nomen artis -- dincolo de tacere, an iii, nr. 12/ 28 / 2013
DESCRIPTION
Revista independenta si internationala de cultura universalaTRANSCRIPT
MEMBRI DE ONOARE :
Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România
Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa
Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane
Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii
Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.
Prof.dr. Albert Kovács, România
Prof.dr. Elena Loghinovski, România
Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia
Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România
Prof.dr. Terezia Filip, România
Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris
Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia
Membri fondatori:
Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB
Mihai Cătrună – pictor şi grafician
Mihai Păun – specialist IT
George Ghe. Ionescu – ing. manager
CASETA REDACŢIEI:
Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae
Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron
Secretar general de redacţie: Dorina Litră
Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu
Redactori: Odette Mărgăritescu
Cristian Neagu
Viorel Muha
COLBORATORI ASOCIAŢI :
Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania;
Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda;
Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania;
Liliana Popa – România
Pictură, grafică şi design : – ing. Mihai Cătrună
Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu
Editor on-line : - ing. Mihai Păun
E-mail redacţie : [email protected]
E-mail redactor-şef: [email protected]
Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit,
prin e-mail!
AANNUULL IIIIII,, nnrr.. 1122//2288,, 22001133
-- ddeecceemmbbrriiee --
Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare,
la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile
universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării
şi integrării spirituale universale.
***
În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.
PPuubblliiccaaţţiiee lluunnaarrăă,, iinnddeeppeennddeennttăă -- ffoonnddaattăă llaa BBuuccuurreeşşttii,, îînn aannuull 22001111
RReevviissttăă ddee ccuullttuurrăă,, aarrttăă,, ttrraaddiiţţiiee,, iissttoorriiee,, ccrreeddiinnţţăă,, eedduuccaaţţiiee
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 2
„Iubirea nu ne-a fost dată pentru a ne face fericiţi. Cred că o avem pentru a ne arăta cât de
puternici suntem în purtarea bunelor şi relelor şi în suferinţă."
Hermann Hesse
„Sufletul nostru-i asemeni apei: din cer se iscă, la cer se suie şi iar coboară către pământuri,
veşnic altfel... De sus ţâşneşte din stânci abrupte şuvoi curat, apoi se sparge în nori de spumă, se-
nvăluieşte-n vuiet blând jos spre adâncuri... De-apar în drumu-i stânci împotrivă, spumegă amarnic
treaptă cu treaptă spre abis... Pe paturi molcom şerpuie-n văile verzi şi-n lacul cel neted chipul îşi scaldă
stelele toate... Suflet al nostru, cum semeni tu apei, soartă a noastră, cum semeni cu vântul..."
Goethe
„Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o
înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face
nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluţia ta personală."
Osho
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 3
Georges Seurat1 se iveşte pe lume la
Paris pe 2 decembrie 1859, fiu al unui grefier
pensionar atunci când impresionismul pare să-şi
piardă din vigoare. Stilul şi concepţia lui Seurat
fac simţită influenţa unei noi revoluţii plastice.
Scurta lui carieră artistică a fost de ajuns pen-
tru a-i asigura un loc în istoria universală a arte-
lor. Nici contemporanii săi nu au trecut indife-
renţi pe lângă opera sa. Camille Pissarro, Vincent
van Gogh şi mai târziu Henri Matisse aderă pen-
tru o vreme la această nouă viziune, considerată
o continuare logică a impresionismului. Iar în cur-
sul secolului al XX-lea, cubiştii şi pictorii ab-
stracţi s-au sprijinit în experimentele lor pe re-
zultatele maestrului pointillismului.
Georges Seurat este interesat de desen
încă din copilărie, unchiul său - ei însuşi pictor
amator - îl încurajează să picteze. La vârsta de
17 ani, Seurat se înscrie la Şcoala de sculptură şi
pictură, iar în 1878 îşi începe studiile la Aca-
démie des Beaux-Arts din Paris. În perioada stu-
diilor, petrece mult timp în biblioteci şi muzee.
Studiază temeinic operele vechilor maeştri. În
1879, la a patra expoziţie a impresioniştilor,
Seurat - după cum spunea unul din prietenii săi -
a suferit „un şoc profund şi neaşteptat". Se
îndepărtează de pictura academică şi închiriază
un atelier. Doreşte să-şi însuşească acea revo-
luţie plastică pe care au reuşit să o impună
predecesorii lui. Ajunge însă să se confrunte cu o
1 Georges Seurat (n. 2 decembrie 1859, Paris – d. 29 martie 1891,
Paris) a fost un pictor francez neoimpresionist, creator și teoretici-an - împreună cu Paul Signac - al tehnicii divizioniste în pictură.
problemă pe care nu o poate ocoli: cum să intre
în rândurile celor care continuă cuceririle impre-
sionismului, fără a fi un simplu epigon al aces-
tora.
Citeşte volumele Gramatica artei plastice
şi Istoria pictorilor tuturor şcolilor ale lui Char-
les Blanc, dar înainte de toate, lucrarea chimis-
tului Eugène Chevreul cu titlul Legea contrastului simultan al culorilor. Pornind de la aceste iz-
voare, îşi construieşte propria teorie despre
„contopirea optică a culorilor", care va sta la
baza celor mai importante inovaţii plastice ale
sale. În 1883, începe să lucreze la prima sa operă
importantă, pictura La scăldat, Asnières. Tabloul
nu este acceptat de comitetul de selecţie al
Salonului oficial din1884, de aceea Seurat îl ex-
pune la Expoziţia Pictorilor Independenţi, tre-
zind interesul câtorva critici şi admiraţia lui Paul
Signac. Această operă marchează o perioadă
bine definită în activitatea lui Seurat. Tabloul se
evidenţiază înainte de toate prin formatul său,
este prima pictură din seria pânzelor vaste.
Seurat doreşte aici să facă legătura dintre des-
coperirile predecesorilor săi cu o pictură ale că-
rei tradiţii sunt deja altele, străine întru totul de
impresionişti. El se referă la frescele vaste re-
nascentiste, cum sunt picturile lui Piero della
Francesca2, ceea ce îl obligă - după studii făcute
în aer liber - să realizeze forma finală în atelier.
O duminică de vară pe insula Grande-Jatte, 1884-1886
2 Piero de' Franceschi, numit della Francesca (n. 1420, Borgo San
Sepolcro - d. 12 octombrie 1492, ibidem) a fost un pictor și mate-matician italian, a cărui operă - centrată aproape exclusiv pe teme cu caracter religios - a exercitat o influență puternică asupra mul-tor pictori renascentiști, considerat inițiatorul acelui măreț curent artistic din Italia de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 4
În 1885, Seurat îşi petrece vara într-un
mic port, la Grandcamp şi începe să experimen-
teze o nouă tehnică, pe care o numeşte divizio-
nism, a cărei esenţă constă în a picta pete de cu-
loare regulate, din ce în ce mai mici, până la un
punct realizat cu vârful pensulei. Toamna, se în-
tâlneşte cu Pissarro, care îşi însuşeşte imediat
această tehnică. Apoi, în mai-iunie 1886, Seurat
îşi prezintă tabloul intitulat O duminică de vară pe insula Grande-Jatte la a opta şi ultima expo-
ziţie a impresioniştilor, într-o sală separată, ală-
turi de creaţiile lui Pissarro şi Paul Signac. Criti-
cii s-au năpustit asupra acestui tablou, fiind şo-
caţi de mulţimea şi roirea micilor pete colorate.
Au vrut să discrediteze stilul lui Seurat, nu-
mindu-l pointillism (fr.: point = punct), dar - şi de
data asta – „porecla s-a transformat în renume".
La puţin timp după aceasta, tabloul este
prezentat la a doua expoziţie a Societăţii Artiş-tilor Independenţi precum şi la Bruxelles în 1887.
În acest tablou totul este surprinzător: forma-
tul uriaş (207x308 cm), legarea unei teme – sce-
nă în aer liber - atât de importante pentru im-
presionism cu imobilitatea figurilor şi, înainte de
toate, tehnica deosebită. Pentru a obţine un e-
fect de maximă luminozitate, pictorul nu a ames-
tecat culorile pe paletă, ci a aplicat pe pânză cu-
lorile complementare ca pe nişte mici puncte, ca-
re - privite de la distanţă - se contopesc, oferind
tabloului o luminozitate vibrândă.
Termenul de „metodă neoimpresionistă"
a fost folosit pentru prima dată în septembrie
1886 de criticul de artă Félix Fénéon, susţi-
nător al picturii lui Seurat, implicând faptul că
noul curent astfel iniţiat provine, fără îndoială,
din impresionism, în acelaşi timp îl înnoieşte ra-
dical. În jurul lui Seurat se grupează pictori care
gândesc asemenea lui: Paul Signac, Camille Pissa-
rro, Maximilian Luce.
În această perioadă, Seurat descoperă
lucrarea lui Charles Henry despre expresivitatea
culorilor, purtând titlul Introducere în estetica ştiinţifică, care îl ajută să abordeze problemele
teoretice ale cromaticei şi facilitează aplicarea
practică a acestora în pictură. Cu timpul adap-
tează tot mai mult noua tehnică la scenele de
interior. Astfel începe să lucreze la tablourile
intitulate Modelele (1888) şi Le chahut (1889-
1890).
Modelele, 1888
Le chahut, 1889-1890
Curcubeul
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 5
Gustave Flaubert3 a fost unul dintre cei
mai cunoscuţi scriitori occidentali. Cea mai im-
portantă operă a sa este Madame Bovary (1857).
Gustave Flaubert se naşte la spitalul un-
de tatăl lui era chirurg - Achille-Cléophas Flau-
bert4. Trăsături ale tatălui lui Flaubert se recu-
nosc în portretul doctorului Larivière din Doamna Bovary. Mama scriitorului, Anne-Justine-Caro-
line Fleuriot, de origine pur normandă, fiică de
medic, orfană de timpuriu, a îmbrăţişat de la în-
ceput concepţiile soţului ei şi a rămas cu toată
fiinţa cea mai apropiată de Gustave. Achille Flau-
bert, fratele mai vârstnic cu nouă ani al lui
Gustave, l-a urmat în carieră pe tatăl său, dar nu
s-a ridicat la înălţimea acestuia. Relaţiile dintre
cei doi fraţi au fost destul de reci. Caroline Flau-
bert, sora mult îndrăgită de Gustave, mai tânără
decât el cu trei ani, s-a măritat în 1845 cu Émile
Homard; iar moartea ei (survenită la naşterea
unei fetiţe, care va fi crescută de Gustave şi de
doamna Flaubert) a fost una dintre cele mai a-
dânci dureri încercate de scriitor.
Atmosfera sumbră a spitalului unde şi-a
petrecut copilăria, neliniştile tatălui hărţuit de
responsabilitate şi doborât de trudă, disecţiile la
care asistă mai mult în secret, toate acestea îşi
vor spune cuvântul în cristalizarea unui caracter
înclinat spre pesimism şi melancolie, dar vor im-
prima duritate, migală şi exactitate viitoarei
munci scriitoriceşti.
3 Gustave Flaubert (n.12 decembrie 1821, Rouen, Franța – d. 8
mai 1880, Croisset). 4 Achille-Cléophas Flaubert, fiu de veterinar din Nongent-sur-
Seine, a făcut studii strălucite de medicină la Paris și a fost numit mai întâi asistent-chirurg, apoi chirurg-șef la spitalul mai sus amintit, unde își avea, de altfel, și domiciliul. Energic, perseverent, cu un ascuțit simț al datoriei, celebru ca practician, el a format o școală de tineri chirurgi, care i-au purtat venerație și recunoștință. În 1854 a fost învinuit de ateism, dar achitat, recunoscându-i-se mai înainte de toate valoarea excepțională de om și medic.
În luna februarie 1832 Gustave intră ca
extern la liceul din Rouen, căruia îi păstrează o
tristă amintire pentru o anume educaţie roman-
tică, desuetă, care împingea mulţi elevi la viciu şi
adesea la sinucidere. Supraîncărcarea volumului
de materii predate, învăţarea mecanică îl dez-
gustă pe tânărul scriitor, care reface trăirile de
atunci în pateticile pagini ale Memoriilor unui ne-bun: „Mă mai văd aşezat, pe băncile clasei, ab-
sorbit în visele mele de viitor[...] în timp ce peda-
gogul râdea de versurile mele latineşti, iar colegii
mă priveau batjocoritor". Citeşte cu pasiune pe
Byron, Goethe, Shakespeare, Cervantes. În 1825
(?) scrie primele povestiri: Un parfum de miro-dit, Ciumă la Florenţa, Turbare şi neputinţă, isto-
rii de certă influenţă byroniană, de factură pesi-
mistă.
Flaubert o cunoaşte la Trouville pe Elisa
Schelesinger, soţia (nelegitimă mult timp) a unui
afacerist, în vârstă de 26 de ani, femeie de o
cinste şi de o puritate ireproşabile, care rămâne
toată viaţa marea pasiune a scriitorului; episodul
întâlnirii este povestit amănunţit în Memoriile unui nebun, unde tânăra doamnă se numeşte Ma-
rie; ea va deveni modelul lui Marie în Educaţia sentimentală.
Memoriile unui nebun, roman terminat în
1838, este un jurnal al crizei sentimentale pe ca-
re o traversează un adolescent exaltat; este vi-
zibilă influenţa Confesiunilor lui J. J. Rousseau, a
Confesiunii unui copil al secolului a lui A. de Mu-
sset5 (apărută chiar în acelaşi an), iar ecourile ei
se vor răsfrânge tardiv în Confesiunea lui Claude,
primul roman a lui Émile Zola. În 1837 publică
povestiri fantastice (Vis de infern, Quidquid vo-lueris), romanul Pasiune şi virtute, în care se
schiţează portretul doamnei Bovary, iar în 30
martie, apare în revista Colibri, O lecţie de isto-rie naturală, povestire care aduce un ton nou, sa-
5 Alfred de Musset (n. 11 decembrie 1810 în Paris - d. 2 mai 1857
în Paris) a fost un scriitor francez. A fost unul din primii repre-zentanți ai romantismului în această țară. A frecventat cenaclul lui Victor Hugo. Scrierile sale au ca temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și aversiunea față de mediocritatea burgheziei. În special în poezie, a ilustrat predispoziții sufletești contradictorii, capriciile sentimentului erotic în aspirația spre fe-ricire, înclinația romantică a răului veacului (mal du siècle) și dia-logul dintre poet și muze.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 6
tiric, antiburghez caracteristic întregii creaţii
realiste flaubertiene.
C’ât despre operă: Doamna Bovary (Ma-dame Bovary) rămâne opera capitală, pentru lite-
ratura secolului al XIX-lea, urmată de celelalte
prin care Flaubert a rămas în istoria literaturii
universale: (1862) Salammbô - roman ce evocă un
episod din istoria Cartaginei; (1870) Educaţia sentimentală (L'Éducation sentimentale), roman
ce dezbate tema iluziilor pierdute în viaţă; (1874)
Ispitirea sfântului Anton (La Tentation de Saint Antoine), caracterizată printr-un realism halu-
cinatoriu; (1881) Bouvard şi Pécuchet (Bouvard et Pécuchet), roman neterminat, apărut postum,
satiră la adresa stupidităţii umane.
„Discursurile exagerate ascund senti-
mente mediocre; aşa cum preaplinul sufletului se
revarsă uneori în metaforele cele mai sterile,
pentru că nimeni, niciodată, nu poate exprima
măsura exactă a nevoilor, nici a părerilor, nici a
durerilor, iar cuvântul omenesc nu este decât un
ceaun dogit în care batem ritmuri după care să
joace ursul, când de fapt ne-am dori să înduio-
şăm stelele.”
Gustave Flaubert - Doamna Bovary
„Artistul trebuie să fie în opera sa ca şi divi-
nitatea în creaţie, invizibil şi atotputernic; să
fie pretutindeni simţit, însă nicăieri văzut.”
Gustave Flaubert
Mircea Bochiş şi Jacques Rancourt la ICR-PARIS
La journée est bien partie pour durer
je me suis levé comme chaque matin
j’ai mis le pied sur chaque trottoir
chaque soleil lissait ses premières armes
l’escalier pour descendre ici a été blanc de
tout son long
jamais je n’avais autant entendu voler les
pigeons
chaque charrette patiente avec son vieux sur
chaque versant du marché
le soleil a été matinal aujourd’hui
il remonte au bout des rues
la journée est bien partie pour durer
alors moi et chacun de mes fantômes que je
me lance devant derrière comme des bulles
alors moi et mes fantômes nous refaisons
l’escalier blanc
nous irons écrire des poèmes en tâchant de
nous renvoyer
la balle de l’un à l’autre le plus loin possible
Un matin parfois
tous les métros vous passent dessus
on a oublié son parapluie
on casse sa clef aussi
le vent ne veut pas
rester dehors
on tombe on dort à tous les étages
On dit
on dit
la mer polira d’abord ses naufragés
si l’on veille à rester très calme
la neige vous montera jusqu’aux épaules
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 7
un peu grecques un peu québec
des âmes s’attendront sur toutes les rives
elles apprendront à la mer à nager
entre le coude et les côtes
leur petite malle invraisemblable
insistante
jamais midi jamais minuit
mais le temps qui sans cesse se fige à l’oblique
saluant les rues très grecques
ou confirmant la neige à québec
Qui sait demain
Qui sait demain si la blancheur sera encore un
déguise-trou
ou un simple papier de cigarette
délicat autour de son tabac
que l’on fume puis une autre cigarette
comme l’eau du bain continue l’eau du bain
ou le bruit de la voiture
mais la vie est froissée à peine
Soudain tu t’es mise à dormir
Soudain tu t’es mise à dormir
ta main chaude et d’une seule pièce
j’ai pensé nous avons le nord aux pieds et la tête
vers le sud
ma mère à gauche la tienne à droite et
l’Atlantique et le Pacifique
tu as commencé à respirer plus fort et j’ai pensé
aux étoiles d’en face
nous avions la Terre dans le dos
rien du Vietnam ni rien de l’Ethiopie
ne parvenait jusqu’à nous
rien non plus du Chili
au moment de mourir on chuchotait à peine
j’ai pensé encore il y a des vaches dans les
étables
et le lait
on danse dans des salles
tu dormais dans le calme
j’ai chuté aussi
alors les étoiles ont dû se mettre à nous
bombarder
Jacques Rancourt
IIrroonniissttuull „„ssiinngguurr pprriinnttrree ppooeeţţii””
Olteanul Marin Sorescu6 decretat de
George Călinescu tot ce poate fi mai nou în poe-
zie şi chiar în dramă, s-a bucurat în timpul vieţii
şi chiar după moarte de un succes cum puţini au
avut parte. Volumul care i-a deschis calea suc-
ceselor printre cei mai buni poeţi contemporani a
fost Singur printre poeţi - Parodii (1964).
Până atunci publicase în reviste ieşene şi
în Luceafărul, unde a fost o bucată de vreme
redactor. Parodia ca gen minor, a fost luată în
serios de poet făcând o parodiere critică, anti-
calofilă şi convenţională, râzând de clasici şi de
debutanţi. El avea un umor liric cu înţepătură
amicală care a prins, aruncând peste bord con-
venţiile lirice protocolare şi academiste laolaltă
cu cele moderniste. El dezbate lucruri cunos-
cute, dar spuse „pe dos”. Abordarea celor mai
tragice teme este la fel de nonşalantă:
„Ne spălăm cu clăbucul tău, soare
Săpunul nostru fundamental
Pus la îndemână
Pe poliţa cerului.
Întindem mereu braţele spre tine
Ţi le frecăm bine cu lumină
De ne dor oasele de-atâta fericire.
O, ce veselie
E pe pământ dimineaţa!
Ca într-un spălător de internat
Când copiii iau apă în gură
Şi se stropesc unii pe alţii.
6 Poet, dramaturg, eseist și traducător, absolvent al Facultății de
Filologie din Iași. S-a născut la Bulzești, județul Dolj în data de 19 februarie 1936 și a debutat în anul 1964 cu volumul Singur printre poeți. A primit de 6 ori premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Academiei Române în anii 1968 și 1977 și multe alte distincții. A fost Ministrul Culturii între 25 noiembrie 1993 și 5 mai 1995. A fost căsătorit cu Virginia Sorescu și nu a avut copii. A murit la București în data de 8 decembrie 1996.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 8
Deocamdată încă nu ştim de unde să luăm
Şi cele mai bune prosoape -
Şi ne ştergem pe faţă cu moartea.”
(Matinală)
Ceea ce are dominant poezia soresciană,
înrudind-o cu parodia Singur printre poeţi este
fantezia lucidă, sinteza dintre aceasta şi ati-
tudinea ironică, surâsul maliţios şi şarja. El ope-
rează aparent cu o tehnică prozaică cu materiale
verbale obişnuite, persiflându-le, cenzurându-şi
permanent emoţia lirică.
O inteligenţă poetică mobilă şi o afec-
tivitate delicată se rotesc în poezia sa pe orbite
fin echilibrate, împrejurul nucleului emoţional. În
ciuda aparenţelor Sorescu este un metaforic,
dând poeziei sensuri poetice noi unor noţiuni „ba-
nale”, lipsite de măduvă poetică precum în Don Quijote, Shakespeare, Galileo Galilei sau Bă-trânul fără mare. Metafora poeziei Shakespeare
e aceea a unui demiurg, zideşte, desăvârşeşte o
lume, fiind însăşi creaţiunea:
„Shakespeare a creat lumea în şapte zile./ În
prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile su-
fleteşti./În a doua a făcut râurile, mările, o-
ceanele /şi celelalte sentimente -/şi le-a dat lui
Hamlet, lui Iulius Cezar, lui Antoniu, Cleopatrei
şi Ofeliei/lui Othello şi altora /Să le stăpâ-
nească, ei şi urmaşii lor,/ În vecii vecilor.”
În Muzeul satului poezia este panora-
mică, de un lirism şi tragism epopeice:
„Din viaţa acestor oameni
Lipsesc mai multe secţii,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea şi norocul
În istorie
Sunt slab reprezentate.
Nu întâlneşti aici nicio monedă,
Pentru că, neavând aur şi argint,
Ţăranii şi-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb,
Care nu ni s-au păstrat.”
În poezia celebră Trebuiau să poarte un nume poetul roteşte ideea poetică pe un spaţiu li-
ric larg, descoperind element după element, to-
talul geniului eminescian. El îşi începe poezia cu
versul „Eminescu n-a existat”, pentru ca ulterior
versurile să demonstreze că sufletul poetului
există în totul şi-n toate de pe cuprinsul pămân-
tului românesc:
„A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel
Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului, poezii -
Mioriţa şi Luceafărul şi Scrisoarea a III-a.”
Sorescu fixează poezia pe un ax presta-
bilit, punând-o în mişcare pe o rotaţie sigură.
După volumul Poeme, Moartea ceasului se în-
scrie cam în aceleaşi tipare, fiind un fel de apen-
dice al Poemelor. Poezia lui Marin Sorescu reia
marea sa temă a donquijottismului cosmic, clă-
dindu-se din coloşii şi magmele cosmice, dându-le
un epicentru uman:
„Mi-am adus în atelier un stejar falnic
Şi l-am spânzurat de un cui
Cu coroana în jos.
Cerul l-am legat cu un nor
În dreptul ferestrei.
Sub el, orizontal -
Am aşezat câmpia.
De la ciocârlii şi prepeliţe
Am păstrat numai câte-o aripă,
Celeilalte dându-i drumul să zboare.
Locurile rămase libere pe pereţi
Le-am umplut cu sentimente;
Împuşcate de mine în decursul anilor,
Cu bătăi de inimă.
Acolo unde nu se vede nimic e dragostea-
Un sentiment mai abstract.
În mijlocul atelierului am înălţat un munte
De lemn.
Problema care se pune acum
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 9
E ca pe toate aceste mortăciuni
Să le fac să zâmbească” (Vânt)
Tinereţea lui Don Quijotte (1968) este
legată structural de Poeme, continuând pe linia
poeziei mirajului realităţii şi a dramei în rea-
litatea dură a schimbării necontenite de valori.
Apare aici un apocalips grotesc, un univers văzut
prin lentile ce aplatizează totul într-un fals, un
fel de dicteu suprarealist. El rămâne un Icar
care încearcă zboruri noi, spre ţinte îndrăzneţe,
prăbuşindu-se într-un final tragic:
„Am umblat cu cerşitul pe la păsări
Şi mi-a dat fiecare
Câte o pană.
Una înaltă de vultur
Una roşie de la pasărea paradis,
Una verde de la colibri,
Una vorbăreaţă de la papagal,
Una fricoasă de la struţ -
O, ce aripi mi-am făcut!” (De-a Icar)
Unde să fugim de-acasă (1966) este un
volum de versuri inocente în care jocul şi po-
trivirea de cuvinte se concentrează într-o ex-
primare de o rară suavitate şi puritate. La fel şi
volumul O aripă şi-un picior (Despre cum era să zbor) este un deliciu pentru copii.
Alteori parcă îl pastişează pe Arghezi,
rupând ceva din Tinca:
„Stăteam noaptea amândoi,
Bibilică, bibiloi,
Ningea lună peste noi.
Eu credeam că mă iubeai,
Dară tu mă sărutai,
C-o mână mă mângâiai,
Cu alta cotrobăiai.
Boarfo! Nu ţi-am zis şucar
Să bagi mâna-n buzunar?
Cum putut-ai să te-nduri
Să mă-nşeli şi să mă furi?
C-am spoit un an tingiri
Pe la feţele subţiri,
Şi-am trăit prin mahala
Doar cu praz şi ciulama,
Ca să-ţi cumpăr ţie, ţie
Rochie de cununie,
Să-ţi fac degetu-nflorat
C-o piatră de matostat.
Şi tu, uite cum te ţîi
De cuvântul ăl dintâi!
Bine, dragă, îţi mersi!”
Creaţia sa dramatică poate fi conside-
rată de excepţie: Iona, Paraclisierul, Matca, E-xistă nervi, A treia ţeapă şi Răceala.
Piesele sale s-au bucurat de o primire
excepţională, fiind traduse şi prezentate pe sce-
ne din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenha-
ga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşo-
via şi Port-Jefferson (SUA). Drama Iona îşi are
originile din mitul biblic în care personajul prin-
cipal trebuie să propăvăduiască cuvântul Domnu-
lui în cetatea Ninive. El ajunge în burta unui
peşte uriaş şi este dat afară după 5 zile.
Această dramă este o parabolă, deoare-
ce printr-o alegorie, adică un şir de metafore,
Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul
simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi
soluţia de a ieşi dintr-o situaţie-limită se află
numai în sine, în propria capacitate de supravie-
ţuire.
În parabola Iona, Marin Sorescu adân-
ceşte multitudinea simbolurilor prin ambiguitate,
ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui
Eugen Simion: „Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona, Pa-racliserul şi Matca sunt opere dramatice în sen-sul nou, pe care îl dau termenului scriitorii mo-derni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală".
Această operă presupune inducerea unei
stări de confuzie celui ce priveşte, în final con-
trastând, prin sinucidere, ideea de libertate din
nebunia proprie precum şi ciclicitatea vieţii stag-
nante la un nivel inferior spre un nivel al reîncar-
nării pe care Iona încearcă să îl înţeleagă. Piesa
este interpretată de un singur personaj ce susţi-
ne un monolog ce integrează spectatorul în sta-
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 10
rea aceea de confuzie şi nelămurire generată de
complexitatea actului de a trăi. Deşi rămasă în
umbra capodoperelor lirice şi dramatice, proza
soresciană este una dintre cele mai viguroase din
literatura română. Viziunea vizuinii şi, mai ales,
Trei dinţi din faţă sunt două dintre romanele sale
cele mai reprezentative.
Noua ediţie a romanului Trei dinţi din fa-ţă de Marin Sorescu include fragmente preţi-
oase recuperate de nepoata scriitorului Sorina
Sorescu din dactilograma unchiului său. Sorina
Sorescu, nepoata lui Marin Sorescu, îşi amin-
teşte cu nostalgie dialogurile formative pe care
le purta cu Marin Sorescu la vârsta primelor în-
cercări literare. Implicată acum în proiecte de
reeditare postumă a operei lui Marin Sorescu, pe
măsură ce îi reîntregeşte cărţile ciuntite de cen-
zură şi aduce la lumina tiparului pagini inedite pe
care unchiul său, plecat prea devreme din aceas-
tă lume, nu le-a publicat, Sorina Sorescu îl re-
descoperă pe scriitor cu ochii cercetătorului
literar. Un univers axiologic în continuă rede-finire. Percepţia subiectivă nu a dispărut, de-sigur. De la început, Marin Sorescu a însemnat pentru mine un model de imediată proximitate (familială). Şi va rămâne întotdeauna aşa. Dar este şi un autor „de studiat” (culmea obiec-tivării care se poate atinge în relaţia cu un scri-itor canonic), pe care îl descopăr mereu altfel, cu fiecare etapă a evoluţiei mele. Aş fi avut mul-te de discutat cu el, mai ales la maturitate, când n-a mai fost printre noi, spune Sorina Sorescu.
Marin Sorescu n-a scăpat de rigorile
cenzurii. În arhiva personală a scriitorului s-au
păstrat câteva dactilograme pe care s-au operat,
la edituri, tăieturile ideologice. Cel mai grav mu-
tilat de cenzură a fost romanul Trei dinţi din fa-ţă. Nu e de mirare că un alt roman, Japiţa, scris
de Sorescu la sfârşitul anilor '70 şi începutul
anilor '80, în care scriitorul relua personajul
central Tudor Frăţilă, a rămas roman de sertar,
publicat abia după moartea autorului.
Evocând tragismul nevoii de libertate a
expresiei în condiţiile represiunii totalitare, ro-manul „Trei dinţi din faţă” a avut, la publicare, un
destin tragic, care amplifică investiţia biogra-fică a autorului în text. Scriitorul îşi asumase până la identificare profilul intelectual al perso-najelor. În succesiunea variantelor provocate de intruziunile cenzurii, se poate reconstitui un complicat proces de rescriere, dar şi de renun-ţare. Autorul are momente când aproape că se desparte de acest text, care, redus la o simplă intrigă sentimentală, nu îl mai reprezenta, spune
nepoata scriitorului, Sorina Sorescu.
Poveştile personajelor regăsite în ro-
manul lui Marin Sorescu s-au completat în timp,
pe măsură ce au fost recuperate numeroase pa-
gini considerate de cenzură neimportante sau
deranjante spre a putea fi lăsate în volum. Per-sonaj evident autoportretistic, Tudor sinteti-zează şi poveşti ale altor intelectuali din gene-raţia '60. Studiile critice de după Revoluţia din 1989 au impus prejudecata că generaţia '60 a fost o generaţie favorizată şi oarecum laşă, care nu şi-a asumat niciun risc pentru a-şi exprima ideile artistice. Este o percepţie falsă. Episodul detenţiei lui Tudor Frăţilă, al judecăţii, al con-damnării, trimite la drame reale, nu din biografia lui Marin Sorescu, ce-i drept, dar a altor inte-lectuali congeneri cu autorul romanului. Un posi-bil prototip al personajului este, în acest sens, regretatul profesor Aurelian Popescu de la Universitatea din Craiova, coleg de facultate cu Marin Sorescu la Iaşi care a fost arestat, la sfârşitul anilor '50, pentru „vina” de a-l fi cele-brat pe Ştefan cel Mare. Sau alţi tineri cerce-tători, precum academicianul Alexandru Zub, conducătorul cercului de istorie al studenţilor ieşeni, care a fost condamnat la zece ani de în-chisoare politică din care a executat şase, pen-tru că în 1957 a organizat o manifestare, con-siderată ilegală de autorităţi, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare. Sunt în roman reţele de simetrii, de co-respondenţe, care trimit la acest sistem de va-lori împărtăşit de întreaga generaţie '60. Ro-manul fixează totodată şi un canon literar de re-ferinţe prin trimiteri frecvente la operele ma-rilor scriitori interbelici, interzişi în perioada proletcultistă. Val Tomiţă are de asemenea un model real. Un sculptor: Val Chende, prieten în
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 11
perioada de tatonări artistice cu Sorescu şi că-ruia scriitorul îi atribuie tema primei sale peri-oade de creaţie: Speranţa. Posibil să fi fost tema amândurora. Din păcate, Val a lăsat pos-terităţii doar simbolul propriei morţi, prea tim-purii, un „Memorial Val Chende” în Toronto, spu-
ne Sorina Sorescu.
În ultimii ani ai vieţii, lui Marin Sorescu i
s-a făcut o mare nedreptate. În perioada 1978-
1990, Marin Sorescu a fost redactor-şef la re-
vista craioveană Ramuri, de unde a fost forţat să
plece în 1991, în urma următoarei scrisori:
Către,
Şt. Aug. DoinaŞ, preşedinte de onoare al U.S. Mircea Dinescu, preşedinte al U.S.
Având în vedere că activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei „Ramuri” este aproape nulă;
Având în vedere că Marin Sorescu deni-grează marii scriitori de azi (Şt. Aug. Doinaş, Mir-cea Dinescu, Ana Blandiana, N. Manolescu), refu-zând sistematic să-i publice;
Având în vedere că denigrează marii scri-itori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran („E. Cioran a ajuns ca Ceauşescu pe toate gardurile”) şi denigrează U.S. („Uniunea Scriitorilor se va des-fiinţa; s-o ajutăm să se prăbuşească”);
Având în vedere că în redacţie se poartă dictatorial, socotind redacţia şi Oltenia ca pe o mo-şie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spi-rituală a acestei regiuni;
Îl recuzăm pe Marin Sorescu din funcţia de redactor şef al revistei „Ramuri”.
Menţionăm că laureatul Premiului Herder nici nu primeşte salariul de la revista noastră, fiind salariat la editura „Scrisul Românesc”. Menţionăm, de asemenea, că prezentul memoriu n-a fost sem-nat de dactilografă, de tehnoredactorul Alin Roşca şi de femeia de serviciu.
Ion Buzera, Valentin Bazăverde, Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin Gherman, Ion Lascu, George Popescu, Constantin Barbu.
Asta e soarta marilor personalităţi ale literaturii noastre.7
Seleţie şi prezentare prof. Ion Ionescu-Bucovu
Contabilitate
Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.
Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali,
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trăit.
O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă ( de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi).
Marin Sorescu
7 Bibliografie: Literatura română contemporană, vol.1, Poezia,
coordonator Marin Bucur. Eugen Simion, Scriitori români de azi, CR, 1974
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 12
Dacă nu cer prea mult
- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc
cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din
iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o
arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?
Am zărit lumina
Am zărit lumina pe pământ
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi
Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.
Marin Sorescu
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 13
NNeeaagguu DDjjuuvvaarraa -- ddiinnccoolloo ddee ttiimmpp Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti, pe
18 august 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în Ţările Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, una care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (1937) şi doctor în drept (Paris, 1940), Neagu Djuvara participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-no-iembrie 1941); este rănit în apropiere de Odessa. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, e trimis curier diplomatic la Stockholm în di-mineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu ne-gocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit se-cretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănă-tescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotă-răşte să rămână în exil, militând până în 1961 în di-verse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I“).
În 1961 pleacă în Africa, în Republica Ni-ger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, pro-fesor de drept internaţional şi de istorie eco-nomică la Universitatea din Niamey. Între timp, reluase studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (INALCO). Din 1984, este se-cretar general al Casei Româneşti de la Paris, până
după revoluţia din Decembrie 1989, când se în-toarce în ţară. Din 1991, a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi.
„Mă bucură faptul că pot să scriu despre
un om pe care-l preţuiesc foarte mult. Mă bucură
faptul că sunt contemporan cu un om deosebit,
care, chiar dacă ne vedem rar, ştiu că există un-
deva lângă noi, printre noi. Mă bucură faptul că
ursitoarele au decis să ajungă la vârsta patri-
arhilor în cele mai bune condiţii de funcţionare.
Căci, altminteri, viaţa nu ar mai fi o mare bucurie
şi o suită neîncetată de mirări, ci o lungă agonie
asortată cu suferinţe, resemnare, plictiseală şi
resentimente. Dacă nu mai punem la socoteală
varia poticneli ale trupului şi nevolniciile, în multe
cazuri, buruienoase ale istoriei imediate, lui
Neagu Djuvara i-a fost dat să înfrunte şi să de-
păşească destule astfel de potrivnicii. Dar şi o
natură tare, de vechi os boieresc cu sânge arme-
nesc l-a făcut să fie ceea ce este. Un om simplu,
natural şi firesc. Într-o lume a trăirilor artifi-
ciale, într-o lume a ideilor artificioase, într-un
univers plin de violenţe, cataclisme şi catastrofe,
nimic nu-l împiedică pe dl. Neagu Djuvara să fie
autentic. Şi senin.” declara dl. Bedros Hora-
sangian8 în Observatorul cultural. „Asta nu se mai învaţă. De nicăieri. Bunica
te poate îndruma cum să foloseşti cuţitul şi fur-
culiţa. De exemplu tocătura de carne nu se taie.
Mama îţi poate sugera cu discreţie cum să te îm-
braci în diferite ocazii. Nu tu întinzi mâna celui
mai în vârstă. Tata te poate îndruma cum să te
comporţi în compania damelor sau ce să faci la
pocher atunci când ai doar perechi de regi cu va-
leţi şi miroşi că adversarul ar putea avea trei aşi.
8 Bedros Horasangian (n. 18 noiembrie 1947, București) este un
scriitor și eseist român de origine armeană, prozator al generației literare '80. (Fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Ho-rasangian). Utilizează mai multe pseudonime. În prezent deține ru-brica de cronică muzicală în revista Observator cultural, sem-nată cu pseudonimul Florin Baiculescu. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Insti-tutului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Co-laborează la revistele România literară, Tribuna, Viața româneas-că, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada Româ-niei în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volu-me de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 14
Dar nimeni nu te poate învăţa să fii tu însuţi. As-
ta a făcut dl. Neagu Djuvara toată viaţa. Să fie
el însuşi. Nu e puţin lucru, nici uşor. Sigur, este
doar o supoziţie. L-am cunoscut la anii senectuţii
– nu e simplu să rămâi de lemn tănase când ţi se
spune cu aerul că apa curge, „Mâine mă duc la
aeroport… Vine fata mea de la Paris… Dar câţi
ani are fata dvs.? Fata mea are 70 de ani !!!???″.
Ce să mai spui, devii brusc visător. Exact opusul
unei astfel de atitudini ne oferă biografia – spu-
să sau scrisă, povestită în orice caz - a Dlui. Nea-
gu Djuvara. Căci înainte de a fi diplomat sau is-
toric, a fost ostaş român pe front sau consilier
diplomatic în Africa, a studiat în Franţa sau a
citit şi scris în România, a fost şi a rămas un om
de lume sau de cuvânt. Cuvânt scris.
Într-o lume care trăncăneşte fără limite,
Dl. Neagu Djuvara gândeşte temeinic şi scrie
judicios. A fost şi a rămas un spirit alert, un fin
observator al prezentului şi al trecutului. La vii-
tor se pare că este mefient. Dar să nu mai lungim
pelteaua encomiastică, Dl. Neagu Djuvara este
un prodigios povestitor. Un mare povestitor, din
cea mai nobilă spiţă a povestitorilor. Din antichi-
tatea greacă şi lumea orientală, până în contem-
poraneitatea românească. Nu ştim ce efect au
avut asupra istoriografiei româneşti studiile, nu
puţine, desigur, dar evident iconoclaste, ale isto-
ricului ce s-a născut dintr-o memorie prodigioa-
să, un zburdalnic joc al ideilor şi un excelent
simţ al limbii. Nu credem că minimalizăm aportul
intelectual al Dlui. Neagu Djuvara dacă-l consi-
derăm în primul rând un vajnic mare povestitor.
Chiar dacă temeinicia şi orgoliul de a fi scriitor
nu mai au astăzi consistenţa convingerilor lui Ra-
du Petrescu – acel extraordinar Consul Romanus,
din volumul său Meteorologia lecturii ar putea fi
studiat şi de elevii puberi şi de sclifosiţii întor-
săturilor de frază şi atât – Dl. Neagu Djuvara,
credem noi, reface şi poate împrospăta acest
orgoliu.
Amintiri din pribegie, cea mai puţin sa-
vantă dintre cărţile istoricului, cu deja o impre-
sionantă bibliografie academică la activ, credem
noi cu sfială, respect, preţuire reală şi prietenie
cuviincioasă, este unul dintre vârfurile prozei
româneşti. Ei da, despre mândra literatură este
vorba şi nu despre biata istorie. Un moment care
ar merita marcat de funcţionarii in charge ai li-
teraturii române. Prozele lui Neagu Djuvara sunt
un exemplu de cum se pot mânui nexurile epice şi
cum se poate îmbogăţi sensul unei poveşti. Harul
povestirii şi darul de a povesti al celui care s-a
ocupat intens de istoria mai veche şi mai nouă –
oricând şi oriunde se pot găsi pomelnice cu vo-
lumele pe care le-a scris deja vârtosul povestitor
în ultimii ani ai unei contorsionate biografii – fac,
ar putea face, mândria literaturii române. Din
toate timpurile. Din vremea lui Dosoftei, Neculce
şi Miron Costin (Se fac cronicarii la şcoală? Ha-
bar nu avem!) trecând prin Ion Ghica, (nu neapă-
rat cel din Scrisori către V. Alecsandri, ci acela
din extraordinarele Convorbiri economice) Se
fac la şcoală sau la facultate? Avem mari îndo-
ieli!- trecând prin Creangă, Slavici şi Rebreanu,
prin Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Holban şi
Sebastian, şi mai aproape de noi, Marin Preda,
Buzura, Breban, Adameşteanu, Mircea Nedelciu
şi Gheorghe Crăciun. Facem această glosă de si-
tuare a unui prozator de marcă într-un moment
când proza este asaltată necuviincios de jur-
nalism, iar virtuţile ficţiunii devorate de sen-
zaţionalul, de multe ori găunos şi lipsit de sub-
stanţă al realităţii ce generează ceea ce anglo-
saxonii numesc non-fiction. Nu orice text este
proză, nu orice fel de discurs este literatură.
Chestiunea de fond ar fi dacă produsul prozei ar
fi bun sau rău, aşa cum categorisea Enescu muzi-
ca. Şi atât. Bună sau proastă. Prin scrisul său di-
rect şi elegant deopotrivă, prin înscrisurile sale
legate de un trecut fabulos şi un prezent pâclos,
Dl. Neagu Djuvara ne îndreptăţeşte să credem
că literatura română mai are un viitor. Nu e ne-
apărat necesar să obţinem un premiu Nobel pen-
tru România. Nu e neapărat mare nevoie ca au-
torii români să fie traduşi în 30 de limbi şi să
conferenţieze peste tot mapamondul ca să des-
luşim nişte crâmpeie, reale sau nu, de viaţă şi
mare literatură. […] amintim de toate isprăvile
unui om, altminteri cuviincios şi de o politeţe
rară. O frumoasă lecţie de gimnastică a ideilor,
dar şi de a trăi şi mai frumos. În echilibru cu lu-
mea, şi, mai ales, cu tine însuţi….”
Bedros Horasangian
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 15
Alice Munro
Se tot vorbeşte în aceste zile, pe toate
canalele media, despre o femeie. Nu e vedetă de
televiziune, nici actriţă de succes; om politic de
anvergură internaţională, nici atât. Şi atunci? E
scriitoare. Şi atât. Canadiană. Nici tânără, nici
bogată, nici multipremiată, nici foarte mult me-
diatizată. Un lung şir de „nici, nici, nici“. Scrie
proză scurtă. E suficient.
A luat Premiul Nobel pentru Literatură.
De fiecare dată când se acordă câte un Premiu
Nobel pentru Literatură agenţiile de presă şi
televiziunile intră în alertă. Cine, de unde, cum,
când. Se răscolesc biografii, se amintesc biblio-
grafii, se cern mărturii, se discern opinii critice.
Literatura şi scriitorii devin subiecte de actuali-
tate chiar şi pentru emisiunile de ştiri. Printre
nu ştiu câte cataclisme, atentate şi alte nenoro-
ciri se strecoară şi o ştire nevinovată. Că un scri-
itor de nu ştiu unde a luat Premiul Nobel. Au au-
zit de Premiul Nobel şi cei care nu citesc nimic o
viaţă întreagă. Asta-i viaţa. Despre un premiant
Nobel se vorbeşte, în general, numai de bine. Dar
nu întotdeauna. Sunt destui nobelizaţi bombăniţi.
Că juriul, că şi criteriile, că politicul, ideologicul –
stânga, dreapta – au şi ele rolul lor, ca şi geo-
grafia. Ei şi? Şi mai ce? Şi că i-a pus Dumnezeu
mâna în cap. Cui? Unui scriitor. Care, altfel, tru-
deşte şi se sacrifică de unul singur. De multe ori.
Scrisul este o activitate solitară. Cere multe sa-
crificii, răbdare şi oase tari. Să ne amintim doar
de Flaubert sau de Radu Petrescu al nostru. Doi
mari nevoiaşi în ale scrisului, cărora nu le-a păsat
de vreun Nobel. Mă rog, pe vremea lui Flaubert
nici nu exista; dar şi aşa, nu-l văd eu pe marele
benedictin dându-se în stambă cu interviuri şi
sesiuni foto. Sau cu intervenţii, c-o fi, c-o păţi.
Dar parcă poţi să ştii ce face succesul dintr-un
premiat! Laureatul Premiului Nobel pentru Lite-
ratură de anul acesta se numeşte Alice Munro.
Aţi auzit de ea? Mă îndoiesc. E scriitoa-
re. Canadiană. Şi scrie, a scris. Multe povestiri.
Schiţe, nuvele. Şi un singur roman. Explicaţii?
Habar nu am. Uite că şi proza scurtă e apreciată,
putem spune. „A obţinut Premiul Nobel pentru
proză scurtă“, se repetă pe toate canalele. O ba-
nalitate. Adevărat. Şi nu prea. Mai e încă ceva.
Alice Munro a luat Nobelul pentru că scrie o pro-
ză bună. Că e scurtă sau lungă – nu contează. Şi
George Enescu spunea cândva că nu există
muzică uşoară şi grea, ci doar bună şi proastă.
Nu ştiu câţi dintre cititorii români au avut în
mână singura traducere din multele cărţi de
povestiri ale lui Alice Munro. Volumul, cu un titlu
cam dulceag-lacrimogen, Prea multă fericire (E-
ditura Litera, 2011, traducerea din limba en-
gleză de Ioana Opaiţ), nu a beneficiat, din câte
ştiu, de vreo atenţie specială din partea celor
care citesc în limba română. Păcat. Am ajuns la
această carte cu totul întâmplător. Ca într-o
poezie de Prevert, când un trecător întreabă un-
de e strada cutare. Şi apoi toate iau un alt curs.
Pur şi simplu, aşa se întâmplă. Povestirile lui Alice
Munro sunt remarcabile. Puse cap la cap, cele
zece proze scurte din Prea multă fericire alcă-
tuiesc o carte bine închegată, scrisă cu natu-
raleţe; întâmplările relatate sunt dintre cele mai
banale, epicul se aşază cuminte în pagină. O lite-
ratură a cotidianului frust, am fi tentaţi să afir-
măm – de altfel, eticheta de Cehov al Canadei
circulă pe seama acestei autoare (la urma urmei,
şi americanul Raymond Carver beneficiază de
acest titlu – de ce nu? – de glorie) –, dacă proze-
le ei nu ar conţine mult mai mult decât atât.
Munro se dovedeşte o bună povestitoare.
Şi are şi ce să povestească. Teme, idei, stări, e-
moţii sunt tratate în modul cel mai sobru cu pu-
tinţă. Lipseşte ironia. Lipseşte umorul. Iată că se
poate naşte o proză de foarte bună calitate şi
fără umor. Probabil că în Canada, unde e mai tot
timpul frig, nu e prea mult loc de râs şi de făcut
glumiţe. Scrisul lui Alice Munro este la fel de
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 16
penetrant şi de robust ca al unei alte mari scrii-
toare canadiene, Margaret Atwood. La fel de bi-
ne putea lua Nobelul şi această autoare, care
scrie romane masive. De ce i s-a dat premiul lui
Alice Munro? Juriul dă explicaţii, ca de fiecare
dată. Dar cărţile scriitorilor premiaţi spun mult
mai multe despre noi şi despre lumea de azi,
despre literatură sau viaţa care o animă, decât
formulările sobre emise de juriile care acordă
premii. Nu ştiu exact care a fost situaţia cu can-
didaţii români anul acesta, dar e foarte posibil să
avem şi noi în viitorul apropiat un scriitor care să
primească Nobelul. Până atunci, mă bucur real-
mente pentru premiul obţinut de Alice Munro.
Proza scurtă merită atenţia juriilor, ca şi cea
„lungă“.
Cred că şi Radu Cosaşu gândeşte la fel,
nu am mai apucat să vorbim la telefon de mult.
Ultima dată ne entuziasmam de reeditarea po-
vestirilor lui Isaac Babel şi de minunatele nuvele
ale lui Katherine Mansfield. Parcă. Sper să nu
greşesc.
Bedros Horasangian
MMAARRIIAA SSAAVVAA
despre
LLUUMMEEAA DDRREEAAPPTTĂĂ AA PPOOEETTUULLUUII
Lumea poetului, cea tandră, cea dură
chiar, uneori aproape vagă, alteori mult prea ete-
rică, uneori doar sunet, alteori doar literă ascul-
tându-i cuvintele din urmă-i, adesea purtându-şi
îndurerata lumină trecută prin vinele vechi sau
încă aşteptată. Poetul, fiinţa de deasupra versu-
rilor, a poemelor înveşmântă lumea cerurilor şi
pe cea de dincolo de ceruri cu viaţa sa - poem
prin care inspiră oamenii ce par doar trecători.
Marea ursită a iubirii veşnice este chiar în noi,
iar revivificarea se face cu ajutorul a tot ce ne
înconjoară şi ne uimeşte fie doar şi într-o clipă.
Poetul vine cu armura sa, tăcerea grandioasă a
muzicii sferelor. Şi se pleacă în faţa tuturor de
câte ori poate, flămânzeşte în faţa fericirii, prin
suferinţă, suferă în aşteptarea ei, flămând. Me-
ditând asupra lumii drepte se poate spune că
atât poetul, cât şi cititorul său, o descoperă cu
ajutorul copilului din ei, a experienţei personale
pe de o parte şi a poeziei, a experienţei aflate în
jurul privirii lor, pe de altă parte.
Lumea dreaptă a iubitorului de poezie
interacţionează cu lumea crudă din afară până ce
aceasta din urmă îi ucide trupul şi doar o parte
din sufletul lui, aceasta făcând-o poate chiar cu
arma lumii sale drepte, dar diferită. Şi totuşi po-
etul nu are nimbul deşertăciunii, în ciuda oricărei
vremi şi a soartei sale adesea umbrite de sinea
sa. Să îi ascultăm muzica divină şi tăcerea cu
care poeţii lumii se înfruptă. Poetul plecat într-o
altă viaţă e totuşi aici, pipăie norul şi visul aproa-
pelui, a celor ce vor să-l privească. Poetul nu
moare înaintea vremurilor sale, veşnic rămâne
undeva, poate doar într-un colţ al luminii, chiar
peste lacrima sa uitată într-un poem nemaicitit.
Ceea ce am scris mai sus dedic acelui POET ce nu
mai este asemenea nouă, prezent în lumea de
aici, deşi a iubit-o altfel decât mulţi dintre noi.
Adesea îmi amintesc de cel pe care prietenii săi
mai vechi şi mai noi, îi spuneau Nino. Poetul ION
STRATAN a atins mult mai mult şi mai bine lu-
mea, realitatea ei frumoasă, dureroasă, crudă,
abisul ei, dorul de dincolo şi acum, visul ca umbră,
frânturi imense din lumina albă, toate trecând
prin inima sa treptat, alteori abrupt, în final atât
de abrupt …Să nu îl uităm pe inconfundabilul OM
dedicat POEZIEI.
Fie ca poezia, personalitatea sa profund
dăruită culturii să rămână vie pentru generaţiile
ce vor sosi. Altor vizitatori şi mie ne rămâne
dorul unui cuvânt al PRIETENIEI domniei sale,
primitoare mereu de oaspeţi întru poezie, cultură
şi suflet…
Selecţie şi prezentare: Maria Sava, Iaşi
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 17
EEUUGGEENN SSEERREEAA9
DOR DE AVVA (I)
Mi-e dor de tine, Avva, din ce în ce mai dor,
Ca stelelor din lacrimi de stelele ce mor,
Precum tămâia simte un dor adânc de jar
Şi navei în furtună îi este dor de far...
Mi-e dor de mângâierea Cuvântului aprins
Al duhului în rugă, când e de Duh cuprins,
De Primăvara Vieţii înveşnicind de sus
Cu Înflorirea Albă în mine-a lui Iisus!
Cucernice Părinte, îmi este dor de Rai,
De Gestul tău Iconic, de Viul tău de Grai,
De-ngemănarea sfântă de Apă şi de Duh,
De zumzetul de taină al mierii în văzduh...
Fiinţa mea te cheamă în roua de pe fragi,
În bezna-ngrijorării, în râsul celor dragi,
În Sfânt Potir de aur al inimii de lut,
În orice încheiere, în orice început...
Revino-n suflet Avva, în ucenicul tău,
Şi-ntoarce-mă-n Lumină din calea Celui Rău,
Pecetluieşte-mi ochii cu Dragostea de Fiu
Şi mâinile şi gura cu Focul Celui Viu...
O, Doamne-al Învierii din moarte şi păcat,
Ţi-ai sfâşiat Iubirea şi-n ea m-ai îmbrăcat,
Sfărâmă Tu tăcerea din Piatra de Hotar
Şi adu-mi-l, Iisuse, pe Avva iar în dar!
9 Născut la 1 aprilie 1968, în Comuna Ciuşlea (noua denumire –
Garoafa), jud. Vrancea. Debut literar în 2011, cu volumul VECER-NIE, Editura Platytera (2011). A mai publicat în Revista Sinapsa, publicaţie de cultură şi teologie ortodoxă; Actualitatea Literară; A mai apărut şi pe diverse site-uri şi bloguri ortodoxe. Are şi compoziţii muzicale.
VECERNIA LUMINII
Vecernii de-ntuneric în ochi mi s-au topit
Şi s-au prelins, fierbinte, pe-obrajii mei de
piatră,
Săpând adânci făgaşe spre duhul cotropit
De flacăra de sare a sângelui din vatră...
Din Cer, atâtea boabe de mană am tot strâns
În Sfânt Potir de aur al inimii de tină,
Ca Pâinea Ta şi Vinul n-au încăput de plâns
Şi de atunci sunt rază golită de Lumină...
Amar de vremi trăit-am pe muchie de Abis,
Lumina Ta de Taină apusu-mi-a-n vecernii,
Până când Tu, Iisuse, trezitu-m-ai din vis
În pragul nehotarnic şi ucigaş al iernii...
Dar Azi, Nemărginirea cu Viaţă m-a umplut
Din Lacrima de Sânge pe Cruce izvorâtă,
Lumina Sieşi Templu din vasul meu de lut
Şi-a înălţat şi curge spre toţi, nezăvorâtă...
AŞTEAPTĂ-MĂ...
Aşteaptă-mă, Părinte!... Am să vin
Sub crucea ta, plângând, să mă închin
La Tatăl Nostru ce te-a pus în Slavă
Şi mi te-a dat – fără să-I cer! – ca Avvă...
Aşteaptă-mă, Părinte!... Am să fiu
Aşa cum tu m-ai vrut:cu Chip de Fiu
Care-ţi întoarce Dragostea divină
Prin închinarea vieţii în Lumină...
Aşteaptă-mă, Părinte!... Am să-I cer
Duhului Sfânt, duh nou – potir de cer
Şi împreună frânge-vom Cuvântul
Cum n-am făcut-o când sfinţeai pământul...
Aşteaptă-mă, Părinte!... Doar puţin:
Cât să încep să fiu, nu să devin!
De nu aici, te roagă lui Iisus
Să ne-ntâlnim în Veşnicie, sus...
ANIVERSARE
„Frumoasă eşti, iubito, o, vino din Liban!’’
Doar Solomon ştiut-a să-ţi cânte frumuseţea,
Credinţa, hărnicia, iubirea şi blândeţea
Ce ţi se-adună-n suflet cu fiecare an!
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 18
Aduci în casă pacea grădinilor din Rai
Revarsă Ghetsimani fior de rugăciune,
Ca Îngerul Fecioarei şi eu, cu plecăciune,
Îţi spun ca să te bucuri:cu tine-i Adonai!
Te-mbrăţişează pruncii cu aripile lor,
În ochi au bucuria întoarcerii Acasă,
Sărutul lor e-alinul când toate te apasă
Şi iarăşi prinzi putere să te avânţi în Zbor!
O, Dar primit din ceruri, din Mâna lui Iisus!
N-am înţeles adesea că Jertfă e Iubirea
Şi nu doar adiere ce gâdilă simţirea...
Şi-atunci Tu Însuţi, Doamne,Te-ai pogorât de
sus!
Şi am Lumina Vieţii pe cale-n noaptea grea
Şi bucurie-n suflet prin lumea cea de ură...
Îţi mulţumesc, Iisuse, de Har peste măsură!
Îţi mulţumesc şi ţie, tu, jumătatea mea!
DDIIAANNAA AA.. MMAATTEEII, Ploieşti
Chemare
Mai ţii minte mugurii aceia
crescuţi din ale tale versuri albe
pe ale mele crengi agăţate
de cuibul toracic al toboşarei
din la, mi, doR?
Aceia au înflorit speranţe
şi primăvara din orhideea
primei întâlniri
iar streaşina din colţul ochiului
părea că rugineşte dar
mi-e toamnă şi de frunzele
ce cad atât de incolor
peste caldarâmul
călcat în picioare
de lumea văzută şi ne/văzută/
Însă aştept să vii
să împărţim cristale de mană
liniştii de dinaintea furtunii
dar încă bate vântul
şi ploaia mă bate
cu doruri
...multe
Amurg de pirandă
Amurgul pe murg
stătea
şi-şi aştepta
a sa beznă-ntre culori
de zori
surori
şi licurici
în păru-i copt
de ochiul
ca o piuneză
de opiu
cu ochelari de lună
pentru vederea lui
nocturnă
a sa beznă
taciturnă
de pe urmă.
OOVVIIDDIIUU CCRRIISSTTIIAANN DDIINNIICCĂĂ
Anotimp ploios
după plecarea ta mi-a trebuit o zi
să adun cuvintele
în care am pescuit gândul întoarcerii
o altă zi să desfac nodul de la pantofii
prin care degetele prindeau conturul rădăcinilor
zilele se succedeau tot mai goale
în fiecare zi cu jenă aveam de înfruntat
ploaia
într-una din zile am răsturnat inima într-o
vază cu flori
apoi am aflat că adunând frunze
poţi grăbi întoarcerea primăverii
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 19
am coborât
în stradă
să dezgrop urmele sărutului tău
Fuga
cu privire la ape
este o chestiune de ore
să trec fugar puntea
locuiesc în întrebarea cu răspuns închis
sub strat de zăpadă mi se pregăteşte
desfrunzirea
pot duce pe umeri orele târzii
ale nopţii
în cuptorul neîncăpător al somnului
să transcriu pe portativ fuga
cu eleganţă pot fi pradă
să pic în mrejele vânătorului răbdător
acum dorm lângă tine iubito
şi totul miroase a fân proaspăt
Poeţii
se trage asupra poeţilor
se trage din toate poziţiile
cu nori şi petale
inima lor un imens teritoriu
acoperit de teamă îi alungă
într-un colţ cu somnambule dorinţe
răscolite de ierni
vin păsări cu viforul în cioc
să spargă în piept inima tânără
la ceasul târziu tipăresc serenada
topirii în gheţuri cu mistuire de vise
noaptea îi cuprinde
sub stele veghind
la liniştea colii de hârtie
înfrunzirea
cel din faţa mea
mi-a cerut să-i citesc
fuga în umbră copacilor
să-i ating inima cu mâna
să-i pun creier pane în colţul mesei
pentru combustia stelelor
de la tropice
să-i cânt
eu i-am luat paltonul de pe trupul mărunt
am deschis colivia de la ultimul etaj
şi aştept să înverzească
MMIIHHAAEELLAA OOAANNCCEEAA
1. Străinul
Fredona rătăcirea când l-am găsit în port,
naufragiat, la sfârşit de octombrie,
retras sub borurile prea largi, pătate de vreme,
apăsat de dorul de-ai lui, de vatra strămoşească,
de ce-i mai rămăsese din bruma anilor.
Soarele scăpăta peste deal,
diluat în aşternutul serii;
cerul, şi el neînţeles, fumega-n copite de cai...
Un sunet de toacă, despletit din liniştea mării
îi seca lacrimile tânguite-n privirea
adâncă, răscolitoare,
ce nu-şi găsea alinarea.
Lumina candelei îl smulgea beznei
torcând gânduri rebele pe faldurile frunţii.
- Mă simt străin în ţara-mi! rostea necontenit
frângându-şi palmele de tâmple...
Cromozomii lui, contemporani cu cei ai pelasgilor,
refuzau a se dispersa obedienţi în retina vremii,
încifraţi ca-ntr-o carte de tarot,
încolonaţi în marşul dictat...
- Norii plâng când cerul îşi pierde sfinţii,
când nu mai sunt plasturi
pentru ipocrizie ori slavă deşartă,
dar mereu, cu încăpăţânare,
vor vâna curcubeul!
îi tot şopteam pribeagului, în noapte...
- Sunt doar străin... de lume şi de tot,
dar demn, n-am să-mi plec fruntea
nicicând în faţa lor!
2. Alegeri pe arcuşul înserării
Îţi aminteşti cum priveai placid
Rana ce se căsca-n abisul întristărilor noastre
Numărând coastele neîncrederii?
Voiai să mă doară, deşi te-omora implicit...
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 20
Era primăvară cu arome dulci de salcâmi,
Dar toamnă veştedă în noi,
Cei doi căţărători pe vorbe şi iluzii –
Vornicul înserării se cuibărise
De ceva vreme pe plăcile reci, de teracotă,
Din sufletele noastre-amare,
Într-o ceaţă gri-alburie,
cu marama tivită de indecizii.
Momentul acela a fost grăitor
Pentru ce urma să devenim
Odată cu înstrăinarea tacită:
Tu... pribeagul din crisalida şovăielilor mele
Eu... nehotărârea dorinţelor tale
IIOONNEELL MMOONNYY
CCOONNSSTTAANNTTIINN,
Focşani
Rondel cuminte
De-o vreme-ncoace nu mai sparg pahare
Conştiincios le şterg până la fund
Port părul scurt, aşa-i modern se pare
Când creşte, alerg iute să mă tund.
Nu mai fumez, merg seara la culcare
Prin cârciumi nu mai plec să mă afund
De-o vreme-ncoace nu mai sparg pahare
Conştiincios le şterg până la fund
Avea dreptate bietul tata mare
Oricât ar fi bărbatul de bolând
Cu „aplicaţiune” şi răbdare
Nevasta îl dresează în curând
De-o vreme-ncoace nu mai sparg pahare
Rondel de versificator
Eu sunt un simplu versificator
Armonizând cuvintele deşarte
Îmbălsămate-n înveliş sonor
Ideile sunt pentru mine moarte
Eu vă mimez dureri ce nu mă dor
Şi bat în tobe ce demult sunt sparte
Eu sunt un simplu versificator
Armonizând cuvintele deşarte
Eu sunt al nimănui şi-al tuturor
Un visător ce-a vrut să scrie-o carte.
Vorbindu-vă de tot ce ne desparte
De dragoste, trecut şi viitor
Rămân un simplu versificator
AAGGAAFFIIAA DDRRĂĂGGAANN,
Roşiorii de Vede
TOAMNA
E atâta frumuseţe în tot ce ne înconjoară,
sărutul cald al toamnei uşor ne înfioară,
sunt încă frunze verzi prin arămii culori,
din nostalgia ierbii mai poţi culege flori.
Şi galbena gutuie aşteaptă să se coacă,
sub rod de mere roşii livada se apleacă,
se-nclină încet şi via în dulcea bobului povară,
melancolia toamnei, mustind în vin coboară.
Îşi poartă toamna haina în blânda armonie,
cu jocu-i de culori ne îmbată şi ne îmbie,
zâmbind îşi duce mândra bogata frumuseţe,
în colţ de ochi ascunde un licăr de tristeţe.
Mişcare e în toate şi forfotă şi zor
preludiu toamnei cântă cu vântul dirijor,
al iernii trist acord răsună în surdină,
curând încet se lasă a ploilor cortină.
Măiastra toamnă a uitat penelul să-şi încarce,
Şi obosită un nor ... aşterne să se culce,
speriate cad din ramuri şi ultimele frunze,
prin iarbă stins aleargă uitate nişte gâze.
În nostalgia toamnei aş vrea ca să rămân,
zăpezile în suflet, să cadă, să le amân,
cu toamna să visez o altă primăvară,
minţindu-mă că sunt ce-am fost odinioară.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 21
VVAASSIILLEE HHAATTOOSS,,
Italia
Învaţă tu, copile...
Învaţă tu, copile să te renaşti râzând,
Învaţă de la mama să fii mereu plăpând,
Învaţă de la tata să fii voios, viril,
Învaţă de la viaţă să fii mereu gentil.
Învaţă căci învăţând renaşti,
Iubirii îi dai bineţe şi liniştea o paşti
În suflet, căci dăruind frumos,
Înveţi ce-i adevărul – coborând în jos!
Învaţă că bătrânii trebuie respectaţi
Dându-le bineţe şi nu trebuie lăsaţi
La vârsta când timpul - pe chipuri - le lasă urme
adânci,
Învaţă tu, copile să nu te loveşti de stânci!
Învaţă mersul lumii şi-al ceasului oprit,
Învaţă ca în goana vieţii să fii mereu iubit,
Învaţă să laşi vântul ca să zburde în voie,
Învaţă de la visuri ca să pluteşti pe Căi Lactee!
Învaţă să faci binele chiar dacă unii te
consideră prost!
Căci Binele făcut în viaţă are un rost.
Învaţă să fii simplu, curat şi să nu minţi,
Gândirea ca să-ţi fie mai pură decât la sfinţi!
Să laşi vrajba din suflet, înecând-o în visuri,
Căci coborând alene încet apar suişuri
Şi urci cu al tău suflet plutind în infinit,
Învaţă tu, copile să fii mereu iubit.
Să ai în tine o dragoste curată
Cum era în basmele de altădată!
Învaţă pioşenia, răbdarea, suferinţa,
Căci mai apoi, apare şi căinţa.
Că faptele rele de le-ai făcut în viaţă
Te urmăresc în visuri şi sunt ca o paiaţă
Când îşi ia zborul din cugetul tău,
Învaţă tu, copile să te fereşti de rău.
Învaţă să ai prieteni cinstiţi şi omenoşi,
Căci o gândire pură atrage curioşi
Ce vin mereu în urma ta
1
Şi nu te lăsa sedus de inteligenţa ta,
Ci las-o ca să zburde încoace şi încolo,
Privind cu nostalgie un chip pe ici, pe colo,
Aprobă-le c-un zâmbet frumos şi înălţător,
Învaţă tu, copile să fii mereu binevoitor,
Căci voinţa de a face bine
Să fie mereu în tine.
Numai aşa se naşte un cuget curat
Învăţând să fii mereu bărbat!
Învaţă tu, copile virtutea s-o străbaţi,
Prin căile gândirii s-alergi neîncetat,
Să fii mereu în umbră şi umbra după tine,
Tăcerea ce se naşte o să-ţi aducă bine.
Un monolog lăuntric, un sens, o cale în viaţă,
Toate apar din umbră, la fel cum la piaţă
Apare un produs nou, te duci, îl vrei,
Aşa apar gânduri în mintea cu idei,
O lume în care se bat idei neclare,
Un câmp minat ce nu are alinare.
Păşeşti încet prin gânduri şi idei,
Învaţă să nu crezi în mai mulţi dumnezei!
Căci Unul îţi este ajuns
Ca să vorbeşti cu El seara pe ascuns.
Învaţă de la mama să ai un suflet bun
Căci în viaţă mergi pe un drum lung,
Obstacole ţi-apar că viaţa este aşa,
Un amalgam de gânduri ivit în viaţa ta.
Învaţă de la ape mersul viu al nopţii,
Acolo îţi este dat lungul drum al sorţii!
Învaţă de la ierburi, să fii mereu supus,
Aşa cum un soare apune în apus.
Învaţă să fii tare, minciuna s-o răpui
În intelect că, viaţa aceasta-i a nimănu-i!
Învaţă să fii vrednic de a ta voinţă,
Taie în gândire, de-i răul pe-o cosiţă,
Căci valurile vremii se scaldă în gândire,
Nu-ţi lăsa cugetul să cadă în amorţire,
Învaţă de la lemne că toate în viaţă au un sens,
2
Chiar dacă gândirea îţi zice că-i nonsens!
Învaţă de la tata să fii loial şi drept,
Apoi fericirea în suflet s-o aştepţi,
Învaţă de la vreme că timpul e-n atomi,
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 22
Gândeşte-te că-n viaţă un sfert din ea o dormi.
Învaţă că-n pădure e-o linişte uitată,
O meditaţie îndelung căutată.
Învaţă ca-n gândire să fii mereu aprins
Iar focul din durere încearcă ca să-l stingi
C-o dragoste curată şi c-o iubire pură,
Că toate au un suflu ce vin de la Natură.
Învaţă să fii primul oriunde mergi şi eşti,
Căci prin muncă dreaptă multe dobândeşti,
Învaţă de la frunză, când o iei în mână,
Ca s-o priveşti adânc că aceasta are o vână,
Ce curge spre pământ neîncetat,
Învaţă tu, copile să fii mereu bărbat!
Învaţă de la ceruri că existenţa ta
E-un bulb ce încolţeşte în inteligenţa ta.
Învaţă de la vise să fii mereu în sus,
Înălţător ca gândul, ca soarele în apus.
Învaţă să fii vrednic de a ta purtare
Ca un orizont ce se deschide în înalta zare.
Învaţă ca în lume să fii pios, gentil,
Ca aşa este un suflet de copil.
Castiglione di Ravenna, Italia, 2013
Noaptea iarăşi se trezeşte
Noaptea iarăşi se trezeşte
Stelele pe cer se plimbă
Şi în hău se prăbuşeşte
Câte-o nimfă!
Dar luminile nocturne
Se coboară pe câmpie
Iar poetul câte-o frază mai aşterne
Pe hârtie.
Iară raţele pe apă
Fug sus în luminiş
Când o ciută se adapă
Pe furiş.
Numai trestia în baltă
Se îndoaie şi suspină,
Ca şi bolta cea înaltă
Când îngână!
Şi foşnesc încet stejarii;
Dar luna spune blând:
- Iată s-au trezit arţarii
Dintr-un gând!
Gostila
NNUUŢŢAA CCRRĂĂCCIIUUNN,
Orăştie
malul abrupt al cuvintelor
când devii trist rămâi singur în pragul casei
tale
ca un copac ce nu cunoaşte libertatea mersului
te slujeşti de cuvinte ca de o plasă de prins
muşte
atâtea lovituri de ciocan în piatra filozofală
şi nimic nu explică moartea
construieşti singur temniţe în care îţi închizi
pe viaţă culorile
laşi liber negrul culoare pe care poţi fredona în
voie
după îndoielile sufletului tău
noaptea te ucide sub poveri pe care nu le mai
poţi duce
nu ai găsit nicio divinitate care să dăinuie
care să-ţi mişte puţin sufletul
aşa cum ceaiul luat împreună după clipele de
dragoste
îţi înmuia oasele
că simţeai cum dormeau în tine toţi îngerii şi
visau
liber istorii simple fără eroi şi fără cuceriri
acum cuvintele ţi-au îmbătrânit subit
iar moartea lor nu e decât un mod de a marca
timpul
un tic ceva mecanic ce învârteşte lumea pe
degete
cu sens fără sens nu-ţi mai pasă
ca-ntr-un muzeu în care nu se mai moare
se alunecă doar dintr-un timp în altul
până când oamenii din jur devin oameni normali
iar normalitatea o uşă falsă
mai falsă decât zâmbetul Mona Lisei.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 23
IIOONN BBUUCCOOVVUU
SEARĂ DE TOAMNĂ
pe cerul serii orizontul doarme,
mijeşte dintre plopi un corn de lună,
se-aşterne aur pe poteci pustii
şi toamna asta parcă e nebună.
în colţ de umbre şoaptele apun
în dulci melancolii verlaine-iene,
pe un covor de frunze eu adun
flori veştede de maci şi zânziene.
sub cerul infinit şi plin de har
un lampadar cu stele luminează
o noapte magică ca de cleştar
în care toamna asta delirează.
mă văd adesea ca în paradis,
încremeniţi în seară amândoi,
când fericiţi visam acelaşi vis
să rătăcim în lume numai noi.
la tine-n braţe toamna astăzi râde,
la mine plânge seara-n prag,
s-a strecurat în inimă un gâde
ce m-a făcut ca să rămân pribeag.
Jeff Rowland – Seară de tomnă
IIRRIINNAA LLUUCCIIAA
MMIIHHAALLCCAA Să nu revii, atât este al tău
Prea mult timp într-o notă gravă
şi prea multă furie spulberată
pe stâncile din visele tale,
n-o să-şi recapete niciodată
echilibrul delicat
care-ţi aminteşte drumul întreg,
un poem te ajută
să treci prin agonia unei zile goale.
Reflectată în tine,
emoţia mea sublimată prinde contur
în ceasul care-şi învârte haotic limbile,
în umbra dublă a catedralei,
pe care, cu litere de foc, o port cu mine.
Sămânţa tăcută,
purtată de vânt pe-oglinda apei,
atracţie către necunoscut
sub arcadele unde
iubiţii
răsucesc departe durerea,
cu mâinile strânse
într-o rugăciune îndurerată,
pentru ca soarele
să le încălzească inimile.
Priveşte, totul prinde contur,
cu o singură culoare, dintr-o linie,
trasezi o petală de nufăr,
să nu revii, atât este al tău,
cât ai putut respira
cu sufletul aprins din acel ceas!
Ştergi şi-ncepi din nou, de nu îţi place,
ştii bine, greu trăiesc acele clipe,
până să le termini, fuge viaţa din ele.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 24
Toate fug. Fuge lumina lor,
fug chipurile, dar ce e important,
cu adevărat important,
fuge verdele emoţiei, privirea, starea,
acea magie de neuitat a clipei,
sufletul tău de-atunci
pe care niciodată n-ai să-l mai regăseşti.
Un lucru pe care l-ai făcut cândva
nu-i pierdut, să nu uiţi,
chiar de l-ai şters, nu-i pierdut,
ceva a rămas în tine şi asta este de-ajuns!
Umbre violete se contopesc
cu depărtările azurii ale cerului,
o pată de culoare în spectrul
acelui spectacol sideral,
corabie noahică
eşuată în nesfârşite înălţimi.
În acel drum singuratic în câmp deschis,
unde floarea-soarelui larg ne zâmbeşte,
există fotografii ce rămân netulburate,
cu mine, cu tine,
în filele unei cărţi răsfoite de vânt,
fiecare pagină întoarsă
devoalează frumuseţea lăuntrică.
Copleşit, în imposibilitatea
de a-ţi trage sufletul, finalul
va fi fericit atunci când se va termina.
Să mergem, iubitule,
sub creanga rodiului rămân
doar şoaptele iubirii
şi bucla mea ancorată-n inima ta!
Dintr-un trecut nedefinit,
mă odihnesc, acum,
în braţele tale, pentru totdeauna.
Opreşte clipa, călătorule!
Pe undele timpului alert
derulezi a vieţii şosea.
Între sosiri şi plecări,
rutina şi golul,
mereu mâine,
gânduri-capcană,
ţinte, dorinţe,
imagini, reţineri, amăgiri.
Alergi printre bucurii şi lacrimi,
somnul vieţii între leagăn şi cimitir,
privind doar înainte
uiţi trăirea, lumina, creaţia,
dormi încă.
- Opreşte clipa, călătorule!
E timpul schimbării,
Trezeşte-te să te-ntâlneşti, la colţ de viaţă, cu
tine!
Trăieşte azi, respiră adânc clipa,
alungă-ţi teama,
nu amâna mereu altă zi,
fără ezitări, ai încredere
în adevăr, în tine, în corp,
viaţă, alegeri, credinţe,
nu te bloca în ele printre ruine,
nu te răni, nu te victimiza.
- Să nu uiţi niciodată că
viaţa e clepsidra zilei, zborul secundei acum!
Mergi dincolo de minte,
de ale ei urlete şi limite,
nu te lupta cu ea,
recompune albastra poveste,
infuzie de energie.
Deblochează jocul,
recreează viaţa,
primeşte abundenţa.
În cântul iubirii ziua să-nceapă,
deschide-ţi ochii -
- un salt dincolo de văzut.
Fără regrete, la capătul staţiei,
desculţ prin iubire, să spui:
- A fost, a fost, a fost atât de frumos!
Timp şi fiinţă
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 25
LLLLEELLUU NNIICCOOLLAAEE
VVĂĂLLĂĂRREEAANNUU((SSÂÂRRBBUU))
Miraj de toamnă
Am intrat în subconştientul cuvintelor
să caut sunetele în care vibrez
pe notele armonizate ale toamnei.
Partiturile pe care o să le cânt
au ritmul roditor şi culorile arămii
cu voce să dea glas profunzimii.
Cu netăgăduită uimire
de suflet înrămat în simboluri
şi ochii plecaţi pe fereastră
către niciundele timpului umbros;
am simţit în tine respirul,
iarba sortită pentru descântec,
în dimineţi cu ciocârlii căzute din zbor,
de nu mai scap de iluzii.
Numai ele în soare zburând
cu soare îmi umplu inima,
mai departe-i secerat grâul,
după o vreme o să culegem porumbul
şi porumbii necopţi se fierb
după care începe să fiarbă şi mustul,
de aroma căruia mă îmbăt.
La sânii tăi, struguri-s culeşi
şi mă izbesc de singurătate.
Miraj de toamnă – Anca Bulgaru
IILLEEAANNAA PPOOPPEESSCCUU BBÂÂLLDDEEAA
masca din fluturi de piatră
astăzi au plecat toate păsările
cerul aluneca trist pe urmele lor
erau legate cu aripi de gleznele mele -
câteva oase ce-mi trăgeau moartea
prin pământ
ţi-ai smuls masca uşor
cu celule cu tot
şi ochi indecişi de-ntuneric
- ia-o ai spus
îl poţi păcăli şi pe Dumnezeu
cartonul acesta creponat este pictat în cuvinte
îţi priveam peste umăr muşchii feţei
aveau culoarea mirării
cearcănele se prelingeau prin orbite
şi-un rest din creier îţi muta centrul de
greutate
dintr-un buzunar într-alt suflet
- ia-o
doar cu ea vei putea să-ţi numeri cioburile
zâmbind tâmp când vei trece pe lângă poarta
iadului
doar cu ea v-am dat otravă parfumată
şi-am modificat genetic câteva litere tocite
prin pământ cărările trosneau
mirosea a suflete arse
m-am aşezat pe-o bancă din degete
priveam ca într-un fel de tunel
prin tine umbră
cum te schimonoseai de singurătate
şi mă rugai să-mi pun masca
în dreapta îmi zâmbea raiul
în stânga iadul mă fixa
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 26
mi-am smuls inima cu un ciot de coastă
şi am rostogolit-o spre lumea ta
la schimb cu o… oră, un ceas, o veşnicie…
aici este soare
se spune că am murit la intersecţie
înainte de a se decide
dracu s-a repezit să-mi ia masca din mână
şi-a devenit autostradă de piatră
pe care mă plimb umbră
uneori îţi văd chipul sub tălpi
dar aud cum în puţinul tău trup de om
îmi bate inima uşor
ca un fulg ce a uitat să mai scrie…
GGEEOORRGGIIAA MMIICCUULLEESSCCUU
SPERANŢĂ ETERNĂ
De-ar tăcea doar o clipă vocea lumii
care m-asurzeşte
şi liniştea pământului de şi-ar înceta
alergarea dintre munţi
iar norii de şi-ar opri plânsul
din privirea celor neînţeleşi
în uitare de-ntrebări şi judecăţi amorfe
ce bântuie tăcerea
cer doar o clipă de tăcere
în vuietul mut al timpului ce piere
căldura soarelui viu să mă-mbrăţişeze
cu ochii-nchişi să sorb muţenia fizică
a vorbelor de pretutindeni
aidoma frunzelor de mai
ce-şi dorm balansul în zefirul ce-adie.
AANNTTOONN KKLLEEIINN
Eşti muza mea
Eşti muza mea şi-n fiecare clipă
Îmi dai aripi ce mă ridică
La nivelul trăirii tale
În visele de umbre şi mistere…
Eşti muza mea cu suflet cald
Şi ochii strălucind lacomi de iubire,
Spre paradis drum să ne deschizi
În visele de umbre şi mistere…
Eşti muza mea şi mereu te chem
În clipele de taină, neştiute
Ţie să îţi dedic vers după vers
În visele de umbre şi mistere…
Tu eşti parfumul
Tu eşti parfumul dulce al iubirii mele
Ce mă învăluie noapte de noapte
Când pe aleea paradisului mă conduci
În miracolul viselor noastre fierbinţi.
Tu eşti oceanul ce-mi mângâie privirea
Ocean care mereu spre larg mă cheamă
Şi cu valuri înspumate mă invită
În miracolul viselor noastre fierbinţi.
Tu eşti condorul, ce-n zbor cerul îl atinge
Mă prind de tine şi te rog rămâi cu mine
Să transformăm în clipe veacuri
În miracolul viselor noastre fierbinţi
Tu eşti şi veşnic ai să-mi fi marea iubire
Iubirea-i cât inima de mare
Pentru tine aştern aceste gânduri,
Slove care să-ţi bucure privirea.
Pe foaia albă pură ca iubirea,
Pentru tine scriu noaptea mii de rânduri.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 27
Că între noi s-aşterne depărtarea,
Distanţele făcând să crească dorul,
În suflet clocoteşte iar amorul
Şi-mi plânge fără tine fericirea.
Dorul meu spre tine acuma zboară
Şi gânduri îţi trimit acum solie.
Tu fă-mi din când în când o bucurie,
Scăpându-mă de viaţa cea amară.
Cu semnul tău fă inima să-mi cânte,
Că-n depărtare dorul nostru creşte,
Dar spre mine trimite azi o veste,
Că eu de azi nu mai găsesc cuvinte.
Ca semn trimite-mi, în dar, o sărutare,
Să-mi cadă ca un fluture pe gene
Şi te voi cânta astăzi în poeme,
Că iubire-i cât inima de mare.
AANNAA SSOOFFIIAANN
poate
e de vină acest octombrie
răsucit pe talerul balanţei
se caută un echilibru
în timp ce frigul atârnă
în mine cât mai mult
se aud trosnind parâmele
aici
înăuntru
acostează o brumă
apoi un geamăt de fluviu
mai trece câte-un strigăt
ori câte-o pasăre strivind aerul
îmi lipsesc ancore
Şi cuvinte încăpătoare
îmi lipseşti tu
băncile unei faleze
şi poate acel „te iubesc pentru că nu trebuie
să te iubesc"
lăsat la prova unui vapor
care urmează să plece...
IIUURRII IIUULLIIAANN LLOORRIINNCCZZ
Anotimpul naşterii mele
Îţi scriu astăzi mamă
rânduri culese din anotimpul naşterii mele
ştiu nici o mie de poezii nu te pot face mai
fericită
decât această zi de noiembrie
ţi-aş fi scris mai demult
necunoscută mi-a fost adresa ta
preţ de o tinereţe
sufletul meu te-a strigat
iar lacrima a tânjit după mângâierea
palmelor tale
am obosit mamă
drumurile tale mi-au crescut în tălpi
nu mai simt spinii uscaţi din cimitir
anotimpul ăsta
mă întoarce în timp
iar eu nu pot face nimic
decât să-ţi scriu aceste cuvinte
ca austru să ţi le sufle în ceruri
voi aştepta aici cuminte
în anotimpul naşterii mele
un picur de apă
sau un fulg de zăpadă
ca dar venit de la tine
CHEMARE
în toamna asta
nu au migrat cocorii
au rămas cu mine
fără teama anotimpului alb
mi-au descoperit în suflet
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 28
un al cincilea anotimp
priveşte-mă iubito
sunt o lagună plină
de aripi şi iubiri
vino şi tu
te voi primi
ca pe o pasăre albă
în toamna mea nesfârŞită
Semn de carte
un munte de cremene
stă ridicat
între respiraţiile noastre;
mi-am pus inima semn de carte
între paginile cărţii cu poezii triste
nedeschisă de tine…
nu ai fost altceva decât himera unei oaze
din mijlocul deşertului
buzele mele fripte de sete
căutau umezeala dintr-un sărut
am murit de mult iubito
fiecare ploaie căzută din cer
îmi udă mormântul
născându-mi în ceaţa ochilor
un curcubeu semnat cu numele tău.
ŞŞEERRBBAANN EELLEENNAA,,
Bucureşti
Comoara
E ruptă limba mea: felii, fâşii, bucăţi,
Pulsează vena ei cu mii de entităţi
Înghesuite cer să nască alte limbi
Şi Călinescu-a plâns: „române, vrei s-o
schimbi?”
Balastul adunat e zi de zi mai greu,
Cuvinte noi se nasc din gură de ateu,
Comoara din adânc se-afundă sub gunoi,
Treziţi-vă români în ceasul de apoi!
Profetu-i izolat – icoana lui Haşdeu,
Am tras perdeaua nopţii cu Iorga-n empireu,
Ne-am renegat şi Jderii, uitând de Sadoveanu,
Ion s-a spânzurat, s-a răscolit Rebreanu!
Estet în istorii – veacul Lovinescu,
Ne-a cucerit doar patul în noaptea lui
Petrescu,
„Poemele luminii” filosofând cu Blaga,
Dar universul nostru îşi va pierde vlaga!
Ne vindecă în grai geniul Eminescu,
Emoţii se trezesc în noi cu Minulescu,
Copiii noştri, azi, de Creangă au uitat
Pentru unii, încă, nu s-a născut Pillat!
Corbul nici nu este pomenit în şcoli,
Coşbuc şi Goga mor acoperiţi de boli,
Arghezi-i răstignit, durerea-i fără leac:
„Doamne, iartă-i, dacă ei nu mai ştiu ce fac!”
Se-ntinează limba primită-n dar din rai,
Lumina-n tipare coboară şi de n-ai...
Păcălim cuvinte, le pierdem la barbut,
Române, de ai suflet, vreau limba să-mi aud!
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 29
rubrică realizată de Stelian Ţurlea
Poezia este cea mai complexă formă de expresie a unei limbi, poate cuprinde tot ce avem de spus.
Ioana Ieronim
Ioana Ieronim (pseudonim al Ioanei
Moroiu; 9 ianuarie 1947, Râşnov, judeţul Braşov)
este o poetă şi traducătoare. Este fiica Mariei
(născută Bărbulescu) şi a lui Mihai Moroiu, medic.
A absolvit Liceul Central din Bucureşti şi în 1970
Facultatea de Filologie, secţia limba şi litera-
tura engleză, a Universităţii bucureştene. Lu-
crează o perioadă la Uniunea Scriitorilor, este
redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
la revista Secolul 20, iar din 1992 până în 1996
funcţionează ca ataşat cultural la Ambasada Ro-
mâniei din Statele Unite. Este şef de depar-
tament la revista 22 (1997-1998) şi director al
Programului Fulbright în România (1998-2003).
Deşi a debutat în revista Luceafărul încă
din 1974, Ieronim tipăreşte primul volum de
versuri, Vară timpurie, abia în 1979. Este aici o
lirică graţioasă, cuminte, în descendenţă mode-
rat-blagiană: „Laudă zilei/largi preerii de singu-
rătate/mă înconjoară.//În zare/paşi anonimi
stârnesc/pulberile.//Eu fluier, încet-/pe un pe-
tec de pământ gol şi rotund / blânda iubire îşi
zornăie lanţul/aşteptând." Delicate până la des-
trămare, decupate caligrafic din epiderma rea-
lului, scenele (sau „panourile", cum li se spune în
carte) se hrănesc din picturalitatea sui-generis a
câte unui stop cadru: „Aici, aproape, o maşinărie
/ ca un dragon cenuşiu întinde gâtul / se repede
fulgerător / şi muşcă din pământ / [...] / O fată
trece cu paşi fragili, în coturnii la modă / printre
munţii sălbatic mirositori / răscoliţi din adânc -
/şi râde sus din cabina rotitoare / bărbatul cu
tricoul roşu: Love me / scrie pe pieptul lui - roşul
s-a întins puţin /în literele albe." Modic expre-
sive, textele se sprijină pe confesiunea indirec-
tă, suavă, evanescentă.
Aceleaşi elemente, modulate cu minime
variaţii în scenete lirice, se vor întâlni în Proiect de mitologie (1981) şi Cortina (1983), pentru ca
Eglogă (1984) să înregistreze (sub un moto ex-
tras din lirica lui Lucian Blaga), în mii de versuri,
povestea unei femei singure, trăind la ţară, cu
sonorităţi şi cadre ce leagă - fără o conştiinţă
explicitată în text a faptului - lumea lui G. Coş-
buc din Mama cu cea a Moromeţilor lui Marin
Preda şi cea din La Lilieci de Marin Sorescu.
Sfârşitul acestui veritabil roman în versuri face
prin rezumat, cvasididactic, racordul cu citatul
tutelar: „A fost o văduvă săracă, / După război.
/ Orăşancă era / şi a plecat să-şi crească fetele
/într-un sat din munţi./Cum a înţeles femeia via-
ţa străină?/Cum au înţeles-o oamenii pe ea? //
De un sfert de veac/apa trece peste întâm-
plările lor. /Apa care, / doar ea / vede totul."
Poeme (1986) şi Luni dimineaţa (1987)
revin la notaţia individuală în poetizări şi cali-
grafii corecte în marginea existentului abstract
sau concret, uneori forţate conceptual prin vagi
mimetisme de tip suprarealist sau prin suprali-
citări ale recuzitei tehniciste, pentru care poeta
are într-o prea mică măsură vocaţie.
Opera literară: Vară timpurie, Bucu-
reşti, 1979; Proiect de mitologie, Bucureşti,
1981; Cortina, Bucureşti, 1983; Eglogă, Bucureşti,
1984; Poeme, Bucureşti, 1986; Luni dimineaţa, Bucureşti, 1987; Triumful Paparudei, Bucureşti,
1992; ediţie bilingvă (Triumful Paparudei - The Fools Triumph), traducere de Georgiana Gălăţea-
nu Fărnoagă şi Sharon King, postfaţă de Gheor-
ghe Crăciun, Piteşti, 2000; Triumph of the Waterwich, traducere în colaborare cu Adam
J.Sorkin, introducere de Adam J.Sorkin, High-green - Northumberland (Marea Britanie), 2000;
Munci, zile, alunecări de teren, prefaţă de Alex.
Ştefănescu, Bucureşti, 2001; 41 poeme - 41 Po-ems, ediţie bilingvă, traducere în colaborare cu
Adam J. Sorkin, postfaţă de Dan Cristea,
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 30
Bucureşti, 2003. Traduceri: Nils Petersen,
Strada Săndălarilor, prefaţa traducătorului,
Bucureşti, 1977; Joseph Conrad, Ţărmul refugiu-lui, Bucureşti, 1979; Simon Vestdijk, Călătorie în Jamaica, Bucureşti, 1980; Andrei Codrescu,
Alien Condor (Candoare străină. Poeme alese). 1970-1996, ediţie îngrijită de traducător, Bucu-
reşti, 1997.
- Ioana Ieronim, iată că, după mai bine de trei ani şi
jumătate, avem prilejul unui nou interviu pentru
Ziarul de duminică după apariţia la Contemporary Literature Press, în ediţie online, a volumului de
versuri în engleză Ariadne’s Veil, îngrijit de neobo-
sita Lidia Vianu, un volum de 41 de poeme. Poţi
prezenta pe scurt acest volum celor care nu-l ştiu?
- Volumul cuprinde o lirică asumat sentimentală,
traduce încercarea de a explora un orizont su-
biectiv. Poemele sunt aproape exclusiv o privire
înlăuntru, personală, un discours amoureux. Pen-
tru dureroase realităţi imediate, am folosit, în
timpul recent, forma de teatru. Când Lidia Vianu,
această scriitoare - şi editoare – de excepţie, a
numărat poemele din Vălul Ariadnei (ceea ce eu
nu făcusem), am descoperit o neaşteptată coin-
cidenţă: în volum sunt 41 de poeme, acest număr
prim, cifra care apare în bine-ştiutul descântec
„41 de bobi, 41 de fraţi, bine ştiţi, bine să daţi.”
Poezia, până la urmă, ca descântec... Cifra este şi
titlul unei cărţi mai vechi, una dintre ediţiile me-
le bilingve, în traducerea engleză a lui Adam Sor-
kin. Acolo numărul poemelor, 41, a fost, într-ade-
văr, ales cu intenţie.
-Intenţionezi să publici Ariadne’s Veil şi în româ-
neşte?
-Nu există lucru mai greu decât a traduce pro-
pria poezie. Asta o spun mulţi, o spun şi eu, care
am o mare plăcere de a traduce şi am ceva ex-
perienţă, în variate registre de transpunere. Am
reuşit, într-un timp oarecare, să cobor pe firele
poemelor înspre limba română şi să rescriu o par-
te din Ariadne’s Veil în cuvintele de acasă. Alt-
fel, mulţumită Lidiei Vianu, au fost lucrate tra-
duceri din tot acest volum, de masteranzii săi
care se specializează în traducere literară, la
Universitatea din Bucureşti - şi aceste versiuni
sunt în curs de finisare.
- Cum e să scrii poezie într-o altă limbă? Ai abordat
această temă într-un admirabil eseu apărut în
Poetry international, apoi în revista 22. Poţi spune
ceva şi pentru Ziarul de duminică?
- Încântată că ai descoperit eseul meu... Eu sunt
de fapt împotriva scrierii de poezie într-o altă
limbă decât cea maternă, fiindcă limba originară
este singura în care stăpâneşti toate nuanţele, în
care nu te poţi înşela (deşi...). Poezia este cea
mai complexă formă de expresie a unei limbi şi ai
nevoie de un instrument de înaltă fidelitate. To-
tuşi, trăim într-o lume globalizată, în care sun-
tem puşi deseori – şi chiar pe perioade lungi – în
situaţia de a vorbi o limbă străină. Mai ales en-
gleza, care este lingua franca, latina epocii noas-
tre. Cum spuneam în eseul menţionat de tine,
poezia, oricât ar fi ea de tăcută şi personală,
este o formă de comunicare, implică un tu (meta-
fizic sau fizic, singular sau plural, din afară sau
lăuntric, într-un glissando al implicitului şi expli-
citului). Experienţa mea de scris în engleză a
fost un tu cu care comunic în mod obişnuit în lim-
ba engleză. Sunt texte care au venit, eventual,
ca reacţie la un dialog sau la o lectură în limba
engleză. Ele şi-au găsit expresia spontană în
limba rostirii iniţiale, s-au întâmplat în limba de
comunicare, în respectiva geografie mentală.
- Mulţumeşti într-un text introductiv al amintitului
volum scriitorilor americani Sean Cotter şi Gene
Tanta. Au avut un rol în inspiraţia poetului?
- Ei nu au avut rol în inspiraţia volumului. Să
precizez că Sean Cotter este un distins specia-
list în traductologie şi promotor al literaturii
române în Statele Unite (recent a fost distins cu
un premiu pentru un volum tradus din Nichita
Stănescu), iar Gene Tanta, originar din Timi-
şoara, Fulbrighter în Romania până acum câteva
zile, se află în SUA din copilărie şi este un
interesant poet cu ecouri de tradiţie româneas-
că - precum şi un eseist pe teme de marea lite-
ratură a imigraţiei americane. Cei doi scriitori
americani au fost cei care au avut amabilitatea
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 31
să citească manuscrisul Ariadne’s Veil, la rugă-
mintea mea prietenească: aşa cum rogi prieteni
scriitori să citească manuscrisul unei cărţi îna-
inte de a-l trimite la un editor (eu fac asta în-
totdeauna şi în limba română, consider asta o
importantă lectură: valoroasă mai ales unde
punctează, eventual, propriile îndoieli). Cu atât
mai mult a fost cazul în situaţia în care am scris
poemele într-o limbă învăţată în adolescenţă.
Oricât de puţine ar fi sunetele/conotaţiile nedo-
rite în expresia mea englezească, vorbitorii na-
tivi pot detecta asta şi sugestiile lor sunt de
preţ. Pe Gene l-am asimilat la nativi. Mi se par
naivi cei care spun despre x sau y: ştie engleza
(ca limbă străină) la perfecţie. Să notez că o
parte dintre poemele volumului au fost văzute şi
de minunatul poet şi critic irlandez Dennis
O’Driscoll10, cel care s-a stins din viaţă prema-
tur. Cu puţini ani în urmă, el a fost oaspete în Ro-
mânia, la festivalul literar de la Neptun. Am in-
clus reacţia lui la lectură, într-un preambul al
acestei ediţii, ca semn de omagiu şi profund re-
gret pentru dispariţia sa.
- Spui, la un moment dat, sau personajele poeme-
lor spun: „who said we were Ariadne and The-
seus?” Cine suntem, de fapt? Trebuie să ne
regăsim în personajele poemelor?
- A existat un moment în care mi-am dat seama
că apelasem de mai multe ori la imaginea unui fir
al Ariadnei. Am (re)descoperit recent, scriind,
fascinaţia acestui mit întemeietor. Reconside-
rarea clasicilor este, întâmplător, un trend - şi,
desigur, mai mult decât un trend: o permanenţă,
o necesitate vitală (recent Saviana Stănescu a
susţinut un doctorat la Bucureşti pe această te-
mă). Dacă din subconştientul umanităţii noastre
originare au răsărit miturile, ele vor ilumina in-
finite faţete ale subconştientului nostru, câtă
vreme vom fi - dincolo de orice mode ale rela-
tivizării ori obliterării memoriei. Pentru materia
transcrisă de mine în acest volum, mitul Ariadna-
Tezeu, cu semnificaţiile lui mereu deschise, me-
10
Dennis O'Driscoll (n.1.ian.1954-d.24 decembrie.2012) a fost un
poet irlandez, eseist, critic și editor. Considerat a fi unul dintre cei mai buni poeți europeni ai timpului său.
reu insolubile, a funcţionat ca formă de trian-
gulare pentru a lămuri câte ceva din terenul pe
care încercam să-l descifrez.
- Un alt poem vorbeşte despre „poetry, our true
language”. Ce înseamnă acest limbaj? Că poezia
poate cuprinde tot ce avem de spus, cum declarai
cândva?
- Da. Poezia poate cuprinde tot ce avem de spus.
Şi poate nega ce am spus. În poezie cuvântul şi
tăcerea au valori echivalente. Poezia poate dez-
vălui şi ascunde şi iar dezvălui şi iar ascunde,
precum vălul Ariadnei.
- Biografia ta include mai multe profesii – redactor
de carte, jurnalist cultural, ataşat cultural, scrii-
tor. Te-ai fixat în vreuna?
- M-am fixat la aceea de scriitor, care a fost
permanentă, indiferent de câte absenţe îmi vor
fi fost impuse de viaţă, de circumstanţe. Orice
altceva s-a întâmplat, a avut şi o legătură cu
scrisul. Există, cred, un metabolism mereu viu şi
o tensiune ireductibilă între planul trăirii şi cel al
reflecţiei, al mărturisirii.
- Ce înseamnă să fii freelancer?
- Înseamnă că nu ai un serviciu, nu eşti în slujba
unei instituţii, nu ai un stăpân cu orar de la 9 a.m.
la 5 p.m., sau orice alt orar. Dar înseamnă că tot
timpul disponibil de la datoriile inevitabile ale
vieţii se dedică scrisului, într-o formă sau alta.
Şi CITITULUI, această infinită plăcere (cititul
liber şi capricios - ori lectura dedicată progra-
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 32
matic unor proiecte proprii). Dar nu numai des-
pre cuvinte este vorba, ci şi despre alte bucurii
hrănitoare ale spiritului.
- De la distanţă, cum apare poezia românească
de azi? Poţi cuteza o caracterizare?
- Sunt foarte impresionată de poezia româ-
nească de astăzi şi de la distanţă, şi din apro-
piere. Ne înconjoară o varietate de stiluri, de
universuri creatoare substanţiale, de voci incon-
fundabile, din toate generaţiile. România poeziei
e astăzi o ţară excepţional de bogată. Nu ştiu
cum am proceda să existe şi o mai bună şcoală,
care să facă poezia şi literatura, artele în ge-
neral o prezenţă în viaţa mai multora. Când mi se
întâmplă să văd genul de comentarii despre poe-
zie care se pun în circulaţie prin şcoli (şi ine-
vitabil pe Google...), care se impun spre a fi repe-
tate papagaliceşte, mă cuprinde jalea: trebuie
multă fantezie, mult noroc, nişte calităţi cu totul
ieşite din comun, ca să se nască plăcerea şi înţe-
legerea poeziei în mintea şi sufletul unora foarte
tineri, o relaţie directă cu poezia - după ce li se
dau ca temă asemenea texte, de tip beton ar-
mat, drept explicaţie cu ton obligatoriu despre
„ce a vrut să spună poetul”.
- Până unde poate merge exerciţiul de „umilinţă
şi trădare” al poetului, în strădania sa de a sluji
lumea?
- Cum aş răspunde? Mă preocupă şi pe mine a-
ceastă întrebare. Pentru demersul creator, li-
mita n-ar trebui să fie decât cerul, cum se spu-
ne. Limitele sunt ale propriei vieţi, ale instru-
mentelor de lucru, ale ideilor prefabricate şi
prejudecăţilor pe care trebuie să încercăm să ni
le observăm, să ni le depăşim. Umilinţa creaţiei
aş considera-o în sens simili-creştin, ca valoare
pozitivă, de îndeplinire a unei misiuni, un meca-
nism în care răsplata se include în chiar gestul
dăruirii. Trădarea ar fi, poate, acel écart de la
ceea ce a fost statuat şi acceptat – trădarea ca-
re face parte din sensul creator ca desprindere,
locul pentru o fluturare de aripă. Puterea poe-
tului este din familia puterii celor fără putere.
Oricât de mică este audienţa pentru poezie, ea
pare vitală pentru sănătatea limbii şi spiritului, a
memoriei, a deschiderii clipei prezente, cea încă
nenumită. Eu cred, fără a putea dovedi, că poeţii
cu adevărat hrănesc acest lucru omenesc esen-
ţial, cuvintele. În vremurile noastre problema-
tice, cum le ştim, am văzut colegi neliniştiţi că ei
nu văd efectul constructiv, reparator, al rostirii
lor, al gândirii lor nuanţate. Decât să aştearnă
cuvinte în zadar, îşi spun ei, mai bine ar încerca
să găsească forme de ac-ţiune, care să aibă un
rezultat vizibil printre oameni. Aş zice că o viaţă
de om poate cuprinde mai multe feluri de a fi în
lume - şi nu ştiu ce să facă aici cu acest cuvânt,
trădare. Trădarea ar fi neîncrederea unui poet
în importanţa cuvântului, a poeziei, căci despre
asta vorbim - şi o falsă slujire, în oricare plan ne-
am situa, pragmatic sau ideatic.
PPOORRTTRREETT DDEE FFEEMMEEIIEE
Poartă o mantie neagră de catifea
un acord al tainei de ore târzii
Şi arcade
s-a fardat pe un singur obraz
căciula mare trasă pe frunte
braţele în fâşul etern albastru
ivindu-se din faldurile moi
cu o mică poşetă
sacoşă
cizmele încărcate de noroiul
cartierului nou
copilul pe lângă ea
între tarabele de
zarzavaturi
flori vopsite roşu, vernil, auriu
miere solară
cu surâsul ferit şi stăpân, de madonă
ea strânge într-un colţ de geantă
hârtiile scrise azi-noapte
le apară
de tentaculele umede ale ţelinei.
Ioana Ieronim
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 33
BBOORRIISS MMAARRIIAANN
II.. ZZddrroobbiittee ccăăttuuşşee
Pe uşa clasei a in-
trat un omuleţ, avea chelie
mică, lucioasă. Era noul profesor de muzică. Cel
vechi se dusese la cele veşnice, aşa se pare. Ne-a
împărţit nişte foi scrise de mână, apoi s-a apucat
să scrie pe tablă acelaşi text. De ce? Nu ştiu. Îi
tremura mâna de oboseală. Totul a ţinut cam o
oră, astfel că următoarea, de mate-matică a fost
suspendată spre enervarea profesoarei căreia îi
auzeam vocea ridicată pe coridor. Am citit, şi pe
hârtie şi pe tablă – „Zdrobite cătuşe în urmă
rămân/în frunte mereu muncitorii” …Neştiind
bine ce înseamnă cătuşe, mă gândeam la nişte
piese din lut pe care le zdrobeau muncitorii de
zor. A urmat muzica, era oarecum ameninţătoare,
pornită din durerea unui ocnaş, aşa mi se părea.
Am învăţat, ca orice copil de şapte - opt ani, până
când a început să mă înveselească. Au început să
circule şi poezii satirice pe aceeaşi temă. Iar la
bătaie, aŞa cum ne băteam noi mai des, fiind
clasă exclusiv de băieţi, bătaia, bătăliile pe „cai”
erau cele mai înălţătoare momente. Fiind o clasă
eterogenă, aveam colegi din toate categoriile,
uneori mânca bătaie clasa muncitoare, alteori
burghezia. Deşi nu aveam noţiuni clare asupra
termenilor, după haine ştiai care e mai de „jos”,
care nu. A urmat, după câţiva ani buni, „Te
slăvim, Românie, pământ strămoşesc/ mândre
plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc”. Portretul lui
Groza era la locul lui, imnul era altul. Suna mai
„paşnic”, semăna cu o cântare evlavioasă. După
alţi câţiva ani, Ceauşescu, mare reformator în
toate, a venit cu „Tricolorul”, un imn care chiar
mi-a plăcut. Nu înţeleg ce le-a venit „revo-
luţionarilor” să-l scoată. Probabil din cauza unor
versuri pe care „cârmaciul” cu ajutorul nepre-
cupeţit al bardului Adrian Păunescu (nu ironizez
poezia sa de valoare) le-a strecurat cu multă
„hohmă” în text. „Deşteaptă-te, române din
somnul cel de moarte/în care te-adânciră bar-
barii de tirani”, al lui Andrei Mureşan11 nu mi s-a
părut nepotrivit decât că are un aer vetust.
Muzica este puţin ameninţătoare, ca la „Zdrobite
cătuşe”. Apoi se ridică două întrebări (cine crede
că eu râd de imnul naţional, să nu citească de aici
înainte, eu nu râd, ci constat)- de ce somnul este
de moarte? Apoi – care barbari şi care tirani?
Barbarii erau năvălitorii cu bărbi, de obicei ne-
creştini, iar tiranii sunt conducătorii care în ve-
chea Eladă au adus şi lucruri bune cetăţii. O con-
tradicţie în termeni cum ar spune un filosof din
Cişmigiu. Mai mult, o colegă, de etnie turco-tăta-
ră era indignată, considerând că barbarii erau
otomanii sau tătarii, dar tătarii nu prea au barbă.
Iar tirani, de unde? Mai tiran ca Ţepeş a fost
vreunul? Uite aşa am parcurs eu, în paralel cu
propria biografie, evoluţia imnului naţional. Re-
gret că nu cunosc imnul regal. O fi mai bun?
BORIS MARIAN
11
Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița - d. 12 octombrie 1863, Brașov) a fost un poet și revo-luționar român din Transilvania. Născut în familia unui mic în-treprinzător, a studiat filozofia și teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Brașov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. A fost printre conducătorii Revoluției din 1848, participând în delegația Bra-șovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său Un ră-sunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, ro-mâne!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălces-cu Marseilleza românilor. În 1990 Deșteaptă-te, române! a de-venit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mure-șanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Tele-graful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănătatea precară, a murit în 1863 la Brașov.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 34
GGEEOORRGGIIAANN GGHHIIŢŢĂĂ
IIII.. PPaaşşii ddee iiaarrnnăă 1
Felinarul de pe alee strecura prin geamul
jilav, o panglică de bronz care se culcase pe
covor. Mircea o privea din când în când cu gândul
aplecat la nimicuri, stând în picioare lângă calo-
riferul ce ardea fără odihnă încât smalţul său
părea un fard obosit de la oră la oră. Se găsea
de mult timp la fereastră, urmărind fulgii mari
de zăpadă, măriţi şi mai mult de lumina globurilor
atârnate de stâlpi, cum se aşterneau pe străzi.
Nu avusese o zi cum şi-ar fi dorit. Înce-
puse la un moment dat să se urce pe o pleoapă de
vis. Ţinea somnul între degetele uitate pe calo-
riferul ce-şi striga tristeţea într-un ecou infinit,
dar vocea zurbagie a unui câine îl făcu să tresară
imediat. Peisajul nopţii părea sărac fără oameni.
Străzile lipsite de furnicăria umană arătau ca
râurile secate de arşiţă, pe care se putea merge
pe prund. Ninsoarea nu-l ajutase deloc să treacă
mai uşor peste câteva ceasuri, oferindu-i o rentă
de plictiseală în monedă măruntă. Pe pânza ei,
luna cususe o pată diformă ce rânjea sub lumina
slabă a felinarului amorţit în rugăciune.
Teii din grădină fremătau uşor sub o
boare de vânt. Câte o maşină ici-colo se mai au-
zea trecând parcă abătută de această vreme
monotonă. Era trecut de opt. Luna îşi schimbase
poziţia, iar Mircea se regăsea încă nemişcat.
Simţea un mare foc secându-i corpul, o singu-
rătate şi o îngrijorare pe care n-o putea alunga
nimic. Mâinile îi tremurau ca într-o puternică e-
moţie. Refuzase să mai privească acea panglică a
cărei dispariţie o aştepta oftând. Îşi imagina
pentru moment că în curând va fi zi, că oamenii
vor invada iarăşi oraşul, iar el va trebui să se
piardă printre ei. Totul s-ar putea schimba, totul
ar putea ajunge altfel, mai bun şi mai revelator.
Cu puţin noroc, s-ar putea întâmpla aceeaşi to-
tală schimbare şi în el. Încercase de multe ori
să-şi vină în fire. Înţelesese curând că trebuie să
pună frâu acestui entuziasm, de care aflase câ-
teva cunoştinţe. Străzile acoperite cu zăpadă,
limpezirea aceea incredibilă a atâtor întunecimi,
năruiri şi murdării, îi dădea curaj. Deschisese şi-
fonierul larg. Îşi probă ţinuta de iarnă, îşi încer-
că un palton, făcând planuri în sfârşit pentru
ieşire. Îndată ce-a văzut însă închizându-se lu-
minile din blocuri, i-a fost peste putinţă să mai
lupte.
Ieşise însă. Începu să umble prin nin-
soare. Nu simţea frigul, nu-şi simţea nici măcar
pielea zdrobită. Inima îi bătea câteodată mai
puternic, a dor înnăbuşit. Îl străbătea atunci din
nou în minte şoapta ei, figura aceea puternic
luminată, ochii mari, râsul ciobit. Simţea ceva
rece, umed, pe obraji. Câţiva fulgi căzuseră, o-
prindu-se lin pe faţa sa. Ningea înghesuit, cu
fulgi grei ca în miezul iernii. Brazii pe lângă care
trecea miroseau ciudat, a bolniţă de munte, a
pom de Crăciun. „Dragul meu, bravo”; îşi aminti
deodată. Ciudat, amintirea acestor cuvinte nu-l
mai supunea, nu-l mai făcea să lăcrimeze. Totul
se prăbuşise, aşa simţea. Nici supunere, nici du-
rere, nici măcar jenă, nu mai era nimic acum. Se
brodi dintr-o dată într-un spaţiu puternic lumi-
nat. Constată că zăpada e colorată ciudat aici,
nemaiavând acelaşi miros cu cât se apropia de bi-
serica din faţa sa. Ardeau lumini verzi, albastre,
argintii. „Cred că e târziu”, se gândi abătut. Nu
ştia în ce parte a oraşului se află. Zări un taxi, se
îndreptă către el, dădu şoferului adresa, apoi se
trânti ostenit între scaune. „Dacă aş putea lăcri-
ma...” Nimic; nicio durere, nicio cugetare de rău.
O fantastică indiferenţă faţă de toţi şi toate.
Se gândi o clipă că va cheltui prea mult cu taxi-
urile. Se uita de câteva ori pe fereastră, dar nu
recunoscu nimic. Ningea tot mai puternic; ningea
fără vânt, cu fulgi mari, ca brazda retezată.
2
Ochiul acela nepăsător ce abia îl zărea
prin ceaţă, trebuia să-l suporte în majoritatea
nopţilor. Dacă el l-ar privi cu dispreţ sau mai
îngăduitor, şi tot ar fi fost un chin mai puţin
amar. Această privire cruntă, anostă, de om care
nu mai are nimic de aşteptat de la aproapele său,
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 35
se înfigea adânc în tâmpla gândului său, rămâ-
nând acolo, frământându-l toată noaptea, dându-i
insomnii.
Se refugia treptat lângă o icoană, căci,
marele alb îl copleşi sub fluturarea valurilor de
speranţă. Îşi alungi puţin creionul, căutând orice
să nu se mai gândească la ea. Dezamăgirea era
prea mare, i se înfipse ca un pumnal în inimă, şi
toate gândurile vroia să le curme de îndată, dar
ceva îl reţinu să păstreze o continuitate a tur-
nurii iniţiale. I se părea că alunecă pe un covor
de dans. Se răsucea şi dansa totul în jurul său.
Era un dans şi un cântec molatic, crud, aşa cum
arcuşul viorii se zbătea pe coardele ei la trap.
Alunga imaginea ei deşartă, luminată doar de
zăpadă, sub cubea cerului de întuneric a căreia,
numai o singură linie se mişcă. Ea îşi făcu loc în
bezna nemărginită. Această imagine elucubrantă
ce-i înveli sufletul cu picături de lumină, semăna
cu o stupidă neizbutire. Se cutremura la fiecare
iluzie de mişcare şi fiecare pată mai gri decât
albul priveliştii de afară. Şiruri de imagini, în
toate chipurile, se interferau prin mintea sa, ca
vânturile la răscruci. În toate stăpânea ea.
Încerca să construiască ipostaze, gesturi
imprevizibile la multe din mişcările sale, lipsite
de lux, răspunsuri cu totul goale la inocenţa vir-
gină de orice intenţie în expresia cotidiană a
noutăţii lăuntrice. Sădea astfel în continua for-
mulă, sute de situaţii idilice, ori dramatice, pe
care se profilau umbre sinistre din afară. Îşi
aminti nopţile grele de insomnii care l-au lăsat în
urmă, năzuind stăruitor la constituirea unei sin-
gure imagini, la desemnarea amănuntului adevă-
rat, al închipuitei sale vieţi intime. Totul e stu-
diat îndelung, socotit bine, ales după o adâncă ju-
decată, de parcă ar fi un pictor pedant care ţine
cont de defectele cele mai rafinate, până la limi-
ta vederii.
Se imagina întins pe covor, cu ochii pier-
duţi în cepul râsului. Poziţiile corpului, cu toate
îndoirile sale, domneau în ochi. Îi lua mult să
socotească situaţia aceasta. Partea de sus a
corpului uşor aplecată pe spate, vârful sânilor ce
se odihneau pe pielea catifelată, mâinile sale
întâlnindu-se cu ei, el rămânând astfel în umbra
în care, firesc, numai dânsa îl putea scoate. Era
mult mai liniştit, căci nu îl mai chinuia aşa tare
acea idee cumplită de a nu o cunoaşte atât cât
trebuie. De teama asta pătrunzătoare vroia să
scape mai mereu. Ea-i perfora nopţile ca un cui,
ea-i înfigea în adâncul ei negru, praf de puşcă,
gata să fie aprins cu o simplă scânteie, năruind
asupra sa, într-o zdruncinare colosală, explozivă,
de lungi şi subţiri dâre de sânge, greutăţi de
cataclism, mase enorme şi întunecare, fierbinte
de lavă şi rece acru şi puturos de noroi subteran,
frica imensă că n-o va mai vedea poate niciodată
aşa cum s-a obişnuit.
Trebuia să se trezească de sub această
dărâmătură, interiorul e raţionamentul limpede
şi sănătos, ca un fir subţire de izvor, care pică şi
se prelinge, real şi răcoritor, mai dispare poate
după o piatră sau printre mărunte obiceiuri. Nu
trebuia să-şi dovedească neputinţa alegerii, dar
pentru asta trebuia să intre printr-un mărăciniş
de argumente, care îl sfâşia, îl sângera grav, îl
chinuia mai rău ca năruirea enormă a visurilor
sfioase şi seci de care credea că, în sfârşit, scă-
pase. Îi era sete de mântuire; vroia să ştie cum
poate fi pe-acolo, vroia să aibă oglinda cărărilor
pe care le poate străbate pasul ei maiestuos, pe
care le va bate piciorul ei scurt, divinul ei picior.
SSIIMMOONNAA AANNTTOONNEESSCCUU
IIIIII:: FFeettiiţţaa ccaarree ffuurraa cciirreeşşee
Nu ştiţi cine-mi fura cireşele? Nu aţi vă-
zut nimic ciudat în grădina mea? Am cireşul a-
cesta special de vreo câţiva ani de zile. Este un
cireş care face fructe de patru ori pe an: face
cireşe de iarnă, cireşe de primăvară, de vară şi
de toamnă. Cum vi se pare? Nu-i aşa că e grozav?
Poate credeţi, însă, că acesta este motivul pen-
tru care cireşul meu este special. A, nu. Asta-i
altă poveste. Cireşul este special din cauza feti-
ţelor-cireşe. Să vedeţi cum fac: culeg cireşele
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 36
de vară, le pun la borcan şi obţin nişte minunate
fetiţe-cireşe. Dar să nu încercaţi să faceţi asta
şi cu cireşele celelalte, cele de toamnă sau de
iarnă, pentru că nu veţi reuşi. Acum însă nu ştiu
cine-mi fura cireşele. Astă-iarnă, chiar după
Crăciun, când erau gata-gata să se coacă, au dis-
părut într-o noapte toate. Am mers pe la toţi ve-
cinii, întrebând: „nu aţi văzut nimic ciudat în gră-
dina mea?” Dar vecinii mei au ridicat din umeri:
- N-am văzut şi nu ştim...
Am ridicat atunci şi eu din umeri şi m-am
lăsat păgubaşă. Ce-o să fie? mi-am spus. Iarna a-
ceasta nu voi mai avea cireşe. Nu-i nimic, în fond.
Dar primăvara am păţit la fel. Tocmai când mai
aveam două-trei zile până la cules, hoţul cel ne-
ştiut a trecut într-o noapte şi mi-a lăsat cireşul
gol-goluţ! Am mers din nou pe la toţi vecinii:
- Nu ştiţi cine-mi fură cireşele?
Bieţii mei vecini au ridicat şi de data a-
ceasta din umeri, simţindu-se vinovaţi că nu mă
pot lămuri.
Doar n-o să-mi fure şi cireşele de vară,
pe care trebuie să le pun la borcan ca să obţin
fetiţele-cireşe! Gândul acesta m-a cam speriat.
Categoric, trebuie să dau de urma hoţului, înain-
tea culesului de vară! Şi... odată luată această
hotărâre mi-am simţit inima mult mai uşoară, do-
vadă că hotărârea era bună. Am trecut la treabă
imediat. Mai întâi am sunat-o pe vecina care cul-
tiva flori. Probabil că unii dintre voi o cunosc pe
această vecină a mea. Ea are straturile acelea de
lalele din care obţine fetiţele-lalele. Minunate
fetiţe! Politicoase şi mereu vesele, sunt aproape
tot atât de drăgălaşe ca si fetiţele mele cireşe.
Numai că lalelele vecinei mele nu înfloresc de pa-
tru ori pe an.
- Alo? Bună dimineaţa, am spus eu la
telefon. Pofteşte, te rog, la mine la o cafea.
Şi vecina cu lalele a sosit imediat. Price-
puse ea că se petrece ceva grav, pentru că de
obicei beam cafeaua împreună numai miercurea
sau când ploua. Am ieşit pe terasă, ca să o în-
tâmpin, aşa cum se cuvine atunci când îţi sosesc
musafiri. Vecina înainta încet pe alee, iar cei pa-
tru pisoi i se tot împleticeau printre picioare, îm-
piedicând-o la mers.
Nu vreţi să facem o mică pauză, ca să vă
povestesc despre grădinarii mei? Este vorba chiar
despre aceşti patru pisoi: doi ai mei, doi ai veci-
nei. Ei s-au ocupat de la bun început de tot ceea
ce a fost necesar pentru cireşul special şi pentru
lalelele speciale. Sunt foarte pricepuţi, vă spun!
Adevărul este că – până să aflu că sunt grădinari
– mi-au scos un strat de ceapă şi toţi morcovii.
Dar apoi am înţeles ce-i cu ei şi le-am dat de lu-
cru. Fetiţele-cireşe si fetiţele-lalele sunt foarte
legate de ei, şi întotdeauna merg să le ceară sfa-
tul când au probleme de ale lor, cireşeşti sau flo-
riceşti. De-ale fetelor vorbesc însă cu noi, cu ve-
cina şi cu mine. Iar acum am să vă spun un mare
secret: vă voi dezvălui numele pisoilor-grădinari.
Ei sunt: Oţ, Az, Ec şi Ut. Când le veţi spune prie-
tenilor voştri această poveste, vă rog să treceţi
sub tăcere numele pisoilor. Iar voi să veniţi într-
o zi pe la mine, la o ceaşcă de ceai, şi vă voi spune
de ce este aşa un mare secret.
În sfârşit, vecina se instală comod în ba-
lansoarul de pe terasă, cu ceşcuţa în mână, şi în-
cepu a sorbi gânditoare cafeaua.
- Să ştii, i-am spus, că mă cam tem. Hoţul
acesta care s-a învăţat la cireşele mele îmi dă de
bănuit. Precis că urmăreşte să pună mâna pe fe-
tiţele mele, dar probabil că nu ştie în ce anotimp
apar. Ce mă fac dacă vine şi la vară? Să fure
cireşele îi va fi uşor, dar habar nu va avea în ce
fel să le pună la borcane, iar bietele mele copile
vor fi pierdute!
- Mda, mormăi vecina. Îţi trebuie un plan.
Mă voi gândi în seara aceasta, în timp ce fac dul-
ceaţa din petale de trandafir, şi îţi voi da de
ştire.
Vecina mea făcea o dulceaţă din petale
de trandafir – o minunăţie! Fetiţelor le plăcea
chiar mai mult decât dulceaţa mea de cireşe (fă-
cută, bineînţeles, din cireşe de iarnă, primăvară
sau toamnă). Cu asta le hrăneam, cu dulceaţă, iar
de băut nu puteau bea decât compot de cireşe.
În fiecare săptămână, amândouă pregăteam dul-
ceţurile, apoi făceam schimb de borcane: un bor-
can cu dulceaţă de cireşe contra unuia cu
dulceaţă de trandafiri, ca să aibă fetele ce
mânca.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 37
Am mai rămas o vreme, tăcute, pe te-
rasă, privind la pisoii care curăţau cireşul de us-
cături şi la fetiţele noastre care se jucau în
grădină. Apoi vecina se ridică, îmi mulţumi fru-
mos pentru cafea, îşi chemă fetiţele-lalele şi
plecară cu toatele. Se apropia ora prânzului, şi
copilele ei trebuiau neapărat să intre în casă,
unde stăteau ascunse de ochii soarelui până la
apus. Abia atunci mai puteau ieşi, pentru o oră –
două. Altfel, razele mult prea fierbinţi de la
prânz le ofileau trupuşoarele plăpânde. Copiii
noştri speciali aveau nevoie de mult mai multe
îngrijiri decât copiii obişnuiţi, dar noi eram
fericite că-i avem.
Zilele curseră netulburate una după alta,
apropiindu-mă pe mine de nefericitul moment din
miezul verii când cireşele s-ar fi copt din nou. În
fiecare dimineaţă priveam la fructele foarte
micuţe şi verzi din pom, şi la fetiţele-cireşe din
anii trecuţi, care îşi legănau picioarele printre
crengi, păzindu-le. Gândul că este posibil să pierd
copilele din vara aceasta îmi făcea inima să se
strângă ca străpunsă de un cuţit.
Răspunsul de la vecina care cultiva flori
nu mă mulţumise. Ea propusese să începem ime-
diat să construim un turn de jur împrejurul po-
mului ameninţat, un turn fără ferestre şi doar cu
o singură intrare foarte mică, păzită cu străş-
nicie zi şi noapte. Dar cum era să fac aşa ceva,
când cireşul meu ar fi murit imediat, lipsit de lu-
mina şi dragostea soarelui? Nu! Trebuia să găsim
altceva. Dar timpul trecea iar eu, apăsată tot mai
mult de tristeţe şi deznădejde, nu reuşeam să
mă mai gândesc la nimic.
În noaptea care despărţea primăvara de
vară nu am închis un ochi, iar dimineaţa mă ho-
tărâsem deja: aveam să plec la o veche prietenă
a mea şi a fetelor: Căutătoarea de Scoici. Sfatul
ei mă mai ajutase şi în alte situaţii, şi eram
sigură că o va face şi de data aceasta. Mi-am
împachetat deci, la repezeală, periuţa de dinţi şi
ceşcuţa de cafea care îmi purta noroc, am dat
fetiţelor instrucţiuni pentru paza cireşului şi am
pornit-o spre malul mării, unde locuia Căută-
toarea de Scoici. Am îmbrăcat în frunzuliţe cu-
rate şi proaspete vreo cinci fetiţe-cireşe şi le-
am luat cu mine, gândindu-mă că fetiţele-perle
se vor bucura să-şi revadă o parte din prietene.
Pe Căutătoarea de Scoici o cunoscusem
cu multe veri în urmă, într-o vacanţă. Umplusem
plaja cu fetiţele mele cireşe, iar ceilalţi copii se
adunau întotdeauna în jurul nostru cu chiote de
veselie, încântaţi de pălărioarele roşii cu frunzi-
şoare verzi ale fetelor mele. Şi într-o dimineaţă,
chiar lângă prosoapele noastre întinse pe nisip s-
a aşezat Căutătoarea de Scoici. Mi-aduc aminte
că în anul acela aveam treizecişişapte de fetiţe-
cireşe, şi erau treizecişişapte de prosoape cu
dungi roşii şi verzi, frumos aliniate pe plajă.
Căutătoarea de Scoici mi-a zâmbit şi a spus:
- Frumoasă vreme! Copiii se vor bronza
repede. Sunt o căutătoare de scoici. Eşti în va-
canţă?
- Da, am răspuns, fără să pricep prea bi-
ne ce face o căutătoare de scoici.
Noroc că noua mea cunoştinţă, pricepân-
du-se bine să citească nedumerirea în ochii oa-
menilor, m-a lămurit repede:
- Suntem multe căutătoare de scoici aici,
pe malul mării. Noaptea, ieşim cu bărcile în larg
şi ne scufundăm în locuri ştiute de noi, ca să adu-
cem la suprafaţă scoici care fac perle. Vâslaşii
care conduc bărcile noastre sunt muţi, pentru că
niciun bărbat nu poate să ne privească în timpul
lucrului, înveşmântate în rochiile noastre albe,
fără să-şi piardă graiul pentru totdeauna.
- Ştii vreo zână? am întrebat, auzind-o
vorbind despre rochii albe şi vâslaşi muţi.
- Ei, zână! a râs Căutătoarea de Scoici.
Da’ de unde? Suntem nevoite să purtăm straiele
acelea când ne scufundăm, pentru că rechinii se
tem foarte tare de culoarea albă, şi ne lasă în
pace când văd rochiile fluturând agale prin apă,
în ritmul valurilor. Auzi, zână!
- Atunci, cu vâslaşii muţi ce este? Cine-i
blesteamă?
- Nu este vorba de blestem. Să ştii că
cei care doresc să devină vâslaşi, să conducă
bărcile şi să aibă grijă de noi acolo, în larg,
cunosc foarte bine soarta care-i aşteaptă, dar a
fi vâslaş este o mare onoare. Ei se simt mândri
atunci când Bătrâna Căutătoare de Scoici este
de acord să-i accepte pe una dintre bărci, şi
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 38
pierderea graiului nu înseamnă nimic pe lângă
faptul că ei intră în graţiile Protectoarelor Mării.
- Protectoarele Mării? - am întrebat eu,
din ce în ce mai uimită.
- Ele sunt zâne într-adevăr. Dar tu chiar
nu ştii nimic? se miră de data aceasta Căută-
toarea de Scoici.
- Ştii, noi locuim tare-tare departe, am
încercat să mă scuz, pentru ca nu cumva să se
supere din cauza nepriceperii mele.
Uneori, oamenii se simt jigniţi dacă pari a
nu ştii lucruri care pentru ei sunt foarte impor-
tante.
- Cât de departe? mă întrebă Căutătoa-
rea de Scoici privindu-mă pieziş, probabil vrând
să afle cam cât de multe mai trebuie să-mi explice.
- A, departe, am zis. Am mers o zi cu
trenul, o zi cu maşina, o zi cu bicicleta şi o zi pe
jos ca să ajungem aici.
Şi nu minţeam, pentru că eu nu pot minţi,
ca şi voi de altfel.
- Clar, mi-a spus atunci noua mea priete-
nă. Va trebui să-ţi explic eu totul. Fii atentă: ma-
ma mea a fost căutătoare, înţelegi?
- Da, am răspuns eu repede, bucuroasă că
am priceput uşor.
- Bunica a fost căutătoare, da? Deci fiica
mea va fi Şi ea tot căutătoare. Nici eu şi nici alte
căutătoare nu vom spune vreodată care sunt lo-
curile unde se află scoicile care dau perle, decât
numai fiicelor noastre, înţelegi?
- Da, sigur. Sunt atentă.
- Ei bine, în afară de această fiică pe
care o învăţ acum să se scufunde, mai am şi câte-
va fetiţe-perle, pe care le-am obţinut din scoici.
Ele sunt mult mai rare, şi de obicei trebuie să
aduci la barcă vreo zece – douăzeci de perle în
scoicile lor purtătoare, până să găseşti acea
perlă specială din care poţi obţine mai apoi
fetiţa. Anul acesta am ajuns la un număr de
douăzecişitrei de fetiţe-perle. Mi se pare că s-
au împrietenit destul de repede cu fetiţele tale
cireşe, mai spuse căutătoarea, arătându-mi cu un
zâmbet cum copilele mele cu pălărioare roşii con-
struiau castele din nisip alături de copilele ei cu
pălărioare sidefii.
Era un iureş şi o veselie, şi se amuzau aşa
de frumos împreună, de-ţi era mai mare dragul
să le priveşti!
Aşa am cunoscut-o pe Căutătoarea de
Scoici. Din ziua aceea, tot restul vacanţei, pe ni-
sipul auriu înşiram în fiecare dimineaţă trei-
zecişişapte de prosoape roşii cu dungi verzi şi
douăzecişitrei de prosoape sidefii, iar în mijlocul
acestui şir ne aşezam noi două, privindu-ne copi-
lele alergând prin apă sau construind castele.
Poate nu o să mă credeţi, dar am găsit-o şi de
data aceasta exact în acelaşi loc, la malul mării,
cu douăzecişicinci de prosopele sidefii alături.
Arăta ca şi cum nici nu ar fi plecat de acolo între
timp, doar că ştiam că nu era posibil să-şi fi pe-
trecut iarna pe nisip. Se vede treaba că mai ob-
ţinuse încă două fetiţe-perle de când o văzusem
eu ultima oară. A pus mâna streaşină la ochi şi
ne-a privit apropiindu-ne.
- Frumoasă vreme, a spus atunci când am
ajuns lângă ea. Dar nu-i cam devreme pentru o
vacanţă? V-aţi terminat treburile pe acasă aşa
devreme, anul acesta?
Fetiţele-cireşe au alergat imediat în mij-
locul grupului de fetiţe-perle, unde au fost pri-
mite cu mare bucurie, iar eu m-am aşezat lângă
Căutătoarea de Scoici, încercând să zâmbesc, că
să nu o sperii de la bun început. Dar nu cred că a
fost un zâmbet prea reuşit, pentru că vechea
mea prietenă s-a uitat brusc foarte atentă la
mine:
- Ce-ai păţit? m-a întrebat.
- Nu ştiu cine îmi fură cireşele, am spus.
- Care cireşe? Cireşele din care obţii fe-
tele?
- Până acum, nu. Mi-a furat cireşele de
iarnă şi pe cele de primăvară. Dar mi-e teamă,
foarte teamă, şi nu am găsit nicio soluţie care să
fie convenabilă şi să-mi rezolve problema. Ce mă
sfătuieşti să fac, pentru că într-o lună se vor
coace cireşele de vară? Nici măcar nu am aflat
cine-i hoţul.
Căutătoarea de Scoici se uită o vreme în
zare, la soarele care făcea apa mării aurie, şi la
mare, acolo unde ea se unea cu cerul. Apoi spuse:
- Mâine îţi voi spune cine este hoţul, şi ce
este de făcut, dar nu te voi putea ajuta să duci
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 39
treaba la bun sfârşit. Va trebui să te descurci
cumva.
- Îţi rămân datoare pe viaţă pentru sfat!
Cât despre restul, să nu-ţi faci griji: eu, fetele şi
cei patru pisoi nu vom avea somn, nici zi, nici
noapte, până când cireşul nu va fi salvat!
- Acum trebuie să plec, mai spuse Cău-
tătoarea, ridicându-se. Voi merge la Protec-
toarele Mării la noapte, şi trebuie să pregătesc
daruri pentru ele dacă vreau să capăt un răspuns.
- Mulţumesc, am mai apucat să spun, în
timp ce ea dispărea în spatele stâncii ce
mărginea plaja.
În urma ei, timpul părea că s-a oprit în
loc. Eram aşa de nerăbdătoare să-mi ştiu cireşul
în siguranţă, încât aveam impresia că ziua nu se
mai sfârşeşte. Într-un târziu se înnoptă. Am cul-
cat fetele iar eu am rămas multă vreme cu ochii
la stele şi cu gândurile dincolo de ele. Dimineaţa
m-a găsit cu ochii cam umflaţi, şi prietena mea,
Căutătoarea de Scoici, a ghicit de cum m-a vă-
zut:
- N-ai dormit deloc.
- Am dormit, am spus eu, dar pentru că
mă prinsese cu mâţa în sac am adăugat încet: un
pic, foarte puţin. Totuşi, am dormit.
- Bine, bine. Stai jos acum. Ascultă ce
veste îţi aduc de la Protectoarele Mării. Ele au
văzut în oglinzile lor fermecate pe hoţul care te
necăjeşte. Este vorba despre Femeia Pitică. Ai
auzit de ea?
- Nu, am spus, pregătită să aflu despre
această Femeie Pitică toate grozăviile lumii.
- Femeia Pitică nu-i o fiinţă prea blândă,
continuă Căutătoarea. Ea are răutatea ascunsă în
ochi, gata oricând să-i picure. La început, toţi au
crezut că are lacrimi în colţurile ochilor, dar
când lacrimile ei cădeau undeva, ardeau locul
precum acidul! Poate transforma o stâncă în nisip
fin cât ai clipi, iar din locurile înverzite, acope-
rite cu iarbă şi flori, rămâne doar un pumn de
cenuşă fumegândă, când îşi picură ea răutatea.
Dar – ca să afli toată povestea – am să-ţi mai
spun că Femeia Pitică nu a fost întotdeauna rea.
Bătrâna Căutătoare de Scoici îşi aminteşte cum,
odată, demult, ea era frumoasă. Era bună atunci
când era frumoasă. Dar într-o zi a îmbătrânit,
iar lumea din jur a început să-i spună Femeia
Pitică – în loc de Micuţa Doamnă – cum îi spusese
până atunci. Femeia s-a supărat, din cauza supă-
rării s-a urâţit, din cauza urâţeniei oamenii au
început să o ocolească, aşa că ea s-a înrăit. Pe
măsură ce trecea timpul, devenea tot mai rea,
până când s-a transformat în fiinţa care este
astăzi. Foarte puţini sunt cei care-şi mai amin-
tesc că ea a fost, cândva, frumoasă şi bună. A-
cesta este hoţul tău, a încheiat Căutătoarea.
- Dar de ce? am întrebat. De ce vrea ci-
reşele mele?
- De fapt, ar vrea câteva fetiţe. Se vede
treaba că începe să se simtă singură. Sau poate
este doar invidioasă. Oricum, Protectoarele Mă-
rii spun că a încercat totul cu cireşele furate pâ-
nă acum: le-a pus la borcane, a răsădit sâmburii
în grădina ei. Lipsite de dragoste însă, seminţele
nu au încolţit.
- Şi cam care sunt, exact, puterile aces-
tei Femei Pitice? Am vreo şansă în faţa ei, sau
totul este pierdut?
- Puterile îi sunt destul de mari, spuse
Căutătoarea de Scoici, mai ales că ea este foar-
te plăcută de către Furiile Marii, care o ajută
mereu. Dar nu deznădăjdui, pentru că are totuşi
un punct slab care ne-ar putea fi folositor: nici
ea şi nici Furiile Marii nu sunt prea deştepte.
- Şi ce am de făcut? am întrebat eu, pli-
nă de speranţă.
- Protectoarele Mării spun să dezrădă-
cinezi cireşul. Mută-l într-un alt loc din grădină,
iar pe vechiul loc plantează un cireş obişnuit, la
fel de mare, si să sperăm că Femeia Pitică nu va
observa diferenţa. Las-o apoi să fure cireşele o-
bişnuite şi să încerce tot felul de scamatorii cu
ele. Până la urmă, văzând că nu ajunge la niciun
rezultat, se va plictisi şi va renunţa.
- Bună idee! m-am entuziasmat eu, pentru
că ideea era cu adevărat strălucită. Mii de
mulţumiri, ţie şi Protectoarelor Mării! Transmi-
te-le din partea mea şi a fetelor mele mii de ple-
căciuni cu fruntea la pământ. Şi acum, am plecat!
Am făcut, deci, cale întoarsă – o zi cu
trenul, o zi cu maşina, o zi cu bicicleta şi o zi pe
jos – ajungând acasă pline de praf şi obosite, dar
fericite că aveam în mâinile noastre soarta
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 40
viitoarelor fetiţe-cireşe. Am chemat imediat pi-
soii-grădinari şi le-am spus despre ce este vorba,
ca să ne putem apuca de treabă cât mai repede.
Pisoii m-au ascultat cu atenţie, apoi au zbughit-o
în grădină. Cred că ştiau ei ce este de făcut,
pentru că – până când ne-am spălat noi puţin – mii
Şi mii de furnici înconjuraseră cireşul cel special
şi săpau şanţuri de jur împrejurul lui. Cam pe la
miezul nopţii, şanţurile erau aşa de adânci încât
aş fi încăput toată, în picioare, în ele.
- Suficient, am spus. Acum intraţi sub
rădăcină şi ridicaţi pomul, toate odată.
Miile de furnicuţe purtară cireşul pe spi-
nările lor până în celălalt capăt al grădinii. Pisoii
prinseră a râde, pentru că pomul părea a luneca
de unul singur pe faţa pământului.
- Ei, v-aţi veselit? le-am spus. Unde-i ci-
reşul înlocuitor?
Pisoii îmi arătară spre poarta grădinii, de
unde se vedea venind spre noi, în acelaşi fel plu-
titor, un cireş identic cu cel mutat. Chiar erau
amuzanţi pomii aceştia alunecători!
Furnicuţele terminară treaba îndată, ve-
gheate de destoinicii mei grădinari. Când soarele
îşi desfăcea întâia rază spre pământ, cireşii erau
la locurile lor, furnicuţele se ascunseseră în mu-
şuroaie, iar noi pregăteam compotul şi dulceaţa
pentru masa de dimineaţă a fetelor.
Protectoarele Mării avuseseră dreptate.
Femeia Pitică a mai furat vreo trei ani la rând ci-
reşe, fără să observe nicio diferenţă, apoi a
renunţat. Recolta de fetiţe-cireşe din anul acela
a fost una dintre cele mai drăgălaşe. Iar vacanţa
ne-am petrecut-o, bineînţeles, pe plaja dintre
stânci. Fetiţele-perle au fost încântate de bor-
canele de dulceaţă de cireşe şi de petale de
trandafiri pe care le-au primit.
În fiecare an, douăsprezece borcane din
cele mari, frumoase, cu capace aurii, merg la
Protectoarele Mării.
CCRRIISSTTIINNAA MMOOLLDDOOVVEEAANNUU
SEMN DE CARTE
sunt singură şi prin urmare toţi vorbesc
că am tăcut demult
am devenit atât de mioapă
încât îmi ţin ca melcul ochii
în vârful pixului cu gel
în jur miroase a cozonac cu mac
şi castane pocnind
pereţii sunt calzi ca o sobă cu cărbuni
Raskolnikov a adormit
pe raftul cel mai de sus al bibliotecii
nu pot povesti niciodată
despre degetele morţilor
bătrânilor paralitici
pruncilor avortaţi
despre inimă ca o cutie neagră
afumată pe dinăuntru de lumânări ieftine
nu vreau să aţipesc cu fruntea asudată
înainte să stea ploaia care
trece şuvoi prin sângele meu
m-am născut de multe ori dintr-o petală de
cireş
atât de albă
încât colţii lupilor flămânzi s-au înroşit la
rădăcină
Foto: Alex Ştirbu
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 41
EEUUGGEENN IIOONNEECCOO -- TTEESSTTAAMMEENNTT
Mesajele nu au nici un efect asupra mea.
În acest moment, mi-e totuşi atât de rău
încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin
când durerea este atât de violentă. Este aproa-
pe ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o de-
test dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un
somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam
peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să
le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea
violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am
spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. Mi-e
greu să continui, din pricina acestui vid existen-
ţial. Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva
prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i
văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva fă-
ceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut
timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea
goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza du-
rerilor, ci a acestui vid existenţial de care e pli-
nă lumea, dacă pot spune că lumea este plină de
vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în
această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poi-
mâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.
Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău,
mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gân-
desc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că
va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că „după", va
fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred
că forma lui Dumnezeu este ovală… Am fost
ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recu-
noştinţă. Am fost ajutat în carieră – carieră, cum
se spune – de un mare număr de oameni cărora le
datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi mama,
care m-a crescut, care era de-o incredibilă tan-
dreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul
dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fu-
sese abandonată – după cum am povestit adesea
– de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.
Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia
mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au
constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără
ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi
scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea
operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii
mei de la liceul din Bucureşti. Datorez mult şi
unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua
ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York,
ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de
dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele
Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi,
cronicile literare engleze şi franceze. În plus, a-
ceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de
stânga, care crezuseră la început că eu însumi
sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau
de dreapta. Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu
soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul
de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă
distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola,
care m-a dat afară din casă, provocându-mă în
acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au
făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care
m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-
mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie,
ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o
pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte
ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la
unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adă-
post, am acum unul din frumoasele apartamente
din Montparnasse.
Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată
de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de
către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela,
de către profesori care îşi imaginau că am geniu.
Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului
din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în
ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a
lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A
murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris,
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 42
unde nu a putut ajunge. A murit cu această
nădejde. Poate Dumnezeu este acela care m-a
ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama. Am
fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la
Paris pentru că nu voiam să mă alătur comu-
niştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la
piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos
3000 de franci (din 1940!).
Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!
Poate Dumnezeu este acela care m-a aju-
tat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate efor-
turile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat,
apoi, de proprietarul meu din strada Claude
Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecu-
vânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un
biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era
poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preo-
ţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în
braţele Domnului. Şi astfel, din mână în mână, am
ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să
ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de
ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu ne-
linişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dă-
ruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru
mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În
ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am
reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele
Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt,
din păcate, ca omul acela despre care se spune
că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune:
„Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea,
nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există
ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi
Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă
cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele
ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui,
cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta?
Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem
fiinţe care vor renaşte?
Lucrul care mă întristează poate cel mai
mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de
mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu
mine însumi, temporală şi supratemporală, tra-
versând timpul şi în afara timpului. Cu toate a-
cestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără
Dumnezeu. Nu apărem pe pământ pentru a trăi.
Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil,
creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti.
Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lu-
me fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o
imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune că me-
dicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate
mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea
sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în po-
fida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii etc.
Să-i restituie omului integritatea, în imorta-
litate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut
s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. În acelaşi
timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă
spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dă-
ruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a
retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi
vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în
Dumnezeu, pentru că eu cred în rău.
Dacă răul există, atunci există şi
Dumnezeu...
Pictură realizată de Nicolae Grigorescu,
naos, Mănăstirea Agapia
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 43
Khazarii de ieri Evreii de azi - Un popor
misterios
(După Dosare secrete privind războiul nevăzut al
evreilor sionişti cu românii)
O stranie poveste a fost mereu lansată
de-a lungul timpului de către evrei, relativ la în-
chipuita lor existenţă milenară pe teritoriul Ro-
mâniei, revendicând astfel un drept natural. O
astfel de teorie, care susţine colonizarea Daciei
de către imperiul roman cu populaţie evreiască
strămutată din Iudeea, a fost relansată în anul
2002 de către Tesu Solomovici în lucrarea Ro-mânia Iudaică, lucrare sub forma a două volume
uriaşe publicate pe banii Ministerului Culturii din
România, deci pe banii contribuabililor români. De
aici decurge ideea că evreii au o existenţă natu-
rală în România dinainte încă de naşterea po-
porului român. Ei bine, de aici mai este doar un
pas până la a spune că drepturile lor asupra teri-
toriului României sunt mai vechi decât ale noas-
tre. Astfel, am ajuns să ne învăţăm istoria de la
străini. Ungurii (hunii) ne spun că nu ne-au găsit
aici când s-au aşezat în Transilvania şi în Câmpia
Panoniei, iar evreii ne spun că nici nu ne născusem
când ei erau stăpâni în Dacia ca cetăţeni romani.
Ceva adevăr există în aceste afirmaţii,
ştiind că, - de exemplu, Triburile judaice ale
Khazarilor au pătruns prin secolele 8-9 pe teri-
toriul de azi al României, întinzându-şi Imperiul
şi aici, - însă povestea reală a fost extrem de
mult exagerată de către partizanii Sionismului.
Vă vom explica în detaliu cum stau lucrurile...
Teoria ascendenţei evreieşti asupra ro-
mânilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau
România Mare de mai târziu) a fost lansată într-
o serie de studii ale autorilor evrei încă de la ju-
mătatea secolului al XIX-lea şi prima jumătate a
secolului XX, pentru ca să revină în forţă la
începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii
românilor şi fără nicio reacţie din partea isto-
ricilor români. Cu totul alta a fost situaţia acum
90 de ani, când Nicolae Iorga îşi prezenta în
şedinţa Academiei Române lucrarea Istoria E-vreilor în Ţările noastre, dând replica necesară
unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau
Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879,
în lucrarea Statul român şi situaţia juridică a Evreilor în România: „Fără îndoială că un număr
mare de familii israelite au venit în provincia
dunăreană Dacia, încă sub domnia vechilor
împăraţi romani. Aceste familii vechi israelite s-
au conservat aici şi sunt cel puţin tot aşa de
vechi pământene ca şi naţiunea română… Ele for-
mează şi sâmburele populaţiei evreieşti de astăzi
din România”. Astfel de fundamentări fără niciun
probatoriu decât imaginaţia autorilor evrei s-au
dorit lucrări de „rigurozitate ştiinţifică” ce se
publicau la momentele când evreii încercau să-şi
consolideze poziţia socio-economică din România,
ci nu de dragul adevărului ştiinţific. Provincia du-năreană Dacia, despre care scria Bluntschli, era
totuşi Dacia Traiană, iar împăratul Traian, aşa cum
s-a văzut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în
calitate de „colonişti″, punând armata chiar să îi
extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui
Bluntschli a fost, însă, una politică, pusă în slujba
evreilor din România, deoarece afirma, în chiar
anul 1879, că familiile evreieşti sunt „cel puţin
tot aşa de vechi pământene ca naţiunea română”,
adică apărea chiar în vremea când evreii, năvăli-
tori peste români, revendicau „împământenirea”
de la tânărul stat român.
Nicolae Iorga, după ce enumeră toate
documentele în care este menţionată prezenţa
unor evrei pe teritoriul Ţării Româneşti şi al
Moldovei, răspunzând de fapt lucrării L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention
(Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formu-
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 44
lează următoarea concluzie: „Astfel am ajuns la
[anul] 1600 fără a găsi menţiunea unui element
evreiesc aşezat în părţile noastre”.
Adevărul despre apariţia evreilor pe pă-
mânturile românilor a fost totuşi scris de ade-
văraţii cercetători, mulţi dintre ei chiar evrei.
Este vorba despre autorii istoriei Imperiului Khazar, numit şi Regatul Evreiesc, sau cele Nouă Tărâmuri ale khazarilor – popor barbar răspândit
în Caucaz, pe Volga şi pe Don, convertit la
mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca „evreu”
în Ucraina şi Polonia, după care împins cu ură de
către aceste gazde spre românii din Moldova,
ulterior anului 1600. În limba română a fost
publicată traducerea remarcabilului studiu al lui
Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib, Kha-zarii (în 1987 la Roma, de către editura Nagard,
anagramare a numelui Drăgan, al finanţatorului
Iosif Constantin Drăgan).
O listă foarte mare de studii israeliene
(în limba ebraică), dar şi din întreaga lume, fo-
losite ca surse de către evreul Koestler, conduc
la o concluzie cutremurătoare: cetăţenii actua-
lului stat Israel nu au nicio legătură genetică şi
rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi),
autori ai textelor biblice, deşi au complotat şi
revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa
Israelul, în baza dreptului lor natural asupra ve-
chiului lor stat. Aceşti israelieni îşi trag originea
din sălbaticii khazari (numiţi şi askenazi), bău-
tori de sânge uman, popor fără cultură scrisă,
care împreună cu rudele lor aliate, hunii, au în-
grozit două continente acum 1.000 de ani, prin
sadism şi plăcerea de a ucide.
Unul dintre pionierii cercetărilor privind
obârşia khazară a evreimii de astăzi este Abra-
ham N. Poliak, profesor de istorie medievală a
evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând
astfel legenda „poporului ales″, afirma A. Koest-
ler, prin cele două studii ale sale în limba
ebraică: Convertirea khazarilor la iudaism (1941
Editura Zion, Ierusalim) şi Khazaria – istorja unui regat evreiesc în Europa (1951 Editura Mo-
ssad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrării
sale, A. Poliak scrie că „Realităţile impun un nou
mod de abordare, atât a problemei relaţiilor
dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi
evreieşti, cât şi a întrebării cât de departe
putem merge în considerarea acestei evreimi
khazare drept nucleu al marii comunităţi
evreieşti din Europa orientală [cu principal de-
buşeu România - n.n.]. Descendenţii acesteia – cei
care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Sta-
tele Unite şi în alte ţări, precum si cei care s-au
dus în Israel – formează astăzi marea majori-
tate a evreimii mondiale.” La rândul său Koestler
adaugă: „Marea majoritate a evreilor care au
supravieţuit în lumea contemporană sunt de ori-
gine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales
khazară…, strămoşii lor veneau nu de pe malurile
Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci
din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei
se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor,
ungurilor si maghiarilor decât cu seminţiile lui
Abraham, Isaac şi Iacob.”
Înainte de a arăta pe scurt istoria a-
cestor barbari travestiţi în popor biblic, khaza-
rii, vom arăta temerile autorilor evrei, privind
propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii nu sunt
evrei”.
„Sunt conştient de primejdia ca lucrarea
mea să fie interpretată – scrie A. Koestler, de
origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la
existenţă a statului Israel. Dar acest drept nu
se bazează pe originile ipotetice ale poporului
evreu şi nici pe legământul mitologic al lui Abra-
ham (şi al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se înte-
meiază pe dreptul internaţional, adică pe hotă-
rârea luată de Naţiunile Unite în 1947. Îl în-
ţelegem pe Koestler, că trebuie să se apere în
faţa conaţionalilor săi, dar noi trebuie să ne a-
mintim ca hotărârea luată de Naţiunile Unite se
bazează pe şantajul baronului bancher evreu
Rothschild asupra Marii Britanii, ca „evreii să îşi
primească patria înapoi”, adică pământurile Pa-
lestinei. Neexistând, însă, nicio justificare a pre-
zenţei actualei rase de evrei (khazari) pe te-
ritoriul de astăzi al Israelului, Koestler insista cu
justificări fabricate la întâmplare şi noroc:
„Oricare ar fi originile rasiale ale cetăţenilor
Israelului [adică cele khazare - n.n.] şi oricare ar
fi iluziile nutrite de ei în această privinţă [că ar
fi urmaşi ai poporului biblic - n.n.], statul lor
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 45
există de jure şi de facto [?]… împărţirea Pa-
lestinei a fost rezultatul unui secol de imigraţie
paşnică şi eforturi de pionierat ale evreilor, ceea
ce oferă justificarea etică pentru existenţa
legală a statului Israel. Dacă cromozomii popu-
laţiei sale conţin gene de origine khazară… e un
lucru irelevant si nu poate afecta dreptul Is-
raelului la existenţă”. Noi credem că dimpotrivă,
nu numai că NU justifică dreptul la existenţa
modernă a unui stat evreu, dar astfel de studii,
cu reală bază ştiinţifică, dărâmă chiar şi orice
pretenţie (a la Tesu Solomovici) de ascendenţă a
evreilor de azi asupra teritoriilor româneşti.
„Paradoxul” descoperit de aceste cerce-
tări ştiinţifice, este acela că nu urmaşii vechilor
evrei semiţi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei
pe care astăzi, sub identitate evreiască, îi re-
găsim ca cei mai mari conspiratori la adresa
tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic
războinic, violent şi rapace, înrudit cu hunii (şi,
într-o mai mică măsură, chiar cu turcii), anume
khazarii sau askenazii, care în anul 740 după
Hristos au trecut la religia evreiască, mozaismul,
deoarece le satisfăcea instinctele primitive, cri-
minale şi de jaf. Evreii khazari sau askenazi, tur-
comani din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii
marilor afaceri din întreaga lume, a marilor fi-
nanţe, ei conduc organismele mondialiste şi oli-
garhice ale lumii occidentale, sub identitate
evreiască.
La apogeul puterii lor medievale, khazarii
aveau sub control circa treizeci de naţiuni şi tri-
buri diferite, stabilite pe teritorii întinse între
Munţii Caucaz, Marea Aral, Munţii Ural şi stepe-
le ucrainene. Îi aveau supuşi pe bulgari, burtaşi,
ghuzi, maghiari, coloniile gotice şi greceşti din
Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar ar-
matele khazare făceau expediţii de jaf în Gru-
zia, în Armenia şi în Califatul Arab. Până în se-
colul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la
nord de Marea Neagră şi Marea Caspică (de-
numită în epocă, Marea Khazară), fiind stăpânii
supremi vreme de peste un secol şi jumătate şi
astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din
Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca
având feţele albe, cu părul mai ales roşu, flutu-
rându-le în vânt, iar trupurile le erau mărunte şi
firea rece. În schimb, o cronică georgiană îi
identifică pe khazari cu armatele lui Gog şi Ma-
gog, sălbatici, cu feţe hidoase şi deprinderi de
fiare sălbatice, „care beau sânge de om”. Pri-
vitor la semnificaţia denumirii de „khazar”, cer-
cetătorii amintesc despre unele presupuse deri-
vate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc „ca-
zac”; cuvântul maghiar „huzar” (ambele de-
semnând un călăreţ cu înfăţişare războinică); sau
cuvântul german „ketzer”, însemnând eretic, a-
dică evreu. (Nu trebuie făcută totuşi confuzia
etnică între khazari şi cazaci, chiar dacă este
posibilă o apropiere istorică între aceştia.)
Cronica lui Priscus afirma apariţia kha-
zarilor pe scena europeană pe la mijlocul se-
colului al V-lea ca popor dominat de huni. Tot-
odată, împreună cu maghiarii şi alte triburi,
khazarii pot fi socotiţi un vlăstar târziu al hoar-
dei hune a lui Attila. Khazarii s-au aflat, într-
adevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a tur-
cilor. După declinul turcilor la mijlocul veacului al
VII-lea le-a venit lor rândul să stăpânească „Re-
gatul de miazănoapte”, cum îl numeau persanii şi
bizantinii.
În anul 627 Statul Persan a fost de-
finitiv învins de către împăratul bizantin He-
racliu, aflat în alianţă cu hoarda khazarilor con-
dusă de regele lor, Ziebel, care a contribuit la
campanie cu peste 40.000 de călăreţi. Pentru a
obţine această alianţă, fiica împăratului Heracliu,
Evdochia, i-a fost făgăduită de soţie regelui kha-
zar. Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia:
Califatul Arab (de religie islamică sau maho-
medană), Imperiul Roman de Răsărit (sau Bi-
zantin, de religie creştin-ortodoxă) şi Regatul
Khazar (care era în căutarea unei identităţi
religioase personale), în primii douăzeci de ani de
la fuga profetului Mahomed la Medina în anul
622, musulmanii arabi izbutiseră deja să cuce-
rească Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi să
încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit
(Turcia de astăzi). Pentru înconjurarea Impe-
riului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însă
o piedică. Ca urmare a avut loc o serie de bătălii
interminabile între arabi şi khazari, din care
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 46
victorioşi ieşeau de regulă khazarii care, la un
moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia şi
Armenia şi au înaintat până dincolo de jumătatea
drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab.
O armată musulmană proaspăt ridicată a stăvilit
însă hoarda khazară şi a alungat-o înapoi, peste
munţi, spre casă.
Decizia khazarilor de a se converti la
religia evreiască, mozaismul, a avut un caracter
politic, scopul principal fiind acela al unei
identităţi religioase diferite de cea a romanilor
creştini şi a arabilor musulmani, principalii lor
concurenţi, cărora le era astfel stopată capa-
citatea de asimilare cultuală şi apoi culturală. În
altă ordine de idei, mozaismul, promiţând adep-
ţilor săi stăpânirea tuturor popoarelor lumii, con-
venea de minune unui neam războinic şi sângeros
precum khazarii. O cronică arabă nota: „Regele
khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui
Harun al Rasid (anii 786-809)”. Aproape conco-
mitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat şi
alfabetul ebraic.
Peste 300 de ani însă, statul khazar a în-
ceput să decadă, decăderea sa fiind marcată de
repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu
falşi mesia, precum David El-Roy, eroul unui ro-
man de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii
donchihoteşti pentru „recucerirea Ierusalimu-
lui”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nu-
me Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susţinea ideea că „naţiunea evreiască” este sin-
gurul mediator între Dumnezeu şi restul ome-
nirii, dar că la sfârşitul istoriei toate popoarele
vor fi supuse iudaismului.
Apariţia vikingilor rhusi (strămoşii ruşi-
lor) pe scena istoriei a cauzat decăderea finală a
khazarilor. Rhusii efectuau campanii violente de
pradă, ceea ce i-a obligat pe khazari să se apro-
pie mai mult de supuşii lor maghiari, pe care i-au
aşezat strategic peste malul apusean al Donului,
ca tampon la năvălirile rhusilor. Schema a func-
ţionat vreme de aproape un secol, timp în care
relaţiile dintre maghiari şi khazari s-au strâns
tot mai mult, culminând cu două evenimente ce
au influenţat profund naţiunea maghiară. A fost
înfiinţată prima dinastie maghiară, khazarii
instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoar-
de maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au
contopit cu maghiarii, modificând astfel carac-
terul etnic al acestora. Pentru că s-au dovedit
„mai vrednici în războaie” maghiarii le-au încre-
dinţat conducerea militară a statului lor celor
trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la
mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât
maghiara, cât şi khazara, ceea ce face ca în
maghiara de astăzi să existe peste 200 de
cuvinte de origine khazară.
Rhusii au reuşit în cele din urmă să dis-
trugă regatul khazar la sfârşitul secolului al X-
lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-
lea, khazarii să cadă victime ale marii invazii
mongole declanşate de Ginghis Han. Hoarda de
Aur a acestuia şi-a stabilit centrul imperiului
chiar pe teritoriul khazar. „Dar înainte şi după
ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe
lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate,
în cele din urmă contribuind la făurirea marilor
centre evreieşti din Europa răsăriteană” (S. W.
Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevăr, dispariţia naţiunii khazare din habi-
tatul său istoric este concomitentă cu apariţia
celor mai mari concentrări de evrei dinspre nord.
Exodul evreilor khazari spre Ţările Ro-
mâneşti sau spre centrul Europei a fost pre-
cedat de întemeierea coloniilor şi aşezărilor
khazare în diferite părţi ale Ucrainei şi Rusiei
meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe
o mare comunitate evreiască şi după cucerirea
oraşului de la khazari de către neamul rhus. De
aceea, în Ucraina şi Polonia sunt numeroase to-
ponime derivate de la „khazar” sau „jid” (evreu):
Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska
Voia, Zydaticze etc.
O situaţie mai specială au avut evreii
khazari din Ungaria. Ultima rezistenţă khazară
în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul
Ştefan a îmbrăţişat credinţa romano-catolică şi
l-a învins pe khazarul Gyula, răzvrătit şi „trufaş
în credinţa lui, care nu voia în ruptul capului să se
creştineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras
II a emis, la presiunea supuşilor săi, „Bula de
aur”, prin care evreilor li se interzicea să fie
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 47
şefi, perceptori sau controlori ai monopolului re-
gal al sării, ceea ce înseamnă că până la emiterea
edictului, evreii din Ungaria deţineau aceste im-
portante poziţii, fapt confirmat şi de poziţia de
custode al veniturilor curţii regale, deţinută de
contele Teka, evreu khazar. Prin urmare, exodul
evreilor khazari a făcut ca, practic, Ţările Româ-
neşti (mai ales Moldova) să se afle după secolul
al XIII-lea înconjurate de către o populaţie e-
vreiască nestatornică, aşezată vremelnic în Ru-
sia, Polonia, Ucraina şi Ungaria. Focarul propriu-
zis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, aici
născându-se idişul, limbajul popular al evreilor
până la al II-lea Război mondial (încă vorbit în
S.U.A. şi Rusia), amalgam de ebraică, germană
medio-răsăriteană şi elemente slavone. Explica-
ţia constă în faptul că, din punct de vedere cul-
tural şi social, în Polonia medievală elementul
dominant l-au constituit germanii, populaţie imi-
grantă superioară evreilor khazari şi mai influ-
entă din punct de vedere economic şi intelec-
tual.
În concluziile sale, A. Koestler (autor e-
vreu khazar) afirmă că, din punct de vedere
etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului
(„adevăraţii evrei”) sunt total deosebite de tri-
burile turco-khazare de pe Volga (care formează
evreimea de astăzi), „Dar în acelaşi timp religia
lor exclusivistă generează tendinţa de a se
strânge laolaltă şi de a refuza contactele cu
exteriorul, de a-şi stabili propriile comunităţi cu
propriile lor lăcaşuri de rugăciune, cu şcolile lor,
cu cartierele lor de locuit şi cu ghetourile (iniţial
impuse de ei înşişi, nu din afară) în orice oraş sau
ţară în care se stabileau… Religia mozaică – spre
deosebire de creştinism, budism sau mahomeda-
nism – implică apartenenţa la o naţiune istorică,
la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase]
evreieşti comemorează evenimente din istoria
lor naţională: exodul din Egipt, revolta macca-
beilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea
Templului.
Vechiul Testament este mai întâi şi întâi
naraţiunea istoriei unei naţiuni… „crezul ei este
mai degrabă tribal decât universal. Toate rugă-
ciunile şi toate riturile practicate proclamă a-
partenenţa la o rasă străveche, ceea ce în mod
automat îl separă pe evreu de trecutul rasial şi
istoric al poporului în sânul căruia trăieşte. Cre-
dinţa mozaică, aşa cum dovedesc două mii de ani
de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe
plan naţional şi social. Ea îl izolează pe evreu şi
îndeamnă la izolarea lui de către ceilalţi. Ea cre-
ează în mod automat ghetourile fizice şi cultu-
rale. Ea îi transformă pe evreii din diaspora într-
o pseudo-naţiune…; această pseudo-naţiune este
vag unită printr-un sistem de credinţe tradiţio-
nale întemeiate pe premise rasiale şi istorice…”
A. Koestler evită să spună direct adevărul: „pse-
udo-naţiunea” evreiască s-a constituit într-o re-
ţea mondială oligarhică cu scopul precis conturat
de a controla şi stăpâni întreaga omenire.
Până la anul 1600, Nicolae Iorga nu
găsise nicio menţiune de element evreiesc aşezat
durabil „în părţile noastre”, iar cea mai mare
parte a evreilor care s-au stabilit în Ţările Ro-
mâne, cu precădere în Moldova, provin din evreii
khazari, veniţi dinspre Polonia şi Rusia. Apariţia
primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de
dezrobire economică a cazacilor poloni din anul
1648. Latifundiarii polonezi şi lituanienii ceda-
seră treptat evreilor khazari întreaga activitate
de administratori şi încasatori de impozite,
aceştia devenind astfel exponenţii exploatării
celei mai nemiloase. Răscoala cazacilor a aruncat
însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii
evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o, la
Iaşi, un călător sirian (Paul din Alep) din gura
unuia dintre fugarii evrei, Iancal, scăpat de ma-
sacrul declanşat de cazaci.
Arthur Koestler
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 48
CCĂĂLLĂĂTTOORRIIAA CCĂĂTTRREE BBAABBAAJJII --„„ZZEEUULL””
ÎÎNNTTRRUUPPAATT
Nu este uşor să călătorească cineva prin
India. În general, călătoria într-o ţară străină
presupune dificultăţi legate de limbă, probleme
de comunicare, informaţii greşite furnizate
intenţionat de către unii localnici, fie din anti-
patie faţă de turiştii „bogaţi”, fie pentru că se
străduiesc să-i ţină cât mai mult la hotelul din
oraşul lor, fie pentru un alt motiv oarecare.
În India lucrurile erau încă şi mai com-
plicate. Aici autobuzele se umplu atât pe dină-
untru, cât şi... pe deasupra! Pe acoperiş se mă-
nâncă, se fumează, se doarme, iar dacă aceasta
se întâmplă la „etaj″, e lesne de imaginat ce în-
ghesuială cumplită domneşte în interiorul auto-
buzului.
Cu toate acestea, călătoria pe care am
întreprins-o ca să-l întâlnesc pe Babaji în Hima-
laya s-a dovedit una foarte lesnicioasă. În ciuda
dificultăţilor întâmpinate de-a lungul celor 800
de kilometri, se găsea întotdeauna un om care să
ne facă viaţa „uşoară″. De obicei era câte un
discipol de-al lui Babaji.
Când i-am spus prietenei noastre fran-
ţuzoaice, Kiki, că urma să ne reîntoarcem la New
Delhi, şi-a manifestat dorinţa de a veni şi ea cu
noi. Ne-am bucurat de preţioasa şi agreabila ei
companie. Aflând că mergem să-l întâlnim pe
Babaji, a încercat să ne avertizeze. Ne-a vorbit
despre diferiţi guruşi care exploatează căutările
existenţiale ale tinerilor. În general, atitudinea
ei era nu doar circumspectă, ci chiar negativă
faţă de guruşi. Această poziţie nu survenea ca
rezultat al unor prejudecăţi, ci al experienţei pe
care o acumulaseră ea şi alţi prieteni apropiaţi
de-ai ei. Ne-a povestit chiar şi câteva păţanii de-
ale prietenilor săi. Iată, pe scurt, una dintre ele:
O prietenă avea un guru care trăia un-
deva în nordul Indiei, însă îşi formase un grup de
discipoli în Europa. Nu era vreun „mare guru″,
precum Rajneesh sau Maharadji, dar avea şi el
ucenici care îi trimiteau scrisori şi îi cereau
sfaturi legate de problemele cruciale ale vieţii
lor. Acesta le răspundea şi medita pentru ei.
Elevii aveau obligaţia să-i trimită regulat bani,
fapt care îi permitea să nu muncească şi să
trăiască foarte confortabil. Această tânără îi
devenise discipolă, şi în scurt timp... amantă,
pentru câteva luni. La capătul acestei perioade,
în care a întreţinut şi relaţii sexuale cu el, tânăra
s-a dezmeticit, a sesizat escrocheria, batjocura
şi exploatarea căreia îi era supusă, şi l-a părăsit
pe individ. S-a străduit apoi să-i ferească de a-
semenea capcane pe alţi tineri care veneau din
Apus sub imboldul unor sincere căutări, rela-
tându-le experienţa ei.
Îmi închipui că tânăra respectivă va fi
auzit deseori răspunsul pe care şi noi obişnuiam
să-l dăm pe atunci: „Da, există şi astfel de
impostori, însă gurul nostru nu aparţine unei
asemenea categorii″. De altfel, exista în noi un
orgoliu camuflat, care se manifesta prin convin-
gerea că noi nu suntem naivi şi nu ne putem în-
şela. Ne socoteam capabili să recunoaştem cu
uşurinţă un pseudo-guru. Îi consideram pe cei
păcăliţi nişte simpli ignoranţi, lipsiţi de inte-
ligenţă.
Fetele au încercat de două ori să cum-
pere bilete pentru tren şi n-au reuşit! Aceasta ni
se întâmpla pentru prima dată. Cu trenurile nu
mai avusesem probleme niciodată în trecut.
A treia oară am mers cu toţii împreună.
Nu reţin cu exactitate care era problema, însă
îmi amintesc că aşteptam în faţa ghişeului, că
funcţionarul nu avea dispoziţie să ne ajute, că în
spatele nostru se formase o coadă care ne
presa, iar noi nu puteam lua biletele. Am ieşit din
rând şi aşteptam, dezamăgiţi şi enervaţi. Rămă-
seserăm fără replică! S-a apropiat atunci un
indian care vorbea bine engleza şi ne-a indicat în
detaliu ce trebuia să facem.
Un sfert de oră mai târziu, aveam bile-
tele în mână! În discuţia de mulţumire care a
urmat, acel om ne-a dezvăluit că şi el era discipol
al lui Babaji, şi chiar ne-a dat informaţii mai con-
crete despre autobuzul pe care aveam să-l luăm
din New Delhi. Astfel s-a rezolvat o problemă
care apăruse acolo unde nu o aşteptam, soluţio-
nându-se la fel de neprevăzut precum se şi ivise.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 49
Am demarat călătoria neîntreruptă către New
Delhi. Seara, în somn, îi auzeam pe vânzătorii de
ceai strigând cu putere în fiecare staţie: „Ceai...
Ceaai... Ceaaai...“. Mă aflam într-o stare de agita-
ţie şi de hipersensibilitate nervoasă.
„Să fie oare chiar Babaji?″ Nu excludeam
deloc această posibilitate. Minunile pe care le
văzusem în Sfântul Munte prin bătrânul Paisie,
dar şi diversele fenomene inexplicabile care mi
se întâmplaseră la Mind Control, precum şi cele
de la cursurile de yoga sau de hipnoză, insti-
tuiseră înlăuntrul meu certitudinea existenţei
lumii spirituale. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin în
această privinţă. Totuşi, prezenţa unui zeu
întrupat, aşa cum pretindeau adepţii lui Babaji,
nu era un lucru tocmai uşor de acceptat! Pe de o
parte, părintele Paisie spunea că în cosmos
există două puteri, Dumnezeu şi Diavolul; depin-
de cu cine lucrează fiecare. Pe de altă parte,
concepţia hinduismului postula că toate puterile
au aceeaşi sorginte, numai forma diferă, sursa
fiind unică şi comună. Şi, bineînţeles, hinduismul
şi în special yoga ar fi expresia cea mai adecvată,
cea mai pură a adevărului. Cum rămânea atunci cu
Hristos?
Monahii yoghini îmi răspundeau că era un
mare guru, iar ultimul său ashram s-a aflat în
Himalaya, unde şi murise, după evenimentele din
Palestina. Alţi yoghini Îl aşezau mai sus: Hristos
ar fi fost una dintre cele nouă încarnări ale lui
Dumnezeu, precum Krishna ori Babaji.
Apoi, îmi aminteam cuvântul pe care mi-l
spusese un egumen în Sfântul Munte, cu luni de
zile înainte de a pleca spre India. Pe atunci nici
nu plănuisem încă să merg în India. A venit în
trapeză, unde luam masa singur, şi am schimbat
câteva cuvinte. La un moment dat, fără nicio
legătură cu contextul discuţiei, mi-a zis ca din
senin: „Uite, noi îţi spunem că suntem cu Hristos,
şi cu El vrem să te unim. Ceilalţi cu cine sunt, cu
cine vor să te unească?“. De ce să-mi fi adresat
aşa, fără nicio legătură cu restul convorbirii, a-
ceste cuvinte? Fusese oare luminat de Dum-
nezeu?
Vorbele acelea îmi produseseră o impre-
sie puternică şi rămăseseră înmagazinate undeva
în memorie. Acum, sosise clipa ca ele să iasă din
nou la suprafaţă. Cu adevărat, ce este acest
Babaji? Mag? Yoghin? Dumnezeu? Avatar? Ce
înseamnă „mag”? Ce este magul? Prin ce diferă el
de sfânt? Minuni face unul, minuni face şi
celălalt. Cine spune adevărul? De partea cui stă
dreptatea? Tuturor acestor întrebări trebuia să
le dau un răspuns. De altfel, pentru aceasta
venisem în India, să văd lucrurile de aproape şi
să iau o hotărâre. Mă dusesem în Sfântul Munte,
iar acum ajungeam în India, tocmai pentru a avea
acea perspectivă completă care să-mi permită
să-mi clarific toate nedumeririle în cunoştinţă de
cauză, prin experienţă nemijlocită. Voiam să dau
fiecărei variante a acestei alternative şanse
egale.
La Delhi am rămas într-un bungalow lângă
autogara centrală. Pe dinafară arăta destul de
prezentabil. Era scump, 15 rupii, în vreme ce la
hotel dădeam 5-6. Ne-am hotărât să rămânem
aici, până vom porni spre Haltvani, un orăşel la
poalele Himalayei.
Când am mers să cerem cuverturi pentru
saltelele mizerabile, proprietarul ne-a spus că
vrea 5 rupii pentru una „extra”! Am cedat până la
urmă şantajului. Când le-a adus, ne-a fost scârbă
să le şi apucăm: erau pline de murdărie cleioasă.
Ne-am resemnat la gândul că le vom pune
deasupra sacilor de dormit. La hoteluri utilizam
totdeauna sacii de dormit, datorită mizeriei.
Întindeam sacii pe paturi, şi aşa ne culcam. Era
aproape ca în deşert: ziua foarte cald, iar
noaptea frig.
La puţin timp după ce am stins lumina, am
auzit-o pe H. zbierând şi am simţit ceva ca o
pisică păşind peste picioarele mele. Între timp
cineva a reaprins lumina. În cameră intraseră
cinci-şase şobolani uriaşi, cât pisicile, şi se
plimbau peste paturile noastre. Mai mult, nu se
speriau deloc; aruncai cu ghetele după ei, şi te
priveau indiferenţi. În acea noapte am „dormit″
cu un ochi deschis, încremenit de frică. Puteau
să ne mănânce vreo ureche sau vreun nas. A fost
o experienţă dezgustătoare!
În dimineaţa următoare, ne-am dus la
autogara centrală. Pretutindeni în India
întâlneşti mulţimi interminabile de oameni, dar
acolo domneau o înghesuială şi o forfotă de ne-
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 50
descris. Existau multe ghişee, multe peroane, iar
autobuzele erau inscripţionate numai în hindu (o
formă de sanscrită, asemănătoare chinezei). Nici
vorbă de inscripţii în limba engleză. Am încercat
fără succes să găsim un birou de informaţii. În
cele din urmă, am reuşit să localizăm peronul.
Dar cum puteam recunoaşte autobuzul? Auto-
buzele se succedau într-un ritm ameţitor, unele
ajungând cu întârziere, unele mai devreme, iar
altele chiar fără niciun fel de inscripţie. Şi asta
era departe de a fi totul... îndată ce se îndrepta
vreun autobuz spre peron, cât încă se afla în
mişcare, un buluc de indieni năvălea în jurul lui,
căţărându-se pe geamuri şi pe uşi şi aruncând
înăuntru boccele cu lucruri. Când autobuzul se
oprea, era deja arhiplin... Nu numai înăuntru, ci şi
pe acoperiş! Iar eu stăteam cu bagajul şi mă
întrebam dacă nu cumva acela era autobuzul pe
care trebuia să-l luăm, în timp ce prietenele mele
căutau şi ele, întrebând în stânga şi în dreapta.
Ni se spusese că sunt două-trei autobuze pe zi,
astfel încât venisem de dimineaţă tocmai ca să
reuşim să plecăm.
În aceste condiţii, însă... ne-am împot-
molit. Mi se părea imposibil să pătrundem în inte-
riorul autobuzului, de unde se procura şi biletul.
Dar în vreme ce mă gândeam la toate acestea, s-
a apropiat de mine un indian si mi-a oferit soluţia
pe tavă: ne va lua el cu un taxi până la o anumită
staţie intermediară, şi de acolo, după ce între
timp vor fi coborât mulţi dintre pasageri, vom
putea continua drumul cu autobuzul. Le-am stri-
gat pe prietenele mele. Am intrat şase persoane
în taxi şi am plecat. Pe drum, am aflat în timpul
discuţiei că şi acest indian îl întâlnise pe Babaji.
Era discipol de-al său!
Într-adevăr, am prins undeva pe traseu
ultimul autobuz din acea zi către Haltvani. Era
începutul după-amiezii. Am intrat în autobuz, am
găsit chiar locuri libere şi ne-am desfătat de
priveliştea Indiei. Lângă mine şedea un ins de
bună condiţie socială. Sub aspectul religiei, era
sikh. Un om serios şi cultivat. Am început o
discuţie din care am aflat multe lucruri despre
viaţa socială a indienilor. Pe parcursul drumului,
care a durat multe ore, a fumat de două-trei ori
haşiş fără ca cineva să se mire sau să se arate
deranjat. Trecând timpul, l-am întrebat la ce oră
crede că vom ajunge la destinaţie. „În jur de ora
3 noaptea”, mi-a spus. Am rămas uimit: încă o
dată informaţiile noastre se dovedeau greşite.
Aveam aşadar o problemă. Ce vom face
într-un oraş necunoscut, printr-o mulţime de va-
gabonzi, cu toate instituţiile şi magazinele în-
chise, cu poliţie practic inexistentă, în vreme ce
noi constituiam pentru tâlhari... o adevărată deli-
catesă. Trebuia să nu atragem în niciun fel aten-
ţia, să trecem cu totul neobservaţi. De obicei,
însă, autogările sunt filate. Aşadar, situaţia era
dificilă! Efectuasem câteva plimbări nocturne
prin New Delhi şi aveam o imagine despre viaţa
de noapte în India. În plus, mai erau şi cele două
fete împreună cu mine... Mă cuprinsese o foarte
accentuată îngrijorare.
În cele din urmă, ne-am dovedit iarăşi
norocoşi. Când am ajuns, în autogară se afla
foarte puţină lume, iar noi nu cunoşteam nimic
altceva în afară de numele unui hotel; îl spuneam
rişcarilor cu biciclete, dar niciunul nu părea că l-
ar cunoaşte. În final, i-am spus unuia dintre ei
numele Babaji şi mi-a confirmat că înţelege. Ne-
a transportat pe nişte uliţe întunecate şi ne-a lă-
sat în faţa unei case, zicând: „Babaji“.
A ieşit un tânăr politicos, pe jumătate a-
dormit. Ne-a cerut un preţ piperat, am acceptat
şi... ne-am culcat.
Dimineaţa am avut ocazia să discutăm din
nou cu tânărul, căruia prietenele mele i se plân-
geau din cauza preţului. Era şi acesta discipol al
lui Babaji. Chiar gurul îl însărcinase cu această
îndeletnicire, de a le oferi găzduire vizitatorilor
care veneau cu intenţia să-l întâlnească. „De mul-
te ori”, mi-a spus, „simt prezenţa gurului. Ne vi-
zitează aici. Există un miros caracteristic atunci
când vine aici.”
Tot de la el am aflat că gurul apăruse de
nicăieri în regiune, ca un tânăr în jur de 20 de
ani; nimeni nu ştia de unde venise, nimeni nu-l mai
văzuse înainte. Îl descoperiseră nişte ciobani. De
40 de zile şi nopţi medita. Când a deschis ochii, o
întreagă mulţime se adunase deja în jurul său. L-
au întrebat cine este, iar el a răspuns: „Babaji″.
Au râs cu toţii, fără să-l creadă. S-a retras în
munţi, în vechiul templu, şi peste puţin timp au
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 51
început să vină yoghini din diferite zone, guruşi
de prestigiu care l-au recunoscut după câteva
semne pe care le avea la picioare ca fiind încar-
narea lui Babaji, şi i s-au închinat.
Apoi au început să se strângă primii dis-
cipoli, iar astăzi se impusese în toată regiunea,
primind mulţi străini care veneau să-l vadă. Mai
târziu am stat de vorbă şi cu tatăl tânărului,
care era un fanatic susţinător al principiilor hin-
duismului.
Mi-a atras atenţia faptul că aveau atâr-
nată într-un loc foarte expus privirilor o icoană
reprezentând Bunavestire a Maicii Domnului. Era
în stil renascentist şi îl înfăţişa pe înger oferind
crinul Maicii Domnului.
Părea straniu! Să fi fost vorba de o sim-
plă politeţe faţă de vizitatorii apuseni? Nu cum-
va încercau să insinueze că, aşa precum s-a în-
trupat Hristos, tot astfel şi Babaji este Dum-
nezeu încarnat? În spatele gestului de a expune
această icoană am recunoscut din nou concepţia
potrivit căreia toţi suntem una. Babaji, Hristos,
sunt de fapt acelaşi lucru! Eu însă nu eram con-
vins în privinţa aceasta. Căutam cu asiduitate...
Orăşelul avea o populaţie numeroasă.
Pentru nivelul Indiei, care este suprapopulată, el
putea fi însă considerat mai degrabă un sat. Un
sat aflat sus, pe Himalaya. De la el mai departe
nu existau mijloace de comunicaţie. Trebuia să
găsim un mijloc oarecare de locomoţie pentru a
ajunge cu încă 10 kilometri mai sus, în munte.
Acolo drumul se oprea, şi ar fi trebuit să mer-
gem pe jos, pe cărare, până la templul vechi, alţi
7 kilometri de-a lungul albiei unui râu.
Am ieşit aşadar în căutarea unui taxi.
Toţi cereau preţuri exagerat de mari! Atunci s-a
apropiat de mine un domn la vreo 50 de ani:
- Mergi la Babaji? a întrebat.
- Da, i-am răspuns.
- Vrei să mergem împreună? a întrebat
din nou.
- O.K., am răspuns, bucuros de acest
neaşteptat ajutor.
Am început să căutăm împreună un mijloc
de transport, autoturism sau orice altceva. De
fapt, el vorbea şi eu îi ţineam companie. Era un
om foarte bun. Am înţeles repede că eu con-
stituiam o problemă. Prezenţa mea ridica preţul.
I-am spus: „N-are importanţă, eu şi prietenele
mele vom plăti mai mult”. N-a acceptat însă o
asemenea propunere.
În cele din urmă s-a găsit o camionetă, în
interiorul căreia ne-am înghesuit vreo 10 per-
soane, şi astfel am început să urcăm drumul în-
gust de munte.
Datorită acestui om am găsit camioneta;
şi el ne-a ajutat tot de dragul gurului.
În felul acesta a fost depăşit şi ultimul
obstacol. Pe toată durata călătoriei, ori de câte
ori am întâlnit vreo problemă pe care n-o puteam
rezolva şi care punea serios în pericol însăşi con-
tinuarea călătoriei, s-a găsit mereu câte un dis-
cipol al gurului care să ne ajute cu succes. Acest
lucru ne impresionase cu adevărat şi ne crease o
atracţie pozitivă faţă de Babaji; se năştea deja
un sâmbure de entuziasm şi de credinţă în ca-
pacităţile „neobişnuite″ ale acestui guru.
Fragment din
Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie de Dyonysios Farasiotis
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 52
DDUUMMIITTRRUU IISSTTRRAATTEE RREEŞŞEEŢŢEEAANNUU,,
Buzău
MMâânnttuuiirree pprriinn ssccrriiss
În vremurile de acum, care nicidecum nu
sunt cele din urmă, mai degrabă sunt un început
timid al sfârşitului. Harul, adică talentul cu care
Dumnezeu l-a înzestrat pe scriitor, trebuie mai
curând ascuns, întrucât truda de a-l înmulţi, nu
se deosebeşte de a nebunului care divide râmele
scoase cu cazmaua din gradină pentru ca specia
lor să-şi înmulţească exemplarele.
Florentinul Giovanni Papini ar fi vrut să
ştie care din cărţile sale este pe placul lui Dum-
nezeu, de parcă acest scriitor mic-burghez s-ar
fi nevoit cu gândul deasupra colii de scris, ase-
meni unui călugăr îmbunătăţit prin rugăciunile şi
mătăniile făcute în faţa icoanei.
Să fi urmărit el, în ascuns, nu gloria ce o
împrăştie timpul cu uşurinţă, ca pe fulgii de pă-
pădie, ci mântuirea? De fapt, doar un nebun ar fi
citit şi scris până la orbire numai pentru a epata,
de a face pe placul acestei lumi căreia în veci nu-
i poţi intra în voie! Opera sa e o încercare dis-
perată tocmai pentru a elucida lumea ca pe o
problemă sâcâitoare, un fel de spin sub coasta
divinităţii. A se observa că florentinul nu şi-a pus
întrebarea dacă e pe placul Creatorului. Sau gena
care poartă harul, talentul, cum l-am numit mai
sus, nu a fost strecurat în fibra creaturii din lut
în momentul când Dumnezeu dansa de bucurie că
şi-a materializat visul. Pentru că nu-i o fericire
să fii posesorul talentului. Din pricina lui eşti
văzut din afara ta de parcă ai purta cu mândrie
„cocoaşa".
Din nicio evanghelie nu reiese dacă Iisus
a fost sau nu fericit. Personal cred că a cunoscut
emoţiile fericirii în ziua când a scris cu degetul
un semn pe nisip, iar vântul păcătos i-a acoperit
slova. A poruncit furtunii de pe mare să înce-
teze. De ce o fi îngăduit vântului să-i şteargă, pe
vecie, holograma?
Cercetând amănunţit opera unui scriitor,
descoperi că şi el a fost şi este tot un fiu rătăci-
tor al lui Dumnezeu. După ce şi-a finalizat o par-
te din creaţie se poate spune că a cunoscut o
parte din oboseala trăită de Creator!? În cazul
când scrisul este pe placul divinităţii, scriitorul,
dispreţuit de cele mai multe ori de semenii săi,
ar urma să fie îndrumat spre drumul pavat cu
îngeri şi care duce până sub talpa ocrotitoare a
lui Dumnezeu?
E nemaipomenită ideea ca un Stăpân al
Universului să fie înconjurat numai de scriitori
care, după un târâş pe coate şi genunchi printre
cioburi, ajung să cunoască virtutea absolută! Mă
tem să nu genereze cumva mult râvnitul habitat
divin o încremenire veşnică a gândirii şi să ră-
mână ca organ vital doar ochiul care contemplă la
nesfârşit, nu Înţelepciunea, ci Măreţia divină.
Pentru Scriitorii scârbiţi de obstacolele puse în
calea creaţiei lor cât sunt pe pământ, a con-
templa astrul divin ar fi ca atunci când eşti dus
să savurezi cu privirea aurora boreală după ce,
mai întâi ai fost pus în cămaşa de forţă.
***
Numai că scriitorii sunt foarte obraznici;
răsplătiţi cu nemurire, vor să fie descompuşi prin
prisma creaţiei lor în culori nevisate nici de
Creator. Iată o motivaţie serioasă care să facă
neplăcut scrisul în ochii divinităţii. Că, uite, dog-
ma creştină impune credinciosului decalogul şi,
de bun augur, multă smerenie; şi, nu în ultimul
rând, abstinenţa parţială sau totală prin inter-
mediul postului. Însă, nu există o singură zi din
an - ce zic eu? măcar un sfert de oră din zi -
când creştinismul să propună participanţilor la
maratonul mântuirii canonul practicării înţe-
lepciunii! În nici una din religiile existente, nu
cred că tronează o divinitate care să testeze
creaturii sale coeficientul de înţelepciune prac-
ticată. Singurul muritor care, aplecat asupra colii
de scris, dă acest test în faţa Creatorului este
scriitorul, cu preponderenţă poetul - mai tot
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 53
timpul trage cu ochiul gândului în interiorul său,
iar, când e orbit de perle, foloseşte cuvântul în
locul culorilor, pentru a le imortaliza. Din această
pricină e considerat paranormal. Dar nu poate fi
aşa! Chiar şi un poet - Angelius Silesius (1624-
1677) - s-a înşelat crezând că interiorul fiecă-
ruia dintre noi este un laborator de alchimist,
unde poetul depune efort să transforme dulcele
amar al vieţii într-o picătură de miere.
Poate şi din acest motiv, scrisul nu este
pe placul divinităţii! Iar Giovanni Papini şi-a
pierdut prosteşte vederea şi timpul.
Oare scriitorul se poate mântui prin
scris? Dacă nu, din ce cauză? El ţinteşte împă-
răţia lui Dumnezeu nu doar pentru a avea prilejul
să-L contemple ca pe un tablou de Picasso, ci de
a se situa în acel punct din care se vede, adică
poate privi întreg Universul. Ceea ce-i oferă cu-
noaştere. Sigur, nu toţi vor fi de acord cu aceste
păreri, însă „a contempla" înseamnă „a admira",
ceea ce generează motive de uimire şi slavă.
De ce se tot crede că divinităţii îi place să fie
contemplată şi ridicată-n slăvi la infinit?! Re-
ligiile lumii se feresc să recunoască în faţa
adepţilor că prin mântuire nu se câştigă lenea şi
posibilitatea de a se holba în veci la un Creator
care, prin natura sa divină n-are odihnă, iar
mântuiţii vor fi salahori pe şantierul altei vieţi.
Adică, în acel habitat numit nemurire, ei nu vor fi
plantaţi ca nişte statui vii doar pentru a con-
templa la nesfârşit frumuseţile Împărăţiei
cereşti. Dacă, la un moment dat, se vor plictisi?!
***
În faţa icoanei realizezi acel dialog zidi-
tor-zidire de care vorbea părintele Stăniloaie
dar, când scrii, coala de scris capătă valenţele
divine ale icoanei, încât are loc ceea ce cu
puternică intuiţie a prevăzut Angelus Silesius
(1624-1677): „actul scrisului goleşte inima (scri-
itorului) pentru a păşi în ea Dumnezeu." Care,
„Văzându-ţi inima în afara inimii, într-adevăr, va
intra".
Doar aşa scrisul duce la mântuire. Unii
dintre cei ce au respectat canoanele amintite
vor fi astăzi în pantheonul sfinţilor.
Nu ştiu dacă aici, pe pământ, cineva s-a
gândit la Rainer Maria Rilke. Dacă există mân-
tuire prin scris, el ar trebui canonizat fiindcă
este primul dintre cei mântuiţi - s-a rugat pentru
noi, păcătoşii, să ne fie dată fiecăruia „moartea
născută din propria lui viaţă, adică, moartea ce
ne-o zidim în inimă, să aibă în miez iubirea".
Rainer Maria Rilke12
Cântecul Orbului
Sunt orb, voi cei de afară, e silnicie grea,
ceva fără sens, un blestem, e ceva
precum o zilnică povară.
Pe braţul femeii mi-aşez mâna grea,
pe griul cenuşiu e sura mâna mea
Şi ea mă conduce prin golul de-afară.
Trecând, forfotind, vă imaginaţi
că altfel ca piatra pe piatră sunaţi,
dar vă amăgiţi : numai eu
trăiesc şi sufăr, fac zgomot mereu.
E-un ţipăt fără de sfârşit în mine
Şi nu ştiu, din inimă sau pântec vine.
Recunoaşteţi al cântecelor son?
voi le cântaţi mereu pe alt ton.
Căldura luminii, în orice dimineaţă
pe uşa deschisă în casă o primiţi.
Şi aveţi un simţ, aşa, de la faţă la faţă,
de aceea va îngăduiţi.
12
Rainer Maria Rilke (n. 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar - d. 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveția) a fost un autor austriac și unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondență reprezintă o componentă majoră a creației sale literare.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 54
ÎÎnn ssppiinnii,, ccaa ttrraannddaaffiirriiii......
Volumul de versuri Vecernie (Platytera,
2011) consfinţeşte debutul poetului Eugen Se-
rea. Poezia pe care o practică, pe urmele unui
filon tradiţional de poezie religioasă creştină,
urmăreşte să atingă un echilibru între frumos şi
moralitate, între atmosfera fără de care sim-
ţirea poetică nu poate subzista şi trimiteri expli-
cite la urgenţa unei asumări a tainei dumneze-
ieşti ce respiră, în fond, pretutindeni în creaţie.
Lumea dezvăluită prin poemele lui Eugen Serea
este atinsă ireversibil de rana morţii, dar stă
sub semnul atingerii lui Dumnezeu, al unei „trans-
cendenţe imanente”, care transformă, prin jert-
fa hristică, sângerarea în revărsare de lumină a
Învierii.
O trăsătură constantă a poemelor din
volumul de faţă este sensibilitatea strunelor
naturii faţă de acest mister în desfăşurare. În
glasul naturii se poate decela „radiaţia de fond”
a Cuvântului „jertfit la întemeierea lumii”: „Un
fir de praf de-abia ieşit din tină/ Încă mai
cântă-nsângeratul Vers” (Spirale...). Providenţa divină se reflectă, cu rezo-
nanţe de personalizare venite din adâncul unei
conştiinţe umbrite de har, la nivelul micro-
formelor naturale: „Micuţul fir de iarbă zâm-
beşte-n somn… Visează/ Oceane vegetale, de va-
luri fremătând,/ Sub mângâierea lunii… Şi vântul
îl veghează” (Firul de iarbă). Florile însele poartă „cădelniţe de soare”
(Dumbrava), acelaşi soare ce sângerează la as-
finţit în stâncile-pumnale. Asistăm permanent nu
numai la o oglindire a mişcărilor conştiinţei în
reacţiile naturii, ci şi la o reflectare a naturii în
gesturile umane: „Tămâia de miresme din florile
căţui/ Rostogoleşte piatra de pe mormânt de
pleoape…” (Amurg...). Vecernia apare ca motiv al unui dezgheţ
lăuntric ce începe, o dată cu căinţa, din inima
înstrăinării: „Vecernii de-ntuneric în ochi mi s-au
topit/ Şi s-au prelins, fierbinte, pe-obrajii mei
de piatră” (Vecernia Luminii). Panorama lumii a-
pare, unui ochi înluminat, marcată de semnul nă-
dejdii „în lumea de teamă/ că Viaţa e Taină şi nu
eşafod…” (Dor de Avva (II). Taina aceasta izvorăşte din Însuşi Trupul
lui Hristos, care, „înfăşurat în pânză”, este „o ra-
nă chiar mai vie decât noi” (Priveghi). Pământul,
din care ies deopotrivă „viermi şi ghiocei”, dese-
nează profilul omului, ce poartă în corpul său toa-
te contrastele firii: „Acesta-s eu: o umbră-n lu-
tul firii,/ Născută ba de soare, ba de lună;/ Dar
cerul când îmi fulgeră şi tună/ M-ascund cu spai-
mă-n spini, ca trandafirii…” (Ecce homo). Criza
profundă a omului, suspendat între abisul păca-
tului sau nefiinţei şi Abisul necuprinderii divine,
e reliefată prin aceste contraste, prelungite în
chiar tensiunile corporale: „Cad stele moi şi reci
într-al meu cufăr:/Am diamante-n ochi şi-n piept
venin…” (Vis de iarnă). Remarcăm forţa poetică de reliefare a
erosului unui chip ce traversează, pipăit de „ne-
antul cu degete de orb”, cu o înfiorare „tăioasă
ca o rază de lună-n ochi de corb”, puntea dintre
sine şi dragostea lui Dumnezeu (A ruginit pă-durea…).
„Când submarin, când spărgător de ghea-
ţă,/Amestec de Lumină şi de fum,/Copil bătrân,
îndrăgostit de Viaţă?...” (Veşnica pome-nire), eul
liric străbate, cu „nădejdile înfăşurate în spai-
me”, „pâcla ce ia forma iluziilor” (Ceaţa), sau vi-
sele în care „părinţii ni-s tineri, copiii cărunţi”
(Viscolul). Pulsaţia imageriei temporale desparte,
în noapte, inima poetului de ieslea înţeleasă ca
loc al renaşterii lăuntrice, al „naşterii lui Dum-
nezeu”.
În contrast cu dansul macabru al Salo-
meei, poetul îşi depune, în rugăciune, mintea pe
„tava” inimii, după modelul Sfântului Ioan Bote-
zătorul. Este un chip emblematic al isihasmului,
după interpretarea părintelui Ghelasie de la
Frăsinei, duhovnicul căruia Eugen Serea îi dedică
în volum câteva poezii. Copiii ucişi înainte de naş-
tere apar, la rândul lor, în contrast cu plăcerile
„sacralizate” (în fond, desacralizante), ca nişte
„sicrie mici, cioplite-n Dumnezeu...” (Ne-Copiii).
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 55
Pentru autor, poezia păstrează o vocaţie
profetică. Vecernia marchează, în plus, începutul
unei noi zile în sens liturgic, prin urmare al unei
vieţi ce se deprinde, peste toate zbaterile re-
simţite în „noaptea spiritului”, a se acorda la rit-
mul iconomiei dumnezeieşti.
În volumul de faţă, Eugen Serea dove-
deşte că are resurse pentru o poezie de calitate.
Florin Caragiu
Primesc de la Buşteni o carte de ver-
suri, Vecernie, de Eugen Serea, apărută acum
vreo două luni, la Editura Platytera, Bucureşti. Ca
produs editorial, este o carte frumoasă. Îmi
place coperta, simplă, echilibrată, discretă, ex-
presivă, făcută de Ovidiu Bădescu, Galleria 28,
Timişoara. Un profesionist! Îmi place aşezarea
textului în pagină, îmi place fontul. Îmi place că
autorul nu-şi pune nicăieri fotografia şi că nu
face paradă de tot felul de date personale. Îmi
place prefaţa de bun simţ semnată de Florin
Caragiu. Despre autor, nu ştiu decât că locuieşte
în Buşteni, este autodidact şi combate pe diver-
se saituri de dezbateri pe teme religioase. I-am
citit nişte intervenţii. Pare că se pricepe, în orice
caz, dovedeşte competenţă, fluiditate şi echili-
bru în gândire şi talent la scris.
Dar versurile?
Poezia cum e?, că, în fond, asta con-
tează… Vreau să spun, din capul locului, că, deşi o
carte de debut, Vecernie consacră deja un poet.
Eugen Serea este un poet în toată puterea
cuvântului. Scrie o poezie autentică, în care se
regăseşte condiţia fundamentală a poeziei
adevărate – formă agreabilă şi conţinut cu sem-
nificaţii complexe, profunde şi emoţionante. Şi
face asta la un nivel surprinzător, pentru un
debutant: „Se scutură-n ţărână sublima iasomie,/
Cu dangăte de clopot petalele îi cad,/ Ca fulgii de
zăpadă din iarna ce-o să vie/ Se-aşterne lin
argintul pe ace vechi de brad”. Sesizez aici o
mare siguranţă de sine, o excelentă stăpânire a
mijloacelor prozodice şi un excepţional simţ al
comunicării ideii poetice, pe care o elaborează
subtil, într-o dinamică metaforizată de tip sim-
bolistic: „Al lebedelor cântec se zbate în tulpină/
Şi tremură în frunze al panicii fior,/ Se urcă-n
sevă moartea, încet, prin rădăcină,/ Din lutul
îndoielii în florile ce dor…”.
Evident, suntem în faţa unei formule
poetice cunoscute, pe care însă Eugen Serea o
aplică perfect. El nu este şi nu tinde să fie un
modernist. El face o poezie clasică, tradiţională,
cu ritm şi rimă, cu strofe, cu idei poetice bine
conturate, cu mijloace lirice la vedere. Nu este
şi nu intenţionează să fie un inovator, unul care
experimentează formule poetice năstruşnice. La
el, poezia stă în banca ei, dar banca asta se află
în primul rând, acolo unde stă premiantul clasei.
El ştie ce face. Şi ce face, face bine, scriind o
poezie lipsită de ambiţii prosteşti, dar plină de
certitudinea unor viziuni verificate, pe care,
iată, Serea nu se sfieşte să le recondiţioneze şi
să le repună în circulaţie: „Bat clopote de ceară,
departe, în amurg/ Şi ninge sfânt din zarzări şi
zările sunt roşii,/ Adie vântul serii sub Apele ce
curg/ Spre noi din veşnicia în care-s vii stră-
moşii…”.
Sigur că nu asta este marca originalităţii,
dar, la naiba!, cu adevărat original nu e nimeni.
Originalitate absolută nu există. Într-o litera-
tură, abia dacă reuşesc trei-patru poeţi într-un
secol să o ia complet de la capăt. De la capătul
unde, oricum, există un model. Sigur că origi-
nalitatea este una dintre condiţiile valorii, dar nu
şi garanţia ei. Este Tristan Tzara, de exemplu,
un mare poet, numai fiindcă a vrut să fie original,
inventând poezia „dada”?
Să nu-i cerem lui Serea imposibilul! La un
poet aflat la început de drum, mai ales într-o
poezie de felul celei îmbrăţişate de el, este
normal ca ecourile marilor clasici să se facă
auzite, şi încă destul de clar, ca această certă
coloratură macedosnkiană: „Poetul e-acum doar
în boabe de mană/ Şi-n stâlpul de flăcări şi-n
stâlpul de fum/ Şi-n apa din stâncă şi-n praful
din drum/ Şi-n dulce-adiere de crini, diafană//
Poetu-i tăciune, poetul e scrum,/ Poetul e rugă în
ochiul tăcerii,/ Poetul e lacrimă-n arşiţa verii…/
Poete, poete… Ce viu eşti acum!”. Nu-i aşa că e
aici şi puţin Coşbuc: „E noapte-n oraşul ce
doarme sub munţi/ Şi viscolul urlă a spaime de
moarte,/ În visele noastre îngheţate sub frunţi/
Părinţii ni-s tineri, copiii cărunţi/ Şi mirul se
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 56
scurge din amfore sparte…”, ba chiar, absolut
surprinzător, ceva Bacovia: „Se vaită rafale s-
acopere luna…/ Şi stelele unde şi când s-au
ascuns?! Deşertule orb!… Îmi e, frate, totuna…/
Şi ninge şi ninge şi ninge într-una/ Şi dunele albe
în mine-au pătruns” (excelentul poem Viscolul). Se mai fac auzite ecouri difuze din Goga,
din Voiculescu, poate din Pillat sau din Arghezi
(oricum numai lume bună), din Doinaş, chiar din
îndepărtatul Heliade: „Dormeau, fără de vlagă,
un somn mai greu ca moartea,/ În jurul meu doar
trupuri, cu sufletele-n zbor/ prin miazănoaptea
firii, cerându-şi aprig partea/De pofte pătimaşe,
de foc mistuitor”, dar asta e, repet, normal, până
la un punct. Până la punctul în care poezia cade în
pastişă. Poezia lui Serea n-o face. Constatând că
Serea nu este epigonul fără speranţă al cuiva
anume, aş prefera să vorbesc mai degrabă de un
anumit tip de sinteză lirică deschisă, decât de un
îngust epigonism. Şi asta fiindcă poezia lui Serea
este una de forţă, una capabilă de sinteza mo-
delelor anterioare, cum spuneam, una dinamică şi
plină de promisiuni pentru viitor, promisiuni din
care nu lipseşte tentaţia unei abordări cu mult
mai personale. Aşa ceva este posibil, fiindcă ză-
cământul poetic se află în sufletul lui, şi este
unul substanţial, ceea ce înseamnă că Serea nu
lucrează cu material de împrumut.
Un foarte bun instinct poetic, o extra-
ordinară orientare lirică, o coeziune perfectă a
ideilor, stărilor şi viziunilor, o deplină maturitate
a mijloacelor tehnice – iată argumentele pe care
mă bazez atunci când mă aştept ca Serea să
evolueze frumos şi să aspire cu şanse la o consa-
crare rapidă ca poet de circulaţie naţională.
Chiar în ciuda formulei poetice retro de care,
mi-e clar, el nu se va putea îndepărta decisiv
niciodată. Dar, cine ştie, tocmai asta ar putea
deveni propulsorul lui, fiindcă, nu-i aşa?, gustu-
rile sunt schimbătoare şi modele revin periodic,
chiar şi în poezie.
Alta e problema, la Serea:
Şi anume, tocmai încărcătura religioasă a
poeziei sale. Intenţionat am lăsat la urmă acest
aspect, pentru a se reţine mai bine. Serea scrie
o poezie de inspiraţie şi de respiraţie religioasă,
biblică, creştină, ortodoxă. Poezie pe o temă da-
tă, carevasăzică. Atunci când rigorile tematice
sunt atât de stricte, când evoluezi într-un cadru
inspiraţional dinainte fixat, îţi rămâne destul de
puţină libertate de mişcare. E ca la exerciţiile
impuse din gimnastică. Nu ai decât şansa unei
subtilităţi excepţionale şi a unei tehnici perfecte
de execuţie. Toate astea, dacă poetul e un spirit
religios, un credincios practicant, un creştin
complet şi total, aşa cum se arată a fi Serea.
Dacă este un spirit rebel, evident că n-
are treabă cu dogma, şi atunci poezia lui poate să
îmbrace, în raport cu divinitatea, forme diferite,
de la negaţie sau căutare, la dezamăgire sau
refuz, situaţie exact opusă modului în care
Serea înţelege şi face poezie religioasă.
Rareori, o dungă de nedumerire abia dacă
îndrăzneşte să tulbure schema prestabilită,
printr-o întrebare pe care poetului parcă îi este
ciudă că trebuie s-o pună, aşa cum se întâmplă în
acest excelent catren final dintr-o excelentă
poezie (E primăvară iarăşi): „E primăvară iarăşi în
idoli şi-n icoane,/Lin, Crucea se trezeşte în
freamăt de copaci,/ Doar fierul doarme-n stâncă
visându-se piroane…/E primăvară-n toate… Tu,
Doamne, de ce taci?!”.
M. Ghiţă Mateucă
Mixaj: Alex Ştirbu
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 57
VVAAVVIILLAA PPOOPPOOVVIICCII13
„„MMUUNNCCAA EESSTTEE LLEEGGEEAA LLUUMMIIII MMOODDEERRNNEE……””
Labor omnia vincit improbus. (Munca stăruitoare biruie toate) Vergiliu
Munca este o activitate fizică sau inte-
lectuală făcută pentru a crea bunuri materiale şi
spirituale. Dintre toate tipurile de activităţi,
munca ocupă locul cel mai important în viaţa omu-
lui. Ea trebuie exersată din copilărie şi mai de-
parte pentru formarea personalităţii şi a iden-
tităţii adultului. Munca este o condiţie a exis-
tenţei, dar şi o dovadă a sănătăţii noastre fizice
şi sufleteşti. Omul harnic este pregătit în orice
moment pentru producerea bunurilor materiale
sau şi a celor spirituale. Astfel el ajunge să fie
mulţumit şi să se bucure de ceea ce a realizat,
iar momentul cel mai fericit este tocmai cel al
muncii împlinite. „Plăcerea serviciului aduce per-
fecţiune muncii”, spunea Aristotel, după cum, in-
vers, perfecţiunea muncii aduce mulţumire şi
plăcere. Chiar dacă munca pretinde efort şi tru-
dă uneori, ea nu constituie o povară a vieţii, fiind-
că ea angajează omul spre un scop, care pe măsu-
ră ce este împlinit, aduce satisfacţia materială
dar şi pe cea sufletească. Goethe în Faust prea-
măreşte bucuria muncii în colectivitate, cerând
13
Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe
cunoştinţe, însă literatura a încercat să o înveţe ce să facă cu ele. Ştiinţa i-a exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o carieră artistică, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive.
eternizarea clipelor fericite. Bătrân şi orb,
Faust are viziunea muncii creatoare în libertate:
„Îşi merită viaţa, libertatea-acela numai/ Ce
zilnic şi le cucereşte ne-ncetat./ şi astfel îşi pe-
trec aicea pe limanul/ Primejdiei, copii şi tineri,/
Bărbaţi, moşnegi, cu vrednicie anul./ Aş vrea să
văd asemenea devălmăşie,/ Să locuiesc cu liberul
popor pe liberă câmpie./ Acelei clipe aş putea să-
i spun, întâia oară:/ Rămâi, că eşti atâta de
frumoasă!/ Căci urma zilei mele pământene/ Nici
în eoni nu poate să dispară./ şi presimţind o
fericire, ce înaltă se-nfiripă,/Eu gust acum su-
prema clipă.”
Constituind condiţia esenţială a vieţii,
munca este sfântă ca viaţa însăşi, fiindcă ambele
au origine divină, iar Dumnezeu binecuvântează
totdeauna munca cinstită. Munca trebuie să aibă
întotdeauna un scop bine definit şi creator. Ea
trebuie pornită cu entuziasm, făcută cu plăcere,
nu în zadar Confucius medita: „Dacă îţi place
ceea ce faci, niciodată nu va fi o muncă”, a se în-
ţelege – trudă. Efortul fizic sau intelectual făcut
în vederea atingerii unui scop este virtutea ce
dă sens şi bucurie vieţii, pe când lenea este o
patimă ce degradează sufletul, considerată fiind
un simptom al patologiei psihice şi spirituale.
Munca însă trebuie făcută cu cap, adică fără a
ne duce la surmenaj, la robotizare; să fie aleasă
conform aptitudinilor fiecăruia, să nu ocupe prea
mult timp pentru a nu deveni „din subiect o-
biect”, după cum spunea Cioran, adică a nu deveni
o rutină obositoare; să nu ajungi la sfârşitul ei
obosit în aşa hal încât să nu doreşti altceva
decât să dormi; să avem grijă să existe timp Şi
pentru a ne pune întrebări, a gândi, a contempla
ceva, a iubi sau a ne îndeletnici cu de-ale artei, a
avea timp şi de prieteni. Înţeleptul Aristotel
spunea: „Muncim ca să ne câştigam timpul nostru
liber”.
Munca nu trebuie să fie monotonă şi pen-
tru aceasta trebuie făcută cu capul şi cu inima,
deopotrivă. Un exemplu edificator a dat cineva
cu deţinuţii din romanul lui F.M. Dostoievski -
Amintiri din cartea morţilor - care îşi ispăşeau
pedeapsa, mutând stereotip, fără niciun rost,
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 58
nisipul dintr-o parte în alta… Aceasta este mono-
tonia ucigătoare a fiinţei, prin inutilitatea gestu-
lui respectiv şi neparticiparea fiinţei. Cioran, pe
care nu toţi îl înţeleg sau îl acceptă, deoarece are
o mare integrală a analizei sufleteşti, întrucât
era conştient de necesitatea unei părţi a timpului
atribuit ţie însuţi, exprima părerea sa: „Munca
susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi
impersonalizează. Ea deplasează centrul de pre-
ocupare şi interes din zona subiectivă într-o zo-
nă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de o-
biectivitate. Omul nu se interesează atunci de
destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică,
de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de
realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte,
de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activi-
tate de continuă transfigurare, a devenit o ac-
tivitate de exteriorizare, de ieşire din centrul
fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă
munca indică o activitate exclusiv exterioară. De
aceea, prin ea omul nu se realizează, ci reali-
zează.” A se înţelege că realizarea unui om nece-
sită nu numai munca „exterioară” ci şi cea din
interiorul fiinţei noastre. Cioran mai afirma - şi
pe unii i-a speriat formularea - că „Munca este
un blestem”. Cu adevărat, munca este blestemul
divinităţii, fiindcă omul ar fi putut trăi şi altfel,
fără efortul de a-şi produce cele necesare; Dum-
nezeu ar fi putut să facă ca omul să se hră-
nească fără să muncească, însă a considerat că
nu i-ar fi folosit o astfel de viaţă. Dumnezeu a lă-
sat ca bucuria să vină în urma ostenelii. Canonul
primit de Adam de la Dumnezeu, atunci când a
căzut în păcat a fost: „Blestemat va fi pământul
pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în
toate zilele vieţii tale” (cf. Facerea 3,17).
Înţeleptul Solomon spune că „Cea mai
scumpă comoară pentru un om este munca” (cf.
Pilde 12, 27), iar hărnicia este socotită o virtute,
fiindcă odată pus în această stare, omul trebuie
să se ostenească muncind, fără a ajunge la sur-
menaj. Unii oamenii mai greşesc neglijând odihna.
În Facerea lumii se spune: „Aşa s-au făcut cerul
şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dum-
nezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a fă-
cut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate
lucrurile Sale pe care le-a făcut. Şi a binecuvân-
tat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru
că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale
pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (Fac. 2,
1-3). Alţii se zăpăcesc, mintea li se împrăştie, o
iau razna cum se spune, încercând să facă mai
multe lucruri deodată, când normal ar fi să ter-
mini lucrul început, astfel mintea se curăţă, se
odihneşte şi omul poate începe altceva.
Dar, există un aspect tragic al zilelor
noastre. Din cauza lipsei de ocupaţie, adică în lip-
sa muncii, mulţi ajung să se îmbolnăvească de de-
presie. Este situaţia actuală a tineretul care nu
are locuri de muncă. Despre „o generaţie pier-
dută” vorbeşte un jurnalist de la Deutsche Welle, şi înclin să-i dau dreptate, afirmând că în
Europa „fiecare al patrulea tânăr sub 25 de ani
nu are un loc de muncă sau măcar unul de specia-
lizare profesională… Pe solul steril al acesteia a
crescut o tânără generaţie descurajată… Un
tineret bine pregătit, numărând absolvenţi cu
diplome de studii superioare, s-a trezit brusc
lipsit de perspectiva de a-şi pune în valoare com-
petenţele, de a-şi câştiga traiul pe măsura spe-
cializării profesionale. Această generaţie este
una pierdută, lipsită de perspective, de încre-
dere în sistemul social şi politic al UE…”
Mihai Eminescu, la vremea sa, scria:
„Munca este legea lumii moderne, ce nu are loc
pentru leneşi… temeiul unui stat e munca… bo-
găţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă…
Fiecare, şi mare şi mic, datoreşte un echivalent
de muncă societăţii în care trăieşte.” Munca a
fost şi rămâne legea lumii, numai că astăzi ai
mintea, sufletul şi trupul pregătit pentru muncă,
pentru această datorie, dar buzunarele celor
care ar trebui să o primească sunt cusute. Trăim
într-o societate care ne îndeamnă să consumăm
permanent, consumul este evaluat în bani, banii
se obţin prin muncă, munca ne hrăneşte, munca
ne îmbogăţeşte, munca ne fericeşte, ca atare
societatea datorează omului posibilitatea de a
munci. Dar, nici studiile superioare, nici super-
calificarea nu le oferă tinerilor această posibi-
litate, nu ajută la reducerea şomajului. Unii
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 59
tineri se angajează pe posturi care nu corespund
studiilor făcute, calificării lor, alţii nu găsesc nici
astfel de posturi. Cuvântul „Job” s-a
internaţionalizat, a ajuns un cuvânt preţios şi
este rostit ca o rugăciune de către tinerii veşnic
în căutarea lui.
Poate ar fi momentul unei reevaluări
serioase şi grabnice a situaţiei şi găsirea tot atât
de grabnică a soluţiei? Societatea modernă a
suferit o mare schimbare şi este necesară găsi-
rea soluţiilor, cu scopul ajungerii la un viitor
umanizat şi a nu lăsa ca timpul să sacrifice
generaţii întregi. Poate oamenii adunaţi pe
specialităţi vor putea gândi şi găsi soluţii, dacă
elitele politice ale lumii nu o pot face? Viaţa
tinerilor este prea preţioasă pentru a se permite
cuiva a o neferici. Timpul este dăruit fiecăruia
de Dumnezeu şi timpul risipit în zadar nu poate
fi răscumpărat niciodată.
Iată de ce mă trec fiorii gândind la a-
ceastă „generaţia pierdută”! şi ea va fi cu adevă-
rat pierdută, în cazul în care nu se va găsi o solu-
ţie salvatoare şi aceasta cât de curând posibil.
Vavila Popovici
Raleigh NC
AADDRRIIAANN BBOOTTEEZZ
MOŢ, CODIŢĂ, SMOC14
- poveste coreeană -
Cu multe veacuri în urmă, pe vremea ce-
lor trei regate15 - asupra cetăţii Chionson16 s-au
năpustit şi-au înconjurat-o duşmani fără număr -
cât nisipul mării. Regele coreean din Chionsonul
de-atunci n-avea nici oşteni suficienţi, nici arme
îndeajuns şi, mai cu seamă, ducea lipsă de me-
rinde, pentru a suporta un asediu îndelung.
Cuprins de nelinişte şi disperare, chemă
la el pe trei sionbă17, care aveau titlul de săn-von18 - vestiţi pentru înţelepciunea lor şi le po-
runci:
- Retrageţi-vă în cea mai liniştită sală a
palatului meu - şi sfătuiţi-vă între voi cum să sal-
văm Chionsonul, pe oamenii lui şi dinastia! Toţi
coreenii v-au respectat ani în şir, şi v-au slăvit,
ca pe oameni cu un spirit neîntrecut, foarte pu-
ternic şi luminat. Aţi beneficiat de tot ce-a fost
mai bun, rafinat şi sacru, între roadele pămân-
14
În Coreea medievală, vârsta şi starea socială a unui individ de sex masculin erau marcate prin modul cum îşi aranja părul: băiatul de până la 10-12 ani purta părul într-un moţ pe frunte, bărbatul tânăr, neînsurat, purta părul împletit într-o codiţă, iar bărbatul însurat, deplin matur, îşi purta părul prins într-un smoc pe creştet. 15
În Coreea medievală, peninsula era împărţită în trei regate: Kogurio, Pekie şi Silla. 16
Numele medieval al Seulului, capitala Coreei de Sud , de azi. 17
Om cu carte 18
Titlu ştiinţific şi academic, din Coreea medievală.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 60
tului şi cerului coreean - bibliotecile, cu tablele
conţinând cele mai înalte sutre19 şi cele mai pro-
funde taine buddhiste… Aţi beneficiat şi de alte
roade bogate - ce-a fost mai bun, parfumat şi
gustos de-ale mâncării şi băuturii - vi s-a pus la
picioare. Pe toate vi le-au pus la picioare, ca o-
frandă adusă spiritului vostru, oamenii din a-
ceastă cetate. A venit, acum, vremea să răs-
plătiţi respectul şi roadele , pe care v-am lăsat
să le culegeţi şi să vă înfruptaţi din ele: adunaţi-
vă toate puterile minţii şi spiritului, şi găsiţi so-
luţii de salvare pentru cetate, pentru poporul
vostru, pentru bibliotecile sfinte! Pe timpul me-
ditaţiei voastre pioase şi de obştesc folos, veţi
avea pe masă mâncarea cea mai aleasă, pentru
trei zile. Duceţi-vă şi vă faceţi datoria!
Cei trei sănvoni au ascultat de porunca
regală şi s-au retras în cea mai liniştită, care
era, de fapt, şi cea mai bogat împodobită şi ele-
gantă sală a palatului. Dar, în loc să se cufunde,
toţi trei, în gânduri şi să se frământe pentru
soarta cetăţii - au început, încă din primul ceas,
să se certe între ei care-i mai deştept şi căruia
dintre ei trebuie să-i revină cinstea de a fi de-
clarat salvator al patriei - măcar că niciun gând
de-al lor n-apucase a se îndrepta spre patrie, ne-
cum spre salvarea ei:
- Eu sunt, cu adevărat, omul cel mai ma-
tur şi mai valoros al regatului! Fără mine, palatul,
regele, supuşii, ţara - ar fi prăbuşiţi de mult şi
pierduţi - iar bibliotecilor coreene n-ar avea cine
să le dezlege tainele, încifrate în hieroglife! Bu-
ddha pe mine mă iubeşte! Sunt singurul care me-
rit să port părul prins în smoc! - striga primul
învăţat, sănvon Cion.
- Nici împletit în codiţă! Moţ ar trebui să
porţi, precum copiii mici, cu lapte la gură! Voi nu
vă daţi seama că, dacă eu aş muri, tot regatul ar
trebui să se-mbrace în alb,20 1.000 de ani? Aţi fi
morţi toţi, fără înţelepciunea mea! - bătu cu
pumnul în masă al doilea sănvon, pe nume Cihun.
- Sunteţi nebuni amândoi şi orbi! Bine, tu
să porţi codiţă - iar el moţ - eu voi fi singurul ca-
19
Versete, în care sunt ordonate rugăciunile buddhiste. 20
Culoarea doliului buddhist.
re voi prinde smoc în creştet! O mie de liang21de
argint de mi s-ar plăti pentru fiecare cuvânt ce-l
rostesc, şi încă ar fi prea ieftin, pentru câtă
adâncime şi importanţă au gândurile mele! Sunt
cel mai aproape de Buddha - mai că-l trag de
vârful piciorului drept! – nu se lăsă mai prejos cel
de-al treilea sănvon, Ciu, suindu-se pe masă şi
lovindu-i în cap, pe ceilalţi doi, cu sandala îm-
pletită din fire de aur. Apoi, apucă străchinile cu
mâncare de pe masă (rezervate lor pentru me-
ditaţia de trei zile, pentru patrie…) - şi zvrrr!! în
capetele colegilor într-ale înţelepciunii!
Şi, astfel, se încinse o bătaie şi o păruială
în toată legea, între cei trei străluciţi învăţaţi şi
patrioţi, salvatori ai patriei… Nu auzeai, în încă-
perea cea elegantă, decât strigăte de felul aces-
ta: „Tu să porţi moţ!”, „Nici măcar codiţă!”, „Doar
eu - smoc!” - şi tot „moţ” şi „codiţă” şi „smoc” - şi
trosc! cu o cratiţă în capul unuia, şi pleosc!, cu un
bol de orez în nasul altuia…
Praf se făcură mobilele luxoase şi tablo-
urile pe mătase, mâncarea se risipi jalnic pe jos -
feţele celor trei sori ai învăţăturii buddhiste a-
rătau ca vai de ele, julite, însângerate şi pline de
sosuri…
Peste trei zile, flămânzi şi obosiţi de bă-
taie, scuipături reciproce şi de urletele „moţ!”,
„codiţă!”, „smoc!” - dădură să se repeadă la uşi
şi să ceară de mâncare - uitând cu totul că
rostul lor în acea cameră a palatului regal era să
gândească la salvarea cetăţii şi poporului
coreean, iar nu ghiftuiala… Prea târziu! Prin
canaturile smulse ale uşii năvăleau, deja, oştenii
fioroşi ai duşmanului victorios - care, fără niciun
respect pentru cei trei învăţaţi de elită, mai ales
că nu vedeau trei frunţi înnegurate de gânduri, ci
trei mutre învineţite şi „însângerate” de sosuri -
le retezară, scurt şi concis, la obiect, căpăţânile,
şi le azvârliră în curtea palatului, peste celelalte
mii de căpăţâni anonime, ale locuitorilor Chion-
sonului.
Nicio consideraţie şi vai de cei care se
ceartă pentru priorităţi ale recunoaşterii fumu-
rilor, orgoliilor deşarte - şi nu mişcă un deget
pentru a schimba în bine viaţa semenilor lor, sau
21
Unitate de măsură a greutăţii, folosită atât în China, cât şi în Coreea medievală, echivalând cu aprox. 31,25 grame.
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 61
a salva cetatea! Dar şi mai vai de acel popor, care
greşeşte în alegerea înţelepţilor săi: va deveni un
morman de biete hârci însângerate, sub puhoiul
duşmanilor de tot felul… Când cetatea e în
primejdie, doar solidaritatea şi patriotismul o
pot salva - iar nu ierarhia „moţului”, „codiţei” ori
„smocului”…
***
MMĂĂGGAARRUULL CCOOSSMMOOPPOOLLIITT - poveste ungurească - -I-ha-i-haa-hei-hei, ce ştiţi voi, sărmani
provinciali sedentari, vai de capul vostru! - răgea
măreţ un măgar, într-o seară târzie, când gos-
podarii dintr-un sat de pe ţărmurile frumosului
lac Balaton se întorseseră de la treburile câm-
pului.
Auditoriul măgarului orator era format
din: o iapă oarbă, pe care stăpânul fermei, de mi-
lă, o hrănea pe degeaba, aşteptând-o, cu răbda-
re, să moară de moarte bună, căci îşi făcuse cu
prisosinţă datoria faţă de fermă, în viaţa ei lun-
gă - şi doi cai murgi, care tocmai fuseseră des-
hămaţi de la şareta logofătului, care alerga, toa-
tă ziua, de ici-colo, supraveghind toată munca de
la cele patru ferme ale marii moşii boiereşti.
-I-ha-i-haa-hei-hei, n-aţi văzut, toată
viaţa voastră, decât împuţitul ăsta de staul şi n-
aţi mâncat decât fânul ăsta muced, de sub bo-
turile voastre - pe când eu, încă din tinereţele
mele, i-ha-i-haa ! am văzut lumea toată! - răgi
măgarul, cu dispreţ, către cele trei animale, sili-
te să-i devină auditoriu măgarului - nu atât de
spaţiul comun, cât de respectul faţă de un atât
de umblat măgar, care îmbătrânise pe atâtea
drumuri ale războiului mondial, şi poposise prin
atâtea locuri celebre - celebre în fel şi chip…
Ce-i drept, nu-i minciună: măgarul ăsta
umblase tare mult, şi peste tot locul - evident,
fără voia lui şi mânat de tot felul de joarde, bice
şi biciuşti - căci războiul fusese tare lung, şi
purtat peste tot locul, pe tot pământul.
Mai întâi, măgarul peripatetician fusese
mânat de un biet ţăran ungur, care ducea, cu o
cotigă nenorocită, la care-nhămase măgarul ăsta
(pe atunci în plină tinereţe şi avânt) - saci cu
pâine ori făină, pentru front. Într-o seară, doi
soldaţi nemţi îi tăiaseră gâtul bietului om - şi
furaseră, odată cu pâinea, şi cotiga, şi măgarul
de la cotigă. Dar măgarul s-a considerat (spre
cinstea lui de neştirbit), oricine îi era stăpân şi
ori de ce naţie îi era stăpânul - numai şi numai
măgar unguresc.
Şi nemţii, cu cotiga, îşi cărau acum
morţii. Măgarul, aflat acum pe post de cioclu, nu-
şi simţi mândria lezată: cineva trebuia să facă şi
munca de salubrizare. Dar după ce nemţii ter-
minară de mâncat nu doar pâinea furată de la
ungurul ucis, ci şi tot ce putea fi socotit ca bun
de mâncat pe unde treceau - începură să-i facă
ochi dulci măgarului nostru… Ce mai încolo-în-
coace - se pregăteau să-l mănânce, fript-ne-
fript…Tocmai când să-i facă felul pică, din senin,
un obuz - drept peste cei doi asasini, care-şi as-
cuţeau cuţitele - şi-i făcu praf şi pulbere. Scăpat
teafăr - bravul măgar se simţi uşurat, din două
motive: îi muriseră potenţialii măcelari, în burţile
cărora ar fi trebuit să-şi găsească odihna de
seară - dar, poate mai important, cotiga fusese
şi ea sfărâmată de obuz. Aşa că măgarul zburda
acum, de uşor ce-i era.
Numai că morţi erau tot mai mulţi de că-
rat - şi mâncare tot mai puţină: fu prins de un
soldat (Dumnezeu numai ştia cărei naţii îi apar-
ţinea, sau dacă el socotea că aparţine vreunei
naţii) - şi pus, alături de un căluţ mic şi grozav de
păros - să tragă un furgon militar, care căra pro-
dusele măcelului mondial. Şi măgarul, solidar cu
căluţul păros până şi în ochi înainta, printre corbi
şi morţi, şi tot înainta…
-I-haa-hei, măi ţăranilor, de tânăr am vă-
zut palatele cele mari ale împăratului de la Viena
(da, aşa şi era, căci cărase mobila unor ovrei,
care se mutau repede, din calea trupelor - dar nu
aşa de repede ca să nu fie ajunşi de tăvălugul
războiului, arestaţi, ca traficanţi de aur, drept
în faţa Schönbrunn-ului…) - şi apoi am ajuns la
Praga, şi la Bonn, am trecut pe lângă casa lui
Beethoven… ştiţi voi, din familia noastră de mari
muzicieni - se zice că un bunic al meu a cântat a-
lături de marele Ludwig (da, aşa era: pe când
Beethoven se oprise la marginea unui drum de
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 62
ţară, sunându-şi în urechi primele acorduri ale
Pastoralei - bunicul actualului măgar, înhămat la
o cărucioară, răsturnată într-un şanţ, îl călcase
pe bocanc pe Beethoven, şi, cu copita lui grea, îi
răsese genialului muzician toate bătăturile de la
piciorul stâng - amânând astfel, din cauza zbie-
retelor - ale maestrului german, de data asta…
cu 24 de ore, începerea marii simfonii…).
Auditoriul din staul asculta cu capul ple-
cat, în semn de adâncă pioşenie şi preţuire…
- Apoi, am trecut şi-am văzut, unul după
altul, palatele din Anvers, şi din Liège, şi din Bru-
xelles - apoi am trecut în Franţa - oh, iha-haa,
Doamne, Parisul, Pont-Neuf, Tour Eiffel, Moulin
Rouge - o, frumoasele femei de la Moulin Rouge!
(într-adevăr, ordonanţa colonelului neamţ îl căra-
se pe stăpânul său beat-mort, de la luxoasele
bordeluri, în primul furgon pe care-l aflase în
drum - şi se nimerise să fie tocmai cel tras, cu
abnegaţie, de urecheatul nostru…).
- Eu, domnule măgar, am trecut, pe când
eram tânără, pe lângă Palatul Pescarilor, de pe
malul Dunării, o, ce romantic! - se băgă, sfioasă,
în vorbă iapa cea oarbă, care fusese, într-adevăr,
o gloabă de povară, ce ajunsese în Budapesta,
când cu rechiziţiile şi căratul de muniţie către
Transilvania - gata să se lanseze într-o tiradă ro-
manţioasă, pe care măgarul cosmopolit i-o rete-
ză, cât ai zice peşte:
- Ce palat, ce pescari - bojdeuca aia
nenorocită! Cucoană, lasă prostiile - să fi văzut
dumitale Versailles-ul, i-ha-i-ha-i-ha-hahaaa, hai?
L-ai văzut? N-ai văzut nimic, ţărancă proastă ce
eşti…
Adevărul e că, în graba războiului, n-avu-
seseră vreme, nici stăpânul măgarului, deci cu
atât mai puţin măgarul nostru, să treacă prin
vreun oraş mai de seamă al ţării sale de baştină,
ci fusese aruncat şi vânturat, de vântoasele de
fier şi foc, numai prin oraşele Apusului… Câte în-
jurături, în toate limbile pământului, nu-i auzise-
ră urechile lui mari, şi câte joarde, rupte din toţi
copacii şi aracii Europei, nu simţise pielea lui,
tăbăcită bine, încă din viaţă…
- Am ajuns până la taurii din Madrid…
spuse cu emfază curat spaniolă, măgarul (dac-ar
fi vrut să fie mai exact, dar n-avea interes - ar
fi mărturisit că pe taurii Madridului nu-i văzuse
decât morţi: pe când lâncezeau franchiştii, aş-
teptând deznodământul războiului civil, se orga-
niză o corridă, să-şi omoare timpul şi vacile, şi să
mai scoată frica din oasele locuitorilor madrileni,
năuciţi de atâtea lupte ale nu se ştie cui împo-
triva lui nu se ştie cine - şi urecheatul nostru
târâse leşurile măcelărite în arenă…).
- Dar Parisul, iha-ihaa, se înduioşă bă-
trânul măgar cosmopolit, catedrala Notre-Dame...
şi vărsă o lacrimă, ştiut fiind cât de pioşi catolici
sunt toţi asinii - începând cu intrarea Domnului
Iisus în Ierusalim… - Seina, cu buchiniştii şi pic-
torii, pictorii celebri… oh, Louvrul, ce de picturi,
ce grele picturi, la Louvru! (de fapt, tot o ordo-
nanţă de general neamţ, altul decât cel de la
bordeluri – „închiriase”, printr-un foc de re-
volver, furgonul tras de măgarul nostalgic – pen-
tru a căra, la reşedinţa temporară a înaltului
ofiţer, o stivă de tablouri furluate, ca pradă ono-
rabilă de război, din celebrul muzeu…).
- Şi n-aţi mai vrea să treceţi, pe acolo,
încă o dată, înainte de… de… - se fâstâci tânărul
şi nediplomatul cal murg de la dreapta şaretei.
- Cum îndrăzneşti să vorbeşti, în faţa
domnului măgar, de astfel de… de… - îl certă, pe
confratele său mai tânăr şi neîndemânatic – mur-
gul de la stânga şaretei logofătului.
- Dar toţi vom muri, iaca, na! Salam am-
bulant de cal ce eşti! - răbufni cel mustrat, iar
cel din stânga trăsurii îl muşcă de gât - şi ar fi
fost gata să se încaiere în lege, de n-ar fi fost
stănoagele şi glasul tunător al măgarului:
- I-haa-i-haa, mârlanilor, nu vă este ru-
şine? De mine, cel care am avut la copitele mele
Europa întreagă? Iar, prin fiul meu, am la picio-
are Senatul american, în persoană?!
Zvăpăiaţii şi neinstruiţii mucoşi murgi în-
cremeniră, de frică şi de extaz:
- Senatul…american…? Ni-ha, haaa!
Da, e drept că, imediat după război, un
plod (făcut într-o şură din portul Brest, cu o mă-
găriţă franţuzoaică, foarte fâşneaţă) al măga-
rului cosmopolit a fost îmbarcat pe un vas de
război american, care se întorcea în patria celei
cu făclia în mână… cine ştie ce căutând, cu ur-
genţă… Şi, până să se instituie şi generalizeze
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 63
serviciul motorizat de cărat gunoiul, o furgonetă,
trasă de sus-zisul fiu măgăresc, cărase rămă-
şiţele epocalelor (şi rău-mirositoarelor) discur-
suri ale congresmenilor americani. Dar, ceea ce
nu ştia, şi nu va şti până la moarte măgarul cos-
mopolit - este că, odată ce s-au putut dispensa
de serviciile măgarului de origine maghiară - cu
simţul lor practic desăvârşit, americanii l-au fă-
cut, imediat, hamburger - trecându-l, astfel, pe
post de vacă - între două felii de pâine, asortat
cu bulion…
Lângă străfulgerările lacului Balaton, în
staulul întunecat, măreţul măgar, cu atât de largi
aptitudini cosmopolite - ostenit de atâtea amin-
tiri, evocări şi discursuri, se lăsă pe picioarele
din spate, alunecă pe cele din faţă, în propriul
bălegar - şi, cu capul înfundat în paiele mucegă-
ite, mai holbă, o dată, autoritar şi triumfător, un
ochi, apoi se apucă să sforăie grăbit - visând cum
aleargă în trap sau galop mărunt, mereu sub
biciuşcă străină, înconjurând pământul în goană,
şi cu pielea ferfeniţă, pe spinare şi la coadă -
însă păstrând ferma convingere că-şi inspec-
tează, în marş triumfal, propria moşie -
cosmosul…
Adrian Botez
EELLEENNAA BBUUIICCĂĂ BBUUNNII
BBUUCCUURRIIIILLEE SSĂĂRRBBĂĂTTOORRIILLOORR DDEE IIAARRNNĂĂ
Vin sărbătorile de iarnă şi ca în fiecare
an, din orizontul larg al literaturii, mă întorc cu
fidelitate şi iarăşi pun cuvântul la lucru în slujba
lor, căci statornicia în scris are întotdeauna un
cuvânt de spus. Bucuria acestor sărbători nu se
estompează nici chiar dacă, tocmai în această
perioadă, mai adaug un an peste cei 80 împliniţi.
Există un anume fel de tinereţe şi la această
vârstă, una specială în care vezi lumea învăluită în
mai multă lumină, o lume mai aşezată, mai do-
moală, mai frumoasă, mai curată şi cu bucurii
izvorâte din trăiri mai profunde. E o lume în care
te reconstruieşti din partea cea mai bună a
zestrei de suflet pe care ai agonisit-o de-a lun-
gul vieţii, partea cea mai generoasă, ca apa sfin-
ţită, căci fiecare păstrăm tainic în noi un strop
de dumnezeire. Trăim bucuriile curate, departe
de bucuriile întinse în mod viclean în calea noas-
tră. Cu toţii ne bucurăm că primim în casele
noastre dumnezeirea prin pruncul Iisus. Fiecare
încercăm să aducem bucurie şi pace în interiorul
nostru pe măsura vârstei spirituale în care ne
aflăm.
Vârsta nu estompează nimănui dorinţa de
a retrăi iubirile adunate în căuşul inimii. Nu e
perioadă mai iubită şi mai bine primită la orice
vârstă, ca aceea a sărbătorilor de iarnă.
Nu mai sunt sărbătorile aşa cum le le-am
trăit noi, cei mai vârstnici, în copilăria noastră.
Ne-am îndepărtat mult de scena în care eram
participanţi cu trup şi suflet de copil alături de
părinţii noştri şi de colectivitatea în care vieţu-
iam. Acum, mulţi semeni din rândul celor mai ti-
neri nici nu au cum să ştie ceea ce ştiam noi când
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 64
eram mici. Tăvălugul vieţii aduce multe schimbări
şi din ce în ce se succed în ritm tot mai alert.
Viaţa oamenilor a devenit tot mai încărcată de
tot felul de probleme. Liniştea căminului de odi-
nioară a fost treptat înlocuită cu încordarea de a
ne menţine ritmul zorit, de parcă ne îmbrânceşte
cineva nevăzut când pasul e mai domol. Actua-
lizăm tradiţiile, dar hainele noi în care le îmbră-
căm totuşi ne vorbesc ca altădată, deşi se pare
că au alt glas. Înţelepciunea anilor cerne şi
discerne şi ştie unde să caute izvorul frumoa-
selor trăiri şi să le îmbrace în înţelesuri noi, ştie
unde să caute bucuriile neştirbite. De-a lungul
timpului ne schimbăm mereu, dar în esenţă sun-
tem mereu aceiaşi.
Neştirbită a rămas frumuseţea retrăirii
în Casa Domnului a bucuriei zilei în care a fost
întruchiparea divinului cu umanul, iar lumea a în-
ceput să se schimbe prin Naşterea Domnului
nostru Iisus Hristos. La fiecare 25 decembrie,
Dumnezeu coboară la oameni ca aceştia să urce
la El, la fiecare 25 decembrie, Iisus se naşte în
lăuntrul nostru. Bucuria venirii pe lume a prun-
cului Iisus, este şi bucuria venirii pe lume a
copiilor noştri, cu frumuseţea şi bogăţia înge-
rească cu care Domnul ne trimite pe pământ pe
fiecare dintre noi. Nimic nu e mai frumos decât
să îţi petreci sărbătorile cu cei dragi, ciocnind un
păhărel de vin bun, după o sărmăluţă aburindă şi
o friptură de purcel, ori caltaboş sau câte alte
bunătăţi revărsate cu abundenţă pe masă în
camera în care bradul împodobit e purtătorul
darurilor încărcate de bucurii şi surprize. Co-
lindele, slujbele la biserică, obiceiurile şi tra-
diţiile dragi nouă şi puse la păstrare în cutele mai
adânci ale inimii, au încă puterea de a trezi în noi
bucurii ca odinioară şi cred că mereu va fi aşa.
Întotdeauna vom sorbi frumuseţile acestor zile
şi vom îmbrăca cu ele amintirile care ne vin din-
tr-un „adânc de departe", de frică să nu se des-
trame ca un vis. Întotdeauna ne va rămâne în-
scrisă pe faţă lumina şi bucuria revărsată în noi
cu multă dărnicie şi întotdeauna vom răspunde
bucuroşi zâmbetului semenilor noştri care ne
transmit bucuria trăirilor lor.
Oricât de comercializate ni se par azi
împodobirile magazinelor, străzilor, întregii at-
mosfere în care trăim, totuşi ne bucurăm şi ac-
ceptăm, deoarece cam de pe la începutul seco-
lului al XX-lea, Crăciunul a început să capete şi o
înfăţişare laică. E sărbătoare a Luminii pentru
multe alte popoare cu alte religii.
Dar trebuie să amintim, chiar şi numai în
treacăt, şi alte bucurii pe care le trăim până la
această mare sărbătoare. Întâmpinăm cu bu-
curie, Lăsata-secului, apoi pe Sfântul Andrei,
apostolul care ne-a creştinat. Cu bucurie şi mai
mare îl aşteptăm pe Moş Nicolae care lasă
copiilor dulciuri în încălţămintea pusă la intrarea
în casă. Ignatul ne aminteşte de vâlvătaia paielor
aprinse pentru pârjolirea porcului cu care se va
umple masa de bunătăţi. Repetiţiile sunt făcute
cu multă râvnă pentru colindele din ajunul Cră-
ciunului, ba şi pentru cele următoare, căci steaua
trebuie să răsară ca o taină mare, biciul trebuie
mânuit cu îndemânare la urările pluguşorului de
Anul Nou, iar buhaiul şi căpriţa nu trebuie tre-
cute prea uşor cu vederea. Cu mic, cu mare, toa-
tă lumea întâmpină Anul Nou cu aceeaşi ne-
ştirbită speranţă într-un an care să aducă sănă-
tate şi împlinirea dorinţelor. Aceleaşi urări le
adresez şi eu românilor de pretutindeni, oriunde
s-ar afla:
Crăciun fericit, sărbători minunate şi
Anul Nou, 2014, să vă aducă împlinirea dorin-
ţelor de bine!
Elena Buică
Toronto, Canada
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 65
Sumar:
Citatele lunii /p. 2
Pictori celebri - George Seurat - autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3
Scriitori de ieri – Gustav Flaubert – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 5
Jacques Rancourt – poezii /p. 6
In memoriam Marin Sorescu – autor: prof. Ion Ionescu-Bucovu /p. 7
Medalion Marin Sorescu /p. 12
Scriitori de azi – Neagu Djuvara – autor: Bedros Horasangian /p. 13
Premiul Nobel pentru literatură 2013 – Alice Munro - autor: Bedros Horasangian /p. 15
Maria Sava despre Lumea Dreaptă a Poetului /p. 16
Incursiune în poezia română contemporană /p. 17
Eugen Serea, Bucureşti /p. 17
Diana A. Matei, Ploieşti /p. 18
Ovidiu Cristian Dinică, Râmnicu Vâlcea /p. 18
Mihaela Oancea, Bucureşti /p. 19
Ionel Mony Constantin, Focşani /p. 20
Agafia Drăgan, Roşiorii de Vede / p. 20
Vasile Hatos, Italia /p. 21
Nuţa Crăciun, Orăştie /p. 22
Ion Bucovu /p. 23
Irina Lucia Mihalca /p. 23
Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) /p. 25
Ileana Popescu Bâldea /p. 25
Georgia Miculescu /p. 26
Anton Klein /p. 26
Ana Sofian /p. 27
Iuri Iulian Lorincz /p. 27
Şerban Elena, Bucureşti /p. 28
Interviu lunii – Ioana Ieronim – autor: Stelian Ţurlea /p. 29
Ioana Ieronim – poezie /p. 32
Proză scurtă /p. 33
Boris Marian: Zdrobite cătuşe /p. 33
Georgian Ghiţă: Paşi de iarnă /p. 34
Simona Antonescu: Fetiţa care fura cireşe /p. 35
Cristina Moldoveanu – poezie /p. 40
Eugen Ionesco – Testament: Mesajele nu au niciun efect asupra mea /p. 41
Pagini de istorie – Khazarii de ieri, Evreii de astăzi – Un popor misterios /p. 43
Note de călătorie – Călătoria spre Babaji -„Zeul″ Întrupat /p. 48
autor: Dyonysios Farasiotis
Dumitru Istrate Reşeţeanu - Mântuire prin scris /p. 52
Rainer Maria Rilke – poezie /p. 53
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 10 dec. 2013
NR. 12/28
Revistă de Cultură Universală, Independentă, Anul III Page 66
Cronică/Recenzie de carte - Vecernie, de Eugen Serea /p. 55
autori: Florin Caragiu & M. Ghiţă Mateucă
Vavila Popovici – Munca este legea lumii moderne ... /p. 57
Pagina celor mari pentru cei mici – autor: Adrian Botez /p. 59
Elena Buică Buni – Bucuriile sărbătorilor de iarnă /p. 63
Sumar /p. 65
PPiiccttuurriillee şşii ssccuullppttuurriillee ddiinn aacceesstt nnuummăărr aappaarrţţiinn::
George Seurat
Anca Bulgaru
Nicolae Grigorescu
Jeff Rowland
Antonio Canova
Victor Mikhailovich Vasnetsov
CCoommeennzziillee ppeennttrruu ffoorrmmaattuull ppee ssuuppoorrtt ddee hhâârrttiiee ssee ffaacc nnuummaaii llaa cceerreerree !!
CCoolleeccttiivvuull ddee rreeddaaccţţiiee vvăă uurreeaazzăă :: SSĂĂRRBBĂĂTTOORRII FFEERRIICCIITTEE !!
ŞŞII UUNN CCAALLDD „„LLAA MMUULLŢŢII AANNII !!”” NNuummaarruull uurrmmăăttoorr ((11// 3300)) vvaa aappaarree 1100 iiaannuuaarriiee.. 22001144
VVăă iinnvviittăămm ssăă vviizzuuaalliizzaaţţii rreevviissttaa ppee:: wwwwww.. nnoommeennaarrttiiss..rroo
MMaatteerriiaalleellee ssee vvoorr ttrriimmiittee ppee aaddrr.. <<nnoommeennaarrttiiss@@ggmmaaiill..ccoomm>>
Dragi şi stimaţi colaboratori,
Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură
cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:
I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,
materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare
pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.:
II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor -
care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.
1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans
MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în
caz contrar textul va fi RESPINS!!!
a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte
sau semne speciale de text!
2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit
de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la
e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde
data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată
(datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).
PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!
3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste
operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe
InDesign.
ATENŢIONARE!
1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!
2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se
returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!
3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !
©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-
mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:[email protected] – prin care se
vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!
Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii
AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei
vor intra sub jurisdicţia legii !