (ex.:Papadopoulos pentru dulciuri, dr. Oetker

pentru praf de ingheţată), pantofi (ex.: Guban), motociclete (ex.: Honda) etc;

a doua perioadă se caracterizează prin apariţia mărcilor care descriu produsul

(ex.: Izvorul Minunilor - apă minerală, Frutti Fresh - suc de fructe).

a treia perioadă este reprezentată prin existenţa mărcilor simbolice capabile să

asigure coincidenţa dintre marca utilizată şi asteptările clientului, fată de

produsele respective (ex.: Murfatlar, Pietroasa - mărci de vinuri, Dacia - marcă

de maşină, Canon - marcă de imprimantă, Pentium 2, 3, 4, 5 marcă de

calculator etc.).

În prezent există o gamă foarte largă de strategii în stabilirea denumirii mărcilor prin

combinarea mărcii de fabricaţie cu cele ale produselor sau prin stabilirea unor relaţii

între mărci în cadrul gamei sortimentale pe care o realizează, ex.: maşini de spălat

rufe - Alba Lux, Alba Lux 15, Alba Lux 16 etc.).

2.3 Rolul mărcii.Funcţiile mărcii.

Rolul mărcii este foarte bine determinat în perioada actuală întrucât contribuie, pe de

o parte, la identificarea produsului şi diferenţierea acestuia faţă de produsele

concurente şi pe de altă parte, garantează un nivel calitativ constant pentru

consumatori, comunică o serie de informaţii despre produs făcând şi reclama acestuia.

Conform definiţiei date în legea 84/1998, privind mărcile şi indicaţiile geografice,

marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea

produselor sau serviciilor unei persoane (fizice sau juridice) de cele aparţinând altor

persoane; marca nu reprezintă produsul ca atare, incluzând în sfera largă a produselor

şi serviciile, ci semnul asociat produsului, astfel că, atunci când există mai multe

produse identice sau similare, pe baza semnului asociat, cumpărătorul să-l poată alege

pe cel care corespunde cel mai bine cerinţelor sale şi să-l cumpere.

Rezultă din cele arătate că, pornind chiar de la definiţie, una din funcţiile de bază ale

mărcii o reprezintă funcţia de identificare, marca servind cumpărătorului în

recunoaşterea unui produs/serviciu sau a unor produse/servicii anume dintr-o mulţime

27

de alte produse/servicii identice sau similare; de exemplu, pe baza mărcii asociate, nu

va fi dificil pentru nimeni să recunoască un autoturism DACIA de un autoturism

OLTCIT (produs similar din punct de vedere al soluţiei constructive, dar cu aspect

exterior diferit) dar şi de un altul RENAULT 12 (produs identic din punct de vedere al

soluţiei constructive şi al aspectului exterior); în mod similar, sub mărcile

“CONNEX” şi “ORANGE” sunt oferite de către doi furnizori de servicii, activităţi

similare, dar deşi serviciile sunt similare, pe baza celor două denumiri, consumatorul

le recunoaşte şi, chiar dacă prin marcă nu ştie (întotdeauna) furnizorul, el poate să îşi

aleagă (prin marcă) serviciile, şi implicit furnizorul acestora, care i se par “cele mai

potrivite”.

Sunt însă - şi nu puţine cazuri - în care numele comercial (împreună cu sau fără sigla

asociată) este înregistrat ca marcă; în acest caz, în afară de funcţia de identificare,

marca îndeplineşte şi funcţia de indicare a sursei de provenienţă, pe baza mărcii

cumpărătorul ştiind care este producătorul care a pus pe piaţă produsul respectiv;

“TRACTORUL” şi “FIAT”, de exemplu, sunt şi mărci dar sunt şi nume comerciale,

pe baza acestor nume consumatorul ştiind, în mod direct, şi cine este

producătorul/furnizorul produselor/serviciilor sub marcă.

Sunt şi cazuri în care diferiţi comercianţi îşi înregistrează una sau mai multe mărci şi

vând sub aceste mărci produse realizate de diferiţi producători; în acest caz

comerciantul devine garantul satisfacerii exigenţelor cumpărătorului, de această dată

funcţia de indicare a sursei având ca subiect comerciantul şi nu producătorul. Rezultă

că, într-un sens mai larg, funcţia de indicare a sursei de provenienţă, îndeplinită de

marcă, are ca subiect (arată cumpărătorului cine) persoana (fizică sau juridică) care şi-

a asumat responsabilitatea satisfacerii anumitor exigenţe ale consumatorului.

Având în vedere că cele două funcţii ale mărcilor se manifestă numai în activitatea de

comerţ, putem vorbi de funcţia comercială a acestora, cele două funcţii, de identificare

(sau de diferenţiere a produselor identice sau similare) şi de indicare a sursei de

provenienţă reprezentând cele două căi de manifestare a funcţiei comerciale.

Analizând diferitele funcţii ale mărcii, într-un studiu al AIPPI (Asociaţia

Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale) se arată că marca are în primul

rând o funcţie de identificare şi abia apoi o funcţie de indicare a sursei de provenienţă.

Marca posedă în plus funcţii economice, care variază în funcţie de utilizarea specifică

şi de tipul de marcă, printre funcţiile economice putând fi amintite:

funcţia de calitate;

28

funcţia de publicitate;

funcţia de concurenţă.

Pentru a înţelege funcţia de calitate a mărcii ar trebui plecat de la constatarea că

cineva devine un cumpărător fidel al unui anumit produs dacă, după ce a cumpărat ( la

recomandarea cuiva care l-a testat în prealabil, ca urmare a unei reclame sau, pur şi

simplu, întâmplător) o dată un produs, acesta a corespuns exigenţelor prin nivelul de

calitate (de exemplu, prin raportul performanţă / preţ) folosirea ulterioară a produsului

confirmându-i această calitate, el nu numai că va cumpăra în continuare acest produs

dar îl va recomanda şi altor consumatori; în timp ce produsele de calitate determină

creşterea reputaţiei mărcii, lipsa de calitate a acestora contribuie la deprecierea mărcii.

Constatăm din cele arătate că funcţia de calitate are două componente: funcţia de

comunicare (prin marcă cumpărătorul primeşte informaţii despre calitatea

produsului) şi funcţia de reputaţie: marca, asociată produselor a căror calitate se

conservă sau se îmbunătăţeşte în timp, devine larg cunoscută segmentului de public

vizat pentru produsele cărora marca respectivă li se aplică, sau, cu alte cuvinte devine

notorie; sunt însă şi mărci care îşi capătă “notorietatea” în sens negativ, pentru lipsa

de calitate a produselor cărora marca le este asociată.

Uneori, în cucerirea pieţei, poate mai important decât produsul în sine, este ambalajul

acestuia (şi am arătat că ambalajele pot fi protejate ca mărci tridimensionale) dar şi

marca (verbală, figurativă, combinată) prin mesajul pe care i-l transmite

cumpărătorului. Atâta timp cât o marcă este atractivă iar ulterior, după ce a început să

aibă o anumită reputaţie, este uşor de reţinut şi de recunoscut, ea însăşi devine un

suport de reclamă pentru produsul care o poartă.

Pe de altă parte, utilizând marca, se poate face o publicitate susţinută produselor care

poartă această marcă, facilitând cumpărătorului contactul cu produsul şi scurtând

timpul în care marca capătă o anumită reputaţie.

Rezultă din cele arătate că, o altă funcţie importantă a mărcii o reprezintă funcţia de

publicitate; şi această funcţie se bazează pe funcţia de comunicare a mărcii: marca

transmite cumpărătorului informaţii succine asupra calităţii produsului.

Aşa cum am arătat, funcţia de publicitate nu se poate substitui funcţiei de calitate, ea

având doar rolul de a scurta timpul în care începe să se manifeste funcţia de calitate şi,

pe baza acesteia, marca să dobândească o anumită reputaţie.

În sfârşit, o altă funcţie economică importantă a mărcii o reprezintă funcţia de

concurenţă: investind în calitate (menţinerea în timp a anumitor caracteristici tehnice

29

ale produselor, readucerea rapidă în stare de funcţionare şi la parametri a

produselor/serviciilor care, accidental, s-au defectat) şi publicitate producătorii şi

distribuitorii impun pe piaţă anumite mărci, astfel că, în condiţiile unor caracteristici

tehnice similare, cumpărătorul va prefera produsele purtând o marcă cunoscută sau

familiară (obişnuit cu ea în urma unei publicităţi chiar agresive); cum produsele sunt

identice sau similare, rezultă că în acest caz concurenţa se realizează prin marcă,

funcţiile de calitate şi de publicitate susţinând funcţia de concurenţă.

Chiar dacă, pentru ca marca să-şi îndeplinească funcţiile de calitate şi de publicitate,

sunt necesare cheltuieli, prin creşterea cantităţii de produse vândute şi a preţului de

vânzare (cumpărătorul plăteşte nu numai pentru funcţiile produsului - respectiv pentru

valoarea de întrebuinţare a acestora, dar şi pentru încrederea că performanţele

produsului nu sunt fluctuante de la exemplar la exemplar şi că sunt stabile în timp)

creşterea şi consolidarea renumelui unei mărci are ca efect creşterea profiturilor

obţinute de către utilizatorul mărcii.

2.4 Tipuri de mărci

Mărcile se pot clasifica după mai multe criterii:

După destinaţie avem:

mărci de fabricaţie

mărci de comerţ

Marca de fabricaţie este aplicată de producător pe produsele sale, iar marca de comerţ

este aplicată de întreprinderea care comercializează aceste produse. Întreprinderea

producătoare poate utiliza ,în acelaşi timp,marca de fabricaţie şi de comerţ, în masura

in care comercializează ea insăşi produsele pe care le fabrică. Printre cele mai

cunoscute mărci de fabrică sunt considerate mărcile: Coca-Cola,Sony,Mercedes-

Benz, Kodac,Toyota, Pepsi-Cola etc., iar din categoria celor de comerţ

menţionăm:Adidas, Quelle, Trident, Dorati, Aldi,Romarta etc. În prezent ,mărcile de

fabrică sunt mai răspândite decât cele de comerţ, cu toate că importanţa celor din

urmă a crescut în ultimii ani , datorită performanţelor aduse în sistemul de distribuţie

a produselor.

Potrivit unor opinii, se poate vorbi chiar de o luptă pentru supremaţie, între mărcile

comerciale şi cele ale producătorilor. În pararel se remarcă şi o altă tendinţă, aceea a

comercializării unor ’’produse fără nume’’, denumite şi ”produse albe”.

Supermagazinele Carrefour din Franţa au lansat, în anul 1976, idea de a oferi

30

consumatorilor produse fără marcă(”Marque libre”), idee preluată ulterior şi de alte

mari întreprinderi comerciale.

După obiectul lor avem:

mărci de produse

mărci de servicii

În ceea ce priveşte relaţia dintre produs şi marcă, pot fi puse în evidenţă următoarele

variante6:

mărci individuale de produs , firma producătoare înregistrând o marcă pentru

fiecare din produsele sale. O asemenea variantă a adoptat, de exemplu, firma

Procter&Gamble. Dintre mărcile de produs ale acesteia putem menţiona:

Ariel, Vizir, Lenor, Meister,Pampers etc.

o singură marcă pentru toate produsele firmei:o asemenea variantă întâlnim, de

pildă, în cazul unui producător de automobile (de ex.:BMW, Audi etc);

mărci structurate pe mai multe niveluri, ca de exemplu, prin combinarea

mărcii de fabrică cu mărcile individuale de produs, cum este cazul

automobilelor realizate de firma Volkswagen (VW-Golf, VW-Corrado etc),

Fiat (Fiat punto) etc.

Mărcile de serviciu sunt de două categorii:

mărci de servicii care se aplică pe produs sau sunt ataşate produselor, pentru a

indica pe cel care a prestat serviciul în legatură cu aceste produse (de ex.:

mărcile utilizate de spălătorii,vopsitorii etc);

mărci de servicii care indică , în diferite moduri, servicii nelegate de anumite

produse, cum ar fi: serviciile bancare(Bancorex),de asigurări (Asirom) , de

transport (Tarom), servicii de informare(agenţiile de presă) etc.

Legătura dintre marcă şi servicii poate îmbrăca formele cele mai diferite, în funcţie de

natura serviciului. În unele cazuri, marca se aplică pe instrumentele folosite pentru

prestatea serviciului( de exemplu pe mijloacele de transport) , sau pe un obiect care

este rezultatul serviciului prestat( de exemplu: aplicarea mărcii pe biletele eliberate

de agenţiile de voiaj). Există unele servicii care folosesc marca indirect (de exemplu:

hotelurile, restaurantele, pot aplica marca lor pe produsele din dotare).

În funcţie de titularul dreptului de marcă distingem:

mărci individuale

6 Ph. Kotler,F. Bliemel, Marketing- Management. Analyse, Planung, Umsetzungund Steuerung, 8, Auflage, Schaffer Poeschel Verlag, Stuttgart, 1995, pag 692.

31

mărci colective

Mărcile individuale aparţin unor persoane determinate(fizice sau juridice), reprezintă

categoria obişnuită de mărci, care face obiectul principal al reglementării în diferite

legislaţii.

Mărcile colective aparţin unor asociaţii de producători,comercianţi sau prestatori de

servicii. Ele sunt destinate pentru a deosebi produsele sau serviciile membrilor acestor

asociaţii de cele apartinând altor persoane şi pentru a garanta calitatea sau originea

produselor sau serviciilor respective.

Din punct de vedere al naturii normelor care le reglementează mărcile sunt:

mărci funcţionale

mărci obligatorii

În principiu, mărcile sunt facultative, dreptul de a decide aplicarea mărcii aparţine

producătorului, comerciantului sau întreprinderii prestatoare de servicii. În anumite

cazuri, se stabileşte, pentru unele produse, de obicei din motive de interes general,

obligaţia marcării lor. De exemplu, în majoritatea ţărilor este obligatorie marcarea

obiectelor executate din metale preţioase.

După compoziţia lor, mărcile sunt:

mărci simple

mărci compuse

Mărcile compuse (din două sau mai multe elemente verbale sau figurative), sunt

frecvent folosite , pentru că asocierea unei pluralităţi de semne permite să se asigure

mai uşor caracterul distinctiv al mărcii.

În funcţie de natura lor , deosebim:

mărci verbale

mărci figurative

mărci sonore

Mărcile verbale, numite în legislaţia şi doctrina franceză nominale(nominaux), sunt

formate din semne scrise şi constituie o mulţime de cuvinte ce pot fi pronunţate şi

scrise.

Mărcile figurative sunt reprezentate sub formă de desene, ornamente, simboluri,

animale, păsări, combinaţii de culori etc. Legea ţării noastre nu ne indică expres, care

sunt elementele figurative. Astfel, considerăm că pot constitui mărci toate semnele

distinctive reprezentate grafic în plan sau în relief.

32

Mărcile sonore sunt protejate numai de legislaţia unor ţări. Marca sonoră reprezintă un

fragment muzical, o frază muzicală, sunetul produs de un animal care se asociază cu

un anumit produs sau serviciu. Aceste mărci trebuie să fie clare, expresive şi

caracteristice. Majoritatea legislaţiilor, la care s-a aliniat şi Legea Republicii Moldova,

României, Rusiei, nu protejează mărcile sonore fapt ce se explică prin absenţa unei

legături directe cu produsul şi de imposibilitatea realizării unui depozit material.

Reprezentarea mărcilor sonore poate fi diferită. Un fragment sau o frază muzicală

poate avea mai multe reprezentări distincte, una fiind semnalul perceput de organul

auditiv sub forma unei melodii sau a altor sunete, a doua poate fi o reproducere

grafică a acestui fragment realizat cu ajutorul notelor şi partiturilor muzicale şi nu în

ultimul rând această reproducere poate consta într-o oscilogramă, care nu este altceva

decât transpunerea electronică a sunetelor muzicale.

Mărcile sonore sunt protejate în Franţa, Germania, Danemarca, Finlanda; la nivel

regional: în Spania, pentru marca comunitară şi la Oficiul Benelux.

2.5 Semne folosite ca mărci

Numele de marcă

Numele unor persoane sau pseudonime, nume istorice, denumiri geografice;

pot apărea şi ca semnături.

Exemple: Chanel, Gilette, Christian Dior, Ford, Atlantic

Denumiri din vocabularul curent sau inventate; acestea trebuie să fie de

fantezie, să aibă o rezonanţă plăcută pentru a fi uşor de recepţionat şi memorat.

Exemple: Whirpool, Trident, Sheel, Goldstar, Rex, Rolex, Sony, Cocolino , Omo etc.

Mărcile care sugerează calitatea produsului sau anumite caracteristici de calitate,

destinaţia acestuia, se impun mai uşor publicului, sunt uşor de reţinut şi au perspectiva

comercială.

Exemple:

mărcile de autoturisme: Jaguar, Pantera sugerează rapiditate, silenţiozitate,

comfort;

mărcile: Excelent, Elite, Lux sugerează calitatea superioară;

marca: Miss Sporty sugerează tinereţe, sportivitate, mişcare.

Cifrele şi literele

33

se folosesc alături de numele de marcă şi semnifică varianta modelului, anul

apariţiei, o caracteristică de calitate.

Exemple: Peugeut 407, Peugeut 307, Mercedes SL55, Mercedes CLK 230, Audi A6,

Audi TT, Porsche Carera GT, etc.

Sigla

reprezintă o prescurtare cu ajutorul iniţialelor, a unor nume, a unor firme sau a

unor denumiri facilitând citirea, pronunţarea şi memorarea acestora.

Exemple: CK(Calvin Klein), XL(Xavier Laurent), BMW(Bayerische Motoren

Wersce), IBM(International Bussines Machine),etc.

Reprezentări grafice (reprezentarea grafică a numelui de marcă)

Emblemele:

sunt semne cu valoare simbolică prin care producătorul poate sugera obiectul

său de activitate, calitatea produsului, ideea pe care o promovează;

se folosesc în acest sens figuri geometrice, reprezentări din lumea animală sau

vegetală, obiecte, personaje, etc.

Exemple: Puma, Peugeot, Lacoste, Jaguar, Audi, etc.

Vignetele:

sunt combinaţii de linii drepte, curbe, încadrări, etc.

Exemple: Adidas, Mercedes, Reebook, Lotto, etc

Culoarea

poate fi asociată numelui de marcă.

Exemple: Galben - culoarea mărcii Kodak Verde – culoarea mărcii Connex Violet – culoarea mărcii Milka Portocaliu – culoarea mărcii OrangeForma produsului sau ambalajului (design-ul)

Este mai rar utilizată ca marcă.

Exemple: forma ambalajului băuturilor răcoritoare Fanta, Coca-Cola, Ciocolata

Toblerone.

Marca sonoră

Este folosită pentru servicii.

Exemplu: semnalele posturilor de radio.

2.6 Elemente de marcare. Forme de marcare

34

Marcarea este un mijloc de identificare a produselor şi de identificare a

consumatorilor. De aceea, presupune o serie de elemente de identificare a produsului

şi de informare a consumatorului.

Elemente de identificare a produsului:

denumirea produsului;

denumirea fabricii producătoare, marca de fabrică;

calitatea produsului;

numărul standardului sau al normei tehnice;

data fabricaţiei, termenul de valabilitate sau de garanţie;

cantitate ambalată;

Elemente de informare a consumatorului:

compoziţia chimică a produsului;

condiţii de păstrare;

indicaţii de utilizare;

condiţii de întreţinere etc.

Prezentarea elementelor menţionate se face prin următoarele forme de marcare :

imprimarea pe ambalaje de hârtie, carton, materiale plastice, materiale

complexe;

litografierea pe ambalaje de hârtie superioară(cerată sau metalizată);

ştanţarea pe ambalaje metalice, din sticlă, mase plastice;

ştanţarea şi pirogravarea pe lemn.

CAPITOLUL 3

35

ETICHETAREA

3.1. Definirea etichetei

Etichetarea produselor este urmarea firească a dezvoltării civilizaţie umane, a creşterii

nevoii pentru informare cât mai exactă şi mai specială, mai ales pentru produse cum

sunt alimentele, textilele, incăltămintea, detergenţii din produse de curăţat, precum şi

aparatele electrocasnice.

Deoarece actul de nutriţie se bazează pe desprinderi empirice de alimentaţie, se

impune cu necesitate protejarea şi educarea nutriţională a consumatorului modern,

prin cele mai variate mijloace, dar în primul rând, prin mesajul informaţional oferit de

etichetarea produselor alimentare.

Eticheta reprezintă un mijloc de identificare a produselor, de informare simplă şi

rapidă a consumatorilor, de educare a acestora, de înlesnire a operaţiilor comerciale,

dar şi de promovare a produselor pe piaţă.7

3.2 Apariţia şi dezvoltarea etichetării

Etichetarea ca mijloc simplu şi rapid de informare a consumatorilor asupra produselor

işi are originile în practica farmaceutică şi ulterior în nevoia alchimiştilor de a

diferenţia variatele lor produse chimice.

În perioada antică, eticheta şi semnul producătorului constituiau elemente diferite;

formele pe care le îmbracau erau pictogramele, ideogramele, momogramele, care

făceau corp comun cu obiectul (amfore, produse ceramice şi din metal etc).

În perioada renascentistă, caracterizată prin intensificarea schimburilor comerciale,

eticheta avea rolul de a deosebi produse similare realizate de producători diferiţi

(produsele etichetate erau: produse artizanale, picturi, sculpturi, gravuri, produse de

uz casnic etc)

În capitalism eticheta devine purtătoare a unor informaţii utile desfăşurării

operaţiunilor comerciale ca: denumirea produsului, numele şi marca producătorului,

originea, cantitatea de produs pe unitatea de ambalaj etc.

În cadrul acestei ultime etape, evoluţia etichetării a fost legată de :

dezvoltarea unor noi modalităţi de comercializare

dezvoltarea acţiunilor de marketing şi amploarea activităţilor plublicitare

7 Voicu Oana-Luminita, „Etichetarea alimentelor”, Editura Bren, pag 23.

36

perfecţionarea cadrului legislativ privind protecţia consumatorului

elaborarea unor reglementări naţionale şi internaţionale privind etichetarea

creşterea nivelului de educare şi de informare al consumatorilor

evoluţia modalităţilor de ambalare, apariţia materialelor moderne de ambalaj şi

a mijloacelor noi de imprimare grafică

diversificarea sortimentului de produse

creşterea gradului de prelucrare a mărfurilor

3.3 Etichetarea produselor alimentare

Diversitatea gamei de materii prime agroalimentare utilizate în industria alimentară,

numeroşi aditivi folosiţi, creşterea complexităţii reţetelor de fabricaţie, perfecţionarea

şi modernizarea proceselor tehnologice, precum şi exigenţele mereu crescânde privind

ambalarea, transportul, depozitarea şi păstrarea produselor alimentare, au impus o

serie de recomandări şi reglementări cu referire la etichetarea acestor produse.

Cele mai importante reglementări internaţionale privind etichetarea produselor

alimentare, deşi au caracter de recomandare, sunt cele elaborate de Comitetul pentru

etichetarea bunurilor alimentare din cadrul Comisiei Codex Alimentarius,

organism ce-şi desfăşoară activitatea sub egida FAO/OMS. Dintre aceste documente

menţionăm Codul de etichetare a bunurilor alimentare (ALINORM 78/22) şi Normele

generale internaţionale recomandate pentru etichetarea bunurilor alimentare

preambalate (CCA/RS - 1 din 1969), revizuit ulterior de CODEX STAN - 1 din 1985.

Potrivit acestora, etichetarea pentru produsele alimentare trebuie să conţină

următoarele menţiuni:

denumirea produsului;

ţara de origine;

numele şi adresa producătorului, distribuitorului, importatorului sau

exportatorului;

lista ingredientelor (materii prime şi auxiliare, aditivi);

conţinutul net;

elemente de identificare a lotului şi data fabricaţiei;

termenul limită de consum;

37

valoarea nutritivă (în special pentru produsele dietetice, pentru alimentaţia

copiilor de vârstă mică).8

Declararea valorii nutritive se referă la informaţiile de ordin nutriţional într-o anumită

ordine: mai întâi valoarea energetică (Kcal sau KJ) şi cantitatea de proteine, glucide şi

lipide (g/100 g produs) şi apoi valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei

vitamine sau element mineral (raportat la 100 g produs).

Declararea valorii nutritive a fost reglementată pentru prima dată în 1976, când apar

standardele internaţionale recomandate pentru alimentele destinate sugarilor şi

copiilor de vârstă mică (CCA/RS 72/74 – 1976), elaborate de Comisia Codex

Alimentarius, care recomandă ca pe etichetele alimentelor să se declare valorea

nutritivă, în două direcţii:

valoarea energetică, raportată la 100 g aliment, sau pentru o porţie sugerată;

cantitatea totală pentru fiecare substanţă minerală şi vitamină existentă în 100

g produs, sau o porţie sugerată.

Modernizarea producţiei şi a comerţului cu produse alimentare a vizat necesitatea

declarării valorii nutritive la o gamă tot mai largă de produse alimentare prelucrate. În

prezent tot mai multe firme, din diverse ţări din lume, inclusiv din ţara noastră, caută

să găsească modalităţi cât mai expresive şi mai convingătoare a valorii nutritive, nu

numai pentru produsele destinate copiilor sau dietetice, ci şi pentru alimentele de

consum curent şi generalizat.

Cu mult mai detaliate, mai precise şi mai cuprinzătoare sunt reglementările privind

etichetarea produselor alimentare la nivelul Uniunii Europene.

Astfel, prin Directiva Consiliului CEE nr. 79/1112 –nr. 1978 (care a fost completată

cu mai multe reglementări)referitoare la etichetarea, prezentarea şi publicitatea

produselor alimentare precizează doua aspecte principale, şi anume:

extinde inţelesul termenului etichetare la „ansamblul menţiunilor, indicaţiilor,

mărcilor de fabrică sau comerciale, imaginilor sau simbolurilor referitoare la

un produs alimentar şi care figurează pe orice ambalaj, document, afiş,

etichetă, inel sau banderolă care insoţeşte produsul sau se referă la aceasta”;

se precizează interdicţii sau limitări ale etichetării şi modalităţile respective de

realizare, cum sunt:

8 Voicu Oana-Luminita, „Etichetarea alimentelor”, Editura Bren, pag 58.

38

evitarea inducerii în eroare a consumatorului cu privire la: natura

identităţii, calitatea, cantitatea, conservarea, originea sau provenienţa

produsului;

modul de fabricaţie sau de obţinere;

atribuirea unor proprietăţi pe care produsul nu le are;

atribuirea unor însuşiri terapeutice sau preventive pe care nu le posedă.

Şi în România s-au creat condiţiile pentru alinierea la normele europene privind

etichetarea produselor alimentare preambalate prin H.G. nr 784/septembrie 1996 în

care, pe lângă prevederi cum sunt cele referitoare la scopul etichetării, redactării în

limba română, neinducere în eroare a consumatorilor, se precizează că etichetele

produselor alimentare preambalate trebuie să cuprindă în mod obligatoriu:

denumirea produsului, o denumire care să respecte reglementările specifice

alimentului respectiv, cu respectarea următoarelor condiţii:

În lipsa reglementărilor specifice, denumirea să fie cea obişnuită în

România;

În lipsa denumirii obişnuite, denumirea sub care se vinde produsul

poate fi o descriere a acestuia şi dacă este necesar, a utilizării sale care

să fie suficient de clară pentru a permite cumpărătorului să cunoască

natura produsului şi să-l deosebească de alte produse cu care poate fi

confundat;marca de fabrică, marca comercială sau denumirile atractive

nu pot înlocui denumirea sub care este vândut alimentul;

Utilizarea de termeni precum „mod” „tip” „gen” împreună cu

denumirea sub care este vândut produsul este interzisă;

Denumirea sub care este vândut alimentul trebuie să includă sau să fie

însoţită de informaţii privind starea fizică a acestuia sau tratamentele la

care a fost supus, de exemplu: refrigerare, congelare, afumare,

concentrare;

Alimentele care au fost tratate cu radiaţii ionizate trebuie să poarte

menţiunea „tratat prin ionizare”sau „tratat cu radiaţii ionizate” .

termenul de valabilitate (Această dată poate să difere de la produs la produs,

astfel că mezelurile au cea mai mică perioadă de valabilitate, în timp ce

băuturile au o perioadă mare de valabilitate până chiar la 2 ani);

conţinutul net (Produselor alimentare preambalate trebuie declarate in unitati

de volum in cazul lichidelor si in unitati de masa in cazul altor produse. Exista

39

cerinţe specifice stabilite pentru marcarea cantităţii pachetelor cu mai multe

bucati preambalate, a produselor alimentare vândute la număr si a greutăţii in

forma uscata);

numele şi adresa fabricantului, a importatorului sau a distribuitorului, precum

şi numele şi adresa celui care ambalează produsul;

lotul de fabricaţie (seria, data fabricaţiei sau a culegerii recoltei);

modul de folosire, când utilizarea necesită indicaţii speciale;

locul de origine sau provenienţă a produsului, dacă omiterea acestuia ar fi de

natura creării confuziilor în gândirea consumatorilor;

concentraţia alcoolică (pentru băuturile la care aceasta este mai mare de

1,2%);

lista ingredientelor folosite (Toate alimentele trebuie insotite de o lista in care

sunt precizate ingredientele folosite, toate acestea trebuind declarate in lista de

ingrediente, in afara cazului cind exista exceptii exprese de la aceasta cerint

conform H.G. nr.685/2009 pentru modificarea şi completarea Hotărârii

Guvernului nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor. Lista trebuie sa

inceapa cu termenul „ingrediente” sau sa aiba un titlu care sa includa acest

cuvant.In general, ingredientele trebuie enumerate in ordine descrescatoare a

cantitatii utilizate pe parcursul prelucrarii alimentului; totusi, apa si substantele

volative trebuie enumerate in ordinea cantitatii din produsul finit.Denumirile

ingredientelor trebuie sa fie numele pe care acestea le-ar avea daca ar fi

vandute ca alimente si trebuie sa fie insotite de toate indicatiile referitoare la

denumire, daca lipsa acestora ar putea induce in eroare; denumirea utilizata in

orice lista de ingrediente pentru orice produs care a fost iradiat trebuie sa

includa sau sa fie insotita de cuvantul „iradiat” sau expresia „tratat cu radiatii

ionizate”);

valoarea nutritivă şi energetică globală pentru produse alimentare speciale

destinate unei alimentaţii particulare, ca de exemplu, produsele pentru sugari

şi copiii de vârstă mică. ( Directiva 94/496/EEC ajuta consumatorul prin

prezenta datelor nutritive cheie intr-un format standardizat astfel incat alegerea

sa fie făcuta in cunoştinţa de cauza iar produsele similare sa poata fi comparate

cu uşurinţa .Etichetarea referitoare la conţinutul nutritiv este deosebit de

importanta avand in vedere creşterea interesului pentru legăturile dintre

menţinerea unei sanatatii bune si o dieta sanatoasa ca si necesitatea ca

40

persoanele care trebuie sa respecte o anumita dieta sa poata alege tipurile de

alimente potrivite necesitaţilor lor);

Această reglementare precizează în continuare că aceste menţiuni obligatorii vor fi

completate cu alte menţiuni specifice fiecărei grupe de produse, iar în cazul

produselor nepreambalate trebuie să se indice prin înscriere pe ele sau în imediata

apropiere, fara risc de confuzie, pe un afiş, anunţ sau sub orice altă formă: denumirea,

data fabricaţiei şi termenul de valabilitate.

3.4 Rolul etichetei in comunicare. Funcţiile etichetării

Etichetarea este un instrument de piaţă important care trebuie privit ca parte integrantă

în comunicarea dintre jucătorii societăţii (mediul de afaceri către consumatori, direct

sau prin intermediari, autorităţi către consumatori etc. ).

Eticheta reprezintă unul din mijloacele prin care producătorul comunică

consumatorului informaţii esenţiale despre produs, tot eticheta având menirea de a

influenţa consumatorul în a face o alegere pe baza informaţiei transmise în punctul de

vânzare.

Funcţiile pe care eticheta le îndeplineşte sunt numeroase:

diferenţierea produselor;

informarea utilizatorului cu privire la compoziţia produsului ori la cerinţele ce

trebuiesc respectate referitor la păstrarea acestuia;

oferirea de instrucţiuni cu privire la modalitatea optimă de utilizare a

produsului şi totodată atenţionarea cu privire la problemele potenţiale ale

folosirii necorespunzătoare;

convingerea consumatorului privind concordanţa dintre promisiunile făcute

prin intermediul publicităţii şi calitatea produsului etc.

Eticheta este considerată a fi cea care vinde produsul. Câteva secunde, atât are la

dispoziţie un cumpărător obişnuit ca să aleagă produsul de pe raft. În acele secunde

acesta trebuie să işi spună povestea clar şi convingător. Eticheta este cea care face

produsul să iasă din raft şi în final să devină mai mult decât un simplu produs: o

marcă. În plus eticheta reprezintă unul dintre principalele suporturi utilizate în

activitatea promoţională. De foarte multe ori elemetele definitorii ale promoţiei se

regăsesc inscripţionate pe etichete. 9

3.5 Tipuri de etichete9 Voicu Oana-Luminita, „Etichetarea alimentelor”, Editura Bren, pag 112.

41

Etichetele pot fi:

etichete descriere produs;

etichete de ambalaj colectiv;

etichete de raft;

etichete de serie;

etichete de sigiliu;

etichete de garanţie;

etichete de norme;

etichete de avertizare;

etichete de adresă;

Designul unei etichete poate conţine:

text;

sigle - logo - uri;

coduri de bare;

simboluri grafice;

elemente geometrice;

Un tip aparte de etichete sunt :

Etichete autoadezive

Pentru imprimarea lor se utilizează marcatoare: aparate cu acţionare manuală care pot

imprima pe etichete autoadezive, de diferite dimensiuni şi forme, caractere variabile

(numerice, alfabetice sau alfanumerice), pe una, două sau trei linii.

Domenii de utilizare: afişarea preţurilor articolelor în magazine, marcarea datei de

fabricaţie / expirare a mărfurilor la producători, imprimarea codurilor produselor etc.

Cele preimprimate pot fi personalizate cu: sigla clientului, diferite logo-uri, cu

inscrisuri “produs la “, “expiră la “, “lot “, “cod “, adresa firmei etc. Aceste etichete

pot fi aplicate pe produs folosind:

marcatoare Prix în cazul în care se doreşte ca pe lânga informaţiile

preimprimate să se tipăreasca pe etichetă şi preţul nou, preţul vechi, data

producerii, data expirării etc.

dispensere (marcatoare fără cap de imprimare) în cazul etichetelor pe care nu

se mai doreşte înscrierea altui text decât cel preimprimat.

Clasificarea etichetelor dupa tipul de adeziv:

42

permanent etichete adecvate pentru majoritatea aplicaţiilor (marcarea

preţurilor, industria alimentară, industria confecţiilor);

textil şi forte etichete cu o putere mărită de aderenţă pentru materialele

textile;

superforte etichete cu o maximă aderenţă, recomandate pentru

aplicarea pe materiale siliconate;

detaşabil etichete ce pot fi dezlipite uşor, fără a lăsa urme;

congelat etichete care îşi păstrează aderenţa la temperaturi foarte

scăzute;

antipată etichete destinate aplicării pe materiale textile fine,

dezlipirea lor nelăsând urme.

Tehnici de imprimare

Etichete imprimate flexografic vs. Offset

Offset-ul este acea tehnică de printare prin care cerneala este suflată pe o suprafaţă

metalică imprimată cu imaginea ce urmează a fi tipărită, transferată apoi o altă

suprafaţă intermediară, din cauciuc, ce se presează în final pe hârtie. Flexografia este

un tipar înalt care foloseşte forme preparate dintr-un material flexibil şi elastic.

Printarea flexografică a etichetelor se poate realiza folosind cerneluri cu uscare UV,

cerneluri pe bază de apă, cerneluri pe bază de solvent, cu 1-7 culori. Se poate opta

pentru următoarele procedee speciale, procedee ce nu sunt valabile şi pentru tipărirea

offset:

lăcuire totală sau parţială;

laminare;

aplicare de folie metalică şi culori speciale;

serigrafiere.

Se poate realiza şi printarea pe stratul de adeziv, ceea ce face ca eticheta să poată fi

aplicată pe recipienţi transparenţi, folosindu-se pentru inscripţionare ambele feţe ale

sale.

Pe lângă suportul de hârtie sunt folosite şi materiale filmice ca polietilena şi

polipropilena.

polietilena fiind mai elastică se foloseşte pentru etichetarea recipienţilor

flexibili;

43

polipropilena se recomandă în etichetarea suprafeţelor rigide în aplicaţii care

cer un design mai plăcut.

Etichetele imprimate flexografic, de înaltă calitate, din hârtie sau materialele filmice

sunt adecvate folosirii în industria alimentară, industria farmaceutică, industria

cosmetică, unde imaginea produsului ocupă un loc foarte important.

Procedeul de imprimare flexografică durează mai puţin şi implică costuri mai mici

decât imprimarea offset. Datorită acestui fapt se pot tipări şi tiraje scurte, ceea ce

atrage toate categoriile de consumatori.

Tratamentul cu raze UV face posibilă apropierea de performanţă tipăriturii offset.

Materia primă folosită este în rolă, nu în coală. În final se obţin imagini tipărite pe un

suport în rolă, ceea ce face posibilă aplicarea cu dispozitive mecanice, chiar cu

etichetatoare manuale, foarte accesibile ca preţ.

Etichete volumetrice (etichete cu răşină, etichete cu lentilă sau dom-uri)

Etichetele volumetrice sunt realizate din autocolant PVC imprimat digital, pe care se

aplică o răşină transparentă, rigidă sau flexibilă. Spre deosebire de produsele similare

realizate prin serigrafie, personalizarea digitală aduce un plus de calitate a imprimării

datorită rezoluţiei superioare. Se pot obţine astfel etichete de mici dimensiuni cu un

număr nelimitat de culori (calitate foto) şi de aproape orice formă geometrică.

Etichetele volumetrice se folosesc cu precădere la personalizarea obiectelor

promoţionale, aparatelor electrice şi electrocasnice, maşinilor şi utilajelor (inclusiv

cele folosite la exterior), având o bună rezistenţă la apă şi acţiunea razelor UV. Se pot

aplica pe suprafeţe plane sau uşor curbate, în cazul celor cu răşina flexibilă.

3.6 Eticheta electronică

44

Pe scurt EEG este un afişaj electronic al preţului, parte a unui sistem de preţuri

electronice, folosit în magazinele retail (hypermarchet, supermarket, magazine

discount, cash&carry).10

Termenii de identificare automată şi captură automată a datelor se referă la

tehnologiile care realizează transferul direct al datelor de identificare de pe obiect într-

un calculator sau într-un sistem controlat de un microprocesor fără a se utiliza în acest

sens o tastatură sau un periferic similar. Multe din aceste tehnologii au redus la minim

sau chiar nu necesită implicarea factorului uman în cadrul procesului de preluare a

datelor.

Sistemele automate de identificare şi captură a datelor sunt utilizate din ce în ce mai

mult pentru colectarea informaţiilor în aplicaţii din cele mai variate domenii:industrie,

comerţ, transporturi, sănătate, poştă etc.

Aplicaţiile din industrie vizează atât aprovizionarea cu materii prime şi

materiale cât şi procesul efectiv de producţie.

Aplicaţiile din domeniul aprovizionării includ recepţia materiilor prime şi

materialelor, sortarea şi depozitarea acestora, gestiunea stocurilor etc.

Aplicaţiile din domeniul producţiei includ monitorizarea comenzilor şi a

stadiilor de execuţie, gradul de utilizare al maşinilor, pontajul muncitorilor etc.

Aplicaţiile comerciale ale sistemelor automate de identificare şi captură a

datelor vizează în principal controlul operaţiilor de depozitare şi distribuţie,

gestiunea stocurilor şi a vânzărilor din magazine, etc.

În domeniul transporturilor sistemele automate de identificare şi captură a

datelor servesc la urmărirea containerelor, a vagoanelor de cale ferată, a

camioanelor etc.

Aplicaţiile din domeniul sănătăţii servesc la identificarea pacienţilor, la

sortarea şi gestiunea stocurilor de medicamente, materiale sanitare, reactivi,

sânge.

În domeniul poştal sistemele automate de identificare şi captură a datelor sunt

utilizate la sortarea rapidă a corespondenţei şi coletelor.

Alternativa la sistemele automate de identificare şi captură a datelor o constituie

colectarea şi introducerea manuală a informaţiilor. Metoda de colectare şi

introducerea manuală a datelor prezintă următoarele dezavantaje:

10 Voicu Oana-Luminita, „Etichetarea alimentelor”, Editura Bren, pag 211.

45

Apariţia erorilor atât în timpul înregistrării informaţiilor pe hârtie cât şi la

introducerea lor în calculator. Rata medie a erorilor la introducerea manuală a

datelor este de o eroare la 300 de caractere; pentru comparaţie valoarea

specifică codurilor de bare liniare este de o eroare la 800000 caractere, iar în

cazul codurilor de bare matriciale de o eroare la 6000000 caractere.

Durata relativ ridicată a operaţiei de colectare şi introducere a datelor. Dacă la

sistemele automate de identificare şi captură a datelor preluarea informaţiilor

se realizează aproape instantaneu colectarea manuală a datelor necesită un

anumit interval de timp pentru ca acestea să fie înregistrate pe hârtie şi ulterior

introduse în calculator. Viteza înregistrată în cazul scrierii de mână a

documentelor este de 5-7 caractere/secundă şi poate ajunge la maxim 10-15

caractere/secundă în cazul introducerii datelor de la tastatură. În schimb

sistemele automate de captură a datelor sunt capabile să citească sute de

caractere/secundă.

Colectarea manuală a datelor solicită permanent atenţia operatorilor; implicit

cresc costurile asociate cu forţa de muncă, fiind necesară o micşorare a

volumului de muncă per operator pentru a se obţine o acurateţe ridicată în

procesarea datelor.

Aceste deficienţe sunt eliminate efectiv când este folosită identificarea şi captura

automată a datelor.

Aproape toate tehnologiile de identificare automată au la bază 3 componente

principale, care constituie totodată şi paşi parcurşi secvenţial în cadrul proceselor de

captură automată:

Codificarea informaţiei. Un cod este un set de simboluri sau semne ce reprezintă

caractere alfanumerice. Când datele sunt codificate, caracterele sunt transformate într-

un cod ce poate fi interpretat doar de maşini (la majoritatea tehnologiilor informaţia

codificată nu poate fi citită de observatorul uman). O etichetă sau un tag conţinând

datele codificate este ataşată produsului, pentru a permite identificarea sa ulterioară.

Citirea informaţiei codificate este realizată cu ajutorul unui scanner sau a unui cititor;

acesta transformă informaţia citită într-un semnal electric.

Decodificarea informaţiei este efectuată de un dispozitiv numit decodor. Acesta

transformă semnalul electric în informaţie binară din care extrage în final datele

iniţiale.

46

Există o multitudine de tehnologii ce stau la baza sistemelor automate de identificare

şi captură a datelor. De exemplu, numai în grupa codurilor de bare (ce reprezintă în

prezent tehnologia cu cele mai variate aplicaţii) au fost inventate peste 250 de

simbologii.

Tehnologii actuale

Tehnologiile utilizate la identificarea şi captura automată a datelor pot fi clasificate în

funcţie de principiul ce stă la baza achiziţiei de date în următoarele 6 mari grupe:

Tehnologii optice.

Cea mai mare parte a acestor tehnologii utilizează simbolurile grafice cu un contrast

ridicat astfel încât să poată fi interpretate cu uşurinţă de un cititor optic. Din această

grupă de tehnologii fac parte codurile de bare unidimensionale şi bidimensionale,

recunoaşterea optică a caracterelor.

Tehnologii magnetice.

Acestea au la bază stocarea informaţiei codificate prin magnetizarea unui suport,

respectiv citirea magnetizării permanente a suportului şi refacerea informaţiei iniţiale,

într-un mod similar celui în care sunt înregistrate pe bandă şi redate sunetul şi

imaginea. Din această grupă fac parte:

Tehnologii pe bază de bandă magnetică folosite la cardurile bancare, cartelele de

acces la metrou, carduri de fidelitate, cartele personale de acces la diferite servicii etc.

Tehnologii de recunoaştere a caracterelor tipărite cu cerneală magnetică folosite pe

scară largă de către bănci pentru procesarea cecurilor.

Tehnologii pe bază de unde electromagnetice.

La aceste tehnologii transferul de informaţii între cititor şi tag-urile în care sunt

stocate datele se realizează prin unde electromagnetice. Cea mai reprezentativă

tehnologie din această grupă este cea de identificare cu unde de radiofrecvenţă.

Tehnologii utilizând circuite integrate (cipuri).

Acestea au la bază mici cipuri (circuite integrate) înzestrate cu memorie

semiconductoare, capabilă să păstreze informaţia codificată. Cipurile sunt montate pe

mici cartele din material plastic (de regulă, de dimensiunea unei cărţi de credit), fiind

de aceea cunoscute sub numele de cartele inteligente (smart carduri), cartele cu cip

sau cartele cu circuit integrat. Cartelele cu cip pot fi recunoscute cu uşurinţă după

contactele aurii care asigură conexiunile fizice între cip şi echipamentul de citire. Ele

47

sunt utilizate în domeniul bancar sub formă de carduri, în telefonia mobilă sub formă

de cartele SIM etc.

Tehnologii biometrice.

Acestea utilizează o serie de particularităţi ale organismului uman pentru a identifica

în mod unic, absolut şi sigur un individ. Cele mai cunoscute tehnologii sunt:

recunoaşterea vocală, analiza amprentei digitale şi scanarea retinei.

Tehnologii pe bază de atingere.

Stau la baza ecranelor sensibile la atingere (touch-screen) ale unor dispozitive precum

agende electronice, PDA-uri etc. Introducerea informaţiilor se realizează prin simpla

atingere a suprafeţei ecranului ce este dotat în acest sens cu senzori.

Nu toate aceste tehnologii pot fi utilizate în cadrul sistemelor electronice de

identificare a mărfurilor. Cel mai bine se pretează codurile de bare şi tehnologiile

bazate pe identificarea cu unde de radiofrecvenţă.

3.7 Marcarea Ecologică (Ecoeticheta)

Ce este ecoetichetarea?

Este un simbol grafic şi/sau un text descriptiv aplicat pe produs, ambalaj, într-un

document informativ care însoţeşte produsul şi care oferă informaţii despre cel puţin

unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra mediului .

Ecoeticheta reprezintă un sistem voluntar de acordare a etichetei ecologice care îşi

propune promovarea produselor cu un impact minim asupra mediului pe parcursul

întregului lor ciclu de viaţă şi care oferă consumatorilor informaţii precise, exacte şi

stabilite pe bază ştiinţifică cu privire la impactul produselor lor asupra mediului.

Cum funcţionează schema de ecoetichetare?

Ecoeticheta operează pe baza unor criterii, pe grupe de produse:

are o dimensiune europeană: un producător, comerciant sau furnizor de

servicii care îndeplineşte criteriile pentru un grup de produse. Logo-ul este de

asemenea acceptat şi în ţări precum Norvegia, Islanda;

este selectivă: eticheta ecologică este acordată numai acelor produse care au

un impact minim asupra mediului;

este transparentă: consumatorul final va recunoaşte logu-ul floare ca

reprezentând criteriile ce au fost stabilite în concordanţă cu ghidurile tehnice şi

ştiinţifice cu participarea largă din partea organismelor independente şi neutre;

48

funcţionează printr-o abordare multicriterială: criteriile nu se bazează pe un

singur parametru, ci mai degrabă se sprijină pe studii care analizează impactul

produsului sau serviciului asupra mediului de-a lungul întregului ciclu de

viaţă, începând cu extracţia materiilor prime în perioada de pre-producţie, de-a

lungul producţiei, distribuţiei şi depozitarea finală;

este voluntară:schema nu este stabilită pe baza unor standarde ecologice pe

care producătorii trebuie să le respecte. Există posibilitatea ca producătorul de

servicii sau produse să decidă dacă aplică sau nu eticheta ecologică produsului

sau serviciului prestat sau fabricat de acesta. Natura voluntară a schemei se

traduce prin faptul ca nu creează bariere comerciale.

Eticheta ecologică a UE este o schemă unică de certificare pentru a ajuta

consumatorii să distingă produsele şi serviciile verzi,care nu afectează mediul,

eticheta nu se acordă produselor alimentare şi produselor medicale.

Se realizează pe baza unor scheme de etichetare adoptate de organizaţia de

reglementare a statului (pentru România, aceasta este Ministerul Agriculturii,

Pădurilor, Apelor şi Mediului) şi permite o etichetare a produselor care au un impact

redus asupra mediului şi sunt mai puţin dăunătoare mediului faţă de alte produse

asemănătoare care fac parte din acelaşi grup de produse.Schemele de etichetare au

două scopuri; furnizează consumatorilor informaţii de încredere referitoare la

impactul produselor asupra mediului şi promovează, producerea şi utilizarea de

produse care au un impact asupra mediului redus. Ecoetichetele pot fi folosite şi ca

instrument de marketing, semnificaţia acestora fiind aceea că produsul respectiv este

unul din cele care generează cel mai mic impact negativ asupra mediului din grupul

său de produse.

Eticheta ecologică este o marcă a Uniunii Europene de recunoaştere a produselor

ecologice, iar procedura de obţinere este destul de complexă. Condiţia de bază pentru

procesul de acceptare a mărcii este implementarea sistemului de management de

mediu, conform standardului ISO 14.001.Există un ghid informativ despre

ecoetichetare, realizat cu finanţare Phare Fondul Europa 2004. O marcă din aceeaşi

categorie, care certifică posibilitatea de reciclare uşoară, o reprezintă cunoscutul

„punct verde“ (prezent pe ambalaje sub sigla Der Grunepunkt).

Avantajele ecoetichetării

Ecoetichetarea aduce o serie de avantaje şi pentru producător. Producătorul are

posibilitatea de a viza pieţe care în alte condiţii sunt inaccesibile şi işi creeaza şi o

49

imagine bună atât în rândul angajaţilor, cât şi al comunităţii locale şi naţionale. În

ţările europene, consumatorii vor deveni cei mai conştienţi de riscul pe care îl

reprezintă pentru sănătatea lor, utilizarea de substanţe periculoase prezente în

produsele de consum curent. Astfel, grupurile de produse etichetate ecologic şi care

garantează absenţa substanţelor chimice toxice vor avea un mare succes. Această

tendinţă se observă în prezent în Italia la detergenţii cu eticheta ecologică comunitară

şi în Franţa pentru vopselele etichetate. În plus, cu eticheta ecologică, firmele işi pot

spori imaginea de marcă, dar şi calitatea produselor.Produsele care poartă eticheta

ecologică prezintă, comparativ cu cele tradiţionale, o serie de avantaje. Printre acestea

se numără consumul redus de energie, lipsa/reducerea riscului apariţiei unor reacţii

alergice la folosirea produsului şi folosirea de materiale reciclabile pentru realizarea

lui. În plus, criteriile esenţiale de acordare a etichetei ecologice se referă la reducerea

potenţialului agenţilor de răcire şi de expandare, de distrugere a stratului de ozon.

Produsele care pot primi ecoeticheta

Din grupele de produse pentru care se acordă eticheta ecologică fac parte maşinile de

spălat vase şi cele de spălat rufe, aparatele frigorifice, computerele, amelioratorii de

sol, detergenţii, produsele textile, incălţămintea, lacurile şi vopselele pentru interior,

saltelele de pat, lămpile electrice, hârtia copiativă şi cea grafică.Pentru a fi acordată

eticheta ecologică, produsele trebuie să îndeplinească un număr de cerinţe de mediu

stricte, cunoscute ca şi criterii ecologice. Aceste criterii sunt definite în relaţia cu unul

sau mai multe aspecte de mediu ale grupurilor de produse în concordanţă cu calitatea

apei, calitatea aerului, conservarea solului, reducerea deşeurilor, economisirea

energiei, managementul resurselor naturale, prevenirea încălzirii globale, protecţia

stratului de ozon, nontoxicitatea mediului, zgomot, biodiversitate. Criteriile pentru

fiecare grup de produse sunt valabile o perioadă de timp, revizuite în general între 3 -

5 ani.

Eticheta trebuie să conţină numele şi/sau firma producătorului, adresa producătorului,

ţara de origine, mărimea, instrucţiuni de folosire şi păstrare. Pe etichetă trebuie, de

asemenea, să se indice materialul principal din care este confecţionată partea de

deasupra, căptuşeală şi talpa încălţămintei. Acest lucru poate fi făcut fie prin folosirea

unor pictograme (simboluri), fie prin exprimare în cuvinte.

50

Dacă sunt utilizate pictogramele, unul dintre vânzători trebuie să ofere clientului

explicaţii despre aceste simboluri. Pictogramele trebuie să fie suficient de mari astfel

încât să poată fi văzute şi înţelese. 11

Produsele care nu pot primi ecoeticheta

Eticheta ecologică nu se acordă produselor alimentare, băuturilor, medicamentelor şi

aparaturii medicale. De asemenea, eticheta ecologică nu poate fi acordată substanţelor

şi preparatelor clasificate ca fiind toxice, dăunatoare mediului, cancerigene şi nici

bunurilor fabricate prin procedee dăunatoare pentru om sau pentru mediu şi/sau care

pot dăuna consumatorului în condiţii normale de utilizare.

Fig nr 1.Sistemul unitar de acordare a etichetei ecologice în Romania

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ

11 Antonescu Mirela,”Merceologia alimentară”, Editura Economică, pag 231.

51

Modalităţi de ambalare, marcare, etichetare şi comercializare a

stimulentelor

Prin prezenta, studiul de caz îşi propune să facă o trecere a principalelor caracteristici

merceologice ale cafelei, care face parte din grupa de produse alimentare gustative,

precum şi date cu privire la principalele sortimente

comercializate.

În a doua parte a studiului voi prezenta modalităţile de

comercializare a cafelei Jacobs în diferite hypermarkete.

4.1 Prezentarea cafelei şi a grupei de produse gustative

Această grupă de produse cuprinde condimente, stimulente, băuturi nealcoolice şi

alcoolice.

Cafeaua face parte din grupa produselor alimentare numită stimulente. În această

grupă sunt cuprinse produsele alimentare neurotonice şi cardiotonice, deoarece conţin

substanţe farmacologice active, ce acţionează asupra sistemului nervos central, asupra

sistemului circulator şi dezvoltă o acţiune diuretică. Alte produse care intră in

alcătuirea acestei grupe sunt ceaiul şi cacaua.

Cafeaua a fost descoperită pentru prima dată în Estul Africii, într-o zonă a Etiopiei,

cunoscută sub numele de “Kaffa”. O legendă populară vorbeşte

despre un păstor de capre pe nume Khaldi, care a observat un

comportament destul de agitat al caprelor, după ce acestea

consumaseră fructele unui arbust. Curios de acest fenomen, Khaldi

a încercat să consume el însuşi acele fructe şi a constatat ca îi

conferă o senzaţie de revigorare. Auzind despre aceasta plantă

extraordinară, călugării au uscat fructele, astfel încât să le poată transporta la

mănăstirile mai îndepărtate. Ulterior au reconstituit fructele cu apă, le-au consumat şi

au băut lichidul, care îi stimula şi îi ţinea treji pentru rugăciune. 12

Cafeaua în Europa. Comercianţii veneţieni au adus cafeaua în Europa în 1615. La

început, cafeaua se vindea de către comercianţii de limonadă şi se credea că are

calităţi medicinale. Primul magazin de cafea din Europa a fost deschis la Veneţia în

1683, iar celebrul Caffe Florian din Piazza San Marco a fost deschis în 1720. Odată

12 Smith, R.F., History of coffee, eds. Coffee: botany, biochemistry and production of beans and beverage. The AVI Publishing Company, Inc Wesport, CN. 1985;

52

ajunsă în Europa, această nouă băutură a fost puternic criticată de biserica catolică, iar

mulţi considerau că papa ar trebui să o interzică, deoarece o numeau băutura

diavolului. Spre surprinderea lor, papa a binecuvântat cafeaua declarând-o bautură

creştinească.

Cafeaua în America. În anii 1700, cafeaua şi-a croit drumul până în Americi datorită

unui căpitan francez de infanterie care a dus cu sine o mică plantă în lunga sa călătorie

peste Atlantic. Astăzi, peste 400 de miliarde de căni de cafea sunt consumate în

fiecare an, cafeaua fiind cea mai populară băutură din lume. Este interesant că, deşi

cafeaua este originară din Africa, cultivarea arborelui în această parte a lumii este

relativ recentă. De fapt, plantatorii britanici au fost cei care au reintrodus creşterea

cafelei în Africa, chiar după Primul Război Mondial, înfiinţând plantaţii în zone care

ofereau un climat şi un sol propice înfloririi arborelui. Asemănările fonetice dintre

cuvântul "cafea" şi echivalenţii săi europeni (în italiană "caffe", în franceză "caffé" şi

"kaffee" în germană), i-au determinat pe oameni să creadă că numele provine din

"Kaffa", provincia etiopiană de unde cafeaua işi trage obârsia. Dar o altă ipoteză a

sugerat că acest cuvânt povine din arabescul "quahwek", care înseamnă "stimulant".

4.2 Sortimentul produsului existent în reţeaua comercială

Se cunosc aproape 80 de soiuri de cafea, din care se cultivă în scopuri industriale

următoarele tipuri de cafea: cafeaua Arabica, cafeaua Robusta, cafeaua Liberică şi

cafeaua Maragogype.

Cafeaua Arabica este originară din Africa, mai precis din Abisinia, este cea mai

apreciată şi mai răspândită specie de cafea. Se cultivă mai ales în

America Latină, dar şi în Africa, de fapt ea este cea mai cultivată

specie şi este deosebit de preţuită pentru cireşele sale

de calitate superioară, de formă alungită şi culoare

verde-albăstruie.

Cafeaua arabică are nevoie de soluri bogate în minerale şi o temperatură de

aproximativ 20 grade C şi creşte la o altitudine de peste 600 metrii. Aceasta are o

aromă şi gustul mult mai rafinate decât alte specii.

Cafeaua cu tărie medie este obţinută în exclusivitate din varietăţi ale soiului arabica,

provenite din America Centrala şi de Sud, Kenya, Tanzania, Etiopia. Excepţie face

Brazilia, întrucât varietăţile de arabica braziliene au o aromă mai puţin rafinată.

53

Cafeaua Robusta este originară din bazinul Congo, creşte mai rapid şi este mult mai

rezistentă acolo unde climatul nu este favorabil cafelei arabice. Se

cultivă intens în Africa, India şi Indonezia. Cafeaua robusta, spre

deosebire de cafeaua Arabica, care este pretenţioasă la

condiţiile climatice, se adaptează uşor climatului sever,

este rezistentă la boli şi dăunători. Boabele acestei

specii de cafea sunt mici, au o formă neregulată şi culoare maroniu-gălbuie. Cafeaua

Robusta are un gust mai neutru, este mai puţin aromată decât Arabica şi este foarte

apreciată în gama de cafea solubilă.

Cafeaua Liberica este originară din Africa, Liberia, are de asemenea

o creştere rapidă şi o rezistenţă bună la boli. Se cultivă exclusiv în

câmpiile subtropicale ale Africii şi Americii de Sud, unde umiditatea

este foarte mare şi temperatura este cuprinsă între 20-25 grade C. Boabele sunt adesea

deformate, de dimensiune medie şi culoare de la brună la galbenă. Calitatea acestei

specii de cafea este mediocră.

Cafeaua Maragogype este un hibrid rezultat prin încrucişarea speciilor de Arabica şi

Liberica, exceptând dimensiunile boabelor, el a păstrat caracteristicile

speciei Arabica, randamentul acestui arbust este totuşi inferior şi cultura

sa este extrem de împrăştiată (Brazilia, Guatemala, Nicaragua, Mexic,

Columbia şi chiar Java), la o altitudine variind între 600 şi 1000 m.

Boabele de cafea ale acestui arbust sunt de calitate superioară şi medie,

iar culoarea lor este verzuie, în ciuda preferinţei unor consumatori.

Extractele de cafea sunt cunoscute sub denumirea de cafea solubilă, nescaffe sau cafea

instant. Se obţin prin extragere din cafeaua prajită şi măcinată care nu poate fi

valorificată altfel.

Producţia mondială de cafea se situează în jur de 6,6 mil. tone, din care 66% specia

Arabica. Cea mai mare producătoare şi exportatoare este Brazilia ( 1,9 mil.tone); de

altfel, cea mai mare producţie este concentrată în America Latină (Columbia,

Guatemala, Mexic), în Africa (Coasta de fildes, Etiopia, Kenya) şi în Asia ( Indonezia

şi Vietnam). Principalii importatori sunt ţările Uniunii Europene, SUA, Japonia. În

majoritatea ţărilor importatoare, Coffea Arabica este specia preferată, iar Coffea

Robusta este folosită, în general, la amestecuri şi la obţinerea cafelei solubile. În

România se importă ambele tipuri de cafea, Robusta şi Arabica.

54

4.3 Procesul tehnologic de obţinere a cafelei

Fig nr.2 Schema tehnologică de obţinere a cafelei

Cafeaua se obţine prin prelucrarea seminţelor arborelui COFFEA din familia

Rubiaceae. Genul Coffea are un număr însemnat de specii ,circa 30, din care Coffea

Arabica , Coffea Liberica şi Coffea Robusta.

Prelucrarea industrială a cafelei trebuie să inceapă imediat după recoltarea fructelor

pentru a împiedica fermentarea şi deteriorarea pulpei. Boabele de cafea pot fi pregătite

pentru prăjire în două moduri.

Metoda cea mai veche, simplă şi ieftină este metoda uscată. Prin această metodă se

obţin cafelele asa-numite „naturale”; metoda este utilizată cel mai frecvent în Brazilia

şi partea de vest a Africii. În primul rând, boabele culese sunt sortate şi curăţate în

55

vederea separării boabelor necoapte, coapte prea mult şi deteriorate şi a eliminării

impurităţilor, solului, resturilor de lemn şi frunzelor. Acest lucru poate fi realizat prin

vânturare, operaţiune care este de obicei efectuată manual, cu ajutorul unei site mari.

Toate boabele nedorite sau materialele nevânturate pot fi luate cu mâna de pe sită.

Boabele coapte pot fi, de asemenea, separate prin flotare în canale de spălare aflate în

apropierea zonelor de uscare. Boabele culese sunt apoi împrăştiate la soare, pe

platforme mari de beton sau cărămidă sau pe plase ridicate pe eşafoade din lemn.

Boabele sunt greblate în mod regulat pentru a se evita fermentarea şi pentru a le

expune la razele soarelui în mod uniform. În cazul în care plouă sau temperaturile

scad considerabil, boabele trebuie să fie protejate prin acoperirea cu prelate. În mod

alternativ, după două sau trei zile, cafeaua poate fi pusă la uscat în camere de uscare,

unde sunt uscate termic cu ajutorul unui arzător la 45-60 grade C. Este nevoie de până

la patru săptămâni pentru ca nivelul de umiditate din fiecare bob să scadă până la

nivelul optim de 12% din cantitatea iniţială. Coaja exterioară capătă o culoare maro

închis şi devine sfărâmicioasă. Boabele sunt apoi depozitate în silozuri mari unde

procesul de deshidratare continuă. Operaţiunea de uscare este etapa cea mai

importantă din tot procesul, deoarece are o influenţă directă asupra calităţii finale a

cafelei verzi.

Cealaltă metodă de pregătire este metoda umedă. Principala diferenţă dintre

metoda uscată şi cea umedă este că prin metoda umedă se înlătură pulpa din bob în

termen de 12-24 de ore de la recoltare, în loc să se permită uscarea boabelor în aer

liber. Boabele sunt separate de pieliţă şi pulpă cu ajutorul unei maşini speciale de

înlăturare a pulpei care presează boabele între suprafeţe fixe şi mobile. Pulpa şi pieliţa

fructului rămân într-o parte, iar boabele învelite în coajă rămân pe cealaltă parte.

Distanţa dintre suprafeţe este ajustată, în aşa fel încât să se evite deteriorarea boabelor.

Curăţarea boabelor este un proces opţional. Procesul de curăţare este utilizat pentru

înlăturarea filamentului exterior şi a resturilor de coji, care rămân pe boabe după

decorticare. Boabele sunt apoi împărţite pe dimensiuni şi pe diferite grade prin

trecerea lor prin site cu găuri de dimensiuni specifice. Ele sunt sortate cu ajutorul unui

jet de aer, care separă boabele mai grele de cele mai uşoare. În această etapă se

înlătură boabele supra-fermentate sau nedecorticate. Acest lucru se realizează, de

obicei, manual în timpul în care boabele sunt transportate cu ajutorul unei benzi

transportoare - operaţiunea este efectuată cu o viteză şi îndemânare uimitoare. Totuşi,

se poate face şi o sortare electronică - avantajul acestei metode constă în faptul că

56

maşinile electronice pot înlătura boabele considerate defectuoase, care nu pot fi

văzute cu ochiul liber. Orice boabe cu defect sau decolorate sunt eliminate înainte de

ambalarea în saci pe care se marchează categoria, plantaţia şi ţara de origine a

boabelor respective. Boabele sunt acum pregătite pentru export.

Degustarea cafelei. Degustarea cafelei este un proces riguros, care necesită foarte

multă atenţie. Cafeaua este analizată de un expert care evaluează calitatea cafelei şi îi

determină caracteristicile. În primul rând degustatorul evaluează boabele verzi şi le

examinează aspectul. Apoi, o cantitate mică de boabe este prajită în prăjitorul

laboratorului, după care se testează aroma şi savoarea. Se prepară o infuzie de cafea în

apă, care este „mirosită”. După aproximativ trei minute, cafeaua pregatită cu apă este

amestecată uşor şi mirosită din nou. Spuma care rezultă este dată la o parte şi începe

procesul de degustare. Degustatorul ia o linguriţă de cafea şi este „mestecată” uşor

înainte de a fi scuipată. Procedura se repetă cu toate mostrele şi se stabilesc anumite

note din fiecare eşantion. Degustatorul analizează criterii, cum ar fi aciditatea,

corpolenţa, aroma şi savoarea.

Amestecarea şi prăjirea. După obţinerea boabelor de cafea de calitate, începe cea

mai importantă etapă din producţia cafelei rafinate, prăjirea şi amestecarea.Un

specialist competent în prăjirea cafelei trebuie să fie artist şi om de ştiinţă în acelaşi

timp, pentru a menţine în mod consecvent calitatea produsului. În timpul procesului

de prăjire, se produce caramelizarea zaharurilor şi a altor carbohidraţi din boabele de

cafea, creând o substanţă cunoscută sub numele de ulei de cafea. Din punct de vedere

tehnic, această substanţă chimică delicată nu este propriu-zis un ulei (deoarece este

hidrosolubilă), dar reprezintă ceea ce conferă gustul şi aroma cafelei. Cele două

metode de prăjire utilizate mai frecvent sunt: prăjirea în maşini cu tambur rotativ şi

prăjirea cu aer cald. Prăjirea în maşini cu tambur rotativ este efectuată prin

rostogolirea boabelor de cafea într-un tambur încălzit cu gaz sau cu lemn. Când este

atins gradul de prăjire dorit, boabele sunt turnate într-un recipient de răcire pentru a

evita prăjirea excesivă a acestora. Prăjirea cu aer cald, cunoscută şi sub numele de

prăjire în suspensie fluidă, este efectuată prin rostogolirea boabelor de cafea într-un

curent de aer cald. Majoritatea tipurilor de cafea verde sunt prăjite la temperatura de

400 de grade. Procesul de prăjire determină umflarea boabelor de cafea, acestea

crescând în volum cu peste 50%, şi, simultan, reducerea considerabilă a masei

acestora. Culoarea unui bob de cafea supus prăjirii delicate poate varia de la nuanţa

scorţişoarei la ciocolatiu deschis.

57

Măcinarea şi prepararea cafelei. Măcinarea este ultima operaţiune prin care

cafeaua trebuie să treacă înainte de a fi efectiv pregătită. În trecut, cafeaua era

măcinată în pive de lemn sau marmură cu ajutorul unui instrument de pisat. Mai târziu

au apărut diferitele râşniţe de cafea cu manivelă sau sertare, iar în cele din urmă s-au

inventat râşniţele electrice din zilele noastre. Gradul de măcinare necesar trebuie

determinat de tipul de preparare a cafelei (fierbere, infuzare, percolare sau filtrare).

4.4 Ambalare, transport, depozitare

După prăjire şi măcinare se ajunge imediat la ambalarea cafelei. Aşa se asigură ca

aroma şi savoarea originală să ajungă în aparatele de fiert cafea. Aroma cafelei este

deosebit de sensibilă la conţinutul de oxigen şi de umezeală al aerului.

De aceea se folosesc două modalităţi de ambalare :

Cafeaua nemăcinată ajunge în ambalaj moale, cu valvă. Este nevoie de valvă,

pentru a evacua bioxidul de carbon produs încet de boabele de cafea. În cazul

cafelei măcinate, înaintea închiderii ambalajului, se îndepărtează oxigenul cu

vacum. Aşa cafeaua îşi păstrează aroma originală chiar şi timp de 18 luni de la

ambalare.

Ambalarea în vid sau în gaze inerte, pentru care se folosesc materiale

impermeabile la vapori de apă, gaze, sau lumină şi alte radiaţii, asigură numai

o încetinire a proceselor complexe de pierdere a aromei, fără a le elimina în

totalitate.

Ambalarea cafelei boabe nu este la fel de importantă, deoarece se pierde foarte puţină

aromă în contact cu aerul (suprafaţa de cafea ce este în contact cu aerul este foarte

redusă). Cafeaua boabe prăjită se ambalează în hârtie metalizată, hârtie înobilată sau

polietilenă, folie de polietilenă termosudabilă, imprimată, de 100g, 200g, 250g şi

500g.

În ceea ce priveşte însă cafeaua măcinată, lucrurile stau altfel. Aroma se va pierde

foarte repede dacă nu se păstrează cafeaua într-un mediu lipsit de oxigen, lumină şi

caldură. Este recomandat în acest sens, după deschiderea pachetului, cafeaua să se

păstreze în ambalajul original în frigider. Dar această metodă nu este optimă în cazul

folosirii dese. Diferenţele de temperatură cauzează condens şi pierderea aromei. De

aceea este recomandat să păstraţi cafeaua la frigider doar în cazul în care o folosiţi o

dată pe zi de exemplu.

Cafeaua verde se ambalează în saci din fibre textile (iută) cu ţesătură normală.

58

Pentru manipulare şi transport ambalajele de prezentare şi desfacere se introduc în

cutii de carton, folie de polietilenă sau lăzi (din lemn, material plastic).

Păstrarea cafelei boabe prăjite şi măcinate se face în spaţii special amenajate,

răcoroase uscate, aerisite, curate, dezinfectate, dezinsectate, deratizate, izolată de alte

produse ce au miros pătrunzător.

Temperatura de păstrare este de maximum 20oC, iar umiditatea relativă a aerului

maximum 75oC.

Termenul de valabilitate reprezintă data limită de consum. În funcţie de calitate,

ambalaj şi condiţii de păstrare acesta se compune din formularea clară a zilei, lunii şi

anului (în această ordine, folosind sistemul ZZLLAA) şi într-o formă necodificată.

Data este precedată de menţiunea clară "Expiră la data de…". După caz, se poate

indica doar ziua şi luna sau ziua, luna şi anul.

Termenele de valabilitate mari (între 60 zile şi 2 ani în funcţie de modul de ambalare)

acordate la cafeaua prăjită şi la cea prăjită şi măcinată nu se justifică, datorită

pierderilor foarte mari de aromă suferite de cafea, prin păstrare îndelungată.

4.5 Marcarea şi etichetarea cafelei

Conform Codului Fiscal Art.203 marcarea trebuie să cuprindă: Responsabilitatea

marcării

Responsabilitatea marcării produselor accizabile revine antrepozitarilor

autorizaţi sau importatorilor;

Importatorul transmite producătorului extern marcajele, sub forma şi în

maniera prevăzute în norme, în vederea aplicării efective a acestora pe

produsele accizabile contractate.

Art.204: Proceduri de marcare

Marcarea produselor se efectuează prin timbre, banderole sau etichete;

Dimensiunea şi elementele ce vor fi inscripţionate pe marcaje vor fi stabilite

prin norme.

Antrepozitarul autorizat sau importatorul este obligat să aplice marcajele la loc

vizibil, pe ambalajul individual al produsului accizabil, respectiv pe pachet,

cutie sau sticlă, astfel încât deschiderea ambalajului să deterioreze marcajul.

Produsele accizabile marcate cu timbre, banderole sau etichete deteriorate sau

marcate altfel decât s-a prevăzut la alin. 3. vor fi considerate ca nemarcate.

59

Ambalarea şi marcarea se face în cutiile metalice sau flacoanele din sticlă care trebuie

să fie închise ermetic. Nu se admit cutii ruginite sau deformate. Pentru asigurarea

integrităţii, recipientele vor fi ambalate în lăzi.

Verificarea aspectului exterior al marcării se va efectua la minimum 1% din numărul

total al ambalajelor de transport, cu examinarea fiecărui recipient.

Conform cu H.G. 106/2002, etichetarea cafelei trebuie să cuprindă:

denumirea sub care este vândut alimentul; Denumirea produsului se referă la

natura, genul, sortul şi starea alimentului. Citind denumirea produsului,

consumatorul îşi face o impresie imediată asupra naturii acestuia. Denumirea

produsului trebuie să includă/să fie însoţită sau să facă referiri la: informaţii

descriptive şi, dacă este necesar, de informaţii referitoare la utilizare; starea

fizică a alimentului sau la tratamentele specifice la care acesta a fost

supus(refrigerare,congelare,afumare); menţiunea "tratat prin ionizare" sau

"tratat cu radiaţii ionizante" dacă este cazul; menţiunea "ambalat în atmosferă

protectoare" dacă s-a utilizat pentru conservare un gaz avizat sanitar. Marca de

fabrică, marca comercială sau alte denumiri nu pot înlocui denumirea

produsului. Termenii "mod", "tip", "gen" nu pot fi folosiţi alături de denumirea

specifică.

lista cuprinzând ingredientele;

cantitatea din anumite ingrediente sau categorii de ingrediente;

cantitatea netă pentru alimentele preambalate;

data durabilităţii minimale sau, în cazul alimentelor care din punct de vedere

microbiologic au un grad înalt de perisabilitate, data limită de consum;

condiţiile de depozitare sau de folosire, atunci când acestea necesită indicaţii

speciale;

denumirea comercială şi sediul producătorului, al ambalatorului sau al

distribuitorului; în cazul produselor din import se înscriu numele şi sediul

importatorului sau ale distribuitorului înregistrat în România;

locul de origine sau de provenienţă a alimentului, dacă omiterea acestuia ar fi

de natură să creeze confuzii în gândirea consumatorilor cu privire la originea

sau provenienţa reală a alimentului;

instrucţiuni de utilizare, atunci când lipsa acestora poate determina o utilizare

necorespunzătoare a alimentelor;

60

o menţiune care să permită identificarea lotului;

Menţiuni suplimentare de etichetare pe grupe de produse, şi anume:

menţionarea denumirii varietăţilor de cafea, în cazul comercializării acesteia

sub formă verde sau prăjită, în vrac;

în cazul în care conţinutul de cafeină este sub 0,1%, raportat la substanţa

uscată, se înscrie menţiunea “cafea decafeinizată”;

se interzice comercializarea sub denumirea de “cafea a amestecurilor de cafea

cu substituenţi ai acesteia”;

în cazul amestecurilor de cafea cu substituenţi de cafea se indică substituenţii

utilizaţi şi procentul de cafea din amestec.

Înscrierea cantităţii nete a alimentelor preambalate se face în unităţi de volum pentru

produsele lichide şi în unităţi de masă pentru celelalte produse, utilizându-se, după

caz, litrul, centilitrul, mililitrul, kilogramul sau gramul.

Pe eticheta sau pe ambalajul alimentelor se înscrie de către producător data

durabilităţii minimale, respectiv data până la care acestea îşi păstrează caracteristicile

specifice în condiţii de depozitare corespunzătoare. Data va fi precedată de

menţiunea:

“A se consuma, de preferinţă, înainte de...”, dacă în dată este inclusă ziua; sau

“A se consuma, de preferinţă, până la sfârşitul...”, dacă se indică luna şi anul

sau numai anul.

Alimentele nu pot fi comercializate dacă nu sunt însoţite de o indicaţie care să permită

identificarea lotului din care fac parte. Răspunderea în ceea ce priveşte stabilirea şi

înscrierea lotului revine, după caz, producătorului sau ambalatorului ori agentului

economic înregistrat în România, care comercializează pentru prima oară produsul.

Indicarea lotului este precedată de litera L, cu excepţia cazurilor în care acesta se

distinge cu claritate faţă de alte indicaţii de pe etichetă. În cazul alimentelor

preambalate indicarea lotului se face pe ambalaj sau pe eticheta ataşată de acesta.

Înscrierea lotului se face în aşa fel încât să poată fi văzută cu uşurinţă, să poată fi citită

cu claritate şi să nu permită ştergerea.

4.6 Comercializarea cafelei Jacobs în hypermarketuri

61

Jacobs este una dintre cele mai de succes mărci de cafea comercializată de

producătorul Kraft-Foods.

Gama Jacobs are două linii:

Jacobs Kronung

Jacobs Aroma

Din punct de vedere al tipului de cafea cele două se regasesc sub formă de cafea:

măcinată;

instant;

boabe.

Ca leader de piaţă conform datelor obţinute de Institutul de Cercetare GFK România

Jacobs la 08.12.2004, prin intermediul Jacobs Kronung se remarcă în special prin

aroma şi savoarea sa unică.

Jacobs Krönung, lider de piaţă în segmentul de cafea prăjită şi măcinată, este prima

marcă de cafea din România care informează consumatorul asupra conţinutului de

antioxidanţi prin intermediul unui semn distinctiv aplicat pe ambalaj. Calitatea

deosebită a cafelei Jacobs Krönung şi proprietăţile sale naturale, conţinutul de

antioxidanţi, sunt păstrate prin alegerea selectivă a boabelor de cafea şi prin procesul

modern de prăjire şi preparare

Având ca atribut definitoriu Alintaroma, echipele de cercetare de la Kraft-Foods

încearcă în permanenţă să satisfacă aşteptările înalte ale consumatorilor, pentru a-şi

menţine poziţia de leader de piaţă, oferindu-le cea mai bună aromă rezultată în urma

unui proces continuu de inovare.

Astfel în procesul de fabricaţie al cafelei prăjite şi măcinate, Jacobs Kronung a

introdus o etapă unică numită Chilled-Aroma: boabele de cafea răcindu-se înainte de

măcinare în vederea conservării celei mai apreciate arome de cafea de pe piaţa

românească.

Cafeaua Jacobs a avut o evoluţie spectaculoasă pe piaţa românească, combinând o

calitate superioară cu un preţ rezonabil. O altă caracteristică a acestei companii este

diversitatea produselor oferite: Cafea Instant Jacobs 1,8 g; Cafea Instant Jacobs 50 g;

Cafea Instant Jacobs 75 g; Cafea Instant Jacobs 100 g; Cafea Instant Jacobs 200 g;

Cafea măcinată Jacobs Kronung 125 g; Cafea măcinată Jacobs Kronung 250 g; Cafea

măcinată Kronung 500 g; Paduri cafea Jacobs decaffeinato etc.

62

Preocuparea permanentă de satisfacere a exigenţelor consumatorului a fost răsplatită,

Jacobs Kronung deţinând pe piaţa cafelei prăjite şi măcinate, cea mai înalta cotă de

piaţă atât din punct de vedere calitativ, dar şi cantitativ: 57%.

Poziţia de leader este subliniată şi prin faptul că deşi este o cafea de prestigiu, având

un preţ ridicat, Jacobs Kronung este cea mai vândută cafea din România, cu un

consum mediu zilnic de aproximativ 900 000 de ceşti de cafea la nivelul României

Indiferent de tipul, marca, producătorul, distribuitorul cafelei, aceasta se

comercializează într-un număr mare de unităţi comerciale:

hypermarket-uri;

supermarket-uri;

magazine mici;

chioşcuri;

magazine specializate.

La nivelul hypermarketurilor, alese ca şi exemplu în studiul de caz, în Real, Carrefour,

Cora şi Auchan, distribuţia pe rafturi se realizează în funcţie de mai multe criterii:

marca cea mai vândută;

notorietatea mărcii;

preţ;

calitate;

aranjamentele distribuitorului cu unităţile care comercializează cafeaua.

În hypermarketurile menţionate mai sus, cea mai mare cantitate de cafea distribuită pe

rafturi şi la nivelul câmpului vizual al consumatorului este marca cea mai vândută:

Jacobs Kronung.

Pe rafturile amplasate mai jos de nivelul mediu se situează mărcile cu o cerere mai

scăzută, o notorietate mai slabă şi un preţ mai scăzut. La nivelul superior al rafturilor

se regăseşte cafeaua cu o cerere mai scăzută, dar cu un preţ ridicat în special datorită

calităţii şi renumelui ce o recomandă: Illy, Lavazza.

Pentru a facilita accesul consumatorului la cafea, cafeaua se grupează pe rafturi în

funcţie de tipuri: cafea solubilă, cafea măcinata, cafea decofeinizată şi capuccino.

Fiecare dintre acestea se divid pe mărci şi mai apoi pe gramaje şi mod de ambalare,

toate pentru a uşura alegerea consumatorului şi a-l determina să cumpere aducând

astfel beneficii atât producătorului sau distribuitorului, dar şi unităţii care o

comercializează.

63

Preţuri practicate la nivelul hypermarketurilor

Din punct de vedere al preţurilor practicate de producătorii de cafea pentru acelaşi tip

de cafea: măcinată sau instant, şi acelaşi gramaj, există variaţii de preţ în funcţie de

hypermarketul ales de consumatorul de cafea.

Tabel nr 1. Evaluarea Preţului în diferite hypermarketuriDenumire produs Preţ

comercializare

REAL

Preţ

comercializare

CORA

Preţ

comercializare

CARREFOUR

Preţ

comercializare

AUCHAN

Cafea măcinată

Jacobs Kronung

250 g

11,49 lei 10,39 lei 10,39 lei 10,99 lei

Cafea măcinată

Jacobs Aroma

250 g

12,72 lei 11,79 lei 11,79 lei 12,42 lei

Cafea măcinată

Jacobs Kronung

100 g

7,86 lei 7,45 lei 7,45 lei 7,66 lei

Cafea măcinată

Jacobs Aroma

100 g

5,59 lei 5,23 lei 5,23 lei 5,49 lei

Pachet cafea

Jacobs Instant

1,8 g (24 buc)

8,69 lei 8,49 lei 8,49 lei 8,69 lei

Cafea Instant

Jacobs Kronung

100 g

24,08 lei 23,79 lei 23,79 lei 23,99 lei

Cafea Instant

Jacobs Kronung

200 g

41,04 lei 40,59 lei 40,59 lei 41,04 lei

Astfel pe segmentul cafelei măcinate de 250 gr, la nivelul hypermarket-ului Auchan,

Jacobs Kronung se vinde la 10,99 lei, în timp ce în hypermarketele Cora şi Carrefour

Jacobs este evaluat la un preţ de 10,39 lei. Avem un preţ de vânzare la hypermarketul

Real care este de altfel şi cel mai scump în privinţa cafelei Jacobs având un preţ de

11,49 lei. Pentru Jacobs Aroma de 250 gr avem un preţ de 12,42 în Auchan pe când în

Cora sau în Carrefour un preţ de 11,79 lei. Preţul de vânzare în hypermarketul Real

fiind cel mai ridicat de 12,72 lei.

64

La cafeaua măcinată Jacobs Kronung de 100 gr se înregistrează preţul de 7,66 lei în

Auchan, pe când în Cora şi Carrefour se înregistrează un preţ de 7,45lei, în Real preţul

fiind de 7,86 lei. Pentru Jacobs Aroma de 100 gr avem un preţ de vânzare de 5,49 lei

în Auchan şi un preţ de 5,23 lei în Cora şi Carrefour, iar în Real este de 5,59 lei. După

cum observăm preţurile hypermaketurilor Cora şi Carrefour în privinţa cafelei sunt

identice.

Tot la nivelul de distribuţie al hypermarketurilor la 24 de pacheţele de cafea Jacobs

de 1,8 gr avem un preţ de 8,69 lei pentru Auchan şi Real şi 8,49 pentru Cora şi

Carrefour.

În ceeace priveşte segmentul cafelei solubile Cafeaua Instant Jacobs Kronung de 100

gr Auchan o comercializează la un preţ de 23,99 lei ,în schimb hypermarketurile Cora

şi Carrefour la un preţ de 23,79 lei; în hypermarketul Real înregistrându-se preţul de

24,08 lei.

Se comercializează Cafea Instant Jacobs Kronung de 200 gr la un preţ de 41,04 lei în

Auchan şi Real, iar în Cora şi Carrefour avem un beneficiu deoarece sunt evaluate la

un preţ de 40,59 lei.

După cum observăm după anumite criterii de selecţie,cafea măcinată sau solubilă,

gramaj mai mare sau mai mic, dintre hypermarketele menţionate, constatăm că în

Real şi Auchan sunt cele mai ridicate preţuri în privinţa cafelei Jacobs.

Pentru o abordare mai explicită în ceea ce priveşte Cafeaua Jacobs am ales o

distribuţie a preţurilor, pentru Jacobs Kronung măcinată de 500 grame, din punct de

vedere al comercializării cafelei în cele patru hypermaketuri: Real, Carrefour, Cora şi

Auchan.

Tabel nr 2. Evaluarea Preţului în diferite hypermarketuriCafea Jacobs

Kronung 500 g

Real Carrefour Cora Auchan

Preţ comercializare 19,79 lei 18,20 lei 18,20 lei 19,73 lei

După cum observăm şi în tabelul de mai sus din punct de vedere al preţului, aceeaşi

cafea Jacobs Kronung de 500 grame, în hypermarketul Real are cel mai ridicat preţ de

19,79 lei, fiind urmat de Auchan cu un preţ de comercializare de 19,73 lei; acestea

două având cele mai ridicate preţuri. În ceea ce priveşte Carrefour şi Cora avem o

65

egalitate de preţuri de 18,20 lei după cum am putut observa şi la cele cu un gramaj

diferit.

Grafic nr 1.Evaluarea preţului în diferite hypermarketuri

19.79

18.2 18.2

19.73

17

17.5

18

18.5

19

19.5

20

real cora carrefour auchan

Evaluarea pretului in diferite hypermarkete

realcoracarrefour

auchan

Observăm în graficul de mai sus faptul că preţurile cele mai ridicate se înregistrează

în hypermarketurile Real şi Auchan fiind urmate apoi de preţurile de comercializare

din Cora şi Carrefour. Fiecare magazin dintre cele enumerate deţine o politică de preţ;

cel puţin un produs se vinde mult mai ieftin decât la celelalte magazine de gen.

Aşa apare şi concurenta dintre ele, tot omul spune: „Hai la magazinul X că are un

produs mai ieftin”, altă persoană zice: „Eu merg la magazinul Y că iau o cantitate mai

mare din produsul Z la un pret mai bun”.

Preţul cafelei diferă mult, în funcţie de cerere şi ofertă şi el este în mod continuu

influenţat de factori cum ar fi: modificările de climă, mişcările politice şi calitatea,

precum şi volumul producţiei de cafea.

Acţiuni promoţionale de-a lungul timpului

Jacobs şi-a iniţiat în ultima vreme o serie de acţiuni promoţionale la nivelul

hypermarketurilor Auchan, Cora, Carrefour şi Real, în special prin realizarea unor

vânzari grupate. La cumpărarea a 10 pliculeţe Jacobs 3 în 1 este oferită cadou o cană.

Preţul la care este comercializat acest pachet promoţional de 10 pliculete 3 în 1 plus o

cană Jacobs este unul superior celor 10 pliculeţe, avantajul fiind de partea clientului: o

cană la un preţ foarte mic.

66

Prin acest pachet promoţional s-a vizat în primul rând promovarea, susţinerea

vânzărilor şi câstigarea de încredere şi cota de piaţă pentru produsul Jacobs:

pliculeţele Jacobs 3 în 1 fiind evaluate la un preţ de 0,69 lei bucata.

Un alt pachet promoţional s-a vizat prin oferirea a doua pachete de 250 gr fiecare,

alături de o cană reprezentativă, toate acestea la un preţ mai mic decât preţul a 2

pachete individuale Jacobs Kronung de 250 gr:20,40 lei faţă de 2*10,39 lei. Astfel s-a

aplicat tactica vânzarii unei cantităţi mai mari la un preţ mai mic, dar şi a vânzării

grupate: două pachete vândute cu o cană la un loc.

Câştigul a fost dublu pentru cumpărător: o cană gratis şi două pachete de cafea la

preţul a mai puţin de 2 pachete. Oferirea acestui preţ mai mic pentru două pachete

grupate la un loc, dar şi a cănii ca bonus a avut ca scop principal creşterea cantităţii

vândute; certitudinea vânzării celor două pachete plus o cană, la un preţ mai mic decât

a celor două pachete luate individual a fost mult mai mare decât cea a vânzării

separate a două pachete.

Deci chiar dacă aparent firma a pierdut puţin din preţ, ea de fapt şi-a asigurat o

vânzare sigură a produselor sale.

O ofertă promoţională recentă s-a iniţiat în care se oferă un pachet de Jacobs Kronung

de 250 grame plus 2 pliculeţe de cafea instant Jacobs de 1,8 gr la preţul total al unui

pachet de Jacobs Kronung de 250 grame. Consumatorul practic are un câştig mic, dar

avantajos, primeşte pliculeţele de cafea instant 1,8 gr gratis.

Aceste vânzări grupate au fost realizate în vederea asigurării unor cumpărări sigure a

produselor respective.

Previziuni asupra pieţei

În România piaţa cafelei are un potenţial ridicat, dar care nu poate fi pe deplicit

valorificat datorită anumitor resctricţii.

Vânzarile de cafea au crescut de-a lungul anului însă cu variate fluctuaţii: în primele 2

luni ale anului s-a înregistrat o scădere de 3%, însă aceasta a fost compensată printr-o

creştere superioară chiar şi din punct de vedere comparativ cu anul trecut: 0,7%

creştere, aceasta datorându-se în special cafelei ambalate.

Vânzările de cafea deşi sunt propulsate pe de-o parte de pasiunea românilor pentru

cafea sunt inhibate într-o proporţie mai mare de preţul ridicat al cafelei, datorat

accizelor foarte înalte, cafeaua fiind un produs care deşi nu este dăunător mediului

înconjurător are taxe foarte ridicate.

67

Însă Asociaţia Română a Cafelei, ce reuneşte cei mai mari producători şi distribuitori

de cafea de pe piaţa românească, luptă pentru expansiunea pieţei prin susţinerea

scăderii accizelor. Astfel, privite din acest unghi, perspectivele de dezvoltare ale pieţei

pentru următorii 2 ani sunt optimiste.

68

CONCLUZII

Într-o lume care evoluează continuu, în care standardele sunt tot mai înalte, nu este

greu de observat că orice companie sau producător de pe piaţă are mare nevoie de o

reputaţie puternică. Deşi schimbul de bunuri există încă din antichitate, în vremurile

noastre competiţia este cea care impune creativitatea şi inovaţia. Succesul unui produs

depinde foarte mult de imaginea pe care o are asupra consumatorilor. Pe o piaţă cu

numeroase produse de acelaşi fel, este dificil să luăm o decizie. De aceea, un rol

foarte important îl constituie ambalajul. Ambalajul transmite un mesaj promoţional foarte puternic mai ales în cazul

produselor de marcă. Majoritatea consumatorilor aleg produsele de marcă, uşor de

recunoscut prin ambalajul sau culorile specifice. Culorile nu doar că evidenţiază

obiectele şi produsele respective, dar ne influenţează chiar şi comportamentul.

Trebuie luat în considerare impactul culorilor folosite asupra publicului ţintă la care

sunt adresate produsele. Mai mult, culoarea este utilizată şi ca factor de recunoaştere a

unei anumite mărci.

În spatele producerii unui ambalaj viabil stau numeroase elemente de estetică şi

design, care sunt deosebit de importante.

În concluzie, un ambalaj ideal trebuie să protejeze bine produsul, să fie uşor şi ieftin,

iar caracteristicile sale tehnice trebuie să faciliteze operaţiile de manipulare, transport

şi stocare. Conservarea şi protecţia proprietăţilor produselor este considerată funcţia

de bază a unui ambalaj şi se referă la menţinerea în parametrii iniţiali a produsului

ambalat, care trebuie protejat de influenţele mediului exterior ambalajului. Din

punctul de vedere al etichetelor, acestea pot fi o simplă bucată de hârtie ataşată

produsului sau un desen complex care este parte integrantă a ambalajului. Chiar dacă

se preferă etichetele mai simple, legea obligă ca acestea să conţina anumite informaţii

importante pentru a asigura sănătatea omului.

Importanţa calităţii produselor alimentare constă în contribuţia la creşterea

competenţei individuale a fiecărei persoane în luarea deciziei de cumpărare care să

corespundă cel mai bine intereselor curente şi de perspectivă, în determinarea corectă

a calităţii produselor alimentare pe care le consumă precum şi a influenţei acestora

asupra stării personale de sănătate. Astfel, toate conceptele şi elementele legate de

69

calitatea produselor au ca scop ameliorarea nivelului de viaţă al consumatorilor ale

căror nevoi esenţiale trebuie să fie satisfăcute.

Calitatea alimentelor i-a preocupat în permanenţă pe specialişti. De aceea, an de an, s-

au imbunătaţit reteţele, practicile, tratamentele, metodele astfel încât acestea să-şi

sporească valoarea, aportul lor la sănătatea şi dezvoltarea armonioasă a organismului

uman. Calitatea şi siguranţa produselor alimentare au devenit un drept al

consumatorilor, cu efecte directe asupra calităţii vieţii, iar problematica axată pe

calitatea şi siguranţa produselor se află în centrul atenţiei organismelor constituite

pentru apărarea intereselor consumatorilor.

Calitatea şi siguranţa alimentelor se bazează pe eforturile tuturor celor implicaţi în

lanţul complex care include producţia agricolă, procesarea, transportul şi consumul.

Conform Uniunii Europeane şi Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii siguranţa

alimentelor este o responsabilitate a tuturor, începând de la originea lor până în

momentul în care ajung pe masă.

Pe parcursul sec. al IX-lea şi până în prezent, cultivarea şi exportul cafelei a înflorit

într-o măsură uimitoare. În prezent cafeaua este consumată în orice colţ din lume şi

este o marfă deosebit de importantă atât pentru producători, cât şi pentru consumatori.

Kraft Foods Romania, producătorul şi distribuitorul cafelei Jacobs se foloseşte în

promovarea cafelei de proprietăţile antioxidante ale acesteia. Potrivit reprezentanţilor

Kraft, cercetările recente atestă prezenţa antioxidanţilor în cafea, la un nivel chiar mai

ridicat decât în ceaiul verde. Potrivit unui comunicat al companiei Kraft, cafeaua este

o sursă naturală de antioxidanţi care pot ajuta sistemul de autoapărare al celulelor

organismului să reducă radicalii liberi a căror dezvoltare în timp poate dăuna corpului.

În prezent pe piaţa mondială cafeaua se situează, alături de ulei, oţet şi cereale, printre

materiile prime de export de înaltă valoare, situaţia economică a multor ţări prim-

producătorea de cafea depinzând aproape în întregime de exportul cafelei, ceea ce

poate duce la creşterea bunăstării lor naţionale. Preţul cafelei diferă mult în funcţie de

cerere şi ofertă şi creşte în mod continuu influenţată de factori cum ar fi: modificările

de climă, mişcările politice şi calitatea, precum şi volumul producţiei de cafea. După

petrol, cafeaua este cel mai tranzacţionat produs, în industria de profil lucrând

aproximativ 21 milioane de oameni. De altfel, este vorba de cea mai răspândită

băutură de pe mapamond: se beau 400 de miliarde de ceşti de cafea anual în întreaga

lume.

70

Cu privire la exportul şi consumul mondial de cafea, trebuie reţinute următoarele

aspecte: Brazilia, ţara care se situează pe primul loc în America de Sud ca ţară

producătoare de cafea, asigură mai mult de 30% din consumul mondial de cafea;

Statele Unite ale Americii consumă circa 45% din exportul mondial; Africa furnizează

circa 32% din producţia mondială iar Europa absoarbe circa 45% din exportul

mondial de cafea.

Pe viitor, conform studiilor de piaţă efectuate până în acest moment s-a arătat că

datorită cererii consumatorilor de cafea a apărut pe piaţă o mare variatate de mărci

producătoare de cafea. Acestea îndeplinesc preferinţele chiar şi celor mai exigenţi

consumatori. Din cauza prezenţei pe piaţă a numeroaselor mărci de cafea în diferite

hypermarketuri, între acestea a existat şi încă există o permanentă concurenţă,

determinându-le astfel să furnizeze cât mai multe şi mai diversificate tipuri de cafea,

aducând în permanenţă ceva nou pe piaţă. Acest fapt duce la o creştere permanentă a

consumului de cafea.

În concluzie, cafeaua a fost, este şi va fi una dintre cele mai consumate băuturi alese

de către consumatorii români dar şi de cei străini.

71

BIBLIOGRAFIE1. Al.Chis,Romolica Mihaiu, „Studiul Mărfurilor şi Asigurarea Calităţii”, Editura

Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009;

2. Angela Bretcu, „Bazele merceologiei”, Editura Economică, Bucureşti, 2001;

3. Antonescu Mirela,”Merceologia alimentară”, Editura Economică, Bucureşti, 2001;

4. A. Purcarea, Colectia revistei „Calitate si management” 2002-2004, „Ambalajul

atitudine pentru calitate”, Editura Expert, 1999;

5. Bologa Neicu, „Merceologie alimentară”, Editura Economică, Bucureşti, 2006;

6. Botea Traian, „Ambalaje şi tehnologii de ambalare în industria alimentară”, Editura

Economică, Bucureşti, 1996;

7. Charrie A. and J. Berthaud, “Botanical classification of coffee”, eds. Coffee botany

biochemistry and production of beans and beverage. The AVI Publishing Company,

Inc., Westport, CN. 1985;

8. Dima Dumitru, Pamfilie Rodica, „Merceologia si expertiza marfurilor alimentare

de export-import”, Editura Economică, Bucureşti, 2004;

9. Dima Dumitru, „Fundamentele ştiinţei mărfurilor – mărfuri alimentare”, Editura

Economică, Bucureşti, 2005;

10. Frăţilă Rodica, “Merceologia produselor şi serviciilor”, Editura Risoprint, Cluj-

Napoca, 2002;

11. Falniţă Eugen, “Estetica şi ambalajul produsului”, Editura Mirton, Timişoara,

2006;

12. Klein Ladislau, “Expertiză merceologică”, Editura Vasile Goldiş, Arad, 2002;

13. Olaru Marieta, Schileru Ion, „Fundamentele ştiinţei mărfurilor”, Editura

Economică, Bucureşti, 2001;

14. Ordin al ministrului sănătăţii pentru aprobarea Normelor de igiena privind

producţia, prelucrarea, depozitarea, păstrarea, transportul şi desfacerea alimentelor Nr.

976/1998;

15. Pop Cecilia, „Merceologia produselor alimentare”, Editura TipoMoldova, Iaşi,

2004;

16. Petrescu Viorel, „Expertiza calităţii mărfurilor”, Editura ASE, Bucureşti 2005;

17. Pendergrast, Mark. Uncommon Grounds: “The History of Coffee and How It

Transformed Our World”, Basic Books, 1999;

72

18. Smith, R.F., History of coffee, eds. Coffee: botany, biochemistry and production

of beans and beverage. The AVI Publishing Company, Inc Wesport, CN. 1985;

19. Turtoi M. „Materiale de ambalaj şi ambalaje pentru produsele alimentare”, Editura

Alma, Galaţi, 2000;

20. Turtoi M. „Ambalaje şi tehnici de ambalare”, Editura Academica, Galaţi, 2001;

21. Voicu Oana-Luminita, „Etichetarea alimentelor”, Editura Bren, Bucuresti, 2003;

22. H.G. 106/2002, privind Etichetarea, publicata in M.O. 147/2002

23. www.bursaagricola.ro

24. www.apcromania.3x.ro/alimente/etichetare.htm

25. ro.wikipedia.org/wiki/Cafea

73