Manifestari ale credintei in inviere

Romani

Dupa credinta romanilor, sufletele celor decedati (lares, manes) duceau o viata asemanatoare celei de aici, fie in mormant, fie intr-o regiune subterana, obscura, in care domnea zeul foarte putin simpatic, Orcus. Imparatia aceasta a mortilor nu era insa izolata complet de lumea de aici, ci corespundea cu ea printr-o groapa facuta in pamant (mundus) in apropierea orasului sau satului si acoperita cu o piatra (lapis manalis). De trei ori pe an, la 24 august, 5 octombrie si 8 noiembrie, se ridica aceasta piatra pentru ca sufletele sa iasa si sa se duca sa-si vada rudele. Rudele insa se temeau grozav de spiritele celor decedati care, pentru ca aceste spirite se inviorau numai cand puteau sa suga sange de om. De aceea li se aduceau tot felul de sacrificii, uneori sacrificandu-se pe mormant sotia si sclavii celui decedat. Pentru a linisti sufletele celor morti si pentru a scapa de ele, romanii celebrau asa-numitele Lemuria in zilele de 9, 11 si 13 mai. Lemures erau sufletele mortilor deveniti strigoi si venind printre cei vii ca sa faca rautati. Pentru a scapa de aceasta primejdie, in zilele amintite mai sus, capul familiei se trezea la miezul noptii si umbla cu picioarele goale prin coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria spiritele si aruncand in spatele sau seminte de bob negru, fara a-si intoarce capul. De noua ori repeta cuvintele: "Cu acest bob ma rascumpar pe mine insumi si pe ai mei". Dupa stropirea cu apa sfintita, lovea intr-o placa de bronz si striga inca de noua ori: "Spirite ale stramosilor mei, iesiti afara". Romanii credeau deci ca strigoii veniti sa suga sangele oamenilor se repezeau la semintele de bob si datorita puterii magice a cuvintelor repetate de noua ori, se departau de casa lasind oamenii in pace.

O categorie speciala de suflete ale mortilor o forma aceea a criminalilor sau a celor care au sfarsit printr-o moarte napraznica. Acestea se numeau larvae si erau considerate ca raufacatoare, la fel cu cele ale mortilor deveniti strigoi.

Obligatiile familiei la moarte si la inmormantare au fost codificate la romani si respectate cu strictete. Dupa inhumare sau incinerare, ambele rituri fiind admise, cei prezenti gustau ceva invitand si pe mort sa ia parte la masa, ii cereau binecuvantarea si, inainte de a pleca, isi luau ziua buna de la el prin cuvintele: Salve, Sancte parens ! Pe pietrele funerare era obiceiul sa se scrie fraze augurale, intre care cea mai obisnuita era: Sit tibi terra levis, menita sa usureze iesirea spiritului din mormant pentru a lua parte la mesele date de rude in amintirea sa. In fiecare an, in ziua de 22 februarie, intreaga familie se aduna acasa la o masa comuna. in acea zi nu trebuia sa se tina seama de certurile familiale. La masa erau rezervate locuri pentru morti. Statuetele zeilor familiali prezidau masa aceasta, la care se strangea laolalta intreaga familie, vii si morti.Galii și celții Nici locuitorii Galiei nu se temeau de moarte.Diodor din Sicilia spunea în lucrarea sa "Biblioteca Istorică": "Ei nu se feresc de moarte. S-a înrădăcinat la ei credința pe care o avea Pitagora despre nemurirea sufletului omenesc care, după un număr anumit de ani, ar intra într-un alt trup și ar începe o nouă viață." Ca și dacii, galii sacrificau bărbați când voiau să afle răspunsuri la întrebări privitoare la evenimente

din viitor. Îi înfigeau sabia în piept, deasupra diafragmei, celui destinat sacrificiului și prefigurau ce se va întâmpla în viitor după modul în care cădea victima.

Druizii aveau, de asemenea, o doctrină complexă în ceea ce privește nemurirea, având o morală și o viziune generală aparte despre lume. Având o mitologie bogată, practicau rituri și ritualuri funerare adecvate. Ei considerau că moartea nu este decât o strămutare temporară și că viața continuă prin intermediul reîncarnărilor. Celtii credeau, la fel ca galii, în reîncarnare. Ei considerau că din fiecare viață trăită de un om se învață câte ceva, iar în urma unei succesiuni de vieți, sufletul atinge cunoașterea supremă și se întoarce la divinitate. În timpul morții, sufletele iși petrec timpul aprofundând lecțiile învățate în propriile lor vieți și așteaptă o următoare viață în care să învețe lucruri noi. Celții aveau chiar o zi de sărbătoare în care comemorau morții. Ea avea loc la data de 1 noiembrie, prima zi a anului celtic și îi era dedicată lui Samhain zeul morților. Se credea că, în acea zi, sufletele celor morți se întorc printre cei vii, odată cu venirea serii. Ritualurile celtice de atunci includeau costumarea participanților și sacrificarea animalelor prin ardere. Din această sărbătoare a evoluat mai târziu Halloween-ul.

Aztecii

În mitologia azteca moartea, violența și sacrificiul uman sunt acceptate, recunoscute și necesare cererii divinităților. Moartea face parte din spiritualitatea poporului aztec, ea este inclusă în zodiac, alături de celelalte semne zodiacale. La azteci, ceremoniile de înmormântare sunt legate de credințe ancestrale, fiind deosebit de complexe și fastuoase. Ordonarea „vieții de dincolo” se făcea respectându-se, în primul rând, categoria socială și condiția materială a defunctului. Războinicii, bărbații morți în lupte sau războaie sau cei sacrificați în cadrul ceremoniilor religioase erau considerați privilegiați. Și bătrânii care făcuseră parte din organizația care rezolva treburile obștești aveau parte de înmormântări fastuoase. Riturile funerare cuprindeau și practica de a pune în mormânt obiecte de uz personal, pentru a-i folosi celui plecat într-o altă lume. Cei care mureau înecați și femeile care mureau în urma nașterii erau înhumați. Incinerarea era mai răspândită și efectuată cu mult fast. În funcție de condiția socială, defunctul era îmbrăcat cu veșminte bogat împodobite. Persoana decedată era așezată în poziție ghemuită, iar pe față i se punea o mască antropomorfă din jad sau piatră, pentru ca sufletul să nu iasă prin gura mortului. Cei bătrâni care făceau parte din comunitate supravegheau arderea, iar cenușa era adunată într-o urnă și îngropată în casa defunctului. Urnele cu rămășițele pământești ale persoanelor importante erau depuse în temple. Aztecii cunoșteau și o metodă de îmbălsămare și de mumificare.

Egipteni