MEMBRI DE ONOARE :

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România

Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii

Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală

Prof. univ. Elena Loghinovski – România

Mircea Aurel Buiciuc - România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună

Mihai Păun George Ghe. Ionescu

CASETA REDACŢIEI:

Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae

Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron

Secretar general de redacţie: Dorina Litră

Corector: Ovidiu Cristian Dincă

Redactori: Odette Mărgăritescu,

Cristian Neagu,

Marius Zincă,

Viorel Muha

COLBORATORI ASOCIAŢI :

Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu -

Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu –

România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York;

Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună

Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu

Editor on-line : - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com

E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com

Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

- ANUL II, NR. 16 –

- decembrie - 2012 –

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea

unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale.

***

În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10-XII.2012,

nr. 16

Nr.

2012 - NR. 9

„Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire.

Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.“

Lev Tolstoi

„Spunem adesea că Dumnezeu nu ne răspunde la întrebări; de fapt, noi nu ascultăm răspunsurile Sale."

(C.S. LEWIS)

„Viaţa lui. (...) era o viaţă simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo şi-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele şi de tainele ei,

minunate pretutindeni, dar mai ales în ţară şi în făptura neamului lui; acolo unde există cu adevărat iubirea de bine, de adevăr şi de frumos..."

Alexandru VLAHUŢĂ

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 3

Amedeo Modigliani - Autoportret, 1919

Amedeo Modigiani (n. 12 iulie 1884, Livorno d. 24 ianuarie 1920, Paris) a fost un pictor şi sculptor

italian stabilit în Franţa, reprezentant al „Şcolii Pari-

ziene" („École de Paris"), s-a evidenţiat în scurta sa

viaţă printr-o creaţie plină de eleganţă şi rafi-nament, care depăşeşte graniţele manierismului. Toa-tă viaţa

sa Modigliani a fost în căutarea frumuseţii perfecte, uşor abstracte, care să reprezinte sinteza idealului

visat cu concretul, reprezentat de model. Tema pre-ferată a tablourilor sale este omul: nudurile de fe-

mei, portretele prietenilor şi ale unor necunoscuţi. S-a născut, într-o familie italiană de origine

e-vreiască sefardă. Tatăl, Flaminio Modigliani, era un negustor originar din Roma. Primii săi ani, Amedeo i-a

trăit într-o atmosferă grea, cu privaţiuni, firma tatălui dăduse faliment. Totuşi, cea mai importantă

problemă, este sănătatea sa şubredă. La vârsta de unsprezece ani contractează o afecţiune pulmonară

gravă, trei ani mai târziu, în anul 1898, cade greu bolnav de tifos. Descoperă în acest timp pictura şi o

roagă pe mama lui să îi permită să ia lecţii de desen. Din august 1898, tânărul Modigliani frecventează

atelierul pictorului Guglielmo Micheli din Livorno, unde execută naturi moarte şi portrete. După o nouă

agravare a sănătăţii, îşi petrece iarna în clima blândă

a oraşelor Napoli şi Amalfi. Însănătoşit, Amedeo se

înscrie în 1902 la „Şcoala de Nuduri" din Florenţa

(„Scuola libera di Nudo"), condusă de maestrul Gio-

vanni Fattori iar, un an mai târziu, frecventează

cursurile „Institutului de Arte Frumoase" din Vene-ţia. La începutul anului 1906, Modigliani se hotărăşte

să se stabilească la Paris, unde se înscrie la „Acadé-mie Colarossi" şi îşi găseşte o locuinţă în cartierul

Montmartre. Modigliani, personaj pitoresc, într-o haină

reiată, cu un fular roşu în jurul gâtului şi pălărie cu boruri largi, este un obişnuit al bistrourilor şi ba-

rurilor din împrejurimi. Aici cunoaşte avangarda ar-tistică, printre care Pablo Picasso, Juan Gris sau

Diego Rivera, precum şi scriitorii André Salmon,

Guillaume Apollinaire şi Max Jacob. În perioada de

început, stilul său nu este încă definit iar uşurinţa execuţiei îi lipseşte, lucrările sale oscilează între

expresionism, fauvism şi pastişarea lui Toulouse-Lau-

trec. Un admirator al său, doctorul Paul Alexandre, îl susţine şi îl convinge să-şi expedieze lucrările la

„Salonul Artiştilor Independenţi", unde, în martie 1908 va expune şase tablouri.

Amedeo Modigliani - Cariatidă (sculptură), 1914

În septembrie 1909, Modigliani se mută din

Montmartre în Cité Falguière, un cartier al Parisului din secolul al XIV-lea, unde Constantin Brâncuşi, cu

care între timp se împrietenise, îi găsise un atelier. Nu încetează să picteze, dar majoritatea timpului o

va consacra noii sale pasiuni, sculptura. Expune un număr de şapte sculpturi şi guaşe la o expoziţie

deschisă în martie 1911 în atelierul artistului por-tughez Amadeo de Souza Cardoso iar în anul urmă-

tor, 1912, Modigliani dobândeşte recunoaşterea ca

sculptor la al „X-lea Salon de Toamnă", unde se pre-

zintă cu alte şapte lucrări. Se întâmpla însă adeseori ca Modigliani să nu-şi termine sculpturile, probabil

din cauza sănătăţii firave, dar şi îndoielilor artistice care-l tulburau. Extenuat din cauza efortului şi rămas

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 4

fără mijloace de subzistenţă, pleacă să se refacă în

casa părintească din Livorno. După ce revine la Paris, se apucă din nou să picteze. Execută în special

portrete la comandă, rapid, în timpul unei singure şedinţe. Îşi foloseşte acum în pictură propriile experi-

enţe din domeniul sculpturii; datorită acestora reu-şeşte să redea, într-un desen desăvârşit, forma

chipurilor umane.

Amedeo Modigliani - Femeie cu cravată neagră, 1917

Prin Max Jacob îl va cunoaşte în anul 1914 pe Paul Guillaume, colecţionar şi negustor de artă, care

îi achiziţionează mai multe tablouri. Legătura furtu-noasă a lui Amedeo cu ziarista şi poeta engleză Bea-

trice Hastings durează doi ani. Se despart în anul 1916, când sănătatea artistului începe din nou să se

deterioreze. În această perioadă, Modigliani îl cu-noaşte pe poetul polonez Leopold Zborowski, care

devine prietenul său fidel, îngrijitorul şi negustorul lui exclusiv şi îi pune la dispoziţie cea mai mare încă-

pere din locuinţa sa. În aprilie 1917, la o petrecere de carnaval, Amedeo o cunoaşte pe Jeanne Hébuterne, o

studentă la „Académie Colarossi" în vârstă de nouă-sprezece ani, şi se îndrăgosteşte nebuneşte de ea.

Zborowski îi ajută să se mute împreună şi îi orga-

nizează lui Modigliani prima expoziţie individuală: 32 de pânze expuse la galeria „Berthe Weill".

Amedeo Modigliani - Nud şezând, 1916

În ziua vernisajului, pe 3 decembrie 1917,

poliţia reţine câteva nuduri ca fiind „imorale". Nu reuşeşte însă să vândă nici măcar un singur tablou.

Starea de sănătate a lui Amadeo se înră-utăţeşte, iar graţie ajutorului dat de Zborowski, reu-

şeşte să plece, în toamna lui 1918, la Nisa, în sudul Franţei, unde Jeanne dă naştere unei fetiţe. Îşi pre-

lungesc şederea în sud până la sfârşitul lunii mai 1919. Întors la Paris, în atelierul său din „Rue de la Grande

Chaumière", Modigliani pictează acum portrete ale prietenilor săi. Se simte tot mai rău. Este diagnos-

ticată o inflamaţie tuberculoasă a meningelor şi este internat în spitalul „Charité", dar nu mai există nicio

speranţă, iar Amedeo Modigliani moare la 24 ianuarie 1920, la vârsta de treizeci şi şase de ani.

Din opera lui Modigliani

Amedeo Modigliani - Portretul lui Jeanne Hébuterne,

Lui Modigliani i-au plăcut cu precădere două

genuri de pictură: portretul şi nudul. În portrete reu-şeşte remarcabil să surprindă personalitatea mode-

lului. Indiferent de faptul că portretizează persoane cunoscute sau anonime, îl interesează exclusiv omul şi

sentimentele lui. În special în ultimii ani ai vieţii, a pictat portretele prietenilor săi Max Jacob, Paul

Guillaume, Leopold Zborowski, Lunia Czechowska, nenumărate versiuni ale lui Jeanne Hébuterne pre-

cum şi singurul lui autoportret (1919). Modigliani alun-geşte chipurile, desenează gâturile, manifestând

înclinaţie spre geometrizare şi, asemenea creatorilor de măşti, „sculptează" cu îndrăzneală nasuri abia

schiţate după modelul stilizărilor africane. Aceeaşi atmosferă de melancolie visătoare şi

linişte a sufletului pe care o întâlnim în portrete

caracterizează şi nudurile sale de femei.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 5

Amedeo Modigliani - Nud culcat, 1917

Nudul devine în anul 1917 tema preferată a

lui Modigliani. Pictorul respectă în el realitatea mai mult decât în portrete. Modigliani este în esenţă

marcat de arta italiană clasică şi acest aspect al temperamentului său artistic transpare în căutarea

expresiei naturaliste şi a ritmicităţii liniei trupului. În tabloul reprodus aici, „Nud culcat", foloseşte o

culoare groasă şi tonuri calde, ocrul cu reflexe portocalii se învecinează cu cafeniul, vişiniul cu ver-

dele. Pielea aurie a modelului se evidenţiază pe aşternutul de un roşu închis şi pe verdele intens al

pernei. Gestul de desfacere a braţelor pare să fie din partea femeii care pozează o expresie a dăruirii

totale ochilor privitorului. Amedeo Modigliani nu a avut predecesori

direcţi şi nici urmaşi, arta sa îi aparţine în exclusivi-tate. Această particularitate vorbeşte despre valo-

rile şi frumuseţea operei sale. După anul 1910, Pablo Picasso va împrumuta ceva din tehnica artistului

italian. Patruzeci de ani mai târziu, Bernard Buffet realizează opere ale căror linii ferme, gamă cro-

matică restrânsă şi simţ al spaţiului ne poartă cu gândul la creaţia lui Modigliani.1

Amedeo Modigliani - Lunia Czechowska

1 Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă

Natalia Voinotinschi

Dimitrie Sevastianov a fost scos din anoni -

mat, la 5 iunie, prin lansarea monografiei consacra-te activităţii de creaţie a artistului. Autoarea,

Ludmila Toma, doctor în istoria artelor, a lucrat 10 ani pentru a oferi iubitorilor de artă mai multe in-

formaţii despre această personalitate. Ludmila Toma spune că pe coperta mono-

grafiei se află autoportretul lui Sevastianov, pictat la Roma, în 1938. Iar acum, lucrarea se află la

Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Deşi este considerat un clasic al artei plastice de la noi,

Dimitrie Sevastianov era până acuma un necunos-cut pentru publicul larg. Iar Ludmila Toma a adunat

materiale despre artist la Tulcea, România, unde s-a născut pictorul în 1908, la muzeele din Bucureşti,

dar şi din Chişinău, unde Dimitrie Sevastianov s-a stabilit în 1940. Potrivit sursei citate, în R.

Moldova nu se cunoştea ce a realizat artistul până în 1940, iar admiratorii lui de dincolo de Prut nu

ştiu cum a evoluat Dimitrie Sevastianov după război. În acelaşi timp, criticul de artă, Tudor

Stăvilă spune că acesta este un început, fiindcă se cunosc doar numele celor 270 de artişti plastici

care activau în Basarabia până la 1940, dar nici până azi nu se cunosc operele lor. Iar în muzeele de

din Chişinău şi Bucureşti, dacă s-au păstrat câte o lucrare, două. Lansarea monografiei a fost com -

pletată de o expoziţie cu lucrări semnate de Dimitrie Sevastianov. Artistul devine cunoscut în

România în 1930. Şi-a făcut studiile şi s-a aflat în preajma marilor artişti români Camil Ressu, Alexandru

Ciucurencu. A făcut stagiu la Roma, unde a avut şi o expoziţie personală. După stabilirea la Chişinău, deşi a

fost nevoit să facă anumite compromisuri, artă angajată, opera lui rămâne o pagină importantă, ce

merită a fi valorificată.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 6

Dimitrie Kuzmici Sevastianov s-a

născut în oraşul Tulcea la 26 octombrie 1908, într-o familie de ruşi de rit vechi

(lipoveni), stabiliţi iniţial în Basarabia, iar ulterior în oraşul multietnic din Delta

Dunării (Dobrogea românească). Ruşii lipoveni au format o comunitate compac-

tă, cu puternice tradiţii culturale şi reguli riguroase ale vieţii religioase.

Nu era atât de simplu pentru me-zinul unui cizmar să părăsească casa

părintească pentru a dobândi profesia de pictor. Tatăl său era deja în etate (când s-a născut Dimitrie, avea

65 de ani, iar mama 42 de ani) şi copiii au început să lucreze timpuriu pentru a-şi susţine familia. După

absolvirea şcolii primare de patru ani, Dimitrie lucrea-ză ca ajutor de zugrav, după care, „având înclinaţii

spre desen, pleacă din proprie iniţiativă, în anul 1925, la Bucureşti, unde susţine exa-

menele de admitere şi este admis la Academia de Arte Plastice (…)”. Studiile au

început din luna octombrie 1925, în timp ce D. Sevastianov avea să atingă în curând

vârsta de 17 ani. Evident că admiterea în această prestigioasă instituţie de învăţă-

mânt presupunea anumite aptitudini în domeniul creaţiei artistice. Luând în consi-

deraţie influenţa mediului lipovenesc, ne dăm seama că Dimitrie s-a familiarizat iniţial cu arta

bisericească. Totodată, el şi-a dezvol-tat acuitatea viziunii plastice, urmărind viaţa animată a oraşelului-

port, absorbind vibraţiile aerului transparent din largul Dunării. Este posibil ca el să fi văzut şi schiţele

pictorilor, care vizitau acest loc pitoresc în timpul verii.

Iată şi o scurtă prezentare a autorului: „Dimitrie Kuzmici Sevastianov

(n.1908, Tulcea/d.1956, Chişinău), în po-fida vieţii atât de scurte, a parcurs un

drum complicat în creaţie. Devine cunos-cut în România în anii 1930, câştigând un

concurs, a realizat stagii la Roma (1937-1939). După stabilirea în Moldova sovietică

(1940) este impus să se reprofileze, cre-

ând tablouri cu tematică angajată. Voca-

ţia sa de colorist se desprindea amplu în studii şi schiţe mai puţin cunoscute, în

portrete, peisaje. Deşi Sevastianov este recunoscut drept clasic al picturii mol-

doveneşti, până nu demult toate etapele creaţiei sale nu au fost reflectate obiec-

tiv. (…) Dimitrie Sevastianov, artist plas-

tic de o rară vocaţie coloristică, clasic consacrat al artei plastice din Republica

Moldova, este una dintre personalităţile enigmatice din istoria artei naţionale moldoveneşti. Drumul

anevoios pe care l-a parcurs în artă a fost până nu demult reflectat doar fragmentar, numele său fiind

asociat doar cu pictura primului deceniu postbelic. Puţine din operele sale au fost expuse şi reproduse în

albume, moştenirea sa artistică rămânând insuficient studiată în ansamblu şi neîn-

ţeleasă în esenţa ei”. Volumul este publicat sub egida Academiei de Ştiinţe a Moldovei,

- Institutul Patrimoniului Cultural - şi al Muzeului Naţional de Arte al Moldovei şi a

fost lansat în prezenţa autoarei Ludmila Toma.

Câteva date despre doamna prof.dr.

Ludmila Toma – cea care ni l-a

redescoperit pe Dimitrie Kuzmici Sevastianov

Născută într-o familie de intelectuali din zona Moscovei, Ludmila Toma a absolvit Academia de Artă

I.E. Repin, Facultatea Istoria şi Teoria Artelor din Sankt-Petersburg. Acolo l-a cunoscut pe pictorul

basarabean Vasile Toma, cu care a fost căsătorită, urmându-l în Moldova sovietică,

unde s-a stabilit acum aproape o jumătate de secol. Deţine titluri ştiiţifice, fiind

doctor în istoria artelor şi colaborator ştiinţific coordonator al secţiei Arte

Plastice a Institutului Studiului Artelor din cadrul Academiei de Ştiinţe din

Chişinău. Ca specialist în domeniul picturii contemporane, ea are meritul de a fi scos

la lumină talentaţi maeştri de origine

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 7

română, care au trăit şi creat în spaţiul româno-

basarabean în prima parte a secolului XX. Este suficient să-l amintim pe pictorul Dimitrie Sevastianov

(1908-1957), căruia i-a stabilit locul în pictura contemporană. Ei bine, iată că în cursul lunii aprilie, dr.

Ludmila Toma ne-a vizitat, obiectivul principal al călătoriei sale în România fiind oraşul Tulcea, unde s-a

născut maestrul Sevastianov, în speranţa că va găsi mărturii legate de viaţa acestuia, precum şi lucrări

timpurii. Din monografia pe care i-a consacrat-o, am reţinut că pictorul a venit pe lume într-o familie de

ruşi de rit vechi, care au plecat din Basarabia şi s-au stabilit la Tulcea. Înzestrat cu un har deosebit,

tânărul Dimitrie începe să lucreze ca ucenic zugrav, adunându-şi astfel banii necesari pentru a se înscrie la

Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1927), unde a studiat la clasa maestrului Camil Ressu2 . La

Bucureşti îl cunoaşte pe Alexandru Ciucurencu, între ei legându-se o prietenie deosebită. Succesele

obţinute prin arta sa l-au făcut să fie una din cele mai respectate figuri în rândul tinerilor artişti plastici,

fapt consemnat în presa vremii. Sevastianov îşi expune lucrările în capitală în

două expoziţii personale în anii 1935 şi 1936 şi câştigă concursul de stagiere pentru doi ani la Roma (1937-

1939). Lucrările realizate acolo au fost prezentate în primăvara anului 1940 în cadrul unei expoziţii per-

sonale, mediatizate pe larg de presă. În acelaşi an, îl găsim la Chişinău, unde a decis să se stabilească

împreună cu o serie de prieteni. Fiind ales preşedinte al secţiei de pictură a Uniunii Artiştilor Plastici din

Moldova sovietică, creează tablouri cu tematică an-gajată, cu care participă la expoziţii republicane şi

unionale. Trece în eternitate prematur, la 1 noiembrie

1956. Lucrările sale sunt expuse la Muzeul Naţional de Arte Plastice din Chişinău, dar remarcabilul său

Autoportret, realizat în anul 1938 la Roma, se păs-trează în colecţia Muzeului Naţional de Artă din

2 Camil Ressu - pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică,

pedagogică şi socială, a fost una din personalitățile marcante ale artei româneşti – căruia îi vom dedica în luna ianuarie, în nr. 17 al revistei un capitol.

Bucureşti. În ceea ce priveşte călătoria Ludmilei Toma

la Tulcea, se poate spune că a avut succes. Cu ajutorul prof. Axenia Hogea, director exe-

cutiv la Direcţia pentru Cultură a judeţului Tulcea, ea a reuşit să ia legătura cu familia pictorului, unde a

găsit preţioase mărturii din viaţa acestuia şi chiar o lucrare autentică - portretul fratelui său pictat în anul

1930. Casa lui Sevastianov, situată pe o veche uliţă în zona istorică a oraşului, nu mai există. „Un trunchi

bătrân aflat în faţa casei, a fost tăiat chiar sub ochii mei...” spune Ludmila Toma cu regret. Dacă în anul

2008, ea s-a preocupat de centenarul Sevastianov, acum îşi propune să editeze un album în memoria

pictorului. În prezent, dr. Ludmila Toma îmbină activitatea academică cu cea pedagogică, predând

studiul artelor la institutul de profil din cadrul Academiei din Moldova.

De fapt, această latură a activităţii sale a adus-o în Bucovina. Pentru studenţii săi, ea a dorit să

revadă pictura murală medievală din mănăstiri, ur-mărind să-şi facă cursurile mai atractive. Însoţind-o în

pelerinajul său bucovinean, am remarcat pietatea cu care s-a apropiat de frescele de o inestimabilă valoare

artistică de la mănăstirile Probota, Humor şi Voroneţ şi i-am ascultat relatările despre cele de la Suceviţa şi

Moldoviţa. Fără îndoială că farmecul şi generozitatea monahiei Elena Simionovici de la Mănăstirea Voroneţ i-

au rămas în suflet ca o lumină, ca şi amabilitatea ilustrului preot Gabriel Herea de la biserica monu-

ment istoric din Pătrăuţi. Nu poate fi trecut cu vederea sprijinul pe care l-a primit la Biblioteca Buco-

vinei „I.G.Sbierea” din Suceava şi amabilitatea direc-torului instituţiei, dr. Gabriel Cărăbuş. După o docu-

mentare rodnică, ea a dăruit secţiei de artă a biblio-tecii una din lucrările sale – albumul monografic al unui

pictor basarabean. Acum, când vizita şi acţiunile de cercetare ale

Ludmilei Toma s-au încheiat cu succes, nu ne rămâne decât să aşteptăm cu interes apariţia cărţilor sale.

Tatiana Timofeiovna

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 8

„Întrebările privitoare la credinţă”

ale Cardinalului Ravasi3

Traducere: Bogdan Chioreanu, şi Anamaria Gebăilă4

Credincioşi şi necredincioşi,

întrebaţi-vă !

Apărută într-o vreme în care oamenii se înstră-inează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu

diverse surogate, cartea de faţă încearcă să-i rea-ducă la credinţa părinţilor şi bunicilor lor. Autorul,

cardinalul Gianfranco Ravasi, interpret avizat al Bibliei, cunoscător de ebraică şi de greacă veche,

participant la săpăturile arheologice din spaţiul Ori-entului Apropiat, comentator al Psalmilor, al Cărţii lui

Iov, al Cântării Cântărilor sau al Eclesiastului, a ales să răspundă unui număr de 150 de întrebări „ale celor

care cred şi ale celor care nu cred". Răspunsurile sale alcătuiesc un îndreptar al adevăratei credinţe, al

acelei credinţe care nu nesocoteşte problemele şi îndoielile, ci înţelege să meargă la rădăcina lor pentru

a ieşi întărită.

Volumul Întrebări privitoare la credinţă. 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor

care nu cred - de Cardinalul Gianfranco Ravasi, tradu-

cere din italiană de Anamaria Gebăilă şi Bogdan

Chioreanu, ediţie îngrijită de Smaranda Bratu Elian şi

Vlad Russo a apărut la editura Humanitas.

Născut în 1942 într-o comună din Nordul

Italiei, autorul cărţii a urmat cariera ecleziastică şi a obţinut diploma de licenţă în studiul Sfintei

Scripturi, desfăşurând cursuri de exegeză biblică la Seminarul arhiepiscopal din Milano. Între 1989

şi 2007 a fost prefect al Bibliotecii Ambrosiana de la Milano. Din 2007 conduce Consiliul Pontifical al

Culturii, precum şi Comisiile pontificale pentru pa-

3 GIANFRANCO RAVASI es te cercetător al Bibliei cu o largă recunoaştere internațională , teolog, ebraist şi arheolog şi , din anul 2010, cardinal. S-a născut în anul 1942 şi a urmat seminarul teologic, unde a învățat limbile greacă şi ebraică. 4 http://www.unibuc.ro/prof/gebaila_a/docs/cvs/2011.

trimoniul cultural şi arheologie sacră. A scris nu-

meroase articole de popularizare a textelor sfinte şi s-a implicat în conferinţe şi programe prin care

încerca să apropie publicul larg de învăţămintele creştine.

Întrebarea şi răspunsul între mijloc de cunoaştere

şi exerciţiu intelectual

Cartea intitulată Întrebări privitoare la credinţă. 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred reprezintă o culegere de

întrebări ale omului contemporan, la care Cardi-nalul Gianfranco Ravasi îşi propune să răspundă

concis şi edificator. Răspunsurile sunt formulate dintr-o perspectivă clară, aceea a creştinismului,

cu rădăcinile sale ebraice, dar se clarifică aspecte care nu ţin neapărat de creştinism, ci sunt adesea

împărtăşite şi de alte credinţe, chiar dacă uneori duc la rezultate diferite. Uneori, întrebările sunt

universale, încleştând inima bărbatului şi a femeii, iar răspunsurile precedente n-au lipsit. Alteori,

întrebările sunt neaşteptate şi îl surprind pe autor, aşa cum el însuşi mărturiseşte: „Adesea, era vorba

de întrebări neaşteptate, pe care nu mi le pusesem nici eu şi care erau oricum surprinzătoare pentru

mine. Alteori, erau întrebări care mie îmi păreau cu totul marginale, situate în plan secund, însă altora li

se păreau relevante. Nu de puţine ori, întrebările erau atât de radicale, capitale şi de domeniul abso-

lutului, încât mă făceau să recunosc în sinea mea că

răspunsul era insuficient chiar în timp ce-l ticluiam. Desigur, au existat şi interpelări polemice sau pro-

vocatoare, uneori pătrunse de răutate, dar şi acestea dau savoare confruntării. N-am avea acum singura

luare de poziţie de tip „politico-economic“ a lui Isus din Nazaret, care a devenit fundamentală în istoria

socială a Occidentului dacă n-ar fi existat întrebarea pusă de farisei şi de irodiani ca să-l piardă prin cu-

vântarea sa: «Se cuvine a da dajdie cezarului, sau nu?» (Marcu 12, 13-17).” (pp.9-10)5

5 Pentru toate citatele biblice, redăm traducerile din Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 9

Întrebarea necontenită

Răspunsurile nu se vor definitive, ci sunt mai degrabă o treaptă în cunoaşterea aprofundată; existenţa unui

răspuns nu presupune anularea altor soluţii, iar, pentru a îmbogăţi spiritul, întrebarea însăşi trebuie

să fie adevărată şi necontenită: „Cel puţin în ceea ce priveşte răspunsul ultim şi definitiv, vom privi dincolo

de lopata groparului şi de tăcerea sufocantă a morţii, fiind însă conştienţi că nu trebuie să «contenim să ne

întrebăm iar şi iară» asupra vieţii şi a morţii. Aşadar, înainte să pornim în călătoria noastră prin desişul

întrebărilor şi răspunsurilor pe care le avem dinainte în paginile ce urmează, am dori să pecetluim această

lungă introducere cu un minunat paragraf extras din nuvela Noaptea (1958) a scriitorului evreu Elie

Wiesel: «Omul se înalţă către Dumnezeu prin între-

bările pe care i le pune. Iată adevăratul dialog: omul întreabă, iar Dumnezeu răspunde. Dar răspunsurile

sale sunt tainice, nu pot fi înţelese, căci vin din stră-fundul sufletului şi acolo rămân până la moarte.

Adevăratele răspunsuri, Eliezer, le vei găsi numai în tine însuţi. L-am întrebat atunci pe Moshe: Şi tu de

ce te rogi? Mi-a răspuns: Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puterea să-i pun adevăratele întrebări.» (p.18)

Cartea prezintă interes şi ca exerciţiu inte-lectual, de logică şi de argumentaţie, iar Eminenţa Sa

clădeşte cu vădită măiestrie şi plăcere construcţii armonioase, ce au ca punct de pornire atât anumite

episoade biblice, precum uciderea cu pietre a soţilor Anania şi Safira (Faptele Apostolilor, 5), cât şi

subiecte generale de reflecţie, precum antropomor-fismul, caracterul legendar al Bibliei, reîncarnarea

sau metempsihoza. Arta de a pune întrebări este mijloc de cunoaştere şi exerciţiu care dovedeşte

calitatea gândirii în mai mare măsură decât răs-punsul. Plecând de la citatul din Oscar Wilde, Emi-

nenţei Sa, Cardinalul Gianfranco Ravasi, îşi omagiază interlocutorii şi, indirect, cititorii care se confruntă

cu aceleaşi nedumeriri şi pentru care culegerea sa de întrebări şi răspunsuri reprezintă identificarea cu o

comunitate care gândeşte la fel, precum şi lumina care pătrunde printre nedumeririle lor şi le clarifică.

„Oricine poate da răspunsuri, dar pentru a pune cu adevărat întrebări e nevoie de un geniu”. Oscar

Wilde, rafinatul scriitor britanic din secolul al XIX-

lea, maestru al replicii sclipitoare, surprindea în a-ceastă frază un aspect al cunoaşterii omeneşti care

fusese deja intuit, cu aproape un secol şi jumătate mai înainte, de un autor moralist francez, ducele de

Lévis, în culegerea sa de Maxime, precepte şi reflecţii: «Mintea unui om se cântăreşte mai lesne

după întrebările sale decât după răspunsuri». Ei bine, cititorul are în faţă mai degrabă o carte a întrebă-

rilor, nu neapărat geniale, dar cu siguranţă semnifica-tive. „Acestea mi-au fost adresate de-a lungul vremii

de persoane cu care nu m-am aflat aproape niciodată faţă în faţă, dar cu care am dialogat prin intermediul

ziarelor sau al televiziunii, primindu-le nedumeririle religioase sau filozofice.” (p.9)

Întrebări necesare şi răspunsuri obligatorii

Cartea debutează cu o scurtă reflecţie asupra măiestriei în a pune întrebări şi în a da răspunsuri;

într-o vreme în care virtuozitatea în aceste domenii nu este preţuită îndeajuns şi în care interlocutorii

urmăresc mai degrabă să se „încuie” unul pe celălalt decât să-şi urmărească firul logic, argumentaţia

solidă a răspunsurilor la nişte întrebări care urmă-resc esenţa este o dovadă de sănătate culturală.

Iată cum deplânge autorul degradarea măiestriei retorice: „Sfârşitul maeştrilor, precum aşa-zisa

«moarte a figurii paterne» şi dispariţia ideologiilor, a introdus în societatea contemporană oroarea de

răspunsurile clare şi răspicate, batjocura faţă de certitudine, pasiunea pentru relativ. «Oricare ar fi

acest adevăr, nu vă va face liberi», afirma filozoful contemporan Sandra Harding, în antiteză cu cele-

brele spuse ale lui Isus din Evanghelia după Ioan (8, 32). Din acest punct de vedere, nu există răspunsuri

«adevărate», ci probabile; aşadar, întrebările funda-mentale sunt exorcizate, evitate, chiar dispreţuite,

tocmai pentru că impun răspunsuri bazate pe ca-

tegoriile unei gândiri solide şi substanţiale.” (p.15) Dar răspunsul este oare mereu necesar? Eminenţa Sa

se foloseşte de exemple extrase din literatură şi Biblie pentru a arăta, pe de o parte, că răspunsul nu

este mereu posibil, iar, pe de altă parte, că nu este mereu necesar: „Absenţa răspunsului poate avea şi

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 10

cauze mai modeste: anume creşterea exponenţială a

numărului de persoane necivilizate şi superficiale, care refuză orice tratare serioasă, care se aruncă în

locurile comune tocite şi care preferă să respingă tot ce tulbură liniştea lipsită de valuri a conştiinţei şi

minţii lor. «Omul înţelept ştie ce spune, în vreme ce prostul spune ceea ce ştie», se afirmă ironic într-un

aforism iudaic. Ştiind aceasta, omul este conştient şi de propriile limite: înţeleptul dă răspunsurile pe care

le ştie, la obiect şi complet, scurt şi argumentat. Este emblematică figura regelui Solomon, care-i răs-

punde reginei din Saba «la toate întrebările ei; n-a fost întrebare la care Solomon să nu fi răspuns» (2 Cronici 9, 2). Uneori însă, răspunsul poate fi refuzat pe bună dreptate, nu neapărat din cauza limitelor

înţelepciunii sau cunoaşterii noastre. Este interesant că în sistemul nostru judiciar există şi «dreptul de a

refuza să răspundem». Isus însuşi se prevalează de acest drept în faţa Sinedriului care îl cercetează:

«Dacă vă voi spune, nu veţi crede; dar dacă vă voi întreba nu-Mi veţi răspunde» (Luca 22, 67-68).

Proştilor trebuie să li se răspundă prin tăcere: «Nu-i răspunde nebunului după nebunia lui de teamă să nu-i

devii asemenea» (Proverbe 26, 4), deşi, imediat după aceea, acelaşi înţelept autor al Israelului subliniază

nevoia de a răspunde în alte situaţii sau contexte: «Răspunde-i nebunului după nebunia lui, ca nu cumva

lui să i se pară că e înţelept» (26, 5). Astfel, Isus, care, aşa cum am văzut mai sus, le răspunsese celor

care voiau să-l piardă, răspunde printr-o tăcere rece în faţa tribunalului Iudeilor («El tăcea şi nu le

răspundea nimic», Marcu 14, 61), precum şi în faţa lui Pilat, cel puţin după evanghelistul Marcu. Spre deo-

sebire de acesta, Ioan redă un răspuns mai complex al lui Isus în versetele 33-38 din capitolul 18 al

Evangheliei sale, scriind: „Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi L-a chemat pe Isus şi i-a zis: «Tu eşti

împăratul Iudeilor?» Răspuns-a Isus: «De la tine însuţi o spui, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?»

«Neamul tău şi arhiereii mi Te-au predat» […] Şi din nou [Pilat] a intrat în pretoriu şi i-a zis lui Isus: «De

unde eşti Tu?…». Dar Isus nu i-a răspuns. Atunci Pilat I-a zis: «Mie nu-mi vorbeşti?»“ (18, 32-35; 19, 9-10).

Aceeaşi scenă mută se repetă în faţa omului vulgar şi

simplu care este Irod Antipa, în faţa căruia este

adus Cristos: «Şi I-a pus întrebări în vorbe multe, dar El nu i-a răspuns nimic» (Luca 23, 9).” (pp.15-16)

În funcţie de subiectul tratat, întrebările şi răspun-surile aferente sunt grupate în cinci părţi: Între-bările „prime”, Întrebările „laice”, Întrebările „ulti-me”, Întrebările „ebraice” şi Întrebările „creştine”.

Gruparea tematică evită enumerările aride şi îi per-mite cititorului să aibă o imagine clară din per-

spectivă religioasă asupra următoarelor cinci aspec-te: statutul religiei, interferenţele între religie şi

lumea „laică”, în special în privinţa interpretării pro-blemelor care ocupă dezbaterile actuale prin prisma

creştinismului, conceptele generale care guvernează viaţa omenească, precum fericirea, destinul, „depăr-

tarea” lui Dumnezeu sau sfârşitul lumii, precum şi unele nedumeriri legate de Vechiul şi de Noul Tes-

tament. Pentru autor, importanţa răspunsurilor con-stă mai ales în interpretarea corectă şi lipsită de

ambiguitate a textelor sacre: „Aşadar, ne aflăm în faţa disciplinei numite oarecum pompos «hermene-

utică», pe care vom încerca s-o ilustrăm încă din primele noastre întrebări-răspunsuri, în efortul de a

elabora un statut, o regulă, o metodă, tocmai pentru a «interpreta» atât realitatea, cât şi textele în mod

justificat, coerent şi complet. În domeniul religios, adesea multe afirmaţii şi chiar alegeri în viaţă se

bazează pe interpretări greşite ale textelor sacre; aşa cum se va vedea, exemple în acest sens sunt fun-

damentalismul şi subiectivitatea pură, care duce la relativizarea adevărului.” (p.11)

Echilibru şi francheţe

Se observă în consideraţiile Cardinalului Ravasi o grijă constantă de a crea un echilibru între su-

biectele „de actualitate”, care stârnesc interesul publicului larg şi care sunt intens mediatizate – pre-

cum alimentaţia vegetariană sau orientarea politică –

şi subiectele în general necunoscute marelui public, dezbătute mai ales de specialişti, precum caracterul

canonic al scrierilor biblice sau exemplele de erezii de la începuturile creştinismului. Asupra primei

categorii, Ravasi oferă o perspectivă biblică, la care cititorul care izbuteşte să delimiteze contingentul de

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 11

transcendent poate că nu se gândeşte în genere.

Asupra celei de-a doua categorii, în mod evident apanaj al celor care aprofundează religia, Ravasi

aruncă o rază de lumină, menită să stârnească şi interesul celor mai puţin familiarizaţi cu subiectele

ce ţin de doctrină. Ceea ce impresionează plăcut este francheţea cu care autorul tratează subiecte adesea

considerate „delicate” chiar de către Biserică, precum procesul lui Galilei; în acest caz, Ravasi se

pronunţă ferm şi definitiv, citând şi întărind răs-punsul oficial al Vaticanului şi elogiind perseverenţa

lui Galilei: „Punctul de pornire este un document al Conciliului Vatican II, adoptat pe 7 decembrie 1965

şi dedicat confruntării Bisericii cu lumea contem-porană, aşa-zisa constituţie Gaudium et Spes (Bu-curie şi speranţă) : la nr. 36 se deplângea faptul că, adesea de-a lungul istoriei, creştinii «nu respec-

taseră suficient autonomia legitimă a ştiinţei», iar nota face referire directă la cazul Galilei. Plecând

tocmai de la această consideraţie, la începuturile pontificatului său, în 1979, Ioan Paul II a creat o

comisie de istorici şi de teologi care să evalueze liber şi riguros problema. [...] Şirul lung de cercetări arh-

ivistice, istorice şi teoretice întreprinse de comisie a fost inclus într-un volum atent alcătuit, bazat pe me-

moriile cercetării încheiate în 1992. Volumul, publicat în 2009, a fost intitulat Galilei şi Vaticanul şi a fost

îngrijit de Mariano Artigas şi Melchor Sánchez de Toca. [...] Fie ca din lecţia lui Galilei să învăţăm cu

toţii, teologi şi oameni de ştiinţă deopotrivă, rigoarea metodologică şi seninătatea intelectuală în faţa

oricărei intruziuni, precum şi capacitatea de a ne păstra cu rigoare câmpul de cercetare şi de analiză!”

(pp.98-100)

Cuvinte alese cu grijă

Atent la folosirea termenilor, autorul pleacă chiar de

la sensul fiecăruia dintre cuvintele întrebării pentru

a-şi defini poziţia într-o chestiune precum rolul atri-buit Vechiului Testament în comparaţie cu învăţătura

aparent mai accesibilă a Noului Testament: „Admir efortul teologilor creştini de a pune în valoare şi Vechiul Testament; înţeleg că există o tradiţie a Bisericii, prin care li s-a propus credincioşilor să

citească în timpul liturghiei Scripturile ebraice, interpretându-le însă în lumina Noului Testament. Desigur, în Scripturile ebraice se găsesc pagini preţioase din punct de vedere literar, iar unele sunt valabile şi pentru noi, creştinii (mă gândesc la Psalmi şi la unele texte ale profeţilor). Dar haideţi să spu-nem lucrurilor pe nume: nouă, creştinilor, nu ne este oare de ajuns Evanghelia? De ce trebuie să investim atâtea resurse teologice ca să justificăm numeroase capitole din Vechiul Testament, pline de cruzimi sfinte şi de fărădelegi, care nu se deosebesc prea mult de atâtea sure din Coran? De ce să ne pierdem vremea explicând Vechiul Testament, interpretându-l

spre a-i «justifica» paginile dificile şi şocante, când avem lumina limpede a Noului Testament, care l-ar

putea înlocui pe cel Vechi? Ei bine, termenul explicit sau subînţeles al acestei întrebări este tocmai

înţelesul cuvântului «înlocuire». Oare noul Legământ pecetluit prin Cristos nu-l înlocuieşte şi nu-l decla-

sează pe cel de pe Muntele Sinai făcut prin Moise? Aceasta este o concepţie veche, formalizată în se-

colul al II-lea de un teolog pe nume Marcion, care ajungea chiar să propună un dualism între Dumnezeul

nemilos din Vechiul Testament şi Dumnezeul iubirii vestit de Cristos. Este important să remarcăm faptul

că, încă de la începuturile sale, Biserica a reacţionat cu asprime la această teorie, condamnând-o prin con-

deiul primilor săi mari înţelepţi (Ireneu, Tertulian, Origene şi alţii). Cu toate acestea, ideea a persistat

de-a lungul secolelor, chiar şi în artă: de exemplu, pe uşa monumentală a catedralei din Strasbourg, Sina-

goga este personificată printr-o femeie legată la ochi, care scapă din mână tablele Legii şi ţine o suliţă

ruptă, în vreme ce Biserica merge triumfătoare cu crucea şi pocalul.” (p.59)

Ameninţarea contingentului

Puternica ancorare în realitate a mesajului poate fi

remarcată mai ales în capitolul Dumnezeu e de dreapta?, unde autorul, printr-o incursiune cu ca-

racter enciclopedic în istorie, atrage atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă contaminarea cu

stereotipuri de gândire, ce pot afecta interpretarea textelor religioase: „Există numeroase aspecte ale

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 12

limbajului biblic pe care le acceptăm cu seninătate, fără să le înţelegem. Am putea cita unul marginal la prima vedere, dar care a avut şi consecinţe sociale. În fiecare duminică, noi, credincioşii, spunem în biserică, în vreme ce recităm Crezul, că Cristos «şade de-a dreapta tatălui». Privilegierea dreptei a avut ecouri şi în cultura noastră: îndârjirea înre-gistrată în trecut împotriva celor stângaci era rezultatul acestei opţiuni simbolice; un alt exemplu ar putea fi importanţa mai mare acordată «dreptei» politice în mediul religios… De fapt, din când în când

politica n-are nimic de-a face cu ceea ce se discută: diferenţierea între dreapta moderată sau con-

servatoare şi stânga progresistă îşi are originile în adunarea parlamentară din timpul Revoluţiei fran-

ceze şi în poziţionarea acestor grupări aflate în opoziţie una faţă de cealaltă în sală, în funcţie de

locul ocupat faţă de preşedintele adunării. Atunci când în Biblie şi în tradiţia care decurge din ea se

vorbeşte despre «dreapta», semnificaţia este cu mult anterioară oricărei conotaţii politice. Dacă do-

rim să ajungem la origine, la arhetip, probabil ar trebui să ne gândim la folosirea preferenţială a

mâinii drepte în activităţile manuale; aşa cum observa interlocutorul nostru, în Antichitate, a fi stângaci

era considerat un ceva nefiresc, fiind un semn distinctiv negativ; obiceiul a supravieţuit până în zile-

le noastre, fiind întâlnit chiar şi în şcolile de acum câteva zeci de ani.” (p.124-125)

Caracterul enciclopedic

Fidel misiunii de popularizare enunţate încă din In-troducere, autorul nu conteneşte să ofere informaţii

de tip enciclopedic, utile în clarificarea noţiunilor şi în evidenţierea evoluţiei acestora. Un exemplu semni-

ficativ în acest sens este capitolul „Litera ucide...”: fundamentalismul, în care ni se narează istoria aces-

tei mişcări şi a cuvântului care o denumeşte: „În 1895,

la Fort Niagara, în Statul american New York, s-a întrunit Congresul biblic american, alcătuit din exe-

geţi protestanţi, în majoritate cu orientare conser-vatoare. În încheierea lucrărilor, a fost redactat un

document în care se defineau cinci adevăruri biblice «fundamentale», cu totul necesare şi indiscutabile:

absenţa greşelii din textele biblice şi adevărul lite-

ral al Scripturilor, natura dumnezeiască a lui Cristos, naşterea Sa din Fecioară, doctrina iertării păcatelor

oamenilor prin jertfa lui Isus, învierea trupească a Lui şi a noastră, învierea oamenilor săvârşindu-se

odată cu cea de-a doua venire a lui Cristos. Acest recurs la «fundamentele» credinţei a dat naştere

termenului «fundamentalism», folosit apoi pentru a caracteriza alte curente religioase, şi, prin analogie,

mai ales în legătură cu lumea musulmană. Propunerea de la Fort Niagara s-a răspândit capilar în perioada

1905-1915, printr-o serie de douăsprezece volumaşe numite Fundamentele: o mărturie a Adevărului, mai

ales printre pastorii diferitelor culte protestante americane. Astfel, în 1919 a luat fiinţă Asociaţia

fundamentalistă creştină mondială. În 1925, intere-sul s-a extins şi în rândurile publicului larg, în urma

aşa-zisului «proces al maimuţei», în care fundamen-taliştii au denunţat în justiţie un profesor de liceu

din Dayton (Tennessee), un anume John Scopes, pentru că preda teoria evoluţionistă, care, în opinia

lor, milita împotriva doctrinei creaţioniste propovă-duite de Scripturi. [...] Ca să urmeze litera Evanghe-

liei, fundamentaliştii nu ţin seama de faptul că aceste texte nu sunt numai prezentarea istorică a lui Isus,

ci că alcătuirea lor implică şi intervenţia credinţei pascale a Bisericii şi viziunile teologice ale diferiţilor

evanghelişti: cum pot explica, de exemplu, diferenţa dintre «Fericirile» menţionate de Matei (5, 3-12) şi

cele amintite de Luca (6, 20-26)? Ori le aleg pe pri-mele şi le resping pe celelalte, care, de altfel, conţin

şi «blesteme», ori viceversa! De fapt, acestea re-flectă un fenomen istoric şi teologic care dă seama

tocmai de întruparea şi integrarea cuvântului lui Isus în contextul istoric şi ecleziastic al comunităţii creş-

tine de la începuturi. Din acest punct de vedere, se poate spune că originile îndepărtate ale fundamen-

talismului trebuie căutate chiar la începuturile Re-formei protestante, în propovăduirea exclusivă a

Scripturii. Adoptat mecanic, acest concept anula in-terpretarea Bibliei în contextul Tradiţiei. De aceea,

fundamentalismul este adesea antiecleziastic şi se dezvoltă mai ales în comunităţi care au tendinţa de a

se izola şi care consideră drept diabolic tot ce se

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 13

află în afara perimetrului lor aseptic.” (pp.35-36) Se

spune adesea că un text este clar dacă se traduce uşor; din această perspectivă, cartea Cardinalului

Ravasi nu prezintă dificultăţi. Gândirea armonioasă, stilul ales şi claritatea mesajului permit o traducere

curgătoare. Singura dificultate ce poate fi remar-cată este redarea emfazei, pe care autorul alege să o

exprime prin sintaxa marcată, în special prin dislocări la stânga, urmând tradiţia oratoriei. Cum echivalarea

prin acelaşi tip de construcţii marcate în limba româ-nă nu ajută întotdeauna la clarificarea mesajului şi la

dezvoltarea firului logic, am preferat adesea punerea în evidenţă prin adverbe şi pronume de întărire. În

ciuda orientării răspunsurilor, cartea scrisă de Cardi-nalul Ravasi nu se vrea un îndreptar într-ale cre-

dinţei. Este adevărat că încearcă să călăuzească citi-torul către orizonturi religioase, în căutarea cărora

acesta va fi pornit deja, fie dintr-o credinţă aprinsă, fie dintr-o curiozitate nu mai puţin fertilă; însă pu-

blicul ţintă al acestei cărţi nu este compus numai din credincioşii fervenţi, ale căror nedumeriri provoacă

rupturi existenţiale, ci şi din oameni pentru care reli-gia şi religiozitatea reprezintă un subiect pur şi

simplu „interesant”, cu toată devalorizarea actuală a acestui adjectiv. Cititorul textului lui Ravasi îşi pune

întrebări despre o credinţă care nu trebuie să fie neapărat a sa.

Anamaria Gebăilă

Adna Samua

Mihai Ştirbu

MIRCEA ELIADE6 ŞI MAITREYI

Enigmaticul Mircea Eliade (1907-1986) şi-a împărţit viaţa, trăindu-şi-o în România într-o peri-

oadă tulbure şi controversată, în Portugalia, Franţa, şi India, apoi definitiv în America, unde şi-a scris

mare parte din Istoria religiilor. În 1928 a devenenit licenţiat în filozofie la

Universitatea din Bucureşti, cu teza ,,Contribuţii la filosofia Renaşterii’’. A studiat ebraica şi limba per-

sană, învaţătând italiana ca să-l citească în original pe Papini, apoi engleza pentru a-l putea citi pe Frazer.

În acelaşi an a călătorit la Roma, unde a studiat cu febrilitate în biblioteci, apoi în noiembrie a ajuns în

India, pentru că maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar îi promisese o bursă de studii.

La Calcutta, la Biblioteca Imperială l-a întâlnit pe marele filozof indian Surendranath Dasgupta, care-l

acceptase ca doctorand. S-a dedicat studiului gra-maticii sanscrite şi a filosofiei hinduse. Datorită

aprecierii de care se bucura, s-a mutat în casa lui Dasgupta, unde Eliade a descoperit, nu numai o

bibliotecă imensă, ci şi pe frumoasa Maitreyi, fiica profesorului. Între cei doi tineri s-a înfiripat o idilă.

Povestea de dragoste dintre Eliade şi Maitreyi Devi a fost una atipică, unică prin însuşi zbuciumul

conştiinţei lui. La început, Mircea n-o plăcuse pe indianca zvăpăiată, pe care o vedea urâtă faţă de

alte tinere. Dar sentimentele confuze, transformate într-o iubire platonică faţă de misterioasa, spirituala

şi fermecătoarea Maitreyi, l-au împins către o stra-tagemă uimitoare: pentru a putea comunica intim, a

învăţat-o pe Maitreyi limba franceză, iar ea l-a în-văţat bengaleza. După doar câteva zile, Mircea Eliade

s-a hotărât s-o ceară în căsătorie pe hindusa de doar 16 ani. „Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o

cultură indiană de una occidentală, cu toate neînde-

6 http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 14

mânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a cres-

cut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul”, scria Elia-de în ,,Memoriile’’ sale. Intenţiona ca având acceptul

mamei şi dovada unui venit lunar de 35 de lire ster-line, să treacă la hinduism, asemeni viitoarei soţii.

Maitreyi a acceptat să-i devină parteneră de viaţă doar după o judecată minuţioasă, conformă tradiţii-

lor indiene, dispusă totuşi la concesii de dragul tână-rului român. Dar, când tatăl lui Maitreyi a aflat de

intenţia celor doi, reticent fiind la ideea unei legături între fiica sa şi un creştin, a reacţionat radical, alun-

gându-l din casă. „Eşti un mare maestru în arta disimulării. Niciodată, dar niciodată să nu mai încerci

să vii la mine acasă, sub niciun motiv”. Ajuns la mănăstirile din Himalaya, la Rishi-

kesh Svarga Ashram, a avut drept guru pe Swami Shivananda. Din nou în Calcutta, a învăţat limba tibe-

tană şi a studiat etnografia Asiei orientale. La sfârşitul anului 1931 s-a văzut silit să părăsească

India, pentru satisfacerea stagiului militar în ţară. Clipele trăite alături de Maitreyi şi sentimentul neîm-

plinirii, nostalgia după ce ar fi putut să fie, l-au de-terminat pe Eliade să adune material documentar

(corespondenţa cu ea, scrisorile primite de la profe-sorul indian, o fotografie veche, o şuviţă de păr, flori

uscate între paginile unei cărţi, jurnalul zilnic al ace-lor ani), pentru un roman unic. La sfârşitul lunii aprilie

1933 i-a apărut, la numai 26 de ani, romanul Maytrei, foarte bine primit de critica vremii şi de cititori. În

acelaşi an a devenit doctor in filosofie „Magna cum laude” cu teza despre Yoga, în faţa comisiei conduse

de Dimitrie Gusti. Devenind consilier cultural la Lisa-bona între 1941 şi 1944, a învăţat şi limba portu-

gheză. Între 1945-1949 a predat la Sorbona, colabo-rând la revistele Critique, Revue se l’Histoire des religiones, Comprendre, Paru, etc. Din ianuarie 1958 a început să predea la Universitatea din Chicago, apoi

din mai 1966 a devenit membru al Academiei Ameri-cane de Arte şi Ştiinţe, şi Doctor Honoris Causa la

Universitatea din Yale. Din 14 februarie 1976 a pri-mit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea

Sorbona. Autor a 40 de volume ştiinţifice, opere lite-rare şi eseuri filosofice traduse în 18 limbi şi a circa

1.200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de

variată, Mircea Eliade a rămas în literatura univer-

sală prin monumentala trilogie „Istoria ideilor şi credinţelor religioase”.

A fost al doilea fiu al căpitanului Gheorghe (Ieremia) Eliade şi al Jeanei, (născută Vasilescu).

Tatăl, asemeni fraţilor săi, şi-a schimbat numele în Eliade dintr-un elan patriotic, datorită admiraţiei

faţă de scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Ale-

xandrescu7. Se pare că prima femeie care a apărut în

viaţa lui Mircea Eliade şi i-a fost aproape, a fost Rica Botez (căsătorită Stoicescu), care-l vizita în mansar-

da lui de adolescent studios. Se cunoscuseră printr-o colegă a Ricăi, Erifili Comati, într-o excursie la Mă-

năstirea Pasărea. Tânăra serioasă, studioasă, deja respinsese avansurile sentimentale ale lui Radu

Boureanu, Anton Holban sau Zaharia Stancu. Însuşi scriitorul îşi amintea: „Într-o zi de decembrie, când

căzuse prima zăpadă, a apărut şi o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns scurt, cu breton. Mi

s-a părut frumoasă şi îndepărtată, coborând parcă dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu niciuna din

fetele pe care le cunoscusem până atunci. O chema R...; avea o voce gravă, joasă, senzuală, contrastând

cu chipul ei de personaj de roman englez. De câte ori uşa mansardei se deschidea şi auzeam paşii mărunţi

ai Ricăi, râsul ei scurt, grav şi senzual, simţeam cum începea să mi se bată inima. R. avea obiceiul să vină la

intervale destul de rare, dar întotdeauna neaştep-tată şi sub pretexte neverosimile. Săptămânile care

s-au scurs până la plecarea în India au fost cele mai dramatice. R. fusese numită profesoară la liceul din

Strehaia, de unde-mi trimitea zilnic scrisori deznă-dăjduite. Îi răspundeam şi eu tot zilnic, fără să înţe-

leg de ce-i scriu cu atâta înverşunare - pentru că iremediabilul se împlinise...’’ Sentimentele lor au fost

profunde, dar n-au vorbit niciodată despre dragoste, chiar dacă Mircea a încercat de multe ori s-o facă să

7 Este nepotul de soră al profesorului , scriitorului , filosofului ,

eseistului , istoricului religiilor român Mircea Eliade, fiul Corinei Eliade. Licențiat al Facultății de Filologie a Universi tății din Bucureşti

(1969). A emigrat în 1974 în Olanda, unde a funcționat ca profesor la una dintre cele mai mari catedre de limbă română din Occident, la Universitatea din Amsterdam.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 15

înţeleagă ce simţea pentru ea. A iubit-o cu o iubire

tristă. ,,Împreună cu colegii au fost cu ,,Moş Ajunul’’ în decembrie 1925, la Familia Regală, la Patriarhie, la

Palatul cu Lei, la Octavian Goga8 şi la alte personali-tăţi ale timpului. În 1926, tot împreună au ajuns la

Iaşi, unde au fost primiţi la Ionel Teodoreanu9 acasă şi la redacţia ,,Vieţii româneşti”, unde i-au cunoscut

pe Garabet Ibrăileanu10 şi pe George Topârceanu11 . Se ştia despre intenţia lui de a pleca în India.

Printr-o exprimare anecdotică, mama lui Mircea Eliade a îndemnat-o pe Rica: „Mărită-te cu nebunul

ăsta, ca să nu plece!”. Ea îi înţelesese vocaţia şi nu s-a opus plecării.

În prima tinereţe, pe când aspira la o carieră universitară, a avut două iubiri, fiind obligat să aleagă

între Sorana Ţopa, actriţă la Teatrului Naţional din Bucureşti, şi o funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi

care avea o fiică. Ajuns în camera celei de a doua, pe când încerca să-i explice „filosofic” intenţia de a

renunţa la ea, observă că femeia se apropia încet de fereastra deschisă, cu intenţia de a se arunca în gol,

nemaiputând rezista şocului produs de pierderea celei de-a doua mari iubiri. Poate sentimentalismul lui

Eliade l-a determinat să-şi schimbe imediat strate-gia. A ales, considerând că menirea sa era de a salva

o viaţă, să-i propună să-i devină soţie. Nina intuise acest „sacrificiu”, asigurându-l că oricum nu vor ră-

mâne mult timp împreună: „ştiu c-am să mor tânără”. N-au avut copii, fiindcă Eliade nu voia. „În această

privinţă, Nina a acceptat un sacrificiu şi drama aceasta secretă constituie şi cheia romanului «Nuntă

în cer»“. Totuşi, la începutul relaţiei lor, Nina a pier-dut copilul lui Eliade. De aici s-a ales şi cu un cancer

uterin. Despre această etapă a vieţii, şi aventură în acelaşi timp, vorbeşte însuşi Mircea Eliade: ,,Iubeam

pe Nina, mă exaspera Sorana, dar nu puteam renunţa

8 Octavian Goga (n. 1 aprilie1881, Răşinari - d.7 mai 1938, Ciucea) a

fost un poet român, ardelean, poli tician de extremă dreaptă, (pro-nazist, mason şi antisemit) şi prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938. Membru al Academiei Române din anul 1920. 9 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ionel_Teodoreanu 10 http://ro.wikipedia.org/wiki/Garabet_Ibr%C4%83ileanu 11

George Topîrceanu (n. 20 martie,1886, Bucureşti - d.7 mai, 1937,Iaşi) a fost un poet, prozator, memorialist şi publicis t român, membru corespondent a l Academiei Române din 1936

nici la ea. Le minţeam pe amândouă. Şi păcatul lor a

căzut asupra mea. Pentru că în iunie 1933, Sorana şi-a făcut un raclaj, iar în aceeaşi lună Nina mi-a spus că

e însărcinată şi, deşi nu eram încă căsătoriţi, m-a implorat să lase copilul, chiar dacă dragostea noastră

nu va avea o consacrare oficială. M-am opus din răsputeri, şi Nina m-a ascultat. Nu ştiu în ce condiţii

şi-a făcut raclajul, dar de atunci n-a mai rămas nicio-dată însărcinată - iar în 1943 a descoperit, la Bucu-

reşti, că avea un cancer uterin. Oare n-a fost provo-cat de raclaj? Şi atunci, nu sunt eu vinovat de sufe-

rinţele şi moartea ei?...” Nina avusese un destin tragic, poate deter-

minat indirect şi de primul soţ care era militar de carieră. De unul dintre camarazii săi, Nina s-a

îndrăgostit. Sentimentele de dragoste curată au de-terminat-o să divorţeze, dar soţul n-a acceptat, ş-a-

tunci ea l-a părăsit pentru tânărul locotenent. Doar că tatăl acestuia, un vestit general pe atunci, l-a

trimis cu o misiune în capitala Franţei. Acolo, dând dovadă de un nepotrivit umor negru, glumind, a

aranjat să-şi însoare fiul, chiar dacă el era după o beţie cu camarazii de arme. „când ziarele din Braşov

au anunţat căsătoria, Nina a avut un asemenea şoc, încât a trebuit să fie transportată la clinică“, nota

chiar Eliade într-un volum de memorii. Căsătoria cu Nina n-a durat mult, fiindcă după zece ani, în

noiembrie 1944, ea a murit. Cu toate păcatele ei, îi dăruise soţului întreaga sa dragoste. Dezechilibrul

produs de moartea ei, l-a marcat pe Eliade profund. Prin „Jurnalul portughez“ (cea mai pesimistă scriere

a lui), s-a confesat tuturor, arătându-şi dragostea pentru prima soţie, pe care-o îngrijise în ultimii ani

de suferinţă. Fiind bolnavă de cancer, o internase la Lousa. „Am adus-o astăzi pe Nina la ,,Casa de saśde e

de repouso’’ din Lousa. A urcat anevoie cele două etaje, rezemîndu-se în baston. Am urcat după-amiază

pe coamele dealurilor. Singur. Mi-am amintit de ultima ascensiune făcută cu Nina, în vara 1939, când

ne-am suit la Bran şi de acolo am traversat munţii“. Eliade mai nota: „Nu vreau să mă gîndesc la cauzele

materiale ale morţii ei: la imensul şir de dezastre - cancerul din vara lui 1943, sciatica din februarie

1944, razele din iunie, hemoragia, parotidita, glanda

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 16

sublinguală, pulmonul drept probabil blocat de o

tuberculoză galopantă“. După pierderea soţiei s-a sfârşit şi slujba lui de ataşat al ambasadei României

la Lisabona. A ajuns şomer sărac, fiindcă îşi vânduse până şi cărţile pentru a-i cumpăra Ninei medica-

mente. Nina a fost femeia cea mai importantă din viaţa lui, iar la cinci ani după moartea ei, i-a dedicat

monumentala lucrare care a făcut înconjurul lumii, „Tratat de istorie a religiilor“. Fiica adoptivă Giza

(Adalgiza Tătărescu), fiica soţiei sale Nina Mareş, a fost colegă cu viitoarea noră (Irina) a fratelui său,

generalul Constantin Ieremia. Eliade a ţinut legătura cu dânsa doar până în 1948, când Giza a emigrat în

Argentina. Cel mai bun roman al său rămâne Maitreyi,

probabil ca un ecou al sentimentelor şi trăirilor sale încă din perioada în care locuia în casa lui Dasgupta,

care aduce în prim plan o experienţă existenţială specifică tinereţii, dragostea. Dar Maitreyi a existat

în realitate, a venit şi în ţara noastră, după ce reuşise să-l întâlnescă pe Mircea Eliade la Chicago.

Ea primise o educaţie aleasă, era sensibilă şi scria poezii încă din copilărie. La doar 16 ani şi-a publicat

primul volum de poezii, prefaţat de Rabindranath Tagore. A publicat patru volume de poezie, opt lucră-

ri despre viaţa şi opera Gurului său, Rabindranath Tagore, a scris cărţi de filosofie sau cu tentă socială

şi, cărţi de călătorie. Ca scriitoare, Maitreyi Devi a fost una dintre personalităţile Bengalului. Altruistă,

dornică de a face bine, a fondat în 1964 ,,Council for the Promotion of Communal Harmony’’ şi a fost vice-

preşedinte al All-India Women's Coordinating Coun-cil. A fondat şi un orfelinat pentru ajutorarea şi edu-

carea copiilor din zona Calcuttei şi a celor rămaşi în India (Bengal) ca urmare a separării Bangladeshului

(Pakistanul de est) de Pakistan, în 1971. Aflase de romanul care-i purta numele. Datorită ei, avem o

tulburătoare poveste a iubirii imposibile dintre un european şi o indiancă, poveste cunoscută în cercuri

largi, nu doar în mediile scriitoriceşti şi academice. În ţara noastră a sosit în iarna lui 1963, la

Universitatea din Bucureşti pentru ,,o întâlnire cu scriitoarea indiană Maitreyi Davis’’. Era deja o doam-

nă în vârstă, cu o faţă coşcovită, învelită în şaluri

groase, care vorbea în engleză, ajutată desigur de

translator, şi era altfel de cum ţi-o puteai închipui din scrierea lui Eliade. Maitreyi rămâne în memoria

colectivă, în egală măsură, reală şi imaginară. Dar când a început discursul, femeia bătrână nu mai

exista, era doar ea, adevărata Maitreyi. S-a confesat apoi doamnei Irina Eliade, nora fratelelui lui Mircea,

generalul Gheorghe Eliade, pe când era afectată de primirea, politicoasă dar rece, în casa din Chicago a

scriitorului şi a soţiei Christinel. După câteva lacrimi de neevitat, a dorit să adauge: „Scrie-i lui Mircea că

m-ai văzut şi spune-i să se întoarcă în India. Are nevoie de India.” Între ei, ca oameni reali, se pare că

a fost doar o relaţie platonică. Vizita la Bucureşti îi oferise şansa de a le cunoaşte pe mama şi pe sora

iubirii sale din tinereţe, dar şi a le dărui câte un exemplar din romanul vieţii ei, „Dragostea nu moare’’,

o replică la celebrul roman al lui Mircea Eliade. După pierderea iubitei soţii Nina Mareş în

1944, în 1950 el s-a recăsătorit cu una dintre cele mai frumoase femei pe care le întâlnise, Christinel

Cottescu (sora soţiei cunoscutului dirijor Ionel Perlea), descendentă a unei vechi familii boiereşti. Ea

se trăgea, pe linie maternă, din spiţa Şendrea. Unul dintre descendenţi, hatmanul Şendrea, fusese cum-

natul lui Ştefan cel Mare. Se pare că între Şen-dreştii din secolele XIX-XX şi cei din secolul XV

exista o legătură de rudenie, care poate va fi do-vedită vreodată, pentru că Şendreştii, dar şi Co-

tteştii erau neamuri boiereşti din sudul Moldovei. Numele familiei Cottescu provine de la localitatea

„Coteşti’’, dar din preţiozitate s-a ajuns la varianta cu dublu "t". Christinel era cunoscută în cercul celor

apropiaţi şi sub prenumele de Georgette. Se întâl-niseră la Paris, în anul 1945, când Mircea Eliade vizita

cercurile de români aflaţi acolo dinainte sau din timpul celui de-al doilea război mondial. Christinel

Eliade era o femeie foarte distinsă şi foarte frumoa-să, cu trăsături remarcabile, avea ochi albaştri, fuma

mult, era foarte autoritară. Familia lui Christinel Cottescu se stabilise în

capitala Franţei cu mulţi ani înainte. Cei doi au fost cununaţi de filosoful Emil Cioran. Din admiraţie şi

dragoste faţă de Christinel, Eliade spunea: „Nu-mi

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 17

închipuisem că această angelică blondă cu ochi albaş-

tri şi pletele alunecându-i pe umeri, ca la o adoles-centă, poate râde în hohote şi, mai ales, poate cânta

cu atâta voie bună şi umor. O priveam şi o ascultam fermecat, dar nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu

mine, nu ştiam că suntem ursiţi unul altuia...” Împreună, cei doi s-au stabilit la Chicago.

Conform spuselor lui Stelien Pleşoiu, din postura de om de casă al familei acolo, Christinel

,,era foarte dură, întotdeauna se punea pe post de şefă în casa aceea, deşi a greşit de foarte multe ori,

însă, mă rog, era şeful casei, ne trata de altfel pe toţi, dar nu m-a tratat pe mine şi pe nimeni altcineva

mai diferit decât pe soţul ei, autoritară, timbrul vocii de comandă, pe toţi ne punea la punct, pe toţi ne

trimitea cu gunoiul... Nu ţinea cont de funcţii şi vă rog să mă credeţi, în casa aceea veneau oameni de

foarte mari funcţii şi titluri. Cu cât ştia că titlul este mai mare, cu atâta îi umilea mai mult, prin vorbe

foarte frumoase, dar foarte tăioase: ,,te rog sa-mi iei punga de gunoi să mi-o duci jos, te rog să-mi aduci

un pachet cu ţigări, te rog să...", însă în felul ei, a avut mulţi admiratori şi foarte multă lume nu scotea

un cuvânt în faţa doamnei. Eu consider că toată această atitudine a pornit de la faptul că soţul dânsei

era un om foarte moale şi cu o personalitate foarte blândă. Pe soţ, doamna Eliade îl ţinea din scurt, în

sensul că-i impunea să-şi mănânce dimineaţa banana şi o brânză fără niciun fel de gust, care îl ajuta pe

maestru să nu facă alte complicaţii. Ştia maestrul să se folosească de tertipuri, pentru a-şi bea nelipsitul

pahar de scotch, aranjând cu chelnerul să-i pună apă cu gheaţă, dar chelnerul, printr-un mic aranjament,

să-i aducă un pahar cu votcă şi, arătându-i soţiei că el bea apă în loc de scotch, ea foarte generoasă: «Ei

bine, poţi să bei şi un scotch», deci având două pahare. Era foarte greu să îl dezveţi de obiceiuri pe

care le-a avut toată viaţa. Maestrul nu putea să trăiască fără pipă, aproape că dormea cu ea în gură.

Şi doamna fuma foarte mult. Moartea maestrului a fost pentru Christinel Eliade o adevărată nenorocire,

pierzându-şi tot elanul şi toată energia care o caracteriza în timpul vieţii acestuia, s-a simţit

foarte slabă în faţa tuturor, foarte amărâtă. A avut

datorii, a terminat într-o sărăcie, că aproape nu-ţi

vine să crezi. În ultimele trei luni care au premers morţii dânsei, nu mai avea bani nici cu ce să-şi

plătească chiria. Deci, amândoi s-au sfârşit săraci, cu toate că ar fi putut avea ceva bani şi de la sutele de

«prieteni» foarte adevăraţi şi foarte generoşi. Dar, după moartea maestrului, au dispărut cu toţii şi nu o

mai căuta aproape nimeni, decât cine ştie, câte o persoană să-i ceară câte o carte cu împrumut, sau

câte o donaţie pentru biserică, dar ajutorul din partea românilor nu prea a fost”.

Christinel Eliade şi-a împărţit singurătatea, după moartea în 1986 a soţului, până pe 9 martie

1998 la Chicago, cu Claudia Vechiu. Aceasta era o fostă contabilă din Iaşi, care şi-a căutat un rost în

America, după ce rămăsese şomeră. În calitate de companie permanentă a bătrânei doamne Georgette

Christinel Eliade, i-a administrat tratamentul, i-a pus perfuzii, a ţinut legătura cu medicul de familie şi a

răspuns la telefon. Avea grijă ca doamnei Georgette să nu-i lipsească nimic. Ea a ştiut că ,,Doamna Chris-

tinel era aproape sigură că va muri pe 9 martie, ziua de naştere a soţului ei, după cum chiar îşi dorea. Mai

voia să fie incinerată şi să aibă o înmormântare simplă, ca a lui Mircea Eliade. De altfel, doamna a mu-

rit uşor, dacă se poate spune aşa", îşi amintea Claudia Vechiu, din Chicago.

Mircea Eliade, personalitatea recunoscută şi-n străinătate, era un om sensibil la frumuseţea şi la

tradiţiile locurilor în care a trăit de-a lungul vieţii. Preţuirea pentru femeia care dă viaţă, care stă

alături de bărbat în clipe dificile sau la bucurie, preţuirea - în general - pentru femeie, este redată,

după cunoaşterea tradiţiilor din India, de însuşi Mircea Eliade: „În India, orice femeie e Devi, o zeiţă.

Când te adresezi unei doamne sau domnişoare - de orice rang, de orice vârstă - nu pomeneşti numele de

familie, ci adaugi Devi după numele ei propriu. O domnişoară Indira Sen, ajunge astfel Indira Devi.

Amănuntul acesta e semnificativ. India nu vede în femeie nici fecioara, nici amanta. India vede numai

zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice altă virtute feminină păleşte alături de aceasta din urmă.

Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi o

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 18

mamă. De aceea, când cunoşti prea bine o femeie ca

să o mai poţi numi Devi, o numeşti mamă. Chiar dacă ea e numai o fată de ţară sau o adolescentă de

colegiu.” Mai mult de-atât, indienii vorbesc despre

ţara lor ca despre o mamă. Imnul lor începe cu cuvintele ,,Plecăciune Mamei.”12

12 BIBLIOGRAFIE: www. is toria .md Mircea Eliade, biografie. Articol

îngiji t de Vlada Afteni ; ROMÂNIA LITERARǍ 2012, nr. 36, Cezar Ivănescu în dialog cu Lucian Vasiliu ; Steaua nr.8/1997 Interviu

realizat de Puşa Roth: Irina Eliade: „În familia lui Mircea Eliade am

intrat de două ori"; acuz.net Tabel cronologic; ROMÂNIA LITERARǍ 2003 Numărul 1 „La o nouă lectură: Mircea Eliade’’ de Alex.

Ştefănescu; ZIARUL DE DUMINICĂ „Cotteştii : familia soţiei lui

Mircea Eliade 30 iun 2006 Autor: Mihai Sorin Rădulescu’’; REVISTA

VIP.NET „Mircea Eliade şi Maitreyi Devi - două lumi , o singură

iubire’’ de Alexandru Stratan; Convorbiri li terare, Nr. 3 / 2006 „A

doua moarte a lui Eliade nu va avea loc’’ Basarab Nicolescu;

Monitorul Expres „10 ani din viaţa lui Eliade’’ Autor: Camelia ONCIU,

13.03.2007; ZIARUL DE IAŞI - Emilia CHISCOP, „Ultimul mis ter al unei familii celebre“ Data publică rii : 14/ 03/ 1998; ziaruldeiaşi .ro

„LOCAL’’ FOCŞANI Fostul om de casă al lui Mircea Eliade dezvăluie:

„Soţii Eliade au s fârşi t în mizerie”; Silvia Vrînceanu data publicării :

22.08.2005; REALITATEA. NET, 25 August 2012 „Detalii SURPRIN-

ZĂTOARE despre revederea dintre Maitreyi şi El iade. Scrisorile ei au fost traduse“; REVISTA APOSTROF - Nina Ştefan Boerbely „Citate

reproduse după ediţia Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri , vol . 1“; Sighet online, portal indepedent de şti ri - CARTE :

Mircea Eliade -„India" scris de Horia Picu, Duminică , 04 Martie

2012; ROMÂNIA LITERARǍ 2006 nr. 6, Povestea vieţii lui Mircea Eliade” de Alex. Ştefănescu; ROMÂNIA LITERARǍ 2003, nr. 34 „Enigmatica doamnă R... de Filip-Lucian Iorga.’’

MARA MANOLACHE

Pictează toamna

Pictează toamna culoare arămie, cârduri negre împrăştie fum gălburiu

în calea vântului cu aură de frunze se închină norii bătrâni,

pădurea abioză îşi aruncă rochiile verzi,

dezbrăcată vrea să întâmpine anotimpul care purifică vieţi.

Pictează toamna, poveşti divine cu îngerul alături împrăştie lumină,

inspiră mireasma dumitriţei să-şi poată contopi secundele frunză.

Pictează toamna vise-ninse, drumuri scrise cu creion îngroşat,

iubiri schiţate de brumă în absenţa sufletului drag.

În noaptea asta

În noaptea asta vreau să visez

valurile mării, leagăn albastru dansează-mă dacă poţi

vei învăţa ritmul apei trupul meu se destramă

se face una cu luna dacă ai putea

o atingere să iei ştii, norii cântă la flaut

hai, prinde-mă în dans să fiu nimfă

ce adie noaptea malul mării de aş putea să dorm

să nu mai fiu întunecata lună de aş putea să strig

să ştii că exist.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 19

1866 1914 1930 1940

Regele Regele Regele Regele

Carol I Ferdinand Carol II Mihai

La 10 mai 1866, România alegea monarhia consti-tuţională, proclamându-l pe Carol I ca Domn şi Prinţ

al ţării. Sub conducerea Lui, România şi-a câştigat la 1878 independenţa de stat, proclamându-se Regat la

26 martie 1881. Au urmat 66 de ani în care a fost construit statul român modern, în care s-au dezvol-

tat instituţiile politice şi infrastructura economică şi în care România şi-a câştigat, prin propriile puteri,

locul meritat în familia naţiunilor Europei. Cei patru Regi, Carol I, Ferdinand I, Carol

al II-lea şi Mihai I, şi cele patru Regine, Elisa-beta, Maria, Elena şi Ana13 sunt fiecare simbolul

Elisabeta Maria Elena Ana

unei etape din istoria României. Independenţa şi

modernizarea ţării, Marea Unire, înflorirea econo-

13 Principesa Ana de Bourbon-Parma s-a născut la 18 septembrie 1923, la Paris. Este fiica Principelui René de Bourbon-Parma şi a Principesei

Margareta a Danemarcei. Principesa Ana a copilărit în Franţa. Începând cu anul 1939, după izbucnirea războiului, şi-a urmat familia iîn Spania şi în Statele Unite ale Americii, unde a urmat o şcoală de artaă la New

York. În paralel, pentru a-şi putea câştiga existenţa, a lucrat ca vânzătoare la magazinul universal Macy's . În 1943, Principesa Ana s-a

înrolat ca voluntar în armata franceză. A fost, împreună cu regimentul ei, în Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg şi Germania, până la sfârşitul

ostilităţilor. A primit „Crucea de Război" a Franţei. Principesa Ana l-a

cunoscut pe Regele Mihai I al României la Londra. După doar o săptămână, Regele i-a cerut mâna. S-au căsătorit la 10 iunie 1948, la Atena.

mică şi culturală din perioada interbelică şi restau-

rarea democraţiei, fie că s-a petrecut ea între 23 august 1944 şi abolirea monarhiei (1947) sau înce-

pând din 1990, pot fi legate fiecare de persoana unui monarh. În aceste pagini vă propun să îi descoperiţi,

în câteva cuvinte, fapte şi imagini, pe Regii şi Regi-nele României, Familia Regală şi tradiţiile Monarhiei

Române.

Majestatea Sa Regele Mihai I al României s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. Este fiul

legitim al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei-mamă Elena. Prima domnie a MS Regelui Mihai I a început în

1927, după moartea bunicului Său, Regele Ferdinand I. Regele-copil a fost tutelat de o Regentă condusă

de unchiul Său, Principele Nicolae al României. După

venirea pe Tron a Regelui Carol al II-lea, în iunie 1930 şi după plecarea Reginei-mamă în exil, Regele

Mihai a rămas în grija tatălui Său, devenind din ce în ce mai închis în sine şi mai gânditor. Mihai I a primit

titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În urma abdi-cării tatălui Său, la 6 septembrie 1940, a redevenit

Regele Mihai I.

România sub Regele Mihai

Devenit din nou Rege, la 19 ani, Mihai I a avut

de-a face cu o situaţie disperată: cel de-al Doilea Război Mondial, o viaţă politică extrem de dificilă şi

o ţară în colaps economic. Primii patru ani a domnit sub dictatura Mareşalului Ion Antonescu. La 23

august 1944, Majestatea Sa l-a arestat pe Mareşal şi

a alăturat România Alianţei antihitleriste. Astfel, forţele germane au fost obligate să părăsească

România. În intervalul 1945-1946, Regele a încercat să se împotrivească impunerii comunismului în Româ-

nia. În noiembrie 1947, Majestatea Sa a participat la căsătoria Principesei Elisabeta a Marii Britanii cu

Ducele de Edinburgh. Acolo a întâlnit-o pe Principesa Ana de Bour-

bon-Parma, de care s-a îndrăgostit la prima vedere. La întoarcerea în ţară, Regele Mihai a cerut să se

căsătorească cu Principesa Ana. Acest fapt a creat panică în rândurile autorităţilor comuniste şi, proba-

bil, a provocat grăbirea hotărârii de a-i cere Regelui abdicarea. La 30 decembrie 1947, Petru Groza şi Gh.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 20

Gheorghiu-Dej l-au ameninţat pe Suveran cu

execuţia a o mie de tineri, în cazul în care nu ar fi abdicat. La 3 ianuarie 1948, Regele Mihai şi Regina-

mamă Elena au părăsit România, luând cu ei doar câteva bunuri personale. Actul abdicării, semnat sub

ameninţare, este ilegal şi lovit de nulitate. Mai mult, actul nu a fost niciodată sancţionat de Parlamentul

României.

Exilul MS Regelui Mihai şi al Reginei Ana a

început odată cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit, până la sfârşitul anului 1948, la Vila Sparta,

locuinţa Reginei-mamă Elena. Din 1949, Regele Mihai şi Regina Ana s-au mutat la Lausanne şi apoi în Anglia,

unde au locuit până în 1956. Pentru a-şi câştiga existenţa, Regele şi Regina au construit o fermă de

pui şi un mic atelier de tâmplărie. Familia Regală s-a întors în Elveţia în 1956. Regele Mihai a semnat un

contract cu compania aeriană „Lear Jeats and Co." din Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oraş

de pe malul lacului Léman, la câţiva kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci şi cinci de ani.

În anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu „Lear",

iar un an mai târziu a înfiinţat o companie de elec-tronică şi de mecanisme automate, denumită ME-

TRAVEL, pe care a vândut-o cinci ani mai târziu.

Astăzi

Din biroul său de la Versoix şi, începând cu

2001, din cel de la Bucureşti, Regele Mihai a militat pentru interesele României şi pentru eliberarea

acesteia de sub dictatura comunistă şi, după 1989, pentru intrarea României în NATO şi în Uniunea

Europeană. Majestatea Sa a încurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piaţă,

păstrarea culturii naţionale, respectarea adevărului istoric, respectarea şi garantarea proprietăţii priva-

te, consolidarea statului de drept şi a democraţiei în

ţara noastră. MS Regele Mihai şi MS Regina Ana locuiesc,

din 2004, la Aubonne, în Elveţia. De marile sărbători creştine şi în funcţie de angajamentele Lor publice,

Majestăţile Lor aleg să fie alături de cei dragi fie la Castelul de la Săvârşin, fie la Palatul Elisabeta din

Bucureşti.

Nepotul Regelui Mihai, principele Nicolae, se

stabileşte definitiv în România. Tânărul de 27 de ani este fiul Principesei Elena şi al treilea în linia

succesiunii la tron (mai multe explicaţii despre acest aspect puteţi găsi la link-ul de la note14). Tatăl prin-

cipelui Nicolae, Robin Medforth Mills a fost medic şi a lucrat ca reprezentant pentru ONU. A murit în

urmă cu doi ani. Prima apariţie publică a prinţului de la

stabilirea sa în România a avut loc anul acesta, alături de principesa Margareta la lansarea volumului „Ma-

şinile Regelui”. Absolvent de Oxford, principele Nico-lae a venit deseori în România în ultimii ani. Titlul de

Alteţă Regală pe care l-a primit la împlinirea vârstei de 25 de ani ridică însă câteva întrebări. Linia succe-

sorală descrisă mai sus poate fi considerată una pro-vizorie. Regele Mihai şi-a asigurat astfel succesiunea,

dar în condiţiile încălcării Constituţiei din 1923. Într-o situaţie normală, Parlamentul ar fi trebuit să se

pronunţe asupra acestui fapt. Dar cum ar fi putut fi posibilă o astfel de hotărâre?!

Aşa cum se ştie, abdicarea Regelui şi trece-rea la republică a avut loc în mod forţat, iar românii

nu au avut niciodată posibilitatea de a se pronunţa în mod liber asupra formei de guvernământ. Nici în

momentul adoptării Constituţiei din 1991, nici în mo-mentul revizuirii ei în 2003, nu au fost întrebaţi dacă

vor ca ţara lor să fie republică sau monarhie consti-tuţională.

Dar marea întrebare pluteşte în aer. Ea nu va mai putea fi evitată la următoarea revizuire a Con-

stituţiei. Între timp, românii au avut ocazia să con-state că republica românească nu reuşeşte să facă

faţă unei tranziţii extrem de dificile minată de con-

14

http://www.familiaregala.ro/ro/familia-regala-astazi/linia-de-suc-

cesiune/;http://www.stelian-tanase.ro/la -zi/printul-nicolae-si-monarhia.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 21

flicte politice şi sociale. Discursul Regelui în Parla-

ment de la 25 Octombrie anul trecut a fost un extraordinar moment. Vreme de câteva zile, românii

au avut prilejul de a-şi vedea istoria în prezent şi de a înţelege că un rege poate aduce împreună chiar şi

pe cei mai neîmpăcaţi duşmani politici. În plus, prezenţa discretă, dar constantă, a prinţului Charles

al Marii Britanii în România, în ultima vreme însoţit şi de prinţii William şi Hary, au transformat mult

percepţia asupra monarhiei faţă de toxicitatea îndoctrinării comuniste care domina anii 90.

Acum mai bine de 150 de ani, când elita româ-nească a ales să aducă în fruntea ţării un principe

străin, au reuşit pentru că erau educaţi, şi doreau să lase ceva durabil în urma lor. Temerile că politicienii

actuali nu sunt în stare de astfel de performanţă sunt îndreptăţite, ca şi temerile că familia regală

este la rândul ei afectată de viziunile pe termen scurt care domină societatea.

Vremurile s-au mai schimbat. Dar ştim oare ce vrem?

Autor: Stelian Tănase

Autor : Ştefan J. de Fay

Pământul României a dat, de-a lungul timpului,

mari figuri europene. Şi este firesc să fie aşa, pe de o parte datorită geniului românesc, pe de alta fiindcă

ţara face parte din istoria şi cultura continentului, din gândirea filozofiei Greciei antice, din logica latină

şi umanismul creştin european – la care „venim cu partea noastră de cer” – cum spune filozoful Con-

stantin Noica. Să ne amintim câteva din darurile noastre.

Ştefan cel Mare şi Sfânt, „Atletul lui Hristos” – cum fusese numit de către Papa Sixt IV; Iancu de

Hunedoara care, prin vitejia oştilor sale a stăvilit pentru 80 de ani transformarea Ungariei vecine în

paşalâc turcesc şi cu aproape 200 de ani asediul Vienei; să ne amintim de Nicolaus Olahus, secretar al

regelui Ludovic II şi al reginei Maria de Habsburg, episcop al Strigoniului şi Primat al Ungariei; de

Dimitrie Cantemir, membru al Academiei din Berlin, de două ori Domn al Moldovei, consilier al lui Petru

cel Mare, ţarul şi Împăratul Rusiei; de Bogdan

Petriceicu Haşdeu, spirit universal, creatorul – prin-tre alte nenumărate teorii lingvistice – a circulaţiei

cuvintelor; de Nicolae Iorga membru al mai tuturor Academiilor europene (16.000 de titluri publicate!),

de Mircea Eliade, indianist de reputaţie mondială, istoric al miturilor şi religiilor lumii, sau de celebre

femei de cultură universală precum Dara d’Istria (la 16 ani traduce ILIADA în limba germană!), Iulia

Haşdeu, Anna de Noaille, Elena Văcărescu… Lista personalităţilor noastre este lungă şi

adeseori destinul acestora plin de chinuri precum însăşi istoria noastră şi a continentului nostru, unde

numele lor stă scris cu litere de aur. *

Azi mă opresc la fascinanta figură a Prinţului-Prelat, Monseniorul Vladimir Ghika, intrat în legendă

nu fiindcă am fi înclinaţi către misticism, ci fiindcă timpul său s-a împlinit şi pentru noi odată cu mileniul

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 22

îngăduindu-ne să-l privim fără exaltare, în oglinda

propriei lui realităţi. Am avut norocul să-l cunosc prin familie şi în

familia sa. Dar nu de amintirile mele scriu azi ci încerc să-i creionez chipul după mărturiile celor care

au trăit în preajma lui, care au lucrat cu dânsul, luân-du-mă după biografiile ce i-au fost închinate. În

Franţa de R.P.Pierre Gherman, Yvonne Estienne cu bogata ei carte „Une flamme dans le vitrail”, Susanne

Durand, Jean Daujet, prietenul său de multe sfaturi, Michel Talzain, Elisabeth de Miribel – Doamnă care,

alăturându-se la Londra, în 1940, generalului de Gaulle, îi va dactilografia celebrul Apel din 18 Iunie către Franţa, o admirabilă biografă a Monseniorului, cu o carte tradusă şi în ţara noastră sub titlul „Me-moria tăcerii”. Voi consulta, pe cât cu putinţă, studii şi articole apărute în România, pre-

cum cele semnate de Ştefan Nicolae şi Ion Papuc, Cezar Vasiliu, Radu A.

Duduica, Florea Costachi, Ion Rogo-janu, genealogistul Mihai Sorin Ră-

dulescu, mărturia din închisoare a Msg. Heronymus Menges, precum şi

volumul „Monseniorul” întocmit de Părintele Horia Cosmovici – desigur

discipolul cel mai apropiat de dânsul în ţara noastră. Urmărind, de

asemenea, câteva din propriile confe-rinţe şi scrieri ale Monseniorului, ca:

LA VI-SITE DES PAUVRES, LA PRÉSENCE DE DIEU, LA SOUFFRANCE, LA LITURGIE DU PRO-

CHAIN, sau cele 850 de „PENSÉES POUR LA SUITE DES JOURS” – „Gânduri pentru şirul zilelor” – adu-

nate în APPELS DE DIEU de către Părintele Horia Cosmovici – volum despre care Părintele Pierre Al-

bert va spune: „Oglindă pură în care se răsfrânge sufletul unei naţiuni”, iar Tudor Vianu: „Una din căr-

ţile mari ale secolului”. După cum se vede – merg pe drum bătut. Cu

sprijinul acestor mărturii putem avea în faţa ochilor o schiţă – dar cât de sumară, totuşi! – a personalităţii

acestui om al secolului, martir al poporului nostru şi al creştinătăţii europene, cum spune românul, pentru

a-l „ridica la icoană!”

*

Vladimir Ghika s-a născut la 25 Decembrie, în ziua de Crăciun al anului 1873, la Constantinopol unde

tatăl său, Ioan Ghika, general de divizie, apoi minis-tru de Război şi al Afacerilor străine la Bucureşti, se

afla trimis plenipotenţiar al României pe lângă Poarta Otomană.

După tată, Vladimir era nepot al ultimului principe al Moldovei – Grigore Ghika, acesta abdicat

spre a deschide cale, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza – Unirii Principatelor Române. După abdi-

care, Grigore Ghika s-a retras în Franţa şi avea să moară în castelul de la Mée, unde se află înmormân-

tat, după o tragedie de care se vorbeşte prea puţin. Să mai spunem că, începând din 1657, zece

dintre strămoşii lui Vladimir au domnit în Principatele Române, fie în Muntenia, fie în

Moldova – printre ei aflându-se şi acel Ghika decapitat de turci pentru

că se opusese cedării Bucovinei. Maică-sa, principesa Alexan-

drina Ghika, născută Moret-Bla-remberg, descindea din Henric IV,

rege al Franţei, iar Vladimir, prin diferite înrudiri – de care ne amin-

teşte cu competenţă genealogistul Mihai Sorin Rădulescu – se înrudea

cu nenumărate mari familii franceze şi româneşti.

Vladimir a fost botezat şi miruit în Biserica Ortodoxă – de care ţineau amândoi părinţii lui, chiar

dacă mama avea o foarte bună cultură catolică. În 1879, la vârsta de 6 ani este trimis,

împreună cu fratele său, Dimitrie, să urmeze şcoala în Franţa, la Toulouse, iar după terminarea şcolii

primare şi a liceului se mută la Paris unde fraţii au urmat dreptul şi ştiinţele politice, Vladimir înscriin-

du-se şi la cursurile de medicină – pentru care avea mare aplecare –, botanică, istorie, filozofie şi arte.

Vladimir avea o poftă şi o capacitate de învăţătură ieşite din comun, o asimilare instantanee a textelor

care-i treceau prin mână, ceea ce, mai târziu, va con-tribui la reputaţia lui de erudit în multiple direcţii ale

culturii.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 23

Explicaţia capacităţii uluitoare de asimilare a

textelor, de care dădea dovadă copilul, mai târziu studentul şi apoi prelatul Ghika – am aflat-o de la

Părintele Horia Cosmovici care scrie în amintirile sale că Monseniorul avea darul „ochiului fotografic”. Şi ne

relatează: „L-am văzut citind. La 3-4 secunde întor-cea pagina. Şi tot ce citea reţinea datorită memoriei

lui prodigioase!” Să amintim că şi Iorga avea acest dar de a citi pagina nu neapărat rând cu rând, ci

deseori dintr-o dată şi întreagă. Iată un dar al naturii care, conjugat cu o bună memorie, pune teme-

lie de erudiţie omului de cultură! Vladimir Ghika a fost de copil un adevărat

credincios, ştia că Dumnezeu există şi că se afla sub protecţia Lui, şi credea în rostul Bisericii. Aceste

certitudini nu i se vor clinti niciodată de-a lungul întregii lui vieţi.

Încă de foarte tânăr voia cu ardoare să devină călugăr-misionar şi

preot. Obţine – prin maică-sa – o au-dienţă la Papa Pius X, care-l sfătuieşte –

se pare la rugămintea chiar a mamei lui Vladimir – să mai aştepte un număr de

ani, dedicându-se misionarismului prin ceea ce Papa numise „apostolat laic”,

devenind astfel – cum vor scrie în studiul lor, Ştefan Nicolae şi Ion Papuc

– „un precursor al studiilor teo-logice efectuate de laici şi un deschizător de drum în

apostolatul laic”. Biografa Yvonne Estienne ne lămureşte:

„Apostolatul laic este la îndemâna oricui, pe temeiul sacerdoţiului regal care – după Sfântul Petru – îl au

toţi cei care au primit Sfântul Botez”. Putem spune, deci, că orice creştin are putinţa de a face studii

teologice şi, încărcat cu ştiinţa acestora să-şi desfă-şoare apostolatul întru recunoaşterea harului divin şi

al iubirii semenilor. După terminarea studiilor universitare, fra-

tele său Dimitrie, intrat în diplomaţia română, va avea misiuni în diverse capitale europene, va ajunge minis-

tru de externe al României şi, pentru o vreme va ocupa funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme de la

Haga. În misiunea pe care o va avea la Roma, Dimitrie

va fi însoţit – ca adeseori în viaţa lui – de fratele său

Vladimir, pe care-l va proteja întotdeauna. La Roma Vladimir Ghika se înscrie la cursurile

Institutului Dominican „Santa Maria Sopra Minerva”, unde va obţine licenţa în filozofie scolastică şi docto-

ratul în teologie (1905). Are ca profesor şi îndrumă-tor, printre alte figuri celebre ale învăţământului

superior teologic – pe vestitul filozof Père Garrigou-Lagrange, tomist la Colegiul Angelic, sub îndrumarea

căruia va deveni el însuşi un erudit al filozofiei antice şi medievale şi doctor în gândirea tomistă şi nou-

tomistă. Aşa va cunoaşte – pe lângă marii filozofi ai

Greciei antice, scrierile Părinţilor Bisericii Răsări-tene, pe care-i va cerceta nu doar în traduceri ci şi în

scrierile originale, mai cu seamă greceşti. Aşa se va apropia de Sfântul Ioan Chrisostomul – Ioan Gură de

aur – de Protagoras, de Origene, Irineu, Ioan Scărarul care exaltă „dulceaţa

rugăciunii”, de Isihie Sinaitul „paznicul minţii luminate”, de Ioan Damaschinul

din „Îndreptarul credinţei ortodoxe”, comparabil cu Summele teologice din

Apus. Cu faţa întoarsă către cultura universităţilor latine va sta de vorbă cu

doctorii Bisericii Romane, cu Sfântul Augustin din „Confesiile” sale, cu Sfân-

tul Bonaventura pentru căile deschise către transcindenţă, cu vastul gânditor care a fost

Toma din Aquino, cel mai relevat în SUMMA TEO-LOGICA, acest sfânt pe care, Christos răstignit l-a

întrebat: „Ce vrei să-ţi dau?” şi căruia Doctorul Angelic i-a răspuns: „Nimic, decât pe tine Doamne!”,

aşa cum este Vladimir Ghika însuşi gata să răspundă. Va descifra cu gravitate poemul „Noaptea obscură” –

scrisă în temniţele Spaniei de către Ioan al Crucii, care, sub îndrumarea Sfintei Tereza din Avilla

restaurează spiritul carmeliţilor. De la el va păstra cuvintele: „Renunţă la dorinţele tale şi vei afla ceea

ce doreşte inima ta”. În Vladimir se lămuresc marile semne care conduc creştinismul: Buna Vestire adusă

Fecioarei Maria, Viaţa Fiului adusă nouă de Evanghelii, Predica de pe Munte şi Fericirile, Cina cea

de Taină, Patimile, Rănile, Învierea, Înălţarea la cer,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 24

Coborârea Sfântului Duh, apariţia pe drumul Damas-

cului – care, toate, îi par a fi laolaltă cea mai dure-roasă din lume şi cea mai luminoasă din lume baladă

prin care Dumnezeu însuşi se dăruieşte omului, păşind alături de el pe drumul spinos al vieţii de

fiecare zi. Om al Răsăritului şi om al Apusului, ştie din

instinct sfânt că braţele larg deschise de încruci-ficare, către cele două Biserici – Bizantină şi Romană

– se întâlnesc în aceeaşi inimă suferindă, al cărei sânge picură din piroane, în Răsăritul şi Apusul

braţelor mortificate. Inima este una! Cele două Biserici ale unuia şi singurului Fiu, al unuia şi sin-

gurului Dumnezeu, strânse laolaltă prin buna pace a ecumenismului – căruia i se va dedica el însuşi.

Nu se poate mare credinţă fără mare ştiinţă – din har şi din învăţătură. Îndrumat de savanţii lui

profesori, Vladimir studiază conflictele conciliilor şi sinodurilor care, din cele mai vechi timpuri au

dezbătut chestiunile de doctrină şi disciplină ecleziastică, începând cu cele de la Niceea şi

Constantinopol împotriva arianismului, până la cele din Efes, Calcedonia, Latran, Lyon, Constanţa, Florenţa,

Trente în care Biserica s-a luptat să păstreze limpezimea dogmelor combătând ereziile şi schismele

strecurate între subtilitatea gândirii greceşti şi concizia latină. Nu putem pătrunde aici – în aceste

câteva pagini evocatoare – complexitatea istoriei creştinismului pe care îl descifra Vladimir Ghika în

studiile sale, ar fi pentru noi să încercăm a măsura cu degetul adâncimea oceanului şi puterea mareelor

care au frământat întregul creştinism medieval şi al renaşterii.

Era mai greu de trecut prin labirintul disputelor şi a zecilor de canoane, decât prin istoria

regilor şi a statelor laice oricât ar fi fost ele de încâlcite de ascunzişuri. Istoria era făcută din

fenomene concrete. Ea putea sta pe câte un adevăr, dar la fel de uşor pe înşelătorie asupritoare. În aria

controverselor teologice, logica trebuia să rămână suverană. Dar nu logica faptelor diverse ci logica

deschizătoare de drum spre Adevăr. Treci prin labirintul ideilor agresive, dar trebuie să luneci fără

să te laşi înfrânt de îndoieli. Să te mişti în faptele

ideii de care vorbise cândva şi Platon, şi Aristotel, şi

Doctorii, fapte ale gândului care-şi continuă dialogul abstract definind şi răsturnând definiţii în căutarea

răspunsului pe care Iisus n-a vrut să-l dea lui Pilat, dar pe care ni l-a transmis nouă prin Duhul Sfânt şi

dogmă. Într-acolo duce drumul omului către Dumnezeu. Către semenul său.

Folosind prilejul că se afla la Roma îşi va petrece multe zeci de ore la Biblioteca Vaticanului

sub îndrumarea Monseniorului Duchesnes, studiind documente privitoare şi la istoria românilor. Roadele

acestor investigaţii – ne spune biograful său Ştefan Nicolae – sunt „3.000 de pagini scrise mărunt” care

se referă în special la raporturile dintre Biserica Catolică şi Principatele Române.

În această vreme face demersuri ca să se traducă şi să se tipărească Liturghia Sfântului Ioan

Chrisostomul, care-i stă familiară prin ritual, dogmă şi frumuseţe duhovnicească.

La Roma cercul prietenilor lui se lărgeşte. Ştie să-şi facă prieteni. Prieteni pentru totdeauna,

acest om surprinzător pentru civilizaţia noastră gălăgioasă şi de întâlniri trecătoare. Noi oameni

politici, filozofi, scriitori, diplomaţi din cercul fra-telui său ori „de pe culoarele Vaticanului”, oameni de

diverse confesiuni întâlniţi în anticariatele unde caută volume rare, oameni „din lumea mare” ca şi

„oameni obişnuiţi”, muncitori din periferia oraşului, fermieri, ţărani, cerşetori bolnavi. O adâncă prie-

tenie îl va lega de preotul japonez, medicul Totzuka, plin de proiecte spitaliceşti pentru ţara lui, sau de

ofiţerul de marină – tot japonez – Isoroku Yama-moto, erou al războiului Boxerilor şi al războiului

ruso-japonez din 1903, ataşat naval la Roma în vremea primului război mondial, viitor amiral şi

comandant al bătăliilor navale de la Pearl Harbor împotriva americanilor. Fără a-şi fi renegat religia

străbună, Yamamoto devenise catolic. „Neobişnuit este destinul acestui tânăr prinţ

de 34 de ani, fiu şi frate de diplomat – scrie Dna. Miribel – legat de Orient cât şi de Occident, evo-

luând cu uşurinţă în palate, saloane sau ambasade, apreciat pentru conversaţia sa sclipitoare, pentru

jocurile de cuvinte spirituale, profund consacrat lui

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 25

Dumnezeu, căutând să-L servească cu orice ocazie…

pentru care niciun om nu-i străin, pe care niciun om nu-L socoteşte străin…”15

(va urma)

Adela Greceanu:

Un moment de reflecţie asupra poeziei în

propria viaţă şi scriitură. Ni-l propune Adela Gre-ceanu, pornind de la ideea că „acum, pentru mine

poezia are legătură cu un puternic sentiment al ineditului. Cu senzaţia că mereu totul e nou şi de-o

rigoare fără cusur. Şi că eu sunt contemporană cu totul ăsta şi că nu trebuie decât să fiu exact acolo

unde sunt. Pare simplu, dar nu e”.

Încep cu o întrebare aproape imposibilă: ce este

poezia pentru dumneavoastră şi ce înseamnă să fii

poet?

- Adevărul este că nu m-am mai gândit de mult la ce este poezia pentru mine şi ce înseamnă să fii poet. Şi,

într-un fel, bine am făcut. Altminteri, nu e rău să-ţi pui întrebările astea din când în când, aşa cum ţi-ai

face nişte analize medicale. Nu de alta, dar s-ar putea să ai surprize. Adică tu să te simţi bine, dar să

descoperi, la analiza sângelui, de pildă, nivelul coles-terolului prea mare. Sau numărul trombocitelor prea

mic. Şi-atunci, e bine să mănânci mai puţine grăsimi. Sau să faci un tratament cu dexametazonă. Să-mi

fac deci analiza. Cred că poezia acum, pentru mine are legătură cu un puternic sentiment al ineditului. Cu

senzaţia că mereu totul e nou şi de-o rigoare fără cusur. Şi că eu sunt contemporană cu totul ăsta şi că

nu trebuie decât să fiu exact acolo unde sunt. Pare simplu, dar nu e. Adesea e al naibii de greu să ţii pasul

cu prospeţimea lumii care te înconjoară – fie că 15 Materialul de faţă este publicat în revis ta noastră prin

amabili tatea domnului consul Ştefan de Fay, fiul scriitorului şi artistului – (v. nr. 3 al revistei – biografii selective, p. 10) Ştefan J. de Fay (foto p.23).

trăieşti într-un cartier select din Milano, fie că

trăieşti într-un cartier oarecare din Bucureşti, fie căîţi duci zilele într-un sat uitat de Dumnezeu. Să fii

poet cred că echivalează cu a ţine pasul pe de-o parte cu prospeţimea asta a lumii, pe de altă parte cu tine

însuţi. Îmi dau seama că la o analiză anterioară, tot cam aşa am răspuns: că scriu ca să ţin pasul cu mine.

Ceea ce iarăşi nu e uşor deloc. Dar e bine să nu faci prea des analiza poetului din sângele tău, fiindcă rişti

să devii ipohondru. Sau să te ocupi mai mult de analiza poeziei decât de poezia însăşi.

- Cum s-a produs apoi trecerea la proză şi cum aţi

resimţit-o în scriitura dumneavoastră?

- O trecere cu arme şi bagaje n-a avut loc. Fiindcă eu

m-am aşezat de la bun început pe graniţă. Între poezie, proză, discurs dramatic şi, poate, eseu. Poezia

mea are poveste. Proza mea are poezie. Mă simt foarte bine aşa, pe graniţă, pe teritoriul aşa de

generos al nimănui. Dar n-am făcut-o dinadins. Mi-am dat seama abia după ce-au apărut cărţile că stau de

fapt pe o graniţă. Îmi place să spun că romanul Mireasa cu şosete roşii e cea mai bună carte de

poezie a mea de până acum.

- Sunteţi şi jurnalist de presă scrisă şi radio. Cum

se împacă poezia cu jurnalismul?

- Sunt două domenii distincte. Fără să fie în conflict.

Datorită faptului că sunt jurnalist cultural, am cunoscut câţiva scriitori şi artişti români şi străini

care au ajuns să facă parte din lumea mea. Sunt oamenii care mă fac să-mi pun întrebări, să fiu

curioasă, să vreau să aud şi varianta celuilalt. Scriitorii Nora Iuga şi Amos Oz şi artistul Dan

Perjovschi sunt doar trei exemple. Sunt artişti pe care mi i-a făcut cadou meseria de jurnalist cultural.

Desigur, puteam să-i admir de la distanţă, dar am avut/am norocul să-i cunosc şi să stau de vorbă cu ei

pe îndelete. În plus, lucrând la radio (colaborările în presa scrisă ca jurnalist sunt sporadice), am învăţat

ceva foarte important pentru un om, pentru un scriitor: să ascult. A fi jurnalist de radio nu înseamnă

în primul rând să vorbeşti, ci să asculţi.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 26

- În emisiunea pe care o realizaţi la Radio România

Cultural, „Noua revistă vorbită”, urmăriţi ceea ce se

întâmplă în literatura de azi, română şi străină. Din-

tre scriitorii italieni contemporani, pe cine preferaţi

şi de ce?

- Cred că ţine de magia literaturii felul cum, în

romanul Mătase, Alessandro Baricco a reuşit să te facă să-ţi ţii respiraţia atunci când citeşti cum des-

chide ochii un personaj. Stop-cadru din cuvinte. Timpul stă în loc. La fel lumea. Nu poţi uita imaginea

construită din cuvinte. Apoi mai e Antonio Tabucchi, felul în care ştie să spună fără să spună, tăcerea din

poveştile lui.

- Texte ale dumneavoastră au fost traduse în dife-

rite limbi, printre care germana, engleza, suedeza şi

italiana. Ce sentiment vă dă faptul de a intra în alte

culturi prin actul traducerii?

- Cred că e mult prea mult spus că am intrat în alte

culturi prin traduceri. Prin traduceri am mai ajuns la câţiva oameni. Bucuria când un cititor inteligent îţi

spune că i-a plăcut ce-ai scris e la fel de mare şi în România, şi în Italia, şi în Germania, şi în Suedia...

- Obişnuiţi să dialogaţi cu traducătorii pe probleme

de text?

- Dacă ei au întrebări, nelămuriri vizavi de text, da,

cu plăcere le stau la dispoziţie. Îmi amintesc, de pildă, că Serafina Pastore, care mi-a tradus în

italiană câteva poeme pentru Festivalul Internaţional

de Poezie de la Genova, şi-a făcut o listă cu întrebări, ne-am întâlnit la o cafea şi am discutat mult pe text.

Cu Mauro Barindi am băut un capuccino şi am stat mult de vorbă despre romanul meu, din care a tradus

câteva fragmente. A fost ca la un interviu iar mie mi-a făcut plăcere, fiindcă Mauro înţelesese cam ce am

înţeles şi eu din carte.

-În 2009, aţi reprezentat România la Festivalul In-

ternaţional de Poezie de la Genova. Cum a fost

această experienţă?

- Mai întâi a fost surpriza grozavă să primesc de la

Monica Joiţa, directoarea de atunci a Institutului de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, un

email în care mă anunţa că m-a propus pentru acest

festival. La Festivalul de la Genova vine foarte multă

lume. Te impresionează să vezi curtea Palatului Ducal plină de oameni care au venit să asculte poezie. Şi, în

aceeaşi măsură te impresionează calitatea scriitori-lor invitaţi. După lectură, am stat mult de vorbă cu

cineva din public.

Dacă ar fi să alegeţi trei lucruri care v-au impre-

sionat cel mai mult în Italia, care ar fi acelea?

- Genova (oraşul vechi, straturi, straturi, rufe puse la uscat peste picturi exterioare de secol XVIII...,

stradele tot mai înguste, obloane verzi) cafeaua espresso, pesto genovese.

- Cum v-aţi prezenta scriitura pentru publicul din

Peninsulă?

- Dacă aş şti cum e scriitura mea, aş prezenta-o publicului din Peninsulă la fel ca oricărui alt public.

Dar nu ştiu cum e. Desigur, ţin seama de nişte rigori care apar pe măsură ce scriu, rigori pe care textul

respectiv le cere şi, în acelaşi timp, le construieşte. Iar eu nu trebuie decât să fiu atentă la ele, să le

respect şi să înaintez astfel până la capăt. Habar n-am dacă reuşesc. Cred că e mai bine să spună

cititorii, dacă vor, cum e scriitura mea.

- La ce lucraţi în prezent şi cum vă „proiectaţi”

cărţile viitoare?

- Nu-mi place să vorbesc despre cartea la care lucrez când e mult prea devreme. Iar de proiectat,

nu proiectez tocmai. Când scriu, e o combinaţie de impuls puternic de a scrie cu o obsesie sau mai multe

pentru un amănunt, pentru o imagine, pentru nişte voci, pentru cine mai ştie ce. Şi mă pomenesc abia

după câteva pagini scrise că s-ar putea să scriu o carte.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

(nr. 7, iulie 2012, anul II)

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_home.html

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 27

MIRON MANEGA

despodobit, cu buzele sfărâmate

n-am participat la frumuseţea lumii

decât cu primul scâncet!

despodobit de beteala cuvintelor vinovat de naşterea mea

mă-ntorc – iată! cu buzele sfărâmate

de amintirea sărutului tău.

pentru că nu ştii (şi dacă ai şti-o tot tăcere se cheamă)

eu sunt fiul şi fratele tău bicefal Şlefuitorul-de-Lacrimi

umbra şarpelui încolăcit în sine ca un blestem comprimat!

sunt partea de neatins a lucrurilor lăuntrul şi numele

cântecul şi tăcerea cântecului amintirile, dorul, absenţa

şi toate câte ţi le aşez dinainte în timp ce tu spulberi totul

cu un surâs.

şi iarăşi plânsul, şi iarăşi frumuseţea

în pântecul ei luminos am deprins

murmurul nesfârşit al lacrimilor care aveau să-mi împodobească mai târziu

toate izbânzile. târziu

când ea mă aştepta iarăşi

în cercul sacru al unei alte palestre ca să mă înveţe până la capăt

deznădejdea numită Iubire. şi mai departe:

plânsul şi frumuseţea zarea şi limita

nemişcarea şi dansul şi iarăşi plânsul

şi iarăşi frumuseţea. şi-n timp ce eu redeveneam amintire

ea se topea, orbindu-mă în înţelesul de foc al cuvintelor:

„copile, iată mama ta!” arătându-mi-se o clipă

aşa cum eu abia înduram s-o privesc: un dor fără-ntoarcere

un vis visat în nesomnul adânc al Ochiului-care-Se-vede-pe Sine.

spre o nouă pierzare

petalele trandafirului se vor închide ca un cleşte

peste degetele întinse spre profanare va sfârâi zvârcolindu-se

spurcata iluminare a tăgăduirii sinelui îmbătat de vinul pierzării

- o, niciodată definitiv acest vin nepieritor însă

ca amintirea viermelui în fluturi! strugurii transformaţi brusc în viespar

sau zăpada însângerată de cuvintele tale sau un vânt neştiut

vor îngheţa la timp sexul netrebnic al Nefiinţei căreia îi închinai ultima candelă

- ultima candelă care nu era, vai, limanul la care ai ajuns, în sfârşit!

şi din pâlpâirea care mai eşti sau numai din amintirea ei

vei striga, vei striga, aud de pe-acum: „trandafir, Dezminţire-a-Morţii, Femeie,

culege-mă din aer cu buzele din iarbă adună-mi risipirea, cu trupul,

strânge-mă între coapsele tale statornice

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 28

şi închegându-mă, naşte-mă iar

spre o nouă pierzare".

roua de diamant

ce deznădejde, femeie străină, te-a trimis să-mi imaculezi pragul

cu pulpele sângerând o răcoare necunoscută? cum ai putut auzi năruirea unei candele

când cuvântul lui Dumnezeu e un foşnet abia?

ce deznădejde, femeie străină, te-a trimis nesilită în acest pat îngheţat

de câte iubiri a cuprins pân-la tine - empireu al schimniciei fără speranţă?

cine ţi-a dat liniştea cu care mă-nvălui dăruindu-te parcă, întregindu-mă doar,

potolind orbirea copilului lacom să smulgă fructul,

apucându-i doar forma, ce deznădejde, femeie străină?

înţeleg, o, abia acum înţeleg,

eu am mai cunoscut umilinţa victoriei şi îmbogăţit cu încă un naufragiu

recunoscător m-aplec peste buzele tale umezite de roua de diamant a castităţii

impenetrabilă-n veci.

ce deznădejde! ce deznădejde!

LUCIA PATACHI

D E C O R

Eu am vopsit pe boltă curcubeul

ca să m-ascund în lumea-i de culori, am risipit în preajmă nişte stele

şi-am agăţat, să fie, câţiva sori...

De cornul lunii, măcinat de boală, am suspendat doar măşti de bucurie,

iar amăgirea pare-a fi reală în lumea calpă, de butaforie...

P L Ă S M U I R I

Ne făurim cu vanitate subiective, terne lumi,

zidim orgolios palate, ne prosternăm la zei păgâni,

le cerem avuţii concrete: coroane, bani, împărăţii;

pe carduri, acţiuni, librete,

ne vindem vieţile pustii. Din joc, plictis sau ignoranţă, din nebunie sau

snobism, Ineluctabila Instanţă

o sfidăm amplu,

cu cinism. Ne învârtim prin calpe sfere

ca manechine parfumate sau

plângem jalnici, prin unghere, peste milenii sfărâmate,

răniţi în cioburi de doctrine,

împotmoliţi în neputinţă,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 29

dosind păcatele ciorchine

sub frunza veştedă de viţă... Suntem asemeni şi nu prea,

(vai, A.D.N.-ul nu-i identic!), dar vrerea de-a fi „cineva”

devine numitor comun în evul maladiv, isteric.

Ne doare sau ne consolează să ştim

că suntem pieritori, că, democratic, ne retează tăişul alb,

nepăsător. Spre viitorul deja tern

vâslim prin semne de-ntrebare având convingerea sinistră:

o moarte pentru fiecare! Funebrul monument gigantic

ascunde-adesea un mărunt ce-a fixat cota de zadarnic

la vreo doi metri de pământ; va dăinui nişte decenii,

o linie-ntre două date, o cratimă între consoane,

pas între Naştere şi Moarte, un epitaf, cu stângăcie sau măiestrit sculptat

în piatră, idee pentru veşnicie, de-o biată ploaie,

erodată! Ne etalăm infatuarea

în titluri, ranguri sau în ghiuluri şi,

când ne roade disperarea, ne claustrăm, distins, în turnuri.

Ne plăsmuim, himeric, lumi, strunim mulţimea… de catrene!

ne credem abisal de buni, cu fruntea rezemată-n stele!

Superiori, invulnerabili şi detaşaţi de vulg sau tină,

am da un veac de lamentabil pentru o clipă de lumină!

OVIDIU OANA-PÂRÂU

cu doina-n gând...

zboară gând până departe

până dincolo, la moarte şi peţeşte-o pentru mine

spune-i că ursitu-i vine din adâncurile vieţii

stins ca roua dimineţii spune-i cum să se gătească

nunta cum s-o pregătească eu vin toropit de flori

cu alai de bocitori supăraţi că plec din lume

şi adăst la ea-n genune Zboară iute, zboară gând

şi spune-i că sunt de rând să-mi găsesc nouă mireasă

de cu zori plecat de-acasă dar te rog nu-i cere scuze

dacă vrea să te refuze m-oi opri din drumul meu

cu gând către Dumnezeu. luasem de la El iertare

la ceasul de înserare dar va trebui anume

înc-odată să mă-ndrume

de pot să fac drum întors să fiu vieţii de folos

n-o să fiu, am fost dat morţii zboară gândule la sorţii

daţi miresei juruită, pofticioasă şi grăbită

zboară gândule, hai zboară unde te-am trimis aseară ...

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 30

VALENTINA BECART

Obscure scâncete…

A fost un semn…

Ştiu bine! Din palide tenebre… se-nfiripau în mine

Obscure scâncete Aluviuni, culori păgâne…

Eu mă zbăteam, Mă răsuceam între cuvinte:

-„Voi naşte mâine! Mâine!”… Ei mă chemau, mă dezmierdau

Cu viclenie, Habar n-aveau

Că-n sângele trufaş Sacrificau copacul

Temător de cuie… A fost un semn…

Ştiu bine! Mai port şi azi în gânduri

Povara timpului, Tenebrele ce se-ntrupau în mine

- Un joc al nimănui – Un foc, o apă, pământ anchilozat

Şi-un srigăt cât o lume: „Mamăăăăăăă!”

Trepte…

Mai erau câteva trepte

doar câteva … până la cel mai înalt sunet

eu nu mă născusem dar mama ştia

că orice verticală se va prăbuşi

odată cu primul cuvânt rostit… Mai erau câteva zile

până când

orizonturile îşi puneau cămaşă înflorată

şi eu m-aş fi bucurat de lumină… atunci nu ştiam

dar mama se ghemuise în braţele nopţii

ca-ntr-o sugrumare ea ştia… că orice dimineaţă

va naşte un amurg nehotărât îngenuncheat

pe cea mai înaltă treaptă… Şi ziua venise

cu trepte abrupte şi paşi ce nu mai conteneau să urce

să coboare să urce

să…

Lasă-mi în fereastră…

Lasă-mi în fereastră umbra ta visătoare

şi verdele altui anotimp… lumina se surpă

cu fiecare adiere şi foşnet

de frunze… chemarea mea ,- e sunet argintiu -,

alunecând spre nevăzute braţe…

Lasă-mi în suflet parfumul tău văratec

şi cerul aprins de-atâtea cuvinte… timpul îşi pune broboadă de seară

cu fiecare linişte vânată

şi fereastră cu storurile trase… aşteptarea mea, - e cântec de dor -,

suspinând după urmele tale

albastre… albastre…

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 31

Viorica Gabriela Cătrună

SUNT

Sunt firul de nisip ce zborul n-am putut să-mi iau, Şi am ramas încătuşat în mare;

De-aş fi ştiut cărarea ce valul, vântul o săpau, Spre visul meu aş fi avut chemare!

Sunt alga vie dintre stânci

Ce forţa mării o aduce , Cu vuietul furtunilor adânci

Cătând talazul la răscruce!

Sunt glasul cristalin şi dulce-al mării Ce-n noapte luna tainic îl ascultă!

Mă stinge cea lumină din arşita dogorii Ce-mi biciuie cântarea acum atât de mută.

Sunt scoica ce tresare cu fiecare val

De teamă şi de frică eu neştiindu-mi locul , M-apropii-ncet şi sigur de malul cel banal,

Ce linişte nu are şi-şi cheamă grabnic omul.

Mihai Cătrună – u/p

CEZAR C. VIZINIUCK

Adulterinii VI

ochi de femeie agăţaţi pe perete chipuri şi umbre ce-mi

răscolesc trupul

totu-i pustiu

doar visul rămas e o amintire ce plânge

în unghere ascunse

prăfuite-s cuvintele pătate-s de timp

în noaptea aceasta sunt singur

unde-i iubirea ce cândva palpita

pe pereţii de sânge ai inimii unde eşti tu femeie

cu pielea-ţi - un lapte cu ochii-ţi - un cer

cu păru-ţi - o noapte şi gura-ţi ce şoapte-mi

sunau în urechi atunci când

pe patul răscolit de trupu-ţi tare iubirea curgea prin vene de foc

păcatul din mine tună în creier

şi-un fulger de moarte-mi străbate sufletul ucis

am rămas fără tine am rămas fără ea

mă războiesc cu noaptea cu îngerii cu sfinţii

căci un ucigaş sunt mort printre vii

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 32

Anton Klein Doamne, de ce…?

Doamne de ce mă tot doare iară?

Prăpastia deschisă între noi. C-aş fugi acum până la gară,

Să iau biletul dus, nu înapoi…

Trenul ce m-aşteaptă azi pe şine

Pe mine singurul lui pasager, Ce fug de răul vieţii fără tine,

Că vreau să uit, dar tot am să te cer.

Şi în visurile mele toate Tot ce mai am pe lume ai fost tu.

De ce toate gările-s blocate? Iar pe trenuri, acuma scrie, nu!

Doamne de ce mă tot doare iară?

În prezent, în trecut şi-n al meu vers. Cât aş vrea să-mi cumpăr azi o gară,

Cu trenuri numai într-un singur sens…

Dar astăzi gările sunt demolate

Şi drumurile au ajuns poteci, Iar tu cea din visurile-mi toate,

Nu-mi spune c-ai venit, doar ca să pleci…

Mi-arunc singurătatea

Mi-arunc singurătatea la margine de viaţă, Ca să trăim năvalnic chemarea cea flămândă,

Să te-ador, cu vina, ca-n fiecare dimineaţă, Cu privirea să mă arzi şi-n ultima secundă.

Iar nopţile şi zilele ne vom cuprinde-n taină,

Dând foc disperării, cât nu ni-s împreună Şi arunc plictiseala ca pe cea din urmă haină,

Dezbrăcaţi şi dornici ne vom iubi sub lună.

Hai să ne permitem, c-am avea din toate

C-am avea amorul, de strajă între noi, Voi stinge şi lumina, de-mi spui că nu se poate!

Şi-avem doar iubirea, de veghe între noi…

DANIEL DUMITRU DARIE

Anonim mereu

Nu urc pe dealuri, nu cobor în vale, Sunt anonimul cel mai cunoscut,

Şi plâng şi eu în lacrimile tale, Privind mereu, în taină, spre trecut.

Nu mă înclin când vântul vieţii bate,

Chiar dacă-n suflet frigul îl resimt, Şi dau bineţe clipelor uitate

Când deznădejdea lumii o presimt.

Rămân de strajă nopţii-ntunecate, Descoperind şi-n vis un hohot trist,

Doar adevărul ţipă şi se zbate Când lumea uită că şi eu exist.

Iar drumul orişiunde mă va duce Nu-l pot străbate de priviri ascuns,

Nu am odihnă, n-am nicio răscruce, Sunt eu: şi întrebare, şi răspuns.

Un om singur...

Un om singur, un om singur, ăsta sunt şi nu mă tem,

Să-mi dau literei cuvântul îmi e astăzi crez suprem, Mă dezic de vorba lumii ce mă vede-n fel şi chip

Care crede ca şi munţii sunt palate de nisip.

Între felurite forme ce, se văd, au un contur,

Caut să găsesc esenţa a tot ceea ce-am în jur, Pun accentul pe vocale dar nu uit că totuşi ştiu

Că mai toate sunt lăsate, cât mai mult pe mai târziu.

Sunt om singur, sunt om singur, singur sunt, nu mă socot, Şi-mi toti spun atâţia asta, să le-o scot din cap nu pot,

Îi aud când se întreabă cum şi pentru ce trăiesc,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 33

Şi cum de-mi găsesc curajul când vreau lumii să vorbesc.

Temători că ştiu prea multe, temători de fapta lor Cei ce fug de adevăruri dau de ştire c-am să mor,

Ori cu degetul arată spre ceea ce m-ar dori Ei, cei care, în oglindă, nici nu vor a se zări.

Un om singur, un om singur, întrebări n-am cui să pun,

Timpul trece... bate gongul, vine vremea, totuşi, spun Când cuvântul va lua locul a ceea ce-i azi normal,

Când esenţialitatea deveni-va crez real.

Pun un pas ce bate pragul ca să văd de ce-n-trecut

Unii m-au lovit cu pietre şi mă tot vedeau căzut, Şi se tot gândesc să-mi spună ce deja eu ştiu c-au spus,

Ştiu şi eu, sunt un om singur, dar mereu mă uit în sus.

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ

Bătrânul

bătrânul smerit

din chioşcul de sticlă este zilnic înghiţit de vise în aşteptarea

porumbeilor care i-au furat inima în vestonul său decolorat de fluturi

şi timp aşteaptă umil cartea de vizită a doamnelor

din colţul străzii ce-i traversează bezmetic

mintea răsfăţând-o cu câte un sărut

de sub veston se poate vedea cum şi astăzi îl părăseşte un curcubeu

în alergarea uşoară a cailor traşi de sfoară de câte un copil rătăcit

din cartea de colorat pe care o răsfoieşte

tot mai des în căutarea timpului zidit în cuvânt

Toamna

Copacii cresc liber umăr la umăr cu mărul galben din visul tău

ca soldaţii cu armele la picioare trăgând înserarea către marginea infinitului

tu prinzi cu aripile un fluture pe reverul hainei neîntinată

de fructul dulce al ispitei te întorci să sorbi amiaza

cu riduri proaspete din pieptul meu garnisit de toamnă

mirosim a pârg iubito şi avem cerul

cu noi în jocul de cărţi.

Semnele iernii

Mantia albă,

spălată de lumina dimineţii, acoperă dealurile

care au genunchii la gură, într-o adormită sărbătoare

a dospirii seminţei de grâu. Culcate, pe o rână,

parcurg ritualul întoarcerii la viaţă.

Sunt trădate de păsări dornice să caute seminţele rătăcite.

Pădurile, încălzite de nea, sunt încărcate de cântecul lupilor

care visează prada. Gerul încremeneşte respiraţia în brazi,

Cerul, proaspăt pieptănat de fumul desprins

din strânsoarea hornului, se oglindeşte, cu reflexii argintii,

în ochiuri de apă îngheţată.

Pisica albastră

Nu am timp să caut înţelesul cuvintelor în dicţionar

abia dacă mă pot auzi în chemarea mării din scoicile pe care cu râvnă le aduni

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 34

în braţe odată cu răsăritul.

Tind asemeni limitei şirurilor neîntrerupte de priviri către infinit

să-ţi admir şoldurile într-o legănare leneşă de pisică albastră

pe care ciudat în orele serii o laşi flămândă

să încarce aşteptarea.

Albastru

Suntem doi sori

la capătul cerului, tu îmi numeri cuvintele

odihnindu-le pe o rază albastră.

Eu dezbrac eticheta sărutului expirat

la culoarea închisă a norilor în timp ce sar peste scara de lemn cu trepte arse

să ajung la marginea zilei în care mâinile noastre au unghiile tocite de linişte.

Numele tău

Doamne, zarea este gândul tău albastru

înălţat din iubire ca o cupolă de biserică răstignită

între patimile primăverii, când renasc iarba, copacii, păsările, iertarea.

Tu ne iubeşti cu toate culorile şi lacrimile pe care noi le pierdem

şi ne aştepţi cuvintele uneori şterse, alteori abia desluşite,

ne cuprinzi cu răbdare

în toate slăbiciunile inimii noastre, chiar şi când uităm

să chemăm numele tău.

Fântâna

Fântâna o zidesc peste marginile

aspre ale timpului ca ploaia să o umple cu inima

copacului răsturnat peste furtuni

din care vreau să strâng în zborul dimineţii

fructele toamnei. Să îmbrăţişez holde şi păsări

ivite din firele ierbii rătăcite într-o răspântie a cuvintelor

prinse cu rădăcini de soare.

Vom avea aripi

Sânul tău, gust al piersicii plânge

în epava visului răstignit expus zborului neterminat.

Nu-ți fie frică, norii poartă chipul nostru,

vom avea aripi. Din tencuială trupurile captive

se vor desface în lumină, uşile deschise

vor lăsa iarna în toamnă. Este timpul

să abdicăm

din visul care decora altădată cerul. Nu-ţi alunga zâmbetul

vreau să-l păstrez în ființa care se zămislește

din foc şi cuvânt, şi-n liniştea aşternută

vom avea aripi…

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 35

„Cântecul dezamăgirii”

Versuri de Alfonso Severino16

Alfonso Severino s-a născut la Napoli în decembrie

1951 şi locuieşte în apropiere da capitala provinciei Campania, în localitatea Ottaviano. Itinerarul său

poetic durează de mai bine de un deceniu. Scri-itura ca exerciţiu şi temelie a existenţei, astfel îi

place să-şi definească opera precum şi demersul social şi civic. Pe sine se defineşte cu smerenie „un

artizan al cuvântului”. Iată câteva titluri ale căr-ţilor sale: A Napoli, Progetto 8 marzo, Le parole liberate, Percorso inverso. Cel mai recent volum, Atelier per le signore (Edizioni Somma Vesuviana,

2011, introducere de Francesco d’Episcopo, notă critică de Pasquale Gerardo Santella), se doreşte a

fi un omagiu adus femeii, un univers cu lumini şi

umbre, cu minuni şi amăgiri, dar întotdeauna cap-tivant. Climatul dominant este, fireşte, unul erotic,

de unde şi frecvenţa portretelor „doamnelor” de orice condiţie, stirpe sau spaţiu geografic.

Abordarea poetului are loc într-un ambitus amplu, de la jubilaţia aproape sacră, admiraţia

aproape imnică la acel savoir faire al amantului experimentat, senzual, ce ştie să preţuiască amo-

roasa ofrandă carnală (a se vedea repetitiva pre-zenţă a trupului feminin, a buzelor, a ochilor, a

„coapselor înfocate” etc.) într-o manieră, am zice, păgână. Se poate, aşadar, vorbi de celebrul motiv,

inclusiv pictural, amorul sacru vs. amorul profan. Foarte frumoase sunt poeziile dedicate celebrei

poete Alda Merini (1931-2009, decedate în urma unei tumori cerebrale), pentru care Severino pare

a avea un adevărat cult. Trubadur dolcestilnovist, „funambul al cuvântului/improvizator solitar”,

poetul napolitan are un viitor cert în poezia italiană

16 http://www.orizonturiculturale.ro/ro_poezie_Alfonso-Severino.html

a anilor 2000: o dovedesc din plin texte precum

Donna in abito di lino, Il canto della disillusione, Liberă în câteva minute, Margherita, Ninfa, In questa stanza, un autoportret pe care îl repro-ducem in extenso: „În această odaie ostatec de

umbră/ocup singurătatea/ şi plictisul./Garoafele/ îşi ard culoarea/în mireasmă,/iubirea arde-n amin-

tire./Fluturele de gheaţă/ pe peretele mut/ fixează/ un zbucium zadarnic”.17

Cântecul dezamăgirii

Iubesc acea gură ce-mi sărută sângele cald,

ce ţinteşte genunea, făcând din pas o aventură.

Cântecul dezamăgirii ce coboară în pântecul tău gol,

obscura durere ce ne leagă şi tot mai tare se mângâie cu noi:

amintirea nicicând ostenită să ne facă iubiţi.

Fata din pub

Fata din pub

are ochi de azur ochi ce găuresc nori de fum

fulgere sclipesc pe genele-i de aur.

Este alba rază-a unui far între coasta de stânci şi mare.

Agil dihor alb prinde-n zbor gânduri

se joacă. Cu fiecare halbă

cea din urmă duşcă îi bea privirea de-azur

afară noaptea

îi adastă surâsul.

17 Prezentare şi traducere de Geo Vasile (nr. 10, octombrie 2012,

anul I I – www.orizonturiculturale.ro)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 36

Liberă în câteva minute

Liberă în câteva minute am doar o singură cameră, 327.

Goi în faţa oglinzii vedeam filmul vieţilor noastre:

tu nu priveai era la mijloc pudoarea ta.

Mă voiai invizibil cu dezmierdări pe mâini,

cu dezmierdări în ochi. Răpuşi de iubire

laolaltă îmbrăţişaţi depărtaţi înlănţuind o căinţă,

viaţa dezamăgită, fragedă iubire. Tot ce-am fi vrut şi nu suntem

camera 327 abator silenţios de sânge şi spermă

surâzi, inima mea! şi-ntregime aerul acoperă oglinda

şi totul e în ochii tăi.

Mantova

Ploaia în chip de suspensie între frig şi ceaţă apă totuna cu văzduhul în miriade de balonaşe.

Mantova mă-nfăşoară în frig înţepător şi-aprinde luminile străvechilor ei juvaiere.

O duminică cu aer de sărbătoare mă pofteşte să-mpărtăşesc timp şi spaţiu

glasuri ce tresar printre porticuri şi pietre de râu,

Via Broletto îmi îmboldeşte paşii spre noi întâlniri,

de pildă cu Ilse în singurătatea-i

în amara blândeţe a ochilor ei. Singură coaptă

precum această silenţioasă ploaie, precum lacrimile-i tainice

ce-i umplu inima. Ilse la o porţiune de stradă

ca o fiinţă despuiată. Glasurile vorbind ochii într-o privire

Mantova farmecul.

CE BINE CĂ EŞTI

de Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 37

„Dostoievski după

Dostoievski” Autor: Tatiana Timofeiov

De această dată, mă voi referi la aspectul literar al evenimentului, invitându-i pe cititori în lumea lui

Feodor Dostoievski, împreună cu unul dintre cunoscătorii marelui romancier rus. Este vorba de

conf. dr. Leonte Ivanov, şeful catedrei de slavistică a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I.

Cuza” din Iaşi, originar din judeţul nostru, din satul Manolea. Prin comunicarea sa intitulată „Dostoievski

după Dostoievski”, profesorul ieşean a captivat auditoriul cu o serie de aspecte inedite referitoare

la destinul preţioaselor manuscrise dostoievskiene. La fel de interesante au fost precizările sale

introductive, legate de cea mai grea perioadă din viaţa lui Dostoievski, perioada celor patru ani de

deportare în Siberia (1849-1853). Dar să-i dăm cuvântul dlui conf. univ. dr. Leonte Ivanov: „Acolo,

Dostoievski (...) a putut să cunoască profunzimile sufletului rus, dar nu a avut posibilitatea să scrie.

Practic, nu i s-a permis în cei patru ani de muncă

silnică să aibă acces la hârtie şi creion. Când îşi ispăşeşte pedeapsa, el îi trimite fratelui său Mihail o

scrisoare, povestindu-şi amănunţit experienţa trăită, calvarul din cei patru ani. Două cărţi i-au fost totuşi

accesibile, în primul rând un exemplar din Biblie, dăruit de soţiile decembriştilor, care i-a fost deo-

sebit de drag şi pe care l-a studiat din scoarţă în scoarţă. Cea de-a doua carte este a unui scriitor mai

puţin cunoscut, călugărul Parfenie, care este în mod surprinzător originar din Iaşi, este starover şi o

perioadă a stat în Manolea, făcându-şi ucenicia la mănăstirea de acolo. Este elementul care, într-un fel,

mă leagă de Dostoievski şi mă obligă. Acest călugăr Parfenie este autorul unei cărţi foarte cunoscute în

epocă, o «Călătorie în Rusia, Moldova, Turcia şi în

locurile sfinte», pe care Dostoievski a avut-o la

îndemână şi pe care i s-a permis s-o citească în acea perioadă tristă din viaţa sa. De la acest autor,

Dostoievski împrumută în primul rând stilul, stilul hagiografic, apoi se pare că figura stareţului Zosima,

din romanul «Fraţii Karamazov», este modelată după autorul acestei cărţi. Nu am pretenţia să spun că

Dostoievski ar fi auzit de Manolea, este departe de mine acest gând, dar biografia acestui autor l-a

interesat pe Dostoievski în mod special. Încerc să mă achit de această datorie faţă de marele romancier,

printr-o jumătate de carte pe care i-am consacrat-o (mă refer la «Studii tolstoievskiene», apărută la Iaşi

în anul 2007) şi prin publicarea corespondenţei sale în versiune românească.

Acum, câteva cuvinte despre tema anunţată în pro-gram, «Dostoievski după Dostoievski», o temă largă,

dar voi lua de aici doar o idee, cea legată de destinul manuscriselor acestui autor. Cum bine ştiţi, cea care

a avut grijă de manuscrisele lui Dostoievski şi s-a preocupat de editarea operelor acestuia a fost soţia

sa, Ana Grigorievna Dostoievskaia, ea însăşi autoare de memorii. La un moment dat, o parte din manu-

scrise trec în posesia fiului lui Dostoievski, Feodor Feodorovici. Este vorba în primul rând de manuscrisul

romanului «Crimă şi pedeapsă», apoi de manuscrisul romanului «Fraţii Karamazov» şi de 23 de caiete de

însemnări legate, unde erau schiţele pentru romanele realizate sau pentru viitoarele cărţi, pe care nu le-a

scris. Din precauţie, Feodor Feodorovici depune aceste manuscrise într-un seif la banca de stat din

Sankt-Petersburg, ele urmând, probabil, să se trans-mită din generaţie în generaţie. Nu voi vorbi despre

toate aceste manuscrise, ci numai despre manuscrisul romanului «Fraţii Karamazov», a cărui odisee, în opi-

nia mea, este deosebit de interesantă. Au existat două versiuni ale acestui manuscris, o versiune pe

curat, care nu era autografă, era probabil scrisul Anei Grigorievna, şi un manuscris în ciornă, deosebit

de preţios, în sensul că acolo erau toate schiţele pri-vitoare la continuarea romanului «Fraţii Karamazov».

În plus, era o serie de alte planuri, Dostoievski in-tenţiona să scrie şi altceva în afară de ultimul lui

roman «Fraţii Karamazov». La un moment dat, s-a pus

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 38

problema ce s-a întâmplat cu manuscrisele. În anii

revoluţiei bolşevice, aceste manuscrise dispar de la biblioteca de stat din Sankt-Petersburg şi urma lor

se pierde. Acum există bănuiala că manuscrisul în ciornă al romanului «Fraţii Karamazov» a intrat în

posesia Anei Grigorievna, tocmai pentru că aceasta se ocupa de reeditarea operelor lui Dostoievski şi

intenţiona să publice şi o parte din corespondenţa autorului. Altă versiune spune că Feodor Feodorovici

scoate toate manuscrisele din seiful respectiv şi le mută în Siberia la o bancă din Omsk, tocmai pentru

că acolo era centrul de rezistenţă al armatei lui Kolceag, era un bastion împotriva expansiunii

bolşevice. Numai că şi Omskul este cucerit şi aici manuscrisele dispar. Există doar certitudinea că Ana

Grigorievna le-a avut o perioadă în posesie, numai că vâltoarea revoluţiei şi apoi a războiului civil fac ca

Ana Grigorievna şi soţia lui Feodor Feodorovici să se retragă spre sudul Rusiei, iniţial în Caucaz, iar după

aceea în Crimeea. Se vor stabili la Simferopol şi acolo vor rămâne o perioadă mai lungă de timp. Nora lui

Dostoievski, Ekaterina Petrovna Dostoievskia, a avut neşansa să fie mereu interogată, i s-au făcut per-

cheziţii nocturne şi de fiecare dată când veneau agenţii securităţii confiscau câte ceva din zestrea de

manuscrise, astfel încât fondul documentar s-a micşorat substanţial. În anul 1921, Ana Grigorievna

moare, practic de mizerie, iar Ekaterina Petrovna împreună cu sora sa, Ana, rămân să trăiască mai

departe în Crimeea. Vin anii celui de-al Doilea Război Mondial, când Crimeea a fost ocupată de trupele

germane şi, aşa cum se ştie, au fost şi trupe româ-neşti acolo. Unul dintre ziariştii români, redactorul

unui periodic din acei ani, are şansa să le cunoască pe cele două surori, să stea de vorbă cu ele şi să le ia un

interviu. Printre întrebările care s-au pus acestor distinse doamne, a fost şi cea legată de soarta manu-

scrisului romanului «Fraţii Karamazov». Ele au răspuns că acest manuscris s-a pierdut în anii tulburi

din perioada războiului civil.

Odată ce armata germană se retrage din Crimeea,

surorile pleacă împreună cu această armată, din simplul motiv că dacă ar fi rămas acolo ar fi fost

lichidate, pentru că una din ele servise ca translator

din rusă în germană la spitalul german de campanie.

Vor fi ajutate să părasescă Crimeea de către un ofiţer român, care le aduce la Galaţi, acesta fiind

încă un element ce leagă cultura română de cea rusă. La Galaţi vor sta doar 12 zile, vor fi supuse unui

bombardament, după care pleacă înspre Polonia. În apropiere de Lodz, din cele 26 de cufere cu obiecte

personale şi manuscrise, opt sunt furate. Important este că printre manuscrisele şi fotografiile de fa-

milie pe care le aveau, nu figura şi manuscrisul roma-nului «Fraţii Karamazov». După aceea, surorile pleacă

la Paris şi se vor sfârşi în anul 1958, la câteva zile diferenţă una de alta, undeva în sudul Franţei, la un

azil de bătrâni. Acum, există trei variante legate de acest manuscris. Una din ele ar fi că a intrat nu se

ştie prin ce mijloace în posesia lui Ştefan Zweig, care este autorul unei cărţi despre Dostoievski, ce con-

ţine note inedite, pe care istoricii literari nu le cunoşteau şi aşa a apărut această supoziţie. Se află

sau a fost manuscrisul în posesia lui Ştefan Zweig, rămâne o întrebare. A doua variantă este că manu-

scrisul s-a pierdut undeva pe teritoriul românesc, în perioada când cele două surori au urmat armata

germană în drumul ei spre apusul Europei. Cea de-a treia versiune este că acesta a dispărut de la banca

siberiană din Omsk, unde a fost depus. Există o dovadă sigură că banca a fost prădată, pentru că unul

din cei care iubeau creaţia lui Dostoievski i-a restituit Anei Grigorievna, la câţiva ani după aceea,

câteva din caietele de însemnări, manuscrisul romanului «Crimă şi pedeapsă» şi câteva scrisori

personale ale lui F.M. Dostoievski.

Rămân, aşadar, aceste trei variante legate de

manuscrisul romanului «Fraţii Karamazov», care se caută şi astăzi. Ce pot să spun în încheiere, decât

aviz amatorilor, cine îl găseşte va intra în istoria literaturii. „La finalul acestei călătorii literare, îmi

exprim speranţa că vom mai dialoga cu distinsul universitar ieşean Leonte Ivanov şi vom afla alte

elemente comune între culturile rusă şi română, alte nebănuite legături, cum este cea între scriitorul rus

Dostoievski şi meleaguri româneşti apropiate de noi.

***

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 39

Maestrul Dan Puric18 este un „vulcan activ", ce „eru-

pe" fascinant pentru cel care-l ascultă şi-l priveşte. Am stat de vorbă cu domnia sa aproape o oră şi m-a

cucerit fiecare cuvânt al său. Se preocupă de pro-blemele fundamentale ale omenirii, se dăruieşte artei

cu totul şi ne oferă nouă acel dram din paradis care ne face mai buni şi mai iubitori. Cred că un mare artist

este şi un OM deosebit, unul dintre ei este fără îndoială

actorul, artistul şi implicit omul Dan Puric.

„Fiecare român adevărat este o cărămidă pentru

România de mâine !"

A.G.:Cum şi când a început pasiunea pentru actorie?

D.P.:-Sigur este o întrebare uzuală şi de regulă

răspunsurile sunt cam toate în aceeasi zonă. E foarte greu de făcut o distincţie între ceea ce îţi dă

Dumnezeu în copilărie, sau ce îi dă copilului şi ce rămâne din acest copil mai departe. Ca să clarific

puţin răspunsul cred că din copilărie, ca să răspund mai concret a fost chemarea asta dar n-am

conştientizat-o decât mult mai târziu. Eu am făcut arte plastice, mi-a plăcut tare mult pictura şi gra-

vura, apoi dorind să dau la medicină, deci cu rătăcirile de rigoare.

-Mai aveţi timp acum de arte plastice ?

-Aşa cum spunea bunul meu prieten academicianul

18 Dan PURIC - s -a născut la 12 februarie 1959; 1978 - bacalaureat

al li ceului de arte „Nicolae Tonitza" din Bucureşti ; 1985 - absolvent

al Insti tutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I .L.Caragiale", Bucureşti , clasa prof.univ.dr. Dem Rădulescu; 1985-1988 - actor la

Teatrul „Mihai Eminescu", Botoşani ; din anul 1988 actor la Teatrul

Naţional „I .L.Caragiale", Bucureşti ; este un actor şi regizor român

care a jucat atât în teatru, cât şi în film. Spectacolele sale - Tourjours l'amour, Made in România, Costumele, Don Quijote - au cutreierat lumea. În film, a jucat rolul principal în coproducţia româno-sârbă

Broken Youth, regia Maria Marek, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de Televiziunile BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt, RTL. A mai jucat şi în filme pentru Televiziunea din Lausanne, Elveţia.

Sorin Dumitrescu, marele nostru pictor: „Tu continui

pe mai departe artele plastice pe scenă ! Pentru că toate spectacolele mele au o nostalgie, o nostalgie a

plasticităţii, au un alt grad de plasticitate vizuală ca să zicem aşa...

...Şi ce v-a atras spre pantomimă ?

-Pantomima este cu totul şi cu totul altceva. Eram în anul trei sau patru de institut, spre sfârşit şi am

intuit cenzura aceea politică foarte puternică care exista atunci că nu puteam să spun, să mărturisesc un

adevăr. Nu puteam nici măcar să fac ceva tran-sfigurat scenic şi lucrul ăsta deranja fundamental

natura mea de om liber, dar născut şi ţinut într-un ghetou comunist şi atunci mi-am dat seama că

trebuie să folosesc un alt limbaj, un limbaj care este dincolo de cuvânt. Sigur că pantomima este doar o

mică părticică din ce fac eu, pentru că ea conţine şi pantomimă şi step şi dans şi spiritul comediei de la

arte şi experienţa să zicem din cinematografia mută, sau a nostalgiei cinematografiei mute şi din

coregrafia asiatică sau arte marţiale.Toate sunt puse ca să fie vehicule de transport ale gândurilor şi ale

sentimentului mult mai rapid. De aici rezultă că taina aceasta a trupului este de tip creştin, ea

dezmărgineşte omul din limitele ideologice, mentale, culturale, fără prejudecăţi şi m-a bucurat că acest

canal de comunicare transportă şi cum spunea Caragiale că avem atât umor încât putem da la

export. Eu am început să dau la export atât umorul cât şi sensibilitatea, calitatea, vitalitatea şi

tandreţea în felul ăsta şi tandreţea interioară a poporului român şi să vă spun concret la Pekin am

avut 2800 de spectatori, la opera mare din capitala Chinei şi în contact rapid cu lumea asiatică cu umorul

românesc. Acesta este darul care ţi-l dă Dumnezeu. Când sunt pe scenă am sentimentul că toţi

spectatorii indiferent unde mă aflu devin români,

sunt extraordinari!

-Fiind copil aţi „visat“ şi v-aţi văzut aşa cum aţi

ajuns azi ?

-Este o întrebare frumoasă pentru că eu cred că am avut o licărire, am gustat din ce voi fi. Filosoful

Hegel are o frumoasă expresie care se referă la

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 40

filosofia spiritului. După ce face capul praf cu teza,

antiteza şi cu toate astea el trimite la câte o metaforă. Dau exemplu această metaforă, ca să arăt

că marii filozofi, au fost şi mari poeţi. Spunea aşa : „picioarele care îl duc sunt de pe acum în faţa porţii!“

Parcă ar şti destinul că vei fi acolo; fără să-l controlezi. Parcă m-am recunoscut în acestă pildă!

Sigur că bunul Dumnezeu va face aşa cum doreşte... Eu am copilărit la ţară, la Negoiu, ce contrast

puternic între munţii de acolo şi blocurile care le-au construit comuniştii.

-După părerea mea cea mai frumoasă meserie dintre

toate este actoria.E grea această profesie şi ce

consum implică ?

-Nu profesia este frumoasă în sine, ci cel care o face, cel care o dumnezeieşte. Gândiţi-vă la un medic

care face bine oamenilor ce bucurii aduce semenilor. Ce sacrificii au făcut oamenii de ştiinţă ca să obţină

lucruri care apoi au ajutat omenirea. Au renunţat la foarte multe. Un artist, un creator, un om este măci-

nat de acestă treabă, el nu-şi cronometreză consu-mul de calorii, urmăreşte răsplata care vine pe multi-

ple căi.

-Vorbind de răsplată,e recompensată bine această

nobilă meserie în România ?

-Nu, noi suntem umiliţi din acest punct de vedere.

Cultura a fost gestionată şi este în continuare ges-tionată de oameni mediocrii. De multe ori unii dintre

ei când devin şefi, devin „comandanţi“ peste proprii lor colegi. Este o breaslă umilită, aproape distrusă.

Marii actori au fost îndepărtaţi de la televiziune, acum este la „modă“ mitocănia, amatorismul de prost

gust, pentru că sunt şi amatori care se apropie de profesionişti.Tot ce este prost este încurajat de

televiziune. Generaţia tânără de actori nu cunoaşte ideea de sacrificiu, între generaţia de aur şi cea de

azi este o mare prăpastie. Sunt din ce în ce mai puţini talentaţi şi din ce în ce mai puţini care înţeleg

menirea artistului adevărat care se sacrifică, până la urmă pe altarul teatrului, al artei. Este actorul care

joacă în reclame sau în telenovele de prost gust. Din păcate România se distruge şi din acest punct de

vedere.

-A ajuns ţara noastră, acum când suntem şi în Uniu-

nea Europeană acolo unde oamenii au visat ?

-După revoluţie, după lovitura de stat din 1989 dintr-un ghetou comunist ce a fost România, a intrat într-

un ghetou „nou comunist“ şi suntem în continuare aproape ca înainte.Toată lumea spera că acest sistem

din comunitatea europeană să vină şi să mai cureţe puţin din deşeurile comuniste care mai sunt la pu-

tere. De asemenea lumea spera într-o legislaţie cu o administraţie de tip european, una de tip civilizat. Pe

de altă parte ei deja au început să se salveze singuri, imigraţia puternică cu deja peste un milion de

oameni-români în Spania şi Italia, numărul populaţiei ţării noastre a scăzut alarmant şi că forţa de lucru

sănătoasă în putere şi meseriaşii au plecat în lume. Pe cei din conducerea ţării nu îi interesează aceste as-

pecte pe termen lung. Metabolismul lor se întinde între mama soacră şi nepot. Din păcate este o

situaţie tragică din punctul ăsta de vedere. Însă noi suntem şi trebuie să fim optimişti pentru că istoria

se mişcă, chiar Uniunea Europeană e un uriaş cu picioare de lut, gestionează destul de greu pe ţările

mici şi este normal, dezvoltarea economică în aceste ţări se face cu paşi mărunţi. Ştiţi că din zece tineri

români nouă emigreză ?! Criminali politici şi economici, aşa trebuie numiţi aceşti oameni politici

care sunt la conducerea ţării. Ei se sfâşiază între ei pe ciolan în detrimentul naţiunii. Este un proces

istoric care se întâmplă, din păcate; occidentul este

imoral faţă de noi, e cinic, n-are nicio vină politica economică cu morala.Vestul Europei ar trebui să

plece capul în faţa României câţi martiri a dat.

-Ce înseamnă pentru dumneavoastră patriotismul ?

-Acum cred că nici nu mai este la modă, pentru că se

desfiinţează orice repere faţă de dragostea de ţară, dacă eşti naţionalist spun că eşti de extremă dreap-

tă. Pentru mine personal înseamnă a-ţi iubi ţara, este un sentiment nobil, normal, firesc pe care îl are toată

lumea. Te naşti cu acest lucru, cu ideea de identitate, exact cum te naşti cu sentimentul de familie, cu

sentimentul de proprietate. Acestea sunt lucruri înnăscute, cine vrea să le reteze face clone ideo-

logice. Noi îi tolerăm pe ţigani de 200 ani, italienii

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 41

după un an şi jumătate fac manifestaţii pe stradă

împotriva lor şi asta după ce ne-au făcut pe noi intoleranţi, după ce Europa a zis că noi suntem fas-

cişti şi legionari. Asta a dus să ajungem aproape minoritari în propria noastră ţară. Ei uită că trebuie

să avem îngăduinţa creştină; în Dobrogea trăiesc în jur de 14 minorităţi, ar putea această zonă să fie un

model pentru întreaga Europă. Janos şi Ion se înţeleg în alt fel de legi, nu trebuie sa vină primarul şi să le

facă o lege după care cei doi să conveţuiască.

-De ce credeţi că sunt mulţi care se ruşinează de

credinţa în bunul Dumnezeu ?

-(Râde) Nu mai e la modă, este efectul ateismului grosolan care s-a făcut în timpul comunismului. Mulţi

consideră creştinismul ca ceva primitiv. Unii devin credincioşi doar când dă cancerul peste

ei. Am văzut în avion când sunt turbulenţe toţi devin religioşi şi se roagă, după ce

coboară din avion revin oameni moderni şi uită. Un om care crede nu discută prea

mult despre credinţă. Trebuie să ne respectăm reciproc, pentru că „libertatea

celuilalt îmi certifică libertatea mea, mă întăreşte!“ spune părintele Stăniloaie. Îmi

place să cred că poporul român este un pod din acest punct de vedere, au trecut

pe aici fel de fel de popoare de-a lungul istoriei. Trăim într-o criză naţională, însă

avem noroc că se suprapune cu o criză internaţională.

-Poate artistul să facă ce nu poate să facă politi-

cianul ?

-De mult face aşa ceva şi dacă mai dăinuie ceva în

existenţa umană este datorită artei, nu a unei arte bolnave sau post moderne ci a unei arte mărturisi-

toare care vorbeşte de dăinuirea omului. Napoleon aparţine istoriei pe când Beethoven culturii. Ascul-

dând un Mozart sau Bach arta se dizolvă, ne unim cu toţii.

-Ce transmiteţi românilor care trăiesc în afara ţării

noastre?

-Am o mare admiraţie faţă de cei care şi-au păstrat

cu discreţie dorul de ţară, chiar suferind de dorul de

casă, care s-au comportat exemplar dincolo în Ger-

mania sau Anglia cum am văzut, în Italia sau peste tot unde am fost şi am întâlnit oameni de mare cali-

tate şi le urez să-şi păstreze ţinuta şi demnitatea românească pentru că asta este singura şansă de

izbăvire. Acum vom trăi fără frontiere, chiar dacă sună banal, însă s-a schimbat atitudinea celor plecaţi

pe vremea lui Ceauşescu. Acum nu mai au frică, se pot întoarce în ţară şi chiar le doresc celor care vor

desigur să se întoarcă în ţară şi să construiască o Ro-mânie puternică, să aibă încredere că se vor în-

toarce. Ştiu că în sinea lor funcţionează şi să ştie că doar împreună vom face ceva trainic, cei care am ră-

mas acasă suntem supravieţuitori, încă şi ne luptăm să facem ceva trainic şi cei care sunt dincolo, trăiesc

într-un sistem care nu este al lor, care are multe probleme, acolo unul de-ai noştri este şi

va rămâne mereu unul străin. Nu eşti acasă la tine! Să dea Dumnezeu să nu-şi

piardă ACASĂ a lor ! Şi să construiască în inima lor aşa cum îmi construiesc şi eu în

inima mea. La „cina cea de taină“, în joia cea mare Cristos a zis aşa: „Lege nouă vă

dau eu vouă, să vă iubiţi între voi nu aşa cum vă iubiţi pe voi înşivă, ci vă cer să vă

iubiţi aşa cum v-am iubit eu!“ Şi atunci cu această lege care este extraordinară, să

se gândească la România ca la această taină, ca la grădina maicii Domnului. Să nu

trăim într-o deznădejde care sigur este marcată de realitate. Deocamdată România este doar o pustie,

însă în pustie veneau sfinţii şi se rugau. Fiecare om din Occident, din diasporă, fiecare român adevărat

este o cărămidă pentru România de mâine. -Maestre Puric vă mulţumesc pentru acest interviu şi

vă doresc să aveţi parte doar de bucurii şi împliniri

pe toate planurile. A fost o mare onoare să vorbesc

cu domnia voastră, vă stimez şi vă respect enorm de

mult.

A consemnat cu mult drag A.G.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 42

Prima oară, fără zâmbet

≈ DAN MIHAI LUTIC... ≈ ...5 noiembrie. Zi Scorpion.

În urmă cu doi ani adormea întru Domnul marele Om Adrian Păunescu. Poetul-Omul. Şotronul – joc de copii

cu tâmpla în eternitate. Destin zăltat. Săltat. Sărit destin de fiu şi de împărat. Sincopat, cum copiii, pui

de cangur şi de zăgan încă ne-înaripat, zvâcnesc în conturul de om - desenat cu cretă pe huma în care

habar nu au că se vor întoarce. Ţăncuş (i se zice în Oltenia şotronului), cu un ciob de stea aruncat, din

vârstă în vârstă, până când umbră devine copilul...

Adrian Păunescu - Jurnalistul de geniu. Tribunul-Titan. Leoninul. Cel ce stăpânea zeci de mii de tineri -

veniţi pe stadioanele patriei numită, pe atunci, Româ-nia. Veniţi să-şi stâmpere setea de azur şi setea de

frenezie, foamea de zâmbet şi de iubire. Veniţi să-şi stingă aleanul prin strigătul „Lumină-Luptă-Liberta-te!”, ţâşnit, parcă, din pieptul Crăişorului munţilor Apuseni – Avram Iancu, al Pandurului pandurilor –

Tudor Vladimirescu, al celor traşi pe roată – Horea şi Cloşca, şi Gheorghe Doja – martir încununat cu

coroana înroşită în foc, pe tâmple însângerate pusă, în batjocură sadică, de papistaşi al căror stat fusese

ras de pe hartă la 1526 (Mohacs) şi avea să reapară abia după patru secole, la 1920 (Pacea de la Trianon).

Atunci, pe 5 noiembrie 2010, aveam să găsim - eu, Romulus Turbatu, George Obrocea şi Xandell-

Florin Tufă - pe str. Dionisie Lupu nr. 84 din Bucu-reşti, doar un portret îndoliat, străjuind deasupra

porţii, o gloată hulpavă de cameramani, fotoreporteri şi gazetari video – deşi stăpânul casei tocmai plecase

din astă lume, pe un pat de spital.... Undeva, la vreo 30-40 de paşi, marele scriitor Dinu Săraru (vecin de

stradă, la nr. 74), privea îndelung spre curtea Poetului. Îngândurat, înmărmurit privea, apoi îşi

trăgea, cu furie înăbuşită şi revoltă abia domolită, paşii. Ca pe nişte adânci, noduroase rădăcini arhaice,

înşurubate în pământul neclintit, aşa îşi trăgea paşii

Dinu Săraru... Ruşinat parcă de ruşinea absentă din sufletul mercenarilor presei. Şi ascultând, doar el,

gânguritul porumbelului alb ce veghease la geamul Poetului, în săptămânile din urmă, luându-şi brusc

zborul în acea dimineaţă... Şi venind, revenind, în stoluri-stoluri, împreună cu sute de porumbei-îngeri

deasupra Ateneului Român, când se scotea sicriul lui Adrian Păunescu, la 7 noiembrie 2010, spre a fi dus la

Biserica Boteanu, din apropiere... Acum, în zi de 5 noiembrie 2012, Zi Scorpion,

sosim contracronometru - dinspre Craiova-Piteşti-Găeşti şi Târgovişte, peste colinele mirifice de din-

coace de Munţii Păduchiosu, prin satul de legendă Bezdead -, sosim în minunatul orăşel Breaza din

judeţul Prahova. Înfriguraţi de spaima că am ajuns prea târziu, pe un traseu parcurs în premieră, ne

oprim în preajma Bisericii Sf. Nicolae, monument istoric din Breaza de Jos. Se bate ora Unu. Sera-

fimii, heruvimii şi îngerii, în ceruri, se sărută. În curte – două autoturisme cu numere de

Bucureşti. Răsuflăm uşuraţi. Dăm să intrăm, dar ambele porţi sunt încuiate. Acum, când scriu aceste

firave rânduri, îmi dau seama că acolo, spre strada principală, este spatele curţii bisericii – auto-

turismele erau dincoace de spaţiul sfânt al altarului, din incinta (nevăzută) a lăcaşului îmbrăţişat de ziduri

albe, imaculate... Iar noi tocmai pe acolo încercam să intrăm. Prin porţile din spate, încuiate. Sunet de

clopot tras în dungă. Suntem convinşi că vine dinspre cimitir. Ne adresăm unui domn şi unei doamne din

staţia de autobuz: „Unde este cimitirul, vă rugăm ?...” Răspunsu-i prompt, simultan: „Puţin mai jos,

pe dreapta”. Ajungem rapid. Luăm, din portbagaj, coroana şi lumânările. Mergem, în extremitatea

sudică, la locul de veci. Îndoliata adunare nu e aici. Clopotul auzit de noi este al bisericii, nu al cimitirului.

Rezemăm coroana de un grilaj. Aşteptăm. Lângă mun-celul de pământ excavat – o cruce albă, din marmură,

cu două nume:

AUREL LUTIC, 1909-1941;

ANA LUTIC, 1907-1983.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 43

Părinţii... Tatăl mort în război, la vârsta de numai 32

de ani. Mama lui Dan i-a supravieţuit soţului său încă 42 de ani... Acum mai bine de un deceniu, pe când

poposisem la Breaza, în casa zdravănă, cu aer pa-triarhal, construită cu un secol înainte de bunicul

ceferist -, prietenul Dan Mihai Lutic ne mărturisea, mie şi colegului Marian Răduţ, că îşi aminteşte ca prin

vis cum, într-o seară, tatăl său, venit probabil de pe frontul de Răsărit, în permisie, îi descifrase, de pe

prispă, tainele stelelor, drumul constelaţiilor şi-i povestise cum tatăl său, bunicul lui Dan, o construise.

„E singura amintire pe care o am despre tatăl meu, Aurel... Şi, uneori, mă întâlnesc cu el în vis... Alteori mă întreb cum de mi s-a întipărit această amintire a mea, de la vârsta de numai trei ani... ” – povestea,

atunci, Dan Mihai Lutic. Acum, în zi însorită, incredibil de luminoasă şi

călduroasă, zi de noiembrie 5, în faţa crucii albe, a mormanului de pământ proaspăt scos din groapă şi a

pungii de pânză cu osemintele părinţilor – pe care o observăm într-un târziu – aşteptăm cortegiul. Vin mai

întâi câteva automobile. Apoi Mercedesul gri-argin-tiniu, cu sicriul. Făcând ochii roată, după chipuri pe

care să le cunoaştem, nici nu observăm când acest pat ultim, cu mânere aurite, matlasat, în interior, cu

mătase dalbă, sicriul, ajunge în buza gropii. În el – un Sfinx. Cu aer ferm. Implacabil... Apoi, cel dintâi

recunoscut este chipul soţiei lui Dan, distinsa Doam-nă Jeanine – redactor, multe decenii, la Radio Româ-

nia Internaţional (emisiuni în franceză), delicată poetă, traducător inspirat şi sigur al poeţilor români,

de la Alecsandri, Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, până la contemporanii Nichita Stănescu,

Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana...

Cernită de durere, Jeanine Lutic pare o strană împietrită. Imediat îl zărim pe cel ce bănuim a

fi Vlad, stâlp de pridvor, care, puţin mai târziu, o va îmbrăţişa şi mângâia ocrotitor pe umeri. E unicul

dintre cei trei copii (doi băieţi şi o fată) care a putut fi prezent la clipa despărţirii definite. Stabiliţi la mii

de kilometri, în străinătate, sora şi fratele său nu au avut timpul fizic real pentru a veni. Apare intempes-

tiv Gheorghe Brătescu, decanul de vârstă (87 de ani)

al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, spâr-

nel plin de viaţă totdeauna, de o vioiciune contagi-oasă, mereu în vervă, cu un discret aer de boier de

viţă veche – în familia sa, tot timpul, s-a vorbit, se vorbeşte frantuzeşte, soţia fiind colegă, la Radio, cu

Jeanine Lutic. Gheorghe Brătescu, până mai ieri trezorierul, apoi cenzorul şef al Uniunii Ziariştilor

Profesionişti, tobă de istorioare din presa interbelică şi din aceea a amurgului monarhiei, atunci când a

lăstărit în redacţiile conduse de Pamfil Şeicaru,

Stelian Popescu, Camil Petrescu... Vine apoi spre

noi Mircea Irimioiu, juristul de notorietate, care a preluat ştafeta de cenzor şef, pe care a purtat-o

până acum câţiva ani: „Cu o săptămână, maximum zece zile în urmă, l-am văzut pe Dan Lutic, pe veranda casei sale bătrâneşti, de aici, din Breaza. M-am oprit, am stat câteva minute de vorbă. Era cât se poate de liniştit, nu s-a văietat de nimic...”

În sutană neagră, brodată cu fir aurit, un

preot tinerel, la vreo 40 de ani, rosteşte în fugă un crâmpei de slujbă de adio, toarnă vin roşu, în formă

de cruce, pe giulgiul tras peste Dan, goleşte apoi sticla în sacul de pânză albă, peste osemintele pă-

rinţilor, spune scurt: „Dumnezeu să-l ierte”, îi invită pe fiu şi soţie să arunce primii bolovani de pământ

peste sicriul slobozit în groapă, apoi dispare ca o nă-lucă... Aş fi vrut să spun, în semn de preţuire şi de

adio, câteva cuvinte, în numele Comitetului director al UZPR, dar... mă pierd în vălmăşagul de trăiri şi

gânduri, în stupefacţia că părintele a dispărut instan-taneu, fără să facă nicio referire la Dan Mihai Lutic,

fără să întrebe dacă vreunul dintre cei ce constituiau îndoliata adunare vrea să dea glas unui necrolog. Fără

„Veşnica pomenire”... Lume grăbită, lume fără noimă, lume uitată de

Dumnezeu... Unicul cioclu prezent începe să arunce, învârtoşat, cu lopata, pământ în groapă. Lucrează

repede. Şi el se grăbeşte... Cât ai clipi, aproape jumă-tate din pământ se reîntoarce de acolo de unde

fusese scos. Gheorghe Brătescu insistă să aruncăm şi noi, prietenii din conducerea Uniunii Ziariştilor Pro-

fesionişti, veniţi din Craiova, bulgări de pământ. Eu o fac aproape cu mirare, ca în transă, înfrigurat, deşi

soarele pripeşte. Atât de tare dogoreşte soarele în-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 44

cât, după aceea, îmi scot pardesiul negru, luat direct

peste cămaşă. Sacoul negru dormitează în maşină. Speram să revin şi să-l iau, după ce ducem coroana,

dar... Groparul mai face o pauză fulgerătoare, ne asigură că va avea el grijă de tot, inclusiv de a aşeza

coroana noastră, singura – din partea prietenilor de la Revista Lamura şi Direcţia pentru Cultură şi Patri-

moniu Naţional a judeţului Dolj –, deasupra mormân-tului, la final. Tăinuim – George Obrocea, Romulus

Turbatu şi subsemnatul - câteva minute cu soţia răposatului şi cu fiul acestuia, Vlad, cu Gheorghe

Brătescu şi cu Mircea Irimioiu. Cel din urmă dispare, după care apare într-o limuzină Hyun-dai, de clasă

mare, coboară geamul şi-l zoreşte pe Brătescu, întrebându-l dacă merge cu el. Repetăm cuvintele de

condoleanţe şi de îmbărbătare, pentru Doamna Jeanine şi pentru Vlad, şi luăm drumul casei, spre

Craiova, de astă-dată prin Câmpina, Ploieşti, Târgovişte. Prietenul Romulus Turbatu, în convales-

cenţă după operaţia de acum aproape două luni, ne repetă regretul pentru dispariţia instantanee a lui

Dan Mihai Lutic şi mărturiseşte mulţumirea că am putut fi prezenţi. Ne văzusem, tustrei, pe 31 august,

la manifestarea de la Muzeul Naţional George Enescu din Bucureşti: lansarea volumului „CONCORDIA. Por-tret din 5 închipuiri” de Mihai Miltiade Nenoiu. Cea mai recentă dată vorbisem cu Dan pe 6 octombrie,

când îmi spusese la telefon că se află în tren, în drum spre Breaza. Pe 1 noiembrie a împlinit 74 de ani, iar la

numai patru zile m-a sunat fiul său, Vlad, trăznindu-mă cu vestea că tatăl său, Dan Mihai Lutic, s-a dus...

Acum, eu mă declar împăcat sufleteşte, deşi sunt blocat în stupefacţia generată de dispariţia

parcă halucinantă a lui Dan Mihai Lutic – licenţiat în ştiinţe matematice, redactor la revista Ştiinţă şi tehnică, iar din 1990 până în 2004, secretar executiv al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, fami-

list desăvârşit, mândru de soţia şi de cei trei copii ai lor, camarad de nădejde, cu o molipsitoare vocaţie a

prieteniei. Realizez că, azi, 5 noiembrie 2012, în cimitirul

de la Breaza, este prima oară când Dan Mihai Lutic – blândul bucovinean pentru care jovialitatea era o

stare de spirit, profesor de matematică, la începutul

carierei profesionale, vreo opt ani, în Filipeştii de

Pădure (judeţul Prahova), la doi paşi de casa bă-trânească – nu ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe chip şi

cu acea lumină generoasă, degajată de întreaga sa fiinţă. Secretar general executiv sub cinci preşedinţi

– Sergiu Andon, Romeo Nădăşan, Horia Alexan-drescu, Octavian Ştireanu, Mihai Miron -, Dan Mihai

Lutic a ţinut spatele Uniunii Ziariştilor Profesionişti răstimp de 15 ani.

Dincolo de căldura colegialităţii şi prieteniei dezinteresate, fiinţa lui Dan Mihai Lutic şi faptele

sale, totdeauna benefice, altruiste, se întemeiau pe o evidentă rigoare de matematician, pe ordinea lăun-

trică şi logica impecabilă, de discipol al lui Aristotel, Arhimede şi Thales din Milet, pe spiritul românesc şi

irefragabila sa prospeţime sufletească. Şi-a iubit profesia, familia şi colegii. A încu-

rajat valorile şi lucrul bine făcut. A fost un om demn, corect, de o rectitudine morală exemplară. A plecat

din lumea noastră telurică incredibil de repede. Să nu deranjeze, să nu îngrijoreze pe nimeni, parcă. A avut

sfioşenia şi smerenia bărbătească a firului de iarbă, care se înalţă, dă spic, rodeşte, ştie el ce ştie şi ale-

ge brusc nu veştejirea prelungă, ci rapida adormire întru Domnul.

Fie-ţi somnul uşor, surâzător şi tandru, precum ai fost tu, iubite Prieten DAN MIHAI

LUTIC ! Dumnezeu să te aibă în pază. Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă !

Dan LUPESCU

Craiova, 6 noiembrie 2012

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 45

Joseph Rudyard Kipling (n. 30 decembrie

1865, Bombay, India - d. 18 ianuarie 1936) a fost un

poet şi prozator britanic, laureat al Premiului Nobel

pentru Literatură în anul 1907. Este celebru prin

povestirea sa pentru copii „Cartea Junglei" (1894),

romanul indian de spionaj „Kim" (1901), poemele „Gunga

Din" (1892) şi „If—" (1895), numeroase schiţe şi nuvele.

În 1934 i s-a acordat, alături de William Butler Yeats,

Premiul Gothenburg pentru Poezie. În timpul vieţii a

fost considerat îndeobşte poet şi i s-a oferit un titlu

nobiliar şi postul de poet laureat – ambele refuzate de

Kipling – „...pentru puterea de observaţie, originalitatea

imaginaţiei, virilitatea ideilor şi remarcabilul talent

narativ care caracterizează creaţia acestui autor de

reputaţie mondială".

Date biografice

Tatăl său a fost John Lockwood Kipling, profesor la Şcoala de artă Jeejeebhoy, iar mama sa Alice

Macdonald. Se spune că părinţii săi s-au cunoscut la Lacul Rudyard din Staffordshire, în Anglia, aceasta

fiind originea prenumelui lui Kipling. În copilărie a fost trimis în Anglia unde a fost crescut de o femeie

numită doamna Holloway. Se presupune că lipsurile şi proasta îngrijire de care a avut parte până la vârsta

de cinci ani, când a fost „salvat”, i-au influenţat scrierile, îndeosebi simpatia pentru copii. Mătuşa din

partea mamei s-a căsătorit cu artistul Edward Burne-Jones, iar tânărul Kipling şi sora sa au

petrecut, de la vârsta de şase ani până la 12, mult timp în Anglia, cu familia mătuşii, în vreme ce părinţii

săi au rămas în India. Kipling a fost verişor cu Stanley Baldwin, prim-ministru în trei mandate. După

o perioadă petrecută ca intern la United Services College, în 1881 Kipling se întoarce în India, la Lahore

(în Pakistanul de azi) unde lucrau părinţii săi. A început să lucreze ca redactor la un ziar local, în

paralel cu paşi în poezie; debutul său ca scriitor

profesionist s-a petrecut în 1883 când a făcut

primele vânzări. Pe la mijlocul anilor 1880 a călătorit în jurul

subcontinentului ca şi corespondent al publicaţiei Allahabad Pioneer. Lucrările sale literare încep să se

vândă şi în 1888 publică şase cărticele de povestiri. Una dintre nuvelele acestei perioade este Omul care

ar putea fi rege (The Man Who Would Be King). În anul următor Kipling a început o lungă călătorie spre

Anglia, trecând prin Burma, China, Japonia şi California, înainte de a traversa Statele Unite şi

Oceanul Atlantic şi de a se stabili la Londra. Din acel moment faima sa a crescut rapid, fiind considerat

vocea literară cea mai aproape asociată cu tendinţa imperialistă a vremii, din Regatul Unit. Primul său

roman, The Light that Failed, a fost publicat în 1890. Probabil, cea mai celebră poezie a sa din această

perioadă este „The Ballad of East and West" (Balada Orientului şi a Occidentului) (care începe astfel „Oh,

Orientul este Orient şi Occidentul este Occident, şi cele două nu se vor întâlni niciodată"). În 1892 s-a

căsătorit cu Caroline Balestier; fratele ei, un scriitor american, a fost prietenul lui Kipling, dar murise de

febră tifoidă cu un an înaintea căsătoriei acestuia. În timp ce cuplul se afla în luna de miere, banca lui Ki-

pling a dat faliment şi banii au ajuns pentru biletele de călătorie numai pentru întoarcerea în Vermont

(unde locuia cea mai mare parte a familiei Balestie). În următorii patru ani, Rudyard şi soţia sa au locuit în

Statele Unite. În această perioadă îşi dedică scrisul copiilor şi publică operele care îl fac cunoscut în

zilele de azi, „Cartea junglei“ şi urmarea „A doua car-te a junglei“, în 1894 şi 1895. După o ceartă cu socrii

săi, se întoarce în Anglia împreună cu soţia sa şi, în 1897, publică „Captains Courageous“. În anul următor

începe să călătorească în sudul Africii, aproape în fiecare vacanţă de iarnă. Acolo îl cunoaşte şi se

împrieteneşte cu Cecil Rhodes şi începe să adune material pentru o altă operă clasică - Povestiri pen-

tru copiii mici, publicată în 1902. Kim – o altă operă memorabilă, văzuse lumina tiparului în anul prece-

dent. Poezia lui Kipling din această perioadă include

„Gunga Din" (1892) şi „Povara omului alb” (The White

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 46

Man's Burden) (1899); în domeniul non-ficţiunii

se implică în dezbaterea despre răspunsul britanic în privinţa creşterii puterii navale a

Germaniei, publicând o serie de articole inti-tulate „O flotă în devenire“. Prima decadă a se-

colului al XX-lea este martorul culmii popularităţii lui Kipling. În 1907 i se decernează Premiul Nobel pen-

tru Literatură; epilogul acestei realizări este publi-carea a două volume de poezie şi povestiri alese -

„Puck of Pook's Hill" (1906) şi „Rewards and Fairies" (1910). Ultimul volum conţine poemul „If—". În 1995

un sondaj realizat de BBC a stabilit că acesta este poemul favorit în Marea Britanie. Acest îndemn la

autocontrol şi stoicism este, fără îndoială, cel mai cunoscut poem al lui Kipling. Kipling a continuat să

scrie până la începutul anilor 1930, dar într-un ritm mai lent şi cu mult mai puţin succes decât înainte. A

murit din cauza unui ulcer duodenal perforat la începutul anului 1936, la vârsta de 70 de ani. Moartea

sa a fost anunţată anticipat, în mod eronat, de o publicaţie căreia Kipling i-a scris mucalit:

„Tocmai am citit că am murit. Nu uitaţi să mă ştergeţi din lista abonaţilor.” După moartea sa

opera lui Kipling a continuat să fie eclipsată de critică. Moda în poezie s-a îndepărtat de

metrul exact şi de rime. De asemenea, pe mă-sură ce s-au prăbuşit imperiile coloniale europene, la

mijlocul secolului al XX-lea opera lui Kipling şi-a pier-dut actualitatea. Mulţi dintre cei care îl condamnă

sunt de părere că scrierile lui Kipling sunt inse-parabile de vederile sale politice şi sociale, în ciuda

considerabilei arte literare a lui Kipling. Ei susţin că portretele eroilor săi indieni, care susţin punctul de

vedere colonialist conform căruia indienii şi alte po-poare colonizate ar fi fost incapabile să supra-

vieţuiască fără ajutorul europenilor, ar fi rasiste19. Exemplele pentru aşa-zisul său rasism men-ţionează

„rase minore fără Lege" în „Recessional" şi referirea generică la popoare colonizate „jumătate diavol şi

jumătate copil" în poezia „Povara omului alb", sau scurtele episoade revistele Punch şi The Times

19 Logo de Rudyard Kipling dintr-o ediţie a anului 1911, care sunt

inserate în pagină.

conţinute în ultimul capitol al autobiografiei sale,

„Ceva despre mine“ (Something of Myself).

Multe din ediţiile vechi ale cărţilor lui Rudyard Kipling aveau o svastică tipărită pe copertă,

alături de un elefant şi o floare de lotus. În anii 1930, acest fapt a generat zvonuri despre simpatii naziste

ale sale, deşi partidul nazist adoptase svastica abia după 1920. Kipling folosise svastica (în ambele sale

orientări - spre stânga sau spre dreapta) deoarece aceasta era un simbol indian al soarelui, purtător de

noroc şi prosperitate. Încă dinainte de preluarea puterii în Germania de către nazişti, Kipling a cerut

tipografiei înlăturarea svasticii din matriţă, pentru a elimina interpretările.

Apărătorii lui Kipling subliniază că rasismul strident al scrierilor sale este afişat de personaje

fictive, nu de el, şi astfel descrie cu precizie perso-najele. Ei văd în vocea autorului ironie şi înţelesuri

alternative în poezii, inclusiv în „Povara omului alb" şi în „Recessional“. În ciuda schimbărilor în

atitudinea rasială şi în standardele literare ale poeziei, opera poetică a lui Kipling continuă să

fie populară în rândul celor care îi apreciază vigoarea şi măiestria. Deşi era un poet de altă

factură, T.S. Eliot a editat „O selecţie a versu-rilor lui Kipling“ (A Choice of Kipling's Verse, 1943),

însă nu a pierdut ocazia să comenteze despre Kipling: „putea scrie o poezie minunată uneori – chiar dacă

numai întâmplător!". Povestirile sale pentru adulţi se tipăresc încă şi au fost lăudate de scriitori diferiţi,

ca Poul Anderson, Jorge Luis Borges şi George Or-well. Nu în ultimul rând, Kipling este cel mai apreciat

datorită cărţilor pentru copii. „Poveşti chiar aşa“ au fost illustrate devenind cărţi de success iar după

„Cărţile junglei“ s-au făcut mai multe ecranizări de către „Compania Walt Disney“.

După moartea soţiei lui Kipling în 1939, casa sa, Bateman's din Burwash, Sussex a fost încre-

dinţată Fundaţiei Naţionale a Locurilor de Interes Istoric sau Frumuseţi Naturale (National Trust for

Places of Historic Interest or Natural Beauty) şi este azi muzeu public20 închinat scriitorului. 20 http://www.kipling.org.uk/CHRISTIAN

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 47

Elsie, singurul lor copil ajuns la maturitate, a

murit fără urmaşi în 1976, încredinţând drepturile de autor aceleiaşi Fundaţii. În Marea Britanie există o

Societate Kipling înfloritoare, iar unul dintre interna-te îi poartă numele la „Colegiul din Haileybury“.

DACĂ

Dacă eşti calm, când toţi se pierd cu firea

În jurul tău, şi spun că-i vina ta; De crezi în tine, chiar când Omenirea

Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva; De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;

De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept; De nu răspunzi la ură tot cu ură

Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru;

De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel; De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul

Mereu senin şi în acelaşi fel; Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită

De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost; De poţi ca munca vieţii, năruită,

S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar

Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată Făr-să te plângi cu un oftat măcar;

De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vână, Drept să rămâi, când ele june nu-s,

Şi stai tot dârz, când nu mai e stăpână Decât Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată

Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea; Amic sau nu, de nu pot să te-abată;

De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea; Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,

Să treci şi s-o întreci, mereu bonom, atunci: a ta e Lumea asta mare

şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om! (Traducere de Dan Duţescu?)

IF—…

If you can keep your head when all about you

Are losing theirs and blaming it on you, If you can trust yourself when all men doubt you,

But make allowance for their doubting too; If you can wait and not be tired by waiting,

Or being lied about, don't deal in lies, Or being hated, don't give way to hating,

And yet don't look too good, nor talk too wise:

If you can dream - and not make dreams your master;

If you can think - and not make thoughts your aim; If you can meet with Triumph and Disaster

And treat those two imposters just the same; If you can bear to hear the truth you've spoken

Twisted by knaves to make a trap for fools, Or watch the things you gave your life to, broken,

And stoop and build 'em up with worn-out tools:

If you can make one heap of all your winnings And risk it on one turn of pitch - and toss,

And lose, and start again at your beginnings And never breathe a word about your loss;

If you can force your heart and nerve and sinew To serve your turn long after they are gone,

And so hold on when there is nothing in you Except the Will which says to them: „Hold on!"

If you can talk with crowds and keep your virtue,

Or walk with Kings - nor lose the common touch, If neither foes nor loving friends can hurt you,

If all men count with you, but none too much; If you can fill the unforgiving minute

With sixty seconds' worth of distance run, Yours is the Earth and everything that's in it,

And - which is more - you'll be a Man, my son!

Rudyard Kipling

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 48

Dan Orghici, Fumuri de „palian”21

„Dan Orghici aparţine unei urbe cu tradiţie

publicistică, ceea ce poate fi şi o povară, ca memo-rie culturală, dar şi un psihostimul. Proza scurtă,

evocarea, evenimentul ce tinde a fi semnificant-se-miotic, notaţia scurtă compozitivă fac dinamica a-

tractivă la lectură”, după opinia lui Eugen Evu din „Pseudo-prefaţă” la acest volum.

Într-adevăr, acest volum conturează perso-nalitatea lui Dan Orghici: spirit polemic, constanţa

sa atitudinală faţă de realitatea aceasta anormală – cu o faţă gravă şi responsabilă, cooperant şi fle-

xibil, cu un accentuat simţ al umorului, dar şi cu vă-dite chemări spre spiritul creştin. Vom pătrunde în

aceste varii ipoteze, ilustrându-le selectiv cu „pie-se” ale volumului, pe care l-am fi dorit mai puţin

divizat. Ca jurnalist, Dan Orghici s-a impus la „Ex-

presul de Orăştie”(11 martie 2009 – mai 2012), „Bună ziua Orăştie (2012), prilej de a-şi diversifica

preocupările publicistice, pentru a face nu numai reportaje sau interviuri, dar abordând şi eseul sau

proza scurtă. Experienţa acumulată şi-a fructi-ficat-o în reviste precum „Visul”- revistă online,

„Repere culturale”, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, „I-nedit”, „Gazeta de Hunedoara”, „Curierul Văii Jiu-

lui”, „Infostart”. Articolele sale ancorate în reali-tate conferă savoare publicaţiilor în care se afir-

mă. Preocupările spirituale ocupă un spaţiu larg în economia volumului: Calea crucii, evocând drumul

dramatic al Golgotei şi pledând pentru post, fapte creştineşti, rugăciune, pentru a evoca, în pioase

21 Editura Emma, Orăştie, 2012

cuvinte, pe „Regina familiilor”, Fecioara Maria, cu

misterioasele apariţii, precum cele de la Lourdes, Fatima, Guadalupe, citând priceasna dedicată Sfin-

tei Fecioare. Din grupajul „Reacţii de creştin” se des-

prind: pelerinajul greco-catolicilor din Orăştie spre Zlatna, serile de colinde onorate cu concerte susţi-

nute de grupuri de clerici, motivarea opţiunii de a fi creştin, omagii duse papei Benedict al XIII-lea,

pledoaria pentru buna cooperare cu ortodocşi, po-pasul relicvelor Sfintei Rita de Cascia la Biserica

Greco-Catolică din Orăştie, Sfânta Înviere a lui Hristos, vizita Episcopului Alexandru Mesiandin

Lugoj, pentru a încheia cu „misiunile populare des-tinate mirenilor”.

Puternic ancorat în realitate, spiritul critic şi justiţiar al lui Dan Orghici îmbracă forma artis-

tică a pamfletului, operând benefic cu umorul. Hai-ducul este una din piesele incitante ale autorului.

Este vorba, desigur, despre „Haiducul modern”, care: „are la dispoziţie sălile de fitness”, „ţine hă-

ţurile cailor putere ce pun în mişcare o limuzină (fără T.V.A.)”, „se ia la trântă cu legea (…) o şi în-

vinge, ciupind de unde se poate şi de unde i se dă locul”. „Haiducul modern (…) ia de la stat (…), în-

fruptându-se(…) din despăgubirile date de tribu-nalele internaţionale în numele «dreptăţii» sale”.

Electorale am putea intitula o suită de „pie-se”, menite să stigmatizeze metehnele moştenite

de pe vremea marelui Caragiale. Astfel doar„Vocea urnelor s-a făcut auzită din nou”… aflăm cum „ce-

tăţenii(…) au făcut din nou să tacă politica, urmând ca cei aleşi să-şi ducă la bun sfârşit promisiunile”.

Şi mai precizează că „numai cu edili buni se dez-voltă cetatea” şi „numai încrederea concitadinilor

poate da puterea deciziilor”. Autorul mai face câ-teva consideraţii de bun-simţ, realizând portretul

robot al unui primar benefic: „să cunoască proiec-tele, să aibă deschidere către firmele din oraş”, să

facă „politici sociale”, „să fie gospodar, un om pe care pe al cărui cuvânt să te poţi bizui”, şi mai ales,

„să fie şi creştin”. Alegerile prezidenţiale îl deru-tează, neştiind cine ar putea merita înalta funcţie,

pentru că niciun candidat nu a oferit vreo „idee

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 49

vizionară”. Chiar dezamăgit, îi îndeamnă pe conci -

tadini să voteze cu acei candidaţi care „Vibrează pe aceeaşi lungime de undă” cu poporul.

Cât priveşte Societatea civică, merită re-levate câteva constatări la care ajunge autorul:

învăţăm(…) din exemple negative, ne dorim echili-brul ca pe o „taină a vieţii”, „greşeli de nepermis pe

stradă”. Două piese intitulate identic „Din dragoste

pentru cetate” îl îndreptăţesc pe Dan Orghici să afirme, pe drept cuvânt, că „Amintirea trecutului

este ca o piatră de hotar pentru viitor. Nu poţi

trece mai departe(…), de nu te uiţi la semnele

pe care înaintaşii le-au lăsat”. În consecinţă, jalonează succint „devenirea”

Orăştiei: ridicarea la rang de oraş (1860), deputaţi orăştieni în Dieta de la Budapesta (1865-1868),

monumentul ridicat în cinstea victoriei eroice de la Biskupitz (1866), datorită „bravilor flăcăi români”,

„corul de la Orăştie”. Naşterea lui Aurel Vlaicu (1882) Binţinţi, apariţia tipografiilor şi librăriilor

„Franz Schasser” şi „Carl Furhman”, „Societatea de lectură” (1883), ASTRA (1890), Tipografia „Mi-

nerva” (1891), „Reuniunea meseriaşilor” şi ziarul „Activitatea” (1899), foaia săptămânală „Liber-

tatea” (1902), revista „Tovărăşia” (1906), revista „Cosânzeana” (1911), „Convorbiri ştiinţifice” (1917),

„Cucul din Ardeal” – revistă umoristică, „Frăţia” (1926), la fel „Hai să râdem” (1921) şi o serie de

alte reviste şi calendare. În ansamblu, cartea domnului Dan Orghici

incită la lectură!

prof. Maria Toma-Damşa

Robert Hodorogea

PICTURI, ŞI TRĂIRI

POETICE

„Fata oarbă”/ „The blind girl”/„‘’La fille aveugle''

(Everett Millais, 1856)22

„Fata oarbă“ (inspirat de tabloul pictorului Everett Millais)

Izbitor contrast ne-arată o magnifică pictură: Două fete-s împreună în mirifica natură,

Pe covorul câmpului… Curcubeul umple zarea, Iar cea mică vede totul, îi citim pe chip mirarea

Peisajul sugerează un teluric paradis … Însă muzicanta noastră îl zăreşte doar în vis !

„The blind girl” (inspired by Everett Millais’ painting)

We see a striking contrast in this magnificent picture: Two girls are together in the wonderful nature. Above the carpet of grain, the rainbow fills the horizon, The little girl sees all these, on her face we read the surprise… By its beauty, the landscape suggests us an earthly paradise, The musician girl had completed the harmony by the

accordion … Though the sadness crushes us, unfortunately, Because she sees all only in her dreams, maybe !

„La fille aveugle“ (inspiré par le tableau d'artiste Everett Millais )

On aperçoit un contraste frappant dans cette image magnifique: Deux filles sont ensemble dans la nature mirifique, Au-dessus du tapis de la plaine, l'arc-en-ciel remplit l’horizon

La fillette voit, tendrement étonnée, ce paradis terrestre, La fille aînée, ayant achevé l’harmonie à l’accordéon, Voit tout, seulement dans ses rêves, peut-être !

22 John Ev erett Millais (n.8 iunie 1829, Southampton - d.13 august 1896,

Londra) a fost un pictor englez aparținând cercului prerafaeliți lor.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 50

Everett Millais/Frunze de toamnă23

(1856)/Autumn leaves/Feuilles de l’automne/

Frunze de toamnă (inspirat de tabloul pictorului Everett Millais)

Ce imagine superbă, surprinsă în amurg de toamnă ! Fetele , prin hărnicie, să le admirăm ne-ndeamnă !

Au înălţat o moviliţă din frunzele viu colorate ! Cu cerul din perspectivă, pe deplin sunt asortate !

Şi te-ntrebi, aceste fete cum nu-s vesele deloc ? Moviliţa în curând se va mistui în foc ...

„Autumn leaves“

(inspired by Everett Millais' painting) What a superb image, at an autumn sunset painted! The girls, by diligence, incite us to admire them always ! They raised a heap from the beautifully coloured leaves ! With the sky, from perspective, they are perfectly assorted ! And you ask yourself, why aren’t these girls jolly? Their heap will be soon in flames, unfortunately!

„Feuilles de l'automne“

(inspiré par le tableau d'artiste Everett Millais) Quelle image superbe, peinte à l’automne, au coucher du soleil ! Les filles, par leur diligence, nous incitent toujours à les admirer ! Elles ont élevé un tas des feuilles admirablement coloriées ! Assorties au ciel, de la perspective, elles sont une merveille ! Vous vous demandez, pourquoi ces filles ne sont elles pas gaies, pourtant? Elles verront bientôt leur tas des feuilles brûlant !

23 http://en.wikipedia.org/wiki/John_Everett_Millais

„Domnişoară de onoare”

(inspirat de tabloul pictorului Everett Millais)

Priviţi frumoasa domnişoară

de onoare: La piept ea poartă o superbă

floare Şi-n mână două verighete ţine,

Simbolul unirii a două destine. Întreg tabloul e intens luminat

De părul ei strălucitor, bogat, Privirea-i solemnă părând să spună :

Iubiţi-vă veşnic, fiţi împreună !

„Bridesmaid”

(inspired by the painting of the artist Everett

Millais) This bridesmaid must be always admired ! What a masterpiece Millais has created ! At her breast she holds a beautiful flower And in her left hand, the two wedding rings, The saint union’s symbol of two destinies. The painting is dominated by the light’s power, Given by her incredible rich, brilliant hair. Her solemn look seems to say to the spouses : Be you together, love each other forever !

„La demoiselle d'honneur“

(inspiré par le tableau de l'artiste Everett Millais)

Regardez cette merveilleuse demoiselle d'honneur ! Quel chef d'oeuvre Millais a-t-il créé ! À sa poitrine elle porte une belle fleur Et dans la main gauche, les deux anneaux de mariage, Le symbole de l'union sacre de deux destins. Par la puissance de la lumière le tableau est dominé,

Agrandi par ses cheveux éclatants, par tout son visage. Son regard solennel semble dire aux deux conjoints : Soyez ensemble, aimez-vous pour l’éternité !

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 51

GEORGE STROIA despre

STELIAN GOMBOŞ: Armonii sacre în lumea

contemporană – cuvinte necesare

Fără a înceta nicio clipă în a fi aproape de

Dumnezeu şi în a încerca să-i desluşească tainele, bazându-se pe cucernicele mărturii ale faptelor

Sfinţilor Părinţi ori pe investigarea adevărului is-toric, Stelian Gomboş ne surprinde plăcut cu o

nouă lucrare revelatorie - ce conţine o rafinată co-lecţie de eseuri teologice sau cu valenţe de istorie

literară - sugestiv intitulată: Armonii sacre în lumea contemporană.

Ca de fiecare dată, scrierile lui Stelian Gomboş au în ele sclipiri diamantine din harul divin,

al cărui purtător se dovedeşte, prin cuvinte inspi-

rate, motivaţii profunde, argumentări făcute cu artă dar şi cu un deosebit simţ de răspundere.

Angajat în polemici constructive cu caracter teolo-gic sau laic, sufletul său tinde spre dobândirea

armoniei, atât de necesare omului modern. Prins în vâltoarea unor frământări iniţiatice, Stelian Gom-

boş întreprinde, prin lucrarea sa, o profundă muncă de investigare, fiecare studiu ce face referire la o

persoană - fie ea făptuitoare a unui martiriu sau fie ea de „natură” laică – este o monografie în

miniatură. Autorul stabileşte cu precizie inventarul datelor ce aprofundează personalitatea evocată:

date biografice, istorice, cronologice, cariera ori întâmplările cu care s-a intersectat în calea sa

către cunoaşterea şi apropierea de Dumnezeu. Sunt astfel reamintite - întru dobândirea de către

cititor a trezviei (v. sl. trĕzvenije) - personalităţi precum: gânditorul Petre Ţuţea, părintele Nicolae

Steinhardt de la Rohia, Nechifor Crainic, Timotei Aioanei, Ernest Bernea sau Mihail Diaconescu şi

culminând cu Mihai Eminescu şi Dreptmăritorul domn al Moldovei – Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Remarcăm în cadrul acestui nou volum, eseul

dedicat vieţii şi activităţii poetului naţional MIHAI EMINESCU, ce aminteşte prin valenţele sale

estetico-literare de lucrările unor eminescologi, fie ei deveniţi istorie sau contemporani nouă. Am

aminti aici pe acad. prof. Cristian Petru Bălan (Chicago, SUA) care în anul 2011 a publicat la

editura Premier (Ploieşti) interesanta lucrare Eminescu şi universul folcloric românesc – un

studiu filologic girat de marele Dumitru Panaitescu Perpessicius, care i-a fost profesor în perioada

facultăţii. Meritul acestui inedit studiu este cel al revelării unei faţete mai puţin abordate a perso-

nalităţii lui Eminescu – cea de mare iubitor de fol-clor (românesc şi nu numai) şi de Om aflat într-o

bună relaţie cu Dumnezeu. Studiul lui Stelian Gomboş este o fericită

aducere aminte a vieţii lui Eminescu, făcută în lu-mina respectului pe care acesta i-l poartă şi pe

care ar trebui să i-l purtăm cu toţii. Eminescu – acel Om care, fără o pregătire teologică, a zămislit

podoabe de mare preţ, spre alinarea sufletului şi înţelegerea jertfei salvatoare a Mântuitorului:

„Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăşmăşim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!" ( Timpul din 16 aprilie, anul 1878).

Armonii sacre în lumea contemporană a-

bundă în astfel de momente de o rară frumuseţe, ce probează atât calităţile de exeget creştin ale

autorului, cât şi calităţile narative, de veritabil om de litere. Literatura creştină (re)creată - ridicată

pe o nouă treaptă valorică şi spirituală - nu este una de tip facil, existând numeroase referiri la

surse ori evenimente certificate, ce solicită citi-torul să realizeze conexiuni rapide între fapte ori

relatări, pentru a putea desluşi mesajul scrierii în

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 52

sine. Dar, aşa după cum spune dictonul latin Nihil

sine Deo, înainte de a încerca să fie desluşite înţelesurile, o rugăciune de iluminare către Duhul

Sfânt ar fi mai mult decât potrivită. Şi apoi, cu certitudine, o astfel de carte, ce va fi lecturată cu

porţile sufletului larg deschise, va aduce cititorului un enorm beneficiu în înţelegerea statusului rela-

ţiei sale cu Dumnezeu. Concluzionăm că, prin absolut tot ceea ce

face, Stelian Gomboş este o voce cu autoritate, care dovedeşte prin fiecare scriere a sa o deplină

maturitate livrescă, o erudiţie dublată de un talent aparte, binecuvântat – fără umbră de îndoială – de

harul divin. Prin bogăţia lor spirituală, prin mul-titudinea de pilde ori învăţături creştine, prin am -

plele pledoarii asupra funcţiilor curative ale aces-tor învăţături asupra sufletului cititorului, astfel

de scrieri pot fi socotite veritabile documente cu un pronunţat caracter istorico-exegetic, ce pot sta

la baza scrierilor creştine viitoare. Nu este deloc simplu pentru omul con-

temporan să-l accepte pe Dumnezeu în viaţa sa - nu ca impunere, ci ca necesitate, nu ca sistem res-

tricţional, ci ca pe o mare de binecuvântări, ale cărei valuri pot trece dincolo de străfundurile

fiinţei, prin minunea jertfei Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi. Binecuvântat fie ceasul în care ne

vom apropia cu sufletul de rândurile acestei scrieri!

Gheorghe A. Stroia (Adjudul Vrancei, 2012 –Armonii Culturale24)

24 www.armoniiculturale.ro

Doamne, n-ajung pân’la tine?

Doamne, n-ajung pân’la tine vârfurile-acestei păduri de suspine?

Cum eşti tu atotştiutor, să fi dat pâne de-ajuns tuturor,

culcuş pentru copiii îngheţaţi, câte puţin din lumina celor bogaţi,

câte puţin din cerul lor senin, de care îngeri întraripaţi se ţin.

Să fi dat, Doamne, fiecărui om,

câte-o bucată verde de pământ şi câte-un pom al tuturor speranţelor pământeşti,

şi nu te-am fi-ntrebat unde eşti. Am fi spus că te-ai răspândit

în noi, ca un fluviu liniştit, că te-am băut fără să ştim…

N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim,

ci ai fi mers împreună cu noi

şi te-am fi pus între coarne la boi, ca pe-un ciucure frumos de mătasă

să ne-ajuţi la plug şi la coasă.

În loc să pleci pe celălalt tărâm, ai fi avut la masa noastră un tacâm

şi seara, obosit şi făr’ de-alai, în loc să te-ntorci înapoi în rai,

adormeai undeva pe-aici, printre copii şi pisici,

într-un colţ de vatră luminat.

Doamne, de ce ţi-au crescut aripi şi-ai zburat ?

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 53

CChhrriissttiiaann WW..

SScchheennkk

BBLLIINNDDEERR SSPPIIEEGGEELL --

GGeeddiicchhttee

...UND BABYLON

Motto

Tränenflocken Schneckengang über Augendeichselstangen

stimmen an den Minnesang

eise streifend Ohrenschlangen

BLINDER SPIEGEL

Schreie nicht! Der stumme Blinde

hat seinen Hund auf dich gerichtet.

Du sollst nicht fragen

wer der Stumme ist oder der Blinde

denn dann werden

die Schreie dich zerstückeln.

Du sollst nicht schreien denn du hast gerichtet!

ERMATTEN

Die Augen trauen uns nicht mehr,

wir kriechen nach den Lauten und tasten uns

durch rohes Fleisch; Die Augen trauen uns nicht mehr.

Das Licht verwandelt sich im Hirn

zu Wörtern und zu Phrasen,

die Wörter trauen uns nicht mehr seit wir den Satz vergaßen:

- Hört auf zu sagen was ihr blind durch Blitze habt erfahren!

Die Finger trauen uns nicht mehr, wir schleichen nach den Düften

und sagen: -Siehe und sagen: - Spüre

und sagen: - Glaube uns.

Wir trauen Augen ohne Licht und Fingern ohne Kuppe -.

Die Augen trauern uns nicht nach die Ohren bleiben stumm,

die Sätze sinken in den Laut

aus dem das Licht entstand.

DIE NIEDERLAGE DES BAKIS

Die stumme Einsamkeit schreit

ihre Blindheit aus:

"-Du sollst die Saiten deiner Augen

tasten!"

Der Mund der Einsamkeit

verdirbt

das Kollektiv.

Lernen zu denken

ohne Gedankenlehre ist ein Ertrinken

in der Wüste bevor

der Regen kommt.

SO ÄHNLICH DREHT DAS KARUSSELL

Und wieder ist's so weit: Die Glocken läuten,

Abschiedsgeschenke werden verteilt,

Särge verkauft.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 54

Und wieder einmal

werden alte Windeln im Frühjahrsputz gewaschen.

Und wieder ist es Tag und wieder Nacht

und wieder zucken Finger am Abzug,

und wieder regnet es aus Strohhalmwolken

schwer und wieder ist's so weit:

Die Glocken läuten Abschiedsgeschenke

werden wieder wieder...

LIEBESKRANKHEIT

- Tristan liebte Isolde nicht!

Er mochte sie,

begehrte sie bis die gespannten Saiten

der Lyra sie umschlangen.

Isolde liebte ihn auch nicht!

Sie liebte seine Ferne, den klaren Klang

der sie umwob.

Lyra liebte Isolde!

GESANG

Fraugottesgeheimnis Mannesfurcht

samentragende

Bestimmung sollerfüllt

neidgeplatzte Paternähte

Rollentausch

furchtvolle Lieder

Mannesmann Frau-Gott

Geheimnis

RUNENGLEICHNIS

Gleich mit gleich saugt am Gleichnis

Gottesmilch

Mariaspende

Himmelsbusen

trocknet aus

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 55

MIHAI PĂUN25

Nu mă căuta dacă nu eşti gata

Nu mă căuta dacă nu eşti gata

Aici nu există palme împerecheate Iar ale mele desperecheate nu caută,

Nimic nu caută din colţul ăsta.

Săracele voci pe care le plânge marea În valurile ei sparte de stabilopozi

Acele... strigăte neauzite de nimeni Când îţi laşi privirea alungită-n tăceri.

Imaginea ta nu mai este

decât îmbrăţişarea între formă şi suflu Iar suflul începe desfăşurarea lui

în forma cu care te cuprinde în sine şi tot ceea ce greutatea formei

nu poate să imprime.

Nu mă căuta dacă nu eşti gata

Cu bliţurile tale ce rănesc retina Căci toate gurile spun acelaşi lucru

Deşi se umplu de pământ de fiecare dată.

Vorbeşte-mi despre moarte - spuneai În secunde dilatate ca şi imaginile tale,

Dar spune-mi cum poţi îmbrăţişa ne-fiindul Cu-atâta respirare prin vene?

Tu care eşti numai emoţie latentă Şi duh verde îţi respiră prin pori

Ca un fel de iarbă ce ştie asculta vântul.

Nu mă căuta dacă nu eşti gata Şi lasă timpul să-ţi antreneze-n vale

Carele mari de uitare ce-mprăştie-n jur O ceaţă grea şi umedă, ireversibilă.

25 (Editorul on-line al revistei Nomen Artis – Dincolo de tăcere.)

Trupuri de dragoste

În curând o să avem şansa

să ne spunem adio, iar întretăierile noastre de până acum

se vor opri brusc lăsând doar urmele să vorbească despre...

Noi... (?!) Am să te salut atunci

şi am să beau în cinstea ta o sticlă întreagă de whisky

cu prietenul meu Alin, până ce ne vom fi lăsat în urmă

unul pe altul, poate fără niciun punct fix, de care să ne sprijinim.

Atunci am să pornesc spre casă şi-am să mă opresc din când în când

asupra oamenilor de pe stradă, sperând să nu te mai găsesc

într-un alt ochi... al unui trup - de dragoste!

şi până la sânge

ajunge lacrima mea de-acum.

Expresii cumulative

Eu nu mă grăbesc pentru că merg înainte Nu mă grăbesc niciunde,

Nicidecum către un punct fix, Am tot ce îmi trebuie

în faţă şi în spate, Doar o bucată de pământ

nu am în care să-mi înfig unghiile,

din care să muşc până la sânge şi să o îmbrăţişez cu braţele-zâmbete.

Eu nu mă grăbesc pentru că am echilibru

Atârnat de frunze, toate deopotrivă moarte şi vii,

Văd totul în jurul meu chiar dacă este, chiar dacă nu este

Doar o clipă de soare nu am în care să mă topesc,

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 56

la care să mă închin

cu fruntea în pământul cerului şi în faţa căreia să renunţ la mine.

Eu nu mă grăbesc pentru că ajung înainte şi înapoi mereu, aici

Niciodată, înlăcat în spaţiul de colo (sau de colo... sau de colo...)

Am tot ce am visat, Doar o limbă de moarte

nu am prin care să mă preling către dincolo,

şi prin care să-i sărut de rămas-bun.

Eu nu mă grăbesc!

Walk alone (încercare)

I’m not here for you, I was..., but now I’m not

I am a gravity center in balance without the weight of your eyes

creppleing my breath I’ve been enouth and allways

I was alone, I am! mutilated bone falling through thin air

and crumbeling in dirt I am, but not for your fingers,

not for your smile to touch the illusion of a strait line

I’m not here for you, reaching out in the hot sun, bending backwards in the past

I’m not!

Nu vrei să-mi ştii numele

Am tras linie Am pus punct,

Apoi, am tras linie şi am pus punct,

Am rămas singur, m-am luptat,

încă mai lupt Până trag din nou linie

şi pun punct. Mihai Păun,Brno

DANAELA DORR

Fulgii… mii de fulgi au cotropit văzduhul, transformând totul într-o imensitate albă, pustie de

oricare alt suflet pe o rază de câţiva kilometri. Soa-re!… un soare puternic, ca de vară face fulgii să se

aşeze uşor şi blând, ca o îmbrăţişare, pe pământ. Stau în mijlocul eternului alb, fără a avea gânduri sau

dorinţe. Mă bucur doar că sunt aici. E o stare. Îi pot da numele de bucurie… dar este mai mult o linişte, un

vid interior care primeşte tot ceea ce este în afară.

Când am pătruns în acest spaţiu, am dislocat o fâşie pentru mine anume. Fulgii parcă s-au înde-

părtat dar au început să se apropie şi să cadă peste mine, integrându-mă în decor. A fost realmente o

acceptare, un tandru: ,,Bun venit!” Şi, dintr-odată, cu ultimii fulgi, se întâmplă minunea. Printre fulgii mari

şi pufoşi apar mici sclipiri care se transformă în ste-luţe din ce în ce mai bine conturate, mai clare.

„Fulgii tocmai curăţaseră văzduhul pentru „vi-zitatori”, vine un gând răzleţ. Începe o adevărată…

reprezentaţie cosmică! Zeci, sute de steluţe coboară din înalturi, ca dintr-o navă cosmică invizibilă. Stau

nemişcată urmărind fascinată „spetacolul”. Aşa am ales să trec ziua de astăzi, zi de putere, ziua când

harta stelară s-a imprimat pe retină şi de atunci continuă să se deruleze până voi învăţa să recunosc

fiecare vibraţie planetară cu darul de putere care mi-l aduce. Voi înţelege mesajul, va fi bine, dacă nu,

el se va derula cu ,,noi” impregnări, sub noi forme, sincronicităţi, în vieţile mele până îl voi recunoaşte.

Atât va fi suficient. Recunoaşterea lecţie este sino-nimă cu a o învăţa. Instantaneu. Va rămâne în timpul

în care am înţeles-o; nerepetând-o, va fi bine… voi trece la următoarea. Doar Eternitatea există, nu?!

Steluţele au o viaţă a lor. Unele sunt mai len-te altele parcă sunt săgeţi plecate dintr-un arc ne-

văzut. Şi toate ,,caută”, caută ceva. Toată atenţia mea este îndreptată spre ele, sunt fascinată de

acest joc al căutării. Şi, dintr-odată ,,înţeleg”: fieca-

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 57

re caută o rază de Soare. Iar atunci când o găsesc,

se aprind brusc de parcă ar exploda. Şi, mă trezesc dintr-odată, în mijlocul unui imens joc al iubirii…

celeste. Sunt în mijlocul unui imens foc cosmic al iubirii. Nuuuu, sigur nu am ştiut până acum ce

înseamnă vrajă… să trăieşti în vrajă. Pentru că, nu doar o văd. Steluţele se aşează pe ochii mei, pe păr,

pe obraji, pe buze. Întind mâinile cu palmele deja arzând şi ele încep să strălucească. Parcă, brusc, am

devenit ţinta preferată. Nu mai există timp şi spaţiu, nu mai exist eu…

în curând. Pentru că ochii mei primesc strălucirea Luminii când micile lumini se aşează pe ei, părul meu

devine ca o apă curgătoare, obrajii sunt hrăniţi de sărutarea lor, buzele absorb însetate fiecare fir de

soare care vine pe ele… iar fiinţa lor devine picătură de nemurire care pătrunde în adâncul trupului meu.

Devin totuna cu nemărginirea din jur. Nu mai văd steluţele, forma lor, pentru că am devenit esenţa lor.

Forma lor fizică dispare iar ele devin sensuri care prin firele multicolore pătrund în mine. Caut eu însă-

mi o rază de soare. Trebuie să o găsesc. Păşesc uşor prin aerul care mă atrage spre un loc anume… şi

dintr-odată rămân într-o nemişcare totală. Cred că nici nu mai respir de fapt nu mai exist în clipa aceea.

Devin sunet şi lumină… mii de culori vibrează în mine reverberând în sonorităţi care sunt un unic cântec.

Disting fiecare notă, dar urmează alta şi alta… într-o derulare care nu mă ameţeşte ci mă face să vibrez

intrând într-o mare a culorilor şi sunetelor. Nemişcarea mea… nu este nemişcare pentru

că sunt şi în aerul din jur nici eu nu ştiu cât de de-parte, sunt şi în pământul acoperit de nea. Mi-e bine

şi aşa. Este ca o scurgere lină spre adâncurile pămân-tului, dar şi ale mele.

Nu este tăcere şi nemişcare chiar dacă la un moment dat, simt că din afară, aşa mă văd. Aş vrea,

aş vrea… să zâmbesc dar nu o fac eu… pentru că explodează aerul din jur ca răsfrângere a gândului

meu. Iar în clipa aceea am auzit râsul îngerilor, aşa

cum mi-am dorit dintotdeauna să-l aud. Acum, ştiam, vedeam cum se joacă îngerii când aruncă cu bulgări

de lumină unii în alţii. Acum, râsul lor a spart tăriile

rostogolindu-se în valuri de iubire peste tot, cuprin-

zându-mă şi pe mine în reverberaţia lui. Iar ruga mea, revine fierbinte, în mine: ,,Doamne, dacă sunt

copil al stelelor, priveşte-mă încă o dată!”. Nu şop-tesc nimic iubirii care mă cuprinde. Eu însămi sunt,

devin marea recunoştinţă faţă de EL, care este ne-murirea însăşi. Fiinţa care-şi iubeşte cu ardoare,

Creatorul. Plec încet spre căsuţa ca din poveşti, bătrâ-

nă ca timpul însuşi. Prieteni dragi mi-au dăruit-o pentru această sărbătoare a mea. Le sunt profund

recunoscătoare, le mulţumesc încă odată. Mângâi câi-nele care se preface că nu-i pasă. Ciudat animal.

Trăind în singurătate simt cum absoarbe fiecare atingere în fiinţa lui. Nu cere nimic, dar primeşte

totul cu o recunoştinţă imensă. Rareori se gudură. Are nemişcarea dar şi freamătul munţilor în el. Doar

te priveşte în ochi şi asta este mulţumirea pe care ţi-o transmite. M-a „adoptat” din prima clipă după o

privire luuungă şi pătrunzătoare de mi-a venit să mă întorc să văd... dacă nu mai este cineva în spatele

meu. Stăpânii lui au răsuflat uşuraţi în clipa aceea. „O să ai zile bune aici. Mitu te-a „primit”. Ştiam ce în-

seamnă asta. Intrând în odaia mică şi-n care miroase a

mere şi a busuioc, parcă au trecut zeci, sute de ceasuri de când nu am mai fost aici. Nu mai sunt cea

care a ieşit din odăiţa mică, simţindu-se inutilă şi a nimănui. Focul mocnit primeşte bucăţile de lemn pe

care le cuprinde într-un vârtej ameţitor. Privesc flă-cările şi simt statornicia bucuriei din mine. Este lim-

pede şi curată, o totalitate dincolo de orice stare. Nu mai exist eu, ci liniştea şi pacea dinlăuntrul meu, o

mare împlinire. Privesc unica floare pe care am primit-o

înainte de plecare. A rămas neschimbată. Apropii degetele de ea. Cu sfială… cu teamă parcă, că nu e

din lumea aceasta. Căldura împrăştie mirosul merelor în fiecare atom al aerului, busuiocul îi ţine isonul.

Devin sufletul dintr-o casă a poveştilor, aşezată pe un vârf de munte alb şi care se pierde în imensitatea

cerului, devenind totuna. Tot trupul meu a fost hră-nit cu iubire celestă, iar acum cu cea aromitoare,

pământeană, într-o armonie deplină. Sufletul meu a

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 58

primit tămăduirea Iubirii. Miracolul devenirii… „La

mulţi ani!”, pot să şoptesc şi aud reverberaţia răs-punzându-mi : „La mulţi ani!”. Şi încep să scriu...

RRIIZZAA LLAAHHAA

PILOTËT E VJETËR

Hodhën nga një grusht dhe në varrin e hapur ku qanin të gjithë.

Iu afruan të heshtur tavolinës së mortit. U ulën Pikëlluan ca

Pinë dhe nga pakëz raki Dhe bënë shaka. Kishin luajtur me vdekjen tër jetën.

Unë ua njoh të gjithëve: Mëritë, Djallëzitë,

Modestitë, Egoizmin, Pisllëqet,

Furinë, Plogështinë Fuqinë Dobsinë

Të qeshurat Lotët

Që të gjithë këta E patën një të dashur Që i treguan gjithëçka Që i falën gjithëçka

Që i qeshën gjithëmonë Që nuk e tradhëtuan kurr... Hapsirën mbi atdhe.

Shënim – kjo poezi është shkruar në një ceremoni vdekjeje

VETERAN PILOTS

Threw a palm land on opened grave Where were crying at all. They approached silently to mortal dinner’s table

Set down Afflicted a little Took a sip raki And did

Jokes. All their life they had played with death …

I know to everybody: The grudges The deceits

The modesty The egoism The dirtiness

The frenzies The apathy The strength The weakness

The rushes The laughs The tears

All they had a lover To whom They

Told everything Gave everything Everywhere only laughed And

Never Betrayed…. Was That:

The sky Over Homeland .

Note – written on a death ceremony

老練な操縦士

VETERAN PILOTS

ぽっかりと空いた墓に投げ出された一握の土地

そこは泣き叫ぶ声ばかりだった

静かに死の夕食のテーブルに来て

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 59

座って

少し考え込んで

ラキをすすり

冗談を交わした

死を奏でたのが彼らの人生

みんな分かっている

その敵意

その地獄絵

その内気

その自己主義

そのいやらしさ

その激しさ

その冷淡

その無力

その弱さ

その活力

その笑い

その涙

みんな愛人をもっていた

彼らが

何でも話せる人

何でも与えて

笑いだけが残る所で

そして

決して

裏切ることがなく．．．

それは

故郷の空のこと

死の儀式で書かれた詩

死の儀式で書かれた詩

Note – written on a death ceremony Pwrkthyer nw japonisht nga poetesha Kae Morii, antare e bortit ekzekutiv tw “Shoqatws Botwrore tw Shkrimtarwve

dhe Artistwve” ΒΕΤΕΡΑΝΟΙ ΠΙΛΟΤΟΙ Έριξαν μια χούφτα χώμα στον ανοιχτό τάφο

Εκεί που όλοι έκλαιγαν

Πλησίασαν αθόρυβα στο τραπέζι με το μνημόσυνο δείπνο

Κάθισαν Κάπως λυπημένοι Πήραν μια γουλιά ρακί Και

Αστειεύτηκαν. Σ’ όλη τους τη ζωή έπαιζαν με το θάνατο…

Γνωρίζω πολλά για τον καθένα τους: Τις έριδες Τις απάτες

Την μετριοφροσύνη Τον εγωισμό Την ατιμία Τις εντάσεις

Την απάθεια Τη δύναμη Την αδυναμία

Τις βιασύνες Τα γέλια Τα δάκρυα

Όλοι αυτοί είχαν έναν εραστή Σε αυτόν Έλεγαν Τα πάντα

Έδιναν τα πάντα Παντού γελαστός Και

Ποτέ Δεν τους πρόδωσε… Ήταν Αυτός:

Ο Ουρανός Πάνω Απ’ την Πατρίδα.

Pwrkthyer ngapoetesha greke Vassiliki Ergazaki, antare e

“Shoqatws Botwrore tw Shkrimtarwve dhe Artistwve”26

26 http://www.youtube.com/watch?v=7klNLTNVtAY. Riza Lahi (poet,

prozator şi publiocist de origine albaneză), s-a născut la Shkodra (16

ianuarie 1950). Timp de 30 de ani a fost pilot al Forţelor Aeriene, ziarist în presa militară, precum şi al OSBE, la Tirana. Este laureat al câtorva

premii importante lite-rare, Parte din opera sa a fost editata în SUA, Grecia, Macedo-nia, Kosova, Iran, India, şi iată acum şi în România. Este membru a Societăţii Mondiale a Poeţilor.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 60

şş ii aa ffoosstt iiaarr GGAAUUDDEEAAMMUUSS...... punctul de

întâlnire inconturnabil pentru toţi iubitorii de

carte.

Cea de a-XIX-a ediţie a Târgului „Gaudea-mus” 2012 s-a desfăşurat, în perioada 21-25 noiem-

brie, la Bucureşti, oferind publicului o panoramă com-pletă a noutăţilor editoriale ale anului, dar şi o întâl-

nire cu actualitatea vieţii literare şi culturale. Ca în fiecare an, evenimentul a fost găzduit de Romexpo,

într-un spaţiu expoziţional de 14.000 mp, unde ofer-ta a sute de edituri româneşti şi străine, tipografii,

instituţii de învăţământ, centre şi institute culturale, instituţii mass-media, agenţii de difuzare de carte,

firme multimedia, agenţii literare, organizaţii non-guvernamentale cu profil cultural şi educaţional,

asociaţii profesionale, librării, biblioteci s-a întâlnit cu publicul cititor

În premieră în acest an Târgul Gaudeamus a avut un partener privilegiat, Italia, care şi-a

câştigat acest statut în urma participării ca invitat de onoare la ediţia din 2011.Tot ca invitat de onoare

a participat și Moldova, sărbătorind astfel limba şi cultura română prin provocare la dialog.

Potrivit unui comunicat Mediafax, pentru pri-ma dată, un târg de carte din România a iniţiat un

centru internaţional de copyright. Astfel, zece agenţi literari europeni au fost la Gaudeamus pentru a sta-

bili întâlniri profesionale cu editori, autori, traducă-tori şi agenţi literari români.

Pe întreaga durată a Târgului a funcţionat „Centrul Internaţional de Agenţii Literare”, într-un

spaţiu special amenajat în care s-au desfăşurat întâl-

nirile profesionale. Din partea Institutului Francez din București,

târgul de carte a avut trei invitaţi de marcă: Pascal Bruckner, autor al literaturii franceze contempo-

rane, Dominique Viart, eseist, critic şi profesor de literatură contemporană şi Hugo Pradelle, jurnalist

la revista „La Quinzaine littéraire”. Organizat de Ra-dio România din 1994, Târgul Internaţional Gau-

deamus – Carte de învăţătură este un eveniment cul-tural specializat în expoziţia de carte, fiind singurul

târg de carte din lume iniţiat şi organizat de un post public de radio.

Gaudeamus 2012 a reunit participanţi şi invi-taţi din Belgia, Franţa, Spania, Rusia, Norvegia şi

Estonia, şi bineînţeles o mare parte a editurilor din România, într-un maraton de evenimente care au ţi-

nut capul de afiş al fiecărei zile.

Edituri de prestigiu, premiate la Târgul

„Gaudeamus” 2012

În acest an, trofeele „Gaudeamus” pentru e-

dituri au fost câştigate de Editura Humanitas (locul I), Editura RAO (locul al II-lea) şi de Editura

Nemira (locul al III-lea), iar cea mai râvnită carte a târgului, decisă prin votul publicului, a fost volumul

„Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” de Andrei Pleşu. Premiul „Educaţia” a revenit Academiei

de Studii Economice din Bucureşti. Editurile nominalizate în acest an pentru

„Premiul de Excelenţă” au fost: Eikon, din Cluj-Na-poca, care l-a avut ca invitat de onoare pe cola-

boratorul revistei noastre scriitorul, jurnalistul, dramaturgul - şi nu în cele din urmă – poetul Eugen

Cojocaru cu cele două volume –„Teatru″, (ediţie bilingvă, română-germană) şi „Rajasthan”, ediţie tri-

lingvă (română-engleză-germană, cu ilustraţii de Georgeta-Olimpia Bera) din care am dat fragmente

în revista „Nomen Artis – Dincolo de tăcere″. Autorul şi opera au fost prezentate, de

directorul editurii poetul şi editorul Valentin Ajder şi de scriitorul Bujor Nedelcovici - despre care vom

reveni în numărul 17 al revistei.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 61

Au urmat apoi editurile Tracus Arte, Noi Media Print, Editura Trei, Cartier, iar opţiunile

juriului au mers către Editura Cartier. „Premiul, a fost oferit de Radio România şi constă în finanţarea

parţială sau totală a unui proiect editorial cu a-

lonjă europeană”, s-a precizat într-un comunicat, ci-

tat de o agenţie de presă. Premiul pentru traducere „Antoaneta Ra-

lian” a fost acordat lui Bruno Mazzoni, pentru con-

tribuţia de excepţie la cunoaşterea literaturii româ-ne în spaţiul european şi pentru traducerea în limba

italiană a unor scriitori români de primă importanţă, şi lui Dinu Luca, pentru traducerea în limba română a

romanului „Obosit de viaţă, obosit de moarte” de Mo Yan, laureatul Nobel din acest an, volum apărut la

Editura Humanitas Fiction. Premiile au fost decernate, în cadrul unei ce-

remonii organizate duminică, 25 noiembrie, la înche-ierea prestigiosului eveniment.

Târgul a avut peste 370 de expozanţi şi peste 650 de evenimente culturale.

Anca Dobri şi

Viorela Codreanu Tiron

CCeeaa ddee aa XXIIVV--aa eeddiiţţ iiee aa ssiimmppoozziioonnuulluuii

nnaaţţ iioonnaall „„BBrrăăttiieenniiii îînn iissttoorriiaa RRoommâânniieeii””

În ziua de 22 noiembrie 2012, la Centrul de

Cultură „Brătianu” din Ştefăneşti – Argeş (Vila Flo-rica) s-a deschis cea de a XIV-a ediţie a simpo-

zionului ştiinţific privind rolul Brătienilor, cei care au condus destinele Partidului Naţional Liberal în istoria

ţării noastre, simpozion care a început cu comu-nicarea domnului Dinu Zamfirescu, preşedintele Con-

siliului Ştiinţific al Institutului de Cercetare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc,

„Despre Dinu Brătianu” prezentându-ne pentru prima dată testamentul politic al lui Constantin Dinu Bră-

tianu scris în ianuarie 1949. Lucrările au continuat cu referatul „Conte de Saint-Aulaire” susţinut de cu-

noscutul numismat şi profesor Aurică Smaranda, cel care a donat Centrului monede şi medalii legate de

diverse evenimente cu privire la aceşti oameni politici pe care i-am omagiat şi în plus ne-a prezentat un

ilustru ambasador francez apropiat Brătienilor şi României. „Oaspeţi străini la Florica în anii inter-

belici” a fost comunicarea profesorului şi muzeo-grafului Mircea Dumitriu iar „Relaţiile politice între

Brătieni şi Goleşti” a fostului director al Muzeului Goleşti, profesor Constantin Iliescu. Ziaristul Paul

Ioan Cruceană ne-a prezentat „Brătienii – de la mici boieri de ţară la mari dregători şi ocârmuitori de

judeţ”, prof. Mircea Crăciun „Bustul lui Nicos Be-loiannis, relicvă a regimului comunist pe domeniul

familiei Brătianu la Florica”, „Evoluţia social-politică a familiei Brătianu în prima jumătate a secolului XX”

comentată de istoricul Gelcu Maksutovici, iar dl.Radu Oprea consilier superior, Direcţia Cultură şi Patrimo-

niul Naţional al Judeţului Argeş ne-a adus în atenţie „Câteva însemnări genealogice făcute de Ion I.C.Bră-

tianu pe marginea unor documente de familie”. Ro-bert Zidaru profesor la Liceul Ion Barbu din Piteşti a

avut ca temă: „Despre Brătieni şi regii României” iar prof. dr. Ioan Todea „Eliza Brătianu, soţia lui Ion C.

Brătianu”. O plăcută prezenţă a fost a domnului Vasile

Călimăneanu cel care şi-a petrecut o bună parte din adolescenţă în casa Brătienilor şi care ne-a dezvăluit

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 62

întâmplări la care a fost martor în acea perioadă.

Interesantele comunicări prezentate au suscitat dis-cuţii, şi este de menţionat faptul că au fost prezenţi

numeroşi studenţi ai Facultăţii de Istorie Univer-sitatea Piteşti.

În cea de a doua zi, pe 23 noiembrie în faţa unui numeros public format din elevi, studenţi, cadre

didactice, oameni de cultură şi artă precum şi oameni obişnuiţi au asistat la dezvelirea bustului lui Ion I. C.

Brătianu situat în faţa Muzeului Judeţean Argeş opera talentatului sculptor Grigore Minea. Animaţi

de un înalt patriotism, uitat o perioadă de timp, ne-a vorbit domnul Spiridon Cristocea directorul muzeului

precum şi oficialităţile din Piteşti.

Doina Maksutovici

Prof. G. Maksutovici în faţa statuii I.C.Brătianu

D’ale scriitorilor

Tudor Arghezi nu-l aprecia sub niciun chip pe

Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi,

de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă. Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea

Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior. Văzându-

l aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă: - Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?

- Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă ! se vaietă el.

- Nu-i nimic ! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii,

îi replică Arghezi. ***

Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună

numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură.

- Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, jude-când după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu.

- Nu te lua după aparenţe, îl sfătui „blând" Tudor Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât

arată. ***

Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze ceva. Într-o zi a

luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Mun-tele de Pietate". Un domn sobru a examinat pipa şi i-

a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ. Trecând pe strada Bărăţiei, a zărit, în vitri-

na unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care o ama-netase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negus-

toraşul de „antichităţi" mai avea destule piese de acest gen. După vreo lună, când Mateiu se afla din

nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 63

în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte". Evalua-

torul o cântări în palmă , clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, ve-

nindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator. Peste câteva luni iar nu avea bani. Dădu

fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la „Muntele de Pietate". După ce-şi încasă

suma şi plecă fericit de trucul „infailibil" pe care îl descoperise, evaluatorul îi spuse unui prieten care

asistase la această scenă: - E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un

an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare. El cre-

de că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului mare-lui nostru Caragiale câte 15 lei? Şi acesta flutură un

zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său care se prăpădea de râs.

*** Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să

plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Rădu-căneni. Cum în acel timp, Barbu Ştefănescu Dela-

vrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Ale-xandru Vlahuţă, Delavrancea l-a primit în audienţă

pe Al. Cazaban. - Răducăneni. Răducăneni, făcea Delavrancea cu ochii

în sus, gânditor. Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăreni! Şi, mă rog, de

ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor. - Pentru că, vedeţi, excelenţă - a explicat Al. Caza-

ban grăbindu-se să nu piardă poanta şi să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru - acolo n-

am ocazia să admir un Apus de Soare . Delavrancea a savurat poanta rozându-şi

mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tânărului magistrat: „Se aprobă."

*** Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a

Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia nu au venit în

ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră. Deschizându-le uşa , doamna Alice Călinescu i-a întrebat ce do-

resc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la

facultate şi au întrebat:

- Domnul profesor este acasă?

Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul: - Eşti acasă, dragă ?

- Nu, dragă, nu sunt acasă ! - Aţi auzit băieţi, nu e acasă! le-a spus candid doamna

Călinescu. ***

Înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Cioculescu urma în paralel şi Dreptul pentru a-i face

plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu care

avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîm-părţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV

etc, 1, 2, 3, 4 etc., A, B, C, D etc., a, b, c, d etc. La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el

nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn.

Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui

Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget.

Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţându-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna

profesorului, el făcând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete şi arătându-i degetul

respectiv îl întrebă necruţător: - Ce e acesta?

La care Cioculescu i-a replicat: - Degetul arătător.

Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen.

***

Căzut în patima pescuitului

Scriitorii se interesează unul de celălalt, vor să ştie ce mai face cutare sau cutare, ce scrie, ce-are de

gând să scrie. Există o bursă a informaţiilor care funcţionează ireproşabil. Cei mai comentaţi sunt be-

neficiarii Mogoşoaiei, „castelanii“, cum li se mai zice din motive lesne de înţeles. Mărturisesc că personal

sunt unul dintre cei cărora le place să difuzeze dife-rite ştiri năstruşnice despre confraţi, în funcţie de

credulitatea auditorului. Nu l-am făcut pe Fănuş

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 64

Neagu vegetarian şi pe Băieşu practicant înfocat al

gimnasticii yoga? Astfel se face că într-o zi, întâlnin-du-mă cu Constantin Ţoiu, admirabil ca om şi scriitor,

dar destul de credul şi, mai ales, prea serios spre a-şi închipui că cineva are chef să-şi piardă vremea inven-

tând diferite fantasmagorii, din vorbă în vorbă, mă întreabă: – Ce mai e nou pe la Mogoşoaia? Ce face

Mazilu? Mai scrie? – Nu, nu prea scrie. A căzut în patima pescuitului.

– Mazilu pescar? s-a mirat Ţoiu, ca şi cum ar fi auzit că Turnul Eiffel a fost mutat la Bolintinul din Vale.

– Exact cum auzi. Stă toată ziua la copcă (era iarnă) şi aşteaptă să vină ştiuca. Are o dexteritate neobiş-

nuită… – Formidabil! La orice mă aşteptam, numai la asta nu.

Cine l-a corupt? – Băieşu! Hai Toadere la pescuit, lasă-le-ncolo de pie-

se că te neurastenizezi. Stai la copcă, îţi vin idei, eşti în mijlocul scumpei naturi, te aeriseşti.

– Şi… prinde ceva? – Şase-şapte ştiuci pe zi!

– Şi ce face cu ele? Doar n-o să-mi spui că le mănâncă?

– Nu! El nu se atinge de peşte că e ardelean după mamă. Îl vinde lui Fănuş şi lui Preda la preţ oficial.

– Extraordinar! – se entuziasmează iarăşi Ţoiu. Ştiu-că! Ce carne delicioasă, albă şi fără grăsime. I se

spune „Esox lucius“ în latineşte. Să ştii că vin şi eu la Mogoşoaia. Mi-e dor de-o ştiucă rasol. Crezi că Mazi-

lu mi-ar vinde şi mie?/ – Evident! îl asigur eu. Şi într-adevăr, într-o duminică, Ţoiu pică la Mogo-

şoaia, salută politicos pe toată lumea şi se aşază la masa lui Mazilu: – Ce mai faci? Merge treaba?

– Merge, confirmă Mazilu, uşor mirat, deşi azi n-am prea fost în mână.

– E chestie şi de noroc, zic eu, îl consolează Ţoiu. – Ce noroc! E chestie de meserie, de pricepere şi de

talent. – Da, dar e chestie şi de experienţă. Uită-te la

Băieşu, el cu uneltele lui… – Ce unelte, dragă? Astea-s poveşti. Trebuie să ai

răbdare. Răbdare şi tutun, filozofează Mazilu.

– Nu te supăra că te întreb, de când ai căzut în

patima asta? Aş vrea să mă iniţiezi şi pe mine, am calm, răbdare…

– În ce să te iniţiez? Parcă e nevoie să fii iniţiat? – Îţi jur că sunt ignorant, deşi m-am născut pe malul

Ialomiţei n-am prea mers la pescuit… – La pescuit? – se miră Mazilu. Asta-i o treabă de

neurastenici, nu de oameni temperamentali ca noi. – Spui asta fiindcă nu-ţi place peştele…

– Mie? Din contră! Sunt mare amator. Nu-mi place şi nici nu mă pricep să-l prind.

Ţoiu mă priveşte contrariat şi eu îi fac semn din ochi să insiste, dându-i să înţeleagă că celălalt se lasă

greu. – N-ai cumva şi pentru mine o ştiucă?

– Ştiucă? Eu? – se miră Mazilu privindu-l bănuitor. N-am, de unde să am? Adresează-te lui Fănuş Neagu.

Ţoiu se apropie de masa mea şi-mi şopteşte contrariat:

– Joacă tare! Nu recunoaşte nimic? – Ce vrei, e secretul lui, decretez eu. Vrea să rămână

sobru. După plecarea lui Ţoiu, seara, Mazilu se opreşte din

plimbarea lui meditativă în jurul mesei şi mă întreabă: – Ce-o fi, domnule, cu Ţoiu? M-a întrebat dacă îmi

place să pescuiesc, dacă n-am cumva o ştiucă … Ce-s glumele astea?

– Habar n-am. Pot să-ţi spun că şi pe mine m-a invitat la o partidă de pescuit, la Dunăre, la care vine şi

Baranga. – Baranga la pescuit? Formidabil cum se schimbă

oamenii! Şi începu să se plimbe iar în jurul mesei, murmurând

din când în când, „Baranga la pescuit, formidabil!“…

Mircea Micu

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 65

Sumar:

Citatele lunii /p. 2

Amadeo Modigliani – In memoriam - /p. 3 Natalia Voinotinschi / p. 5

Dimitrie Sevastianos – Un destin artistic dramatic

Tatiana Timofeiov /p. 6 Despre Ludmila Toma – cea care ni l-a redescoperit pe Dimitrie Sevastianos/p. 6

Bogdan Chioreanu, şi Anamaria Gebăilă – /p. 8 Întrebările privitoare la credinţă ale Cardinalului Ravasi

Mihai Ştirbu : Iubirile scriitorilor /p. 13 Mircea Eliade şi Maitrey

Mara Manolache – Picteză toamna /p. 18 Stelian Tănase

Pagini de istorie - Despre Majestatea sa Regele Mihai I al României /p. 19 Ştefan J. De Fay – Fragment din volumul „Monsenionul Vladimir Ghika /p. 21 Andreea Greceanu – „ Să fii poet înseamnă.... /p. 25

Incursiune în poezia contemporană română /p. 27 Miron Manega

Lucia Patachi Ovidiu Oana-Pârâu

Valentina Becart Viorica Gabriela Cătrună Cezar C. Viziniuck

Anton Klein Daniel Dumitru Darie

Cristian Ovidiu-Dinică Geo Vasile : Alfonso Severino - Poezia Italiană şi „Cântecul dezamăgirii/p. 35

Nichita Stănescu – Ce bine că eşti! - /p. 36 Tatiana Timofeiov – „Dostoievski după Dostoievski″ /p. 37 Adalbert Gyuris – Interviu cu Dan Puric /p- 39

Dan Lupescu - Prima oară, fără zâmbet: DAN MIHAI LUTIC... /p. 42 Rudyard Kipling /p. 45

Maria Toma-Damşa – Dan Orghici/ p. 47 Robert Hodorogea - PICTURI, ŞI TRĂIRI POETICE /p. 49

George Stoia - despre STELIAN GOMBOŞ /p. 51 Magda Isanos - Doamne, n-ajung pân’la tine? /p. 52

Christian W. Schenk – Blinder Spiegel – poezie în l. Germană /p. 53 Mihai Păun – Nu mă căuta... / p. 55 Danaela Dorr – Fulgii.../ p. 56

Riza Laha – poezie cu schepsis / p. 58 Anca Dobre şi Viorela Codreanu Tiron – /p. 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII-2012 -

nr. 16

Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

Page 66

Târgul de carte Gaudeamus şi premiile din anul acesta Doina Maksutovici

Cea de a XIV-a ediţie a simpozionului naţional „Brătienii în istoria României”/p. 61 D’ale scriitorilor /p. 62

Sumar /p. 64

PPiiccttuurriillee ddiinn aacceesstt nnuummăărr aappaarrţţiinn::

Amedeo Modigliani Dimitrie Sevastianov Adna Samua

Mihai Cătrună (şi copertele revistei, ca de obicei) Everett Millais

T.R.Born - Portretul Lui Christian W. Schenk Georgeta-Olimpia Bera

Fotografii :imagini de pe wikipedia şi Doina Maksutovici

Editura Amanda Edit – E-mail : nixi58@gmail.com

NNuummaarruull 1177 vvaa aappaarree 1100 iiaannuuaarriiee,, 22001133

Revista SE POATE VIZUALIZA pe SITE-UL OFICIAL : www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ :lectură plăcută şi

„„SSĂĂRRBBĂĂTTOORRII FFEERRIICCIITTEE !!””

Dragi şi stimaţi colaboratori,

Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:

I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă

electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care

poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea

diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau

semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit

de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă

ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară

desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe

InDesign. ATENŢIONARE!

1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail

la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact !

(Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii

AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!)