NOTE DE CURS LA DISCIPLINA

PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

TEMA I. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI

1. Dimensiunea teoretică, conceptuală a instituţiei dreptului omului

Primele idei filozofice asupra drepturilor omului apar în antichitate. Ideea legalităţii

naturale a oamenilor o întâlnim exprimată de Aristotel, în celebra sa lucrare „Politica”:

„numai prin lege devine cineva sclav ori liber, după natură însă oamenii nu se deosebesc

cu nimic".

Filozofii stoici susţineau că oamenii se nasc egali şi au drepturi egale de a cultiva

înţelepciunea şi virtutea, ca expresii ale unui drept natural şi universal; legea umană nu

are valoare decât dacă corespunde legii universale.

Ideea egalităţii oamenilor în faţă lui Dumnezeu şi a unor drepturi naturale ale acestora

este propăvăduită şi de doctrina creştină. Aceste idei de egalitate naturală a oamenilor au

avut mai mult un caracter teoretic abstract, deoarece nici în societatea sclavagistă, nici în

cea feudală dominată de biserică, ele nu şi-au găsit transpunerea în plan economic, social,

politic sau cultural.

Nici stoicismul, nici creştinismul nu au impus, ca bază a structurilor sociale şi politice

a organizării sociale a omenirii, concepţia lor asupra drepturilor omului.

În Grecia Antică, înalte principii morale sunt exprimate în opera lui Platon. El emite

ideea că "nu trebuie... să se răspundă prin injustiţie şi nici să se facă rău nici unui om

indiferent de ceea ce acesta ne-a făcut". Ideea de justiţie se regăseşte, după părerea lui

Platon, atât în individ cât şi în organizarea cetăţii, care trebuie să reunească patru virtuţi

cardinale: înţelepciunea, curajul, temperanţa şi justiţia.

Cunoscutul filosof Protagoras din Abdera, ridicând omul pe un adevărat piedestal,

emitea cu multă cutezanţă ideea că "omul este măsura tuturor lucrurilor", raportând toate

fenomenele naturale şi sociale la om.

Jurisconsultul roman Ulpian, sintetizând în plan juridic marele idei umaniste, sublinia

că, în esenţă, principiile dreptului trebuie să fie următoarele: „să duci o viaţă onestă, să

nu vatămi ceea ce aparţine altuia şi să atribui fiecăruia ce este al său".

2. Primele documente de drept constituţional

referitoare la drepturile şi libertăţile omului

2.1 Primele documente de drept constituţional referitoare la

drepturile şi libertăţile omului din Marea Britanic

Printre primele acte scrise referitoare la drepturile şi libertăţile omului este Magna

Carta Libertatum din 1215. Aceasta a fost dată de regele Ioan Fără de Ţară în urma

răscoalei baronilor, la care s-au alăturat cele două pături sociale, aliate până atunci cu

regalitatea: cavalerii şi orăşenii. Prin Magna Carta Libertatum regele a confirmat

privilegiile marilor feudali, făcând şi unele concesii în folosul păturii bogate orăşeneşti,

fără să modifice însă situaţia maselor orăşeneşti şi săteşti. Ea nu acordă drepturi ţăranilor

iobagi, care formau cea mai mare parte a populaţiei. Cea mai importantă prevedere a

Cartei este cuprinsă în art. 14, în baza căruia a fost instituit Marele Consiliu al Regatului,

organism alcătuit din arhiepiscopi, episcopii, conţi şi baroni.

Acest consiliu lărgit apoi, cu reprezentanţi ai oraşelor şi cavalerilor din comunitate, a

constituit nucleul organizatoric din care sa format Parlamentul cu cele două camere ale

sale, Camera Comunelor şi Camera Lorzilor, devenind, începând cu anul 1295 o instituţie

parlamentară.

Norme scrise cu caracter constituţional a cuprins în Anglia şi Petiţia Drepturilor din

1628. Cele mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea garanţiei

împotriva perceperii impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a arestărilor şi

confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală.

În anul 1648 începe revoluţia burgheză care a dus în 1649, la decapitarea regelui Carol

I Stewart şi la proclamarea Republicii, spre punctul culminant al Republicii, când

Cromwell, impresionat de mişcarea democratică, trebuia să-i urmeze pentru ca mai târziu

să-i domine şi să elaboreze un proiect de Constituţie. Acest contract social, "Agreement

of the people", a fost prezentat armatei în consiliu obştesc pentru a fi acceptat pentru ca

mai apoi să fie pus la vot. Scopul autorilor acestui act reiese din însuşi conţinutul lui, ce

este comentat în broşuri şi constă în iniţierea unei legi superioare, garantată şi elaborată

de către Parlament, dar care totodată limitează puterea Parlamentului şi persoanele ce nu

vor respecta-o să fie traşi la răspundere indiferent de situaţia lor socială.

Acest contract social urma să fie acceptat de cetăţeni într-o procedură specială

prevăzută de ei înşişi. în proiectul iniţial aprobat de regiment şi transmis în 1647

generalului superior al armatei se înregistrează minunatul apel: ..Puterea actualului şi a

viitoarelor parlamente a acestei naţiuni sunt subordonate categoric electoratului lor şi se

extinde fără autoritatea şi apelul oricăror altor persoane sau organizaţii în domeniul

legislaţiei, a organelor guvernamentale de stat şi a organelor judiciare asupra ofiţerilor şi

slujbaşilor de toate gradele, declararea războiului şi încheierii păcii, colaborarea cu ţările

străine, inclusiv toate drepturile pe care electoratul, le-a lăsat categoric sau implicit după

sine.

În continuare, în lista drepturilor citim: "Toate legile editate sau elaborate sunt

obligatorii pentru toţi; nu se admite nici o prioritate, de ranguri, intelect: toţi sunt egali în

faţa legii indiferent de originea persoanei. Toate acestea nu permit persoanelor de a se

eschiva de la răspundere".

Autorii contractului social constituiau majoritatea Partidului Puritan.

Această Constituţie mizată de Cromwell nu a fost acceptată de Parlament şi a rămas

doar proiect. Oricum, o parte din reformele preconizate în ea au fost transpuse în viaţă şi

în 1653 Cromwell scrise Constituţia ca instrument de guvernământ. Necesitatea acestui

act este de competenţa Parlamentului, de aceea a fost recunoscut prin următoarele: pentru

fiecare formă de guvernământ trebuie să existe la bază ceva de tipul „Marii Harţe",

permanentă şi nemodificată. Principiul de bază constă în faptul că Parlamentul nu se

declară organ permanent.

Cromwell menţiona că pentru ca un organ de stat să se menţină stabil, este necesar ca

acesta să dispună de o bază, făcând analogie cu o construcţie a cărei durabilitate depinde

de fundamentul ei.

Revenind la putere, stuarţii, prin Carol al II-lea, au început să-i persecute pe cei ce

luase parte la revoluţie. De aceea, burghezia, căutând să se apere de răzbunarea şi bunul

plac al regelui a făcut să voteze în Parlament actul numit Habeas Corpus (1679) prin care

tribunalelor le-a fost încredinţat controlul asupra reţinerii şi arestării cetăţenilor. În

conformitate cu Habeas Corpus, la cererea arestantului sau a oricărei alte persoane,

tribunalul era obligat să emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî, ca

urmare, fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate, cu sau fără cauţiune.

Deşi acest act a fost formulat în termeni generali, de prevederile lui au beneficiat în mare

parte cei avuţi. Pe de altă parte, garanţia indicată nu se extindea la crimele îndreptate

împotriva statului.

După Habeas Corpus, un alt act cu caracter constituţional a fost în Anglia Bill-ul

Drepturilor din 1689. Prin acest act a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru

coroană sau pentru folosul ei pe o perioadă de timp şi în alte condiţii decât cele stabilite

de Parlament.

2.2 Primele documente de drept constituţional referitoare la drepturile şi libertăţile

omului din SUA şi Franţa

Ideile promovate în Anglia de Bill-ul drepturilor din 1689 au avut un puternic ecou pe

continentul nord-american. Din ansamblul prevederilor lui câteva au fost considerate

fundamentale pentru organizarea oricărei societăţi libere.

Modelul englez a exercitat o influenţă certă, şi în Franţa. în această ţară, instituţiile

Constituţiei engleze au fost bine cunoscute în pragul Revoluţiei din 1789, mai ales prin

intermediul celebrelor scrieri ale lui Montesquieu.

Sistemul constituţional prezintă o serie de particularităţi proprii, care îl

individualizează în cadrul sistemelor de tip parlamentar. O remarcă preliminară care trebuie

făcută este aceea că, aşa cum relevă specialiştii britanici în Dreptul Constituţional, doctrina

„clasică" a separaţiei puterilor şi-a găsit o aplicare limitată în sistemul britanic. Când

Montesquieu a vizitat Anglia în 1729, el a fost impresionat de înaltul grad de libertate

politică existent în această ţară - incomparabil mai mare decât cel din Franţa, guvernată în

acea perioadă de un regim absolutist.

Deşi sistemul constituţional britanic nu respectă în întregime regulile stabilite de

Montesquieu, nu putem spune că în Marea Britanie nu există o separaţie a puterilor.

Dimpotrivă, chiar din timpurile cele mai vechi s-a recunoscut că puterile regelui nu trebuie

să fie exercitate arbitrar şi că trebuie să se consulte, împărţind responsabilitatea, cu cei

mai înţelepţi oameni ai regatului. Magna Carta a reafirmat şi ea ideea că actele regelui

trebuie să fie conforme cu dreptul ţării.

Beneficiind de o bogată tradiţie, drepturile omului în Marea Britanie se realizează în

cadrul unui sistem politic democratic ce asigură, în principal, participarea cetăţenilor la

viaţa politică, prin reprezentanţii aleşi, iar, pe de altă parte, garantează efectiv drepturile

şi libertăţile prin mecanisme politice şi judiciare ce sancţionează orice atingeri aduse

libertăţii individuale. Deşi are o veche tradiţie, sistemul constituţional britanic este totuşi

flexibil, permiţând o permanentă adaptare a mecanismelor politice la noile cerinţe ale

vieţii sociale şi garantând pe deplin condiţiile indispensabile înfăptuirii justiţiei şi

împlinirii autenticelor drepturi şi libertăţi ale omului.

Concepţiile politice americane cu privire la democraţie, drepturile şi libertăţile

cetăţenilor şi-au găsit o concretizare încă din primele documente în care naţiunea

americană se manifesta ca o entitate distinctă şi îşi solicită drepturile de a fi recunoscută

în comunitatea naţiunilor lumii. Desigur, elementele cruciale ale concepţiei americane se

regăsesc în Declaraţia de independenţă, adoptată la 4 iulie 1776 şi în Constituţia Statelor

Unite, din 17 septembrie 1787. Cu toate acestea, chiar cu mult înainte de momentul

proclamării independenţei, o serie de idei notabile fuseseră enunţate de colonia

Massachusetts, care adoptase Corpul libertăţilor (Body of Liberties) pe care l-au acceptat

şi alte colonii.

O importanţă cu totul aparte o prezintă Declaraţia drepturilor adoptată de Adunarea

din statul Virginia, la 12 iunie 1776, redactată de George Mason. Aşa cum se arată într-o

lucrare de istorie a Statelor Unite, Declaraţia de independenţă nu numai că anunţă

naşterea unei noi naţiuni, ci proclama şi o filosofie a libertăţii umane ce avea să fie de

acum înainte o forţă dinamică în întreaga lume occidentală. Ea se baza nu pe anumite

nemulţumiri, ci pe temelia largă a libertăţii individuale ce putea găsi sprijin în toată

America. Filosofia ei politică este explicită: „Credem că aceste adevăruri se înţeleg de la

sine, că toţi oamenii se nasc egali, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi

inalienabile, că între acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii". După cum se

precizează în această lucrare, Declaraţia de independenţă a servit unui scop ce depăşea cu

mult anunţarea publică a separării. Inoculând oamenilor simpli sentimentul propriei lor

importanţe, îndemnându-i să lupte pentru libertatea personală, pentru autoguvernare şi un

loc demn în societate, ideile acesteia au stârnit un entuziasm general pentru cauza

americană.

Un document mai puţin cunoscut este Ordonanţa din Nord-Vest, din 13 iulie 1787,

care reafirmă ideile fundamentale cuprinse în Ordonanţă redactată de Thomas Jefferson

la 23 aprilie 1784. Acest document se aplica teritoriilor situate la Nord-Vest de râul Ohio,

a reafirmat dreptul locuitorilor acestui teritoriu la beneficiile lui Habeas Corpus.

In ceea ce priveşte primele 10 Amendamente ale Constituţiei americane, acestea au

constituit, de fapt, o declaraţie de drepturi elaborată din iniţiativa lui James Madison.

Deşi iniţial erau în număr de 12, toate adoptate de către Congresul SUA, numai 10 au fost

ratificate de către state şi la 15 decembrie 1791, au devenit parte a Constituţiei americane.

Printre documentele pe care poporul american le consideră ca reprezentând dezvoltări

ale doctrinei sale constituţionale şi a drepturilor omului pot fi menţionate şi o serie de

declaraţii politice ale preşedinţilor americani, prin care aceştia au dezvoltat principiile

constituţionale referitoare la drepturile omului, structura de stat, federalizare şi care au

rămas bine cunoscute în istorie. Este suficient a numi mesajul adresat de George

Washington poporului american la 17 septembrie 1796, cu prilejul terminării celui de al

doilea mandat; prima cuvântare inaugurată a lui Thomas Jefferson, rostită la 4 martie

1801; mesajul preşedintelui american James Monroe din 2 decembrie 1823, bine

cunoscut prin enunţarea doctrinei Monroe; primul mesaj al preşedintelui Abraham

Lincoln, din 4 martie 1861; primul mesaj inaugural al preşedintelui Wilson, din 4 martie

1913; cuvântarea aceluiaşi preşedinte, din 8 ianuarie 1918, în care au fost enunţate "cele

14 puncte"; mesajul preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, din 6 ianuarie 1941, cu

privire la "libertăţile umane fundamentale"; enunţarea doctrinei Truman, la 12 martie

1947; mesajul adresat de preşedintele Lindon Johnson, la 2 iulie 1964, cu privire la

drepturile civile.

Toate aceste mesaje şi discursuri, ca şi numeroase altele aparţinând unor preşedinţi ai

Statelor Unite, unor secretari de stat sau altor oameni politici, au îmbogăţit gândirea

politică americană, contribuind la o mai corectă punere în evidenţă a ideilor democraţiei

americane şi a principiilor pe care aceasta se întemeiază.

În ceea ce priveşte sistemul judiciar american, acesta este astfel structurat încât să asigure

imparţialitatea şi aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de

justiţie decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-şi

independenţa şi ocrotind în mod eficace drepturile şi libertăţile omului. Printr-o cunoscută

decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite din 1803, în speţa Marbury contra Madison, Curtea

Supremă s-a făcut celebră prin declaraţia preşedintelui său, John Marshall, potrivit căreia "un

act incompatibil cu Constituţia este nul", ramurii juridice a guvernământului revenindu-i

sarcina de a restabili legalitatea.

Libertatea nu este concedată, ea se câştigă; justiţia nu este dată, ea se revendică. O

inscripţie aparţinând unui autor neidentificat, aflată la intrarea Departamentului Justiţiei

din Washington, înscrie o idee susţinută de toţi americanii, şi anume: "Justiţia în viaţa şi

conduita statului este posibilă numai dacă ea sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletele

cetăţenilor".

În Franţa, filosofii sec. al XVIII-lea ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau Mably,

nu şi-au însuşit pur şi simplu ideile dreptului natural, ci le-au dus mai departe, oferindu-le

pe deplin acţiunilor revoluţionare ce aveau să urmeze.

Această tendinţă de absolutizare a unor teze filosofice şi-a găsit reflectare în special

în modul în care Constituţiile franceze din 1791 şi 1795 au pus în aplicare separaţia puterii

în stat. Deşi Montesquieu a subliniat că cele trei puteri ale statului trebuie să desfăşoare o

acţiune concentrată, totuşi aceste Constituţii au reglementat raporturi dintre aceste puteri în

spiritul unei aproape totale izolări a lor.

Trebuie să se observe totodată că, spre deosebire de SUA. unde Constituţia din 1787

a supravieţuit până astăzi, asigurând o evoluţie fără zguduiri profunde, în Franţa

dezvoltarea constituţională a urmat o cale foarte fructuoasă, pe parcursul căreia,

revoluţiile şi loviturile de stat s-au succedat, făcând cu putinţă ca doctrinele politice

contradictorii să se afirme şi să se concentreze în reglementări diferite ale raporturilor

dintre organele statului.

Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată de către Adunarea

Constituantă a Franţei la 26 august 1789, în care se proclama libertatea, egalitatea în

drepturi, proprietatea individuală, rezistenţa asupra asupririi, are o importanţă deosebită

în dezvoltarea drepturilor omului în lume.

Un timp destul de îndelungat, dezvoltarea constituţională în Franţa a avut loc, pe

planul fundamentării teoretice a instituţiilor adoptate sub semnul opoziţiei între doctrinele

politice ale lui Montesquieu şi Rousseau.

Această opoziţie s-a manifestat în două direcţii principale, care au oglindit interesele

divergente ale forţelor sociale şi politice angajate în competiţia pentru putere.

În primul rând, Montesquieu era adeptul regimului reprezentativ şi considera că în

statele moderne poporul nu este în măsură să exercite el însuşi nici puterea legiuitoare,

nici pe cea executivă. El susţinea că întrucât într-un stat liber orice om, care este

considerat ca având un suflet liber, trebuie să fie guvernat de el însuşi, ar trebui ca

poporul în totalitate să aibă putere legiuitoare, dar, cum aceasta nu este cu putinţă în

statele mari, şi dă loc la numeroase inconveniente în cele mici, trebuie ca poporul să

facă, prin reprezentanţii săi, tot ceea ce nu poate face însuşi. Marele avantaj al

reprezentanţilor este că ei sunt capabili în acest domeniu. Poporul nu este cât de puţin

potrivit să facă aşa ceva, ceea ce constituie unul din marile inconveniente ale

democraţiei.

În al doilea rând, Montesquieu era adeptul separaţiei puterii în stat.

Rousseau considera că puterea legislativă constă în două lucruri inseparabile: în a face

legi şi în a le menţine, adică a avea inspecţia asupra puterii executive. Fără aceasta orice

legătură, orice subordonare ar lipsi între aceste două puteri, ultima nu ar depinde deloc de

cealaltă. Prin urmare, dacă Montesquieu concepea un executiv independent de legislativ,

după Rousseau, executivul trebuie să fie dependent de legislativ.

Pentru Constituţiile franceze adoptate sub influenţa preponderentă a doctrinelor lui

Montesquieu se numără cele din 1791, 1795, 1814, 1831, 1848 şi 1875. Această influenţă

se manifesta în special în consacrarea de către ele a regimului reprezentativ şi a separaţiei

puterii în stat. Dimpotrivă, Constituţia din 1793 poartă mai curând pecetea ideilor lui

Rousseau în măsura în care introduce sistemul guvernământului semidirect şi pune la

baza ei principiul supremaţiei legislativului asupra executivului.

Dar pe drumul accidentat şi foarte întortocheat al dezvoltării constituţionale a Franţei

s-a făcut simţită şi influenţa a un număr de doctrine cu tendinţe autoritare. Acesta este, în

primul rând, cazul ideilor preotului Sieyes. care au influenţat conţinutul Constituţiei

franceze din 1852.

Devenit celebru prin publicarea broşurii Qu'est-ce que le Tiers-Etat, Sieyes îşi rezumă

doctrina politică astfel: influenţa trebuie să vină de sus şi puterea de jos. Poporul stă la

baza edificiului, dar el trebuie să servească numai pentru a purta şi a consolida vârfurile. In

afara elitei reprezentative, nimeni nu are dreptul de a vorbi din numele poporului.

Concretizându-şi această teză generală, Sieyes era de părerea că poporul nu trebuie să

aleagă el însuşi organele statului şi funcţionarii, ci doar să alcătuiască listele eligibile. Un

colegiu, numit ..al conservatorilor", format din autorii Constituţiei, urma să desemneze din

listele de eligibili Tribunalul şi Corpul Legislativ. Tribunalul, ca organ de reprezentare a

nevoilor populare, urma să exercite iniţiativa legislativă şi să dezbată legile, iar Corpul

Legislativ. întocmai ca un tribunal care judecă un proces, avea sarcina să le voteze în tăcere,

după ce asculta Tribunalul, ca exponent al intereselor naţionale, şi Consiliul de Stat, ca

exponent al punctului de vedere guvernamental. În procesul legislativ, cel de-al treilea organ:

Colegiul Conservatorilor trebuia să aibă competenţa, in calitate de juriu constituţional, să

vegheze la respectarea Constituţiei, putând anula legile şi actele guvernamentale

neconforme cu aceasta. Din ideile antidemocratice, dar liberale ale lui Sieyes. Napoleon

Bonaparte a reţinut pentru Constituţie doar conţinutul lor antidemocratic.

Constituţia din 14 ianuarie 1852, declarată de Louis Napoleon, mergea pe acelaşi făgaş

antidemocratic. Totuşi, păstrându-se cadrul constituţional de ansamblu, spre sfârşitul

imperiului lui Napoleon al III-lea, s-a făcut resimţită o tendinţă de liberalizare.

O altă doctrină, care a exercitat o influenţă certă asupra constituţionalismului francez,

aparţine generalului de Gaulle. În esenţă, ceea ce el urmărea era extinderea puterii

executive şi limitarea rolului Parlamentului. Pe linia acestor idei fundamentale, el

preconiza instituirea unui şef de stat desemnat conform unei proceduri, care să diminueze

influenţa partidelor, şi investit cu suficiente prerogative pentru a putea lua măsuri impuse

de interesele superioare ale ţării. Doctrina lui Gaulle a stat la baza principalelor structuri

instituite de Constituţia Franţei din 1958 şi a modificării ei din 1962. Pentru definirea

tendinţelor fundamentale ale acestei Constituţii, trebuie subliniate, în special, două dintre

trăsăturile ei caracteristice:

1. instituirea unui şef de republică ales pe 7 ani prin vot universal şi direct, înzestrat

cu atribuţii mai largi decât cele ale unei monarhii constituţionale;

2. reducerea atribuţiilor normative ale Parlamentului şi transferarea unora din ele în

competenţa Guvernului.

Bineînţeles, evaluarea principalelor influenţe doctrinare care şi-au pus amprenta

asupra dezvoltării Franţei nu poate fi decât aproximativă. Adeseori, în practică, aceste

influenţe s-au suprapus şi s-au întrepătruns.

TEMA II Aspectele teoretice a instituţiei drepturilor omului.

2.1 Noţiunea de drepturi fundamentale ale omului

Cercetarea ştiinţifică a drepturilor omului şi ale cetăţeanului este o misiune permanentă

îndeosebi a juriştilor, pentru că limba în care drepturile omului sunt formulate este, mai întâi,

cea a dreptului. Deci, juriştilor le revine în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele,

de a realiza sinteze, de a tace clarificările necesare privind noţiunile, vocabularul folosit care

să permită evidenţierea regreselor, dar şi a rămânerilor în urmă, de a oferi soluţii legislative

care să permită o reală promovare a respectului pentru aceste drepturi şi, desigur, o eficientă

protecţie a lor.

O primă problemă teoretică este, bineînţeles, definirea drepturilor fundamentale ale

cetăţenilor, a libertăţilor cetăţeneşti sau a libertăţilor publice, cum mai sunt deseori

numite, problemă care a preocupat şi preocupă intens specialiştii în materie juridică.

Asemenea preocupări au fost şi sunt numeroase pentru că drepturile şi libertăţile

cetăţeanului au o importanţă aparte şi s-au impus ca valori supreme în viaţa oamenilor şi a

societăţii.

Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune stabilirea anumitor

criterii. Aceasta pentru că trebuie să răspundem la unele întrebări, printre care: de ce în

sfera drepturilor pe care cetăţeanul le are în general numai anumite drepturi sunt

fundamentale? Răspunzând, va trebui să stabilim de ce însăşi sfera drepturilor

fundamentale variază de la o etapă istorică la alta. Astfel spus: ce raţiuni teoretice şi

practice determină ca un anumit drept al cetăţeanului să fie drept fundamental într-o

anumită perioadă şi să fie drept obişnuit în altă perioadă istorică? Problema nu este nouă,

ci tot atât de veche ca şi teoria drepturilor fundamentale. Interesul teoretic pentru reluarea

ei este determinat de faptul că în literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenţie

suficientă unor aspecte teoretice ale drepturilor constituţionale. Uneori, drepturile

fundamentale au fost definite ca simple drepturi subiective, fără a se evidenţia ceea ce este

specific. Pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că: a) sunt drepturi

subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt înscrise

în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, Legi Fundamentale (Constituţii).

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind, în ultimă instanţă, facultăţi

ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anume fel sau de a cere celuilalt sau

celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul

statului în realizarea pretenţiilor legitime.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai

importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi ceea ce

le deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera

drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca

atare, în Constituţie.

Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esenţiale pentru cetăţean poate fi

semnalată încă din primele lucrări marcante din acest domeniu. Ea apare clar exprimată de

J.-J. Rousseau în celebrul Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între

oameni. În acest discurs, care este unul dintre cele mai frumoase texte ce au fost scrise în

secolul al XVIII-lea în favoarea libertăţii umane, J-J. Rousseau sublinia că drepturile

omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel.

Unii au denumit drepturile individuale ca libertăţi necesare, alţii - ca drepturi esenţiale.

Sau, că ele prezintă importanţa cea mai mare atât pentru cetăţeni, cât şi pentru stat şi

societate în ansamblu, că sunt bază pentru toate celelalte drepturi.

Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca drepturi consacrate de Constituţie,

fiind determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului.

Problema ce se pune este de a identifica un criteriu după care stabilim că anumite

drepturi sunt sau nu sunt esenţiale. Întrebarea ne duce la lumea valorilor şi cea mai

importantă problemă care se pune este selectarea valorilor, precum şi protejarea juridică

deosebită a acestora.

Observăm că anumite drepturi subiective, datorită importanţelor, sunt selectate pe

criteriul valoric şi înscrise ca drepturi fundamentale. Vom reţine că ele sunt drepturi

esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi

esenţiale acestea îl capătă în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi

date. Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial, deci fundamental într-o societate

anume, dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate. Mai mult, chiar în cadrul

aceleiaşi societăţi, în diferite etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi sau drept

fundamental sau simplu drept subiectiv - potrivit condiţiilor concrete economice, sociale,

politice şi, bineînţeles, conform voinţei guvernanţilor, a cărei expresie nu este altceva

decât legea ce stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.

Aceasta explică destul de clar de ce într-o perioadă istorică numărul drepturilor

fundamentale este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă istorică. Altfel spus, atunci

când analizăm drepturile fundamentale, trebuie să căutăm mai adânc în realităţile

concrete ale societăţii, să nu ne oprim numai la ceea ce legea proclamă. Drepturile

fundamentale pot fi explicate numai văzute în interdependenţa lor cu celelalte fenomene,

îndeosebi cu realităţile economice, sociale şi politice concrete din fiecare ţară.

Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, cum

ar fi declaraţii de drepturi, Legi Fundamentale. înscrierea în Constituţie a drepturilor

fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale

pentru cetăţeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă

istorică, li se conferă o formă şi ocrotire juridică aparte. înscrise în Constituţie, li se

recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi

exercitarea lor.

La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele

drepturi subiective ale persoanelor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea

acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi

stabilite şi garantate prin Constituţie şi tratate internaţionale.