˛ncercare de deslusire a raportului dintre fiscal si penal

www.bizlawyer.roUn proiect al Bullet Media & 648 Group2016-07-27 10:15:24

Încercare de deslusire a raportului dintre fiscal si penal cu privire speciala asupra

raportului dintre Justitie si Adevar în ceea ce priveste lamurirea acestei relatii

A) ÎNTREBĂRI CARE DESCHID ŞI NU RĂSPUNSURI CARE ÎNCHID

Daca dreptul este un scop de atins sau un instrument necesar atingerii unui anumit ideal este o discutie ce subzista

de 2000 de ani si va continua sa existe si dupa noi. Personal achiesez la punctul de vedere care face din drept un

mijloc, un instrument de salvgardare a anumitor valori perfect compatibile cu o anumita organizare sociala, ceea ce

înseamna ca dreptul trebuie sa fie de asemenea contemporan respectivei organizari sociale.

Mai importante decât raspunsurile sunt întrebarile, întrucât acestea din urma ajuta sfânta „sfiala a gândirii” vorba

lui Heidegger, lucru de asemenea valabil si în materie juridica unde vastitatea dreptului nu permite un raspuns care

sa închida definitiv materia, ci cere, solicita „închideri care deschid” vorba lui Noica, Liiceanu sau Heidegger.

Materia supusa analizei nu solicita un raspuns definitiv si categoric, ci are nevoie cu întâietate de întrebari care sa

desluseasca criteriile de solutionare a disputei astfel încât imensitatea discutiei sa fie amenajata în mod

corespunzator din perspectiva juridica. Astfel ca, în ceea ce ne priveste, scopul analizei este acela de a deschide o

discutie, cu argumente suficient de temeinice ce pot pastra acest dialog viu si nestramutat în contextul dezbaterii

juridice relative la dreptul pozitiv. Preferam bogatia dialogului temeinic si argumentat, ce înavuteste patrimoniul

Dreptului decât parvenirea monologului ce împutineaza gândul Dreptului si Justitiei.

Pentru aceste motive prezenta analiza se va structura în doua parti. Prima parte priveste încercarea de pozitionare

principiala a penalului fata de fiscal aflând instrumentele necesare unei pozitionari corecte, în timp ce partea a

doua va încerca sa interpreteze dreptul pozitiv plecând de la aceste realitati substantiale.

B) SUCCINTĂ CONTEXTUALIZARE CONSTITUŢIONALĂ A DISCUŢIEI

Art. 1 alin. 3) din Constitutie vorbeste despre faptul ca România este un stat de drept în care demnitatea omului,

drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic

reprezinta valori supreme. În continuare alin. 4) al aceluiasi articol dispune ca statul se organizeaza potrivit

principiului separatiei si echilibrului puterilor în cadrul democratiei constitutionale, pentru ca alin. 5) sa vorbeasca

despre faptul ca respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie. Art. 124 din acelasi act

normativ dispune ca Justitia se înfaptuieste în numele legii si este unica, impartiala si egala pentru toti.

La nivel infraconstitutional, art. 1 alin. 2) C. pr. civ. dispune ca în procedura de înfaptuire a justitiei, instantele

page 1 / 10


judecatoresti îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertatilor

fundamentale, a drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor fizice si persoanelor juridice, aplicarea legii si

garantarea suprematiei a acesteia. În plus fata de textul constitutional, art. 22 C. pr. civ. stabileste rolul

judecatorului în aflarea adevarului în procesul civil.

La acelasi nivel legislativ, dar în materie penala, art. 1 alin. 2) C. pr. pen. dispune ca normele de procedura penala

urmaresc asigurarea exercitarii eficiente a atributiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor partilor si ale

celorlalti participanti în procesul penal astfel încât sa fie respectate prevederile Constitutiei, ale tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene în materie procesual penala, precum si ale pactelor si tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. În continuare, art. 5 C. pr. pen. canonizeaza

principiul aflarii adevarului si în materie penala, si faptul ca organele judiciare au obligatia de a stabili adevarul cu

privire la faptele, împrejurarile si persoanele cauzei.

În materie fiscala, art. 2 C. pr. fisc. dispune ca legea de procedura fiscala reglementeaza drepturile si obligatiile

partilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creantelor fiscale datorate bugetului general

consolidat. Art. 7 alin. 2) C. pr. fisc. dispune ca organul fiscal are obligatia, în cadrul procedurii de administrare a

creantelor fiscale, sa examineze starea de fapt în mod obiectiv si în limitele stabilite de lege.

Din punctul nostru de vedere, în contextul prezentei analize, plecând de la dreptul pozitiv mai sus mentionat

apreciem ca urmatoarele delimitari se impun:

1) În ordine descrescatoare, din perspectiva functionala avem Dreptul, ca suma a dispozitiilor legale, general si

abstract aplicabile la un moment dat într-o societate data, Justitia ca forma concreta de aplicare a Dreptului într-o

societate data, Adevarul ca fiind specificul unei anumite situatii de fapt asupra careia se aplica o anumita situatie

de drept. Art. 1 din Constitutie da expresie formei statice a statului de drept, în timp ce art. 124 din acelasi act

normativ reflecta forma dinamica a statului de drept. Dreptul este forma statica, amorfa si latenta în timp ce Justitia

este forma concreta, si în miscare a Dreptului înteles ca o întruchipare perfect compatibila a drepturilor

cetateanului cu functionarea formei de organizare statale.

2) Art. 1 din Constitutie delimiteaza scopul de atins pentru Drept respectiv Justitie; continutul substantial al

Dreptului trebuie sa se subsumeze telurilor mentionate în articolul cu pricina. Acest scop urmareste atât drepturile

si libertatile cetatenilor dar si functionarea statului. Echilibrul dintre drepturile cetateanului si functionarea Statului

trebuie sa se reflecte atât la nivelul starii abstracte, adica a Dreptului, cât si la nivelul concret, adica al Justitiei si

Adevarului.

3) Legile de procedura civila respectiv penala asaza alaturi de Justitie si Adevarul, în timp ce legea de procedura

fiscala privita în afara legii de contencios administrativ, nu vorbeste nici despre Justitie, nici despre Adevar, ci se

raporteaza la drepturile partilor analizate în mod obiectiv. În ciuda acestei realitati normative, apreciem ca si în

materie fiscala, prin aplicarea în completarea legii de procedura fiscale, a Codului de procedura civila, Codului de

procedura penala si a Legii nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, îsi gasesc aplicare ideea de Justitie

respectiv de Adevar. De altfel, cerinta analizarii în mod obiectiv a situatiei de fapt fiscale constituie tot o forma

particulara de aflare a Adevarului. Legea penala si legea fiscala sunt cele care delimiteaza sfera de aplicare a

Adevarului doar asupra situatiei de fapt dedusa judecatii (lato sensu).

4) Analiza raportului dintre fiscal si penal presupune cu necesitate inclusiv stabilirea unicitatii sau multiplicitatii

Justitiei si Adevarului în cele doua zone juridice. Exista un singur Adevar si o singura Justitie atât pentru materia

fiscala, cât si pentru materia penala, sau fiecare din cele doua arii de reglementare cuprind întelesuri proprii cu

privire la Justitie respectiv Adevar? Din punctul nostru de vedere, astfel cum vom arata la momentul potrivit,

unicitatea Dreptului atrage unicitatea Justitiei, dupa cum spune art. 124 din Constitutie, dupa cum ar trebui sa

atraga si unicitatea Adevarului, desi nu exista nicio prevedere constitutionala în acest sens.

5) Prin unicitatea Dreptului, Justitiei si Adevarului nu avem în vedere ideea de mimetism juridic, ci ne referim la

acea stare de lucruri în care fiscalul este continuat de penal, sau penalul este prelungit de fiscal, dupa caz, astfel

cum vom arata în continuare, cele doua zone nefunctionând paralel si independent pentru aceeasi situatie de fapt

page 2 / 10


dedusa judecatii. În masura în care aceeasi relatie sociala are vocatia de a se supune deopotriva atât dreptului fiscal

cât si dreptului penal, unicitatea Justitiei respectiv a Dreptului privite ca instrumente, trebuie sa determine o

întrepatrundere a procedurilor astfel încât Adevarul relevat sa fie unic atât pentru Penal cât si pentru Fiscal, iar

telul de atins sa fie atins si cu ajutorul Adevarului.

6) Dreptul, Justitia si Adevarul sunt instrumente ce înlesnesc atingerea scopurilor cuprinse în mod esential în art.

1 din Constitutie. Unicitatea celor 3 instrumente asuma ideea de continuitate a procedurilor si repugna principiul

independentei procedurale. Dezideratul unicitatii instrumentelor mai sus mentionate presupune identificarea si

decelarea în mod armonios a criteriilor de armonizare a celor 3 proceduri aplicabile – civila, penala, fiscala – astfel

încât idealurile constitutionale din art. 1 sa fie pe deplin si cu supra masura atinse. Evident ca telurile

constitutionale acolo mentionate constituie premisa fundamentala a unicitatii, însa alaturi de acestea exista si

instrumente infraconstitutionale ce trebuie sa concure la realizarea acestui deziderat deopotriva procedural dar si

substantial.

7) Colaborarea inter-procedurala nu înseamna lipsa de autonomie juridica pentru dreptul fiscal sau dreptul penal,

ci dimpotriva presupune respectarea specificitatii fiecarei materii juridice astfel încât telul suprem stabilit de art. 1

din Constitutie sa fie atins in mod nemijlocit.

C) SUMARĂ CONTEXTUALIZARE PROCEDURALĂ A OBIECTULUI DISCUŢIEI

Desi principial problema pare complexa, cel putin din perspectiva ipotezelor în care se pune întrebarea acestei

relatii (fiscal – penal), acestea sunt limitate putându-se ivi în ambele sensuri: fie dinspre fiscal spre penal, fie

dinspre penal spre fiscal.

În prima situatie, dinspre fiscal spre penal, premisa esentiala este data de declansarea Inspectiei fiscale de catre

organele fiscale finalizata cu un Raport de Inspectie fiscala sau Proces-Verbal de control, împotriva carora se

formuleaza, de principiu, Contestatie administrativa. În timpul Inspectiei fiscale, dupa finalizarea Inspectiei

Fiscale, sau în timpul solutionarii Contestatiei administrative, organele fiscale (lato sensu) sesizeaza organele de

urmarire penala având dubii cu privire la respectarea legii penale de catre contribuabil. Urmare a sesizarii penale

efectuate si în baza acesteia, organul de solutionare a Contestatiei administrative procedeaza la suspendarea

solutionarii contestatiei administrative pâna la solutionarea dosarului penal.

În aceasta ipoteza problema se iveste atunci când organul de urmarire penala da curs sesizarii primite, începe

urmarirea penala, trimite dosarul în judecata pentru ca acesta în final sa se finalizeze cu pronuntarea unei hotarâri

penale asupra situatiei fiscale sesizate.

Tot aici mai trebuie adaugat si faptul ca Raportul de Inspectie fiscala si Decizia de impunere emise înainte de

sesizarea organului de urmarire penala, sau dupa aceasta sesizare, sunt puse în executare silita de catre organele

fiscale, respectiv nu sunt verificate pe fondul problemei de nicio instanta judecatoreasca, întrucât accesul la justitie

cu privire la fondul problemei nu este permis în conditiile în care nu exista decizia de solutionare a contestatiei pe

fond.

În cea de-a doua situatie, tot dinspre fiscal spre penal, Directia Antifrauda din cadrul ANAF emite un

Proces-Verbal de control prin care sesizeaza aparente neregularitati fiscale cuantificând aceste aparente, act prin

care sesizeaza si organele de urmarire penala care dispun deschiderea procedurii penale cu privire la acele

constatari de natura preliminara.

De aceasta data problema apare tot din perspectiva accesului la justitie, întrucât Procesul-verbal cu pricina nu este

considerat act administrativ (aceasta desi în baza acestuia se emit decizii de masuri asiguratorii respectiv sesizarea

organelor penale) neputând astfel fi atacat în fata instantelor de judecata, chiar daca organele de urmarire penala îsi

bazeaza concluziile si sustinerile pe acesta.

Iar pentru ca problema sa fie si mai nuantata, de foarte multe ori Procesul-Verbal de control, act preparatoriu în

page 3 / 10


acceptiunea instantelor de judecata, este infirmat total sau partial de Raportul de Inspectie Fiscala ce se efectueaza

ulterior acestui moment.

În cea de-a treia situatie, raportul este dinspre penal spre fiscal în sensul ca organele de urmarire penala se

sesizeaza din oficiu asupra anumitor ilegalitati de natura fiscala cu consecinte penale, deschid procedura penala iar

pe parcursul acestei proceduri sau la sfârsitul acesteia organele fiscale demareaza procedura fiscala în baza caruia

emit un Raport de Inspectie Fiscala care confirma sau nu sustinerile organelor penale.

Prima dilema ce trebuie solutionata juridic în aceasta ipoteza priveste competenta organului de cercetare penal de a

analiza situatia de fapt fiscala cu conotatii penale fara concursul organelor fiscale pe deplin competente asupra

materiei fiscale. Limitele în care poate actiona organul fiscal dupa ce instanta judecatoreasca de drept penal a

solutionat situatia fiscala este de asemenea o alta problema ce trebuie analizata.

O alta problema care se pune în acest context priveste eventuala echivalenta a sanctiunilor, în sensul ca ar trebui

analizat în ce masura sanctiunea fiscala nu tine loc si de sanctiune penala, dupa cum ar trebui analizata ideea de

prejudiciu penal versus prejudiciu fiscal.

Fata de ipotezele mai sus mentionate, apreciem ca urmatoarele aspecte ar trebui analizate:

1) Poate fi continuata procedura fiscala dupa data sesizarii de catre inspectorii fiscali a organelor de urmarire

penala astfel încât sa se ajunga la emiterea Raportului de Inspectie Fiscala si Deciziei de Impunere, acte cu vocatia

de a fi puse eventual si în executare silita respectiv de a fi valorificate penal?

2) Poate fi dispusa suspendarea procedurii de solutionare a contestatiei administrative dupa momentul emiterii

Raportului de Inspectie Fiscala si a Deciziei de Impunere, executarea silita a creantelor acolo constatate respectiv

sesizarea organelor de urmarire penala?

3) Care este consecinta juridica a faptului ca se dispune sesizarea organelor de urmarire penala în cadrul unei

proceduri ce se finalizeaza printr-un act ce nu are natura juridica a unui act administrativ, act ce nu poate fi atacat

în fata instantelor judecatoresti cu privire la fondul constatarilor, dar care însa sta la baza concluziilor organelor de

urmarire penala?

4) Pot organele de urmarire penala sa stabileasca efectele fiscale ale unei situatii de fapt supusa analizei în

procedura penala sau trebuie sa se adreseze organelor fiscale în acest sens, eventual confirmate de instanta de

contencios fiscal?

5) Pot organele de urmarire penala sa continue procedura penala dupa data suspendarii procedurii fiscale cu

privire la actele administrativ fiscale emise în cadrul acesteia din urma fata de care accesul la justitie cu privire la

fondul cauzei este obstructionat?

6) Se poate aplica atât sanctiunea penala cât si sanctiunea fiscala fata de aceeasi situatie de fapt? Sau cu alte

cuvinte se pot aplica pentru aceeasi situatie de fapt calificata juridic sanctiuni din planuri juridice diferite?

7) Care sunt limitele si cum ar trebui sa se raporteze instanta penala la actele administrativ-fiscale (Raport de

inspectie fiscala, Decizie de Impunere, Proces-Verbal de control) aduse în cadrul procedurii penale?

8) Efectivitatea dreptului de acces la justitie împieteaza în vreun fel asupra specializarii instantelor judecatoresti?

Sau altfel spus, poate fi inversat principiul penalul tine în loc civilul de ideea accesului efectiv la justitie, adica la

un judecator specializat?

9) Caracterul de exceptie al dreptului penal, înteles ca interventie exceptionala în cadrul relatiilor juridice, atrage

si o atotcuprinzatoare competenta în ceea ce priveste analiza situatiilor si actelor ivite în contextul penal chiar daca

acestea presupun o calificare non-penala, sau din contra ideea de acces efectiv la justitie subordoneaza deslusirea

penala cele civile (a se citi fiscale)?

10) Cum concura procedurile fiscale, penale si civile la atingerea telurilor cuprinse în art. 1 din Constitutie, atât

în ceea ce priveste drepturile contribuabilului dar si relativ la interesele Statului? Poate fi sanctionata constitutional

o procedura pentru ca protejeaza doar Statul nu si contribuabilul?

page 4 / 10


D) DELIMITĂRI METODOLOGICE CU PRIVIRE LA NOŢIUNEA DE PROCEDURĂ FISCALĂ ŞI

PROCEDURĂ PENALĂ.

Învecinarea si convietuirea celor 3 proceduri mai sus mentionate impune cu necesitate lamurirea sferei de aplicare

a fiecareia dintre acestea, în conditiile în care în acceptiunea legiuitorului european atât mijloacele civile, cât si

cele fiscale dar si cele penale constituie mecanisme general echivalente în ceea ce priveste combaterea evaziunii

fiscale, spre exemplu; „statele membre sunt competente sa aleaga sanctiunile care le par adecvate”

1

.

Astfel, prin Procedura fiscala avem în vedere situatia juridica reglementata de Codul de procedura fiscala

împreuna cu Codul de Procedura Civila si Legea Contenciosului Administrativ. Plecând de la specificul

contenciosului fiscal, împartit în faza administrativa (inclusiv de emitere a actului si nu doar de solutionare a

disputei) si faza judecatoreasca, la rândul sau procedura fiscala este reglementata în prima etapa, cu privire la faza

administrativa, de Codul de procedura fiscala, ca drept comun completat cu Legea contenciosului administrativ, ca

lege speciala, iar în faza litigioasa se aplica Legea contenciosului administrativ, ca lege generala, completata cu

Codul de procedura civila, ca drept special. Caracterul de drept comun atât pentru Codul de procedura fiscala cât si

pentru Legea contenciosului administrativ rezulta din prevederile art. 3 C. pr. fisc., respectiv art. 28 alin. 1) din

legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ.

O astfel de reglementare multipla si variabila în ceea ce priveste sediul materiei atrage consecinte nu doar din

perspectiva strict procedurala (cerinte de forma, etc.) ci si tinând seama de cele substantiale, în sensul ca institutii

ca act administrativ fiscal, nulitate fiscala, etc. îsi vor gasi reglementarea în legile cu pricina. Cu alte cuvinte,

procedura fiscala (lato sensu) înteleasa ca suma aspectelor de forma si de fond aplicabile în materie fiscala,

cuprinde atât etapa administrativa relativa la gestionarea juridica a raportului juridic de drept substantial, cât si

faza administrativa respectiv cea judecatoreasca aplicabile solutionarii disputei atunci când aceasta intervine între

contribuabil si organele fiscale.

Procedura civila cu consecinte în ceea ce priveste procedura fiscala este reglementata de Codul de procedura civila

si priveste aplicarea legii de procedura în completarea si în masura compatibilitatii asupra procedurii fiscale.

Caracterul complementar respectiv compatibilitatea procedurii civile cu cea fiscala sunt definitorii pentru disputa

fiscala, în conditiile în care exista aspecte ce îsi gasesc temeiul juridic, pe segmente diferite, în ambele legii. De

exemplu, problema capacitatii de folosinta sau a calitatii procesuale este reglementata atât de legea de procedura

fiscala, cât si de legea de procedura civila, punându-se problema la sfârsitul zilei asupra modalitatii de îngemanare

a celor doua proceduri

2

.

Delimitarea sferei de actiune a procedurii penale tine de natura accidentala a dreptului penal, adica a unui drept ce

intervine în sfera relatiilor sociale pe cale de exceptie, atât din perspectiva incidentei (infractiunile sunt totusi

exceptii într-o societate orice s-ar spune) cât si din perspectiva aplicarii normelor juridice în conditiile în care

deslusirea ipotezelor cuprinse în legile penale se realizeaza de principiu cu dreptul non-penal si doar pe cale de

minoritate cu normele dreptului penal.

Mai mult, jurisprudenta Curtii Europene de Justitie plecând de la posibilitatea de echivalare a sanctiunilor fiscale

cu cele penale a pus în discutie inclusiv oportunitatea interventiei organelor penale într-un raport fiscal în situatia

în care organele fiscale au atât mijloacele de cercetare deplina a situatiei de fapt, cât si sanctiunile necesare ce se

ridica la nivelul eficientei cerute de dreptul penal

3

.

Art. 325 TFUE obliga statele membre sa combata activitatile ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale

Uniunii prin masuri care sa descurajeze fraudele si sa ofere o protectie efectiva

4

. În acest sens, jurisprudenta

5

Curtii de Justitie a Uniunii Europene dispune ca „desi statele membre dispun, desigur, de libertatea de alegere a

sanctiunilor aplicabile, care pot sa îmbrace forma unor sanctiuni administrative, a unor sanctiuni penale sau a

page 5 / 10


unei combinatii a celor doua, pentru a garanta perceperea integralitatii încasarilor din TVA (...)sanctiunile penale

pot totusi sa fie indispensabile pentru a combate în mod efectiv si disuasiv anumite cazuri de frauda grava în

materie de TVA.”

Acest caracter al procedurii penale va determina în mod semnificativ si raportul dintre fiscal si penal pe subiectul

în discutie.

E) CRITERIILE VEHICULATE LEGISLATIV ŞI JURISPRUDENŢIAL CU PRIVIRE LA

DESLUŞIREA ASPECTELOR MAI SUS MENŢIONATE

Cu privire la criteriile legislative disponibile sa contribuie la solutionarea aspectelor de mai sus, trebuie sa

distingem între:

1) Constitutia enunta principiul cuprins în art. 126 relativ la garantarea accesului la instanta de contencios

administrativ pentru atacarea actelor administrative.

2) Codul de procedura fiscala ofera ca solutii legislative art. 132 si art. 277 cu privire la suspendarea fiscalului

pâna ce se solutioneaza penalul, dar doar sub aspectul solutionarii contestatiei administrative.

3) Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, pune în dezbatere pe acest temei art. 28 alin. 2) în

acord cu care instanta de contencios administrativ nu va dispune suspendarea cauzei atunci când s-a început

urmarirea penala cu privire la o infractiune savârsita în legaturca cu actul administrativ atacat, daca persoana

vatamata de actul administrativ atacat nu solicita acest lucru.

4) Codul de procedura penala încearca sa reglementeze situatiile mai sus mentionate prin art. 28 atunci când

stabileste raportul dintre hotarârea penala si hotarârea civila, inclusiv din perspectiva autoritatii de lucru judecat.

5) Codul de procedura civila pune în discutie art. 413 alin. 2) cu privire la suspendarea cauzei în situatia în care

s-a început urmarirea penala pentru o infractiune ce are înrâuire asupra dosarului civil.

Din perspectiva jurisprudentiala trebuie sa distingem între jurisprudenta Curtii Constitutionale, jurisprudenta

CEDO si Jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

1) Jurisprudenta Curtii Constitutionale

6

2) Jurisprudenta CEDO

7

3) Jurisprudenta CJUE

8

.

Diluând ipotezele rezultate din lege respectiv din jurisprudenta, în sensul conceptualizarii acestora, putem

conchide urmatoarele principii menite sa contribuie la deslusirea acestei relatii de multe ori antagonica din

perspectiva tehnica:

1) principiul întâietatii penalului fata de fiscal tinând seama de principiul penalul tine în loc civilul.

2) principiul plenitudinii de competenta a organelor fiscale asupra efectelor fiscale determinate de actele

administrativ fiscale.

3) principiul absorbtiei fiscalului de catre penal tinând seama de putinatatea pericolului social fiscal fata de

grandoarea pericolului social penal.

4) principiul accesului efectiv la justitie ceea ce presupune definitivarea actului administrativ fiscal inclusiv prin

verificarea fondului problemei de catre instanta de contencios administrativ înainte ca acesta (actul administrativ)

sa poata fi folosit într-o alta procedura, fie ea si penala.

F) SUMARĂ IDENTIFICARE A STANDARDELE CE AR TREBUI RESPECTATE ÎN DESLUŞIREA

ACESTEI RELAŢII APARENT CONTRADICTORII.

page 6 / 10


Apreciem ca nicio solutie, fie ca aceasta este jurisprudentiala sau doctrinara, nu se poate impune per se fara a se

raporta la cerintele minimale ce rezulta din piramida constitutionala mai sus mentionata ca fiind imperios necesare

sa fie aplicate în ascendenta concluziei.

(i) Dreptatea Justitiei

Înainte de a purcede la enumerarea standardelor minimale mai sus mentionate, credem ca o discutie ar trebuie sa se

poarte cu privire la raportul dintre Drept, Justitie, Adevar si Dreptate. Dupa cum aratam anterior, dreptul pozitiv,

fie ca vorbim despre dispozitiile constitutionale, fie ca vorbim despre cele procedurale, nu mentioneaza nimic

despre Dreptate ci se mentioneaza doar primele 3 idei deschizatoare: Justitia, Dreptul si Adevarul. Doar cu titlu de

exemplu mentionam prevederile art. 22 C. pr. civ. intitulat Rolul Judecatorului în aflarea adevarului.

Precizarea cu privire la Dreptate nu este întâmplatoare si apreciem ca nu este lipsita de consecinte practice,

inclusiv la nivel juridic.

În acest sens, art. 5 alin. 3) C. pr. civ. dispune ca „în cazul în care o pricina nu poate fi solutionata nici în baza

legii, nici a uzantelor, iar în lipsa acestora din urma, nici în baza dispozitiilor legale privitoare la situatii

asemanatoare, ea va trebui judecata în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate

circumstantele acesteia si tinând seama de cerintele echitatii.”

Dupa cum rezulta din aceste dispozitii legale, pentru a evita denegarea de dreptate, legea impune ordinea de

aplicare a standardelor normative în demersul aflarii adevarului, iar sub acest aspect ordinea normativa, impusa la

nivelul mentalului colectiv, fie prin forta legii, înteleasa ca act adoptat de puterea publica, are întâietate si

consistenta temeinica fata de ordinea morala, rezultata din ideea de echitate. Standardele morale echipolente cu

echitatea si în final cu dreptatea se aplica doar în circumstantierea ordinii normative, obiectiv impusa.

Fara a intra în dezbaterea netarmurita a raportului dintre justitie si dreptate, vrem doar sa spunem ca prima se

raporteaza la o realitate obiectiva impusa prin forta normativa a legilor si uzantelor, în timp ce cea din urma se

relationeaza cu ideea de moralitate si echitate determinate în mod abstract si general aplicabil. Nu înseamna ca

Justitia este incompatibila cu Dreptatea ci doar ca Justitia aplica pricinii deduse judecatii dreptatea ce rezulta din

lege, dreptatea pe care ordinea publica a încorporat-o în actul normativ, iar cel care aplica legea neputând completa

eventuala putinatate a dreptatii cuprinsa în actul normativ pe cale de interpretare, dupa cum nu poate filtra

eventualul exces de dreptate.

Democratia presupune o ordine publica normata în mod apriori si în mod abstract bazându-se pe Justitie ca o

realitate ordonatoare în miscare si dinamica, în timp ce Dreptatea are aceeasi functie de cenzura si normare însa în

mod static si lipsit de orice alt context obiectiv, procedural sau substantial. Justitia este si despre drepturi si

libertati respectiv despre modalitatea de exercitare a acestora, în timp ce Dreptatea priveste doar dreptul în disputa

privit în mod static, fara nicio învecinare cu procedura de exercitare a respectivului drept. Justitia este forma

educata a Dreptatii, aceasta neînsemnând ca educatia este totdeauna cea mai buna.

Consecinta este ca organul împuternicit sa aplice legea pe toata durata aflarii Adevarului nu va putea aplica decât

dreptatea care este cuprinsa în legea incidenta în cauza, dând astfel valoare ideii de Justitie. Dreptatea este mai

mult decât Justitie si nu toata fiinta sa este totdeauna cuprinsa în actul normativ, aceasta neînsemnând ca

judecatorul poate completa actul normativ pentru a întregi ideea de dreptate. Judecatorul poate sa faca tot ceea ce

poate pentru a afla Adevarul asupra caruia sa aplice Dreptul determinat ca fiind aplicabil. Spre exemplu, ideea de

Dreptate nu permite asa numita raspundere obiectiva construita pe o prezumtie general obligatorie impusa de lege,

prezumtie ce nu este totdeauna contemporana realitatii concrete. În schimb ideea de Justitie este perfect

compatibila cu un astfel de mecanism în care realitatea este privita într-un mod mai special de catre legiuitor

contextualizând specificitatea acesteia.

page 7 / 10


Concluzia intermediara, chiar daca aparent defavorabila demersului nostru, este aceea ca judecatorul, inclusiv în

cursul determinarii raportului dintre penal si fiscal, va trebui sa tina seama de faptul ca nu face Dreptate ci face

Justitie, adica aplica acea situatie obiectiv-normativa reprezentata de Drept la o situatie concreta pusa sub

deschiderea Adevarului.

Judecatorul face Dreptate în vederea aflarii Adevarului cu Justitia pusa la îndemâna de Stat.

(ii) Standardele general obligatorii menite sa desluseasca discutia

Întrucât mentionam si anterior ca nu urmarim sa închidem discutia pe acest subiect, aceasta si pentru ca nu

detinem întelepciunea necesara lamuririi în mod definitiv a disputei, apreciem ca fiind imperativ necesar sa

identificam punctele ce pot concura la solutionarea ulterioara, fie pe cale de aplicare a legii, fie pe cale legislativa,

a problemei. Aceasta stare de neascundere, vorba lui Heidegger poate fi atinsa doar prin identificarea standardelor

general obligatorii aplicabile obiectului discutiei.

În acest sens, în ceea ce ne priveste apreciem ca referinta trebuie sa fie data de urmatoarele standarde:

1) Unicitatea Dreptului, Justitiei si Adevarului atât în procedura fiscala cât si în cea penala respectiv civila, în

sensul ca nu este admisibila o coexistenta de adevaruri, justitii si drepturi pe acelasi raport juridic.

2) Autonomia procedurala impune, de aceasta data, nu întâietatea unei proceduri în fata alteia, ci aplicarea

uneia în continuarea alteia astfel încât atât unicitatea triadei de mai sus (Drept, Justitie, Adevar) sa fie respectata

cât si efectivitatea de mai jos (a accesului la Justitie) sa fie atinsa în mod deplin.

3) Accesul la justitie trebuie sa fie efectiv si total, în sensul ca fiecare element al raportului juridic dedus

cenzurii trebuie sa fie analizat de instanta competenta în mod corespunzator, neexistând asa-numita extindere de

competenta de la una la alta, pentru îmbogatirea uneia si saracirea alteia.

(iii) Unicitatea Dreptului, Justitiei si Adevarului în orizontul acestei dispute

Nu doresc sa reiau în niciun fel cele spuse pâna acum cu privire la elementele Tripticului anterior mentionat. Ceea

ce poate fi mentionat în plus, la acest moment este faptul ca Justitia si Adevarul sunt unice inclusiv atunci când

vorbim despre concursul procedurilor.

Chiar daca aceeasi situatie de fapt este supusa unde duble calificari juridice, penale si fiscale în cazul de fata,

rezultatul acestor calificari nu trebuie sa afecteze natura de monolit a Adevarului si Justitiei. Mijloace, masuri si

sanctiuni diferite nu înseamna o Justitie si un Adevar multiple. Justitia este unica dupa cum Adevarul este de

asemenea unic, inclusiv în materie juridica, chiar daca atingerea acestui rezultat este conditionat de parcurgerea

mai multor proceduri.

Vrem sa spunem ca efectivitatea justitiei, element esential al dreptului de acces la justitie, este conditionata de

efectivitatea procedurilor intermediar parcurse. Efectivitatea, legalitatea si caracterul democratic al procedurilor

însirate pe parcursul activitatii de înfaptuire a Justitiei întregesc sau împutineaza la final principiul Justitiei.

În mod concret, dupa cum am aratat anterior Statul si Judecatorul pot decide daca pentru combaterea ilicitului

fiscal (înteles ca activitatea de nesocotire a dispozitiilor legale fiscale) este cercetat si sanctionat atât cu mijloace

civile cât si cu mijloace administrative sau penale. Chiar daca toate cele 3 mijloace si planuri juridice anterior

mentionate îsi gasesc în mod contemporan aplicabilitatea, unicitatea si efectivitatea justitiei cer ca fiecare din cele

3 mijloace si sanctiuni sa poata fi cenzurate pâna la capat în planul în care actioneaza.

Daca se doreste aplicarea unei sanctiuni fiscale cu mijloacele procedurale fiscale spre exemplu, concomitent cu o

page 8 / 10


sanctiune penala însotita de un mijloc procedural penal, este fundamental ca instantele judecatoresti competente

din perspectiva fiscala respectiv cele competente penal sa poata analiza fiecare pe zona sa de competenta

respectivele mijloace si sanctiuni. Abandonarea sanctiunilor fiscale în sfera competentei penale, sau a celor penale

în sfera competentei fiscale constituie o înfrângere a ideii de unicitatea si efectivitate a Justitiei.

Aceasta din urma idee diriguitoare este unica nu pentru ca într-un sistem de referinta este singulara, ci pentru ca

este completa, întregita din toate perspectivele astfel încât Adevarul sa se poata întrona în cadrul Dreptului Aplicat.

Nu ideea de singularitate confera unicitate Justitiei ci caracterul ei complet si pe deplin savârsit. Or aceasta

înseamna ca fiecare instanta îsi respecta sfera sa de competenta astfel încât sa contribuie cât mai semnificativ la

întregirea caracterului total al Justitiei. „Totalitarismul” Justitiei, înteles în acest context, poate fi înfrânt fie prin

faptul ca sanctiunile fiscale nu sunt supuse cenzurii instantei de contencios administrativ, în mod deplin si complet,

fiind livrate voluntar instantei penale în stare incompleta, iar aceasta din urma îsi bazeaza concluziile penale pe

aceasta stare, fie prin faptul ca instanta penala analizeaza mijloacele si sanctiunile fiscale, fara a avea „deschiderea

” instantei fiscale.

Plinatatea Justitiei este perfect compatibila cu ceea ce urmeaza sa spunem relativ la autonomia procedurala, în

conditiile în care fiecare instanta competenta trebuie sa actioneze în mod complementar si nu concurential.

(iv) Autonomia procedurala

Menirea acestui standard este sa respecte specificul si particularitatea fiecarei proceduri în parte, fara a plasa

respectivele proceduri în stare de concurenta ci dupa cum am spus si mai sus doar în stare de complementaritate.

Procedurile sunt asemenea caramizilor ce contribuie la edificarea unei constructii, în cazul nostru Justitia.

Procedura fiscala ar trebui sa completeze procedura penala, daca cea din urma a fost declansata cu întâietate, în

timp ce procedura penala trebuie sa continue procedura fiscala daca aceasta din urma este cea dintâi. Dupa cum

vom arata la momentul potrivit asa se si întâmpla lucrurile în conditiile în care pâna la un punct procedura penala

continua procedura fiscala, cu amendamentul ca aceasta din urma nu este finalizata în mod definitiv si complet.

Autonomia procedurala nu se opune ca asupra aceleiasi situatii de fapt sa se declanseze în acelasi timp ambele

proceduri, adica si cea fiscala dar si cea penala. Ceea ce trebuie lamurit este daca cele doua proceduri se exercita în

mod paralel sau una asteapta pe cealalta, si tot asa pâna la rezultatul final dat de întregirea Justitiei. Apreciem ca

aceasta din urma abordare este în spiritul tuturor celor 3 standarde mai sus mentionate, în sensul ca doar daca

fiecare procedura actioneaza respectând specificul celeilalte proceduri, preluând eventual rezultatul acesteia,

Justitia va fi si efectiva dar si completa.

Diferenta dintre cele doua categorii de proceduri spre exemplu este data în principal de mijloacele folosite în

identificarea Adevarului respectiv de sanctiunile folosite. Aceste doua diferente specifice dau natura autonomiei

procedurale, însa situatia de fapt calificata juridic este unica în cadrul ambelor proceduri, aceasta tinând seama si

de natura accidentala a dreptului penal dupa cum am aratat anterior. Or sub acest aspect, tot autonomia

procedurala impune ca suveranitatea de competenta a fiecarei proceduri sa fie respectata, adica procedura penala

sa respecte spre exemplu întâietatea procedurii fiscale în ceea ce priveste calificarea juridica a situatiei de fapt.

Aceasta pozitionare a procedurii fiscale fata de procedura penala rezulta cu suficienta rezonabilitate si din

caracterul incidental al procedurii penale.

Concluzia este ca în cadrul autonomiei procedurale specificul procedurilor se manifesta pe deplin atât cu plusurile

inerente cât si cu minusurile aferente, ceea ce face ca spre exemplu procedura penala sa tina seama de caracterul

accidental al interventiei sale, lâsând spatiul de actiune pentru procedura fiscala, dupa cum procedura fiscala

trebuie sa înteleaga ca în anumite situatii sanctiunile si mijloacele penale trebuie sa se adauge celor fiscale.

page 9 / 10


(v) Efectivitatea justitiei

Dupa cum aratam anterior, efectivitatea Justitiei înteleasa ca o modalitate concreta si particulara de protejare a

drepturilor si intereselor în disputa, trebuie privita si din perspectiva întregitoare a acesteia.

Justitia nu poate sa fie efectiva pe bucati, sau în etape ci trebuie sa fie eficace în totalitate, adica prin raportare la

toate procedurile ce concura la înfaptuirea sa. Cu alte cuvinte, eventuala verificare a mijloacelor fiscale de catre

instanta penala nu constituie o dovada a eficacitatii justitiei întrucât se omite plenitudinea de competenta a

instantei fiscale în ceea ce priveste calificarea fiscala spre exemplu.

Justitia este eficace în totalitate sau nu mai este în niciun fel. O dovada suplimentara a acestei sustineri este si ceea

ce spune Curtea de Justitie a Uniunii Europene cu privire la doua aspecte: procedura fiscala poate împrumuta

mijloacele procedurii penale doar daca mijloacele sale nu sunt suficiente pentru aflarea Adevaului, respectiv faptul

ca sanctiunea fiscala poate avea natura juridica a unei sanctiuni penale daca anumite criterii si cerinte sunt

respectate. Echivalarea sanctiunii fiscale cu cea penala precum si solicitarea ajutorului procedurii penale de catre

procedura fiscala contribuie de asemenea la ideea de unicitate a Justitiei.

Eficacitatea mijloacelor si a sanctiunilor sunt cenzurate de proportionalitate, adica de nevoile si principiile unei

societati democratice în sensul ca valorile democratice sunt limite de actiune atât pentru mecanismele fiscale si

penale cât si pentru sanctiunile incidente. Profunzimea Justitiei este un criteriu ce permite atât mentinerea valorilor

democratice dar si masurarea gradului democratic al anumitor proceduri.

1. Hotarârea Curtii 2 iunie 2016, în cauza C-81/15,

2. Hotarârea CEDO Engel si altii împotriva Ţarilor de Jos, 8 iunie 1976, seria A nr. 22.

3. Concluziile Avocatului General Melchior Wathelet prezentate la 16 septembrie 2015, Cauza C-419/14

WebMindLicenses Kft. împotriva Nemyeti Ado- es Vamhivatal Kiemelt Ado- es Vam Foigazgatosag,

4. Hotarârea Curtii 8 septembrie 2015, în cauza C-105/14,

5. Hotarârea Akerberg Fransson, C617-10, EU:C:2013:105,

6. Cu titlu de exemplu, Decizia nr. 1237 din 18 noiembrie 2008 publicata în M.Of. nr. 841 din 15 decembrie 2008.

7. CEDO, nr. 25129/06, decizie pronuntata la 21 octombrie 2014, Lungu si altii c. României,

8. Cu titlu de exemplu, Hotarârea C-617/10 Fransson,

9. A se vedea discutia cuprinsa în Concluziile Avocatului General Yves Bot prezentate la 28 ianuarie 2016, Cauza

C-81/15, Kapnoviomichania Karelia AE împotriva Ypourgos Oikonomikon cu privire la admisibilitatea

raspunderii juridice bazata pe prezumtii legale în contextul respectarii dreptului contribuabilului de acces la

justitie.

page 10 / 10

˛ncercare de deslusire a raportului dintre fiscal si penal

Documents