MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA ACADEMIA “ŞTEFAN CEL MARE”

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 343.81/.82(043.2)

RUSU OLEG

RESOCIALIZAREA PENITENCIARĂ ŞI POSTPENITENCIARĂ A PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

SPECIALITATEA: 12.00.08 - DREPT PENAL (DREPT PENAL, CRIMINOLOGIE, DREPT EXECUŢIONAL PENAL)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific: STAMATIN Ştefan, dr. în drept, conf. univ.

Autorul:

CHIŞINĂU, 2010

2

© Rusu Oleg, 2010

3

CUPRINS FOAIA PRIVIND DREPTUL DE AUTOR ...............................................................................2 ADNOTARE..................................................................................................................................4 LISTA ABREVIERILOR ............................................................................................................7 INTRODUCERE...........................................................................................................................8 1. DOCTRINA PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE .....................................................................................................................15 1.1 Materia de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în contextul cercetărilor actuale ......................................................................................................................15 1.2 Determinări conceptuale privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare.27 1.3 Concluzii la capitolul 1 .........................................................................................................38 2. CONSIDERAŢIUNI GENERALE PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE ..................................................................................... 40 2.1 Principiile, etapele şi subetapele procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare .............................................................................................................................. 40 2.2 Istoricul reglementării juridice a resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în Republica Moldova ......................................................................................................................46 2.3 Studiu comparat privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare .............54 2.4 Concluzii la capitolul 2 ..........................................................................................................69 3. PROBLEME PRIVIND REALIZAREA MĂSURILOR DE RESOCIALIZARE PENITENCIARĂ A CONDAMNAŢILOR ................................................................................70 3.1 Aplicarea principalelor mijloace de corijare a condamnaţilor în scopul resocializării lor ... 70 3.2 Aspecte psihologice ale resocializării condamnaţilor ......................................................... ..95 3.3 Subcultura penitenciară şi influenţa ei asupra resocializării condamnaţilor ....................... .105 3.4 Direcţiile de activitate ale asistentului social în instituţiile penitenciare ........................... 113 3.5 Particularităţile pregătirii pentru liberare a condamnaţilor .................................................. 124 3.6 Concluzii la capitolul 3 .........................................................................................................135 4. ASIGURAREA PROCESULUI DE RESOCIALIZARE A PERSOANELOR LIBERATE DIN DETENŢIE ..................................................................................................137 4.1 Statutul juridic al persoanelor liberate din detenţie în contextul resocializării lor ...............137 4.2 Probleme organizatorico-juridice ale adaptării sociale a persoanelor liberate din detenţie .143 4.3 Implicarea elementelor sociale relevante în procesul de resocializare postpenitenciară .....152 4.4 Reglementarea juridică a profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate din detenţie...166 4.5 Concluzii la capitolul 4 ........................................................................................................ 178 CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI ................................................................ 180 BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................185 ANEXE .....................................................................................................................................203 DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ..................................................217 CV AL AUTORULUI ..............................................................................................................218

4

ADNOTARE Rusu Oleg, „Resocializarea penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor supuse

pedepsei cu închisoare”, teză de doctor în drept la specialitatea 12.00.08 Drept penal (drept penal, criminologie, drept execuţional penal), Chişinău, 2010

Structura tezei: Introducere, 4 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie din

312 titluri, 184 pagini text de bază, 22 anexe. Rezultatele obţinute sunt publicate în 16 lucrări ştiinţifice.

Cuvinte-cheie: Resocializare, mijloace de corijare a condamnaţilor, asistenţa psihologică, asistenţa socială, pregătirea pentru liberare, statut juridic, adaptare socială, integrare profesională, societate civilă, profilaxia infracţiunilor.

Domeniul de studiu şi obiectivele lucrării. Analiza în esenţă a reglementărilor relaţiilor sociale privind resocializarea penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoare. Obiectivele principale constau în analiza situaţiei în domeniu şi a publicaţiilor la tema tezei, analiza noţiunilor generale privind resocializarea condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare, evoluţia istorică a acestor relaţii şi a reglementării lor. Printre alte obiective ale lucrării enumerăm şi studiul comparat asupra resocializării infractorilor, elucidarea problemelor ce ţin de realizarea măsurilor de resocializare penitenciară a condamnaţilor precum şi a relaţiilor privind asigurarea procesului de resocializare a persoanelor liberate din detenţie.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Teza prezintă una din primele cercetări complexe din Republica Moldova consacrată problemei resocializării infractorilor. Atît noutatea cît şi originalitatea ştiinţifică a lucrării constă în formularea unor concluzii de ordin teoretic şi practic, şi înaintarea propunerilor de lege ferenda care ar rezulta logic din investigaţiile efectuate în lucrare, contribuind la îmbogăţirea doctrinei în problemele vizate, la perfecţionarea legislaţiei în vigoare, făcînd-o mai compatibilă şi logic închegată cu reglementările naţionale şi cele internaţionale.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretică a lucrării rezidă în cercetarea complexă a bazelor teoretice, organizatorice şi juridice ale resocializării condamnaţilor. Rezultatele studiului vor contribui la dezvoltarea doctrinei juridice autohtone, servind ca imbold pentru sporirea atenţiei acordate problemelor privind resocializarea condamnaţilor precum şi pentru diversificarea studiilor întreprinse în acest sens. Ideile esenţiale ale cercetării pot contribui la elaborarea unor noi mijloace, metode şi căi de resocializare penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Concluziile şi recomandările care se conţin în lucrare pot fi utilizate la perfecţionarea legislaţiei, a practicii de aplicare a acesteia, precum şi la optimizarea organizării şi sporirea eficienţei organelor de stat menite să contribuie la resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare. Rezultatele teoretice şi practice obţinute pot fi utilizate în procesul instructiv-didactic în cadrul instituţiilor de învăţămînt, precum şi de specialiştii practicieni implicaţi în procesul de resocializare a condamnaţilor.

5

АННОТАЦИЯ Русу Олег, «Пенитенциарная и постпенитенциарная ресоциализация лиц

осужденных к лишению свободы», диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук по специальности 12.00.08 – Уголовное право

(уголовное право, криминология, уголовно-исполнительное право), Кишинэу, 2010.

Структура работы: Введение, 4 главы, общие выводы и рекомендации, библиографический список из 312 наименований, 22 приложений, 184 страниц основного текста. Результаты опубликованы в 16 научных статьях.

Ключевые слова: Ресоциализация, средства исправления осужденных, психологическая подготовка, социальная работа, подготовка к освобождению, правовое положение, социальная адаптация, трудоустройство, гражданское общество, профилактика преступлений.

Область изучения и цели диссертации. Анализ по существу правового регулирования общественных отношений, касающихся пенитенциарной и постпенитенциарной ресоциализации лиц, осужденных к лишению свободы. Главные задачи состоят в анализе ситуации в этой области и публикаций на теме диссертации, анализу общих определений касающихся ресоциализации осужденных к лишению свободы, историческая эволюция этих отношений и их правового регулирования, а также сравнительно – правовое исследование ресоциализации преступников, выяснение проблем касающихся осуществления мер пенитенциарной ресоциализации осужденных, а также отношений, касающихся обеспечения процесса ресоциализации лиц, освобожденных из мест лишения свободы.

Научная новизна и оригинальность. Диссертация является одним из первых комплексных исследований в Республике Молдова, посвященных проблеме ресоциализации преступников. Новизна и научная оригинальность работы состоят в формировании теоретических и практических выводов, внесение предложений de lege ferenda, которые логически вытекают из проведённых в работе исследований, способствуя обогащению доктрины в указанных проблемах, совершенствованию действующего законодательства, делая его более соответствующим и логически связанным с национальными и международными нормами.

Теоретическое и прикладное значение. Теоретическое значение работы состоит в комплексном исследовании теоретических, организационных и юридических основ ресоциализации осуждённых. Результаты исследования будут способствовать развитию отечественной юридической доктрины, послужив импульсом для уделения большего внимания проблемам, касающимся ресоциализации осуждённых, а также для расширения круга исследований, предпринятых в этой области. Главные идеи исследования могут способствовать разработке новых средств, методов и путей пенитенциарной и постпенитенциарной ресоциализации лиц, осужденных к лишению свободы.

Внедрение научных результатов. Выводы и рекомендации, содержащиеся в работе, могут быть использованы для совершенствования законодательства, практического применения, а также для оптимизации организации и повышения эффективности государственных органов, призванных способствовать ресоциализации лиц, осужденных к лишению свободы. Полученные теоретические и практические результаты могут быть использованы в учебно-воспитательном процессе в юридических учебных заведениях, а также практическими работниками, вовлеченными в процесс ресоциализации осуждённых.

6

ANNOTATION Rusu Oleg, “Penitentiary and postpenitentiary resocialization of persons subjected to

punishment by imprisonment”, doctor degree thesis in law, speciality 12.00.08 – Criminal Law (criminal law, criminology, criminal executive-law), Chişinău, 2010.

The structure of the thesis: Introduction, 4 chapters, general conclusions and recommendations, bibliography from 312 titles, 184 pages basic texts, 22 annexes. The results obtained are reflected in 16 scientific articles.

Key words: re-socialization, correctional means of convicts, psychological assistance, social assistance, preparation for release, legal status, social adjustment, vocational integration, civil society, crime prevention.

Field of study and objectives of research. The essential analysis of social relational regulations according penitentiary and postpenitentiary resocialization of persons subjected to punishment by imprisonment. The main objectives consists in analyzing the situation in the field and publications of thesis topic, reviewing general notions on penitentiary and post-penitentiary re-socialization of persons subjected to punishment by imprisonment, historical evolution of these relationships and their regulation and a comparative study of offenders re-socialization, clarifying issues related to the achievement of rehabilitation measures of prisoners and the insurance of the process of re-socialization persons subjected to punishment by imprisonment.

Scientific novelty and originality. The thesis presents the first complex research from Moldova on the topic of offenders’ re-socialization. Both, novelty and originality of the scientific work is to formulate theoretical and practical conclusions, to advance proposed regulations resulting from logical investigations, contributing to doctrine enrichment, to improve the legislation in force, making it more compatible and logical mingled with existing national and international regulations.

Theoretical and application significance. The theoretical importance of the research work lies in a complex investigation of theoretical, legal and organizational base of the offenders’ re-socialization. The results will help to develop the national legal doctrine, serving as an impetus for increasing attention to problems of resocialization prisoners and to diversify studies in the field. Essential ideas of research can help to develop new means, methods and ways of social rehabilitation of convicts.

Implementing of scientific research. Conclusions and recommendation contained the

scientific work can be used to improve the legislation, its application to practice, and to optimize

the organization and increasing efficiency of state bodies meant to contribute to re-socialization

persons subjected to punishment by imprisonment. Practical results obtained can be used in

instructive educational process within educational institutions, and by practicing professionals

involved in the process of re-socialization of prisoners.

7

LISTA ABREVIERILOR URSS - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească RSSU – Republica Sovietică Socialistă Ucraineană RSSM - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească RSS – Republica Sovietică Socialistă RM – Republica Moldova CSI – Comunitatea Statelor Independente RB – Republica Belarus RPC – Republica Populară Chineză RFG – Republica Federativă Germană SUA – Statele Unite ale Americii UTA – Unitatea Teritorial Administrativă NCVD – Narodnîi Comisariat Vnutrenih Del ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului MAI – Ministerul Afacerilor Interne MJ – Ministerul Justiţiei OAI – Organele Afacerilor Interne DIP – Departamentul Instituţiilor Penitenciare DAEPAS – Direcţia Activitate Educativă, Psihologică şi Asistenţă Socială ANOFM – Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă IRP – Institutul de Reforme Penale ONG – Organizaţie Neguvernamentală CP – Cod Penal CPP – Codul de Procedură Penală CE – Cod de Executare CF – Codul Familiei CM – Codul Muncii CEP – Codul Execuţional Penal art. - articolul alin. - alineatul pct. – punctul lit. - litera p. - pagina nr. - numărul ex. – exemplu op. cit. – opera citată

8

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Printre multiplele probleme ale societăţii

contemporane una din cele mai dificile, care necesită o atenţie deosebită a cercetătorilor şi

practicienilor, este resocializarea cetăţenilor, care au comis fapte infracţionale.

Starea criminalităţii recidive în Republica Moldova, chiar şi în condiţiile diminuării unor

indicatori statistici ai ei, trezeşte o anumită îngrijorare. Cea mai sumară analiză a criminalităţii

existente ne convinge de faptul că cauzele fenomenului dat nu sînt legate doar de existenţa unui

mecanism insuficient ajustat al reglementării juridice sau al unei activităţi nesatisfăcătoare ale

organelor de drept. Soluţionarea acestei probleme este organic legată de combaterea şi

prevenirea criminalităţii în ansamblu. Ţinînd cont de aceasta o sarcină de bază şi actuală a

organelor de stat este elaborarea unor măsuri eficiente, în măsură să asigure o luptă categorică cu

criminalitatea în general şi cu criminalitatea recidivă în particular.

Pînă în prezent pedeapsa cu închisoare rămîne a fi una din cele mai frecvent aplicate

măsuri de pedeapsă penală. Totodată statul nu trebuie să uite că după ispăşirea termenului de

pedeapsă stabilit de instanţa de judecată, iar în unele cazuri şi înainte de termen, condamnatul se

va întoarce în societate, unde va fi nevoit să se adapteze la noile împrejurări şi să-şi asigure

existenţa.

În acest context o importanţă deosebită o are problema resocializării persoanelor care îşi

ispăşesc sau şi-au ispăşit pedeapsa privativă de libertate în instituţiile penitenciare. Anume

resocializarea condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare serveşte drept criteriu de bază al aprecierii

eficacităţii lucrului instituţiilor care pun în executare pedepsele.

Problema generală a resocializării are şi o importanţă de sinestătătoare. Sporirea cantitativă

a numărului indivizilor desocializaţi se poate răsfrînge într-o transformare calitativă în rezultatul

căreia poate fi posibilă creşterea tempourilor diferenţierii sociale, iar aceasta ameninţă cu apariţia

unui număr mare de persoane tentate să intre în conflict cu legea.

Statul îşi face un deserviciu cheltuind sume mari pentru cercetarea noilor infracţiuni,

desfăşurarea proceselor de judecată, etaparea condamnaţilor şi deţinerea lor în penitenciare

termene de lungă durată în loc de a petrece unele măsuri de mare anvergură în vederea adaptării

lor sociale prevenind astfel recidiva în rîndul acestora. Astfel, doar pentru întreţinerea sistemului

penitenciar în anul 2009, din bugetul de stat al Republicii Moldova au fost alocate 237 mln.

457,78 mii lei [1]. Necesitatea de a cheltui mijloace considerabile pentru deţinerea

condamnaţilor în penitenciare limitează posibilităţile statului de a realiza programe privind

prevenirea criminalităţii şi resocializarea condamnaţilor. În aceste condiţii indicii statistici relevă

faptul că din numărul total de condamnaţi 53,25% au comis recidivă [2].

9

Practica executării pedepsei cu închisoare este complexă şi contradictorie. Pe de o parte,

instituţiile penitenciare trebuie să modeleze viaţa condamnatului în libertate, iar pe de altă parte –

în interiorul lor se execută pedeapsa şi se realizează scopurile acesteia în condiţiile regimului

coercitiv prin regulile căruia se determină limitele şi procedeele influenţării corecţionale asupra

condamnaţilor, fapt care nu are loc la libertate.

În afară de aceasta, practica cotidiană a instituţiilor penitenciare, precum şi rezultatele

cercetărilor petrecute mai devreme (Antonean Iu.M., Rîbak M.S., Pişcelko A.V., Hohreakov

G.F., Crainova N.A. etc.) demonstrează faptul că în procesul influenţării educative asupra

condamnatului apar probleme dificile cu caracter juridic, psiho-pedagogic, organizatoric, care

necesită o soluţionare neintîrziată.

Adoptarea unei noi legislaţii execuţional-penale a pus baza unei schimbări reale a politicii

penale şi execuţional-penale în sensul umanizării ei, a creat în instituţiile penitenciare condiţii

mai favorabile pentru o resocializare reuşită a condamnaţilor.

Persoanele liberate se reîntorc în societate purtînd cu ei experienţa căpătată în detenţie. În

cele mai dese cazuri aceasta este negativă, de aceea statul este cointeresat ca persoana anterior

condamnată să înceapă cît mai curînd un mod de viaţă social acceptabil şi să nu săvîrşească din

nou infracţiuni. Revenind la libertate, foştii condamnaţi se ciocnesc cu o multitudine de

probleme, printre care probleme locative, financiare, familiale, cu anturajul etc.

Astfel, în prezent nu mai există îndoieli de faptul că calitatea activităţii instituţiilor

penitenciare, gradul de implicare a organelor administrării locale, colectivelor de muncă, familiei

şi anturajului apropiat influenţează, în mare măsură, soarta persoanei liberate şi starea

criminalităţii în general.

Deficienţele care apar în procesul organizării procesului de resocializare penitenciară şi

postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare invocă necesitatea studierii lor

multilaterale în baza experienţei istorice şi străine precum şi ţinînd cont de practica existentă în

prezent.

Totodată, soluţionarea problemelor de resocializare nu este posibilă fără o bază legislativă

adecvată, care ar reglementa procesul resocializării determinînd scopurile şi sarcinile ei.

Actualitatea temei este determinată şi de necesitatea revizuirii actualului cadru normativ privind

soluţionarea problemelor menţionate.

Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul lucrării constă în studierea complexă şi multilaterală

a procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare, analiza normelor şi

practicii aplicării lor în domeniul cercetat, elaborarea propunerilor privind perfecţionarea în

10

continuare a concepţiilor teoretice şi a acţiunilor practice de influenţare, realizate la diferite etape

ale procesului de resocializare.

În ipoteza scopului propus, au fost stabilite următoarele obiective:

- elucidarea esenţei socializării individului;

- formularea noţiunii de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în baza

analizei accepţiunilor privind definirea procesului de resocializare şi cele asemănătoare cu el

cum sînt socializarea şi adaptarea socială;

- relevarea etapelor şi subetapelor resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare

şi a caracteristicii generale a particularităţilor lor;

- studierea istoricului experienţei autohtone precum şi a legislaţiei şi practicii altor state

privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare;

- elucidarea particularităţilor legislaţiei Republicii Moldova referitoare la reglementarea

procesului de resocializare penitenciară a condamnaţilor;

- analiza experienţei şi conţinutului asistenţei psihologice şi sociale acordată

condamnaţilor;

- petrecerea unor cercetări empirice, orientate spre clarificarea întregului complex de

probleme, care apar în procesul resocializării, cu care se confruntă condamnaţii în condiţiile

actuale;

- analiza activităţii administraţiei instituţiilor penitenciare şi ale altor subiecţi ai

resocializării privind pregătirea condamnaţilor pentru liberare;

- examinarea prevederilor legislaţiei în vigoare referitoare la statutul juridic al persoanelor

liberate;

- studierea experienţei conlucrării diferitor instituţii şi organe, precum şi a problemelor

existente în domeniul adaptării sociale a persoanelor liberate;

- cercetarea problemei privind participarea membrilor comunităţii în procesul resocializării

precum şi al profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate;

- formularea în temeiul rezultatelor investigaţiei, a unor propuneri şi recomandări ştiinţific

argumentate privind perfecţionarea legislaţiei şi practicii de aplicare a ei în scopul ridicării

eficacităţii procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Caracterul novator al rezultatelor obţinute e

determinat de faptul că au fost identificate oportunităţi noi pentru aplicarea datelor ştiinţifice în

scopul optimizării procesului de resocializare penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor

supuse pedepsei cu închisoare.

11

Noutatea ştiinţifică a studiului rezidă şi în elaborarea unui şir de modificări de

perfecţionare a unor norme juridice din Codul de executare, Codul penal, Codul electoral, Legea

privind controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituţiile ce asigură detenţia

persoanelor precum şi a unor acte departamentale.

Elementele de noutate ştiinţifică, obţinute în rezultatul studiului, constau în următoarele:

1. analiza accepţiunilor privind definirea procesului de resocializare şi celor asemănătoare

cu el cum sînt socializarea şi adaptarea socială, desăvîrşirea noţiunii de resocializare a

persoanelor supuse pedepsei cu închisoare precum şi propunerea de a fixa prin lege noi formulări

ale normelor art. 61 alin. (2) CP al RM şi respectiv art. 162 alin. (2) CE al RM ţinînd cont de

coraportul noţiunilor examinate;

2. relevarea etapelor şi subetapelor procesului de resocializare a persoanelor supuse

pedepsei cu închisoare, precum şi a principiilor cărora trebuie să fie subordonat;

3. analiza sub aspect istoric a evoluării scopului pedepsei penale şi a reglementărilor

juridice privind corijarea şi resocializarea infractorilor;

4. studierea legislaţiei şi experienţei înaintate a altor state privind resocializarea

persoanelor supuse pedepsei cu închisoare şi identificarea căilor de valorificare a tot ce este mai

preţios ţinînd cont de specificul şi condiţiile din Republica Moldova.

5. argumentarea oportunităţii de a exclude restricţia (privind dreptul persoanelor

condamnate la privaţiune de libertate pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de

grave de a alege) prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. c) din Codul electoral al Republicii Moldova şi

înlocuirea ei cu sintagma „în privinţa cărora instanţa de judecată s-a pronunţat de a fi lipsite de

dreptul de vot” urmînd ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra lipsirii dreptului de vot în

fiecare caz în parte şi în contradictoriu.

6. argumentarea propunerii de a introduce în mod expres în art. 224 CE al RM, cerinţa

privind deţinerea separată a condamnaţilor care au fost apreciaţi la atestare cu nivelul de corijare

„nesatisfăcător” de condamnaţii care au fost apreciaţi cu nivelul de corijare „satisfăcător” şi

„bine”;

7. demonstrarea necesităţii de a fixa în legislaţia execuţional-penală a noţiunilor de corijare

şi celei de resocializare prin completarea art. 168 CE al RM.

8. în baza analizei unuia din principalii factori destabilizatori, care are o influenţă negativă

asupra procesului resocializării condamnaţilor în instituţiile penitenciare, cum este subcultura

criminală s-a propus întreprinderea unor activităţi, în vederea neutralizării influenţei asociale a

tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor şi altor elemente ale subculturii, care pot fi realizate prin

12

intermediul unui complex de mijloace de influenţare cu caracter educativ, psihologic, social-

economic şi cultural;

9. motivarea teoretico-juridică a realizării funcţiei sociale a statului – de protecţie socială a

condamnaţilor – este apreciată ca o necesitate obiectivă, condiţionată de oportunitatea

consolidării unei societăţi cu o organizare socială unitară;

10. analiza legislaţiei execuţional-penale privind pregătirea condamnaţilor pentru liberare

şi identificarea unor noi căi şi metode de perfecţionare a procesului dat;

11. analiza elementelor specifice şi formularea noţiunii de statut juridic al persoanelor

liberate din detenţie precum şi argumentarea oportunităţii completării cap. XXVIII CE al RM

întitulat „Ajutorul acordat persoanelor eliberate din locurile de detenţie” cu un articol nou 303¹

referitor la statutul juridic al acestora;

12. evidenţierea problemelor organizatorice şi juridice ale procesului de adaptare socială a

persoanelor liberate din locurile de detenţie precum şi propunerea unor noi măsuri

organizatorico-juridice de perfecţionare a acestui proces;

13. cercetarea problemei privind implicarea membrilor comunităţii în procesul

resocializării precum şi al profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate;

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Teza de doctorat reprezintă o

investigaţie teoretico-aplicativă complexă, menită să contribuie la relevarea şi soluţionarea

problemelor ce vizează problematica abordată.

Importanţa teoretică a lucrării rezidă în cercetarea complexă a bazelor teoretice,

organizatorice şi juridice ale resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare. Rezultatele

studiului vor contribui la dezvoltarea doctrinei juridice autohtone, servind ca imbold pentru

sporirea atenţiei acordate problemelor privind resocializarea infractorilor precum şi pentru

diversificarea studiilor întreprinse în acest sens.

Caracterul aplicativ al lucrării constă în următoarele:

- ideile esenţiale ale cercetării pot contribui la elaborarea unor noi mijloace, metode şi căi

de resocializare penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare;

- rezultatele teoretice şi practice obţinute pot fi utilizate în procesul instructiv-didactic în

cadrul instituţiilor de învăţămînt, precum şi de către specialiştii practicieni implicaţi în procesul

de resocializare a condamnaţilor;

- concluziile, propunerile şi recomandările care se conţin în lucrare pot fi utilizate la

perfecţionarea legislaţiei, a practicii de aplicare a ei, precum şi la optimizarea organizării şi

sporirea eficienţei organelor de stat menite să contribuie la resocializarea persoanelor supuse

pedepsei cu închisoare.

13

În rezultatul acestei cercetări în contextul „Planului de acţiuni al MAI privind realizarea

Instrumentului de implementare al Planului de Acţiuni RM-UE în cadrul Politicii Europene de

Vecinătate” de către autor au fost înaintate unele propuneri referitoare la perfecţionarea formelor

de antrenare a condamnaţilor în activităţi de resocializare.

De asemenea, valoarea aplicativă a lucrării constă în completarea laturii teoretice a lucrării

cu rezultatele practice obţinute în urma investigaţiilor realizate, a generalizării datelor sondajului

sociologic şi celor obţinute în urma studierii caietelor pentru lucrul individual-educativ cu

condamnaţii.

Aprobarea rezultatelor. Ideile de bază ale lucrării de faţă au fost comunicate şi discutate

în cadrul seminarelor metodico-ştiinţifice din cadrul Catedrei Drept Penal şi Criminologie a

Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Principalele idei şi concluzii teoretice ale

investigaţiei de faţă sînt reflectate în mai multe publicaţii inclusiv în cadrul Conferinţei

ştiinţifico-practice internaţionale „Criminalitatea regională: probleme şi perspective de

combatere” (Chişinău, 25-26 mai 2005), Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale „Probleme

de prevenire şi combatere a criminalităţii de către Organele Afacerilor Interne în perioada

recesiunii economice” (Chişinău, 15 octombrie 2009), în unele reviste de specialitate, anale şi

anuare ştiinţifice. Unele idei conţinute în teză sînt publicate în manualul „Drept execuţional

penal” elaborat în coautorat (Chişinău 2007).

Veridicitatea concluziilor ştiinţifice elaborate în teză sînt asigurate prin compararea lor cu

rezultatele cercetărilor altor autori, precum şi motivarea lor prin trimiteri la prevederile legislaţiei

în vigoare şi la savanţii cu renume din ţară şi de peste hotare.

Sumarul compartimentelor tezei.

În capitolul 1 este efectuată o trecere în revistă a lucrărilor publicate în literatura de

specialitate la problemele de cercetare propuse şi metodele de soluţionare, în scopul conturării

nivelului de studiere a tematicii tezei, pe plan ştiinţific atît naţional cît şi internaţional. Este

efectuată o analiză comparativă a situaţiei existente în domeniu, precum şi a determinărilor

conceptuale privind procesul de resocializare cu formularea problemei de cercetare. De

asemenea, sînt descrise scopul şi obiectivele tezei.

În capitolul 2 sînt relevate etapele, subetapele şi principiile cărora trebuie să fie

subordonat procesul resocializării. De asemenea, este efectuată analiza sub aspect istoric al

evoluării scopului pedepsei penale şi al reglementărilor juridice privind corijarea şi

resocializarea infractorilor. În paralel cu legislaţia naţională sînt cercetate prevederile normative

şi practica resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în alte state reliefînd prin

aceasta noi căi de valorificare a experienţei înaintate în acest domeniu.

14

Capitolul 3. Prin cercetarea principalelor mijloace de corijare a condamnatului cum ar fi:

regimul, munca social-utilă, munca educativă, instruirea profesională, învăţămîntul general şi

influenţa exercitată de societate, sînt nuanţate problemele juridice, psiho-pedagogice şi

organizatorice dificile care necesită o soluţionare neîntîrziată. Sînt elucidate aspectul juridic şi

conţinutul asistenţei psihologice şi sociale acordată condamnaţilor. De asemenea, se analizează

esenţa şi elementele constitutive ale subculturii criminale. O atenţie deosebită este acordată

procesului de pregătire al condamnaţilor pentru liberare fiind astfel identificate problemele pe

care trebuie să le soluţioneze administraţia penitenciară.

În capitolul 4 sînt precăutate elementele specifice ale statutului juridic al persoanelor

liberate fiind puse în evidenţă restricţiile cu caracter civil şi cele cu caracter juridico-penal. La

fel, este întreprinsă o analiză a esenţei şi conţinutului procesului de adaptare socială al

persoanelor liberate şi al legităţilor sale social-psihologice prin nuanţarea problemelor

organizatorice şi juridice ale procesului în cauză. Cercetarea problemei privind implicarea

membrilor comunităţii în procesul resocializării, precum şi al profilaxiei infracţiunilor în rîndul

persoanelor liberate, de asemenea, constituie obiectul unor investigaţii separate.

15

1. DOCTRINA PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

1.1 Materia de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în contextul

cercetărilor actuale

În domeniul dreptului execuţional penal, problemele resocializării condamnaţilor sînt precăutate insuficient. Într-o oarecare măsură problematica resocializării infractorilor este tratată de disciplinile conexe. Informaţia cu privire la problema dată a putut fi selectată, în special, din psihologia penitenciară, pedagogia penitenciară, criminologie şi asistenţa socială, etc.

Astfel, literatura care se referă la subiectul menţionat poate fi divizată convenţional în 6 grupe: Autorii din prima grupă cercetează aspectele teoretice ale resocializării condamnaţilor

preponderent de pe poziţii criminologice. Acestea sînt cercetările lui Kudreavţev G., Juleva I., Krainova N., Bagreeva E., Şnaider G., Hohreacov G., Baranov I., Carp S, Ciobanu I. etc.

Grupa a doua o formează lucrările în care sînt elucidate problemele dreptului execuţional penal. Cercul dat de probleme este examinat în lucrările lui Dementiev S., Strucikov N., Govoruhin Ă., Zubkov A., Volkova T., Oancea I., Zidaru P., Nicolae-Anghel N., Florea V. etc.

Grupa a treia constă din lucrările consacrate psihologiei penitenciare. Acestea sînt lucrările lui Glotocichin A., Pirojcov V., Antonean Iu., Vasiliev V., Pastuşenea A. etc.

În lucrările din grupa a patra sînt examinate problemele care se referă la problemele pedagogiei penitenciare. La ele se referă lucrările lui Vîsotina A., Pişcelco A., Litvişcov V., Mitchina A. etc.

Grupa a cincea o constituie lucrările consacrate asistenţei sociale acordate condamnaţilor în instituţiile penitenciare. Acestea sînt lucrările lui Biriucov Iu., Doljencova G., Vulpescu A., Canţer N., Postu D., Adam Iu. etc.

În grupa a şasea autorii examinează problemele care se referă la asigurarea procesului de resocializare a persoanelor liberate din detenţie. Acestea sînt cercetările lui Trubnicov V., Şmarov I., Voloşin N., Mihlin, Potiomchina A, Inogamov Ş., Evtuşenco I., Priţcan V., Gribincea T., Moraru-Cilimar R., Cojocaru A., Fiscuci C., Popa V., Dumbrăveanu V., Lungu V., Popovici M. etc.

Printre cei mai distinşi autori din Federaţia Rusă, care au abordat în investigaţiile lor problema dată, îi vom evidenţia pe savanţii: Rîbak M., Juleva I., Crainova N., Volcova T., Bagreeva E., Baranov I., Evtuşenco I., care au elaborat lucrări ştiinţifice valoroase la această temă.

Printre autorii din România vom menţiona pe Oancea I., Zidaru P., Florian G., Nicolae-Anghel N., Pop O., Brezeanu O. etc.

16

Problemele resocializării condamnaţilor şi adaptării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie au fost examinate şi în lucrările savanţilor occidentali. Printre aceştea îi putem numi pe Gordon D., Kuin P., Kunc K., Snayder G., Eduin M., Chur M. etc.

În ceea ce priveşte gradul de studiere al temei respective în Republica Moldova la moment atestăm că aspectele ştiinţifice, metodologice şi practice ale resocializării condamnaţilor nu au constituit obiectul de studiu al cercetărilor ştiinţifice complexe în literatura de specialitate. Totodată, nu putem nega şi faptul că avem cercetători care tratează problemele abordate, dar o fac într-un mod selectiv, sau abordează subiectul respectiv în contextul altor probleme fără a urmări scopul de a scoate în evidenţă toate conceptele şi de a face o analiză multiaspectuală a categoriei respective, accentul fiind pus pe cercetarea anumitor noţiuni generale despre resocializare.

În cele ce urmează vom analiza lucrările mai importante ce ţin de tema tezei editate în ţară şi străinătate venind şi cu observaţii de rigoare.

În acest sens, merită atenţie studiul efectuat de către autorii Caciamac L., Zaharia V., Canţer V., Postu D., Coodonator Cojocaru V., intitulat Raportul misiunii de evaluare a necesităţilor în domeniul pregătirii pentru liberare a deţinuţilor [3]. Autorii au întreprins o estimare a condiţiilor, programelor şi necesităţilor în domeniul pregătirii pentru liberare a deţinuţilor din penitenciarele Republicii Moldova, pentru oferirea de opţiuni şi alternative reale în scopul de a eficientiza procesul de pregătire pentru liberare a deţinuţilor. De asemenea, studiul vizează evaluarea efectelor şi impactului realizat prin punerea în aplicare a unui nou mecanism de pregătire pentru liberare a deţinuţilor din penitenciarele Republicii Moldova [3, p. 43].

Cercetarea este însoţită de un amplu studiu comparativ al experienţei internaţionale în activitatea de intervenţie psihosocială în faza de pregătire pentru liberare a deţinuţilor [3, p. 55].

De asemenea, sînt reflectate problemele cu care se confruntă administraţiile penitenciare ale Republicii Moldova şi deţinuţi la faza de pregătire pentru liberare. În scopul soluţionării acestor probleme sînt formulate propuneri şi recomandări [3, p. 81-82].

Ţinem să menţionăm şi pe autorii Vulpescu A., Canţer N., Postu D., Adam Iu., cu lucrarea Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor [4]. Ghidul informativ cu valenţe practice relevă conţinutul uneia dintre multiplele secvenţe: pregătirea continuă a asistenţilor sociali şi psihologilor angajaţi în Instituţiile Penitenciare din Republica Moldova. Autorii relevă un spaţiu al dezvoltării personale, astfel încît beneficiarii ghidului să devină capabili să-şi gestioneze singuri activităţile de asistenţă socială, consiliere şi reintegrare socială a deţinuţilor.

Ghidul cuprinde 5 capitole consacrate unor probleme ce ţin de pregătirea condamnaţilor pentru liberare. Astfel, în capitolul 1 sînt prezentate direcţiile de activitate şi sarcinile de bază ale activităţii serviciului psihologic, socio-educativ şi probaţiune în sistemul penitenciar din Republica Moldova. Tot aici sînt prezentate principiile deontologice ale profesioniştilor ce

17

activează în cadrul instituţiilor penitenciare precum şi unele programe socio-educative implementate în instituţiile penitenciare.

Capitolul 2 se referă la asistenţa socială acordată deţinuţilor menţionîndu-se că activitatea asistentului social din penitenciare are specificul său, fiind mai complexă. Astfel, în afară de acordarea consultaţiilor privind problemele sociale, ea presupune asigurarea respectării drepturilor deţinutului, organizarea procesului de resocializare şi ameliorare a capacităţii de reintegrare socială a acestuia [4, p. 16]. În acest context sînt prezentate obligaţiunile funcţionale, direcţiile şi metodicile de lucru ale asistenţilor sociali precum şi activităţile nemijlocite procesului de pregătire pentru liberare.

În capitolul 3, consacrat asistenţei psihologice a deţinutului, sînt prezentate obligaţiunile funcţionale ale psihologului în penitenciar şi în special evaluarea efectuată de către acesta în domeniul socio-uman ca fiind un proces dinamic de colectare, analiză şi interpretare a datelor [4, p. 91]. Tot aici se punctează pe asistarea psiho-socială (asistenţa şi consilierea) care se concretizează în derularea unor programe de intervenţie axate pe nevoile criminogene ale infractorilor şi în sprijinirea clientului în vederea satisfacerii nevoilor sociale, medicale sau juridice [4, p. 104].

Capitolul 4 se referă nemijlocit la implementarea programelor de asistenţă psiho-socială. Astfel sînt prezentate argumente pentru implementarea programelor în penitenciar precum şi principiile intervenţiilor eficiente. De asemenea sînt prezentate şi analizate unele categorii de programe ale deţinuţilor (programe „multi-modale”, programe bazate pe teorii şi metode ale psihologiei cognitiv-comportamentale) care se pregătesc pentru liberare implementate în vederea reintegrării persoanelor cu comportament infracţional [4, p. 116]. Un alt aspect precăutat de către autori este subcultura criminală ca factor ce perturbă intervenţia eficientă. În acest sens, se precizează că misiunea psihologului este de a optimiza relaţiile intergrupale în condiţiile vieţii din penitenciar. El poate influenţa grupurile în vederea accentuării unor tendinţe sau diminuării unor procese nedorite din mediul deţinuţilor [4, p. 136-137].

În capitolul 5 sînt prezentate unele programe psiho-sociale necesare procesului de pregătire pentru liberare şi anume: programul pentru dezvoltarea abilităţilor sociale; programul pentru reducerea riscului de recidivă; programe de consiliere şi orientare profesionale, programe de dezvoltare morală; programe pentru reducerea agresivităţii; program de intervenţie psiho-educativă pentru deţinuţii foşti consumatori de alcool; programul de intervenţie psihologică destinat deţinuţilor cu risc de suicid; programul de asistenţă psihologică pentru deţinuţii cu risc de evadare; programul de intervenţie individualizată desfăşurat cu minorii care urmează să se libereze.

Cartea autorilor Cojocaru V., Zaharia V., Cepraga I., Adam Iu., Vulpescu A., Coordonator: Ardeleanu D., - Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor [5] este consacrată aceleiaşi probleme. Ghidul practic este alcătuit din 4 capitole în care sînt tratate diverse laturi ale pregătirii pentru liberare a deţinuţilor. În capitolul 1 întitulat „Noţiuni generale privind activitatea de pregătire

18

pentru liberare a deţinuţilor”, autorii menţionează că procesul pregătirii deţinuţilor pentru liberare este perceput ca parte a procesului de reabilitare, cu scopul sprijinirii acestora în vederea unei cît mai bune reintegrări sociale. Astfel, durata pregătirii pentru liberare din detenţie este determinabilă doar pentru fiecare persoană deţinută în parte, care începe din momentul intrării în penitenciar. În acest context sînt prezentate unele principii şi prevederi ale unor acte internaţionale ce stau la baza pregătirii pentru liberare din locurile de detenţie, menţionîndu-se că majoritatea din aceste principii şi valori se reflectă şi în actele normativ juridice-naţioanle [5, p. 6]. Totodată se precizează că domeniul reglementării juridice a procesului pregătirii pentru liberarea persoanelor din detenţie poate fi caracterizat ca fiind încă unul în dezvoltare [5, p. 16]. Tot aici, este prezentat specificul şi condiţiile de pregătire pentru liberare a deţinuţilor în alte state, relevîndu-se ce este comun administraţiilor penitenciare europene, dar şi diferenţele inerente, generate de aşezarea geografică, mărimea statului, tradiţiei, gradul de civilizaţie, interesele naţionale şi, nu în ultimul rînd, resursele financiare [5, p. 21].

Capitolul 2 este consacrat asistenţei sociale acordată în vederea pregătirii pentru liberare. Referindu-se la organizarea activităţilor de pregătire pentru liberare, autorii menţionează că acestea necesită a fi iniţiate începînd cu prima zi de detenţie şi ulterior dezvoltate pe măsura apropierii termenului de liberare. În context au fost stabilite următoarele etape principale de executare a termenului privativ de libertate: etapa iniţială; etapa de bază; etapa de pregătire pentru liberare [5, p. 37]. Vorbind despre evaluarea deţinutului în domeniul socio-uman, se precizează că aceasta este un proces dinamic de colectare, analiză şi interpretare a datelor care, în funcţie de momentul în care are loc, este de următoarele tipuri: evaluarea iniţială, evaluarea continuă şi evaluarea finală [5, p. 49]. O altă activitate la care se referă autorii este consilierea deţinuţilor precizîndu-se că aceasta reprezintă o acţiune desfăşurată individual sau cu mai multe persoane, orientată spre dezvoltarea personală, prin asistarea în situaţiile de criză şi acordarea ajutorului psihoterapeutic în rezolvarea problemelor. Tot aici este identificată reţeaua instituţiilor sociale competente în soluţionarea diverselor probleme ce apar odată cu liberarea. În finalul capitolului este prezentată procedura de perfectare a documentelor pentru primirea indemnizaţiilor /pensiilor.

În capitolul 3 autorii se referă la asistenţa psihologică acordată deţinuţilor în perioada de pregătire pentru liberare. Se menţionează că, în cazurile în care procesul de adaptare a condamnatului la condiţiile de detenţie are loc fără intervenţia psihosocială, ne putem aştepta la urmări negative. Procesul de pregătire pentru liberare cu această categorie de condamnaţi este dificil, deoarece activităţile psihocorecţionale ce nu s-au organizat pe parcursul executării pedepsei, fizic, nu pot fi realizate în ultimele şase luni. Cu referire la rolul psihologului se punctează că intervenţia acestuia are menirea de atenuare şi de sprijin, încurajînd modelele de viaţă pozitive şi dezactivarea celor negative. Astfel, sînt relevate anumite metodici de psihodiagnosticare precum şi dificultăţile care apar la aplicarea lor practică în penitenciar. De asemenea sînt prezentate anumite programe de

19

pregătire pentru liberare (în special programul „Prosocial”) şi recomandări metodice privind implementarea acestora. Tot la acest capitol autorii punctează asupra importanţei restabilirii relaţiilor cu familia, prezentînd unele tehnici şi metode ale consilierii familiei.

Capitolul 4 conţine recomandări metodice privind implementarea mai multor programe psihosociale necesare procesului de pregătire pentru liberare şi anume: program pentru dezvoltarea abilităţilor sociale; program pentru reducerea riscului de recidivă; programe de consiliere şi orientare profesională; programe de dezvoltare morală; programe pentru reducerea agresivităţii; program de intervenţie psiho-educativă pentru deţinuţii foşti consumatori de alcool; program de intervenţie psihologică destinat deţinuţilor cu risc de suicid; program de asistenţă psihologică pentru deţinuţii cu risc de evadare; program de intervenţie individualizată desfăşurat cu minorii care urmează să se libereze.

Prezintă interes lucrarea autorilor Priţcan V., Gribincea T., Moraru-Cilimar R., Cojocaru A., Fiscuci C., Popa V., Dumbrăveanu V., Lungu V., Popovici M., intitulată Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie [6]. Ghidul cuprinde 5 capitole. Capitolul 1 este consacrat reperelor teoretico-aplicative ale reintegrării sociale a persoanelor liberate din detenţie. Astfel, se menţionează că procesul de adaptare socială la condiţiile adecvate de viaţă şi mediul social normal după o detenţie de lungă durată este un proces complicat, care necesită eforturi volitive active, calităţi morale formale. Autorii menţionează că succesul adaptării depinde de 3 grupuri de factori şi anume: 1) personalitatea deţinutului liberat; 2) condiţiile mediului social; 3) condiţiile din penitenciar în care s-a aflat deţinutul şi care influenţează comportamentul lui în primele luni de liberare. Conform autorilor etapa de integrare poate fi împărţită în 3 perioade corespunzător nivelului de integrare al fostului deţinut: 1) nivelul integrării sociale; 2) nivelul integrării psihosociale; 3) nivelul integrării subculturale [6, p. 25-26]. Tot aici este prezentată instituţia probaţiunii în unele state (Anglia, SUA, Olanda, Danemarca).

În capitolul 2 autorii au prezentat rolul instituţiilor din comunitate în procesul reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Astfel, sînt precăutate aspectele metodologice ale activităţii serviciilor de probaţiune în domeniul supravegherii persoanelor liberate din locurile de detenţie. Tot aici sînt prezentate instituţiile prestatoare de servicii de asistenţă socială din subordinea administraţiei publice locale de nivelul II, precum şi principalele direcţii de activitate ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă. În acest context autorii menţionează că situaţia prestării serviciilor de asistenţă socială la nivel teritorial şi la nivel central rămîne confuză din cauza divizării responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor administraţiei publice [6, p. 89]. Or, în scopul eficientizării procesului de soluţionare a problemelor de asistenţă socială, este binevenită constituirea structurilor centrale şi locale specializate de protecţie a persoanelor în dificultate. De asemenea este specificat rolul organizaţiilor neguvernamentale prestatoare de servicii de asistenţă socială menţionîdu-se că totuşi responsabilitatea principală în domeniul social trebuie să fie şi să

20

rămînă a statului. În final sînt prezentate unele prevederi ce ţin de activitatea de profilaxie a poliţiei cu persoanele liberate din locurile de detenţie [6, p. 102-103].

Capitolul 3 este consacrat integral asistenţei sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie şi anume unor concepte-cheie ale sistemului de asistenţă socială cum ar fi serviciile sociale, serviciile primare, serviciile specializate [6, p. 106]. De asemenea autorii fac o trecere în revistă a cadrului legislativ naţional de protecţie socială a persoanelor liberate din detenţie. În final autorii vin cu prezentarea unor metode şi tehnici de lucru în cadrul intervenţiei sociale [6, p. 125].

Capitolul 4 se referă în mod special la sistemul de asigurări sociale. Astfel, se menţionează că sistemul de asigurări sociale este unul dintre principalele instituţii de protecţie socială în condiţiile economiei de piaţă, care asigură realizarea dreptului constituţional al cetăţenilor la asigurare materială la bătrîneţe, în caz de boală, pierdere totală sau parţială a capacităţii de muncă, pierderea întreţinătorului sau şomaj etc. [6, p. 156].

O altă lucrare, consacrată reintegrării sociale a persoanelor liberate, a fost elaborată de către autorii Ciobanu D., Bolotovici L., Popa V., Gribincea T., Zaharia V., cu tilul Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie [7]. Cartea are un caracter preponderent practic şi conţine cinci capitole. Capitolul 1 este dedicat analizei psihologice a personalităţii persoanelor liberate şi se referă în particular la profilul psiho-social al diferitor categorii de ex-deţinuţi precum şi la asistenţa psiho-socială a diferitor tipuri de beneficiari [7, p. 28].

În capitolul 2 este prezentată reţeaua instituţiilor comunitare implicate în procesul de reintegrare socială a persoanelor liberate din detenţie. Aici sînt prezentate anumite reflecţii vizînd restabilirea relaţiei cu comunitatea şi cu familia. Este elucidat rolul instituţiilor statale implicate în procesul de reinserţie socială a ex-deţinuţilor precum şi organizaţiilor neguvernamentale [7, p. 45].

Capitolul 3 prezintă reintegrarea socială a persoanelor liberate din perspectiva serviciului de probaţiune. Aici sînt prezentate unele repere conceptuale privind activitatea de reintegrare socială a ex-deţinuţilor, activitatea organelor de probaţiune şi planificarea activităţii de reintegrare socială a persoanelor liberate din detenţie. Tot aici este concretizată activitatea cu persoanele liberate înainte de termen de pedeapsă şi specificul activităţii cu minorii [7, p. 111-126].

În capitolul 4 este redat modul de organizare şi funcţionare a sistemului instituţional de asistenţă socială şi a reglementării sale juridice (asigurările sociale, ajutorul social, prestaţiile băneşti, prestaţii în natură, servicii sociale şi de asistenţă socială) [7, p.136].

Capitolul 5 redă principiile şi exigenţele internaţionale ce stau la baza reintegrării sociale post-detenţie [7, p. 182].

În contextul menţionat a fost publicat şi studiul intitulat Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie, Raport de monitorizare şi evaluare a activităţii de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie (coord.: Ardeleleanu D.; experţi: Racu A.,

21

Pistrinciuc V., Zaharia V.) [8]. Raportul a avut drept scop monitorizarea şi evaluarea activităţilor privind pregătirea pentru liberarea deţinuţilor şi reintegrarea socială a persoanelor liberate din detenţie. Autorii analizează evoluţia situaţiei în domeniu, identifică problemele existente şi căile de soluţionare a acestora furnizînd recomandări pentru eficientizarea procesului în cauză.

Astfel, se concluzionează că prin cheltuirea repetată a banilor publici pentru întreţinerea condamnaţilor se aduce un prejudiciu incontestabil mai mare decît cheltuielile necesare pentru implementarea unui sistem viabil de resocializare al deţinuţilor [8, p. 8]. Cu referire la dimensiunile problemelor existente în domeniu au fost evidenţiate următoarele: inexistenţa unui mecanism bine definit de asistenţă şi reintegrare la nivel de stat; neexecutarea legislaţiei naţionale de profil; reticenţa comunităţii şi atitudinea discriminatorie a membrilor societăţii faţă de problemele ex-deţinuţilor. [8, p. 8-9]

O atenţie specială este acordată centrelor de justiţie comunitară create la iniţiativa IRP cu suportul financiar al unor organizaţii internaţionale în cadrul proiectului „Consolidarea societăţii civile în Moldova. Grupuri marginalizate. Reintegrarea socială a ex-deţinuţilor”. Potrivit autorilor, datorită implementării proiectului sus-menţionat, s-a reuşit crearea mecanismului funcţional de reintegrare socială a persoanelor liberate şi suplinirea sistemului de servicii destinate reintegrării ex-deţinuţilor cu o verigă-cheie reprezentată de CJC, care asigură nu doar prestarea propriu-zisă de servicii, ci şi legătura directă dintre actorii sociali implicaţi în acest proces [8, p. 15].

De o valoare incontestabilă este şi cartea autorului Carp S. cu titlul Criminalitatea penitenciară [9]. Lucrarea reprezintă un studiu monografic efectuat în baza materialului empiric şi constituie o analiză criminologică şi o caracterizare a stării actuale a criminalităţii penitenciare. În conţinutul lucrării s-au realizat unele cercetări ştiinţifice ample şi complexe (sub aspect juridico-penal, criminologic, sociologic, psihologic şi de drept execuţional penal) a factorilor criminalităţii penitenciare, generalizarea practicii prevenirii manifestărilor criminale în instituţiile penitenciare şi elaborarea unor recomandări concrete menite să sporească eficienţa activităţii profilactice, precum şi politica penitenciară în acest domeniu.

Astfel, în capitolul 1, consacrat definirii şi caracterizării statistico-criminologice a criminalităţii penitenciare, autorul menţionează, pe bună dreptate, că „în ramura ştiinţei criminologice nu există lucrări şi savanţi autohtoni axaţi pe problema cercetată, fapt care face dificilă lansarea unor strategii, concepţii de resocializare şi corijare a condamnaţilor. Toate lucrările existente vizează doar aspectul criminologic general, aspectului penitenciar neacordîndu-i-se o atenţie cuvenită, ceea ce constituie o lacună vizibilă în ştiinţa criminologică autohtonă” [9, p. 9].

Reieşind din definiţia criminalităţii, în general, şi relevînd parametrii criminalităţii penitenciare, precum şi în baza literaturii de specialitate ce abordează problema în cauză, autorul concluzionează că „criminalitatea penitenciară reprezintă în sine un fenomen social-juridic

22

negativ, variabil din punct de vedere istoric, care este constituit dintr-o totalitate de infracţiuni săvîrşite de deţinuţi, într-o perioadă determinată de timp” [9, p. 19].

Potrivit autorului criminalitatea penitenciară dispune de legităţile sale specifice şi de o structură deosebită, din care motive consideră oportun ca aceasta să fie delimitată ca gen de criminalitate aparte; tradiţiile şi obiceiurile criminale existente în mediul penitenciar se deosebesc de conţinutul subculturii criminale din afara penitenciarelor şi conţin o potenţă criminogenă sporită [9. p. 36-37].

Cu referire la personalitatea condamnaţilor ce comit infracţiuni în instituţiile penitenciare se evidenţiază că „toate aspectele analizate ce ţin de particularităţile celor care comit infracţiuni în locurile de detenţie au o deosebită importanţă pentru procesul prevenirii infracţiunilor în penitenciare” [9, p. 51].

În opinia autorului, clasificarea condamnaţilor trebuie să se bazeze pe astfel de criterii care reflectă aspectele esenţiale ale personalităţii şi care, într-o oarecare măsură, au o influenţă decisivă asupra resocializării condamnaţilor. Caracterul infracţiunii nu poate fi considerat unicul criteriu al tipologiei condamnaţilor deoarece cele mai diferite motive pot impulsiona săvîrşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni. În afară de aceasta, trebuie să ţinem cont şi de delimitarea convenţională a unui şir de infracţiuni [9, p. 60].

În capitolul 2 al lucrări sînt elucidaţi factorii criminogeni ai criminalităţii penitenciare. Studiind influenţa micromediului social al condamnaţilor asupra infracţionalităţii penitenciare autorul concluzionează că „este necesar de a minimaliza termenii de pedeapsă penală, în special minorilor, şi implementarea unor măsuri alternative de pedeapsă, care ar influenţa cu adevărat persoana ce a săvîrşit infracţiunea şi ar contribui eficient asupra corectării şi reeducării infractorilor”[9, p. 87].

Referindu-se impactul deficienţelor şi lacunelor administraţiei şi personalului instituţiilor de detenţie asupra criminalităţii penitenciare, autorul a evidenţiat unele deficienţe în asigurarea bazei materiale şi structurii penitenciarelor, [9, p. 91] dar şi în organizarea activităţii secţiilor şi serviciilor. [9, p. 100] De asemenea se menţionează că situaţia creată se datorează şi lipsei unei şcoli profesionale menite să asigure pregătirea corespunzătoare a cadrelor calificate, să studieze şi să generalizeze experienţa înaintată în domeniu. [9, p. 104]

Un alt factor studiat care influenţează asupra criminalităţii penitenciare sînt conflictele interpersonale. În acest context se menţionează că „baza conflictului o constituie dezacordurile care apar ca urmare a delimitării intereselor de ordin personal, agravarea cărora generează intersectarea scopurilor, fapt ce determină conflicte interpersonale sau intergrupale în rîndul condamnaţilor”. [9, p. 107] Reieşind din caracteristicile conflictelor, precum şi din practica activităţii instituţiilor de detenţie autorul a efectuat o clasificare convenţională a acestora în dependenţă de timpul, locul apariţiei, consecinţele survenite în urma derulării conflictelor etc. [9, p. 112].

23

Capitolul 3 este consacrat prevenirii criminalităţii penitenciare. Astfel, ca măsuri de prevenire a criminalităţii penitenciare au fost examinare înlăturarea, neutralizarea sau compensarea factorilor exteriori (obiectivi). Cu referire la subiectul menţionat autorul specifică că „factorii exteriori ce condiţionează criminalitatea penitenciară sînt în mare măsură de provenienţă socială. Mediul social al deţinuţilor este constituit din personalul care activează în penitenciare şi condamnaţii care execută pedeapsa sub formă de închisoare – colectivul de deţinuţi” [9, p. 128].

Astfel, „măsurile speciale de prevenire urmează a fi orientate spre lichidarea neajunsurilor şi perfecţionarea activităţii personalului instituţiilor penitenciare în vederea înlăturării factorilor criminogeni care acţionează asupra mediului deţinuţilor” [9, p. 128].

În aceeaşi ordine de idei, se menţionează că „un loc important în sistemul prevenirii infracţiunilor îl ocupă prevenirea individuală” [9, p. 148] care „reprezintă un proces integru de resocializare a persoanei supuse profilaxiei şi înlăturarea factorilor criminogeni prezenţi în micromediul social al acesteia” [9, p. 149].

Referindu-se la mijloacele juridice de prevenire a infracţiunilor în instituţiile penitenciare autorul constată că „la momentul actual nu există un cadru legislativ corespunzător în materia prevenirii şi combaterii criminalităţii penitenciare, din care considerente se impune elaborarea şi adoptarea unei noi concepţii şi a unor noi metode de contracarare a acestui fenomen”[9, p. 161].

Ţinînd cont de cele expuse sînt propuse mai multe măsuri juridice în măsură să contribuie la „îmbunătăţirea condiţiilor de deţinere şi resocializarea mai reuşită a persoanelor condamnate, iar aceasta, la rîndul său, va reduce considerabil nivelul şi gradul prejudiciabil al manifestărilor infracţionale în instituţiile de detenţie” [9, p. 173].

În continuare vom analiza unele teze de doctorat în care sînt precăutate problemele resocializării infractorilor. Astfel, merită atenţie studiul autorului autohton Spoială A., - Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor supuşi probaţiunii: probleme criminologice şi de drept execuţional penal [10]. Lucrarea este consacrată caracterizării juridice şi criminologice a destinaţiei şi realizării probaţiunii şi importanţei acesteia la procesul de consiliere şi reintegrare socială a persoanei supuse probaţiunii. În acest sens este cercetată întreaga complexitate a temeiurilor teoretice, metodologice şi juridice ale probaţiunii. În particular, ea conţine noţiunea probaţiunii; analizează şi precizează elementele componente ale probaţiunii; examinează locul şi interacţiunea probaţiunii cu alte sancţiuni penale şi cu capacitatea de prevenţie a recidivismului; clasifică şi analizează principalele modele ale acestei sancţiuni; analizează principalele acte internaţionale consacrate acestei probleme.

Cercetarea scoate la iveală natura, esenţa şi evoluţia unor asemenea instrumente importante cum sînt: atragerea opiniei publice la procesul realizării probaţiunii, instrumentele pronosticării recidivismului, rolul probaţiunii în opera de prevenire a recidivismului.

24

Una din propunerile înaintate punctează pe crearea unui sistem de participare a membrilor comunităţii în procesul executării probaţiunii [10, p. 102-103]. În opinia autorului, prin această participare vor putea fi obţinute, cel puţin, următoarele rezultate: a) cresc semnificativ şansele unei reintegrări sociale reuşite a persoanelor supuse probaţiunii; b) prin atragerea voluntarilor s-ar putea evita, într-o măsură oarecare, supraîncărcarea executorilor judiciari, ceea ce în condiţiile Republicii Moldova este foarte actual [10, p. 124]. Pentru cointeresarea persoanelor particulare de a participa în asemenea activităţi, statul ar putea stipula unele facilităţi (de exemplu, facilitări la plata impozitelor, acordarea unor cadouri pentru activitate fructuoasă, includerea timpului respectiv în vechimea de muncă etc.) [10, p. 125].

Un anumit aport la investigarea unor aspecte ce ţin de reintegrarea socială a persoanelor liberate la adus şi autorul Sîli V., cu lucrarea - Recidiva infracţională: aspecte juridico-penale şi criminologice [11]. Teza de doctorat reprezintă o analiză complexă a legislaţiei Republicii Moldova, cu referiri la legislaţia altor state, care conţine stipulaţii privind recidiva de infracţiuni, precum şi a cercetărilor consacrate diferitelor aspecte ale recidivei de infracţiuni şi ale criminalităţii recidiviştilor.

A fost întreprinsă cercetarea cauzelor şi a condiţiilor criminalităţii recidiviştilor, personalităţii infractorului recidivist, măsurile de prevenire generală, specială şi individuală a acestui tip de criminalitate [11, p. 102-133]. De asemenea au fost dezvoltate şi precizate noţiunile de resocializare, reintegrare socială, adaptare postpenitenciară, precum şi particularităţile, metodele, etapele şi elementele componente ale reintegrării sociale a recidiviştilor [11, p. 150-155].

Pentru reintegrarea reuşită a persoanelor eliberate din penitenciare autorul consideră importantă instituirea probaţiunii în privinţa acestora. Deoarece riscul de recidivare frecvent depinde de existenţa posibilităţilor şi corespunderea acestora cerinţelor individuale a persoanelor respective, prioritară trebuie să fie accentuarea atenţiei sporite anume acoperirii nevoilor vitale ale persoanei. Succesul activităţii respective poate conduce la micşorarea esenţială a riscului de recidivare. Din acest motiv, în viziunea autorului, este important a începe lucrul de stabilire a direcţiilor prioritare privind elaborarea măsurilor pentru reducerea riscului săvîrşirii noilor infracţiuni încă în perioada aflării persoanei în penitenciar [11, p. 178]. Astfel se accentuează că odată cu stabilirea celor mai importante şi esenţiale necesităţi ale condamnatului, urmează a elabora programe individuale concrete în care vor fi trasate obiectivele prioritare pentru eficientizarea reabilitării sociale .

Cît priveşte doctrina din Federaţia Rusă, la studiul problemei vizate au contribuit un şir de autori remarcabili printre care ţinem să menţionăm pe Rîbak M.S., cu lucrarea intitulată Ресоциализация осужденных к лишению свободы: проблемы теории и практики [12]. În teză sînt prezentate prevederi ştiinţifice care elucidează noţiunea, conţinutul şi etapele resocializării condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare precum şi recomandări ştiinţifice menite

25

să contribuie la perfecţionarea cadrului juridic existent în domeniu. Astfel, autorul clarifică esenţa socializării şi resocializării din punctul de vedere al influenţării social-morale asupra persoanei şi fundamentează intercondiţionarea proceselor de socializare în comunitate şi de resocializăre a condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare [12, p.13-32].

Este apreciat rolul clasificării condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare ca bază a petrecerii diferenţiate a muncii educative cu ei [12, p.69-74]. De asemenea, s-a efectuat studierea diferitor tipuri de instituţii penitenciare sub aspectul oportunităţilor de realizare în ele a procesului de resocializare a condamnaţilor. În urma studierii influenţei termenilor de izolare a condamnaţilor de societate asupra şanselor de adaptare socială, este demonstrată influenţa desocializantă a termenilor mari de detenţie [12, p. 155-157]. Se punctează asupra identificării soluţiilor menite să contribuie la sporirea eficacităţii activităţii instituţiilor penitenciare în vederea corijării condamnaţilor în condiţiile reformării structurii sistemului penitenciar al Federaţiei Ruse [12, p. 172-173].

Sînt analizate direcţiile, formele, mijloacele şi metodele muncii educative ca mijloc de resocializare a condamnaţilor precum şi factorii care frînează resocializarea în locurile de detenţie. Este întreprinsă o cercetare a posibilităţilor mijloacelor de comunicare în masă asupra procesului de lărgire a relaţiilor condamnaţilor cu lumea externă [12, p. 158].

În lucrare mai este analizat rolul educativ al măsurilor de stimulare şi ordinea de aplicare a acestora condamnaţilor. De asemenea autorul a investigat unele probleme ce ţin de adaptarea socială a persoanelor liberate din detenţie [12, p. 361].

În final autorul vine cu mai multe concluzii şi recomandări inclusiv cea de reglementare juridică a studierii psihologice a personalităţii condamnatului la pedeapsa cu închisoare şi a prognozării criminologice a comportamentului său. O altă propunere ar fi cea de instituire în Federaţia Rusă a unor instanţe de judecată specializate care ar examina în mod operativ şi competent materialele privind liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă, liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave, amînarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani precum şi soluţionarea altor probleme apărute pe parcursul executării pedepsei, contribuind astfel la facilitarea procesului de resocializare a condamnaţilor [12, p. 399].

O altă lucrare elaborată în Federaţia Rusă este cea a autoarei Bagreeva E.G., - Социокультурные основы ресоциализации преступников [13]. Teza prezintă o cercetare a problemelor teoretice şi aplicative ale resocializării socio-culturale a infractorilor. În baza generalizării analizei critice a literaturii ştiinţifice şi a practicii sînt analizate sub aspect teoretico-juridic şi criminologic problemele socio-culturale ale criminalităţii şi influenţarea ei prin intermediul mecanismelor socio-culturale. Bazîndu-se pe analiza teoretică a criminologiei ruse şi celei din străinătate au fost elucidate problemele socio-culturale ale comportamentului criminal,

26

particularităţile mediului socio-cultural în locurile de detenţie şi motivarea condiţiilor resocializării socio-culturale ale infractorilor.

O contribuţie semnificativă la studierea problematicii resocializării infractorilor, o are autoarea Krainova N.A. cu lucrarea - Проблемы ресоциализации неоднократно судимых лиц [14]. Teza prezintă o cercetare complexă şi multilaterală a procesului de resocializare a recidiviştilor. Sînt analizate normele legislative şi practica de aplicare a lor, sînt înaintate propuneri de perfecţionare a concepţiilor teoretice şi a măsurilor practice de influenţare realizate în procesul resocializării condamnaţilor la diferite etape ale răspunderii penale, ţinînd cont de caracteristica criminologică a personalităţii acestora.

Este importantă pentru dezvoltarea domeniului analizat şi teza de doctorat a autoarei Volkova T.N., întitulată Проблемы отбывания наказания и ресоциализации женщин, осуждённых к лишению свободы [15]. În lucrare sînt reunite două direcţii de cercetări ştiinţifice aflate în raport de interconexiune în domeniul cercetării şi prevenirii criminalităţii femeielor: criminologică şi penitenciară (execuţional penală). O astfel de abordare a permis prezentarea unei caracteristici ample a personalităţii femeilor care săvîrşesc infracţiuni; explicarea cauzelor şi condiţiilor mecanismului comportamentului lor; urmărirea procesului de percepere a privaţiunii de libertate şi rezultativitatea măsurilor educative aplicate faţă de condamnate.

O atenţie deosebită în lucrare este acordată problemei resocializării condamnatelor. Autoarea evidenţiază că procesul de restabilire a statutului social al persoanei începe din primele zile de aflare în instituţia penitenciară, şi constă în transformări cu caracter psihic, psihologic şi chiar fiziologic al condamnatei [15, p. 68].

Autoarea lucrării înaintează anumite soluţii legislative şi practice privind acordarea ajutorului social şi de reabilitare a femeielor condamnate [15, p. 117- 120]. Astfel se menţionează necesitatea elaborării unui sistem de resocializare a condamnaţilor care prevede acordarea unui ajutor multiaspectual în vederea păstrării şi consolidării relaţiilor sociale pe parcursul întregului termen de detenţie, dar şi în perioada de adaptare după liberarea din penitenciar. Drept una din modalităţile organizării ajutorului din partea statului şi a societăţii este propusă crearea centrului de resocializare a condamnaţilor şi persoanelor liberate. Centrul urmează a avea competenţă specială în domeniul ajutorului social care ar reuni sub egida statului activitatea organizaţiilor obşteşti, celor de caritate precum şi a altor organizaţii.

Un alt studiu la care ne vom referi în continuare este cel al lui Evtuşenko I.I., întitulat Условно-досрочное освобождение в аспекте ресоциализации осуждённых к лишению свободы [16]. În teză este cercetat istoricul, natura juridică şi esenţa liberării condiţionate înainte de termen şi a resocializării infractorilor. Sînt examinate temeiurile şi condiţiile liberării condiţionate înainte de termen, noţiunea, etapele şi conţinutul resocializării. Sînt înaintate

27

propuneri privind înlăturarea lacunelor în reglementarea juridică a instituţiei liberării condiţionate înainte de termen şi a resocializării persoanelor liberate condiţionat înainte de termen.

Interes deosebit prezintă şi lucrarea autorului Baranov Iu.V., cu titlul Ресоциализация осуждённых к лишению свободы и освобождённых от этого наказания: теоретико-методологические и правовые основы [17]. În teză sînt elaborate bazele teoretico-metodologice şi juridice ale resocializării condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare şi a persoanelor liberate în comun cu mecanismele de implementare în practică. Astfel, a fost examinat mecanismul de motivare şi mijloacele principale de corijare a condamnaţilor şi a persoanelor liberate. Sînt elucidate deosebirile privind funcţionarea mecanismului resocializării în condiţiile instituţiei penitenciare şi în condiţii de libertate. De asemenea a fost elaborat mecanismul resocializării aplicat diferitor categorii de condamnaţi la închisoare şi a persoanelor liberate. În final sînt propuse recomandări în vederea perfecţionării reglementării juridice a procesului de resocializare. Din punct de vedere teoretic lucrarea prezintă interes deoarece prezintă o concepţie originală de resocializare a condamnaţilor şi a persoanelor liberate. Acest model de resocializare elucidează mecanismul comun de resocializare a tuturor persoanelor desocializate, contribuie la depăşirea proceselor de înstrăinare şi izolare care au loc în comunitate.

1.2 Determinări conceptuale privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare

Resocializarea face parte din categoria noţiunilor sociale şi este utilizată pe larg în

criminologie, sociologie, psihologie şi în alte ştiinţe umanistice. Ea este obiectiv legată de noţiunea „socializarea”, fapt care reiese din analiza nemijlocită a fenomenelor indicate şi în primul rînd, a tălmăcirii lor gramaticale. Asupra acestui fapt accentuează Juleva I.V., menţionînd necesitatea de a avea în vedere semnificaţia prefixului „re”, care permite de a înţelege resocializarea ca „reluarea sau repetarea acţiunii” şi ca o contracarare a degradării asociale a personalităţii [18, p. 26].

Termenul “socializare” provine de la latinescul socualis - “social”. Dicţionarul explicativ al limbii române determină socializarea ca fiind un proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate [19, p. 999]. În dicţionarul de neologisme socializarea este interpretată drept un proces de devenire a unei individualităţi umane ca fiinţă socială [20. p. 806].

În literatura ştiinţifică noţiunea de “socializare” a personalităţii este examinată de pe poziţii filosofice, sociologice, juridice, psihologice şi culturologice [21, 22, 23, 24].

28

Cu toate că există unele deosebiri de accente în determinarea noţiunii de socializare, părerea comună se reduce la aceea că aceasta reprezintă un proces al formării şi dezvoltării esenţei sociale a individului.

În cadrul unei şi aceleiaşi societăţi o importanţă deosebită, din punct de vedere al particularităţilor socializării personalităţii, o are apartenenţa socială a individului [25, p. 251].

Criteriile de apreciere a ceea ce este pozitiv sau negativ pot să cunoască o evoluţie într-o direcţie sau alta în dependenţă de schimbările condiţiilor social-economice concrete. În această privinţă este caracteristic exemplul adus de Durkgeim E. „conform dreptului atenian Socrate a fost un infractor şi condamnarea sa a fost pe deplin legală. Tot odată infracţiunea sa şi anume independenţa în gîndire, a fost benefică nu numai pentru omenire, dar şi pentru patria filosofului. Libertatea gîndirii, de care noi acum beneficiem, nu ar fi putut fi proclamată niciodată dacă regulile care o limitau nu ar fi fost încălcate înainte de a fi anulate solemn. Tot odată, aceasta, la acel moment, constituia o infracţiune, de aceea ea aducea o ofensă sentimentelor care erau încă foarte vii în majoritatea spiritelor” [26, p. 77].

Fenomenul opus socializării este numit în literatura ştiinţifică desocializare. Acest fenomen presupune distrugerea şi pierderea unor orientări importante şi valoroase, deprinderi de comunicare, căpătate în procesul formării personalităţii, precum şi alăturarea la o anumită subcultură locală sau „contracultură” prevederile de bază ale căreia sînt opuse valorilor general-acceptate [27, p. 44]. Săvîrşirea unei infracţiuni poate fi apreciată ca o manifestare vădită a desocializării, o contrapunere intereselor societăţii. Unii cercetători se pronunţă în această privinţă mai puţin categoric şi apreciază comiterea infracţiunilor drept un rezultat şi o manifestare a particularităţilor socializării individului [29, p 129; 30, p. 15].

În literatura ştiinţifică se expune opinia potrivit căreia desocializarea poate fi calificată ca neacomodarea individului la mediul social deoarece conţinutul social-psihologic al său constă în necorespunderea scopurilor şi orientărilor valorice ale grupului cu cele ale personalităţii. Sub acest aspect desocializarea este percepută ca consecinţă a înstrăinării persoanei, care cuprinde multe părţi ale vieţii societăţii şi persoanei [31, p. 66].

Diverse căi, condiţii şi factori (cu caracter biologic, psihofiziologic, cultural, de instruire) pot aduce persoana, mai întîi, la un comportament deviat de la normele sociale acceptabile, iar mai apoi şi la un comportament criminal. Infracţiunea este un rezultat al unui protest psihologic, moral, sociocultural şi juridic al persoanei împotriva mediului social al alinierii la normele general acceptate. Infracţiunea, în multe cazuri, e necesar de a fi examinată şi ca o consecinţă a ruperii persoanei de societate pe toate direcţiile sau pe o parte a direcţiilor social importante. Slăbirea, devierea sau ruperea legăturii, cel puţin într-o direcţie, aduce la dereglarea componentelor procesului socializării, iar mai apoi şi la ruperea de societate [13, p. 33].

29

O treaptă de trecere de la desocializare spre socializare este procesul resocializării. Ţinînd cont de aceasta, considerăm a fi motivată părerea lui Cernîşova A.V., care examinează resocializarea ca pe un mijloc orientat împotriva degradării asociale a personalităţii. Pe lîngă aceasta, după părerea ei, va fi corect de a înţelege resocializarea şi ca o reluare sau repetare a acţiunii deoarece, doar prin contracarare, degradarea personalităţii nu poate fi stopată. În urma stopării degradării personalităţii, societatea trebuie să fie în măsură să întreprindă în privinţa individului pasul următor – să încerce de al întoarce în rîndul membrilor săi normali prin intermediul unor „acţiuni repetate” speciale, care au ca scop includerea individului în rîndul membrilor socializaţi prin alinierea la valorile şi normele societăţii date etc. Astfel, prin resocializare se înţelege totalitatea unor acţiuni de acest gen. De asemenea, urmează de ţinut cont de faptul că, resocializarea trebuie să fie examinată şi ca restabilirea individului în calitate de membru socializat al comunităţii [32, p. 27].

Procesul socializării persoanei are loc din momentul naşterii şi pînă la momentul cînd individul poate conştient purta răspundere (atît în sens pozitiv cît şi negativ) pentru acţiunile sale cu importanţă socială. Dezvoltarea insuficientă a unei astfel de calităţi ca responsabilitatea (în sens pozitiv), aduce la aceea că individul, mai degrabă sau mai tîrziu, va fi nevoit să poarte răspundere juridică în sens negativ. Dacă acest fapt se întîmplă, atunci se spune că socializarea acestui individ s-a desfăşurat negativ şi este necesară resocializarea acestei persoane. În starea preresocializantă persoana deseori admite devieri sociale, păşeşte pe calea criminală şi desigur, are nevoie de o acţiune corecţională. Statul în acest caz este nevoit să o atragă la răspundere penală, iar în caz de necesitate, să aplice pedeapsa penală. Din acest moment pentru condamnat începe procesul “resocializării şi al corijării” [33, p. 57].

Diverse sisteme penale şi sociale de sancţionare, tratament şi resocializare al delincvenţilor se fundamentează pe anumite concepţii filosofice, morale, politice şi religioase, avînd ca finalitate realizarea protecţiei şi apărării sociale a societăţii, prevenirea comiterii de noi delicte şi crime, reintegrarea şi reabilitarea morală şi socială a persoanelor condamnate la diverse pedepse.

Aceste sisteme includ o gamă largă de sancţiuni şi pedepse care trebuie să fie cît mai mult individualizate, astfel încît alegerea şi aplicarea lor să conducă la reducerea riscului reiterării unor noi fapte antisociale de către individul condamnat şi la reabilitarea lui normală după executarea pedepsei, oferind, totodată, o protecţie adecvată şi pentru societate [34, p. 61].

Astfel, în ultimul timp, diverse domenii ale ştiinţei care, într-o măsură sau alta, au tangenţe cu executarea pedepselor privative de libertate (dreptul execuţional penal, criminologia, psihologia şi pedagogia penitenciară etc.) acordă o atenţie tot mai sporită problemelor ce ţin de resocializarea condamnaţilor. Toate cercetările remarcă unanim caracterul uman şi însemnătatea prioritară a realizării acestui scop în timpul executării pedepsei, fiind astfel înaintate propuneri

30

pentru includerea acestei instituţii în cîmpul legal. Totodată nu toţi autorii sînt unanimi în determinarea noţiunii de resocializare.

În ştiinţele umanitare moderne şi în practica socială pot fi întîlnite diferite interpretări ale termenului “resocializarea”, precum şi a formelor sale de realizare practică. Această noţiune are un statut interdisciplinar şi este utilizată în diferite domenii ale ştiinţei cum ar fi: sociologia, pedagogia, criminologia, dreptul execuţional penal etc. Respectiv esenţa şi conţinutul procesului de resocializare este determinat în dependenţă de poziţiile şi viziunile cercetătorilor.

Astfel, în sociologie prin „resocializare” se înţelege un proces de reorientare şi integrare în viaţa socială a indivizilor care au promovat comportamente marginale sau deviante. Resocializarea este un mijloc de control social aplicat în instituţiile specializate şi în grupuri împreună cu unele sancţiuni punitive asupra celor care au încălcat normele şi valorile socialmente dezirabile. Finalitatea procesului de resocializare constă în recuperarea şi reintegrarea în societate a delincvenţilor, asimilarea de către aceştia a unor norme, valori şi atitudini acceptate [35].

În psihologia penitenciară prin resocializare se înţelege restabilirea calităţilor sociale, anterior deviate, ale personalităţii care sînt necesare pentru o viaţă normală în societate [36, p. 43].

Autorii Ciobanu I. şi Groza I. specifică că “resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirea recidivei” [37, p. 54].

Krainova N.A. defineşte resocializarea condamnatului ca “un proces de restabilire a individului în calitate de membru socializat al societăţii, care are loc în urma aplicării faţă de persoana care a săvîrşit o infracţiune şi a fost condamnată pentru aceasta, a unui complex de măsuri juridice, social-organizatorice, psiho-pedagogice, educative etc. la diferite etape a răspunderii penale în scopul neadmiterii săvîrşirii unor noi fapte ilegale” [38, p 7].

Kravcenko A.I. scrie că „desprinderea de la vechile valori, norme, roluri şi reguli de conduită se numeşte desocializare.” Iar următoarea etapă de asimilare a noilor valori, norme, roluri şi reguli de conduită, în schimbul celor vechi, se numeşte resocializare. Totodată cercetătorul îşi propune să examineze mai detaliat procesul desocializării. El menţionează că uneori persoana ajunge în condiţii extreme şi desocializarea progresează atît de mult, încît se transformă în distrugere a temeliilor morale ale personalităţii, care nu mai este în stare să restabilească toată gama valorilor, normelor şi rolurilor pierdute. În opinia sa, anume acest proces poate fi observat în instituţiile penitenciare. Kravcenko A.I. în continuare vorbeşte despre faptul că desocializarea poate fi tot atît de profundă, spre exemplu, la emigrare, la plecarea în mănăstire. Dar o decădere spirituală în aceste cazuri nu are loc se acumulează doar o nouă experienţă de viaţă [39, p. 26].

31

În literatura ştiinţifică pot fi întîlnite şi alte opinii. Astfel, prin resocializarea condamnaţilor se mai înţelege procesul restabilirii relaţiilor sociale pierdute sau slăbite în rezultatul executării pedepsei penale, a funcţiilor şi statutului persoanei; aceasta este asimilarea de către condamnat a standardelor de conduită şi a valorilor, conştientizarea necesităţii de a se supune normelor juridice şi altor norme morale de conduită [40, p. 35]. Considerăm că o astfel de abordare caracterizează doar o latură a unui proces multilateral deoarece nu este specificat cînd, în ce mod, sub influenţa căror factori are loc restabilirea statutului social al personalităţii.

De asemenea, considerăm a fi unilaterală noţiunea conform căreia resocializarea este definită ca un sistem de măsuri de influenţare asupra condamnatului sau a unui complex de măsuri menite să asigure comportamentul său legal [41, p. 19]. Printr-o astfel de abordare tot procesul complex se reduce doar la măsuri de influenţare şi nu este reflectată esenţa resocializării – restabilirea individului în calitate de membru socializat cu drepturi depline a societăţii.

Baranov Iu.V. susţine că în scopul resocializării noi putem doar să trezim condamnatului dorinţa de a-şi schimba principiile, orientările, să-şi construiască noi relaţii sau să le corecteze pe cele vechi. Autorul este de părerea că resocializarea condamnaţilor este asemănătoare cu socializarea şi are doar câteva deosebiri nesemnificative. Procesul resocializării nu trebuie să se deosebească de procesul socializării, deoarece, în caz contrar, poate avea loc nu doar denaturarea noţiunii de resocializare a condamnaţilor, dar şi a opunerii sale directe faţă de procesele de socializare care au loc în societate. Însăşi utilizarea prefixului „re” presupune declinul persoanei. Este pusă eticheta unei persoane cu comportament deviant, fapt care, din start provoacă un impuls pentru înălţarea unui zid de îndepărtare între obiectul influenţării şi subiectul care aplică legea. Însă din considerente de comoditate, la etapa actuală este mai rezonabil de a utiliza termenul „resocializarea” [42, p. 42].

Acelaşi autor consideră că, deosebit de actuală la etapa dată este elaborarea noţiunii de „resocializare”, care ar putea fi utilizată în scopuri de popularizare şi ar fi accesibilă unui public larg. Ea nu trebuie să conţină explicaţii complexe şi poate suna în felul următor: „Prin resocializare înţelegem o socializare suplimentară a personalităţii cetăţeanului în scopul unei adaptări optime la condiţiile din societate”. În domeniul juridico-penal poate fi utilizată următoarea noţiune: „Resocializarea persoanelor trase la răspundere penală este procesul reluării socializării lor în baza aplicării mijloacelor de resocializare în scopul includerii în forme acceptabile de convieţuire”[42, p. 42]. Pentru dreptul execuţional penal şi studierea proceselor de resocializare a persoanelor condamnate poate fi formulată încă o variantă a noţiunii şi anume: „Resocializarea persoanelor condamnate la privaţiune de libertate este un proces al cultivării unor forme de comportament social-acceptabile în scopul adaptării lor ulterioare la condiţiile şi normele societăţii realizate prin intermediul mijloacelor de socializare primară”[42, p. 42].

32

Elaborarea celei de-a doua noţiuni, necesară pentru utilizare în scopuri ştiinţifico-practice este destul de problematică. Prin unele trăsături procesul poate fi analogic cu cel al elaborării noţiunii de „drept”. Noţiunea formulată nu va fi ideală, şi numai cum va apărea, ea va fi criticată de reprezentanţii unor sau altor orientări şi grupuri de cercetători. Iar încercarea de a cuprinde complet toate momentele procesului într-o singură noţiune o va face complicată, fapt care nu ar permite aplicarea ei în cercetări [42, p. 42].

Rîbak M.S. vorbeşte despre înlocuirea în teoria dreptului execuţional penal a noţiunii „resocializarea condamnaţilor” cu noţiunea „corijarea condamnaţilor”, dar în continuare el însuşi propune două noţiuni absolut diferite ale resocializării. Iniţial, el susţine că „resocializarea condamnatului este corectarea calităţilor personalităţii sale în direcţia cultivării unor trăsături necesare pentru a trăi într-un grup social pozitiv sau neutru din punct de vedere al siguranţei sociale. Acest proces include în sine o activitate organizatorică multidimensională a instituţiilor penitenciare, orientată spre realizarea funcţiilor pedepsei penale în procesul executării sale: socializarea personalităţii infractorului, restabilirea contactelor sale sociale cu societatea, pregătirea lui pentru adaptarea la viaţa în libertate”[12, p. 50-51]. După care, propune o altă noţiune conform căreia “resocializarea presupune asigurarea procesului transformării infractorului într-un cetăţean care respectă legile, care a conştientizat impactul nefast al infracţiunii sale şi este capabil să se adapteze la condiţiile vieţii de la libertate prestînd o activitate utilă şi restabilind contactele sociale cu societatea”[43, p. 33-39].

În literatura criminologică termenul „resocializare” este utilizat în sens larg şi în sens restrîns. Spre exemplu Trubnikov V.M. prin resocializare în sens larg înţelege procesul corijării şi reeducării persoanelor anterior condamnate. În sens restrîns, acesta este înţeles ca un proces social în perioada postpenitenciară, cînd au loc schimbări calitative ale personalităţii, revizuirea concepţiilor, opiniilor, sferei motivaţionale de comportament etc. care se exprimă prin comportament legal [44, p. 54].

Juleva I.V. determină resocializarea ca „reluare sau repetare a acţiunii” şi ca o contracarare a degradării asociale a personalităţii. În continuare ea scrie despre resocializare în sens de adaptare socială, examinînd în particular şi procesul corijării [45, p. 19].

Predov T. determină resocializarea la etapa penitenciară ca o pregătire moral-psihologică bine dirijată a deţinuţilor apreciind-o ca o activitate de profilaxie deoarece, în opinia sa, influenţarea penitenciară poartă un caracter criminologic şi se efectuează în scopul prevenirii unui comportament criminal în viitor [46, p. 4].

Se mai enunţă de asemenea, părerea conform căreia adaptarea socială a condamnaţilor este o varietate a resocializării şi se deosebeşte doar după volum [47, p. 23]. Unii autori susţin că adaptarea socială este o noţiune mai largă ca resocializarea [48, p. 74]. Alţii scriu că adaptarea socială presupune

33

procesul resocializării personalităţii, trecerea ei în alt mediu social, perceperea moravurilor, cerinţelor, directivelor, poziţiilor sociale şi sistemului valoric ale acestui mediu [49, p. 100].

Kulebeakin E.B., consideră că procesul resocializării este mai vast şi poate include în sine cîteva tipuri de adaptări: adaptarea la macromediu, adaptarea la micromediu, adaptarea individului la sine însuşi (autoadaptarea lăuntrică, realizarea unităţii necesare între lumea spirituală interioară şi conduita exterioară a persoanei) [50, p. 28].

O poziţie asemănătoare o are şi Krainova N.A. care scrie că adaptarea socială trebuie să fie examinată ca un element al resocializării [14, p. 17].

În viziunea noastră, în procesul resocializării, are loc adaptarea condamnaţilor la condiţiile de trai în instituţia penitenciară, la procesul de muncă, regim, adaptarea la un mod de viaţă social acceptabil în timpul pregătirii pentru eliberare, adaptarea la condiţiile de la libertate etc.

Deseori savanţii pun semnul egalităţii între resocializarea şi corijarea condamnatului [51, p. 156]. Credem că această abordare nu este întru totul corectă. Resocializarea este o noţiune mult mai largă care caracterizează totalitatea schimbărilor persoanei care au loc sub influenţa unor factori obiectivi şi subiectivi în rezultatul cărora individul devine membru socializat al societăţii. Acest proces durează în timp, pe cînd corijarea este o etapă a resocializării.

Remenson A.L. scrie că “sarcina de corijare a instituţiilor penitenciare poate fi considerată a fi atinsă doar atunci cînd condamnatul este pregătit pentru respectarea conştientă şi benevolă a cerinţelor elementare ale societăţii, cînd i-a fost înrădăcinată obişnuinţa de a respecta cerinţe elementare” [52, p. 181-182]. Sundurov F.R. caracterizează corijarea ca pe un proces pedagogic deosebit, care presupune distrugerea la condamnat a calităţilor antisociale negative şi formarea la el a unor calităţi social-utile [53, p. 15]. Titov N.I. examinează corijarea şi ca pe un proces de influenţă educativă asupra condamnaţilor, şi ca pe un anumit rezultat pozitiv al acestei influenţări [54, p. 16-17].

În procesul resocializării se mai utilizează noţiunile „corijarea” şi „reeducarea” condamnaţilor. Bunăoară Melentiev M.P. şi Ponomariev S.N. consideră că prin corijarea condamnaţilor trebuie de înţeles resocializarea lor, adică un proces care stimulează formarea la condamnaţi a unor viziuni de viaţă conforme normelor constituţionale, care determină drepturile libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor [55, p. 19-20]. O astfel de tratare a noţiunii „corijarea” condamnaţilor ne face să concluzionăm că noţiunile „corijarea” şi „resocializarea” este unul şi acelaşi proces sau rezultat. În viziunea noastră însă aceasta nu este tocmai aşa. Considerăm că procesul corijării se realizează în cadrul resocializării. Un punct de vedere asemănător este susţinut şi de alţi autori [56, p. 112]. Bunăoară Strucikov N.A. [57, p. 65] consideră că utilizarea acestor noţiuni este orientată nu doar spre un tratament diferenţiat al diferitor grupuri de condamnaţi dar şi unul individual, aplicat fiecăruia deoarece, unul necesită doar să fie corijat, iar altul să fie supus unei influenţări mai serioase adică reeducării. Constatăm că „punctul de pornire” spre reeducare

34

este amplasat mai jos faţă de cel al corijării, astfel procesul resocializării devine mai complicat. Aşadar, corijarea şi reeducarea condamnaţilor sînt două laturi ale unui proces unic.

Ţinînd cont de cele menţionate considerăm că resocializarea poate fi divizată în generală şi specială. Măsurile generale de resocializare reflectă preocuparea firească a societăţii faţă de membrii săi şi, de regulă, corespund cu intenţiile acestor membri. Resocializarea specială poate fi caracterizată ca un proces cu elemente de obligativitate iar în cazurile indivizilor cu comportament criminogen chiar cu constrîngere.

În literatura ştiinţifică, pentru a marca procesul iniţierii personalităţii la mediul social, de rînd cu termenul „resocializarea” frecvent se utilizează şi noţiunea de adaptare socială. Literalmente “a adapta” înseamnă a transforma pentru a corespunde anumitor cerinţe; a face potrivit pentru întrebuinţare în anumite împrejurări; a face să se potrivească [19, p. 11]. Termenul „adaptare” a venit în ştiinţele umanistice din ştiinţele naturale prin care se înţelege un proces de modificare a organismelor vii în urma căruia rezultă o corelare a structurii morfologice şi a funcţiilor fiziologice ale vieţuitoarelor în raport cu mediul înconjurător [19, p. 11]. În calitate de condiţie obligatorie a adaptării este prezenţa mediului faţă de care se va efectua acest proces. Adaptarea, ca condiţie necesară a existenţei a tot ce este viu, include în sine, în calitate de premisă obligatorie interacţiunea organismului cu mediul.

Procesul adaptării persoanei la un nou mediu social este însoţit de anumite greutăţi psihologice, deoarece în mod inevitabil atrage după sine modificarea rolurilor şi funcţiilor sale sociale în structura microgrupului şi necesitatea schimbării obişnuinţelor, perceperea unor noi reguli de comportament. Perturbarea procesului de adaptare, iar prin urmare a procesului de socializare a individului, îl conduce pe ultimul spre un conflict cu mediul social şi o încălcare a normelor şi regulilor acestei comunităţi. Astfel de încălcări sînt determinate de particularităţile psihofiziologice şi de vîrstă ale unor indivizi aparte, care împiedică asimilării valorilor grupului social dat şi, în cele din urmă, conduc la desocializarea individului şi la contrapunerea sa societăţii. Pentru prevenirea săvîrşirii unor infracţiuni indivizii desocializaţi necesită o socializare repetată, adică resocializare. Predov T.G. consideră că procesul socializării se finisează atunci cînd s-a format personalitatea, în timp ce adaptarea socială are loc pe întreaga perioadă a vieţii. În cazul în care socializarea nu a adus rezultate aşteptate, şi încep a se manifestă semnele unui comportament deviat sau criminogen, societatea este nevoită să apeleze la procesul de resocializare a persoanei [46, p. 8-9].

După cum remarcă Trubnikov V.M., adaptarea socială este un proces complicat şi contradictoriu, care prezintă în sine o interacţiune continuă a persoanei care s-a schimbat cu mediul modificat, fapt care cere de la individ o reacţie flexibilă de adaptare la noile cerinţe ale mediului. Astfel, practic toată viaţa persoana este nevoită să-şi corecteze activitatea sa [58, c. 11-12].

35

Indiferent de unele diferenţe în formulări, în literatura ştiinţifică s-a conturat o înţelegere unitară a adaptării sociale drept un proces al acomodării persoanei la mediul social, includerea lui în acest mediu, sistem de norme, poziţii sociale, directive şi sistem de valori.

În literatura criminologică procesul resocializării uneori este numit şi adaptare socială. Se menţionează că noţiunea „resocializare” cuprinde practic toate etapele realizării răspunderii penale adică prezintă în sine un proces complex şi multiaspectual al adaptării sociale a persoanei care a săvârşit o infracţiune [59, p. 37].

Mai este expusă părerea potrivit căreia, adaptarea socială a condamnaţilor este o varietate a resocializării şi se deosebeşte prin volumul lor, resocializarea fiind o noţiune mai vastă[47, p. 23; 60, p. 618]. În literatura ştiinţifică pot fi întâlnite şi păreri diametral opuse potrivit cărora adaptarea socială este o noţiune mai vastă ca resocializarea [48, p. 74].

În viziunea noastră punerea semnului egalităţii între noţiunile adaptarea socială şi resocializarea nu este tocmai corectă. Într-adevăr, aceste două noţiuni au multe tangenţe: atît adaptarea socială cît şi resocializarea presupun, nu doar influenţa mediului exterior, dar şi o anumită activitate a persoanei. Ambele fenomene analizate presupun aplicarea faţă de subiect a diverselor măsuri de influenţă statală, obştească şi a controlului social. De asemenea, ambele au ca scop restabilirea unui statut social pozitiv al persoanei. Însă de a pune semnul egalităţii între ele totuşi nu trebuie. Adaptarea socială, spre deosebire de resocializare, presupune acomodarea individului la un mediu social concret, pe cînd resocializarea constă în conştientizarea de către subiect a normelor şi regulilor convieţuirii între oameni, cultivarea deprinderii de a-şi ajusta conduita la cerinţele societăţii.

Resocializarea şi adaptarea socială sînt noţiuni care se interacţionează şi se completează reciproc. Nu este posibilă o resocializare reuşită a persoanei fără includerea sa normală în mediul social apropiat, fără crearea condiţiilor pentru aceasta, adică adaptarea socială. Şi invers, nu este posibilă o interacţiune efectivă între persoană şi societate fără a fi restabilite calităţile sociale ale ei, adică resocializarea. Cît priveşte coraportul dintre noţiunile analizate, considerăm că adaptarea socială trebuie să fie examinată ca un element al resocializării.

La rîndul său, termenul de adaptare socială este utilizat ca fiind identic cu cel de integrare socială. Tratînd acest concept din perspectiva conformării individului la necesităţile sociale şi la solicitările mediului organizaţional de referinţă, această perspectivă de abordare urmăreşte caracteristicile procesului prin care o persoană sau un grup social capătă aptitudinea de a trăi într-un anumit mediu. Însă adaptarea constituie o noţiune mai largă decît integrarea socială, fiind un proces ireversibil, de durată, care se localizează mai mult pe plan psihologic, în sensul eliminărilor tensiunilor şi contradicţiilor generate de apartenenţa individului la un nou grup sau sistem social [61, p. 374].

36

Noţiunile diverşilor autori, expuse mai sus, dezvăluie esenţa şi conţinutul fenomenului cercetat, nu contrazic unul altuia, dar dimpotrivă, ne prezintă instituţia dată din diverse poziţii, ceea ce permite o înţelegere mai amplă.

Astfel, ţinînd cont de cele menţionate, putem determina resocializarea persoanei supuse pedepsei cu închisoare ca fiind un proces, care constă în influenţarea ei de către instituţiile sociale prin intermediul unui complex de măsuri cu caracter juridic, social-organizatoric, psiho-pedagogic, educativ etc. care se realizează la etapa penitenciară şi postpenitenciară a procesului dat şi sînt aplicate în scopul modificării sistemului ei de valori antisociale avînd ca scop şi rezultat firesc includerea sa în cercul de relaţii sociale pozitive şi neadmiterea recidivei de infracţiuni.

Reieşind din noţiunile resocializării condamnaţilor analizate mai sus putem evidenţia următoarele caracteristici ale procesului dat:

- vizează persoane care au săvîrşit deja o infracţiune; - are drept scop imediat prevenirea recidivei, dar reprezintă o componentă a prevenirii speciale; - constituie un demers social realizat în mod ştiinţific de personalul, special calificat în

acest scop. Conform art. 61 alin. (2) CP al RM, „pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale,

corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate”.

Art. 162 alin. (2) CE al RM stipulează că „legislaţia execuţional-penală reglementează modul şi condiţiile executării pedepsei, determină mijloacele de corijare a condamnaţilor, stabileşte modul de executare a măsurilor de siguranţă şi preventive, avînd drept scop protecţia drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, precum şi acordarea de ajutor condamnaţilor la adaptarea lor socială”.

Unii autori se îndoiesc de raţionalitatea punerii în faţa pedepsei a unui astfel de scop al pedepsei penale ca “corijarea”. Rîbak M.S. propune ca scopul “corijarea condamnaţilor” să fie înlocuit cu “resocializarea” lor [62, p. 24]. Despre necesitatea fixării în legislaţie a resocializării ca scop al pedepsei penale vorbesc şi alţi cercetători [63, p. 71]. Galikeev R.G. şi Ciakubaş Iu.V. susţin: “Astăzi putem vorbi despre renunţarea de la corijare ca scop al pedepsei penale, sau mai precis, schimbarea ei cu aşa numita “corijare juridică”, prin care se înţelege necomiterea de către persoană a unei infracţiuni repetate sub ameninţarea pedepsei… Fără îndoială că într-un stat democratic trebuie să domine orientarea spre realizarea scopului de reabilitare socială a infractorilor” [64, p. 133-134]. Acest scop este prevăzut în legislaţia unui şir de state cum ar fi Franţa, RFG, Suedia.

37

Desigur, consfinţirea legală a resocializării condamnaţilor ca scop al pedepsei penale va permite de a atinge alt scop al său – prevenirea specială a infracţiunilor. Societatea noastră este cointeresată în refacerea din temelie a conştiinţei condamnatului, de aceea legiuitorul nu trebuie să se limiteze doar la atingerea corijării, dar să ceară fixarea la persoană a unor astfel de calităţi şi obişnuinţe, care exclud posibilitatea săvîrşirii unei noi infracţiuni. Statul, pedepsind infractorul, trebuie să întreprindă toate măsurile resocializante, ca pe viitor să nu mai comită infracţiuni. Resocializarea nu este reîntoarcerea infractorului în societate aşa cum a fost cu tot sistemul de relaţii perturbate şi valori denaturate, aceasta este restabilirea sau crearea unor directive pozitive de comportament, a unui nou sistem de valori şi adaptarea socială a persoanelor care au comis infracţiuni, pregătirea pentru viaţa la libertate. De aceea, resocializarea trebuie să fie examinată ca un scop de sine stătător, de rînd cu corijarea condamnaţilor fiind consfinţită în legislaţie.

Totodată, nu este necesar de a exclude “corijarea condamnaţilor” din rîndul scopurilor pedepsei penale şi a o înlocui cu “resocializarea”, deoarece corijarea este una din subetapele necesare ale resocializării condamnaţilor. Fără atingerea scopului corijării condamnaţilor, procesul resocializării va fi nerezultativ şi lipsit de sens, deoarece nu este posibil de a adapta forţat la viaţa într-o societate normală o persoană a cărui gînduri şi interese sînt orientate contra societăţii, în pofida tuturor măsurilor de corijare aplicate.

Aşadar, ţinînd cont de coraportul noţiunilor „corijarea”, „adaptarea socială” şi „resocializarea”, examinate mai sus, precum şi în scopul uniformizării terminologiei utilizate în legislaţie, propunem de a fixa prin lege în formularea normelor art. 61 alin. (2) CP al RM şi respectiv art. 162 alin. (2) CE al RM următoarele:

- în art. 61 alin. (2) CP al RM termenul „corectarea” urmează a fi înlocuit cu sinonimul „corijarea”, fiind urmat de completarea cu sintagma „şi resocializarea”. Astfel, formulat după cum urmează: „Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corijarea şi resocializarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate”;

- la art. 162 alin. (2) CE al RM sintagma „acordarea de ajutor condamnaţilor la adaptarea lor socială” să fie înlocuite cu sintagma „resocializarea lor”. Astfel, articolul nominalizat urmează a fi formulat în următoarea redacţie: „Legislaţia execuţional-penală reglementează modul şi condiţiile executării pedepsei, determină mijloacele de corijare a condamnaţilor, stabileşte modul de executare a măsurilor de siguranţă şi preventive, avînd drept scop protecţia drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, precum şi resocializarea lor”.

Unul din cei mai renumiţi cecetători în domeniul dreptului execuţional penal, Strucikov N.A. consideră că resocializarea “poate fi examinată ca fiind compusă din două etape:

38

penitenciară (în timpul ispăşirii pedepsei) şi postpenitenciară (după ispăşirea pedepsei). Unele elemente de resocializare posedă şi activitatea de profilaxie efectuată cu persoane cu un comportament deviant în scopul prevenirii săvîrşirii unor infracţiuni [57, c. 175].

Resocializarea poate fi prezentată ca o unitate a două procese: a) socializarea, deoarece se formează o nouă sistemă de norme şi convingeri ale persoanei; b) antisocializarea, deoarece se distruge vechiul sistem de valori, norme, calităţi morale.

Toate acestea împreună constituie procesul restructurării calităţilor sociale, adică resocializarea. Procesul resocializării personalităţii nu trebuie să-i formeze calităţi negative, să nu-l

demoralizeze, să nu-i deregleze psihicul, el trebuie să fie deschis şi să formeze calităţi pozitive condamnatului. Rezultate pozitive în restructurarea personalităţii condamnatului pot apărea doar în situaţia cînd el va percepe interdicţiile şi limitările stabilite ca o realitate necesară şi obiectivă.

În aşa fel, deschiderea faţă de societate este o condiţie necesară a realizării sarcinilor care stau în faţa pedepsei şi realizării procesului resocializării condamnaţilor. 1.3 Concluzii la capitolul 1

În concluzie, pe baza analizei situaţiei în domeniu şi a celor mai importante lucrări ştiinţifice publicate la tema noastră de doctorat, remarcăm că literatura specială în care este tratată teoria şi metodica resocializării condamnaţilor în prezent în ştiinţa autohtonă este la etapa iniţială de dezvoltare. Tematica resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare este abordată, în mare parte, doar sub aspectul ei practic de către colective de autori.

La momentul actual, cel mai mare număr de publicaţii ştiinţifice din domeniu cu referire expresă la resocializarea condamnaţilor apare în Federaţia Rusă.

Astfel, cercetările lui Rîbak M.S. şi Evtuşenko I.I. pot fi apreciate ca fiind nişte cercetări monografice cu o investigare aprofundată a problemei. Însă lucrările autorilor menţionaţi poartă un caracter de cercetare a problemelor resocializării în cadrul problematicii sistemelor penitenciare. Metodologia utilizată de către ei conţine doar un anumit strat limitat al metodologiei teoretice al mişcării de la particular spre general şi invers. În cercetările lui Bagreeva E.G., dimpotrivă, sînt precăutate aspectele socioculturale ale resocializării. Deşi direcţionează cercetările într-o direcţie corectă, ea se limitează doar la studierea criminologică ale instruirii şi creaţiei artistice a condamnaţilor. Drept urmare, în cercetările lui Bagreeva E.G., Krainova N., precum şi ale altor autori, nu găsim o fundamentare temeinică, sînt insuficient tratate aspectele filozofice şi metodice ale problemei, nu este reflectată resocializarea condamnaţilor sub prisma altor ştiinţe sociale. În cercetările lui Baranov Iu.V. se conţin germeni ai concepţiei resocializării condamnaţilor însă nu este propus un mecanism viabil de implementare a acesteia.

39

Astfel, se desprinde concluzia despre lipsa unei metodologii unitare ale cercetării procesului de resocializare sub forma unor legi şi legităţi incontestabile. Analiza proceselor care influenţează asupra obiectului şi conţinutului cercetării, indică asupra necesităţii elaborării unei concepţii unitare a resocializării subiecţilor desocializaţi în baza căreia ar fi posibil construcţia unor mecanisme de resocializare aplicabile diferitor categorii de infractori. De aceea problema de cercetare va cuprinde elementele structurale ale resocializării condamnaţilor, direcţiile căreia sînt determinate de scopul şi obiectivele tezei, după cum urmează:

Scopul lucrării este studierea complexă şi multilaterală a procesului de resocializare a condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare, analiza normelor şi practicii aplicării lor în domeniul examinat, elaborarea propunerilor privind perfecţionarea în continuare a concepţiilor teoretice şi a acţiunilor practice de influenţare, realizate la diferite etape ale procesului de resocializare.

În ipoteza scopului propus au fost stabilite următoarele obiective: - formularea noţiunii de resocializare a condamnaţilor în baza analizei accepţiunilor

privind definirea procesului de resocializare şi cele asemănătoare cu el cum sînt: socializarea şi adaptarea socială;

- relevarea etapelor şi subetapelor resocializării condamnaţilor şi a caracteristicii generale a particularităţilor lor;

- studierea istoricului experienţei autohtone precum şi a legislaţiei şi practicii altor state privind resocializarea condamnaţilor;

- elucidarea particularităţilor legislaţiei Republicii Moldova referitoare la reglementarea procesului de resocializare penitenciară a condamnaţilor;

- analiza experienţei şi conţinutului asistenţei psihologice şi sociale acordată condamnaţilor; - petrecerea unor cercetări empirice, orientate spre clarificarea întregului complex de probleme,

care apar în procesul resocializării, cu care se confruntă condamnaţii în condiţiile actuale; - analiza activităţii administraţiei instituţiilor penitenciare şi altor subiecţi ai resocializării

privind pregătirea condamnaţilor pentru liberare; - examinarea prevederilor legislaţiei în vigoare referitoare la statutul juridic al persoanelor

liberate; - studierea experienţei conlucrării diferitor instituţii şi organe şi a problemelor existente în

domeniul adaptării sociale a persoanelor liberate; - cercetarea problemei privind participarea membrilor comunităţii în procesul resocializării

precum şi al profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate; - formularea, în temeiul rezultatelor investigaţiei, a unor propuneri şi recomandări ştiinţific

argumentate privind perfecţionarea legislaţiei şi practicii de aplicare a ei în scopul ridicării eficacităţii procesului de resocializare a condamnaţilor.

40

2. CONSIDERAŢIUNI GENERALE PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

2.1 Principiile, etapele şi subetapele procesului de resocializare a persoanelor supuse

pedepsei cu închisoare

Potrivit art. 1 al Legii cu privire la sistemul penitenciar din 17.12.1996, „Sistemul

penitenciar îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor legalităţii, umanismului, democratismului şi respectării drepturilor omului” [65, art. 1]. Codul de Executare din 24.12.2004, pe lîngă aceste principii, la art. 164 mai menţionează: principiul respectării demnităţii umane, egalităţii condamnaţilor în faţa legii, diferenţierii, individualizării şi planificării executării pedepselor penale, aplicării raţionale a mijloacelor de corijare a condamnaţilor şi stimulării comportamentului respectuos faţă de lege [66, art. 164].

Concepţia reformării sistemului penitenciar aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1624 din 31.12.2003, în pct. 6 – Reorientarea activităţii educative cu condamnaţii defineşte o modalitate de reformare a sistemului penitenciar – „Asigurarea priorităţii valorilor social-umane” în cadrul tuturor direcţiilor de activitate educativă desfăşurată cu condamnaţii, cultivându-le colaboratorilor sistemului penitenciar aptitudini de muncă individuală şi diferenţiată cu condamnaţii în funcţie de gradul de pericol pe care aceştia îl prezintă pentru societate, precum şi a unei atitudini binevoitoare faţă de condamnaţi în baza principilor dreptăţii, umanităţii şi parteneriatului” [67, pct. 6].

La rîndul său, funcţionarea sistemului de resocializare a condamnaţilor trebuie să se bazeze pe anumite principii fixate în legislaţie.

În general aceste principii corespund principiilor politicii execuţional penale formulate în art. 164 CE al RM. Determinând specificul acestui proces, ele contribuie la realizarea sarcinilor activităţii de resocializare a condamnaţilor. Cunoaşterea şi înţelegerea lor ajută de a pătrunde în esenţa procesului corijări, şi perspectivei procesului de resocializare. În opinia noastră procesul resocializării condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare trebuie să fie subordonat următoarelor principii:

1. Principiul legalităţii. Este un principiu constituţional, care reflectă prioritatea normelor juridice în reglementarea celor mai importante relaţii ce ţin de resocializarea condamnaţilor. El este orientat spre ocrotirea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale acestor persoane în baza egalităţii tuturor în faţa legii.

2. Principiul umanismului. Din punctul de vedere al resocializării condamnaţilor el se exprimă, în primul rînd, prin acele scopuri care şi le propune statul în cazul executării pedepselor, şi anume: corijarea condamnatului, cultivarea unui comportament legal, a unei atitudini respectuoase faţă de alte persoane, faţă de muncă şi rezultatele ei, faţă de regulile şi tradiţiile de convieţuire în societate, precum şi de alte valori sociale.

41

3. Principiul realismului presupune luarea în considerare a factorilor realităţii obiective la înfăptuirea activităţilor de resocializare. Acest principiu orientează spre obiectivitate în activitatea de aplicare a legilor şi executare a pedepselor. Important este de a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutor şi de a nu trasa sarcini practic irealizabile, cum ar fi reeducarea infractorilor înrăiţi.

4. Diferenţierea şi individualizarea înfăptuirii activităţii de resocializare se exprimă prin necesitatea considerării particularităţilor personalităţii, fostei experienţe criminale, comportamentului său în perioada executării pedepsei. În privinţa fiecărui condamnat care necesită resocializare, trebuie să fie alcătuite programe individuale de resocializare. Un tratament individual ajută la stabilirea nivelului conştientizării de către fiecare din aceste persoane a vinovăţiei sale, şi prin urmare prezenţa sau lipsa tendinţei spre corijare şi întoarcerii la o viaţă normală. Aceasta permite, pe de o parte, de a preveni la timp pericolul recidivei, iar, pe de alta, de a acorda ajutor persoanelor care au demonstrat căinţă sinceră.

5. Activitatea de resocializare trebuie să fie sistemică şi continuă. Resocializarea este un proces integru şi dinamic compus din etape şi subetape aflate în interconexiune organică. Fiecare din ele presupune claritatea reglementării legale, utilizarea unor instrumente de influenţare coordonate şi ştiinţific argumentate. Toate măsurile de resocializare, utilizate în privinţa persoanelor care au executat pedeapsa trebuie să fie aplicate numai în complex. Aceasta determină necesitatea conlucrării instituţiilor şi organelor care se ocupă cu resocializarea, stabilirii clare a structurii şi funcţiilor lor, corelaţia corectă între strategia şi tactica activităţii organizatorice şi educative.

6. Accesibilitatea unei informaţii complete presupune că subiecţii resocializării trebuie să posede în volum deplin informaţia necesară despre personalitatea celui care se liberează, despre trecutul său criminal, relaţiile sociale şi necesitatea acordării unui ajutor. Ei trebuie de asemenea să cunoască situaţia operativă în regiunea activităţii lor (numărul infracţiunilor săvîrşite, nivelul criminalităţii recidive etc.). La fel este necesar de menţinut legătura cu organele publice locale pentru a avea informaţia despre numărul locurilor de muncă vacante, specialiştii de care este nevoie, existenţa sau lipsa unor locuinţe libere.

7. Abordarea constructivă presupune evitarea unei aplicări formale şi nechibzuite a unor sau altor metode ale procesului de resocializare. El se impune prin necesitatea abandonării tacticii birocratice şi de şablon în lucrul cu condamnaţii sau foştii condamnaţi. Acest principiu presupune căutarea noilor mijloace, forme şi metode de activitate, care ar corespunde cerinţelor zilei de azi.

8. De asemenea, este necesar de menţionat importanţa unor astfel de principii, cum ar fi fundamentarea ştiinţifică şi competenţa care constau în aplicarea unor măsuri de resocializare bine gîndite, fundamentate ştiinţific şi verificate experimental faţă de condamnaţi şi foştii condamnaţi cu grade diferite al deformării social-morale. Măsurile de resocializare trebuie să fie înfăptuite numai de către specialişti cu o calificare înaltă: psihologi, pedagogi, lucrători sociali, jurişti etc.

42

În opinia lui Vasile Preda, la baza procesului de reintegrare socială a delincvenţilor trebuie să stea următoarele principii:

1. Principiul reabilitării timpului, deoarece un delincvent „ocazional” se poate reabilita mai uşor decît un delincvent „habitual” sau recidivist;

2. Principiul individualizării măsurilor, metodelor şi procedeelor de reeducare în funcţie de particularităţile de vîrstă şi trăsăturile personalităţii delincventului;

3. Principiul coordonării şi continuităţii acţiunilor de reeducare [68, p. 45]. Miezul mecanismului de adaptare socială îl pot constitui şi anumite principii de

interacţiune al acestui mecanism cu înseşi persoana liberată. P. Osterdal, care este şi preşedinte al Asociaţiei Naţionale a lucrătorilor obşteşti voluntari din Suedia, [69, p. 69] propune următoarele principii de comunicare cu condamnaţii şi persoanele liberate:

1. Principiul motivării obiectului resocializării prevede existenţa dorinţei şi a motivului de a începe procesul resocializării.

2. Principiul integrităţii procesului resocializării presupune existenţa unui fir neîntrerupt în lucrul cu condamnaţii în perioada aflării lor în instituţia penitenciară şi după liberare, precum şi lipsa unor lacune în domeniul responsabilităţilor diferitor organe ale puterii de stat.

3. Principiul duratei comunicării persoanei cu reprezentanţii societăţii presupune în mod obligator un termen îndelungat pentru stabilirea unor relaţii cu condamnaţii, începerea timpurie a lucrului cu ei de către reprezentanţii obşteşti (cu 2 ani pînă la liberare sau chiar mai devreme).

4. Principiul ritualului liberării presupune planificarea amănunţită a procesului de liberare şi însoţire a persoanei la viitorul loc de trai.

5. Principiul unei tutelări necesare şi suficiente presupune continuarea activităţilor tutelare cu foştii condamnaţi (tutorele are rolul persoanei de contact) atît timp cît este necesar.

6. Principiul controlului asupra procesului resocializării presupune asigurarea unui mecanism de control eficient din partea organizaţiilor obşteşti asupra întregului proces de resocializare.

Conform unor autori autohtoni [6, p. 20] procesul de reintegrare socială a persoanelor liberate din detenţie va fi funcţională în cazul cînd se vor respecta următoarele principii:

- respectarea priorităţii valorilor general-umane, apropierea de standardele mondiale, vizînd toate elementele structurale ale sistemului social;

- abordarea diferenţiată a condiţiilor de viaţă ale ex-deţinuţilor în funcţie de protecţia legislativă, obiectivele moral-judiciare, starea de sănătate şi protecţia socială existentă;

- atitudinea umană faţă de ex-deţinuţi, excluderea dictatului şi a tuturor factorilor care duc la dezumanizarea relaţiilor;

- respectarea principiului libertăţii conştiinţei şi orientării religioase. Orice proces de resocializare este neunivoc şi complicat. Pentru migrant, de exemplu,

resocializarea va necesita o adaptare psihologică, socioculturală şi juridică la noile relaţii

43

sociale. Pentru infractor această cale va fi alta în virtutea necesităţii de a se adapta la condiţiile din instituţia penitenciară şi la cerinţele regimului şi numai odată cu liberarea poate fi începută adaptarea la condiţiile din libertate.

Astfel, resocializarea condamnaţilor este un proces îndelungat, care înglobează activitatea mai multor subiecţi în cadrul raporturilor juridico-penale şi execuţional-penale începînd cu momentul stabilirii măsurii de pedeapsă penală şi terminând cu adaptarea completă la libertate a persoanelor care au executat pedeapsa. În literatura de specialitate sînt propuse diferite variante ale clasificării etapelor şi subetapelor resocializării.

Între savanţi nu există o unitate în păreri vizavi de durata în timp a resocializării condamnaţilor, a începutului şi încheierii sale. În opinia unor autori procesul analizat constă din două etape – penitenciară şi postpenitenciară. Totodată elemente de resocializare posedă şi influenţa profilactică asupra persoanelor cu comportament deviant [57, p. 161]. Din alt punct de vedere resocializarea este examinată ca o muncă extrapenitenciară cu trîntorii, şi alcoolicii, precum şi cu persoanele anterior condamnate care nu au păşit pe calea corijării [70, p. 322].

Astfel, Volkova T.N. menţionează că resocializarea persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoare prezintă în sine un sistem de etape consecutive prin care se reflectă acţiunea pozitivă a măsurilor de constrîngere şi educative, precum şi a eficacităţii lucrului administraţiilor instituţiilor penitenciare [15, p. 103]. Trubnikov V.M. determină resocializarea condamnaţilor ca pe un proces, alcătuit din cîteva etape care se află într-o legătură organică reciprocă, în cadrul căruia diferiţi subiecţi trebuie să realizeze o influenţă complexă asupra persoanelor care au săvîrşit o infracţiune [58, p. 9].

Desigur, divizarea resocializării în etape şi subetape este destul de convenţională deoarece ea prezintă un proces unic care decurge neîntrerupt. Totodată evidenţierea în cadrul său a etapelor sau subetapelor prezintă nu doar un interes teoretic, dar şi unul practic, deoarece permite de a individualiza aplicarea măsurilor de resocializare.

De asemenea este necesar de menţionat, că în condiţiile unei izolări penitenciare sînt realizate doar anumite subetape ale resocializării corespunzătoare funcţiilor şi sarcinilor care stau în faţa privării de libertate în penitenciar.

Astfel, procesul resocializării infractorilor, în opinia lui Bagreeva E.G. este constituit din două etape:

1. distrugerea rezultatelor socializării în subcultură şi reorientarea componentelor de bază ale personalităţii – desocializarea;

2. adaptarea şi socializarea repetată în societate – resocializarea [13, p. 35]. Prin urmare ar trebui să examinăm desocializarea drept sarcină strategică a instituţiilor

penitenciare, însă în locurile de detenţie acesta se dovedeşte a fi cel mai dificil lucru de realizat. Influenţa nefastă a mediului criminal nu doar că nu este înfruntată, dar mai este alimentată şi de

44

unele stimulente cum ar fi plictiseala, neorganizarea timpului liber, ideologia criminală, încurajarea mediului spre un comportament asocial şi supunerii „legilor” nescrise ale lumii criminale.

Rîbak M.S. în lucrarea sa evidenţiază următoarele stadii (algoritmuri): 1. Stabilirea apartenenţei condamnatului la grupul social pozitiv, sau neutru, din punct de

vedere al securităţii obşteşti, care se datorează calităţilor sale fiziologice, intelectuale şi volitive. Cu formarea grupurilor, care constau din diferite tipuri de infractori, trebuie să se ocupe comisii de specialişti formate din psihologi, pedagogi, sociologi, statisticieni, deoarece sarcina juriştilor este puţin diferită şi anume de a da o caracterizare circumstanţelor cazului şi de a stabili gradul prejudiciabil al faptei.

Evidenţierea unor astfel de grupuri şi repartizarea lor ulterioară în celule se bazează pe teoria tipologiei personalităţii care este pe larg descrisă în literatura ştiinţifică, [71, p. 45] şi are drept scop crearea unei atmosfere psihologice favorabile, care ar contribui la o influenţare corecţională şi educativă mai eficientă;

2. Crearea condiţiilor pentru ruperea relaţiilor negative cu acel grup social-periculos din care face parte. Dacă activitatea infracţională pentru deţinut nu este un mod obişnuit de viaţă şi nu face parte din cercul său de interese atunci această subetapă în algoritmul resocializării poate şi să lipsească. Însă dacă condamnatul ocupă un loc important în ierarhia criminală, atunci pentru el acest statut are valoare şi în acest caz va fi foarte dificil de a-l rupe din acest mediu.

3. Procesul aplicării active a măsurilor de influenţare asupra condamnaţilor. Odată cu ruperea de grupul social-periculos din care făcea parte condamnatul devine deschis spre influenţare din partea persoanelor care nu fac parte din comunitatea criminală. Pînă la acest moment aplicarea realizărilor psihologiei, pedagogiei faţă de aceşti condamnaţi este inutilă sau chiar dăunătoare, deoarece le formează o imunitate, adică îi face nereceptivi la măsurile educative.

4. Pregătirea condamnaţilor pentru punerea în libertate. În cazul corijări cu succes a unor astfel de condamnaţi, desigur, va fi necesară o adaptare la condiţiile de viaţă ale societăţii care sau modificat, precum şi la rolul pe care cetăţeanul liberat trebuie să-l joace în procesul integrării în societate, deoarece şi rolul său şi mediul se vor deosebi esenţial de acele condiţii, în care el sa aflat pînă la liberarea sa.

5. Adaptarea socială [43, p. 62]. Krainova N.A. împărtăşind, în esenţă, aceeaşi structură al procesului examinat, pe lîngă

resocializarea penitenciară şi postpenitenciară, suplimentar evidenţiază în calitate de etapă iniţială şi resocializarea prepenitenciară care se realizează la stabilirea pedepsei de către instanţa de judecată [38, p. 7]. În cadrul acestor trei etape ea propune următoarele subetape:

1. stabilirea în condiţiile legii a pedepsei şi atitudinea condamnatului faţă de ea; 2. adaptarea la condiţiile executării pedepsei penale; 3. corijarea;

45

4. pregătirea condamnatului pentru liberare; 5. liberarea şi adaptarea socială la condiţiile vieţii în libertate. Prima subetapă se realizează la etapa prepenitenciară, a doua, a treia şi a patra se realizează

la etapa penitenciară, a cincea - la etapa postpenitenciară. În general sîntem de acord cu motivarea concepţiilor propuse care presupun un ciclu

complet, încheiat al măsurilor de resocializare, bazat pe tipologizarea anumitor grupuri de condamnaţi. Considerăm că toate abordările prezentate nu se contrazic, ci se comletează reciproc. Fiecare din autori tinde de a descrie doar unele etape al unui singur proces.

Astfel, resocializarea este un fenomen complex care caracterizează diverse aspecte ale adaptării persoanei la viaţa în societate. Această particularitate se manifestă prin perceperea resocializării ca pe un proces de durată şi structurat în etape. În acelaşi timp, în literatura ştiinţifică problema etapelor şi subetapelor resocializării rămîne a fi discutabilă în continuare.

Analizînd şi generalizînd diversele păreri vizavi de etapele şi subetapele resocializării şi practica efectuării măsurilor de resocializare propunem următoarele etape şi subetape ale resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare:

1. Etapa penitenciară: a) adaptarea la condiţiile regimului instituţiei penitenciare; b) procesul aplicării active a măsurilor de influenţare asupra condamnaţilor şi corijarea lor; c) pregătirea condamnaţilor pentru liberare. 2. Etapa postpenitenciară: a) excluderea sau neutralizarea influenţei nefavorabile a mediului social care îl înconjoară; b) încadrarea în muncă şi asigurarea condiţiilor de viaţă la locul de trai; c) readaptarea socială la condiţiile vieţii în libertate. Etapa penitenciară a resocializării condamnaţilor este una importantă deoarece anume în

procesul ispăşirii pedepsei se produc schimbări în comportamentul condamnatului, care în viitor îi va permite sau nu să ducă un mod de viaţă social acceptabil. Această etapă prezintă în sine un proces destul de complex şi de lungă durată.

Sarcinile de bază ale realizării primei etape a resocializării condamnaţilor este de a exclude sau a minimaliza momentele negative ce ţin de izolarea persoanei de societate şi de a-l pregăti pentru o viaţă onestă la libertate. În măsura în care fostul infractor este pregătit pentru viaţa în societate, cu cît sa modificat sistemul său de valori, depinde viaţa lui de mai departe ca cetăţean care respectă legile. Adaptarea socială a persoanelor eliberate din instituţiile penitenciare se va petrece cu atît mai reuşit cu cît mai efectivă va fi pregătirea lor pentru liberare.

Sarcina celei dea doua etape este de a ajuta fostul deţinut în adaptarea sa socială. Această perioadă, în viziunea noastră, este mai dificilă dar, în acelaşi timp, ea indică cît de reuşit a decurs procesul resocializării. Adaptarea persoanelor liberate cuprinde în sine un complex de probleme

46

privind pregătirea lor morală, psihologică şi practică pentru liberare, asimilarea de către ei a noilor roluri sociale după executarea pedepsei, restabilirea relaţiilor social-utile, dirijării active a acestui proces din partea organelor de stat şi organizaţiilor obşteşti, eliminării sau neutralizării factorilor negativi, care împiedică întoarcerii persoanelor care au executat pedeapsa penală la activităţi utile. Acest fapt presupune o abordare complexă a studierii problemei adaptării persoanelor liberate nu numai de pe poziţiile psihologiei sociale, dar şi a pedagogiei, criminologiei şi a dreptului.

Resocializarea penitenciară se realizează în cadrul raporturilor juridice de drept execuţional penal şi este o parte componentă a obiectului acestei ramuri de drept. În timp ce în privinţa etapei postpenitenciare nu există o părere unică la care ramură de drept să fie atribuită şi ce grupe de raporturi apar în legătură cu aceasta.

2.2 Istoricul reglementării juridice a resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în Republica Moldova

Ideea corijării infractorilor a apărut cu multe secole în urmă. Încă înaintea erei noastre filosoful

grec Protagoras vedea scopul activităţii represive a statului în corijarea infractorului, în aplicarea pedepsei nu pentru faptul că acesta a comis o infracţiune, deoarece oricum nimic nu poate fi întors înapoi, dar pentru interesele viitorului ca infractorii “să nu mai păcătuiască” [72, p. 105].

Sancţionarea faptelor penale la strămoşii noştri geto-daci (sec. VI - II î.e.n.) iniţial urmărea scopul răzbunării sîngelui. Cu timpul, însă, statul a interzis răzbunarea, tinzînd să ia în competenţa sa împărţirea justiţiei [73, p. 8].

După cucerirea Daciei şi transformarea ei în provincie romană (a. 106-275 e.n.), pe teritoriul ei, pe lîngă dreptul geto-dac, a început să se aplice dreptul roman tolerîndu-se şi unele norme locale, ceea ce a realizat o sinteză juridică daco-romană.

Odată cu formarea ţărilor (sec. IV-VIII) au fost preluate normele după care se conduceau obştile, fiind întărite prin autoritatea aparatului politic al ţărilor. Dar s-au adăugat în condiţii noi şi norme noi, şi totalitatea acestor norme forma legea ţării. Legea ţării avea sensul de ansamblu de norme nescrise, legate prin convingere, credinţă şi conştiinţă, o legătură internă, ceea ce la romani era “mos”- obicei [73, p. 20]. Infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daune materiale, morale, fizice, de aceea scopul pedepsei era în principiu repararea daunei, răzbunarea sîngelui fiind o etapă depăşită deja demult.

După constituirea statului, dreptul cutumiar legea ţării este aplicat în continuare. La rînd cu dreptul cutumiar se formează şi funcţionează alte izvoare de drept, adică există un pluralism de izvoare de drept. Referitor la izvoarele dreptului, în sec. XIV-XVI trebuie să menţionăm izvoare

47

scrise şi nescrise. Ca izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar, ceea ce se numea “Voloşskii Zakon” sau “legea ţării” [73, p. 36].

Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care a fost săvîrşită infracţiunea, de recidivă, dar şi de originea socială. Faptul că sînt aplicate pedeapsa cu moartea, pedepse cu mutilare, corporale, ne face dovada evoluţiei pedepsei - de la despăgubire la intimidare [73, p. 40-41].

Perioada dominaţiei otomane (mijl. sec. XVI-lea – sec. al XVII-lea). La sfîrşitul sec. al XVI-lea începutul sec. al XVII-lea mai mulţi domnitori au promovat consecvent o politică penală mai dură, care se deosebea de politica penală precedentă. Astfel, pedeapsa era îndreptată asupra personalităţii “răufăcătorului”, cu scopul de exterminare fizică şi de intimidare (a infractorilor potenţiali). Nu se îngăduia să se plătească pentru a scăpa un răufăcător de la executare, ceea ce obişnuit se permitea. O altă particularitate a reformei a fost limitarea răspunderii colective în privinţa răufăcătorilor; se menţiona că nici tată pentru fiu, nici fiul pentru tată, nici alte neamuri nu răspund pentru faptele “răufăcătorului”. În aşa fel se individualiza pedeapsa şi se stabilea răspunderea individuală a ”răufăcătorului”. Pedeapsa răufăcătorului şi procedura de examinare în justiţie a infracţiunii comise urmau scopul înfricoşării ca “tîlharii să fie pedepsiţi cu moartea după legea ce este pentru toţi răufăcătorii” [73, p. 55-56].

Vasile Lupu în Moldova (1642) şi Matei Basarab în Muntenia (1652), iar apoi Duca Vodă (1670) în cele două ţări româneşti alcătuiesc primele pravile care reglementează statutul arestaţilor. Ei au încercat să aplice metodele moderne de detenţie ce îşi făceau apariţia în acele timpuri în Europa occidentală [74, p. 70].

Analizînd documentele epocii şi pravilele din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, vom constata că utilizarea pedepsei consta în prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni, ca fundament al dreptului de a pedepsi. Erau incriminate deopotrivă infracţiunile contra statului, a domniei şi a bisericii, ca şi cele contra vieţii, integrităţii fizice sau morale a particularilor, precum şi cele contra bunurilor lor [75, p. 57].

În epoca medievală, conform pravilelor, pedepsele erau aplicate individual, nu ca în dreptul penal primitiv, grupului social (familiei, obştii) căruia îi aparţinea infractorul. Scopurile principale ale pedepselor în Ţara Românească şi Moldova erau: represiunea, expiaţiunea (ispăşirea), repararea daunei şi înfricoşarea, intimidarea. Nu se punea problema de îndreptare a infractorilor, mai ales în feudalismul timpuriu şi în primele secole ale feudalismului dezvoltat. Treptat, pedepsele penale au început să fie mai diferenţiate, se ţinea cont de circumstanţele în care a fost săvîrşită infracţiunea, de starea socială a vinovatului şi de recidivă. Înăsprirea pedepsei penale este reflectată în gramotele reformei de 40 de ani, în Cartea românească de învăţătură din 1646 şi în Pravilele româneşti din secolul al XVII-lea. Despre cruzimea şi varietatea pedepselor aplicate în perioada feudalismului ne mărturiseşte lista lor:

48

a) pedepsele corporale (pedeapsa cu moartea, mutilarea, înfierarea, bătaia); b) pedepsele privative de libertate (ocna, temniţa, grosul, varta, surghiunul); c) pedepsele pecuniare (duşegubina, confiscarea, gloata); d) pedepse accesorii sau complementare [76, p. 447]. Principiile ce caracterizau pedepsele în dreptul feudal din Principatele Româneşti au fost

următoarele: 1. Avînd ca scop intimidarea, ele erau în general expiatorii, fără finalitatea corectivă,

proprie dreptului contemporan; pedepsele educatorii, privative de libertate, erau rare. 2. Printre pedepse nu erau numai cele prevăzute de pravile: domnul avea dreptul să aplice

pedepse şi peste pravilă. 3. Era admis cumulul de pedepse. 4. În interes de clasă, pedepsele erau inegale: pentru aceeaşi faptă pedepsele erau diferite. 5. Pedepsele aduceau venituri pentru domn şi pentru dregătorii care judecau. 6. Răzbunarea sîngelui n-a existat, ca pedeapsă legală, dar există dovezi ale aplicării unei

astfel de pedepse în cazuri izolate. Cea mai importantă dovadă o constituie compoziţiunea, răspîndită în toată Europa [75, p. 59].

Ca locuri de deţinere a celor ce au săvîrşit infracţiuni, pe parcursul secolelor XVI – XVII în Moldova, în cele mai dese cazuri, serveau beciurile adînci ale caselor de locuit, temniţele şi subteranele cetăţilor precum şi chiliile mănăstirilor. Sînt cunoscute însă şi cazuri cînd statul obliga mănăstirile să aloce pămînt pentru construcţia locurilor de detenţie. Totuşi, locurile folosite în acele timpuri pentru deţinerea infractorilor nu pot fi considerate ca închisori în sensul deplin al cuvîntului. Construcţia lor era mediocră şi din această cauză deţinuţii deseori evadau [77, p. 162].

Astfel, în perioada evului mediu, nici nu putem vorbi despre existenţa cărui-va sistem de deţinere în Moldova. Deseori, „cazurile” se rezolvau fără judecăţi şi închisori. Spre exemplu, Vlad Ţepeş, impunea vinovaţii să se roage într-o chilie specială a mănăstirii Snagov. În timpul rugăciunilor podeaua chiliei se prăbuşea şi cei ce se rugau cădeau în ţepe.

În timpul dominaţiei turceşti cei ajunşi în închisori, nu se mai întorceau de acolo vii. Deţinuţii erau întreţinuţi în închisoare din contul celor ce i-au adus acolo sau din contul stăpînilor lor. Bani pentru întreţinerea infractorilor statul nu aloca [77, p. 162].

Perioada regimului fanariot (sec. al XVIII-lea începutul sec. al XIX-lea). În domeniul dreptului penal în sec. al XVIII-lea în Principatele române se răspîndesc ideile umaniste ale iluminiştilor. Curentul iluminist era pătruns de un profund umanism. Lucrarea lui Cezare Beccaria Despre delicte şi despre pedepse, scrisă în 1764, devine cunoscută în Moldova şi în Valahia [73, p. 75].

Tortura nu se mai aplica sau se aplica foarte rar. Andronache Donici a interzis în manualul său tortura, sub influenţa concepţiilor iluministe, care erau cunoscute şi în Principate. Pentru a

49

ordona chestiunile legate de apel, Donici se referă la autoritatea lucrului judecat, menţionînd că odată hotărît un lucru prin judecată, aşa rămîne [73, p. 77].

În Europa aceasta era o perioadă a revoluţiilor burgheze, a formării noului sistem de drept, bazat pe teoria drepturilor naturale ale omului. Pentru prima oară au fost implementate ideile democraţilor francezi şi englezi J.J. Russo, Ch. Montesguieu, T. Hobbes, J. Locke ş.a. În viaţa politică predomina tendinţa noii clase, burgheziei, spre libertate, progres, legalitate. Liberalii (I. Bentam, D. Mile ş.a.) au întemeiat drepturile şi libertăţile burgheze, în primul rînd “libertatea personală”, inviolabilitatea persoanei, libertatea proprietăţii private şi concurenţei industriale, neamestecul statului în economie. Necesitatea obiectivă a iniţiat gîndirea umanistă progresistă care a pus începutul ştiinţei penitenciare, apariţia căreia sînt legate de numele lui J. Howard (1726-1780), I. Bentam (1748 - 1832) şi a lui C. Beccaria (1738-1794). Ei au elaborat şi au propus societăţii proiecte clasice ale sistemelor penitenciare, care presupuneau dezrădăcinarea obiceiurilor proaste care conduceau la săvîrşirea infracţiunilor, prin antrenarea la muncă, instruirea generală, influenţa morală asupra persoanei pînă la liberarea înainte de termen de la executarea pedepsei pentru comportare exemplară şi atitudine conştiicioasă faţă de muncă. Activitatea lor a avut o influenţă semnificativă asupra dezvoltării dreptului în Principatele Româneşti.

În această perioadă, sub influenţa beccarianismului, se produc modificări substanţiale, mai ales în legătură cu pedepsele, cu îmblînzirea represiunii penale, cu umanizarea condiţiilor de executare a acestora.

Principiile ce caracterizau dreptul penal din această perioadă au fost: 1. Individualizarea răspunderii penale cu personalitatea infractorului şi excluderea

răspunderii familiale. 2. Legalitatea incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). 3. Respectul libertăţii individuale prin arestarea cu forme legale, cercetarea fără tortură ţi

interzicerea detenţiunii preventive prelungite. 4. Aplicarea pedepsei după judecată, printr-o hotărîre motivată. 5. Umanizarea pedepselor prin excluderea pedepsei cu moartea şi a pedepselor mutilante. 6. Executarea pedepsei în condiţii care să tindă la corectarea vinovatului [76, p. 315]. Cu toate acestea autorul Socolov E. susţine că sistemul penitenciar al Moldovei ca o

totalitate a diferitor măsuri practicate de închisori sub formă de pedepse şi corijare a deţinuţilor a început a se institui abia la începutul sec. XIX după ce Basarabia a devenit parte a Imperiului Rus. Potrivit autorului sus numit, pînă în anul 1812 pedeapsa cu închisoarea nu conţinea o delimitare după categoria infracţiunilor săvîrşite în grave şi mai puţin grave, întemniţaţii nu erau separaţi după sex, iar sarcini cu caracter de corijare pentru închisori în acea perioadă nici nu se puneau din cauza lipsei unor astfel de locuri de deţinere care prin organizarea lor ar fi contribuit la atingerea scopului propus [77, p. 162].

50

După alipirea Basarabiei la Rusia (1812), legislaţia rusă se infiltrează şi în sistemul penitenciar iar închisorile de pe teritoriul Basarabiei sînt trecute la întreţinerea statului. Se stabileşte un nou statut al închisorilor, bazat în special pe principiul separării femeilor de bărbaţi. În penitenciare se introduc noi servicii: ale preoţilor şi de lucrători sanitari. În bugetul de stat se rezervează surse pentru hrana, îmbrăcămintea şi ameliorarea condiţiilor de trai ale deţinuţilor. O atenţie deosebită se acordă planurilor de construcţie a aşezămintelor penitenciare. Închisorile-model erau construite în aşa mod, încît să poată fi modificate foarte uşor. Astfel, o închisoare ce întreţinea 400 de persoane putea fi modificată pentru 350, 300, 250 şi chiar 50 de persoane [77, p. 163-164].

În Basarabia au fost introduse toate tipurile de judecătorii existente în Imperiul Rus, care au evoluat sincronic cu reformele generale ale justiţiei ruseşti. Închisoarea gubernială din Chişinău a fost deschisă în 1813. S-au înfiinţat închisori urbane şi în toate oraşele reşedinţa de judeţ (Bălţi, Cetatea Albă, Ismail, Tighina, Hotin, Leova, Soroca, Orhei), precum şi în alte oraşe importante cum erau Chilia, Reni, Cahul, Nisporeni şi Teleneşti. Case sau încăperi de arest erau în fiecare centru judeţean şi de voloste, de exemplu, la Briceni, Otaci, Arioneşti, Bădiceni, etc.

În afară de aceasta, în sistemul penitenciar pătrund ideile umanismului care se manifestă prin interzicerea de a bate sau a înjosi deţinuţii cu toate că cătuşele şi lanţurile, specifice perioadei anterioare, se mai păstrează.

Închisorile Basarabiei în această perioadă devin nu doar locuri de pedepsire pentru infracţiunile comise, dar şi locuri de corijare a celor vinovaţi. În acest scop se stabileşte obligaţia deţinuţilor de a presta o muncă. Către mijlocul sec. XIX în instituţiile penitenciare se organizează atît educaţia religioasă cît şi instruirea în şcoală (iar către sfîrşitul secolului apar bibliotecile şi deţinuţilor le sînt eliberate cărţi) [77, p. 162].

Perioada interbelică (1918-1939). La momentul unirii cu România, în Basarabia, prin Decretul regal au fost puse temeliile justiţiei româneşti, inclusiv legea şi regimul penitenciarelor.

Unificarea legislativă în domeniul dreptului penal a fost înfăptuită atît prin extinderea în 1919 asupra Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei a Codului penal din 1865, cît şi prin lucrările în vederea întocmirii unui Cod penal şi de procedură nou. Elaborarea unui nou Cod penal a fost începută în 1920, adoptarea lui a fost tergiversată pînă în 1936 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Codul reieşea din responsabilitatea penală pentru vină, individualizarea pedepsei. În aplicarea sancţiunii, Codul lua în consideraţie persoana infractorului şi gradul de pericol social. Sub influenţa ideilor noi ale Asociaţiei Internaţionale de Drept penal Codul prevedea măsuri de siguranţă în vederea înlăturării recidivei ca: suspendarea pedepsei şi eliberarea condiţionată. Minorului responsabil (între 15 şi 18 ani) i se aplicau măsuri de siguranţă. Prin reabilitarea condamnatului şi ştergerea pedepselor din cazier se urmăreau scopul reintegrării condamnaţilor în societate [73, p. 146-147].

51

RASSM (1924-1940). După unirea Basarabiei cu România, frontiera dintre România şi Statele Sovietice (din 1922 – Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru. În RASSM formată în 1924 se aplica legislaţia penală unională şi ucraineană. Pînă în 1927, în RASSM s-a aplicat Codul penal al RSSU din 1922, iar din 1927 – un alt Cod penal al RSSU alcătuit în deplină concordanţă cu bazele legislaţiei penale ale URSS şi ale republicilor unionale din 1924 [73, p. 168].

Instituţiile de corecţie prin muncă se aflau în competenţa NCVD – ului, ceea ce constituia o deviere de la practica internaţională, în care întregul sistem penitenciar se afla sub conducerea ministerului de justiţie. Baza legislativă a activităţii acestora era codul corecţional al RSS Ucrainene care prevedea obligaţia de a munci, remunerarea muncii, instruirea profesională, lichidarea analfabetismului general şi politic între deţinuţi, petrecerea măsurilor cultural educative, aplicarea liberării condiţionate înainte de termen.

Perioada sovietică. Odată cu anexarea Basarabiei de către URSS la 28 iunie 1940, sistemul sovietic de administrare a sistemului penitenciarelor a fost extins şi asupra teritoriilor din partea dreaptă a Nistrului.

După formarea RSSM, în 1940, pe teritoriul republicii erau 8 închisori: în Chişinău, Tiraspol, Soroca, Orhei, Bender, Bălţi şi Cahul. În primii ani executarea pedepselor penale se reglementa conform legislaţiei de corectare prin muncă a Uniunii Sovietice, prin ordinele, directivele, instrucţiunile NKVD-ului, căruia îi erau subordonate lagărele si închisorile in timpul războiului şi după război. La baza denumirii dreptului de corectare prin muncă se afla ideea privind corectarea condamnaţilor si munca social-utilă ca un mijloc de corectare a lor [78, p. 23].

Din 1940 si pînă in 1961 în Republica Moldova a lipsit legislaţia penala si execuţional penală, fiindcă a fost impusa în acest domeniu legislaţia RSS Ucrainene [78, p. 25].

La 25 decembrie 1958 au fost adoptate Bazele legislaţiei penale ale URSS si ale republicilor unionale, în temeiul cărora a fost adoptat si primul Cod penal al RSS Moldoveneşti de la 24 martie 1961. Codul penal, urmînd principiile bazelor reieşea din principiul responsabilităţii numai pentru purtarea vinovată. Analogia, adică pedepsirea omului pe cale penală pentru o faptă care nu e sancţionată de legislaţie dar are o asemănare cu cele descrise de ea nu se mai permitea. Pentru prima dată în 1958 în legislaţia penală sovietică s-a stabilit principiul legalităţii incriminării. (191) Acest Cod, cu diferite schimbări si completări introduse în el timp de peste 40 de ani, a fost în vigoare pînă la 12 iunie 2003.

La 8 decembrie 1971 a fost adoptat şi primul Cod de corectare prin muncă al RSS Moldoveneşti, care însă reglementa executarea numai a patru pedepse prevăzute de Codul penal: privaţiunea de libertate; deportarea; expulzarea; munca corecţională fără privaţiune de libertate.

In 1977 Codul de corectare prin muncă a fost completat cu titlul IIIA care reglementa executarea privaţiunii de libertate cu suspendarea executării pedepsei si cu atragerea obligatorie a condamnatului la muncă si eliberarea condiţională din locurile de detenţie cu atragerea

52

obligatorie a condamnaţilor la muncă, aspecte prevăzute de art. 24¹ si 512 si introduse în Codul penal în acelaşi an [78, p. 26].

Executarea celorlalte pedepse a rămas nereglementată pînă în anul 1984, cînd la 5 aprilie a fost adoptat Regulamentul privind ordinea si condiţiile executării în RSSM a pedepselor penale, nelegate de influenţarea cu munca corecţionala a condamnaţilor.

În perioada sovietică lucrul cu persoanele liberate din locurile de detenţie era destul de bine organizat. Astfel, pe lîngă fiecare comitet executiv raional erau create comisii (birouri) pentru plasarea foştilor condamnaţi în cîmpul muncii şi lupta cu beţia. Fiecare din aceste comisii coordona realizarea măsurilor resocializante în domeniul său de activitate.

Funcţii de resocializare îndeplineau deasemenea instanţele de judecată, procuratura şi organele afacerilor interne. În sarcina organelor afacerilor interne revenea cel mai mare volum de lucru, deoarece anume către ei, în primul rînd, se adresau pentru ajutor foştii condamnaţi. În afară de aceasta, inspectorii de sector ai miliţiei trebuiau să efectueze funcţii de supraveghere administrativă faţă de anumite categorii de persoane liberate.

Sarcini de contribuire la procesul de resocializare îndeplineau şi diferite organizaţii obşteşti, cum ar fi: drujinele populare, reprezentanţii organizaţiilor comsomoliste etc. O atenţie deosebită se acorda influenţei resocializante a familiei şi a colectivului de muncă.

O atenţie sporită în perioada sovietică era acordată generaţiei tinere. Pentru organizarea petrecerii timpului liber al tineretului erau deschise biblioteci pentru copii, cercuri ale tinerilor tehnicieni şi naturalişti, cercuri sportive, literar-artistice etc.

Deşi existau anumite neajunsuri, condiţionate de existenţa unui control totalitar al statului asupra tuturor domeniilor relaţiilor sociale, considerăm că o anumită experienţă pozitivă a funcţionării sistemului de resocializare al condamnaţilor totuşi exista. În viziunea noastră, destul de progresivă era instituţia rezervării la întreprinderi a locurilor de muncă pentru persoanele liberate.

Odată cu destrămarea URSS sistemul de resocializare a condamnaţilor a degradat. Majoritatea instituţiilor sociale, îndeosebi a celor bazate pe participarea benevolă a cetăţenilor şi-au întrerupt activitatea.

Perioada contemporană. Formarea politicii execuţional-penale şi a dreptului în perioada anilor 1991- 1996 a fost marcată prin transformări radicale în orînduirea economică, socială, şi de stat a Republicii Moldova. Cerinţele de dezvoltare a democraţiei, apărării drepturilor şi libertăţilor persoanei şi cetăţeanului, manifestării umanismului în privinţa delincvenţilor au fost ca factori determinanţi ale modificării legislaţiei penale şi execuţional-penale.

Activitatea de executare a pedepsei privaţiunii de libertate era reglementată de Codul de Executare a sancţiunilor de drept penal din 22.06.1993 [79]. În principiu, acest act normativ conţinea cîteva novaţii în comparaţie cu actele normative în domeniu din timpul perioadei sovietice. Cu toate acestea, practica de aplicare a acestui Cod a demonstrat că executarea

53

pedepsei privative de libertate era axată mai mult pe detenţia fizică a persoanei şi mai puţin pe oferirea unei şanse de reeducare şi de reintegrare în societate.

La 13 iulie 1995 Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al Consiliului Europei şi prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova din 24 iulie 1997 au fost ratificate Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, [80] încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950. Acest fapt a impus exigenţe sporite, determinate de necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie a persoanelor private de libertate aflate în penitenciare, în consens cu normele internaţionale în materie.

În scopul onorării obligaţiunilor pe care Republica Moldova şi le-a asumat aderînd la Consiliul Europei, în ţară se realizează procesul de reformare a sistemului penitenciar, direcţia principală a căruia este aducerea legislaţiei naţionale în corespundere cu standardele internaţionale. În aceste condiţii au fost elaborate şi adoptate un şir de acte normative.

Astfel, în baza Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova din 28.12.1995 [81] Direcţia Instituţiilor Penitenciare a fost trecută din subordinea Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova în subordinea Ministerului Justiţiei, transformîndu-se în Departamentul Instituţiilor Penitenciare a Republicii Moldova, fapt care a avut un efect pozitiv în organizarea activităţii lui.

Reforma petrecută în următorii ani a vizat, în principal umanizarea regimului de deţinere, urmărindu-se respectarea demnităţii umane, absoluta imparţialitate, lipsită de orice discriminare bazată pe naţionalitate, cetăţenie, opinii politice şi convingere religioasă; îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a normelor de hrănire, accesul neîngrădit la mijloacele de informare în masă şi asigurarea transparenţei sistemului penitenciar.

În august 1997 Guvernul Republicii Moldova a adoptat Concepţia de dezvoltare a sistemului penitenciar pînă în anul 2000, [82] care cuprindea direcţiile principale de reorganizare a sistemului penitenciar, reorganizarea practicii, muncii cu personalul din domeniu, ocrotirea lui socio-juridică, organizarea modului de organizare a pedepsei, crearea serviciului profesional de pază, supraveghere, escortă, investigaţie şi de securitate în instituţiile penitenciare, reorganizarea muncii educative cu condamnaţii, perfecţionarea formelor şi metodelor de antrenare a condamnaţilor la muncă, asistenţa medicală, asigurarea financiară şi tehnico-materială construcţia, particularităţile executării pedepselor neprivative de libertate, perfecţionarea bazei legislative.

La 18 aprilie 2002 a fost adoptat Codul penal al Republicii Moldova (în vigoare de la 12 iunie 2003) [83] în care au fost stabilite modalităţile pedepselor penale şi noile tipuri de instituţii penitenciare. În baza prevederilor Codului penal al RM a fost elaborat şi adoptat la 24 decembrie 2004 noul Cod de executare al RM (în vigoare de la 1 iulie 2005) [66]. Acesta reprezintă un progres faţă de actele normative precedente prin extinderea drepturilor şi garanţiilor persoanelor condamnate, este corelată cu standardele internaţionale în domeniul executării pedepselor penale, apropiindu-se mai mult de filosofia exprimată în actele internaţionale în care închisoarea

54

nu are ca finalitate izolarea individului, ci reeducarea şi reintegrarea acestuia în societate. O deosebită importanţă o are contactul deţinutului cu lumea exterioară, prin intermediul vizitelor regulate, al convorbirilor telefonice, concediului penitenciar, accesului la informaţie etc.

După adoptarea noului Cod de executare al RM, a fost esenţial înnoită baza normativă, referitoare la executarea pedepselor penale şi anume: a fost elaborat un nou Statut al executării pedepsei de către condamnaţi, [84] a fost adoptată Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 1036-XIII din 17.12.1996 cu privire la sistemul penitenciar, [85] au fost elaborate un şir de alte acte normative care au sarcina de a reglementa diverse aspecte ale punerii în aplicare a pedepselor penale.

Acţiunile întreprinse au avut un efect favorabil. S-a schimbat esenţial opinia publică, sistemul penitenciar a devenit deschis şi mai accesibil pentru multe organizaţii naţionale şi internaţionale. Totodată, soluţionarea problemelor cu care se confruntă sistemul penitenciar este extrem de dificilă. Din cauza lacunelor legislaţiei şi finanţării insuficiente, restructurarea acestuia se limitează la realizarea parţială a unor direcţii de activitate.

Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 1624 din 31.12.2003 a fost aprobată Concepţia reformării sistemului penitenciar şi Planul de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar [67]. Concepţia reformării sistemului penitenciar reprezintă un complex de idei, obiective, direcţii, principii, sarcini şi mecanisme de perfecţionare a activităţii în domeniu pe parcursul anilor 2004-2020.

Aşadar, analiza experienţei anterioare ne va permite să evităm eventuale greşeli în procesul de restructurare a activităţii instituţiilor implicate în procesul de resocializare. Totodată, merită a fi studiată şi experienţa altor state, fapt care va facilita elaborarea un sistem naţional mai efectiv de resocializare a persoanelor care au încălcat legea. Astfel, reieşind din aceste considerente, următoarea secţiune este consacrată examinării aspectelor experienţei de resocializare a condamnaţilor în alte state.

2.3 Studiu comparat privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare

în unele state

Experienţa adoptării actelor normative şi altor documente care reglementează ordinea resocializării, adaptării sociale şi reabilitării persoanelor care au ispăşit o pedeapsă privativă de libertate, există în mai multe ţări. Cercetările comparativiste prezintă nu doar un interes teoretic. În condiţiile realităţii din Republica Moldova, cînd instituţiile de resocializare şi adaptare socială existente în trecut nu mai fiinţează, iar altele noi sînt în proces de stabilire, o importanţă deosebită îi revine experienţei statelor străine, în care astfel de instituţii au cunoscut o dezvoltare largă.

În continuare propunem spre analiză experienţa relevantă (atît cu aspecte pozitive cît şi negative) a unor state în parte privind organizarea şi funcţionarea sistemelor penitenciare şi a

55

resocializării condamnaţilor. Astfel, studiind experienţa acumulată de către sistemele penitenciare care reprezintă diferite regiuni ale lumii ţinem să ne referim iniţial la sistemele penitenciare din ţările sistemului de drept anglo-saxon (Marea Britanie, SUA).

În Marea Britanie administraţiile penitenciare fac parte din structura organizatorică a Ministerului de Interne şi poartă denumirea de Serviciul Penitenciar al Maiestăţii Sale din Anglia şi Ţara Galilor. Aici sînt organizate 11 birouri zonale care sînt nişte autorităţi intermediare între administraţiile centrale şi instituţiile penitenciare.

Legea de bază este Criminal Justice Act din 1948. Conform tradiţiei engleze, legea nu constituie un cod complet al dreptului penal şi al regimului penitenciar. Ea cuprinde numai diferite idei dezvoltate în cursul ultimilor ani în această materie, în scopul de a aduce unele perfecţionări.

Potrivit acestei legi, închisoarea devine singura pedeapsă privativă de libertate, durata acesteia fiind determinată de către instanţa de judecată. Măsurile de adaptare a tratamentului la nevoile delincventului sînt fixate de administraţia închisorii, în cadrul regulamentelor penitenciare.

Sistemul penitenciar al Marii Britanii constă din închisori regionale şi locale. Această divizare permite de a avea o reţea mare de instituţii penitenciare pentru deţinerea diferitor categorii de infractori. Toţi deţinuţii pe care îi trimit tribunalele sînt încarceraţi în închisorile locale care cuprind aşadar toate tipurile şi toate categoriile de deţinuţi şi servesc totodată ca centre de triere [86, p. 339].

Legislaţia penală a Marii Britanii, într-o măsură sau alta, se referă la problema resocializării condamnaţilor. Astfel, în legislaţie este destul de bine elaborată instituţia măsurilor de siguranţă, care se aplică pe larg în privinţa alcoolicilor, bolnavilor psihici, precum şi recidiviştilor.

Eficacitatea insuficientă a executării pedepsei cu închisoarea asupra infractorilor corijabili a condiţionat crearea sistemelor progresive de ispăşire a pedepsei cu închisoarea care stimulează condamnatul spre corectare [87, p. 46].

Se derulează programe pentru prevenirea comportamentului infracţional, care dau deţinuţilor posibilitatea să ia atitudine şi să devină conştienţi de infracţiunile pe care le-au comis. Programele legate de abilităţile cognitive urmăresc înţelegerea motivelor care au dus la comiterea infracţiunilor. De asemenea, sînt programe specifice destinate consumatorilor de droguri şi celor care au comis infracţiuni sexuale [3, p. 68].

O atenţie deosebită se acordă educaţiei fizice, pentru aceasta sînt implicate persoane special pregătite, care activează sub controlul organizatorului muncii de educaţie fizică, iar în cea mai mare parte a închisorilor există săli de gimnastică bine utilate.

Scopul tratamentului care se aplică deţinuţilor este acela de a-i determina să ducă, după liberare, o viaţă onestă şi utilă şi de a-i face apţi ca să trăiască o asemenea viaţă.

Din 1946, educaţia în închisori a fost asigurată prin profesori de carieră, numiţi şi plătiţi de autorităţile locale şi de Ministerul Educaţiei Naţionale. Acest sistem asigură nu numai

56

eficacitatea învăţămîntului, dar şi dezvoltă la deţinuţi sentimentul că nu sînt rupţi cu desăvîrşire de viaţa socială.

Programul de pregătire este foarte vast, începînd de la cursuri speciale pentru analfabeţi şi înapoiaţi, pînă la facilităţi acordate pentru pregătirea examenelor de universitate şi obţinerea de diplome. Accentul este pus mai puţin pe învăţămîntul academic decît pe educaţia socială, discuţiile în grup, cultura muzicală, cursurile de artă, lectură, reprezentarea pieselor de teatru şi alte activităţi de acest gen, care ocupă un loc important. La reabilitarea deţinuţilor sînt folosite cursurile prin corespondenţă pentru aceia care se pot adapta la o asemenea formă de învăţămînt.

Numeroasele activităţi se află în limita dintre educaţie şi recreaţie. Conferinţele şi concertele nu sînt o noutate, dar fiecare închisoare are aparatajul de proiecţie cinematografică şi au fost luate măsuri care să permită vizionarea regulată de filme educative şi recreative.

În Marea Britanie, de rînd cu structurile sociale de stat pe larg este dezvoltată reţeaua de structuri obşteşti neguvernamentale. În funcţiile lor intră: elaborarea unor programe sociale concrete, realizarea lor, acordarea ajutorului social, atragerea în activităţi de asistenţă socială a specialiştilor necesari pe baze obşteşti şi acordarea de ajutor condamnaţilor.

În primele ore de detenţie în penitenciar persoana primeşte „Pachetul informativ al deţinutului”, care constă din 15 broşuri separate, conţinînd extrase din regulile penitenciare şi comentarii concrete la ele. În afară de aceasta o atenţie deosebită se acordă nomenclatorului asistenţei sociale care se acordă deţinuţilor şi cum se poate deveni beneficiarul ei. Astfel, deţinuţilor le sînt distribuite următoarele broşuri: „Organizaţii utile”, „Condiţiile de vizitare a penitenciarului”, „Petiţii şi propuneri”, „Protecţia socială şi plata indemnizaţiei la liberare”, „Femeile deţinute”, „Delincvenţii minori”, „Vizitele, corespondenţa, şi apelurile telefonice”, „Disciplina în penitenciar”, „Serviciul asigurării sociale” etc. [13, p. 202].

La fel este bine dezvoltat controlul închisorilor din partea societăţii. Conform „Actului cu privire la închisori” din 1952 membrii „Consiliului Vizitatorilor” (în prezent Consiliul Vizitatorilor şi-a schimbat denumirea în Independend Monitoring Boards – IMB) au dreptul „în orice timp să intre în închisori şi... să obţină un acces liber către orice încăpere şi orice deţinut”. „Vizitatorului” îi este oferită o legătură cu chei de care are şi personalul, fiind împuternicit să intre în închisoare în orice perioadă de zi sau noapte fără preaviz, să intre în toate încăperile fără însoţirea reprezentanţilor personalului şi să comunice cu deţinuţii nefiind limitaţi în timp [88].

Spre comparaţie, în Republica Moldova asociaţiile obşteşti, pot vizita penitenciarele doar respectînd procedurile prescrise, cu permisiunea specială a administraţiei penitenciare, iar in cazul preveniţilor - şi în baza hotărîrii organului de urmărire penala sau a instanţei de judecata, în procedura cărora se afla cauza penală (art. 178 alin.(2) CE al RM). În baza normei menţionate, persoanele fizice şi reprezentanţii organizaţiilor obşteşti pot fi admişi în penitenciare doar în scopul asigurării resocializării deţinuţilor în conformitate cu prevederile Secţiunii a 34-a a Statutului

57

executării pedepsei de către condamnaţi, şi doar în cazul în care administraţia penitenciara are certitudinea ca vizita şi măsurile desfăşurate vor servi la realizarea scopurilor respective.

În acest context, Departamentul Instituţiilor Penitenciare (DIP) deseori este criticat că „ignoră oferta asociaţiilor neguvernamentale capabile să contribuie la îmbunătăţirea gradului de respectare al drepturilor deţinuţilor, iar asociaţiilor ce acordă protecţie şi asistenţă juridică deţinuţilor - le creează obstacole de acces la petiţionarii săi, violînd atît dreptul la petiţionare, dreptul la asistenţă juridică, dreptul de acces la justiţie, cît şi alte drepturi ale deţinuţilor” [89].

În acelaşi timp, Comitetul pentru Plîngeri, [90] ca instituţie creată prin Lege şi chemată să combată abuzurile şi ilegalităţile din penitenciare, rămîne ineficientă, parţial din cauza personalului său format pe principii voluntare [91, p. 130]. La fel şi Centrul pentru Drepturile Omului, cu toate că a fost legalizat ca mecanism antitortură, nu reuşeşte să influenţeze spre bine respectarea drepturilor persoanelor private de libertate [92]. În acest sens prin Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitoare la regulile penitenciare europene (REC (2006) 2), se propune statelor să asigure inspecţia guvernamentală şi controlul independent în instituţiile penitenciare.

Astfel, în prezent se impune necesitatea perfecţionării mecanismului de control bilateral (din partea organelor statului şi a societăţii civile) pentru ridicarea eficienţei acestuia privind respectarea drepturilor omului.

În acest context considerăm a fi oportună aprobarea de către Parlament a legii privind controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituţiile ce asigură detenţia persoanelor [93] (precum şi aprobarea de către Guvern a Regulamentului cu privire la activitatea Comisiei de monitorizare a respectării drepturilor omului în instituţiile care asigură detenţia persoanelor) şi a legii pentru completarea CE al RM cu un articol nou, 1771, care conţine norme legislative referitoare la instituirea comisiilor de monitorizare.

În baza actelor respective se prevede crearea unor comisii de monitorizare care vor evalua condiţiile de detenţie şi tratamentul deţinuţilor activînd pe principiul voluntarismului. Astfel, în fiecare unitate administrativ-teritorială de nivelul doi, în care funcţionează asemenea instituţii, urmează să fie creată o comisie de monitorizare.

Totodată, considerăm că prevederea din art. 8 alin. (2) al Legii privind controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituţiile ce asigură detenţia persoanelor, conform căreia programul trimestrial al vizitelor comisiei de monitorizare necesită a fi coordonat cu organul ierarhic superior al instituţiei care urmează a fi monitorizată precum şi prevederile art. 9 alin. (1) şi (3) referitoare la accesul membrilor comisiilor de monitorizare în instituţiile ce asigură detenţia persoanelor nu vor contribui la o exercitare efectivă de către comisiile respective a atribuţiilor care le revin.

Ţinînd cont de cele menţionate propunem ca vizitele efectuate de către comisiile de monitorizare în instituţiile de detenţie să fie inopinate. Astfel la art. 8 alin. (2) urmează de exclus sintagma „este coordonat cu organul ierarhic superior al instituţiei care urmează a fi

58

monitorizată” şi înlocuită cu sintagma „sînt efectuate fără un preaviz special”, alineatul respectiv fiind formulat în următoarea redacţie:

Articolul 8. Organizarea procedurii de monitorizare (2) Comisia de monitorizare planifică şi aprobă trimestrial programul vizitelor (programul

de monitorizare), care sînt efectuate fără un preaviz special. De asemenea la art. 9 alin (1) sintagma „în baza programului de monitorizare, aprobat

conform prevederilor prezentei legi”, urmează a fi exclusă, iar alineatul respectiv să fie formulat în următoarea redacţie:

Articolul 9. Accesul membrilor comisiilor de monitorizare în instituţiile ce asigură detenţia persoanelor

(1) Accesul membrilor grupului de monitorizare în instituţiile ce asigură detenţia persoanelor se efectuează la prezentarea legitimaţiilor ce confirmă calitatea de membru al comisiei, eliberate de către preşedintele consiliului unităţii administrativ-teritoriale de nivelul doi şi a mandatului de monitorizare, eliberat de către preşedintele comisiei, în care sînt indicate persoanele care vor efectua monitorizarea, data vizitei şi instituţia care urmează a fi verificată.

Deasemenea art. 9 alin. (3) urmează a fi exclus. Fiecare din cele de peste 130 de aşezăminte penitenciare din Marea Britanie are în

componenţă o echipă de probaţiune. Cele mai multe din acestea îşi au sediul chiar în interiorul penitenciarului. Sarcinile lor sînt variate, de la colaborarea cu personalul penitenciarului în aplicarea unor programe, pînă la desfăşurarea unor activităţi orientate spre bunăstarea deţinuţilor. Directorii penitenciarelor negociază anual cu serviciile locale numărul de ofiţeri de probaţiune care vor fi detaşaţi în penitenciar şi sarcinile acestora.

Toţi deţinuţii, cu excepţia celor condamnaţi pentru infracţiuni foarte grave, pot fi liberaţi după executarea a jumătate din pedeapsă. Spre exemplu, un deţinut condamnat la închisoare de pînă la 12 luni poate fi liberat din penitenciar fără supraveghere după ce a executat jumătate din pedeapsă. Deţinuţii cu pedepse cuprinse între 1 şi 4 ani, sînt liberaţi după executarea unei jumătăţi din pedeapsă şi supravegheaţi pînă la împlinirea a ¾ din totalul pedepsei. Acest program de liberare se numeşte liberare condiţionată automată. Dacă fostul deţinut nu îşi respectă condiţiile stabilite la momentul liberării condiţionate, nu este sesizată instanţa, ci Serviciul de liberare condiţionată din Home Office care are autoritatea necesară să dispună trimiterea persoanei înapoi în închisoare [95, p. 48-49].

În Anglia şi Ţara Galilor serviciile de probaţiune sînt plasate sub tutela Home Office-ului (echivalentul din Marea Britanie pentru Ministerul de Interne), în timp ce administrarea fondurilor şi monitorizarea la nivel naţional sînt realizate de către Inspectoratul de Probaţiune al Maiestăţii Sale (Her Majesty’s Inspectorate of Probation) [96, p. 10].

59

În mod tradiţional, serviciile de probaţiune ofereau şi servicii de asistenţă postpenală. Acest serviciu era obligatoriu pentru serviciul de probaţiune şi voluntar pentru deţinuţi. În prezent, chiar dacă asistenţa postpenală a rămas obligatorie, sînt doar cîteva servicii de probaţiune care încă mai oferă astfel de servicii. Serviciile de asistenţă a persoanelor liberate din penitenciar şi familiile acestora, în cele mai multe cazuri, sînt organizate de către organizaţii neguvernamentale [95, p. 48-49].

Ca urmare a dispoziţiilor legii Criminal Justice Act, a fost creată Central After – Care Association. Această asociaţie este controlată de un comitet în care sînt reprezentate departamentele ministeriale şi serviciile sociale interesate. Ea este finanţată atît din bugetul de stat, cît şi din bugetul organelor autorităţilor locale, precum şi a persoanelor private, care se ocupă cu activităţi de caritate. Activitatea asociaţiei permite să se asigure asistenţa după liberare, potrivit unor principii uniforme, de către un personal specializat, supus aceluiaşi control, munca fiind benevolă. Astfel, asociaţia organizează cămine pentru locuirea temporară a persoanelor liberate, deţine centre speciale pentru pregătire profesională, alocă mijloace pentru acordarea ajutorului material acestor persoane [97, p. 21-23].

SUA. În virtutea unor cauze istorice în ultimele decenii în SUA prevalează tendinţa spre severizarea condiţiilor de ispăşire a pedepsei de către condamnaţi. Acest fapt este legat de aşa numita „explozie a închisorilor” deschiderea fără precedent a mai multor închisori. Însă o diminuare a nivelului criminalităţii în SUA nu s-a constatat, nivelul recidivei nu a scăzut. Politica izolării forţate a delincvenţilor în penitenciare a provocat o creştere considerabilă a relaţiilor de subcultură în mediul deţinuţilor şi a criminalităţii penitenciare [98, p. 8].

Numărul total de deţinuţi în închisorile Statelor Unite în anul 2007 era de 2.245.189 persoane, iar rata la 100.000 locuitori era de 750 deţinuţi [99] fiind astfel una din cele mai mari în lume. Anual SUA cheltuie 40 mlrd. dolari pentru întreţinerea închisorilor [100].

Deţinuţii în SUA sînt plasaţi atît în închisori (prison), cît şi în izolatoare de detenţie preventivă (jail), unde se deţin persoanele aflate sub urmărire penală, precum şi condamnaţii cu termene mici. Desigur, condiţiile de deţinere în SUA sînt incomparabil mai bune, însă acest fapt este condiţionat, în primul rînd, de starea economică a întregii ţări.

În închisorile din Statele Unite, la fel ca şi în Republica Moldova sînt camere pentru 60-80 de persoane, fiind astfel strîmtoraţi spre o comunicare intensă şi permanentă unul cu altul. Există însă şi o altă extremă: În instituţiile corecţionale de tipul „maxi-maxi”, utilate cu mijloace electronice de control şi supraveghere, este realizată ideea izolării totale a deţinutului. Condamnatul ispăşeşte pedeapsa în camera pentru o singură persoană, amenajată cu duş şi toaletă, teren deschis pentru plimbări şi exerciţii; el primeşte o alimentare intensivă şi totodată se află într-o izolare completă de semenii săi. Noi sîntem predispuşi să considerăm sistemul, care îi oferă deţinutului un „spaţiu vital” de un metru ca fiind inuman. Însă cu acelaşi drept această determinare

60

poate fi aplicată şi faţă de sistemele, care condamnă persoana la o singurătate îndelungată. Toată deosebirea constă în structura acestor condiţii inumane: suferinţele fizice sînt reduse pînă la minim, odată ce cele morale sînt aduse pînă la maxim.

De aceea, vorbind despre necesitatea implementării în practica naţională a experienţei de peste hotare privind executarea pedepselor, ţinem să menţionăm că sistemul penitenciar al SUA, probabil, este cel mai puţin adaptat pentru aceasta.

În SUA există programe, orientate spre reabilitarea condamnaţilor. În procesul executării pedepsei condamnaţii sînt atraşi să participe la programe special elaborate, treninguri: Scopul lor este facilitarea corijării condamnaţilor, transformarea lor în cetăţeni oneşti, care nu ar admite să săvîrşească noi infracţiuni. Totodată principiul de bază al tratamentului devine recunoaşterea faptului că infractorul posedă anumite capacităţi potenţiale pentru cultivarea unor calităţi omeneşti pozitive, iar prin urmare, capacităţi de a începe o nouă viaţă [101, p. 8].

Persoanele liberate nu se pot include direct în viaţa activă a societăţii, să asimileze rapid noi roluri sociale. Un mijloc eficient în acest caz este modelarea de către condamnaţi sub conducerea educatorului şi psihologului a acelor situaţii şi roluri din viaţă, cu care va trebui să se confrunte după liberare. În aşa mod condamnaţii sînt puşi în situaţia de a-şi determina de sine stătător comportamentul, fapt care permite chiar în instituţia penitenciară de a le cultiva deprinderi şi stereotipuri legale de comportament în situaţii similare. O asemenea practică pe larg este implementată în penitenciarele din SUA. Astfel, se aplică cu succes metoda “economiei simbolice”. Condamnaţii, pentru un comportament bun, cîştigă o anumită sumă de bani simbolici pe care îi utilizează pentru procurarea unor “privilegii” cum ar fi timpul suplimentar pentru vizionarea unor emisiuni televizate sau alte servicii. În aşa mod, condamnaţii nu pierd deprinderile privind cheltuirea adecvată a mijloacelor băneşti şi după liberare [102, p. 435].

Asistenţa socială în privinţa delincvenţilor este realizată prin intermediul serviciului de probaţiune care în afară de acordarea ajutorului social celor liberaţi condiţionat (spre ex. angajarea în cîmpul muncii, acordarea unui loc de trai, ajutor material etc.) are o contribuţie importantă de profilaxie a criminalităţii recidive [13, p. 195].

Ţările din cadrul sistemului de drept continental (RFG, Franţa; Suedia, Belarus). RFG. Executarea pedepselor penale în Germania este în competenţa Ministerului Justiţiei

al RFG şi este reglementată de o lege federală, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1977. Totodată organizarea administraţiilor penitenciare este pe landuri, fiecare din acestea avînd propriul Minister al Justiţiei.

În faţa instituţiilor de executare a pedepselor, de către legiuitor a fost trasată sarcina ca acestea să organizeze detenţia în aşa mod, încît după liberare condamnatul să poarte răspundere socială pentru comportamentul său şi să trăiască în societate respectînd legile. Pentru angajaţii instituţiilor penitenciare nu contează hotărîrea judecăţii despre fapta şi modul în care aceasta a

61

fost săvîrşită de către condamnat, termenul de pedeapsă, compensarea prejudiciului adus etc. Sarcina primordială al sistemului penitenciar este să-l ajute pe condamnat să-şi continue după liberare viaţa în limitele legii, adică să-i faciliteze resocializarea. Această idee este promovată practic de toate articolele Codului de executare a sancţiunilor penale.

Cu toate că legea de executare a pedepselor penale este una pentru toate landurile RFG, condiţiile de îndeplinire în fiecare land federal sînt diferite. Unul din landurile care a înregistrat cele mai bune succese în resocializarea condamnaţilor la privaţiune de libertate este landul Renania de Nord-Wesrfalia. Aici locuiesc aproximativ 18% din populaţia Germaniei [103].

Ţinînd cont de faptul că, comportamentul infracţional este determinat de o multitudine de factori particulari şi sociali, pentru soluţionarea sarcinii resocializării infractorilor este necesară pentru fiecare din ei o abordare diferenţiată şi individuală, care presupune utilizarea celor mai efective forme şi metode de lucru.

Cu acest scop în Renania de Nord-Westfalia a fost creat un serviciu psihologic, funcţionează o închisoare-distribuitoare specială, care este, în acelaşi timp, un centru de diagnosticare. Astfel, toţi delincvenţii maturi, cetăţeni ai RFG, condamnaţi la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de doi ani, după punerea în aplicare a sentinţei, sînt trimişi în această închisoare. Ea se află în oraşul Hagen. În închisoarea din Hagen lucrează o comisie specială, din a cărei componenţă fac parte: un jurist, consilierul pentru angajarea în cîmpul muncii, pedagogi, psihologi, lucrători sociali, cercetători-sociologi şi angajaţi ai serviciului general de executare a pedepsei. Membrii comisiei, timp de şase săptămîni, studiază şi diagnostichează multilateral personalitatea fiecărui condamnat şi determină ce măsuri de resocializare sînt mai adecvate în fiecare caz în parte. În baza datelor acumulate comisia elaborează recomandările de lucru individual cu condamnatul. Acestea conţin caracteristici cu indicarea principalelor dereglări şi a direcţiilor de activitate pentru corijarea lor, ceea ce dă posibilitatea planificării pe termen lung a lucrului cu condamnatul. Recomandările sînt trimise împreună cu condamnatul în locul de detenţie a acestuia. Comisia stabileşte, de asemenea, cea mai potrivită instituţie de detenţie pentru fiecare condamnat, proces în care se ţine cont de specializarea acesteia şi locul de amplasare (cît mai aproape posibil de locul de trai al condamnatului) [103].

Pentru soluţionarea problemei angajării condamnaţilor în cîmpul muncii, administraţia stabileşte relaţii cu diferiţi angajatori, cointeresîndu-i prin faptul că în fiecare săptămînă ei pot utiliza acel număr de condamnaţi de care au nevoie la acea etapă. Aceste măsuri contribuie la păstrarea deprinderilor de muncă ale condamnaţilor, precum şi a relaţiilor lor cu exteriorul.

Personalul instituţiilor penitenciare tinde să menţină şi să consolideze relaţiile condamnaţilor cu exteriorul şi îndeosebi cu familia lui. În afară de asistenţii sociali aceste sarcini mai sînt soluţionate şi de către grupe speciale de contact. Spre deosebire de asistenţii sociali, care acordă ajutor prin sfaturi, explicaţii, recomandări, grupele de contact, la recomandarea asistenţilor sociali invită condamnaţii pe perioada concediilor (14 zile) din penitenciar în casele

62

lor, contactează benevol cu ei în timpul executării pedepsei. În componenţa grupelor de contact pot face parte persoanele, care s-au recomandat ca cetăţeni oneşti.

În afară de aceasta, în Germania mai funcţionează consilii de tutelă, care sînt obligate să acorde ajutor administraţiei instituţiilor penitenciare în influenţa corecţională asupra condamnaţilor. Consiliul de tutelă este format din 8-10 cetăţeni cu autoritate. Aceştia pot fi parlamentari, jurişti, medici, oameni de afaceri, pedagogi, industriaşi, muncitori etc. Ei sînt învestiţi cu funcţia de control asupra executării pedepsei, utilizării forţei de muncă a condamnaţilor şi influenţelor educative din partea asistenţilor sociali şi a grupurilor de contact [56, p. 196-200].

Legislaţia socială este reunită în Codul social al RFG. De rînd cu politica socială de stat, în Germania a devenit tradiţională şi participarea bisericii la acordarea ajutorului social şi al serviciilor sociale, precum şi a pregătirii profesionale a asistenţilor sociali pentru slujire în cadrul bisericilor catolice şi celor evanghelice. Astfel, cu probleme sociale ale condamnaţilor în Germania se ocupă nu doar organizaţiile statale dar şi cele religioase [13, p. 195].

Franţa. Sistemul penitenciar al Franţei este parte integrantă al Ministerului Justiţiei, iar organul superior este Direcţia Administraţiei Penitenciare. Serviciile publice penitenciare participă la executarea deciziilor şi sentinţelor penale şi la menţinerea securităţii publice. Ele favorizează reinserţia socială a persoanelor care le-au fost încredinţate de autorităţile judiciare şi sînt organizate astfel încît să asigure resocializarea condamnaţilor.

În Franţa se aplică cu precauţie (dealtfel, ca şi în majoritatea statelor europene) o astfel de pedeapsă penală cum este închisoarea considerînd-se, pe bună dreptate, că în majoritatea cazurilor izolarea persoanei nicidecum nu contribuie la reeducarea sau corijarea sa [100].

În acest context necesită să atragem atenţia asupra unor prevederi ale legislaţiei penale a Franţei. Astfel, în art. 132-25 al Codului Penal al Franţei din 22 iulie 1992 se prevede că „instanţa de judecată stabilind pedeapsa cu închisoare pe un termen de un an sau mai puţin, poate hotărî executarea pedepsei în regim de semilibertate în privinţa condamnatului, care va motiva fie prin activitatea sa profesională, fie prin dorinţa de a primi instruire generală sau profesională, a stagiunii sau a unei munci temporare în scopul resocializării, fie prin participarea activă la viaţa familiei, fie prin necesitatea de a urma un tratament”. Scopul măsurilor de acordare a ajutorului este susţinerea condamnatului în eforturile sale de resocializare. „aceste măsuri, - se spune în art. 132-46 CP al Franţei, - realizate în formă de ajutor cu caracter social, şi în unele cazuri în formă de ajutor material, se implementează în viaţă de către serviciul de probaţiune cu participarea, în caz de necesitate, a tuturor organizaţiilor de stat şi obşteşti” [104, p. 35].

După cum remarcă specialiştii,[105, p. 190] în Codul penal francez şi-au găsit reflectarea două moduri de abordare a esenţei şi scopurilor pedepsei: neoclasicismul şi teoria apărării socialе. Conform teoriei neoclasicismului pedeapsa urmăreşte două scopuri de bază: răsplata şi intimidarea. Reprezentanţii teoriei noii apărări sociale consideră drept scopuri principale ale pedepsei corijarea

63

şi resocializarea infractorului. Potrivit juristului francez Anceli M., adevărata condiţie a unei dezvoltări armonioase a sancţiunilor penale constă în aplicarea lor social orientată şi ştiinţific individualizată. Individualizarea aplicării lor va permite ca acestea să devină adevăraţi factori de resocializare, care şi este scopul final al politicii apărării sociale [106, p. 228].

Termenul mediu de deţinere în locurile de privaţiune de libertate în Franţa este de 8 luni (în Republica Moldova, conform unor date, în anul 2007 era de 9.2 ani [99, p. 5]), iar în izolatoarele de urmărire penală este de 3,8 luni. În închisorile franceze se aplică pe larg liberarea condiţionată înainte de termen. Anual un număr important de condamnaţi sînt trecuţi la regim semiliber, iar altora li se oferă posibilitatea să-şi ispăşească pedeapsa penală în afara închisorii. În acest tip de regim condamnaţii se prezintă în instituţia penitenciară doar pe noapte. Ziua condamnatul poate munci, învăţa sau, în caz de necesitate, să petreacă un curs de tratament [100].

În afară de aceasta, dacă comportamentul condamnatului este adecvat, el poate beneficia de reducerea termenului de pedeapsă cu 3 luni anual, iar dacă este la prima condamnare, atunci el mai poate beneficia în plus de reducerea anuală cu încă 2 luni a termenului de pedeapsă. Astfel, persoana condamnată pentru prima oară, avînd un comportament exemplar, din doi ani de pedeapsă care i-au fost stabiliţi, execută real doar 14 luni privaţiune de libertate fără nici o liberare condiţionată înainte de termen. Recidiviştii pot beneficia de reducere a termenului de pedeapsă cu o lună pe an după trecerea unui an de detenţie şi dacă există dovezi convingătoare privind readaptarea lui socială [100].

În penitenciarele franceze se practică pe larg acordarea deplasărilor în afara locurilor de detenţie. O atenţie sporită se acordă instruirii generale şi profesionale. Pregătirea profesională a deţinuţilor la nivel de 80% este finanţată de către Ministerul Muncii.

Deţinuţii au acces la toate domeniile culturii (lectură, artă plastică, teatru, muzică, dansuri etc.). În instituţiile penitenciare sînt create ateliere artistice speciale. În fiecare instituţie există una sau cîteva biblioteci. Oamenii de artă şi cultură frecventează regulat instituţiile penitenciare.

Uşile penitenciarelor franceze sînt larg deschise pentru diferite organizaţii neguvernamentale, care ajută administraţiei în reintegrarea socială a deţinuţilor. Printre cele mai mari organizaţii neguvernamentale pot fi menţionate „Asociaţia naţională a vizitatorilor penitenciari”, „Scrisoarea de la Bove” (corespondenţa cu condamnaţii), „Auxilia” (instruirea la distanţă), Crucea Roşie franceză etc. Pe lîngă fiecare instituţie penitenciară funcţionează sub egida Ministerului Justiţiei cîte o asociaţie social-culturală şi sportivă care au drept scop susţinerea tendinţei condamnaţilor de a se include în viaţa obştească [100].

Asociaţia „Relaţia copiilor cu părinţii” are ca scop de a restabili şi susţine legătura între copil şi părintele deţinut şi invers. Ea coordonează activitatea a 12 centre regionale, include în sine 400 de voluntari şi 50 de profesionişti şi se ocupă cu problemele a aproximativ 12 mii de minori aflaţi în detenţie [107].

64

În Franţa sistemul de probaţiune a fost introdus în legislaţie din 31.12.1957, care instituia suspendarea sentinţei cu supunere la probă şi înfiinţa Comitetele de Probaţiune şi Asistenţă pentru Liberaţi (CPAL). Aceste comitete se aflau sub tutela Administraţiei Penitenciare, structură distinctă în cadrul Ministerului Justiţiei. Prin Decretul nr. 276 din 13 aprilie 1999, modificarea Codului de procedură penală francez şi înştiinţarea Serviciilor Penitenciare de Inserţie şi Probaţiune s-a realizat reforma sistemului execuţional prin unificarea, la nivel departamental, a acelor două categorii de servicii într-o unitate administrativă unică [96, p. 13].

Dreptul protecţiei sociale al Franţei include dreptul muncii, asigurarea socială şi ajutorul social. Însă statul realizează doar o parte neînsemnată din programele sociale (tutela invalizilor şi a persoanelor care necesită îngrijire precum şi acordarea de ajutor persoanelor fără locuinţă), celelalte direcţii ale politicii sociale intră în competenţa municipalităţilor, care se bucură de împuterniciri politice, economice şi culturale semnificative cu funcţii de control. De aceea asistenţa socială a condamnaţilor se realizează în special la nivel regional [13, p. 195-196].

În Suedia administraţia penitenciară, deşi este în responsabilitatea Ministerului Justiţiei, directorul general răspunde în faţa Guvernului. Administraţia penitenciară şi serviciile de probaţiune sînt unite în cadrul aceluiaşi organ numit Departamentul pentru Închisori şi Probaţiune.

Atît guvernul cît şi parlamentul cer ca executarea pedepselor să poarte un caracter uman, şi în acelaşi timp, efectiv. Adică trebuie să se bazeze pe buchia legii, să protejeze societatea de persoane, care au încălcat legea, dar şi să manifeste un respect necesar faţă de deţinuţi. Această abordare este caracteristică pentru cultura, tradiţiile şi concepţiile suedeze.

Astfel, administraţiile penitenciare implementează programe care asigură un tratament individual faţă de fiecare deţinut, în dependenţă de infracţiunea comisă de el şi comportamentul său actual (abuzul de narcotice, alcool, înclinaţii spre agresivitate sau lipsa deprinderilor de viaţă) [108, p. 17].

O direcţie importantă a politicii execuţional penale în Suedia este micşorarea izolării deţinuţilor de societate. În acest scop pentru fiecare deţinut se elaborează un plan individual. În particular se precizează posibilitatea contactelor cu familia şi prietenii, concediul obligatoriu.

Dacă termenul de detenţie nu depăşeşte patru luni de zile, atunci condamnatul este încadrat în muncă fără privare de libertate (comportamentul său este supravegheat prin monitoring electronic).

Vîrsta răspunderi penale în Suedia este de la 15 ani. Pînă la atingerea acestei vîrste delincvenţii sînt supravegheaţi de serviciile sociale în corespundere cu planurile individuale. De la 15 pînă la 18 ani detenţiunea infractorului în penitenciar poate avea loc doar în cazuri excepţionale. Delincvenţii de la 18 pînă la 21 de ani sînt pedepsiţi cu pedepse privative de libertate numai pentru infracţiuni grave. Cu această categorie de infractori lucrează CIS – serviciul naţional special, care realizează conducerea cu casele speciale pentru tineret (care

65

înlocuiesc penitenciarul), în care sînt deţinuţi infractorii tineri. În aşa mod încercînd a se opune daunei pe care o poate aduce persoanei tinere închisoarea [109].

În mare parte, termenele de detenţie în Suedia sînt scurte. 60% din deţinuţi ispăşesc pedepse cu termene de pînă la 6 luni sau mai puţin, 80% - pînă la un an, 3-5% din infractori ispăşesc termene de la 4 ani şi pînă la detenţiunea pe viaţă. În ultimii ani se observă o tendinţă către majorarea termenelor de pedeapsă. Numărul deţinuţilor, care în mediu se află în penitenciare este aproximativ de 5000. În afară de aceasta 1600 de deţinuţi se află sub anchetă. Anual circa 6000 de persoane sînt condamnaţi condiţionat. Pentru narcomani şi alcoolici este stabilită pedeapsa în instituţii speciale [109].

Primul, şi cel mai important instrument este efectuarea anamnezei sociale, o descriere a deţinutului nou-sosit şi a vieţii acestuia în societate. Factorii ca familia, educaţia, starea materială, statutul social, ocupaţia în cîmpul muncii, starea sănătăţii, atitudinea faţă de droguri sînt factori care sînt importaţi în acest context.

Anamneza se face prin intervievarea deţinutului precum şi a altor persoane care pot oferi mai multe informaţii despre el. Anamneza este baza a ceea ce se numeşte „planul perioadei de detenţie”. În vederea evidenţei tuturor activităţilor petrecute cu condamnatul este completat un jurnal (sau dosar). Tot ce se notează în el este de asemenea o continuitate a planului stabilit la început. Planul este stabilit la o şedinţă colegială cu persoanele care sînt în legătură cu deţinutul. Jurnalul trebuie să ducă evidenţa deţinutului tot timpul, cînd acesta este pus în libertate jurnalul trebuie trimis autorităţilor responsabile de supravegherea persoanelor liberate condiţionat. Aceste autorităţi trebuie să noteze ce se întîmplă în perioada aflării deţinutului în afara închisorii – dacă deţinutul recidivează dosarul reintră într-o altă sentinţă etc [110].

În Suedia politica socială, aproape în totalitate, este realizată de către stat. O parte indispensabilă a „modelului suedez” este sistemul bine dezvoltat al asigurării de stat pentru toate păturile sociale. Desigur, şi asistenţa socială a condamnaţilor se realizează, în special, la nivel de stat [13, p. 196].

În Belarus administraţia penitenciară este un departament în cadrul Ministerului Justiţiei şi se numeşte Comitetul de executare a pedepselor. Între administraţiile centrale şi instituţiile penitenciare se găsesc 8 departamente regionale.

Codul penal al Republicii Belarus din 09.07.1999 [111] este elaborat în baza Codului penal model pentru statele CSI. Un plus indubitabil al său este sistematizarea sa logică bine pusă la punct. Astfel, în capitolul III, consacrat răspunderii penale, sînt determinate scopurile ei. Pe primul loc este pus scopul corijării condamnatului, fapt care indică asupra importanţei resocializării.

Prevederile Codului penal sînt dezvoltate de Codul execuţional penal al Republicii Belarus din 11.01.2000 [112]. În art. 7 este formulată noţiunea de corijare prin care se înţelege formarea la condamnaţi a capacităţii de a duce un mod de viaţă cinstit. O astfel de determinare pare a fi mai vastă corespunzînd realităţii moderne.

66

Munca în penitenciare este obligatorie, cel puţin teoretic, deoarece nu întotdeauna există posibilităţi de muncă. De asemenea deţinuţii participă, prin rotaţie, la servicii gratuite în folosul comunităţii.

Toţi deţinuţii care au vîrstă sub 30 de ani trebuie să urmeze cursurile şcolii generale, cele liceale fiind voluntare. În toate penitenciarele activează psihologi.

Vizitele pot fi scurte (4 ore) sau lungi (3 zile, în hoteluri aflate în interiorul zonei de deţinere, acordate numai rudelor apropiate) [3, p. 70].

Mult mai precis, în opinia noastră, Codul execuţional penal al Republicii Belarus reglementează problemele ce ţin de statutul juridic al persoanelor care au executat o pedeapsă penală. Art. 195 CEP al RB prevede că persoanele care au executat o pedeapsă sau care au fost liberaţi de pedeapsă şi au antecedente penale, îndeplinesc obligaţiile şi se bucură de drepturile care sînt stabilite pentru cetăţenii Republicii Belarus, cu restricţiile stabilite pentru persoanele cu antecedente penale. În privinţa persoanelor care au ispăşit o pedeapsă sau care au fost liberaţi de pedeapsă şi care au comis infracţiuni grave sau deosebit de grave, pe perioada existenţei antecedentelor penale se stabileşte o supraveghere profilactică. Esenţa ei constă în faptul că persoana liberată se află sub controlul inspecţiei execuţional-penale şi trebuie să îndeplinească următoarele obligaţii: să înştiinţeze preventiv inspecţia execuţional-penală despre schimbarea locului de trai sau plecarea din cauza problemelor personale în altă localitate pe un termen mai mare de o lună de zile, să se prezinte la inspecţia nominalizată la chemarea ei, însă nu mai mult de o singură dată în două luni, şi în caz de necesitate, să dea explicaţii referitoare la comportamentul şi modul său de viaţă (art. 196 alin. (3) CEP al RB).

În privinţa unor categorii de persoane liberate din locurile de detenţie, în scopul instituirii unui control asupra comportamentului lor, al prevenirii comiterii de către aceştia a unor infracţiuni şi influenţării profilactice necesare este prevăzută posibilitatea stabilirii supravegherii preventive (art. 198 CEP al RB). Supravegherea preventivă se stabileşte prin hotărîre a instanţei de judecată în baza demersului administraţiei instituţiei penitenciare sau a inspecţiei execuţional-penale, dacă condamnatul a fost liberat condiţionat înainte de termen. Realizarea supravegherii preventive este pusă în sarcina inspecţiei execuţional-penale de la locul de trai al persoanei liberate. Lucrătorii inspecţiei execuţional-penale sînt obligaţi să controleze sistematic comportamentul persoanelor în privinţa cărora este stabilită supravegherea preventivă, să prevină şi să curme încălcarea de către ei a ordinii publice.

Ţările din regiunea Asiatico-Pacifică (RPC, Japonia). Codul penal al Republicii Populare Chineze [113] a fost adoptat în anul 1979, însă în

martie 1997 el a apărut într-o formă nouă considerabil prelucrată şi completată. Legislaţia penală a Republicii Populare Chineze se deosebeşte prin caracterul său specific, fapt care poate fi legat de orientarea socialistă a statului care a fost păstrată pînă în prezent [114, p. 24]. Comparativ cu

67

redacţia precedentă Codul Penal al Republicii Populare Chineze din 1997 a atenuat puţin orientarea sa ideologică. Însă, ca şi în redacţia veche a codului, legiuitorul pune pe primul plan apărarea securităţii statului, ocrotirea puterii dictaturii popular-democratice şi a orientării socialiste. Această circumstanţă nu ne permite să credem despre un rol substanţial al resocializării condamnaţilor ca una din condiţiile prevenirii criminalităţii.

Analiza CP al RPC relevă asprimea sa considerabilă comparativ cu codurile penale ale altor state. Astfel, pedeapsa cu moartea este prevăzută în sancţiunile a peste 80 de articole ale Părţii speciale (în total 351). Art. 100 CP al RPC prevede obligaţia persoanelor, care au executat o pedeapsă penală, la încadrarea la serviciu sau la serviciu militar, să nu ascundă şi să comunice veridic organelor corespunzătoare, că ei au ispăşit o pedeapsă penală. În aşa fel, asupra persoanelor anterior condamnate se aplică un fel de „marcaj” pe viaţă. Cu toate că CP al RPC prevede consecinţe juridico-penale prin înăsprirea pedepsei numai pentru recidivă, textul art. 100 ne permite să presupunem că oricare persoană anterior condamnată va avea de suportat toată viaţa consecinţele negative ale condamnării sale.

Japonia. Cel mai scăzut nivel al criminalităţii recidive este înregistrat astăzi în Japonia. Acest fapt unical savanţii îl explică prin cîteva cauze: componenţa relativ omogenă a structurii naţionale a populaţiei, amplasarea insulară a statului şi unitatea lingvistică, neadmiterea pe parcursul unei perioade îndelungate de timp a unui aflux sistematic de reprezentanţi ai altor popoare, logica specifică a relaţiilor proprie japonezilor, eficacitatea legislaţiei şi activităţii organelor de drept [115, p. 19].

Secretul fenomenului japonez al stabilităţii juridico-penale şi al nivelului scăzut al criminalităţii, de asemenea, se mai explică prin atingerea de către Japonia spre sfîrşitul sec. XX a echilibrului sistemului de valori – îmbinarea armonioasă a particularismului oriental tradiţional (orientarea socială de grup, colectivismul, metodele „familiale” de dirijare) şi a universalismului occidental (individualismul, principiile „organizaţionale” de dirijare, raţionalismul) [116, p. 11].

Printre factorii care contribuie la o eficacitate înaltă a luptei cu criminalitatea în Japonia, urmează de numit totalitatea măsurilor care sînt orientate spre o resocializare reuşită, fără o stigmatizare excesivă a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Astfel, pe lîngă măsurile cu caracter strict juridico-penal de sancţionare a infractorilor, mai sînt utilizate aşa numitele măsuri de securitate (instituţiile penitenciare pentru delincvenţii minori, „casele educative de femei” pentru prostituate, punctele de protecţie şi supraveghere, care acordă ajutor persoanelor condamnate condiţionat, etc.).

Problemele asigurării condiţiilor de trai şi de muncă a persoanelor liberate din detenţie sînt reglementate prin legea „Cu privire la tutela postpenitenciară”. Responsabilitatea pentru acordarea ajutorului de reabilitare o poartă guvernul, în acest scop a fost special creat serviciul de probaţiune.

68

Astfel, pe parcursul a 8 luni de zile se întreprind măsuri în vederea găsirii unui loc de trai, a evitării contactelor nedorite cu elementele criminale. Sînt create şi funcţionează real organele de protecţie reabilitaţională: comisiile centrale şi raionale ale comisiei de protecţie reabilitaţională, şi punctele de protecţie şi supraveghere, care funcţionează pe lîngă ele, avînd drept sarcină acordarea de ajutor infractorilor în vederea resocializării lor. În afară de aceasta, mai există o mulţime de organizaţii obşteşti, activitatea cărora, într-o formă sau alta, este orientată spre prevenirea criminalităţii.

Aşadar, astăzi, cînd în Republica Moldova este în plină desfăşurare elaborarea şi implementarea unei noi concepţii de resocializare a condamnaţilor, considerăm a fi binevenită studierea multilaterală a experienţei înaintate şi utilizarea a tot ce este mai preţios ţinând cont de specificul şi condiţiile din ţara noastră.

Astfel, pentru înregistrarea unor rezultate marcante, se impune realizarea unui complex de măsuri economice, social-politice şi ideologice bazate pe o temelie juridică viabilă. Iar ajustarea legislaţiei naţionale la normele şi standardele internaţionale (şi îndeosebi implementarea ei), precum şi experienţa privind resocializarea condamnaţilor, din punctul de vedere al organismelor internaţionale şi ale unor state în parte, trebuie să devină o direcţie strategică a politicii execuţional-penale a Republicii Moldova.

69

2.4 Concluzii la capitolul 2

În concluzie la acest capitol, venim cu următoarele constatări: 1. Procesul resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare este subordonat unor

principii care corespund principiilor politicii execuţional penale formulate în art. 164 CE al RM. Determinând specificul acestui proces, ele contribuie la realizarea sarcinilor activităţii de resocializare a condamnaţilor. Cunoaşterea şi înţelegerea lor ajută de a pătrunde în esenţa procesului corijări, şi perspectivei procesului de resocializare.

2. Resocializarea este un fenomen complex care se manifestă prin perceperea sa ca pe un proces de durată şi structurat în etape cu subetape. Deşi, divizarea este una convenţională acest fapt permite individualizarea aplicării măsurilor de resocializare.

3. Analiza sub aspect istoric a reglementării juridice a resocializării persoanelor care au încălcat legea ne permite să concluzionăm că societatea, din cele mai vechi timpuri, este în căutarea unor metode efective de luptă cu fenomenul infracţional. Însăşi ideea corijării infractorilor a apărut cu multe secole în urmă, iar scopul pedepsei a evoluat de la răzbunarea sîngelui, repararea daunei şi intimidare spre corijarea şi resocializarea infractorului. Astfel, despre o oarecare resocializare a acestora putem vorbi doar începînd cu prima jumătate a sec. XIX.

4. Modul de abordare a problemei privind resocializarea persoanelor care au încălcat legea în diferite state este variat: de la o ignorare totală pînă la fixarea prin lege a resocializării ca scop al pedepsei penale. Totuşi, în pofida specificului naţional şi a altor particularităţi, experienţa altor state ne va permite să economisim timpul, şi să evităm unele greşeli în edificarea unui sistem naţional mai efectiv de resocializare, ţinînd cont de realităţile locale.

70

3. PROBLEME PRIVIND REALIZAREA MĂSURILOR DE RESOCIALIZARE PENITENCIARĂ A CONDAMNAŢILOR

3.1 Aplicarea principalelor mijloace de corijare a condamnaţilor în scopul resocializării lor

Privarea de libertate, în calitate de măsură preventivă sau pedeapsă penală (închisoarea sau detenţiunea pe viaţă), prevăzute de lege şi aplicate de către instanţa de judecată, constituie o măsură complexă ce ridică o serie întreagă de probleme. Astfel, pe lîngă multiplele probleme de ordin personal ale deţinuţilor, extrem de dificile, cum cele de izolare, renunţare la modul obişnuit de viaţă, îndepărtare temporară de familie şi societate, limitarea exercitării anumitor drepturi, obligativitatea respectării unui program, probleme de sănătate, muncă şi alte necesităţi – punerea în executare a pedepsei solicită un efort considerabil şi din partea organelor abilitate ale statului pentru a asigura o observare, îndrumare şi supraveghere pe întreaga perioadă a detenţiei [117, p. 6].

Eficacitatea influenţării de corijare, în mare măsură, depinde de reuşita adaptării condamnatului la condiţiile de detenţie. Pentru persoanele care au ajuns în instituţia penitenciară, cele mai grele sînt primele zile de detenţie. Deţinuţii urmează să se acomodeze la condiţiile de viaţă şi de muncă din penitenciar, să se supună cerinţelor stricte ale regimului de detenţie şi să se adapteze la mediul deţinuţilor, deoarece, izolarea de societate, schimbarea statutului social, de regulă, este suportat destul de dificil.

După cum remarcă specialiştii, durata adaptării primare depinde de capacităţile adaptive ale individului şi durează în mediu de la 3 pînă la 5 luni [60, p. 609; 118, p. 305].

În literatura ştiinţifică sînt evidenţiate două tipuri ale adaptării condamnaţilor la condiţiile de detenţie: pozitivă şi negativă. Semnele de bază ale adaptării pozitive sînt: corespunderea comportamentului informaţiei despre perspectivele aflării în locurile de detenţie; respectarea regimului de executare a pedepsei; a cerinţelor administraţiei; capacitatea de a-şi controla comportamentul şi emoţiile. Însă există şi situaţii cînd condamnaţii, în cele mai dese cazuri recidivişti, se deprind într-atît cu condiţiile de detenţie, neobişnuite pentru un om normal, încît le consideră şi le percep involuntar ca fiind obişnuite, fapt care se manifestă în cazul adaptării negative [119, p. 272].

Unii autori, de rînd cu adaptarea pozitivă şi negativă, mai evidenţiază şi al treilea tip – adaptarea neutră, cînd condamnatul a luat o poziţie de aşteptare faţă de toate regulile instituţiei penitenciare, în scopul de a petrece cît mai confortabil pentru sine termenul de pedeapsă [14, p. 136].

Adaptarea condamnatului în instituţia penitenciară poate fi divizată convenţional în cîteva tipuri, fapt care ar permite de a individualiza aplicarea faţă de condamnat a măsurilor de resocializare. Astfel, clasificarea adaptării condamnaţilor poate fi efectuată în baza următoarelor temeiuri: a) după condiţiile mediului de adaptare (adaptarea la condiţiile de deţinere, regim,

71

adaptarea la muncă, adaptarea la condiţiile de trai, adaptarea la munca cultural-educativă etc. b) după timpul da aflare în detenţie (adaptarea primară la condiţiile de executare a pedepsei, la modificările condiţiilor de deţinere la înrăutăţirea sau îmbunătăţirea lor, etc.) [14, p. 135].

Această clasificare poate fi pusă la baza evidenţierii subetapelor succesive de resocializare penitenciară: adaptarea la condiţiile executării pedepsei penale (primară), aplicarea activă a măsurilor de influenţare asupra condamnaţilor şi corijarea lor, pregătirea condamnaţilor pentru liberare (adaptarea pregătitoare).

Astfel, condamnaţii, ajungînd în penitenciar, sînt supuşi unui proces de dezadaptare, adică unui proces de distrugere a vechilor relaţii, adaptîndu-se în acelaşi timp la noul mediu. Acesta este un proces inevitabil şi firesc, care asigură supravieţuirea persoanei în noile condiţii pentru el. Însă procesele dezadaptării şi adaptării nu pot fi recunoscute în mod univoc drept pozitive sau negative. Astfel, ruperea relaţiilor negative (spre exemplu, criminale) cu mediul social care a contribuit la săvîrşirea infracţiunii este un rezultat dorit al activităţii organelor de drept. Totodată perturbarea relaţiilor pozitive cu familia, prietenii, colegii de serviciu, devine un efect secundar de izolare a persoanei care împiedică petrecerii reuşite a resocializării. De aceea, de rînd cu acordarea de ajutor condamnaţilor de a se adapta la condiţiile de executare a pedepsei, urmează de a păstra la maxim relaţiile social-pozitive ale condamnatului cu societatea.

În scopul studierii personalităţii condamnatului nou-sosit în penitenciar, asigurării asistenţei psiho-sociale şi acordării ajutorului pentru adaptarea la condiţiile privaţiunii de libertate, în penitenciarele din RM, este implementat Programul cu privire la organizarea activităţii cu deţinuţii noi-sosiţi în penitenciar [120]. Programul respectiv este prevăzut pentru o perioadă de 15 zile, începînd cu sosirea condamnatului în penitenciar.

Este foarte important ca din primele zile de aflare în instituţia penitenciară, colaboratorii să determine cele mai eficiente metode de influenţare educativă asupra acestor persoane, să î-i ajute pe condamnaţi să se adapteze la noile condiţii. Reieşind din cele menţionate, un rol important în activitatea colaboratorilor cu condamnaţii îi revine regimului de carantină.

Conform art. 219 alin. (6) CE al RM, imediat după primire, condamnatul este plasat în încăperea de carantină pe o perioadă de pînă la 15 zile, în decursul căruia el este supus examenului medical în vederea determinării stării sănătăţii şi prescrierii, după necesitate, a tratamentului individual. Totodată, în timpul aflării condamnatului în carantină, acesta este informat despre drepturile şi obligaţiunile sale.

Sarcina de bază a regimului de carantină este studierea intensă a personalităţii condamnaţilor noi sosiţi în penitenciar, aprecierea gradului de degradare socială şi reieşind din aceasta, orientarea activităţii individual-educative pentru fiecare condamnat, începînd cu primele zile de executare a termenului de pedeapsă.

72

Totodată, pe parcursul aflării condamnatului în condiţiile regimului de carantină, se întreprind un complex de măsuri educative, sociale, psihologice, medicale, de securitate şi regim, profilactice, orientate spre atitudine corectă faţă de măsurile de corijare.

Astfel, începînd cu primele zile de detenţie, condamnatul este orientat asupra corijării şi resocializării. În activitatea cu condamnaţii din carantină sînt implicaţi colaboratorii cu experienţă din cadrul serviciilor: securitate; regim, pază şi supraveghere; educativ; psihologic; medical; de producere; logistic; contabilitatea; reprezentaţii şcolii de instruire profesională. De asemenea, în activitatea cu condamnaţii în carantină, pot fi implicaţi şi reprezentanţii instituţiilor guvernamentale, organizaţiilor neguvernamentale şi confesiunilor religioase.

Influenţa resocializantă asupra condamnatului în cadrul instituţiei penitenciare are loc cu ajutorul unui complex întreg de măsuri. Conform art. 168 CE al RM, Principalele mijloace de corijare a condamnatului sînt: modul şi condiţiile de executare a pedepsei (regimul), munca social-utilă, munca educativă, instruirea profesională, învăţămîntul general, influenţa exercitată de societate.

Prin intermediul mijloacelor de corijare, aplicate faţă de condamnat, se urmăreşte de a introduce corectivele necesare în calităţile sale social-psihologice, de a-i neutraliza deprinderile negative şi de a-i impune respectul faţă de lege. Atingerea unui asemenea rezultat este numit corijare juridică care prezintă prin sine un rezultat important al aplicării pedepsei şi un indicator semnificativ al eficacităţii sale [121, p. 31].

Regimul ca mijloc de corijare a condamnatului. În literatura de specialitate se menţionează că regimul în locurile de detenţie exprimă esenţa şi conţinutul pedepsei, în interiorul căruia poate fi realizată limitarea drepturilor condamnaţilor [122, p. 32].

În Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor termenului “regim” îi corespunde termenul “tratament”, care trebuie “să aibă ca scop, atît cît permite durata condamnării, de a crea în ei voinţa şi aptitudinile care să le dea posibilitatea ca după liberarea lor să trăiască respectînd legea şi satisfăcîndu-şi nevoile lor. Acest tratament trebuie să fie de natură a le menaja respectul faţă de ei înşişi şi a le dezvolta simţul lor de răspundere” [123, art.58].

Articolul 238 alin. (1) CE al RM defineşte expres regimul de detenţie stabilind că “Regimul de deţinere în penitenciare asigură paza, supravegherea şi izolarea condamnaţilor, executarea de către aceştia a obligaţiilor lor, realizarea drepturilor şi intereselor lor legitime, securitatea personală şi resocializarea condamnaţilor, inclusiv prin deţinerea separată a diferitelor categorii de condamnaţi, prin diversificarea condiţiilor de deţinere în funcţie de tipul penitenciarului stabilit de instanţa de judecată şi prin schimbarea condiţiilor de executare a pedepsei”.

Potrivit autorului român Oancea I., “prin regim penitenciar, în sens larg, se înţelege felul cum este organizată executarea pedepsei privative de libertate în penitenciar sau felul cum este

73

organizată viaţa şi activitatea condamnatului în penitenciar pe durata executării pedepsei în scopul reeducării lui şi al prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni” [124, p. 85].

În opinia lui Belîi N. A., regimul în locurile de detenţie este un mijloc juridic şi educativ de organizare a activităţii zilnice avînd drept scop realizarea procesului de executare a pedepsei penale şi a sarcinilor instituţiilor penitenciare prin reglementarea concretă şi detaliată a relaţiilor juridice existente între administraţie, condamnaţi şi alte persoane [125, p. 115].

O semnificaţie aparte o au normele regimului care reglementează prevenirea infracţiunilor şi a altor încălcări a normelor de drept, atît din partea condamnaţilor, în timpul executării pedepsei, cît şi din partea altor persoane. Ele includ în sine regulile de pază şi supraveghere a condamnaţilor, de aplicare a măsurilor de securitate, de efectuare a diferitor măsuri profilactice [86, p. 178].

Cerinţele de regim sînt chemate să contribuie formării la condamnaţi a diverselor deprinderi pozitive cum ar fi: organizarea corectă a regimului zilei, utilizarea raţională a timpului etc. În acelaşi timp, este necesar de menţionat că influenţa regimului asupra atingerii scopurilor resocializării este destul de controversată. Pe de o parte, el este menit să disciplineze, să deprindă cu ordinea, pe de altă parte – dezobişnuieşte de la sinestătornicie.

Aşa fiind, regimul penitenciar este o problemă importantă a executării pedepsei privative de libertate, fiindcă de felul regimului penitenciar depinde, în cea mai mare măsură, atingerea scopului executării pedepsei privative de libertate, acela al reeducării condamnatului şi al abţinerii lui de la comiterea de noi infracţiuni [126, p. 9].

Funcţiile regimului exprimă esenţa sa şi reprezintă un ansamblu de activităţi menite pentru atingerea anumitor scopuri [127, p. 105]. Funcţiile de bază ale regimului sînt: de asigurare, educativă, de pedeapsă, a controlului social (de profilaxie), de resocializare. Funcţiile regimului se realizează în mod complex, completîndu-se reciproc. Realizîndu-se fiecare de sinestătător, ele creează totodată condiţii pentru îndeplinirea cu succes a întregului ansamblu de funcţii.

Conţinutul regimului penitenciar. În anexa nr. 10 la Statut este stabilit programul zilei pentru condamnaţi în care sînt descrise detaliat toate elementele ordinii interioare începând cu deşteptarea, timpul de muncă, de odihnă, de alimentare precum şi alte activităţi. Programul zilnic se întocmeşte pentru fiecare penitenciar, reieşind din tipul penitenciarului, condiţiile locale, durata zilei de lumină.

O importanţă mare pentru realizarea prevederilor regimului o are asigurarea normativă de folosire de către condamnaţi a drepturilor lor şi îndeplinirea obligaţiilor ce le revin deoarece numai declararea drepturilor subiective încă nu creează condiţii pentru realizarea lor. De aceea multe articole ale CE şi toate normele Statutului fixează ordinea de realizare a drepturilor condamnaţilor. Spre ex. art. 229 CE al RM prevede dreptul la corespondenţă şi convorbiri telefonice ale condamnaţilor, art. 230 CE al RM prevede dreptul de a primi şi expedia colete, pachete cu provizii şi a banderolelor de către condamnaţi, art. 235 CE al RM stabileşte posibilitatea acordării

74

condamnaţilor dreptului de a se deplasa fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului, art. 236 CE al RM prevede posibilitatea deplasării de scurtă durată în afara penitenciarului iar secţiunile 22, 23, 25, 27 din Statut reglementează modul şi procedura de realizare a acestor drepturi.

Pentru respectarea de către condamnaţi a obligaţiilor lor se aplică aceleaşi reguli. Pentru încălcarea cerinţelor regimului, faţă de ei pot fi aplicate sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 265 CE al RM, iar în cazurile prevăzute de art. 242 CE al RM faţă de condamnaţi poate fi aplicată forţa fizică, mijloacele speciale şi arma de foc.

Codul de executare reglementează şi dreptul condamnaţilor la corespondenţă şi convorbiri telefonice precum şi dreptul la întrevederi (art. 229, 232, CE al RM; secţiunile 25, 27, 28 din Statut). Contactele cu exteriorul constituie o parte esenţială a reintegrării lor în societate. Astfel, art. 61 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor prevede că “tratamentul deţinuţilor nu trebuie să pună accentul pe excluderea lor din societate, ci pe continua lor participare la aceasta”.

Ţinînd cont de importanţa păstrării legăturii condamnaţilor cu familia, rudele, precum şi cu alte persoane din afara penitenciarului, legislaţia execuţional - penală oferă condamnaţilor dreptul la întrevederi.

Art. 232 CE al RM şi secţiunea a 25-a din Statut prevăd dreptul condamnaţilor la întrevederi cu soţul, rudele, iar în cazuri excepţionale, cu autorizaţia administraţiei penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat.

Rezultatele chestionării deţinuţilor petrecută de către noi în 3 penitenciare (Penitenciarul nr. 15 Cricova, penitenciarul nr. 9 Pruncul, penitenciarul nr. 10 Goian) indică că 88,5% dintre condamnaţi au întîlniri cu rudele şi cu alte persoane apropiate conform numărului stabilit de legislaţie; 7,7% au indicat că au mai puţine întîlniri decât este prevăzut de legislaţie; 3,8% au indicat că nu au avut nici o întîlnire.

Un aspect important este implicarea familiilor persoanelor condamnate şi intensificarea contactelor deţinuţilor cu membrii familiilor. Este deja demonstrat rolul activ pe care îl poate avea familia în reintegrarea socială a foştilor deţinuţi. În acest sens, familiile ar trebui să cunoască o serie de informaţii elementare: numărul de vizite permise, procedura de primire a permisului de vizitare, numărul de persoane care pot participa în cadrul vizitei, care sînt limitările referitor la vizitatori, care sînt lucrurile permise, cele interzise, actele şi procedura de identificare, modalitatea de contestare a deciziilor administraţiei penitenciare în acest sens [128, p. 228].

În afară de aceasta, însăşi administraţia instituţiei penitenciare este cointeresată de faptul ca condamnatul să întreţină legături cu familia deoarece aceasta, în primul rînd, influenţează pozitiv asupra condamnatului şi contribuie la corijarea sa. În al doilea rînd, se reduc la minim obligaţiile instituţiei penitenciare ce ţin de soluţionarea problemelor de angajare în cîmpul muncii şi stabilirea locului de trai a persoanei care şi-a ispăşit pedeapsa.

75

Astfel, cu cît mai mult este vizitat condamnatul de către rude şi prieteni, cu atît mai trainice sînt relaţiile lui cu exteriorul, fapt care în consecinţă va contribui la o integrare mai uşoară în societate. Avînd în vedere cele menţionate, propunem de a fi majorat numărul întrevederilor de lungă durată al condamnaţilor de la 4 la 6 pe an (art. 232 alin. (4) Cod de executare al RM).

Astfel, art. 232 alin. (4) urmează a fi formulat în următoarea redacţie: (4) Condamnatul are dreptul la cel puţin o întrevedere de scurtă durată pe lună şi la cel

puţin 6 întrevederi de lungă durată pe an. Întrevederi de lungă durată nu se acordă condamnatului aflat în regim iniţial şi condamnatului la detenţiune pe viaţă.

Normele care asigură ocrotirea socială a condamnaţilor. Cu toate că aceste norme nu se conţin neapărat în capitolele CE al RM care reglementează regimul în instituţiile penitenciare, ele, prin conţinutul lor, au menirea de asigurare normativă a ocrotirii sociale a condamnaţilor în condiţiile executării pedepsei. La acestea se referă: dreptul condamnatului de a nu fi supus la tortură şi nici la pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (art. 166 alin. (1) lit. b) CE al RM); dreptul de a adresa petiţii (cereri, reclamaţii, propuneri) (art. 166 alin. (1) lit. c) CE al RM); dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 166 alin. (1) lit. e) CE al RM); dreptul la asigurare socială, inclusiv la pensie (art. 166 alin. (1) lit. f) CE al RM, art. 258 CE al RM); dreptul la securitatea personală (art. 225 CE al RM).

Unul din elementele ocrotirii sociale ale condamnaţilor în timpul executării pedepsei este restricţia aplicării faţă de ei a unor anumite sancţiuni disciplinare. Astfel, este interzisă încarcerarea femeilor gravide şi femeilor cu copii sugaci (art. 265 alin. (5) CE al RM).

Prin lege este prevăzută crearea unor condiţii mai uşoare de ispăşire a pedepsei pentru femei şi anumite categorii de condamnaţi. Conform art. 275 alin. (3) CE al RM femeile gravide şi mamele care au cu ele copii nu pot fi deţinute în condiţiile penitenciarului de tip închis. De asemenea, femeilor gravide condamnate, mamelor care alăptează, condamnaţilor minori, condamnaţilor care lucrează în condiţii grele şi nocive precum si condamnaţilor bolnavi, conform indicaţiilor medicului şi invalizilor de gradul I şi II li se stabileşte o raţie alimentară suplimentară.

În prezent, cu toate că se întreprind unele măsuri în vederea respectării drepturilor deţinuţilor, există devieri importante ale practicii de la prevederile legale [129; 130]. Pentru asigurarea efectivă a accesului la justiţie se impune informarea condamnaţilor cu privire la drepturile de care beneficiază, în raport de reglementările în vigoare. Deşi, unele organizaţii neguvernamentale acordă servicii de consultanţă juridică pentru deţinuţi (de exemplu în cadrul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului (LADOM) activează Centrul de Asistenţă Juridică pentru Deţinuţi) [131], aceştia rămîn a fi o categorie de persoane care întîmpină bariere în realizarea dreptului de acces la justiţie.

Astfel, constatăm că deşi legislaţia execuţional penală prevede accesul liber al condamnaţilor la informaţie, inclusiv la prevederile diferitor acte normative, ei nu se orientează

76

corect în unele situaţii, fapt de care profită unele persoane cointeresate sau chiar rudele condamnaţilor. Pe cale de consecinţă, în scopul apărării drepturilor condamnaţilor, propunem înfiinţarea în cadrul instituţiilor penitenciare a unor consultaţii juridice gratuite, care ar fi acordate săptămînal de către un jurist calificat din afara sistemului penitenciar. Remunerarea acestuia ar putea fi efectuată din surse special alocate în acest scop de către unele organizaţii internaţionale. În aceste condiţii condamnaţii ar putea primi consultaţii calificate în privinţa unor probleme de drept penal şi procedură penală, drept civil, protecţia socială, dreptul familiei, drept locativ, etc.

În acest context 89% dintre şefii de sector chestionaţi de către noi au indicat asupra necesităţii înfiinţării unor astfel de consultaţii; şi respectiv 11% au indicat că nu consideră necesară înfiinţarea acestora.

Modificarea condiţiilor de deţinere pe parcursul executării pedepsei. O influenţă resocializantă asupra condamnaţilor o are principiul diferenţierii şi individualizării pedepsei, care stă la baza influenţării corecţionale asupra condamnatului. Societatea este cointeresată în aceea, ca persoanele care au săvârşit infracţiuni şi au fost supuse unor pedepse echitabile, să se corijeze în locurile de detenţie în termeni cît mai scurţi. Modificarea condiţiilor de deţinere a condamnaţilor în procesul executării pedepsei este una din direcţiile de organizare a unui sistem corecţional eficient.

Bazîndu-se pe principiile regimului de deţinere progresiv, legislaţia execuţional–penală a RM prevede că executarea pedepsei de către condamnaţi se bazează pe două cerinţe importante ale regimului: diversificarea condiţiilor de deţinere în funcţie de tipul penitenciarului stabilit de instanţa de judecată şi pe schimbarea condiţiilor de executare a pedepsei.

Legislaţia execuţional-penală actuală a RM prevede condiţii diferite de deţinere a condamnaţilor în unul şi acelaşi penitenciar, transferarea în care poate schimba esenţial statutul juridic al condamnatului. Totodată modificarea condiţiilor de deţinere prin transferarea condamnatului într-o instituţie penitenciară de alt tip, care era prevăzută de legislaţia execuţonal-penală anterioară (art. 69 alin.(3) Cod de executare al sancţiunilor de drept penal al Republicii Moldova din 22.06.1993) nu mai este prevăzută de legislaţia actuală.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de executare al Republicii Moldova în cadrul fiecărei categorii de penitenciare enumerate în art. 72 CP al RM sînt prevăzute crearea unor sectoare izolate cu diferite regimuri de deţinere. Conform art. 238 alin. (2) CE al RM, indiferent de categoria penitenciarului, condamnaţii execută pedeapsa în mod succesiv în trei regimuri de deţinere: iniţial, comun şi de resocializare. Totodată aplicarea faţă de condamnat a condiţiilor unui regim de deţinere mai sever, particular sau select nu se admite. Fiecare regim de deţinere este diferit nu doar unul faţă de altul, dar este diferit şi în funcţie de categoria penitenciarului.

77

În dependenţă de comportamentul condamnaţilor, de predispunerea lor de a se supune cerinţelor regimului, sînt prevăzute de lege diferite modalităţi de atenuare a regimului: dreptul la deplasare fără escortă sau însoţire (art. 235 CE al RM); deplasările de scurtă durată în afara penitenciarului (art. 236 CE al RM). Legislaţia penală prevede posibilitatea liberării condamnatului de pedeapsă înainte de termen (art. 91 CP al RM); înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art. 92 CP al RM) etc.

Conform art. 238 alin. (4) CE al RM transferarea condamnatului dintr-un regim de deţinere într-un alt regim de deţinere în cadrul aceluiaşi penitenciar, se efectuează în temeiul hotărîrii Comisiei înfiinţate în penitenciar. Comisia penitenciarului este un organ colegial prezidat de şeful penitenciarului. În componenţa comisiei se includ reprezentanţi ai serviciilor de securitate, regim şi supraveghere, juridic, evidenţă specială, educaţie, psihologic, asistenţă socială, probaţiune penitenciară, medical şi de producere ale penitenciarului, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor administraţiei publice locale, autorităţii de tutelă şi curatelă din localitatea dislocării penitenciarului, şi ai asociaţiilor obşteşti.

Comisia penitenciarului este creată în scopul eficientizării procesului de educare, reeducare şi resocializare a condamnaţilor, racordarea practicii punerii în executare a pedepselor penale privative de libertate la cadrul legislativ, precum şi măririi flexibilităţii de schimbare a regimului de detenţie al condamnaţilor.

Munca social-utilă ca mijloc de corijare a condamnaţilor. Analiza practicii activităţii instituţiilor penitenciare demonstrează o eficacitate înaltă a muncii social-utile ca mijloc de corijare a condamnaţilor. În această calitate munca era pe larg utilizată încă în sec. XVIII. M. Fuko în lucrarea sa scria: „Această pedagogie utilă trebuie să trezească în leneş dorinţa de a munci, să-l reîntoarcă în sistemul de interese, în care munca prevalează trîndăviei, să-i creeze un anturaj compact în care funcţionează maxima: vrei să trăieşti bine - munceşte. Munca obligatorie, dar şi remunerarea ei, ar permite deţinutului să-şi uşureze soarta atît în timpul detenţiei cît şi după liberare” [132, p. 179].

Antrenarea condamnaţilor la muncă îşi are temeiul, mai întîi, în necesitatea menţinerii unei stări fizice şi psihice corespunzătoare a lor, mai ales cînd este vorba de o pedeapsă privativă de libertate de lungă durată. În al doilea rând, necesitatea muncii se întemeiază pe ideea, că mulţi condamnaţi sînt certaţi cu munca şi sînt obişnuiţi să trăiască din munca altuia, din infracţiuni (furturi, înşelăciuni, tîlhării etc.). Pedeapsa privaţiunii de libertate trebuie folosită pentru reeducarea şi obişnuirea condamnaţilor cu munca, pentru ca, la libertate, condamnatul să se poată integra în muncă [133].

Muncii, ca unui factor deosebit de influenţă, întotdeauna ia revenit un loc aparte. Acest fapt se explică prin aceea că munca este o activitate umană specifică, care formează personalitatea. Munca este acel indicator faţă de care se raportează valoarea socială a persoanei.

78

De regulă, munca prin sine nu reeducă, dar asigură persoana de degradare a personalităţii. În general ea organizează psihicul omului, îi integrează activitatea sa pe un anumit făgaş, creează condiţii pentru o comunicare interpersonală raţională, organizează structurarea micromediului. O muncă bine organizată este o punte de legătură a persoanei cu realitatea socială.

Munca utilă şi corect organizată contribuie la o dezvoltare armonioasă a calităţilor fizice şi intelectuale ale condamnaţilor avînd un efect benefic asupra personalităţii sale. Este bine cunoscută afirmaţia lui F. Enghels precum că „munca l-a creat pe om” [134, p. 486]. Munca educă la om conştienciozitatea, disciplina, sentimentul tovărăşiei şi al colectivismului.

Conform Concepţiei reformării sistemului penitenciar pe anii 2004-2020, organizarea activităţii de producere în sistemul penitenciar al RM se va întemeia pe respectarea cerinţelor legislaţiei naţionale şi a regulilor minime standard internaţionale de tratament al deţinuţilor. Munca în detenţie va fi considerată drept un element pozitiv în tratamentul deţinuţilor şi pregătirea lor pentru reintegrare socială, ţinîndu-se cont de calificarea şi aptitudinile fiecăruia. Potrivit art. 253 alin.(1) CE al RM condamnatul poate fi antrenat la munca social-utilă remunerată în producţie, ţinîndu-se cont de aptitudinile lui şi, în măsura posibilităţii, de specialitate.

Legea cu privire la sistemul penitenciar din 17.12.1996 (art. 14) prevede că deţinuţii, în funcţie de calitatea lor procesuală, categoria penitenciarului stabilit în sentinţă şi regimul de deţinere, sînt antrenaţi la muncă, în penitenciar sau în afara acestora, la sectoarele extrabugetare şi lucrările de deservire a instituţiilor penitenciare, la întreprinderile penitenciare, precum şi la alte întreprinderi cu orice formă de proprietate.

Pe parcursul anului 2009, în complexul industrial al sistemului penitenciar au activat 9 întreprinderi de stat. În ansamblu activitatea de producere a întreprinderilor de stat din cadrul sistemului penitenciar în ultimii ani este profitabilă. La etapa actuală există dificultăţi în antrenarea deţinuţilor în muncă. Cota parte a condamnaţilor încadraţi în cîmpul muncii pe parcursul anilor 2002 - 2009 a crescut nesemnificativ, de la 27,7% din rîndul celor apţi de muncă – în anul 2002, pînă la 30,7% în anul 2009 (figura nr. 17). Cîştigul mediu zilnic care se plăteşte pentru munca prestată a crescut de la 13,96 lei – în anul 2002, pînă la 41,29 lei în anul 2009 [135] (figura nr. 18).

Experienţa pozitivă a penitenciarelor cu privire la angajarea în cîmpul muncii a condamnaţilor a elaborat două forme de bază de soluţionare a acestei probleme: lărgirea bazei de producţie proprii şi angajarea condamnaţilor la diferiţi agenţi economici [136, p. 41]. Cel mai mare efect se observă atunci cînd baza de producere este dezvoltată nu prin metoda extensivă, ci intensivă – pe calea reconstruirii ei şi reutilării tehnice. Se evidenţiază o eficacitate în problemele angajării deţinuţilor în cîmpul muncii, dacă se utilizează astfel de rezerve precum atestarea locurilor de muncă, ridicarea coeficientului de schimbare a utilajului, eliberarea ariilor adăugătoare

79

de producere etc. Acesta se referă în general la acele penitenciare care posedă o bază proprie de producere [137, p. 200].

Condamnatul poate fi antrenat la munci neremunerate, care sînt de obicei lucrări de îngrijire şi amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare de deţinere. La munca neremunerată condamnatul este, de regulă, antrenat în afara orelor de lucru, cel mult 2 ore pe zi, însă nu mai mult de 10 ore pe săptămînă.

Conform pct. 8 al Instrucţiunii cu privire la compensarea privilegiată a zilelor de muncă din contul duratei pedepsei, refuzul condamnaţilor de a presta munci neremunerate în conformitate cu prevederile alin. (3) art. 253 CE al RM, indiferent de faptul dacă el prestează munci remunerate, constituie o încălcare a regimului de detenţie, şi are ca efect imposibilitatea aplicării compensării privilegiate a zilelor de muncă [138].

Criza economică a afectat şi activitatea de producere a penitenciarelor, dar nu poate să anuleze principiile pedagogice de educaţie prin muncă. Educaţia condamnaţilor prin activitatea de muncă presupune cultivarea la condamnat a orientării ferme spre munca cinstită. Acest lucru este foarte dificil, deoarece, o mare parte din condamnaţi este convinsă că munca cinstită nu le asigură bunăstarea. Prin diferite metode condamnatul trebuie convins că munca cinstită în locurile de detenţie şi după eliberare este unica cale bună pentru el, acceptată de societate şi prin care poate să evite recidiva infracţiunilor. Astfel, în scopul încadrării condamnaţilor în cîmpul muncii, creşterii productivităţii şi calităţii muncii, sporirea calităţii producţiei în penitenciare şi majorarea pe această bază a nivelului material şi cultural de viaţă a persoanelor private de libertate, în prezent este implementat Programul cu privire la încadrarea condamnaţilor în cîmpul muncii [139].

În conformitate cu prevederile programului sus numit, în fiecare penitenciar se întocmeşte un plan intern de angajare a condamnaţilor în cîmpul muncii, care urmează a fi anexat la agitaţia vizuală din sector şi la obiectele de producere.

În contextul celor specificate mai sus considerăm că ridicarea cointeresării materiale a condamnaţilor în rezultatul muncii lor precum şi căutarea unor noi soluţii a problemei angajării în muncă a condamnaţilor ar contribui la ieşirea din situaţia actuală de criză. Una din aceste soluţii poate fi susţinerea largă a antreprenoriatului particular. În cazurile în care angajarea condamnaţilor în muncă nu este posibilă din motive obiective, munca poate fi înlocuită prin instruire şi autoinstruire. Un exemplu pozitiv în acest domeniu poate servi dezvoltarea sistemei de instruire la distanţă în instituţiile superioare de învăţămînt şi posibilitatea utilizării ei în privinţa condamnaţilor aflaţi în instituţiile penitenciare.

Munca educativă ca mijloc de corijare a condamnaţilor. Deşi regimul de executare a pedepsei, precum şi alte mijloace de corijare a condamnaţilor, determinate de lege, au şi ele funcţii educative, legiuitorul a fixat munca educativă ca mijloc distinct de corijare a condamnaţilor.

80

Munca educativă nu conţine elemente de pedeapsă, deoarece se bazează pe metodele de influenţă psiho-pedagogică. Ea este reglementată de normele juridice doar în linii generale (art. 261 CE al RM, secţiunile 31- 36 din Statut). Astfel, prevederile legale determină sarcinile, principiile, direcţiile şi formele de bază ale muncii educative, care se desfăşoară în mediul condamnaţilor. Volumul limitat de reglementări juridice al acestei munci este justificat, deoarece ea permite utilizarea largă a metodelor de influenţă pedagogică şi psihologică în penitenciare.

Normele dreptului execuţional-penal sînt condiţionate atît de necesitatea juridică, cît şi de cea psiho-pedagogică. Reglementînd influenţa coercitivă, ele conţin elemente educative, din care motiv sînt fundamentate şi din punctul de vedere al pedagogiei şi psihologiei.[140, p. 104].

Art. 261 alin (2) CE al RM arată, că munca educativă cu condamnaţii se desfăşoară ţinîndu-se cont de particularităţile individuale ale persoanei, utilizîndu-se forme individuale sau de grup în baza metodelor psihopedagogice. Dar legea nu defineşte noţiunea de muncă educativă.

În general, prin educaţie se înţelege un fenomen social general, permanent şi continuu, în cadrul căruia se face un transfer de valori spirituale, politice, morale, ştiinţifice, juridice, culturale, religioase, în scopul formării şi dezvoltării personalităţii omului [141, p. 31]. În altă formulare educaţia presupune un ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice, în special, ale copiilor şi tineretului [142].

Educaţia înglobează în domeniul său şi recuperarea indivizilor cu conştiinţă înapoiată şi, în ultimă instanţă, cu comportament deviant. Această componentă a educaţiei este denumită reeducare. Deoarece forma flagrantă de manifestare a deprinderilor antisociale o constituie infracţiunea, reeducarea se adresează, în primul rînd, celor condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea [141, p. 31].

În unele publicaţii [143, p. 16] munca educativă este caracterizată ca o totalitate de măsuri cu caracter ideologic, instructiv, cultural realizate în scopul realizării influenţei sociale asupra deţinuţilor, fiind orientate spre ridicarea conştiinţei lor, depăşirea viziunilor antisociale, cultivarea deprinderilor şi calităţilor social-utile.

Administraţia penitenciară trebuie să depună toate eforturile pentru a nu admite degradarea fizică, morală şi psihică a deţinuţilor. Nu este suficient ca administraţia penitenciară să aibă un comportament uman şi nepărtinitor în raport cu deţinuţii. Se cere a realiza un complex de activităţi care ar permite dezvoltarea, în direcţie bună, a personalităţii celui deţinut [3, p. 17].

Personalul care asigură implementarea programelor educative trebuie să aibă o pregătire aprofundată iar resursele materiale puse la dispoziţie să fie suficiente [144, p. 412-413].

Pînă în prezent lucrul educativ cu condamnaţii era bazat pe sistemul sovietic de educare colectivă, elaborat detaliat de Makarenko A. S. [145] ideile căruia au fost dezvoltate de Suhomlinski V. A. [146; 147], care a stabilit un şir de principii ale educării individuale pe baza colectivului, prin intermediul colectivului şi pentru colectiv.

81

Una din particularităţile sistemului penitenciar actual constă în stimularea parţială şi unilaterală a corijării persoanei în care unele procese (care au loc în instituţiile penitenciare) contribuie la reeducarea condamnaţilor, iar altele - frînează acest proces. Eliminarea acestor contradictorialităţi se poate efectua nu atît prin perfecţionarea unor mijloace de corijare şi reeducare în parte, cît prin crearea unui sistem complex, adecvat structurii social-psihologice a personalităţii.

Astăzi, cînd metodele obişnuite şi învechite nu pot aduce la rezultate satisfăcătoare în lucrul educativ cu condamnaţii, s-a creat situaţia, cînd devine posibil şi necesar studierea şi crearea unui sistem de reeducare a delincvenţilor în baza unor metode care ar corespunde noilor realităţi.

Astfel, potrivit Concepţiei reformării sistemului penitenciar pe anii 2004 - 2020 din 31.12. 2003 reorganizarea activităţii educative cu condamnaţii se va efectua în vederea realizării unor astfel de obiective cum ar fi: asigurarea priorităţii valorilor social-umane în cadrul tuturor direcţiilor de activitate educativă desfăşurată cu condamnaţii; asigurarea unui tratament individual diferenţiat al condamnaţilor; păstrarea, consolidarea şi menţinerea legăturilor sociale ale condamnaţilor etc.

Participarea activă a condamnatului la realizarea activităţilor de ordin educativ se ia în consideraţie la determinarea gradului de corijare a acestuia, precum şi la determinarea măsurilor de stimulare.

Deoarece procesul de reeducare a condamnaţilor este foarte complex, legea execuţional-penală pune la dispoziţia educatorilor instrumente, cu ajutorul cărora se exercită influenţă asupra conştiinţei condamnaţilor.

Formele principale ale muncii educative în mediul condamnaţilor, prevăzute de legislaţia în vigoare (pct. 411 din Statut), sînt: activităţile educative; instruirea profesională; activităţi de creaţie; activităţi spirituale (religioase); consiliere psihologică; asistenţă socială; activităţi sportive; frecventarea bibliotecilor; activităţi în timpul liber; activitate de profilaxie individuală. Mai putem numi şi aşa activităţi importante, cum sînt educarea conştiinţei de drept; munca de agitaţie şi explicativă.

Aşadar, o formă importantă a muncii educative este formarea conştiinţei de drept a condamnaţilor, lămurirea legislaţiei urmărind scopul formării unei adevărate culturi juridice, a respectului faţă de lege şi a tendinţei de respectare strictă a ei. Educaţia juridică are o mare importanţă, fiindcă anume din cauza încălcării legii condamnaţii au ajuns în locurile de detenţie şi mulţi dintre ei, mai ales cei minori, declară că, dacă ar fi cunoscut legea şi consecinţele încălcării ei, n-ar fi încălcat-o niciodată [78, p. 145].

Din acest considerent în penitenciare este implementat Programul de iniţiere a deţinuţilor în domeniul ştiinţelor socio-juridice [148]. Scopul urmărit de acest program este realizarea procesului informativ-educativ privind drepturile şi obligaţiile deţinuţilor pe perioada executării pedepsei penale conform legislaţiei în vigoare şi dezvoltarea abilităţilor comportamentale adecvate în societatea contemporană. Programul se realizează cu eforturile colaboratorilor aparatului educativ, implicîndu-

82

se şi colaboratori ai altor servicii ale penitenciarului, şi prevede desfăşurarea săptămînală a unei ore informative cu fiecare sector de condamnaţi, preconizat pentru o perioadă de 10 luni.

În condiţiile instituţiilor penitenciare una din formele importante de influenţă educativă asupra condamnaţilor o constituie munca de agitaţie şi explicativă.

Un instrument eficient al muncii educative îl constituie activitatea culturală şi sportivă de masă.

De asemenea, în penitenciare se organizează proiectarea filmelor în cinematograf, precum şi transmiterea filmelor prin reţeaua de televiziune a penitenciarului. Pentru a asigura succesul muncii educative, este relevant, ca deţinuţii să aibă posibilitatea să audieze programele radio şi chiar televizate, conform programului zilei al penitenciarului. Aparatele radio şi televizoarele sînt aduse, de regulă, în penitenciare de deţinuţi, de organizaţii neguvernamentale, şi doar în unele cazuri sînt procurate de administraţia penitenciară.

Conform sondajului petrecut de către noi, 88,5% dintre condamnaţi, la întrebarea dacă le sînt accesibile mijloacele de informare în masă (radioul, televiziunea, presa), au indicat că le sînt accesibile şi respectiv 11,5% au indicat că le sînt accesibile doar parţial.

Accesul deţinuţilor la literatura din biblioteca instituţiei este nelimitat. Fondul de carte al bibliotecilor din penitenciare este completat din diverse surse, marea majoritate fiind literatura deja învechită. Este evidentă necesitatea completării fondului de carte cu literatură artistică, juridică etc.

În scopul asigurării mai eficiente a ocupării timpului liber al condamnaţilor, perfecţionării continue şi ridicării nivelului de pregătire fizică, propagării culturi fizice, sportului şi unui mod de viaţă sănătos în penitenciare este implementat Programul cu privire la organizarea educaţiei fizice şi sportului cu deţinuţii – „Prosport [149]. Programul se realizează pentru condamnaţii, care execută pedeapsa în penitenciarele de tip deschis (pentru toate regimurile de detenţie) şi în penitenciarele de tip închis şi semiînchis (pentru regimurile comun şi de resocializare). Conform datelor DIP în anul 2009 în acest program au fost antrenaţi 3329 deţinuţi.

O importanţă deosebită pentru exercitarea influenţei educative asupra condamnaţilor o are munca de profilaxie individuală, care se efectuează în baza studierii persoanei condamnatului, ţinîndu-se cont de fapta săvîrşită, vîrsta, studii, specialitate, confesiune etc.

Pînă în anul 2010 documentul, care oglindea munca educativă desfăşurată era Caietul pentru lucrul individual-educativ cu condamnaţii, care era completat de şeful de sector. În caiet îşi notau observaţiile şi obiecţiile - şeful penitenciarului, adjuncţii lui, membrii consiliului de educatori şi persoanele care patronează condamnaţii dificili.

Planurile muncii individual-educative şi executarea acţiunilor se întocmeau nu mai rar de două ori pe an, ţinîndu-se cont de rezultatele atestării. În planul de lucru iniţial se notau măsuri pentru studierea în continuare a personalităţii condamnatului şi concluziile cu privire la particularităţile morale, psihologice şi de altă natură ale condamnatului pe perioada de pînă la atestare. În planurile de

83

corectare şi reeducare a condamnatului, în perioada următoare a muncii educative, se prevedea descrierea succintă a măsurilor reeducative, instrumentele şi formele de influenţă asupra condamnatului, şi analiza eficienţei lor, perspectivele dezvoltării personalităţii şi căile de realizare.

În urma analizei efectuate de noi a caietelor pentru lucrul individual-educativ cu condamnaţii, am sesizat anumite lacune în acest domeniu. Astfel, conţinutul planurilor individuale de lucru cu condamnaţii în aproximativ 65% de caiete erau practic identice şi se reduceau la îndeplinirea unor măsuri formale.

Spre ex. în caietul pentru lucrul individual-educativ al condamnatului B.O. (dosarul personal nr. 98, condamnat pe art. 186 alin. (2) lit. c) CP al RM; art. 190 alin. (2) lit. c) CP al RM (cu antecedente penale), cu aplicarea art. 84, 85 CP al RM la pedeapsa cu închisoare pe un termen de 5 ani cu ispăşirea pedepsei într-un penitenciar de tip închis) erau planificate următoarele activităţi:

1. îndeplinirea caietului individual al condamnatului în baza studierii dosarului personal; 2. petrecerea unei convorbiri de iniţiere; 3. studierea caracterului (părţile pozitive şi negative ale condamnatului); 4. încadrarea în cîmpul muncii; 5. elaborarea metodelor de educare şi reeducare a condamnatului; 6. atragerea condamnatului la măsuri cu caracter educativ; 7. resocializarea condamnatului şi pregătirea către eliberare. În scopul reglementării activităţii de reeducare şi resocializare a persoanelor aflate în

detenţie, DIP a aprobat Programul individual cu privire la planificarea executării pedepsei penale a deţinutului pilotarea implementării căruia a fost organizată în penitenciarele nr. 4 Cricova şi nr. 9 Pruncul [150]. Ulterior, pe parcursul anului 2009, caietele individuale pentru lucrul educativ al condamnaţilor au fost înlocuite în toate penitenciarele cu Programe individuale cu privire la planificarea executării pedepsei penale a deţinutului.

Programul se elaborează pentru fiecare deţinut, indiferent de termenul de executare a pedepsei, infracţiunea comisă etc. Partea fundamentală a programului se completează de şeful de sector, după caz, cu intervenţia psihologului, asistentului social şi altor specialişti ai sistemului penitenciar.

Rezultatele realizării Programului în mod obligatoriu se i-au în consideraţie la atestarea anuală a deţinutului, la aprobarea caracteristicilor şi în alte situaţii, ce ţin de aprecierea nivelului de corijare pe perioada de detenţie.

Astfel, programul conţine următoarele informaţii: datele social-demografice ale deţinutului; datele despre antecedentele penale; datele despre aptitudini şi indicii fizici; acţiunile de resocializare planificate pentru diferiţi ani; măsurile de stimulare sau sancţionare aplicate; observaţii şi recomandări în urma testării psihologice; asistenţa socială acordată deţinutului; alte date ce prezintă interes.

84

În acest context menţionăm că informaţia despre personalitatea condamnatului poate fi obţinută prin surse cum ar fi: studierea materialelor dosarului personal al condamnatului şi a altor documente; observarea directă şi indirectă; discuţia de investigare (metoda chestionării); analiza datelor investigării medicale (somatice şi psihoterapeutice); analiza datelor despre particularităţile psihice ale persoanei; analiza rezultatelor diferitelor activităţi educative etc.

Munca de profilaxie individuală se organizează pe baza realizărilor medicinii, ştiinţei psihologice şi pedagogice, recomandărilor ştiinţifice şi metodice elaborate de psihologia şi pedagogia penitenciară [118].

Într-o mare măsură lucrul individual se efectuează în sector, dar, totodată, şi ceilalţi funcţionari sînt obligaţi să efectueze munca educativă conform principiului: „fiecare colaborator este educator” [86, p. 223]. Acest principiu se realizează prin consiliile educatorilor create în fiecare sector, care îl ajută pe şeful de sector în organizarea şi efectuarea lucrului educativ. Membrii acestor consilii participă la atestarea condamnaţilor, la determinarea gradului de corijare a candidaţilor, la eliberarea înainte de termen, la organizarea autoeducării condamnaţilor, pregătirea lor de eliberare.

Un rol deosebit în munca individuală cu condamnaţii revine autoeducării. Aceasta are loc atunci, cînd condamnatul, sub influenţa muncii educative, a cerinţelor regimului, a muncii social-utile, îşi conştientizează modul de viaţă, calea parcursă, îşi analizează caracterul. Educatorul trebuie să sesizeze acest moment şi să ajute la timp condamnatul să determine corect direcţia muncii asupra sa şi a programului autoeducativ.

În scopul valorificării iniţiativelor utile, cultivării valorilor general-umane, în rîndurile deţinuţilor sînt promovate programe educative în baza asociaţiilor pe interese comune, realizarea cărora urmează a fi asigurată prin intermediul grupurilor de iniţiativă, cluburilor constituite din persoane care au o bună reputaţie şi respectă regimul de detenţie în penitenciar [84, pct. 413].

Deşi au un anumit grad de independenţă, organizaţiile de iniţiativă ale condamnaţilor activează, totuşi, sub conducerea şi controlul permanent al administraţiei penitenciarului. Hotărîrile lor nu sînt valabile fără aprobarea şefului de sector sau al instituţiei. Ele pot îndeplini cu succes sarcinile puse în faţa lor numai în cazul cînd sînt organizate în baza principiilor strict determinate de lege şi activează în limitele împuternicirilor stabilite [151, p. 171].

După cum s-a menţionat, în instituţiile penitenciare se realizează atestarea condamnaţilor, care constituie o măsură pedagogică, direcţionată spre aprecierea nivelului de corijare al condamnaţilor, stabilirea conduitei acestora, determinarea factorilor de influenţă colectivă şi individuală, pentru preîntîmpinarea şi contracararea admiterii de acţiuni ilicite [152, p. 1.1].

Conform autorului rus Sturov M. atestarea este o activitate sistematică, orientată spre un anumit scop al colectivului de educatori, pentru stabilirea nivelului de corijare a personalităţii condamnatului, aprecierea comportării acestuia [153, p. 36]. Aprecierea periodică complexă a

85

comportării, are o influenţă educativă de profilaxie asupra condamnaţilor, contribuie la evitarea pe viitor a acţiunilor ilicite. Condamnatul care încalcă cerinţele regimului înţelege bine că, în diferite circumstanţe va trebui să prezinte o dare de seamă despre comportarea şi acţiunile sale în faţa comisiei de atestare.

Însăşi ideea petrecerii atestării condamnaţilor nu este nouă nici pentru ştiinţă, nici pentru practică şi se aplică pe larg în activitatea organelor de drept şi în forţele armate.

Problema de bază, care apare în legătură cu atestarea condamnaţilor, este: cine şi cînd o realizează? Astfel, Mihlin A.S. menţiona, că scopul atestării condamnaţilor se reduce la aprecierea sistematică a comportamentului condamnaţilor şi determinarea gradului lor de corijare, din care motiv atestarea o singură dată pe an este insuficientă. El pleda pentru atestare trimestrială, făcută de o comisie formată din reprezentanţii conducerii penitenciarului, consiliului educatorilor sectorului şi ai organizaţiilor obşteşti. Totodată, autorul remarca, că “lucrătorii practici nu neagă utilitatea atestării, dar au opinii diferite vizavi de periodicitatea petrecerii ei. Respingerea atestării trimestriale ţine de volumul mare de lucru, în care sînt implicaţi şefii de sector şi alţi funcţionari ai penitenciarelor [154, p. 76-77]. Rîbak M.S. propune să se includă în componenţa comisiei de atestare (în afară de şeful penitenciarului, locţiitorul şefului penitenciarului pentru munca educativă, şeful serviciului operativ, şeful serviciului special) şi specialişti din cadrul serviciului psihologic, iar atestarea să se petreacă de două ori pe an [62, p. 123].

În context susţinem opinia lui Rîbak M.S. privind atestarea de două ori pe an în scopul stimulării procesului de corijare a acestora.

Atestării anuale sînt supuşi toţi condamnaţii penitenciarului, care au împlinit un an calendaristic din momentul transferării din izolatoarele de urmărire penală. Atestarea anuală se desfăşoară în cadrul şedinţelor Consiliului educatorilor.

Conform pct. 28 al Regulamentului Serviciului socioeducativ şi probaţiune din penitenciare, Consiliul educatorilor se formează prin ordinul şefului penitenciarului, pe termen de un an de zile, începând cu luna ianuarie al anului. Din componenţa Consiliului educatorilor fac parte: şeful de sector, colaboratorii din alte servicii ale penitenciarului, inclusiv conducerea penitenciarului, precum şi profesorii de la şcolile gimnaziale şi profesionale de pe lîngă penitenciar. Potrivit pct. 29 al aceluiaşi regulament, în activitatea Consiliului educatorilor pot fi implicaţi reprezentanţi ai autorităţilor publice locale, ai asociaţiilor obşteşti şi confesiunilor religioase [155, pct. 28, 29].

Şedinţa Consiliului este condusă de şeful sectorului, care prezintă comisiei un raport informaţional despre condamnat cu următoarele evidente: starea sănătăţii condamnatului; starea civilă; legătura cu familia; atitudinea faţă de infracţiunea săvîrşită; participarea la procesul de instruire; specialitatea; încadrarea în cîmpul muncii; stimulările şi sancţiunile aplicate; participarea la programele socio-educative; participarea la programele implementate de organizaţiile

86

necomerciale; participarea la activităţile confesiunilor religioase; implicarea în activităţi de creaţie artistică [152, pct. 2.8].

După prezentarea informaţiei menţionate membrii Consiliului adresează întrebări deţinutului, îi dau recomandări, îi comunică neajunsurile depistate şi apreciază nivelul de corijare.

Avînd la bază criteriile menţionate, se stabilesc următoarele niveluri de apreciere a corijării condamnatului:

1. nesatisfăcător – se stabileşte în cazul în care condamnatul are sancţiuni disciplinare nestinse sau neanulate, nu respectă prevederile Codului de executare şi ale Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, are o atitudine negativă faţă de muncă, se eschivează de la instruire şi de la participarea la programele socio-educative;

2. satisfăcător – se stabileşte în cazul în care condamnatul are o conduită bună, a recunoscut crima săvîrşită, este încadrat la munci remunerate sau neremunerate, respectă prevederile Codului de executare şi ale Statutului, participă relativ la instruire şi programele socio-educative, de asemenea relativ execută măsurile planificate pe perioada executării pedepsei;

3. bine – se stabileşte în cazul în care condamnatul are o conduită exemplară, a recunoscut crima săvîrşită, participă la programele socio-educative în decursul a nu mai puţin de un an, îndeplineşte normele de muncă, recuperează regulat prejudiciul material stabilit prin hotărîre judecătorească şi execută pe deplin măsurile planificate pe perioada de executare a pedepsei [152, pct. 3.1].

Aprecierea periodică în complex a comportării condamnaţilor acordă şefilor de sectoare ajutor în activitatea de lucru, deoarece se creează posibilitatea de a se baza în reeducarea infractorilor pe colaboratorii tuturor serviciilor instituţiei penitenciare, permite de asemenea, în decursul atestării să introducă modificări în planul de lucru cu condamnaţii, să determine căile optimale de corijare şi reeducare a acestora.

Alte forme ale muncii educative cu condamnaţii sînt: organizarea acţiunilor de familiarizare a lor cu valorile spiritual-religioase, influenţa opiniei publice şi a serviciului de probaţiune penitenciară asupra deţinuţilor, educaţia politico-ideologică, estetică, economică şi ecologică [87, p. 216-217].

Un rol activ în ultimul timp în educarea condamnaţilor îl joacă Biserica. Activitatea preoţilor din penitenciare s-a dovedit a fi o acţiune ce constituie temelia activităţii de reabilitare, de resocializare şi de redare societăţii a celor care la un moment dat au încălcat legea penală şi cea morală [156].

Bisericile din penitenciare grupează acea parte a deţinuţilor, care se arată a fi receptivi la valorile Evanghelice, iar prin urmare, şi la normele general-umane de comportament. Totodată devine posibilă crearea unei comunităţi întrupate nu pe convenienţe criminale, ci pe valorile creştine ale deschiderii, dezinteresării, carităţii, evlaviei şi respectului reciproc. Fie chiar ca

87

aceste principii să prindă rădăcini superficiale şi nu în toate cazurile să fie realizate consecvent de toţi deţinuţii. Importantă este perceperea generală a acestui fond nou al moralităţii.

Conform legislaţiei în vigoare deţinutul este în drept să profeseze orice religie, să nu profeseze nici o religie, să-şi exprime liber convingerile religioase şi să acţioneze în conformitate cu ele, inclusiv să se alimenteze, din cont propriu, în conformitate cu religia profesată [84, pct. 436]. În acelaşi timp realizarea dreptului la libertatea conştiinţei şi libertatea confesională nu trebuie să lezeze drepturile şi libertăţile altor persoane.

Deţinuţilor li se permite, în timpul rezervat pentru aceasta, să participe la oficierea serviciilor divine, să folosească scripturile religioase şi obiectele de cult, să primească literatură, să corespondeze cu adepţii de idei, să desfăşoare ritualuri religioase.

Conform rezultatelor sondajului petrecut de către noi, la întrebarea dacă se consideră religioşi - 84,6% din condamnaţi au răspuns că se consideră religioşi; iar 15,4% au indicat că nu se consideră religioşi.

Totodată, 38,9% dintre şefii de sector au indicat că religia îi atrage pe condamnaţi, în primul rînd, pentru posibilitatea de a se pocăi pentru cele comise, drept urmare a credinţei în Dumnezeu; 38,9% au indicat obţinerea unei susţineri morale sau de alt gen; 22,2% au indicat apariţia în viaţă a ceva nou, neobişnuit, un fel de a petrece timpul.

La întrebarea dacă consideră că s-a îmbunătăţit comportamentul condamnaţilor care contactează regulat cu preotul, 72,2% dintre şefii de sector au răspuns că s-a îmbunătăţit; 22,2% au indicat că a rămas acelaşi, şi 5,6% dintre respondenţi au indicat că le este dificil să răspundă.

Astfel, observăm că majoritatea absolută a şefilor de sector au remarcat rolul pozitiv al religiei în procesul corijării condamnaţilor.

Pentru exercitarea mai eficientă a dreptului la libertatea spirituală, deţinuţii participă la programele confesiunilor religioase ce activează în închisori. Preoţii parohi vin în penitenciare în funcţie de nevoile şi dorinţele deţinuţilor. Nu este limitat numărul confesiunilor şi comunităţilor religioase care cooperează cu penitenciarele. În prezent în penitenciarele Republicii Moldova activează 11 confesiuni religioase din 21 oficial înregistrate [157, p. 86].

În acest context, o activitate productivă în procesul de educare al condamnaţilor a fost desfăşurată de către confesiunile religioase: Biserica Ortodoxă din Moldova (Mitropolia Moldovei), Uniunea Bisericilor Creştinilor Evanghelişti-Baptişti, Biserica Adventiştilor de Ziua a Şaptea, Uniunea Bisericilor Creştinilor Credinţei Evanghelice (Cultul Penticostal), Comunitatea „Biserica Păcii”, Uniunea Bisericilor Creştine Libere (Cultul Harismatic), Biserica Biblică. Vizitele confesiilor religioase au drept scop determinarea duhovnicească a deţinuţilor [128, p. 231].

Opinia publică prin intermediul asociaţiilor obşteşti, partidelor politice, organizaţiilor necomerciale, reprezentanţilor mass-media, altor persoane juridice înfiinţate pe bază de interese comune, concepţii politice şi interese confesionale, precum şi consiliile sectoarelor şi ale

88

penitenciarelor constituie o modalitate de resocializare a deţinuţilor prin influenţa educativă şi profilactică exercitată asupra individului.

Principalele mijloace de influenţare a condamnaţilor de către opinia publică sînt: întîlnirile cu condamnaţii, practicarea riturilor religioase legal admise, citirea lecţiilor, demonstrarea filmelor de cinematograf şi video, organizarea şi prezentarea concertelor, disputelor şi conferinţelor precum şi referinţele în mijloacele mass-media privind viaţa şi activitatea acestora în instituţiile penitenciare. Aceste organizaţii pot înainta administraţiei penitenciare demersuri privind acordarea de ajutor umanitar deţinuţilor sau penitenciarului, ajutorului la plasarea deţinuţilor în cîmpul muncii şi la aranjarea traiului după eliberarea din detenţie.

Astfel, în anul 2009, în colaborare cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale au fost înaitate aproximativ 3400 comunicate în diverse instanţe – primării (1411), agenţii teritoriale de muncă (608), Secţia evidenţă şi documentare a populaţiei (1142), Secţia asistenţă socială şi protecţie a familiei (55), Casa naţională de asigurări sociale (138), organizaţii neguvernamentale (46), etc. [135].

Merită a fi menţionată şi implicarea unor agenţii interguvernamentale internaţionale şi a organizaţiilor neguvernamentale internaţionale: PNUD; Misiunea OSCE în Republica Moldova; UNICEF; Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie, Biroul din Republica Moldova; Agenţia Elveţiană pentru Dezvoltare şi Cooperare; USAID; Penal Reform International; Caritas Luxemburg; KNCV etc. [128, p. 231].

Cu toate acestea considerăm, că anume izolarea de societate (adică şi de ajutorul societăţii) rămîne a fi principala deficienţă atât a întregului sistem de executare a pedepselor, cît şi a Codului de executare (art. 237) şi, respectiv, a Statului executării pedepsei de către condamnaţi (secţiunea a 34-a), în care, foarte sumar, se spune despre ajutorul organizaţiilor obşteşti acordat instituţiilor penitenciare. În realitate drepturile organizaţiilor obşteşti, conform legislaţiei actuale, în prezent sînt doar declarative.

Conform prevederilor art. 237 CE al RM administraţia penitenciară favorizează contactele condamnaţilor cu serviciul de probaţiune penitenciară şi reprezentanţii asociaţiilor obşteşti, care pot acorda asistenţă medicală, juridică sau psihologică condamnaţilor, precum şi pot contribui la adaptarea şi reintegrarea lor socială.

Prin probaţiune penitenciară se înţelege o tatalitate de activităţi socioeducative desfăşurate în penitenciar şi de activităţi de pregătire pentru liberarea persoanelor din locurile de detenţie [158, art. 1]. Serviciul de probaţiune a fost creat în temeiul art. 223 alin. (2) CE al RM şi are drept scop, crearea, menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor condamnaţilor cu familia sau rudele acestora, identificarea factorilor relevanţi care ar conduce la: reabilitarea condamnatului, prevenirea comiterii în viitor a unor infracţiuni, pregătirea condamnatului pentru eliberare (în termen sau liberare condiţionată înainte de termen), dezvoltarea şi consolidarea abilităţilor sociale, cognitive

89

sau de autocontrol ale condamnatului, utilizarea în mod constructiv a timpului petrecut în penitenciar, informarea factorilor care decid liberarea condiţionată înainte de termen despre comportamentul condamnaţilor, posibilităţile de resocializare şi reabilitare a acestora. Serviciul de probaţiune depune toate diligenţele în scopul creării relaţiilor de colaborare cu asociaţiile obşteşti care pot acorda consiliere şi asistenţă condamnaţilor, contribuind la adaptarea şi reintegrarea lor în societate. Serviciul de probaţiune penitenciară constituie o unitate structurală a instituţiei penitenciare şi este inclus în structura organizatorică şi schema de încadrare a acestuia. Drepturile, obligaţiile şi competenţele serviciului de probaţiune sînt reglementate de Legea cu privire la probaţiune precum şi Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii Serviciului socio-educativ şi probaţiune din penitenciare [155].

Educaţia politico-ideologică a condamnaţilor se bazează pe ideologia trasată de Constituţia RM, pe ideile umanismului şi democraţiei. Condamnaţilor le sînt explicate ideile politice pe care se bazează Constituţia, trăsăturile de bază ale sistemului politic şi economic al RM ale structurii de stat, împuternicirile Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului şi altor instituţii ale puterii de stat, direcţiile de bază ale politicii interne şi externe ale RM, etc. Prin intermediul educaţiei politico-ideologice la condamnaţi se cultivă deprinderi de cultură politică, de orientare în evenimentele politice şi participare în viaţa politică.

Acest scop poate fi realizat doar în cazul, cînd după executarea pedepsei, întorcîndu-se la o viaţă normală în societate, fostul delincvent se dovedeşte a fi nu doar pregătit, dar şi capabil să se supună legii, precum şi să-şi asigure existenţa. De aceea, condamnaţii la privaţiune de libertate trebuie să fie pregătiţi în mod adecvat pentru viaţa la libertate. Astfel, trebuie să le fie aplicat un tratament prin care nu ar fi evidenţiată urgisirea lor, dar li s-ar insufla ideea că ei continuă să rămînă membri ai societăţii, chiar şi cu un statut juridic restrîns, creînd pentru aceasta condiţiile corespunzătoare.

Considerăm că un rol important l-ar putea avea un astfel de stimulent juridic cum ar fi: oferirea condamnaţilor la pedeapsa cu închisoarea a dreptului de a participa la alegeri. Majorităţii condamnaţilor nu le este indiferent ce se întîmplă la libertate şi ar dori să participe la alegerile organelor puterii centrale şi locale. Eliberîndu-se din detenţie, persoanele care au executat pedeapsa, ar recunoaşte şi s-ar conforma acelei puteri, pe care singuri au votat-o, iar consilierii locali şi deputaţii în parlament aleşi de ei, la rîndul lor, ar depune mai mult efort în vederea creării unor condiţii adecvate pentru accelerarea procesului de adaptare.

Drepturile şi libertăţile condamnaţilor la pedeapsa cu închisoarea, precum şi a altor cetăţeni, au o valoare supremă. Tot aici se referă şi dreptul de a alege, de care ei trebuie să se bucure, deoarece anume drepturile şi libertăţile politice asigură legătura cetăţenilor cu statul.

Despre oportunitatea beneficierii condamnaţilor de dreptul de a participa la alegeri mărturiseşte şi rezultatul sondajului petrecut de către noi. Astfel, la întrebarea dacă ar dori să

90

participe la alegerile organelor puterii centrale şi locale 65,4% dintre condamnaţi au răspuns că ar dori să participe, 30,8% au indicat că nu ar dori să participe şi 3,8% au indicat că le este dificil să răspundă.

În acest context considerăm că modificarea prevederii art. 13 alin. (1) lit. c) al Codului electoral al RM (modificată prin Legea nr. 76-XVI din 10.04.2008, în vigoare din 07.05.2008), prin care condamnaţii la privaţiune de libertate pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin grave au obţinut dreptul de a alege nu poate schimba esenţial situaţia. Totodată, conform redacţiei actuale a art. 13 alin. (1), al Codului electoral al RM, nu au dreptul de a alege persoanele condamnate la privaţiune de libertate prin hotărîre judecătorească definitivă pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave [159, art 13 alin. (1) lit. c)].

În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la vot al persoanelor condamnate ţinem să aducem ca exemplu cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord [160].

Din examinarea cauzei Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord rezultă că aceasta are la origine o plîngere adresată Curţii (C.E.D.O.) de către John Hirst, cetăţean al acestui stat, care a reclamat faptul că i-au fost lezate drepturile sale în calitate de deţinut condamnat, care îşi ispăşeşte pedeapsa, prin lipsirea totală a dreptului de vot. Reclamantul a invocat art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, ca circumstanţe esenţiale ale cauzei la abordarea în fapt, împrejurarea că la 11 februarie 1980 cetăţeanul John Hirst a fost condamnat de instanţa naţională la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă pentru „omor involuntar”, calificarea reţinută avînd în vedere responsabilitatea sa diminuată relevată de actele medicale.

La abordarea în drept – avînd în vedere temeiul plîngerii reclamantului – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat cauza în raport cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „Înaltele Părţi contractante se angajează să organizeze la intervale de timp rezonabile alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare de opinie a poporului privind alegerea corpului legislativ”.

Sintetizînd, din motivarea Deciziei nr. 2 din 6 octombrie 2005 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că dreptul la vot garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei nu este absolut şi poate face obiectul unor limitări, statele contractante avînd o largă marjă de apreciere în materie. Această marjă de apreciere nu este nelimitată. Restricţiile şi limitările în materia dreptului la vot trebuie apreciate de o instanţă independentă în fiecare caz în parte.

Curtea a statuat că o interdicţie absolută de a vota impusă tuturor deţinuţilor nu intră în marja de apreciere a statului, fiind violat art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, întrucît nu

91

există o legătură între interdicţia votului şi prevenirea infracţiunilor sau scopul reinserţiei sociale a infractorilor. Astfel, parlamentul nu poate interzice automat (prin lege) exercitarea unui drept subiectiv fundamental, ca dreptul de a alege, unei categorii întregi, cum este aceea a deţinuţilor dintr-un stat parte la Convenţie, întrucît acest fapt ar avea efecte arbitrare. De aceea, este necesară aprecierea instanţei în fiecare caz în parte şi în contradictoriu, astfel încît necesitatea şi proporţionalitatea să poată fi apreciate individual şi în contradictoriu.

În cauza Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, încălcarea dreptului subiectiv ce exprimă conţinutul dreptului la alegeri libere este generată de „Legea britanică din 1983” ce reglementează alegerile, interdicţia de a vota operînd ope legis şi faţă de toţi condamnaţii, instanţele britanice nefiind chemate să se pronunţe pentru fiecare caz în parte.

Prin urmare, din decizia instanţei europene rezultă că ceea ce este criticabil, este legea ce interzice automat şi nediferenţiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane. Avînd în vedere cele menţionate, propunem de a exclude restricţia (privind dreptul persoanelor condamnate la privaţiune de libertate pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave de a alege) prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. c) din Codul electoral al Republicii Moldova şi înlocuirea ei cu sintagma „în privinţa cărora instanţa de judecată sa pronunţat de a fi lipsite de dreptul de vot”. Astfel, instanţa de judecată urmează să se pronunţe asupra lipsirii dreptului de vot în fiecare caz în parte şi în contradictoriu.

Astfel art. 13 alin. (1) lit. c) va fi formulat în următoarea redacţie: c) persoanele condamnate la privaţiune de libertate prin hotărîre judecătorească definitivă

în privinţa cărora instanţa de judecată sa pronunţat de a fi lipsite de dreptul de vot. În prezent, în scopul realizării efective ale direcţiilor examinate ale muncii educative este

creată baza organizatorico-legală şi metodică, se elaborează instrucţiuni, ordine şi alte documente care reglementează această activitate la nivelul actelor subnormative.

În lumina celor specificate mai sus, menţionăm existenţa unui şir de probleme care împiedică sporirea eficacităţii lucrului educativ şi anume: marea majoritate a colaboratorilor nu au studiile şi experienţa necesară, iar numărul condamnaţilor în sectoare depăşeşte normele internaţionale de 2-3 ori. Acest fapt favorizează infectarea criminală a lor şi reduce la minim efectele măsurilor educative realizate de către şefii de sector. În plus, consiliile de educatori ale penitenciarelor activează ineficient, iar formaţiile obşteşti ale condamnaţilor în majoritatea penitenciarelor sînt formale [137, p. 101].

Veriga structurală, în cadrul căreia se desfăşoară activităţile educative cu condamnaţii, este sectorul de condamnaţi, iar persoana de bază, care se ocupă de munca educativă este şeful de sector.

Sectorul de condamnaţi reprezintă o unitate structurală de organizare a plasării condamnaţilor în penitenciar, în componenţa căruia aceştia sînt incluşi prin ordinul şefului de penitenciar. Componenţa sectorului de condamnaţi se stabileşte în funcţie de tipul, regimul şi

92

numărul de condamnaţi în penitenciar, în limitele a 50-120 de persoane, conform normativelor prevăzute şi tipul de penitenciar [155, pct. 17].

La întrebarea care ar fi numărul optim al deţinuţilor într-un sector, care ar permite eficientizarea lucrului individual-educativ petrecut cu ei, 27,8% dintre şefii de sector au indicat 50-60 de deţinuţi; 11% au indicat 40-50 deţinuţi; 55,6% au indicat 30-40 deţinuţi şi 5,6% dintre respondenţi au indicat 25-35 deţinuţi.

Aşadar, ţinînd cont de faptul că şeful de sector are nevoie să determine potenţialul fiecărui deţinut, ca mai apoi să poată implementa în privinţa fiecăruia măsuri corespunzătoare de reabilitare, propunem, în scopul eficientizării acestui proces, de a reduce numărul deţinuţilor din sectoare în limitele a 30-50 de persoane.

Avînd în vedere cele menţionate, putem specifica că munca educativă reprezintă un sistem de forme, metode şi mijloace de influenţare a personalităţii şi de remodelare a comportamentului condamnaţilor, care contribuie la depăşirea deformărilor de personalitate, la dezvoltarea intelectuală, spirituală şi fizică, la fixarea unor norme comportamentale decente şi adaptarea socială după eliberare.

În prezent în cadrul sistemului penitenciar al Republicii Moldova s-a acumulată o bogată experienţă privind organizarea muncii educative cu condamnaţii. Totodată, această muncă necesită actualizare şi perfecţionare continuă ţinînd cont de tendinţele social-economice, politice, etico-morale, de dezvoltare a societăţii şi statului, precum şi de starea, structura şi dinamica criminalităţii. Astfel, considerăm, că perfecţionarea muncii educative urmează a fi axată pe următoarele direcţii: umanizarea condiţiilor de detenţie, asigurarea psiho-pedagogică a muncii educative, abordarea comlexă a organizării şi desfăşurării muncii educative, consolidarea cooperării instituţiilor sistemului penitenciar cu societatea.

Instruirea generală şi pregătirea profesională a condamnaţilor sînt nişte mijloace efective de corijare a lor. Multiplele cercetări şi practica cotidiană demonstrează că ridicarea nivelului de instruire generală şi profesională este în strînsă legătură cu comportamentul condamnaţilor în perioada executării pedepsei. Totodată este stabilită tendinţa strictă a dependenţei îmbunătăţirii comportamentului lor de creşterea nivelului lor de instruire.

Constituţia RM prin art. 35 garantează dreptul cetăţenilor la învăţătură şi dispune că acest drept este asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu, prin învăţămîntul liceal şi prin cel profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare.

Reieşind din prevederile constituţionale, art. 259 alin. (1) CE al RM stipulează că în penitenciare se organizează în mod obligatoriu învăţămîntul secundar general al condamnaţilor.

La fel şi art. 77 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor indică că trebuie să se ia măsuri pentru a se desfăşura instruirea tuturor deţinuţilor capabili să profite de aceasta, inclusiv instruirea religioasă. Instruirea analfabeţilor şi a tinerilor deţinuţi trebuie să fie

93

obligatorie şi administraţia trebuie să vegheze cu atenţie asupra acesteia. După posibilităţi, instruirea deţinuţilor trebuie să fie în concordanţă cu sistemul învăţămîntului public, pentru ca aceştia să-şi poată continua pregătirea fără dificultăţi după punerea în libertate.

Abordarea procesului de educaţie în detenţie trebuie privit din perspectiva că orice dezvoltare presupune cunoaştere şi competenţe, creşterea nivelului de competenţe înseamnă o mai mare posibilitate de alegere în viaţă.

Obiectivele instruirii în detenţie sînt lesne de înţeles: a) a spori capacităţi de reintegrare socială post detenţie şi în special capacitatea de angajare

în cîmpul muncii după ispăşirea detenţiei şi de relaţionare socială în general; b) a diminua riscul de recidivă [128, p. 216]. Prevederile de bază privind organizarea instruirii generale a condamnaţilor se conţin în art.

259 CE al RM. Astfel, condamnaţii în vîrstă de peste 50 de ani, invalizii de gradul I, precum şi condamnaţii la detenţiune pe viaţă urmează învăţămîntul secundar la dorinţă. La solicitarea condamnatului, administraţia penitenciarului şi autoritatea administraţiei publice locale îi creează condiţii pentru învăţămîntul secundar profesional sau învăţămîntul superior.

În anul 2009 s-a realizat transferarea procesului de instruire a deţinuţilor minori către administrare Ministerului Educaţiei şi, respectiv, autorităţile publice locale [135].

Lipsa de specialitate, de deprinderi de muncă constituie un factor criminogen, ce duce adesea la comiterea infracţiunilor. Art. 260 alin. (1) CE al RM prevede că în penitenciare se organizează, în mod obligatoriu, instruirea profesională a condamnaţilor.

Instruirea profesională este organizată în scopul pregătirii teoretice şi cultivării deprinderilor practice în profesia obţinută, precum şi pentru protecţia social-juridică a condamnaţilor după eliberarea din instituţiile penitenciare şi plasarea lor ulterioară în cîmpul muncii.

Instruirea profesională a condamnaţilor este o problemă complexă şi dificilă, deoarece, pe de o parte, această calificare se face în penitenciar care are o gamă restrînsă de profesiuni şi îndrumători competenţi, iar pe de altă parte, este vorba despre persoane condamnate, care ispăşesc o pedeapsă şi care nu pot să aibă în suficientă măsură grija calificării profesionale. În afară de aceasta, condamnatul trebuie să fie cunoscut şi sub raportul capacităţii mintale, aptitudinilor, înclinaţiilor pentru a se şti în ce direcţie să fie orientat profesional [161, p. 92].

Formele de instruire depind de o serie de factori cum ar fi: condiţiile de care dispun penitenciarele pentru o asemenea activitate; particularităţile şi gradul de complexitate al diferitelor meserii; prezenţa cadrelor de îndrumare etc. În situaţia în care, în cadrul penitenciarului există asemenea condiţii, aici poate funcţiona o şcoală de meserii. În prezent în sistemul penitenciar al RM funcţionează 6 şcoli de meserii, unde sînt instruiţi circa 700 condamnaţi anual [162].

În condiţiile în care condamnaţii rămîn în penitenciar un an sau doi, aceştia pot învăţa meserii mai simple cum sînt: zidar, cizmar, tîmplar, fierar, croitor, sudor etc. Condamnaţii care

94

rămîn mai mult timp în penitenciar, ar putea însuşi meserii care necesită o calificare mai înaltă şi anume: mecanic, instalator, electrician etc. [124, p. 105].

În special, în şcoli există programe de instruire la următoarele specialităţi: maşinişti pentru tăiat piatră, sudori, electro-montori, cazangii, maşinişti-macaragii, operatori la maşinile de prelucrat lemn, cizmari, lăcătuşi, strungari, tîmplari, cusătorese. Astfel, la capitolul instruirea vocaţională se conturează următoarele probleme majore:

a) insuficienţa mijloacelor tehnico-materiale, fapt ce afectează procesul de instruire profesională a condamnaţilor;

b) lipsa programelor de studii la specialităţile competitive pe piaţa forţei de muncă. Există puţine şanse ca după eliberare persoanele care au însuşit profesia de maşinist pe maşinile de tăiat piatră, de cazangiu sau de maşinist-macaragiu să-şi găsească un loc de muncă pe specialitate [128, p. 220].

O altă problemă în organizarea instruirii profesionale ţine de frecvenţa slabă a condamnaţilor la lecţii (circa 50 – 60% din condamnaţii înscrişi la studii), această situaţie se datorează faptului că timpul de muncă a condamnaţilor se suprapune cu orarul lecţiilor stabilite în şcoala de meserii. Prin urmare, deţinuţii preferă să muncească şi să primească salariu, decît să frecventeze lecţiile la şcoală [135].

Aşadar, instruirea generală şi cea profesională este una din condiţiile importante ale integrării foştilor condamnaţi în societate şi piaţa forţei de muncă. Obţinerea unei profesii va facilita găsirea unui loc de muncă după liberare. De acea, este necesar de a elabora un sistem flexibil de organizare în instituţiile penitenciare a instruirii generale şi profesionale. Ţinînd cont de cele menţionate, susţinem că, în prezent se impune necesitatea elaborării unei instrucţiuni privind modul de organizare a instruirii generale şi profesionale a condamnaţilor.

Avînd în vedere cele expuse în prezenta secţiune, constatăm că corijarea condamnaţilor poate fi determinată ca un proces educativ, care include în sine atît elemente de pedeapsă cît şi măsuri propriu-zise de educare.

Deşi legislaţia penală şi execuţional-penală numeşte corijarea condamnatului drept unul din scopurile de bază ale aplicării pedepsei penale, actualul cod de executare nu prezintă definirea legală a corijării condamnaţilor. Noţiunea de resocializare, fiind una destul de complexă din punct de vedere al oformării sale juridice, de asemenea nu este fixată în legislaţia execuţional-penală.

Ţinînd cont de cele relatate mai sus propunem completarea art. 168 CE al RM după cum urmează:

Articolul 168. Mijloacele principale de corijare şi resocializare a condamnatului (1) Corijarea condamnatului este un proces de modificări pozitive care au loc în

personalitatea lui şi care creează premise pentru un comportament legal.

95

(2) Resocializarea este restabilirea conştientă a condamnatului în statutul social de membru al societăţii cu drepturi depline şi întoarcerea lui la o viaţă de sinestătătoare în societate.

O condiţie necesară a resocializării este corijarea condamnatului. (3) Principalele mijloace de corijare şi resocializare a condamnatului sînt: modul şi

condiţiile de executare a pedepsei, munca social-utilă, munca educativă, instruirea profesională, învăţămîntul general, influenţa exercitată de societate.

(4) Mijloacele de corijare şi resocializare se aplică ţinîndu-se cont de categoria infracţiunii, de personalitatea şi comportamentul condamnatului, conform unui program individual şi continuu.

3.2 Aspecte psihologice ale resocializării condamnaţilor

Privarea persoanei de libertate şi izolarea ei socială este un factor puternic care contribuie la modificarea comportamentului acesteia. Psihicul fiecărei persoane reacţionează în mod diferit la schimbările în cauză. Pot fi evidenţiate simptoamele psihologice de bază ale comportamentului persoanei în aceste situaţii extrem de încordate şi stresante. Aflarea în penitenciar, în mod inevitabil, este însoţită de ruperea bruscă a mersului obişnuit al vieţii, despărţirea individului de rude, de persoanele apropiate, ani sortiţi unei vieţi grele. De asemenea, adaptarea la condiţiile penitenciarului se complică din cauza unor astfel de fenomene cum ar fi: conflictele interpersonale frecvente, atitudinea răuvoitoare a anturajului, brutalitatea tratamentului, condiţiile precare de trai, subcultura criminală, presiunile permanente din partea personalului şi a liderilor de grup. Totodată, la deţinut, se acutizează şi defectele sale personale.

Primele 2-3 luni este perioada adaptării iniţiale care se deosebeşte printr-o stare psihică deosebit de încordată a condamnatului. În această perioadă are loc ruinarea dureroasă a stereotipurilor de viaţă, se reduce brusc satisfacerea necesităţilor obişnuite, este foarte sensibil la ostilitatea noului micromediu, deseori apar stări emoţionale de conflict. Sentimentul disperării devine drept fundal negativ permanent al conştiinţei persoanei [163, p. 50].

Următoarea perioadă ţine de modificarea sistemului de valori al condamnatului, acceptarea de către el a unor valori ale micromediului, elaborarea strategiei şi tacticii de comportare în noile condiţii. Se caută posibilităţi de supravieţuire. Mai degrabă sau mai tîrziu, condamnatul se supune „legilor închisorii”.

Aceste „legi” sînt simple şi crunte, sancţiunile lor sînt primitive şi uniforme – mutilări, bătăi, iar uneori chiar şi lipsirea de viaţă. Severitatea lor reiese din condiţiile cumplite ale vieţii din penitenciar. Sistemul interdicţiilor şi limitărilor din penitenciar determină organizarea social-psihologică a micromediului penitenciar pe o anumită albie. Şi cu cît mai severe sînt condiţiile regimului penitenciar, cu atît mai severe sînt legile vieţii deţinuţilor.

96

Sa stabilit că aflarea mai mult de cinci ani în condiţiile severe ale penitenciarului provoacă schimbări ireversibile în psihicul persoanei. La cei care au executat pedepse cu termene mari, mecanismele adaptării sociale se dovedesc a fi într-atît de dereglate, încît fiecare al treilea are nevoie de ajutorul psihoterapeutului sau chiar a psihiatrului [164].

Izolarea mediului penitenciar, posibilităţile extrem de limitate de satisfacere a necesităţilor vitale, reglementarea istovitoare a comportamentului, monotonia umilitoare a ambianţei, violenţa şi batjocoririle colegilor de celulă, iar în unele cazuri şi a personalului penitenciar, inevitabil formează trăsături negative de caracter. Deformările de personalitate, în multe cazuri, devin ireversibile.

Aflarea în locurile de detenţie, condiţiile precare de viaţă năruie ultima nădejde de conciliere a condamnatului cu societatea. Perceperea mediului extern ca fiind unul străin şi detestabil trece la nivel subconştient. Se fixează definitiv directiva antisocială.

Noţiunea de ruşine, morală, care ar fi trebuit reanimate, dispar definitiv din conştiinţa condamnatului. Chinul aflării forţate în condiţii de gloată aduce la primitivizarea persoanei, la vulgarizarea sa excesivă, scăderea bruscă a autoaprecierii critice, la pierderea respectului de sine şi a rămăşiţelor de identificare socială.

Nivelul scăzut al bunăstării materiale din societatea noastră se resimte mult mai acut în locurile de detenţie. Mulţi din ei sînt sortiţi să se îmbolnăvească de tuberculoză şi alte boli cronice. Deservirea medicală este mizeră. Dar sărăcia materială este incomparabil agravată prin sărăcia spirituală, mizeria relaţiilor interumane, înjosirea zilnică a demnităţii persoanei. În penitenciar se salvează doar acel care poate să-şi păstreze lumea sa lăuntrică, evitînd conflictele acute cu lumea externă.

În rîndul condamnaţilor (deţinuţilor) sînt persoane care au pierdut sistemul de valori, mulţi din ei suferă de autism, diverse anomalii psihice – psihopaţi, nevrotici, persoane cu o autoreglare psihică extrem de scăzută. Aceste persoane necesită în mod categoric un regim medico-reabilitaţional şi psiho-terapeutic.

În faţa detenţiunii penitenciare este pusă sarcina de a deprinde condamnatul să ducă un mod de viaţă social-util, dar ca mijloc de atingere al ei se alege izolarea de societate, adică de acel mediu, în care el trebuie să se înveţe să trăiască. Rămîne neclar – cum poate fi deprinsă persoana să locuiască într-un mediu, de care ea a fost preliminar izolată [165, p. 34].

„Păcatul” de bază al închisorii constă în ruperea persoanei din mediul său social, distrugerea relaţiilor sociale ale persoanei, reprimarea capacităţilor de a lua singur decizii, distrugerea posibilităţilor de autoafirmare.

Lista cea mai scurtă şi deocamdată preliminară a problemelor închisorii reclamă necesitatea intensificării procesului de reorganizare a activităţii sistemului penitenciar pe principiile moderne ale umanismului şi drepturilor omului.

97

Potrivit legii penale, pedeapsa este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului, ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvârşit infracţiuni, cauzînd anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor [83, art. 61].

În plan psihologic prin corijarea condamnatului înţelegem corecţia psihologică a persoanei, corectarea unor defecte psihoregulatoare a personalităţii condamnatului, schimbarea radicală a sistemului de valori al persoanei criminalizate [163, p. 51].

A corija şi a reeduca infractorul înseamnă a realiza o restructurare lăuntrică profundă a sa, a-i schimba personalitatea, a-i forma un stil nou de viaţă social adaptat. Dar este oare posibilă realizarea acestor sarcini numai prin pedeapsă? Persoana nu poate fi formată şi, cu atît mai mult, nu poate fi corijată prin intimidare, osîndă, constrîgere brutală directă. Aceeaşi pedeapsă acţionează în mod diferit asupra diferitor persoane. Va avea un efect pozitiv doar acea pedeapsă care va fi percepută de către individ ca fiind una echitabilă.

În acest context, un rol important îl poate avea cunoaşterea de sine. Anume în procesul cunoaşterii de sine condamnatul poate ajunge la concluzia că nimeni nu este vinovat de condamnarea şi privarea sa de libertate. Fiindu-i dificil să recunoască astfel de stări grele şi dureroase, el caută cauza nenorocirilor sale în afară, încercînd să învinuiască societatea şi statul [42, p. 168].

Bariera de bază în calea resocializării infractorului este cea a autoanalizei sale morale. Infractorul înrăit este un individ cu criză de autoanaliză morală, un individ cu conştiinţă morală atrofiată.

Criza autoanalizei morale nu este doar un viciu individual. Această deformare psihică a personalităţii are o bază socială vastă. Deceniile trecute ale istoriei noastre au fost practic insensibile la problemele sufleteşti ale personalităţii, categoriile morale au fost trecute în rîndul celor secundare, pe primul plan fiind „pregătirea politică”.

Chiar şi în prezent colaboratorii instituţiilor penitenciare deţin informaţii insuficiente despre personalitatea condamnaţilor. Ei nu sînt obişnuiţi să obţină şi să analizeze această informaţie. Mai mult ca atît, ei se feresc de contacte de încredere cu condamnatul. Părţile intime ale sufletului şi retrăirile lăuntrice ale condamnatului lor le sînt necunoscute. Are loc un „război rece” al administraţiei cu condamnaţii.

În aceste condiţii „de luptă” puţini intenţionează să se ocupe de corijarea infractorilor. Din contra, persoana tinde să fie brutală, dură, gata de luptă. Iar ceea ce ţine de dramele sufleteşti şi tragediile din viaţa anterioară, după ei, este mai bine de a fi eliminate, autojustificate, date uitării.

Astfel, se fixează şi se conservează toate structurile psihologice, caracteristice pentru personalitatea infractorului. Are loc ispăşirea pedepsei şi a iniţierii cu subcultura criminală, nu însă şi resocializarea infractorului. Mai mult decît atît, persoana se criminalizează în continuare. În aceasta şi constă paradoxul închisorii.

98

Pentru ca actualele instituţii penitenciare să devină instituţii de resocializare a condamnaţilor, este necesară reorganizarea lor principială şi îndestularea cu cadre calificate din punct de vedere psihopedagogic. În prezent, sistemul penitenciar al Republicii Moldova se află în continuu proces de reformare, avînd drept scop apropierea de standardele internaţionale. În soluţionarea acestor sarcini un rol primordial îi revine psihologiei penitenciare moderne care este ştiinţa despre mecanismele psihice interne de autoreorganizare a persoanei.

Menirea psihologiei penitenciare constă, în primul rînd, în minimalizarea influenţei negative a mediului penitenciar asupra condamnaţilor, formarea unei atitudini adecvate faţă de pedeapsă şi infracţiune şi, de asemenea, pregătirea condamnaţilor pentru adaptarea socială după liberare.

Cunoştinţele în domeniul psihologiei au o importanţă deosebită pentru diferite categorii de funcţionari ai instituţiilor penitenciare, cărora în activitatea lor le revine să aprecieze acţiunile şi faptele condamnaţilor. Cea mai mare parte din timpul său de muncă personalul acestor instituţii comunică nemijlocit cu condamnaţii. La baza multor conflicte dintre colaboratori şi condamnaţi, precum şi a exceselor de grup stă pregătirea profesională insuficientă a unor colaboratori ai instituţiilor penitenciare. Din cauza nepriceperii de a stabili un contact psihologic suferă, deseori, atît condamnaţii, cît şi colaboratorii. Perioada îndelungată de activitate a lor în penitenciar, de regulă, contribuie la deformarea personalităţii. Acest fapt invocă necesitatea efectuării unei munci psiho-corecţionale şi a unei pregătiri psihologice speciale a personalului instituţiilor penitenciare pentru comunicarea cu condamnaţii.

Astfel, cunoaşterea psihologiei permite personalului, pe de o parte, a-i înţelege pe condamnaţi şi a-i influenţa, iar, pe de altă parte – a-şi controla propriile acţiuni [166, p. 187].

În literatura de specialitate, prima menţiune despre participarea psihologilor la activităţi legate de serviciile corecţionale datează din anul 1909, cînd un psihiatru a fondat o clinică pentru tribunalul de tineri din Chicago. De asemenea, primul raport asupra inteligenţei tinerilor contravenienţi a fost publicat în anul 1911, iar prima lucrare de cercetare a fost realizată în 1913 la „Reformatory for Women” din statul New York (SUA) [167, p. 121].

Interacţionîd cu persoana, este necesar de a o examina în contextul sistemului relaţiilor de grup. Persoana întotdeauna reprezintă un anumit grup mic. Grupul, comunitatea deţinuţilor determină comportamentul membrilor săi. Realizînd funcţia de pedeapsă, instituţiile penitenciare trebuie să formeze condamnaţilor capacitatea de a trăi în condiţii de autoorganizare. Aflarea îndelungată a individului în condiţiile unei reglementări şi supravegheri totale a modului de viaţă inhibă mecanismul de autoreglare psihică şi în fond, face persoana inaptă pentru o viaţă ulterioară la libertate. În aceste condiţii apare procesul, aproape ireversibil, de regres al personalităţii.

Condamnatul este limitat în posibilităţile de comunicare, datorită mediului închis, el este nevoit să-şi edifice relaţiile cu alte persoane decît cele cu care şi-ar dori. În mediul care îl înconjoară pot fi întîlnite persoane cu orientare morală diferită, atît pozitivă cît şi negativă. La

99

schimbarea mediului social persoana tinde să se adapteze anume la acel micromediu, poziţiile sociale ale cărui corespund cu ale lui personale. Persoana şi anturajul său social necesită a fi examinate ca un sistem adaptiv: sistemul de valori ale persoanei în mare parte determină caracterul anturajului său social [168, p. 132]. După cum remarca Kon I.S., “individul preferă să comunice cu acei oameni, atitudinea cărora faţă de el este apropiată de conştiinţa sa” [24, p. 63]. Persoana este nevoită să-şi coordoneze comportamentul său cu cerinţele şi interesele grupurilor referente, care au o influenţă determinantă asupra comportamentului său [169, p. 17]. Nedorinţa de a se supune cerinţelor acestor grupuri, inevitabil conduce la conflicte interpersonale şi izolare psihologică a condamnatului. De aceea în instituţiile penitenciare este necesar de a organiza deţinerea separată a persoanelor cu orientare pozitivă şi negativă în scopul neadmiterii influenţei ultimilor asupra condamnaţilor care au păşit pe calea corijări sau care încă se şovăiesc.

Ţinînd cont de cele menţionate, propunem de a introduce în mod expres în art. 224 CE al RM, cerinţa privind deţinerea separată a condamnaţilor care au fost apreciaţi la atestare cu nivelul de corijare „nesatisfăcător” de condamnaţii care au fost apreciaţi cu nivelul de corijare „satisfăcător” şi „bine”. Astfel, art. 224 alin. (1) CE al RM urmează a fi completat cu litera j) „condamnaţii care au fost apreciaţi la atestare cu nivelul de corijare „nesatisfăcător” de condamnaţii care au fost apreciaţi cu nivelul de corijare „satisfăcător” şi „bine””.

Corijarea infractorului, în condiţiile izolării de societate, poate fi realizată cu succes doar în cazul cînd aceasta este organizată ca un proces orientat spre corecţia psihologiei persoanei private de libertate, ţinînd cont de recomandările şi legităţile psihopedagogice. Din cele relatate, reiese cerinţa înaintată faţă de activitatea de corijare a condamnaţilor şi anume: optimizarea procesului de corijare printr-o fundamentare psiho-pedagogică maximă [170, p. 257]. Aceeaşi cerinţă trebuie avută în vedere şi în cazul aplicării faţă de condamnaţi a măsurilor restrictive, care, de asemenea, creează anumite premise pentru corijarea lor.

În literatura ştiinţifică s-a expus părerea despre prudenţa cu care trebuie aplicate măsurile restrictive faţă de condamnaţi, îndeosebi cînd este vorba despre limitele acţiunii elementelor represive asupra statutului cetăţenilor, care temporar sînt izolaţi de societate [171, p. 19].

În faţa personalului instituţiilor penitenciare stă sarcina dificila de diagnosticare a defectelor de personalitate, elaborarea unor programe fundamentate pentru corectarea acestor defecte, prevenirea multiplelor influenţe negative ale închisorii, care tradiţional contribuie la criminalizarea personalităţii. Soluţionarea problemelor dificile de diagnosticare şi psihocorecţie a unor categorii aparte de condamnaţi este în putere doar specialiştilor respectivi în domeniul psihologiei resocializante care posedă cunoştinţe speciale în domeniul psihologiei, sociologiei şi pedagogiei penitenciare. În scopul depăşirii unor astfel de probleme, în prezent, în cadrul instituţiilor penitenciare, funcţionează serviciile psihologice care au fost instituite prin ordinul MAI nr. 12 din 12.03.1994 privind aprobarea Regulamentului serviciului psihologic. Sarcina de bază a acestora

100

este de a schimba orientările condamnaţilor de la negative la social-pozitive. Conform pct. 12 al noului Regulament privind organizarea şi desfăşurarea activităţii Serviciului psihologic în penitenciare, aprobat prin ordinul DIP nr. 182 din 20.09.2007, în faţa psihologilor din cadrul acestor structuri sînt puse următoarele sarcini:

- studierea particularităţilor personalităţii condamnaţilor, folosind metode psihodiagnostice; - elaborarea recomandărilor metodice de lucru cu condamnatul, orientate spre realizarea

procesului de consiliere psihologică şi pentru elaborarea programelor psihocorecţionale; - depistarea şi ţinerea evidenţei condamnaţilor ce necesită supraveghere sporită şi

organizarea procesului de corijare a acestora; - studierea climatului psihologic în mediul condamnaţilor în vederea prevenirii situaţiilor

de conflict; - participarea la aplanarea situaţiilor de conflict apărute între administraţia penitenciarului

şi condamnat; - colaborarea cu serviciile de securitate şi regim la soluţionarea problemelor ce pot favoriza

săvîrşirea crimelor şi a exceselor de grup; - consilierea psihologică individuală a deţinutului la cererea acestuia; - implementarea programelor psihoeducaţionale de consiliere şi terapie (corecţionale) în

scopul dezvoltării abilităţilor sociale ale deţinuţilor (cu acordul acestora); - participarea la şedinţele cu deţinuţii organizate de către şefii de sectoare sau de

administraţia penitenciarului; - desfăşurarea orelor informative cu tematică psihologică în cadrul programelor socio-

educative sau la cererea administraţiei;

- participarea la procesul de pregătire pentru liberare a condamnaţilor şi implementarea programelor de pregătire pentru liberare;

- colaborarea (în caz de necesitate) cu medicul psihiatru şi întreprinderea acţiunilor solicitate [172, pct. 12].

De recomandările psihologilor se ţine cont la completarea organelor de iniţiativă ale condamnaţilor, la acordarea dreptului de deplasare fără escortă sau însoţire, la liberarea condiţionată înainte de termen etc.

Pregătirea psihologică constă în aplicarea faţă de condamnat a diferitor mijloace de influenţare cum ar fi: discuţii, sugerări, jocuri de rol, etc. Scopul ei este de a ajuta persoana să se orienteze în situaţia în care a ajuns, de a-l convinge de necesitatea respectării regimului. Munca psihologică cu condamnatul presupune utilizarea diferitor programe şi metode. De către specialişti, în repetate rînduri, s-a accentuat despre necesitatea organizării muncii psihologice cu condamnaţii în baza aplicării unor metodici ştiinţifice de influenţare individuală sau în grup [173, p. 26; 174, p. 5; 175, p. 35].

101

Considerăm că în cadrul executării pedepsei cu închisoare este raţional de a utiliza tot arsenalul de mijloace psihologice de influenţare. Ţinem să fim de acord cu autorii care consideră că faţă de toţi infractorii, inclusiv faţă de cei mai periculoşi, trebuie să se aplice o influenţă psiho-pedagogică complexă care, în esenţă, trebuie să devină una psihoterapeutică [176, p. 60]. Această muncă trebuie să fie petrecută individual, ţînînd cont de particularităţile de personalitate. Totodată este necesar, într-o îmbinare rezonabilă, de a utiliza şi activităţi în grup.

După cum sa menţionat, munca cu „contingentul special” presupune posedarea de către colaboratorii instituţiilor penitenciare a unor cunoştinţe şi deprinderi în domeniul jurisprudenţei, psihologiei, pedagogiei, asistenţei sociale şi medicinii. Astfel, conform datelor statistice ale DIP, la 01.01.10, sarcinile puse în faţa sistemului penitenciar erau realizate prin cele 3422 funcţii stabilite, din care: ofiţeri - 1000 unităţi (completate - 801 unităţi, vacante - 199 unităţi); subofiţeri - 1855 unităţi (completate - 1610 unităţi, vacante - 245 unităţi); angajaţi civili - 567 unităţi (completate – 455 unităţi, vacante - 112 unităţi) [135]. Spre exemplu, 84% din persoanele care ocupă funcţii de ofiţer, posedă diplome de studii superioare, 12% au studii medii speciale, 4% continuă studiile la instituţii de învăţămînt superior. Din rîndul ofiţerilor care au studii superioare, 54% sînt în jurisprudenţă, 9% în pedagogie, 4% în psihologie, 2% în asistenţă socială, 9% în medicină, 22% alte specialităţi (figurile nr.nr. 1- 8).

Desigur, diploma de studii superioare încă nu atestă competenţa profesională a colaboratorului, însă lipsa cunoştinţelor şi deprinderilor corespunzătoare a educatorilor ar face neefectivă activitatea întregii instituţii.

Munca psihologică cu diferite categorii de condamnaţi are specificul său. Căutarea „elementului slab” din calea vieţii persoanei are o importanţă principială pentru întreprinderea măsurilor adecvate în scopul prevenirii faptelor antisociale [177, p. 266]. În viziunea noastră este necesar a acorda o atenţie deosebită condiţiilor de formare psihospirituală a personalităţii. De cele mai multe ori cauzele activităţii infracţionale zac în psihicul condamnatului, iar o influenţă corectă asupra sa poate avea un efect resocializant considerabil.

Caracterizînd personalitatea condamnatului, în primul rînd, trebuie atrasă atenţia asupra unor astfel de calităţi individuale, cum ar fi: caracterul, aptitudinile, predispoziţiile, trăsăturile volitive. Aceste trăsături psihofiziologice formează temelia prin care se refractă factorii externi determinîd comportamentul persoanei.

Ţinînd cont de cele expuse mai sus în scopul influenţării profilactice a condamnaţilor, de către psihologi sînt elaborate recomandări pentru diferite servicii din cadrul instituţiilor penitenciare.

Caracterul este o totalitate de trăsături caracteristice ale personalităţii, care exprimă atitudinea persoanei faţă de societate, alte persoane, proprietate, muncă, şi care se manifestă în toate activităţile sale [178, p. 74]. Persoana posedă diferite trăsături de caracter atît pozitive, cît şi negative. Dintre acestea putem numi calităţi, cum ar fi: perseverenţa, vitejia, hărnicia, zgîrcenia,

102

spiritul răzbunător, etc. Predominarea uneia din ele determină tipul de comportament al persoanei. Caracterul infractorului, de regulă, se exprimă prin predispunerea la un comportament ilegal, prin lipsa motivelor de stăpînire, prin disponibilitatea de a-şi urma scopurile criminale. Calităţile negative se vor intensifica desigur, dacă el va recidiva. Cu cît infractorul petrece mai mult timp în afara societăţii, cu atît mai dificil este de a reveni în societate.

Trăsături volitive: forţa volitivă (volitiv sau slab volitiv), insistenţă (neinsistent, insistent sau îndărătnic), impresionalitate, receptivitate, perseverenţă, stabilitatea părerii, stăpînire şi autocontrol, disciplină, fermitate, dîrzenie (neînfricat sau timorat, indiferent, fricos), este capabil sau nu să se opună influenţei străine, să-i supună pe alţii [179, pct. 10 lit. c)].

Un loc anumit în caracterul persoanei îl ocupă şi temperamentul. Temperamentul reprezintă părţile dinamice ale psihicului persoanei, care exprimă corelaţia proceselor nervoase – excitarea şi blocarea - care depind de particularităţile native ale persoanei, adică de tipul de activitate nervoasă superioară [178, p. 69]. Sînt evidenţiate patru tipuri de temperament: holeric, sangvinic, flegmatic şi melancolic. Persoana este purtătorul mai multor semne ale diferitor tipuri de temperament, dar predominarea unuia din ele permite de a considera persoana drept exponent al temperamentului dat. Deosebirea de temperamente influenţează asupra comportării persoanelor în diferite situaţii. Astfel holericul se deosebeşte prin excitabilitate şi impulsivitate sporită. Un cuvînt spus din neatenţie poate trezi persoanei date o furtună de emoţii. Dar în acelaşi timp perioadele de iritare se succed cu perioade de apatie. Holericii deseori sînt iritabili, conflictuali şi necesită a fi trataţi atent şi cu grijă. Flegmaticii, dimpotrivă, posedă un caracter echilibrat şi liniştit. Pe ei este greu de a-i irita, de a-i face nervoşi sau neliniştiţi. Acest tip de temperament necesită o tratare şi mai minuţioasă şi atentă, deoarece deseori este greu de a descoperi gîndurile adevărate ale acestor persoane, pe ei este greu de a-i convinge să se abată din drumul trasat.

Analizînd caracteristicile individuale ale personalităţii, trebuie să atragem atenţia asupra proceselor psihologice, calităţilor, şi stărilor. Fiecare persoană posedă calităţi specifice ei de la naştere. Astfel printre totalitatea de oameni se evidenţiază pictori, poeţi, muzicieni. Condamnaţii sînt şi ei oameni şi pot avea astfel de înclinaţii. La unii este dezvoltat auzul muzical, la alţii - memoria, atenţia, imaginaţia etc. În acelaşi timp mulţi dintre ei se caracterizează prin predominarea înclinaţiilor negative. Aceştia se deosebesc, în special, prin lipsă de idei, tendinţe parazitare, nedorinţa de a munci, egoism etc. Cu astfel de calităţi îi vine greu să lupte chiar condamnatului care le posedă, dar cu atît mai mult celor care doresc să-l ajute. Este foarte important să observăm la timp înclinaţiile pozitive ale condamnatului şi în procesul resocializării să punem accentul anume pe ele, pentru ca prevalarea acestora să permită condamnatului să se întoarcă la o viaţă normală în societate [180, p. 101].

O analiza profundă şi multilaterală a trăsăturilor psihosociale ale personalităţii nu poate fi efectuată fără caracterizarea emoţiilor şi senzaţiilor condamnaţilor. Emoţiile reprezintă una din

103

funcţiile esenţiale ale activităţii neuropsihice ale omului. Ele reprezintă în sine retrăirea subiectivă a influenţării externe şi ţin de funcţia cognitivă a creierului. În sfera emoţională sînt evidenţiate emoţiile elementare (foamea, setea, etc.), senzaţiile, afectele, pasiunile, stările de spirit. Pasiunile reprezintă o stare emoţională durabilă şi stabilă care se formează pe parcursul unui termen îndelungat, orientînd toate gîndurile persoanei asupra unei singure ţinte [181, p. 18]. Cu toate acestea, pasiunile nu suprimă complet voinţa persoanei, însă, într-o măsură oarecare, orientează activitatea sa. Pasiunile pot fi împărţite convenţional în pozitive şi negative. În comunicarea cu condamnaţii trebuie să se ţină cont de astfel de pasiuni pozitive cum sînt muzica, lectura, teatrul, filmul, creaţia etc. În acelaşi timp, este necesară o abordare atentă a manifestărilor negative cum sînt alcoolul, narcomania, jocurile de cărţi.

Este indiscutabil faptul că alcoolismul are o influenţă negativă asupra sferei psihosociale a persoanei. Acţionînd asupra sistemului nervos central, alcoolul dezlănţuie în om cele mai josnice sentimente şi năzuinţe, acutizează astfel de calităţi cum ar fi răutatea, spiritul răzbunător, cruzimea. Pe măsura evoluării alcoolismului se produc şi schimbări în sfera emoţională care se exteriorizează prin variaţia dispoziţiei, slăbiciune emoţională [181, p. 23].

O daună şi mai mare o cauzează psihicului uman narcomania. Consecinţele acestei „ciume a sec. XX”, dar şi a sec. XXI, sînt monstruoase. Pe lângă faptul că narcomanii sînt exponenţii unei personalităţi degradate, ei mai generează şi urmaşi, care fiind generaţia viitorului, din start suferă de devieri psihice. Spectrul necesităţilor persoanei care consumă narcotice este destul de restrîns. Singurul lucru de care au nevoie narcomanii este o nouă doză de otravă. Bineînţeles că aceste persoane nu se pot întoarce la o viaţă normală în societate. O bună parte din condamnaţi suferă de alcoolism şi narcomanie, şi aceasta, prin sine, de acum este o problemă gravă. Chiar la prima etapă de resocializare, aceste persoane necesită ajutor medical, iar pe viitor vor avea nevoie şi de ajutor social, juridic, psihologic.

Este necesar de creat toate condiţiile pentru ca în societate să se întoarcă un cetăţean normal şi sănătos fizic. Aceasta este o condiţie indispensabilă a adaptării sociale. Astfel în scopul reabilitării persoanelor consumatoare de droguri şi reducere a riscului de recidivă a consumului de droguri, în prezent în cadrul sistemului penitenciar este implementat Programul de reabilitare psihosocială a persoanelor consumatoare de droguri [182]. Conform datelor statistice ale DIP, în anul 2009 au fost antrenaţi în acest program 153 de deţinuţi.

O problemă, nu mai puţin importantă a resocializării condamnaţilor este faptul că în rîndul lor sînt şi multe persoane cu trăsături psihopatice de caracter. La ei se referă indivizii care suferă de psihopatii, nevroze, urmări secundare ale traumei craniului etc. Trăsăturile personalităţii, condiţionate de aceste tulburări, au o influenţă esenţială asupra procesului de adaptare, însă nu trebuie de exagerat importanţa lor, apreciind prezenţa devierilor psihice drept cauză iminentă a comportamentului criminal. Astfel nu putem vorbi despre o predispoziţie a persoanelor care suferă de tulburări psihice

104

de a săvîrşi infracţiuni. Ele (tulburările psihice) agravează starea de neadaptare a persoanei, făcîndu-l să reacţioneze neadecvat la influenţările externe, însă nu apare în calitate de determinantă principală a infracţiunii [183, p. 180]. Persoana cu o astfel de structură a psihicului procedează altfel decît ar fi procedat într-o situaţie similară un subiect fără tulburări psihice. Comunicarea cu aceste persoane este anevoioasă din cauza dificultăţii de a le prognoza comportamentul. Persoanele cu deficienţe psihice necesită ajutor medical, şi în primul rînd, psihologic.

Faptul că în mediul penitenciar apar deseori acte de violenţă, mai ales printre deţinuţi, nu surprinde pe nimeni. Tensiunile inerente ale vieţii carcerale, lupta pentru influenţă, neînţelegerile cu personalul, abandonarea de către familie, neachitarea unor datorii, sînt motivele cele mai frecvente care împing deţinutul să agresese pe alţii. Din cauza frustrărilor masive, a sentimentului de neputinţă pe care le resimt majoritatea condamnaţilor, situaţiile în care ei se consideră victimele unor agresiuni venite din partea altor deţinuţi sau a personalului, sînt numeroase.

Astfel, pentru personalul penitenciar şi îndeosebi pentru psihologi, una din cele mai importante probleme este cea a identificării deţinuţilor care pot deveni violenţi şi a diminuării violenţei, atît în mediul deţinuţilor cît şi în relaţiile acestora cu personalul. La momentul actual, această problemă este studiată în mai multe ţări, fiind efectuate de către specialişti diverse studii şi elaborate un set întreg de metodici şi programe în scopul diminuării violenţei.

Deoarece în penitenciarele Republicii Moldova se înregistrează un nivel înalt al agresivităţii şi violenţei în mediul condamnaţilor, în prezent se implementează Programul de reducere a violenţei în mediul condamnaţilor [184]. Scopul Programului este dezvoltarea abilităţilor de soluţionare a situaţiilor de conflict în vederea alcătuirii unui plan personal de prevenire a violenţei. Astfel, conform datelor statistice ale DIP, în anul 2009 au fost antrenaţi în acest program 363 de deţinuţi.

Spre exemplu, alcătuind caracteristica psihologică a condamnatului P.I., (caietul pentru lucrul individual educativ nr. 4, începutul termenului - 17.04.2000 sfîrşitul termenului - 17.04.2013) deţinut în penitenciarul nr. 15 Cricova, psihologul a menţionat următoarele: „la condamnatul P.I se remarcă o adaptare bună la mediu asociată cu încrederea în sine. Este un tip echilibrat, care se adaptează uşor, îşi exprimă cu uşurinţă gîndurile, are spiritul de iniţiativă, nu exagerează propriile probleme, se evidenţiază prin caracter energic şi rapiditate în procesul de atingere a scopurilor, bineînţeles dacă este cointeresat în realizarea acestora. Problema sa de bază constă în reprimarea spontanietăţii şi în controlul agresivităţii. Posedă un spirit vioi, nu se eschivează de la responsabilitate, are un caracter activ. Este comunicabil şi descurcăreţ.”

Reieşind din cele menţionate psihologul a formulat următoarele recomandări: „trebuie să-i oferim un lucru care i-ar ocupa timpul. Ar fi bine să înlăturăm ameninţările în faţa grupului pentru ca să nu creeze situaţii de conflict.”

105

Aşadar fiecare din trăsăturile şi calităţile persoanei influenţează asupra personalităţii sale. Adunîndu-se pe parcursul vieţii, împreună ele formează caracterul persoanei. Caracterul nu poate fi considerat, într-o măsură deplină, ca fiind înnăscut: cu toate că are legătură cu particularităţile genetice ale individului, el se formează, în special, în procesul vieţii şi activităţii omului, adică în anumite condiţii sociale. Cunoscutul psiholog Rubinştein S. (citat de Mihlin А.S. în: Изучение личности в ИТУ, Москва, 1975, с. 20.) spunea că „Omul singur participă la formarea caracterului său. Nu există nimic mai absurd şi fals ca îndreptăţirea faptelor rele ale persoanei, făcînd trimitere la caracterul său dificil, ca şi cum caracterul ar fi ceva înnăscut şi predeterminat în mod fatal. Persoana participă la formarea caracterului său şi singură poartă răspundere pentru ea” [185, p. 20].

De asemenea şi unii autori autohtoni [186, p. 34] au menţionat asupra importanţei de a sesiza că omul nu se naşte, ci devine infractor în rezultatul formării nereuşite a personalităţii sale din punct de vedere moral-psihologic, care duce, în cele din urmă, la dezadaptarea şi înstrăinarea lui de valorile societăţii.

O influenţă anumită asupra individului o are şi societatea în care trăieşte şi activează persoana. Aflarea persoanei un timp îndelungat în afara mediului obişnuit generează unele schimbări psihologice, iar procesul de întoarcere la viaţa cotidiană evoluează cu atît mai uşor cu cît se ţine cont de aceste schimbări. Astfel atît colaboratorii sistemului penitenciar, cît şi ceilalţi membri ai societăţii trebuie să trateze cu atenţie particularităţile personalităţii lor şi acest fapt va permite ca procesul de resocializare al acestor categorii de condamnaţi să evolueze ceva mai uşor.

3.3 Subcultura penitenciară şi influenţa ei asupra resocializării condamnaţilor

Valorile culturale sînt rezultatul activităţii intelectual-creative a omului. Im. Kant aprecia drept semn distinctiv al culturii faptul, că ea este creaţia omului, „făurire prin libertate” [187, p. 318].

Renumitul etnograf şi istoric al culturii Tylor E.B. era de altă părere – el denumea cultură doar domeniul spiritual al activităţii omului. „Cultura sau civilizaţia, în sens larg etnografic, este compusă din cunoştinţe, religie, artă, morală, legi, obiceiuri, alte aptitudini şi deprinderi asimilate de om ca membru al societăţii” [188, p. 18].

În fiecare definire a noţiunii „cultură” accentul se pune doar pe unul dintre semnele ei. În opinia noastră, în cel mai reuşit mod aceasta este prezentată de formularea, potrivit căreia „cultura este aspectul intelectual al mediului artificial, pe care omul îl creează pe parcursul vieţii sale sociale. Ea este elementul abstract al lumii înconjurătoare. Termenul „cultura” cuprinde o totalitate de elemente intelectuale proprii unei persoane sau unui grup de persoane şi care dovedesc o anumită stabilitate, şi anume cea care poate fi numită „memoria lumii” sau „memoria societăţii”, fiind materializată în biblioteci, monumente, graiuri” [189, p. 83].

Definirile prezentate ale noţiunii „cultură” o caracterizează în formele sale superioare, clasice, selectate pe parcursul unei perioade istorice îndelungate de dezvoltare. Cultura generală,

106

dezvoltîndu-se pe baza subculturilor (de exemplu, cultura antică, cultura estetică, cultura lumii criminale, cultura aristocratică, cultura romilor, cultura modului de trai etc.), alege cele mai bune şi perfecte produse al creaţiei intelectuale.

Dezvăluind semnificaţia noţiunii „cultura generală”, putem ajunge la înţelegerea corectă a valorii fiecărei subculturi, ceea ce ne permite să rezistăm în faţa unor viziuni înguste, uneori ideologizate, cum este apreciată şi cultura lumii criminale.

Apariţia subculturilor întotdeauna a fost condiţionată de un complex de cauze de ordin social-istoric, cel mai important fiind aspectul social. Evidenţierea din mulţime a unui anumit grup de oameni cu interese şi necesităţi deosebite, cu roluri sociale speciale conduce la dezvoltarea unei culturi specifice, care deserveşte necesităţile estetico-etice şi intelectuale ale grupului dat.

Astfel, fiecare grup social sau comunitate de oameni îşi are propriul sistem de valori. Asemenea valori are şi lumea criminală. Dar e de menţionat, că ele sînt absolut deosebite de cele existente în societate. În aceste condiţii personalitatea condamnatului evoluează în fond în conformitate cu normele, care s-au stabilit deja în anturajul său, ignorîndu-se, totodată, valorile generale ale culturii [190, p. 12].

Realizarea scopului şi sarcinilor privării de libertate în penitenciar devine mai dificilă din cauza, că în condiţiile izolării stricte o importanţă deosebită o capătă factorii de ordin socio-psihologic, care contribuie la menţinerea şi consolidarea deformării personalităţii condamnaţilor. Sub influenţa acestor factori condamnaţii ajung să nege legalitatea controlului social prin opunerea comunităţii condamnaţilor celorlalte persoane, prin conştientizarea valorilor lor şi elaborarea unor norme de conduită speciale. În literatura de specialitate acest fenomen este denumit „cealaltă viaţă a condamnaţilor” sau subcultură criminală [191].

Subcultura criminală este baza materială şi spirituală a existenţei şi activităţii lumii criminale, care trăieşte după legile ei. Valorile subculturii criminale apar ca un stimul real al comportamentului persoanei sau grupului [192, p. 393].

Aleksandrov Iu. defineşte subcultura criminală ca fiind modul de viaţă al persoanelor, care s-au unit în grupuri criminale şi care respectă anumite legi şi tradiţii. Acestor grupuri le sînt proprii cruzimea, pierderea calităţilor general-umane (cum ar fi mila, compasiunea etc.), lipsa interdicţiilor pentru orice soi de informaţie, inclusiv pentru cea intimă, desfrînarea sexuală, nivelul redus de dezvoltare etc. [193, p. 8]

Alţi autori menţionează că, în sens larg, prin termenul subcultură criminală trebuie înţeles toate caracteristicile social-psihologice de comportament antisocial al persoanelor şi grupurilor, în sens restrîns – legile de care se ghidează comunitatea deţinuţilor [194, p. 214].

Natura subculturii asociale îşi are rădăcinile în procesele sociale fireşti, inerente oricărei comunităţi unite după anumite semne. Mai mult ca atît, apariţia ei în penitenciare este o legitate şi are un caracter obiectiv. Închipuirea despre faptul, că subcultura criminală este produsul

107

„voinţei rele” a infractorilor, este superficială. Specificul subculturii criminale este condiţionat de conexiunea factorilor proprii numai pedepsei privative de libertate, şi anume: izolarea forţată în condiţiile unei ameninţări permanente cu violenţa, includerea în grupuri omogene, unde fiecare om din imediata apropiere are o experienţă criminală bogată, reglementarea strictă a comportamentului, în rezultatul căruia se limitează considerabil spectrul posibilităţilor sociale de satisfacere a necesităţilor de autorealizare a individului ca personalitate.

În rîndul valorilor de bază ale condamnaţilor este libertatea, dreptatea (în concepţia proprie hipertrofiată), securitatea (inclusiv şi autoorganizarea interioară a comunităţii), bunurile materiale şi independenţa de condiţiile vieţii din instituţia penitenciară.

Orientările valorice ale grupului poartă un caracter asocial şi sînt condiţionate de interesele şi direcţiile de bază ale activităţii membrilor săi. Ele, pe de o parte, fixează solidaritatea de grup, iar pe de altă parte, instaurează o atitudine duşmănoasă faţă de indivizii sau organele de stat, care au o poziţie contrară şi cauzează „prejudicii” comunităţii criminale. În afară de aceasta, valorile corporative ale formaţiunilor criminale argumentează şi admit modul de viaţă antisocial, precum şi săvîrşirea infracţiunilor. Astfel, persoanele respinse de societate creează lumea lor închisă şi prin aceasta ei singuri, la rîndul lor, î-i îndepărtează pe cei care au respins condiţiile, regulile de viaţă şi valorile lor [190, p. 13].

În calitate de factor consolidant al grupurilor asociale, unii autori [195, p. 367] evidenţiază metodele autoritare de influenţare din partea administraţiei instituţiilor penitenciare. Pe acest fundal se stimulează procesele creării grupurilor neformale, în interiorul cărora creşte sentimentul de protest faţă de neechitatea socială.

Astfel creată, comunitatea relativ omogenă de persoane are nevoie de reglementarea relaţiilor interne. În acest sens, această „altă viaţă”, bazîndu-se pe sistemul valorilor interne, funcţionează în baza regulilor de comportament, a normelor, tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor, ritualurilor elaborate de înseşi grupul vizat. Aceste reguli sînt nişte norme create spontan şi aplicate benevol de deţinuţi, fiind orientate spre a face viaţa lor în penitenciar mai suportabilă din punct de vedere social. La baza lor sînt puse principiile şi concepţiile despre idealuri formate prin experienţa asocială şi criminală acumulată timp de decenii.

Unul dintre semnele stabilităţii oricărei subculturi este continuitatea tradiţiilor sale. Mead M. susţinea, că „... continuitatea în fiecare cultură depinde de coabitarea concomitentă în mediul dat a reprezentanţilor a cel puţin trei generaţii [196, p. 323].

În sistemul penitenciar existent în republica noastră putem uşor identifica aceste trei generaţii. Stabilitatea existenţei sale este condiţionată de completarea permanentă a „rîndurilor” sale din contul unui procent înalt al criminalităţii recidive, precum şi datorită diferenţei de termeni de privaţiune de libertate: minori, de regulă, cu termeni relativ mici; maturi, care îşi

108

ispăşesc pedeapsa în penitenciarele de tip semiînchis, şi, în sfîrşit, maturi, care au fost condamnaţi la termeni maximi în penitenciare de tip închis.

Conform rezultatelor sondajului sociologic petrecut de către noi 39% dintre şefii de sector la întrebarea „consideraţi că în instituţiile penitenciare există fenomenul subculturii penitenciare?” au indicat că există; 61% au indicat că acest fenomen există, dar este în descreştere, şi respectiv nimeni din şefii de sector nu a indicat că acest fenomen în instituţiile penitenciare nu există.

Totodată 27% dintre condamnaţii chestionaţi au indicat că susţin întru totul tradiţiile, obiceiurile, regulile şi normele nescrise ale subculturii penitenciare; 34,8% au indicat că susţin, dar nu în întregime; 34,4% au indicat că nu susţin şi respectiv 3,8% au indicat că le este dificil să răspundă.

În pofida izolării locurilor de detenţie şi îndepărtării teritoriale unul faţă de altul, există reţele de comunicare, care permit contactul şi schimbul reciproc de experienţă şi tradiţii criminale. Un element important al acestor schimburi este subcultura. Astfel, are loc păstrarea, dezvoltarea şi transmiterea, adică continuitatea „valorilor culturale” specifice între trei generaţii ale lumii criminale.

Analiza produselor creaţiei artistice a condamnaţilor în instituţiile penitenciare oferă posibilitatea studierii nemijlocite a personalităţii infractorului. Creaţia artistică a oricărei persoane este manifestarea actualizării persoanei, a automanifestării ei fireşti, spre deosebire de completarea, prin impunere, de anchete, chestionare şi discuţii mai mult sau mai puţin sincere.

Pînă în prezent un domeniu puţin studiat al subculturii criminale rămîn a fi interesele muzical-artistice şi creaţia condamnaţilor. Totodată, studierea particularităţilor cîntecelor lumii criminale ar permite înţelegerea unor stări de spirit în rîndul condamnaţilor.

Cîntecele din penitenciar sînt complet dedicate tematicii criminale şi descriu cele mai diverse situaţii din viaţă, cu care deţinutul se confruntă. Astfel, în cîntecele lor ei evocă mama, familia, femeia iubită, colegii de cameră, închisoarea, escorta, evadarea, libertatea, filozofia vieţii criminale etc.

Desigur, conţinutul creaţiei muzicale a condamnaţilor nu este univoc. Cîntecele captează atenţia prin sinceritate şi romantism, prin simplitatea expunerii şi veridicitate, dar pot fi şi respingătoare prin cruzime, cinism, vulgaritate şi primitivism, prin proslăvirea normelor vieţii criminale, prin utilizarea expresiilor din argoul criminal etc. Popularizînd astfel de modele ale creaţiei muzicale a infractorilor, trebuie să fim atenţi la consecinţele lor asupra spiritului ascultătorilor.

Persoana, pomenindu-se în locurile de detenţie, nu-şi pierde necesitatea de autoexprimare artistică. Condiţiile izolării de societate, despărţirea de persoanele dragi, rude şi prieteni, conştientizarea celor trăite şi săvîrşite în viaţă, precum şi legile noii vieţi sînt temele-motive,

109

care bulversează conştiinţa artistică a condamnaţilor. Una din modalităţile de autoexprimare este creaţia artistică a persoanelor private de libertate.

Necesităţile artistice şi chiar talentul unor infractori în domeniul creaţiei artistice, de regulă, se manifestă prin iscusinţa şi interesul faţă de munca practică cu diferite materiale. Ei cu plăcere pilesc, gravează şi pirogravează, confecţionează unele obiecte simple: lădiţe, cuţite, pixuri, rame, etc. Această pasiune este proprie atît infractorilor minori, cît şi celor maturi. Deşi unele obiecte confecţionate de ei se deosebesc prin rafinament şi artistism, un anumit nivel de măiestrie executorie, ele, totuşi, nu sînt o manifestare a unor nevoi estetice înalte, ci mai degrabă trădează lipsa acestora. Aceste obiecte, de regulă, nu sînt nişte exemplare de creaţie artistică superioară, dar servesc drept demonstrare obiectivă a unui anumit nivel al dezvoltării artistice, a intereselor şi nevoilor condamnaţilor, descoperind şi lacunele din educaţia şi instruirea lor estetică şi artistică.

Dar trebuie să ţinem cont şi de faptul, că în condiţii de izolare şi lipsă a timpului liber necesar creaţiei, a materialelor artistice, a literaturii metodice necesare şi unei ghidări pedagogice calificate a procesului de creaţie, nu se poate ajunge la dezvoltarea şi nici chiar la manifestarea neunivocă a calităţilor vizual-estetice şi plastico-artistice ale deţinuţilor.

Dar există un domeniu specific al subculturii lumii criminale, la care majoritatea condamnaţilor se aliniază rapid. Acesta este unul din cele mai răspîndite genuri de activitate artistico-plastică a deţinuţilor, şi anume tatuarea diferitor părţi ale corpului.

În viziunea noastră, acest gen specific de creaţie este un fenomen complex al culturii umane în general, şi al culturii criminale în particular.

Aplicarea diferitelor desene pe corp poate îndeplini mai multe funcţii. Acesta este nu doar un mijloc de aliniere la un anumit grup de oameni cu idealurile, concepţiile şi necesităţile lor, dar şi o expresie a lipsei căilor de întoarcere, a obligativităţii deciziei odată luate şi apartenenţei la această comunitate.

După conţinutul tatuajelor condamnaţii împart lumea în „ai săi” şi „străini”, în „hoţi” şi „fraieri”. Tatuajele reflectă trecutul criminal, numărul condamnărilor, termenul ispăşit sau cel rămas de ispăşit, relaţiile cu administraţia, predispoziţiile, caracterul, naţionalitatea, religia, orientarea sexuală, locul ocupat în ierarhia criminală şi chiar erudiţia.

Prin analogie cu năzuinţa fiecărui grup social închis, deţinuţii au creat propria „constituţie” a vieţii din penitenciar. Astfel de reguli există nu datorită prescripţiilor formale, ci mai degrabă în pofida lor. Protestînd împotriva puterii „despotice” a unor norme, condamnaţii cu uşurinţă se lasă pradă influenţei altora.

Ţinem să menţionăm că, deşi normele subculturii criminale întotdeauna sînt formulate destul de clar şi strict, ele niciodată nu au formă scrisă. Ideea elaborării unui „cod” scris al vieţii din penitenciar nu a fost realizată niciodată, deşi procedura adoptării unor norme noi poate fi mai complicată, decît cea a legilor oficiale [197, p. 13].

110

O particularitate caracteristică a subculturii criminale este menţinerea, propagarea şi apărarea valorilor ei prin opunere administraţiei penitenciarului şi aplicării violenţei, uneori şi în forme subtile. Agresiunea fizică se produce atît faţă de membrii comunităţilor criminale în cazul încălcării regulilor stabilite, cît şi faţă de alţi condamnaţi, atrăgîndu-i şi aliniindu-i la valorile subculturii. În urma presiunii dure în combinare cu factorii socio-psihologici ai izolării penitenciare, bazate pe calităţile volitive ale unor persoane aparte, se creează condiţii pentru stratificarea comunităţii deţinuţilor şi fortificarea structurii ierarhice în mediul criminal.

În linii generale, stratificarea condamnaţilor în instituţiile penitenciare se exprimă prin evidenţierea următoarelor categorii de condamnaţi: “blatnîe”; “mujiki”; “kozlî”; “opuşcenîe” (termenii aceştia au fost preluaţi şi implantaţi în subcultura criminală, existentă în penitenciarele noastre, din subcultura criminală sovietică, care s-a păstrat în originalul ei netradusă).

“Blatnîe” este casta superioară pe scara ierarhică a lumii criminale. Ei au misiunea de supraveghere a comportamentului tuturor membrilor comunităţii criminale, se ocupă de completarea aşa-numitului “obşceac”, de soluţionarea conflictelor şi atragerea noilor membri. Putem spune, că această categorie are rolul unei “administraţii” neformale, care are o influenţă deosebită în rîndul deţinuţilor. Ei sînt promotorii principali ai subculturii criminale, fiind cei mai periculoşi din punct de vedere al statorniciei calităţilor amorale şi distructive a personalităţii. Atingerea şi menţinerea situaţiei de dominare în penitenciar asupra majorităţii condamnaţilor se realizează prin subordonarea lor, recurgîndu-se la acţiuni de violenţă.

Acest control este înfăptuit de regulă, prin intermediul supraveghetorului numit în limbajul criminal autohton „polojeneţ”, care este numit în asemenea calitate de către „hoţii în lege”. Acesta se bucură de autoritate în rîndurile condamnaţilor şi este recunoscut chiar şi de administraţia penitenciarului [9].

Categoria dată de condamnaţi este principala forţă de opoziţie a administraţia instituţiilor penitenciare şi a scopurilor activităţii ei. Anisimkov V.M. şi Rîbak M.S. evidenţiază următoarele scopuri ale activităţii lor opoziţioniste:

a) să minimizeze intervenţia personalului instituţiilor penitenciare în treburile interne ale condamnaţilor;

b) să obţină de la colaboratorii instituţiilor penitenciare comodităţi maxime pe perioada ispăşirii pedepsei;

c) să faciliteze accesul condamnaţilor la bunuri materiale şi morale; d) să înfăptuiască unui control riguros asupra relaţiilor condamnaţilor pentru a exclude

contactele lor cu reprezentanţii serviciilor operative ale instituţiilor penitenciare; e) să stabilească un model de comportament, în cadrul căruia condamnaţii trebuie să se

călăuzească de normele subculturii criminale şi nu de indicaţiile şi ordinele administraţiei instituţiilor penitenciare [198, p. 6].

111

În viziunea noastră, pentru a lupta contra acestui fenomen, este necesară crearea unui sistem de contracarare a acţiunilor categoriei date de condamnaţi prin izolarea lor strictă de restul deţinuţilor, unde psihologii penitenciari trebuie să realizeze munca individuală după o programă specială. Programa trebuie să conţină astfel de procedee, metode şi mijloace de influenţare, care i-ar determina să se abţină de la violenţă şi acte de împotrivire faţă de administraţiile instituţiilor penitenciare şi să recunoască prioritatea cerinţelor legii în faţa obiceiurilor şi tradiţiilor criminale.

“Mujiki” este cea mai numeroasă castă. Din ea fac parte condamnaţii, care nu refuză să muncească, dar, în acelaşi timp, evită să coopereze cu administraţia, respectînd anumite tradiţii ale lumii criminale. După eliberare aceştia, de obicei, planifică să revină la o viaţă normală în libertate;

“Kozlî” sînt cei, care cooperează deschis cu administraţia penitenciarului. În această castă deţinuţii ajung din diferite motive. Unii cooperează benevol, alţii sînt impuşi. Deoarece, conform “codului etic” al lumii criminale, între administraţia penitenciară şi deţinuţi relaţiile trebuie să se menţină ostile, respectiv şi tratamentul celor care cooperează cu administraţia este ca al unor “trădători”;

“Opuşcenîe” este cea mai inferioară treaptă pe scara ierarhică. Deţinuţii nimeresc în această categorie, de regulă, pentru încălcarea gravă a regulilor şi normelor lumii criminale: furtul de la “ai săi”, datorii neplătite pentru jocurile de cărţi, acţiuni violente (nejustificate) faţă de alţi condamnaţi, colaborarea cu administraţia (mai ales cea tăinuită), homosexualism pasiv, săvîrşirea unor infracţiuni, cum ar fi violul, violarea sau omorîrea copiilor etc. De obicei, acestei categorii de condamnaţi îi revin cele mai “murdare” munci din penitenciar [199, p. 249]. Revenirea lor la situaţia anterioară este imposibilă (apartenenţa la casta dată este pe viaţă), din care motiv pe parcursul întregului termen de detenţie ei vor fi nevoiţi să ducă un mod de viaţă înjositor şi izolat. Atitudinea cinică faţă de ei şi frica în faţa violenţelor îi împing deseori să săvîrşească infracţiuni grave, uneori chiar acte de suicid.

Nikitskii L.V. menţionează, că în acest coşmar, care durează ani de zile, unii condamnaţi duc o viaţă de melc, retrăgîndu-se în scoica lor. Ispăşirea pedepsei se transformă pentru ei într-un stres permanent, însoţit de apatie, suspiciune, duşmănie, simţ al propriei imperfecţiuni [200, p. 48].

În privinţa categoriei date de condamnaţi este foarte greu să le prognozezi comportamentul şi să implementezi programe de resocializare. Pe cale experimentală, în unul din penitenciarele din Federaţia Rusă, s-a încercat separarea acestor condamnaţi şi plasarea lor separată în scopul îngrădirii de batjocoriri şi înjosiri din partea altor condamnaţi. Dar acest experiment s-a terminat fără rezultate pozitive: în astfel de detaşamente foarte repede se instaura o nouă stratificare, care era şi mai pronunţată.

O însemnătate aparte în mediul condamnaţilor revine argoului criminal. Cauzele apariţiei lui se explică, în primul rînd, prin psihicul pervers al infractorilor recidivişti, esenţa căruia este caracterizată de trăsăturile personalităţii lor [201]. În mediul criminal argoul are particularităţile

112

sale în dependenţă de regiunea amplasării instituţiei penitenciare, regimul executării pedepsei, apartenenţa de grup a condamnaţilor, care îl utilizează.

Pe lîngă rolul de comunicare argoul îndeplineşte şi funcţia de cifrare a informaţiei pentru ca unul neiniţiat să nu poată înţelege despre ce este vorba sau să înţeleagă denaturat. În argoul criminal sînt foarte multe sinonime. De exemplu, pentru indicarea turnătorului argoul criminal utilizează mai mult de o sută de denumiri. În plus, prin intermediul acestui mod de comunicare, prin nivelul posedării lui condamnaţii pot determina apartenenţa interlocutorului la un grup criminal.

Este greşit să subestimăm fenomenul, mizînd pe inofensivitatea lui, deoarece, după ce termenii cinici intră în limbajul obişnuit al condamnaţilor, ei încep să influenţeze subconştientul, distrugînd psihicul persoanei. Treptat, sub influenţa acestui mod deosebit de vorbire, are loc şi revizuirea orientărilor valorice. Condamnatul, pierzîndu-şi limbajul său firesc, se îndepărtează tot mai mult de la normele vieţii obişnuite şi începe să absoarbă valorile mediului criminal [190, p. 85].

Un loc deosebit în viaţa condamnaţilor îl ocupă diversele jocuri şi distracţii. Cauzele răspîndirii lor nu constau doar în tendinţa de a-şi consuma în mod distractiv timpul, dar şi în posibilitatea de a pune, prin intermediul lor, în dependenţă şi a supune voinţei sale alte persoane, dar şi obţinerea unui profit material. Rezultatele jocurilor pot influenţa considerabil soarta condamnatului (în caz de pierdere el poate fi degradat în casta inferioară, omorît etc.) şi statului său în ierarhia criminală.

Metodele de distracţie iau cele mai diverse forme (jocuri de cărţi, competiţii ale gîndacilor de bucătărie, aşa numita „propiska” etc.), şi sînt condiţionate, în primul rînd, de orientările valorice amorale ale subculturii, care, în cele mai dese cazuri, provoacă batjocorirea persoanei şi situaţii de conflict.

Cele menţionate mai sus ne permit să conchidem, că principalul factor destabilizator, care influenţează negativ procesul resocializării în instituţiile penitenciare, este subcultura criminală cu sistemul ei ramificat de valori antisociale. Astfel, în calitate de sarcină primordială pe perioada executării pedepsei în penitenciar este neutralizarea influenţei asociale a tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor şi altor elemente ale subculturii. În acest sens considerăm a fi oportună întrepriderea următoarelor activităţi:

- direcţionarea grupelor de condamnaţi în sens reeducativ prin contracararea disfuncţiilor şi influenţelor nocive;

- descurajarea liderilor neformali care au influenţe negative asupra condamnaţilor; - combaterea şi prevenirea unor manifestări speciale mediului penitenciar (tatuaje, aberaţii

sexuale etc.); - contracararea actelor de violenţă şi terorizarea între condamnaţi; - îmbunătăţirea, stilizarea vocabularului şi înlăturarea expresiilor de argou.

113

Acest lucru poate fi realizat prin intermediul unui complex de mijloace de influenţare cu caracter educativ, psihologic, social-economic şi cultural.

3.4 Direcţiile de activitate ale asistentului social în instituţiile penitenciare

Integrarea Republicii Moldova în comunitatea internaţională, declararea priorităţii valorilor

general-umane şi fixarea lor prin dispoziţii constituţionale impun o nouă evaluare a organizării şi conţinutului politicii sociale a statului. Astfel, schimbările social-economice din ţara noastră inserează corectivele sale şi cu referire la activitatea sistemului execuţional-penal, inclusiv în domeniul său social, abordînd drepturile şi interesele condamnaţilor. Soluţionarea problemelor create în domeniul realizării drepturilor sociale ale condamnaţilor permanent necesită o atenţie sporită, în special în perioada actuală de tranziţie.

În rezultatul măsurilor întreprinse în perioada anilor 2002 – 2009 numărul deţinuţilor aflaţi în custodia sistemului penitenciar a scăzut de la 10633 la 6535 deţinuţi, dintre ei: 5285 condamnaţi şi 1250 arestaţi preventiv [202]. Reducerea numărului de deţinuţi se datorează noului concept de politică a statului, orientată spre decriminalizarea legislaţiei, avînd menirea de a o racorda la cea a statelor europene. Reducerea indicelui a fost atins în rezultatul aplicării Legii nr. 278 din 16 august 2004 privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, implementării modificărilor legii penale (prin Legea nr. 184 din 29 iunie 2006 privind modificarea şi completarea Codului penal, al cărei scop a constat în micşorarea limitelor sancţiunilor pedepselor penale, precum şi în majorarea numărului componenţelor de infracţiune pentru care pot fi aplicate pedepse alternative detenţiei). În contextul realizării noului concept de politică punitivă orientată spre decriminalizarea legislaţiei, au fost adoptate legile nr. 292 - XVI din 21 decembrie 2007 „Privind modificarea şi completarea unor acte legislative” (inclusiv a Codului Penal) şi nr. 14 – XVI din 15 februarie 2008 „Privind modificarea şi completarea Codului cu privire la contravenţiile administrative”, care vizează circa 1700 persoane condamnate, dintre care puteau fi liberate în jurul la 200, celorlalte fiindu-le micşorat termenul de pedeapsă [203]. Prin executarea Legii nr. 188 - XVI din 10 iulie 2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului. Astfel, la situaţia din 01 ianuarie 2010, conform prevederilor legii nominalizate, au fost liberaţi 299 condamnaţi şi la 162 condamnaţi le-a fost micşorat termenul de pedeapsă [135].

Cu toate acestea, în ultimii ani a crescut numărul persoanelor cu termene mari şi foarte mari de închisoare, ceea ce duce la sporirea de durată a numărului populaţiei penitenciare şi se răsfrînge negativ asupra securităţii penitenciarelor. La fel, este în creştere şi numărul deţinuţilor pe viaţă, de la 55 persoane în anul 2002 la 86 persoane la 1 ianuarie 2010 (figura nr.12).

114

Datele statistice demonstrează că populaţia penitenciară este formată preponderent din tineret sau persoane apte de muncă. La 1 ianuarie 2010, din 5285 condamnaţi 3501 aveau vîrstă cuprinsă între 21 şi 40 de ani (circa 66,24%), iar 465 condamnaţi – între 16 şi 21 de ani (circa 8,8%) [204].

În prezent, în cadrul sistemului penitenciar al Republicii Moldova sînt implementate mai multe programe socioeducative. Totuşi, mulţi condamnaţi, eliberîndu-se din locurile de detenţie, săvîrşesc din nou infracţiuni.

În acest context, considerăm că este necesară reformarea în continuare a bazelor politicii execuţional penale. Instituţiile penitenciare trebuie reformate din perspectiva unor clinici sociale, unde se va desfăşura procesul de reeducare (un fel de „tratament social” a deţinuţilor degradaţi în acest sens) cu participarea activă a diferiţilor specialişti (inclusiv a asistenţilor sociali). Experienţa statelor străine demonstrează că în ţările în care activităţile de reeducare se bazează pe principii umanitariste procentul infracţionalităţii recidive, în special, şi nivelul infracţionalităţii, în ansamblu, este cel mai scăzut (spre exemplu în Suedia, Norvegia, Elveţia, Danemarca etc.). Baza ştiinţifică a diferitelor direcţii ale activităţii sociale în general este elaborată. Astfel, o bună fundamentare ştiinţifică o au aşa tipuri de activitate socială, cum ar fi lucrul cu invalizii, copiii, vîrstnicii, femeile, şomerii, şi alte categorii de persoane socialmente vulnerabile. Însă, pînă nu demult, ştiinţa nu acorda o atenţie cuvenită teoriei asistenţei sociale în domeniul penitenciar [205, p. 24].

Probabil, atare situaţie a fost determinată de faptul că mult timp s-a considerat că condamnaţii nu puteau fi beneficiari ai asistenţei sociale, deoarece ei nu erau membri cu drepturi depline a societăţii, îşi ispăşeau o pedeapsă binemeritată şi, ţinîndu-se cont de aceasta, nu erau în drept să apeleze la ajutorul asistenţilor sociali. Astfel că fenomenul infracţionalităţii se examina de pe poziţiile moralei şi a emoţiilor, iar societatea privea infractorii drept elemente străine, plasate în afara ei [206, p. 502]. Astăzi activitatea asistentului social trebuie să fie orientată anume spre depăşirea şi prevenirea unor astfel de situaţii.

Deşi Republica Moldova nu poate şi nici nu trebuie să copie modelele politicii sociale ale altor state în privinţa condamnaţilor, experienţa internaţională în acest domeniu rămîne a fi una dintre cele mai importante surse de idei valoroase.

Specialiştii din cadrul sistemelor penitenciare ale diferitor state în permanenţă au acordat o atenţie sporită ridicării nivelului instruirii generale, obţinerii unei specialităţi solicitate în viitor. Astfel, încă în sec. XIX ei au sesizat necesitatea unei organizări deosebite a acestor domenii ale procesului de corijare. Evident, cu acest lucru nu trebuia să se ocupe gardienii. Era necesară implicarea unor persoane special pregătite, având cunoştinţe în domeniul psihologiei, pedagogiei, jurisprudenţei, medicinii, doritori de a ajuta persoana aflată în dificultate.

Aspectele sociale ale executării pedepsei au fost abordate încă în anul 1846 la Frankfurt, unde a avut loc Primul congres penitenciar internaţional. Astfel, anume cu mijlocul secolului

115

XIX datează începutul istoric al colaborării penitenciare internaţionale, inclusiv în domeniul asistenţei sociale acordate deţinuţilor.

Problema resocializării condamnaţilor, soluţionarea problemelor lor sociale sînt examinate în diferite ţări ca deosebit de importante în contextul problemelor generale ale societăţii. Statul modern este extrem de pragmatic, de aceea este nevoit să calculeze dauna morală şi materială provocată de activitatea infracţională a cetăţenilor săi. Întreţinerea instituţiilor penitenciare, precum şi a unui număr mare de colaboratori ai structurilor de forţă este costisitoare pentru orice stat. De aceea, se dovedeşte a fi mult mai uman şi mai ieftin de a le acorda celor care au greşit încă o şansă şi de a-i ajuta să revină în rînd cu ceilalţi, să devină membri ai societăţii cu drepturi depline.

Nu va fi o greşeală dacă vom considera că nivelul de dezvoltare a organismului social poate fi determinat în dependenţă de locul care îl ocupă asistenţa socială şi de statutul asistentului social. În sistemele sociale dezvoltate politicienii şi funcţionarii apelează la ajutorul asistentului social de fiecare dată cînd se confruntă cu o problemă care nu poate fi soluţionată prin metode politice sau administrative, dar care se va lăsa influenţată de tehnologiile asistenţei sociale. Reieşind din acest criteriu, putem spune că astăzi asistenţa socială în instituţiile penitenciare din Republica Moldova se află doar la etapa incipientă de dezvoltare.

Necesitatea realizării asistenţei sociale ca o formă specială de activitate profesională a apărut la hotarul sec. XIX şi XX în mai multe state: SUA, Marea Britanie, Germania, Olanda, Suedia, Franţa etc. Răspîndirea pe larg a viziunilor umanitariste, democratice, egalitare, precum şi intensificarea relaţiilor industriale capitaliste în această perioadă, înteţirea exploatării, sărăcirea în masă etc. au dus, pe de o parte, la necesitatea, de a apăra drepturile şi libertăţile angajaţilor, iar pe de alta – de a acorda ajutor social săracilor, invalizilor şi altor categorii de populaţie care necesită o susţinere deosebită, îngrijire, şi protecţie.

În anii ’50 ai sec. XX instituţiile penitenciare şi persoanele deţinute în ele devin obiectul unei preocupări speciale a organizaţiilor de stat, obşteşti, şi religioase în întreaga lume. Începînd cu anul 1955, sub egida ONU, se desfăşoară congrese internaţionale pentru prevenirea infracţiunilor şi tratamentul infractorilor, se elaborează şi se adoptă acte normative internaţionale ale ONU în domeniul tratamentului condamnaţilor.

În Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor (precum şi în Regulile Europene pentru penitenciare) sînt determinate regulile de lucru, inclusiv la acordarea asistenţei sociale deţinuţilor. Ele se bazează pe principiile respectării demnităţii umane, a unui tratament echitabil al deţinuţilor, asigurării respectului de sine, inspectării cu regularitate a acestora, ocrotiri drepturilor condamnaţilor şi respectării standardelor internaţionale.

În acest document internaţional se menţionează că în tratamentul deţinuţilor nu trebuie să se pună accentul pe excluderea lor din societate, ci dimpotrivă, pe faptul că ei continuă să facă parte din

116

ea. În acest scop, trebuie să se recurgă în măsura posibilului, la cooperarea organismelor comunităţii pentru a ajuta personalul locului de deţinere în sarcina sa de reclasare a deţinuţilor [123, art. 61].

Astfel, problema extinderii drepturilor la asistenţă socială faţă de condamnaţii la privaţiune de libertate avea un caracter global, iar soluţionarea ei dicta necesitatea eforturilor comune atît la nivelul comunităţii internaţionale, cît şi la nivelul fiecărui stat în parte. Istoria dezvoltării civilizaţiei a condus nu doar la înţelegerea temeinică a tuturor drepturilor cetăţenilor, dar şi la necesitatea fixării lor în textul documentelor de bază ale celor mai de autoritate organizaţii internaţionale şi statale [207, p. 126].

În prezent, pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare a unui stat în domeniul social se ţine cont de:

- volumul alocărilor pentru sfera socială, fondurile extrabugetare şi asigurările sociale; - nivelul de dezvoltare a serviciilor sociale; - existenţa şi specificul legislaţiei sociale, conţinutul bazei normative a sferei sociale. Desigur, parametrii enumeraţi în diferite state diferă, fapt care şi determină politica socială

de stat în general şi particularităţile asistenţei sociale acordate diferitor categorii de populaţie în diferite state, inclusiv deţinuţilor.

În privinţa condamnaţilor minori, conţinutul asistenţei sociale se completează cu scopuri suplimentare, cum ar fi: asigurarea tutelei, protecţia, instruirea şi pregătirea profesională în vederea acordării ajutorului, astfel încît aceştia să aibă un rol util în societate [208, art. 26.1]. Prin urmare, asistenţa socială acordată minorilor în instituţiile penitenciare trebuie să contribuie nu doar la resocializarea lor, dar şi să asigure dezvoltarea armonioasă a minorului, care nu ar ceda în calitatea dezvoltării semenilor săi din mediul deschis.

Atingerea scopurilor suplimentare prin asistenţa socială acordată minorilor care îşi ispăşesc pedeapsa în instituţiile penitenciare se realizează ţinîndu-se cont de statutul special al acestora [209, p. 82-83]. Procesul dat are loc în două direcţii:

- asigurarea drepturilor sociale fireşti (tutela, drepturi şi înlesniri suplimentare, măsuri cultural-sportive etc.);

- obţinerea unor noi drepturi pentru minori (privind instruirea, obţinerea profesiei, dreptul de a încheia căsătorie etc.).

Documentele de bază care reglementează statutul juridic al deţinuţilor minori, precum şi asistenţa socială acordată lor în timpul ispăşirii pedepsei cu închisoare sînt:

- Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 40/33 din 29.11.1985;

- Regulamentul ONU pentru prevenirea delicvenţei juvenile (directivele de la Riyadh), adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 45/112 din 14.12.1990;

117

- Regulile ONU pentru protecţia tinerilor privaţi de libertate adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 45/113 din 14.12.1990;

Normele, standardele şi regulile internaţionale, determinînd direcţiile de bază ale asistenţei sociale, nu evidenţiază asistenţa socială ca o direcţie independentă a politicii execuţional-penale a statului. La acestea se referă: tratamentul deţinuţilor, munca lor, deservirea medicală, pregătirea profesională, relaţiile socialmente utile cu rudele şi cu comunitatea. Toate acestea trebuie să cultive la condamnat aptitudini de a trăi de sine stătător în societate după liberare.

Atingerea acestor scopuri este pusă în sarcina specialiştilor dintr-un domeniu sau altul, în dependenţă de specializare. Ei însă nu activează în cadrul instituţiei penitenciare în calitate de asistenţi sociali. Cu siguranţă, participarea lor în procesul de corijare a deţinuţilor şi ajutorul acordat de ei condamnaţilor pe un spectru larg de relaţii sociale (organizaţionale, etice, profesionale, juridice etc.) sînt destul de importante. Totuşi, nu putem să-i identificăm drept asistenţi sociali „veritabili”.

În pct.1 şi 2 ale art. 49 al Ansamblului de reguli minime ale ONU pentru tratamentul deţinuţilor se enumeră statele de personal pentru instituţiile penitenciare. În această listă profesorii şcolilor generale şi instructorii tehnici, psihiatrii, psihologii sînt enumeraţi de rînd cu asistenţii sociali.

Prin urmare, asistentul social are un statut juridic special – aceasta este o profesie aparte, al cărei obiect de activitate rezidă în realizarea sarcinilor sale specifice în contextul politicii execuţional-penale.

Articolul 61 al aceloraşi Reguli specifică funcţiile asistentului social în fiecare instituţie penitenciară:

- menţinerea sau ameliorarea relaţiilor deţinutului cu familia; - menţinerea sau ameliorarea relaţiilor cu autorităţile sociale care îi pot fi folositoare; - salvgardarea, în măsura compatibilă cu legea şi pedeapsa de executat, a drepturilor

referitoare la interesele civile; - apărarea drepturilor sociale şi a altor drepturi ale deţinuţilor. O astfel de tratare a asistenţei sociale şi a funcţiilor asistentului social în instituţiile

penitenciare a favorizat abordarea diferită a acestor noţiuni în politica execuţional-penală a diferitelor state.

Recomandările actelor internaţionale şi a regulilor asistenţei sociale vizînd atît condamnaţii minori, cît şi pe cei maturi, trebuie să constituie o parte a sistemului de drept şi a politicii sociale a fiecărui stat, inclusiv şi a Republicii Moldova, ţinîndu-se cont de condiţiile social-economice, precum şi de particularităţile etnice, religioase şi cultural-istorice.

O cerinţă obligatorie a comunităţii internaţionale faţă de asistenţa socială este organizarea efectivă a procesului de resocializare, şi anume: acordarea ajutorului în organizarea măsurilor

118

culturale şi instructive, consultarea deţinuţilor în problemele juridice, acordarea ajutorului în căutarea unui loc de muncă şi de trai după liberare, explicarea unor întrebări ce ţin de religie etc. Astfel, Ansamblul de reguli minime ale ONU pentru tratamentul deţinuţilor prevede că „trebuie să se ţină seama, chiar de la începutul condamnării, de viitorul deţinutului după punerea acestuia în libertate” [123, art. 80].

Cele menţionate mai sus ne permit să concluzionăm că comunitatea internaţională examinează personalitatea condamnatului la privaţiune de libertate nu doar în contextul atingerii scopurilor pedepsei penale, dar şi în cel social, adică în contextul asigurării necesităţilor sociale fireşti şi creării condiţiilor pentru obţinerea unor drepturi suplimentare.

Confirmînd ataşamentul faţă de principiile şi normele de drept internaţional şi tendinţa spre respectarea drepturilor omului, Parlamentul RSSM prin Hotărârea nr. 217-XII din 28 iulie 1990 a proclamat aderarea RSSM la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 şi a ratificat Pactele internaţionale „Cu privire la drepturile civile şi politice” şi „Cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale” adoptate de către Adunarea Generală a ONU la 19 decembrie 1966. La 24 iulie 1997 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea nr. 1298-XIII despre ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum şi a unor protocoale adiţionale la această Convenţie. Ulterior, au fost ratificate un şir de alte acte internaţionale care reglementează standardele de bază ale drepturilor omului în domenii aparte, cum ar fi drepturile copilului, drepturile femeilor, refugiaţilor, minorităţilor naţionale, precum şi un număr mare de convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM). Republica Moldova întreprinde măsuri pentru ca legislaţia naţională şi practica respectării drepturilor omului în ţară să corespundă standardelor şi normelor cuprinse în documentele adoptate de ONU, Consiliul Europei, OSCE.

Totodată, asistenţa socială nu poate fi realizată cu succes fără o reglementare prin cadrul normativ al statului. Drept bază juridică a activităţii asistenţilor sociali pot fi numite următoarele acte: Constituţia Republicii Moldova [210, cap.II]; Legea asistenţei sociale [211]; Legea cu privire la sistemul penitenciar [65]; Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind aprobarea Planului de acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008, nr. 415–XV din 24.10.2003.

Un act important în această direcţie este şi Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1624 din 31 decembrie 2003, prin care a fost aprobată Concepţia reformării sistemului penitenciar şi Planul de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar, cu modificările şi completările ulterioare.

Bazele juridice ale asistenţei sociale acordate deţinuţilor se conţin şi în Codul de executare al Republicii Moldova, [66, art. 33-36, 38, 55] precum şi în Statutul executării pedepsei de către condamnaţi [84, scţ. 33-36, 38, 55].

119

De asemenea, putem menţiona şi Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1353 din 20.12.05 despre aprobarea Regulamentului privind modul de plată a îndemnizaţiei unice pentru persoanele eliberate din locurile de detenţie.

Temeiuri legale pentru asistenţa socială se conţin şi în unele acte departamentale, cum ar fi Ordinul DIP nr. 124 din 18 iunie 2007 despre aprobarea Regulamentului Serviciului socioeducativ şi probaţiune.

Ţinem să menţionăm că legislaţia execuţional-penală actuală a Republicii Moldova, în general, corespunde cerinţelor formulate în Ansamblul de reguli minime ale ONU pentru tratamentul deţinuţilor şi în alte acte internaţionale. Unul dintre primii paşi în acest sens a fost adoptarea la 24 decembrie 2004 (în vigoare de la 1 iulie 2005) a noului Cod de executare al Republicii Moldova. Printre avantajele actualului Cod de executare faţă de precedentul Cod de executare a sancţiunilor de drept penal din 22 iunie 1993 [79] se numără şi cel că în el se ţine cont de regulile de bază ale executării pedepsei şi tratamentului condamnaţilor prevăzute de actele normative internaţionale.

Următorul aspect important al problemei: în ce mod prevederile actelor internaţionale în domeniul asigurării asistenţei sociale a deţinuţilor au o influenţă directă asupra reglementării juridice a statutului deţinuţilor în ţara noastră?

Pentru prima dată, Codul de executare al Republicii Moldova din 2004 prevede o normă despre corelaţia dintre dreptul execuţional penal naţional şi normele internaţionale. Astfel, art. 162 alin. (3) CE prevede că legislaţia execuţional-penală se aplică în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova şi cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între reglementările tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi prevederile acestui Cod, prioritate au reglementările tratatelor internaţionale.

Astăzi legislaţia execuţional-penală a Republicii Moldova are drept scopuri protecţia drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, precum şi acordarea de ajutor condamnaţilor la adaptarea lor socială [66, art. 162 alin. 3)]. Sînt stabilite prin lege, drepturile fundamentale ale condamnatului, [66, art. 166] este stabilită participarea asociaţiilor obşteşti, partidelor politice, organizaţiilor necomerciale, reprezentanţilor mass-media ca modalitate de resocializare a deţinuţilor [84, scţ. 34] etc.

Concepţia reformării sistemului penitenciar pe anii 2004-2020 prevede că „procesul constituirii unui stat democratic şi de drept impune reformarea radicală a politicii lui în domeniul punerii în executare a pedepselor de drept penal, precum şi soluţionarea mai multor chestiuni ce ţin de combaterea elementelor criminale şi învingerea dificultăţilor din sfera socială. Astfel, printre scopurile reformării sistemului penitenciar se numără crearea condiţiilor decente de detenţie întru respectarea normelor internaţionale, precum şi reformarea procesului de educare a condamnaţilor şi resocializarea lor [67, cap. I, II].

120

Observăm astfel că asistenţa socială şi ajutorul social, ca componente ale asigurării sociale în Republica Moldova, urmînd prevederile internaţionale, sînt fixate prin lege ca un compartiment al politicii sociale. Însă, din cauza unor probleme de ordin economic şi organizatoric, politica socială în privinţa condamnaţilor rămîne a fi realizată doar parţial.

Astfel, actualmente circa 80% din clădirile şi edificiile instituţiilor penitenciare sînt vechi, iar unele construcţii capitale ale acestora se află în stare avariată. Încăperile în care se întreţin deţinuţii nu corespund normelor sanitaro-igienice şi condiţiilor climaterice, precum şi normele de spaţiu, de iluminare, de aerisire şi regimurilor temperaturilor de încălzire. Din cauza insuficienţei de mijloace financiare, timp de peste 15 ani nu s-au efectuat reparaţii capitale.

Pe parcursul a mai multor ani alimentaţia deţinuţilor este insuficientă. Conform legislaţiei în vigoare, pentru asigurarea normei minime zilnice de alimentare a unui deţinut sînt necesari circa 17 lei, însă reieşind din Planul de finanţare a DIP pe perioada anului 2009, pentru alimentare s-a alocat 8,85 lei, ceea ce constituie circa 52% din necesităţi [1]. Astfel, insuficienţa mijloacelor financiare la acest compartiment a provocat asigurarea la nivel scăzut a penitenciarelor cu produse din carne, peşte, cu lactate etc. [212]

Hrana insuficientă, cu valoarea calorică scăzută, lipsa condiţiilor necesare de trai, prevăzute de legislaţia internaţională şi cea naţională (limitarea livrării apei potabile, energiei electrice, căldurii, asigurarea insuficientă cu lenjerie de pat etc.) şi asistenţa medicală la un nivel extrem de scăzut sînt calificate de Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) ca o formă de tortură. Despre situaţia critică din sistemul penitenciar al Republicii Moldova s-a vorbit, în repetate rînduri, în hotărîrile Parlamentului, în rapoartele Centrului pentru drepturile omului din Moldova, precum şi în rapoartele altor instituţii şi organizaţii naţionale şi internaţionale [213; 214; 215; 216]. În ele se menţionează că insuficienţa mijloacelor nu permite de a asigura condiţii de detenţie ale condamnaţilor în corespundere cu cerinţele legislaţiei Republicii Moldova şi ale normelor de drept internaţional. S-a menţionat, de asemenea, că obligaţiunile asumate odată cu aderarea la Consiliul Europei de a crea condiţii adecvate de detenţie a condamnaţilor în penitenciare şi de a respecta drepturile lor în perioada ispăşirii pedepsei, inclusiv a drepturilor la muncă şi sociale, nu se îndeplinesc.

Aşadar, activitatea desfăşurată de către asistentul social a devenit astăzi o necesitate, deoarece grupul de deţinuţi rămîne a fi apreciat ca unul dintre grupurile socialmente vulnerabile, ceea ce presupune o asistenţă specializată a categoriei date de cetăţeni.

În vederea soluţionării anumitor probleme de ordin social, persoanele din libertate pot solicita ajutorul direct al anumitor specialişti. De acest ajutor nu pot însă beneficia şi cei care îşi execută pedeapsa în locurile de detenţie, una dintre sursele ce mai păstrează relaţia acestora cu societatea fiind asistenţa socială de care beneficiază persoanele date.

121

Activitatea asistentului social din penitenciare are specificul său datorită complexităţii pe care o prezintă. Afară de acordarea consultaţiilor privind problemele sociale, ea presupune asigurarea respectării drepturilor deţinutului, organizarea procesului de resocializare şi ameliorare a capacităţii de reintegrare socială a acestuia.

Vorbind despre activitatea asistentului social în penitenciar, trebuie să menţionăm că scopul principal al acestuia este asistarea persoanelor aflate în dificultate prin înţelegerea, evaluarea şi soluţionarea problemelor sociale. Toate acţiunile întreprinse de asistentul social sînt îndreptate spre realizarea intereselor deţinutului. El va asigura accesul deţinutului la informaţii şi servicii, va implica deţinutul în procesul de luare a deciziilor, va respecta demnitatea individului, unicitatea şi valoarea fiecărei persoane.

Asistenţa socială acordată în penitenciar este importantă prin faptul că ea poartă un caracter universal, fapt care permite examinarea corectă a problemei fiecărui beneficiar şi găsirea soluţiei optime de depăşire a ei, ceea ce nu poate s-o facă nici psihologia, care examinează doar aspectele psihologice, nici dreptul, care examinează doar latura juridică a problemei. Asistenţa socială permite de a vedea întreg spectrul de condiţii necesare pentru a ajuta clientul.

În exercitarea funcţiilor sale, alături de principiile fundamentale ale profesiei (justiţia socială, confidenţialitatea, toleranţa, integritatea persoanei) asistentul social, ocupat cu munca în cadrul instituţiilor penitenciare, se va conduce de unele principii specifice cum ar fi principiul umanismului şi cel al legalităţii.

În practica de lucru a asistentului social din penitenciar s-au evidenţiat cîteva funcţii de bază, cum ar fi:

1. suportul juridic. Asistentul social va urmări: respectarea în penitenciar a drepturilor deţinutului; restabilirea relaţiilor deţinutului cu familia şi rudele; procesul de asigurare materială a deţinutului; asistarea la rezolvarea problemelor financiare; perfectarea actelor de identitate; asigurarea cu pensii pentru atingerea limitei de vîrstă, a pensiilor de invaliditate; organizarea procesului de instruire şcolară şi profesională; organizarea programelor de alfabetizare; planificarea procesului de reeducare şi reintegrare a deţinutului, elaborarea strategiei de lucru; implicarea deţinutului în muncă (după posibilitate); implementarea programelor socioeducative. Toate aceste funcţii se vor executa în conformitate cu legislaţia în vigoare.

2. asistenţa psihosocială. Orice problemă de ordin social comportă suferinţe psihologice. Asistentul social trebuie să posede cunoştinţe şi abilităţi în vederea desfăşurării consilierii psihologice individuale şi de grup, precum şi a programelor de intervenţie, astfel încît să menţină sănătatea psihică a deţinutului şi să susţină relaţiile sociale pozitive ale acestuia, ceea ce va permite persoanelor private de libertate să fie responsabile de propriile acţiuni, să-şi analizeze adecvat comportamentul, gîndurile şi emoţiile, să-şi construiască şi să urmeze un sistem de valori etc.;

122

3. pregătirea deţinutului pentru liberare. Această funcţie este estimată ca fiind una de bază, deoarece de modul de organizare a ei va depinde succesul reintegrării în societate a persoanelor ce se liberează din locurile de detenţie. La această etapă finală, asistentul social se va preocupa de următoarele probleme:

- implementarea programelor de pregătire pentru liberare; - asigurarea deţinutului cu loc de muncă şi de trai (după posibilitate); - implicarea organizaţiilor neguvernamentale şi religioase în scopul reeducării şi

reintegrării categoriei date în societate [4, p. 18]. Urmărind funcţiile asistentului social din penitenciar enumerate supra, putem observa că

unele din ele sînt proprii numai asistenţei sociale, altele sînt la hotarul între asistenţa socială şi cea juridică, între lucrul educativ şi de instruire, făcînd parte din domeniul psihologiei şi al psihiatriei.

În aceste condiţii, un rol important în realizarea funcţiilor enumerate îl au calităţile personale şi profesionale ale asistentului social. Aceste calităţi vor fi valorificate prin înnoirea şi îmbunătăţirea cunoştinţelor şi deprinderilor, prin aplicarea noilor metode de lucru, prin schimbul de experienţă.

Realizarea tuturor acestor funcţii este foarte dificilă în cazul cînd un penitenciar cu un număr relativ mare de deţinuţi are doar un singur asistent social. Deoarece specialistul nu reuşeşte fizic să acopere acest volum mare de lucru, de multe ori funcţiile pe care le îndeplineşte sînt realizate doar parţial.

O particularitate a asistenţei sociale acordată în penitenciar constă în faptul că ea este reglementată de norme juridice în corespundere cu legislaţia penală şi execuţional-penală a Republicii Moldova, în timp ce celelalte direcţii ale asistenţei sociale se bazează, în special, pe legislaţia civilă, administrativă şi cea socială. De aceea, la pregătirea asistenţilor sociali pentru activitatea în sistemul penitenciar va trebui să se ţină cont anume de acest fapt. Astfel, urmează a fi elaborate programe speciale de instruire, în care accentul să fie pus pe cunoştinţele juridice ale viitorilor asistenţi sociali.

După cum sa mai menţionat, procesul de resocializare a deţinutului începe odată cu intrarea acestuia pe poarta penitenciarului, adică din prima zi de detenţie, şi are o intensitate mai mare în ultimele luni. Aceste două etape, perioada de acomodare a deţinutului la condiţiile de detenţie şi pregătirea pentru liberare, necesită implicarea cît mai activă a asistentului social.

Odată ajuns în instituţia penitenciară, deţinutul este supus unei investigări generale, la care ia parte şi asistentul social. Determinarea problemelor sociale specifice fiecărui deţinut este realizată în carantină, atunci cînd asistentul face cunoştinţă cu persoana şi întreţine o convorbire iniţială cu aceasta. De obicei, în cadrul acestei întîlniri, fie individuală sau de grup, asistentul social informează deţinuţii despre serviciile pe care le poate acorda şi specificul problemelor pe care le poate soluţiona împreună cu condamnatul. În general, lucrul cu deţinutul poate fi realizat doar în cazul cînd se

123

cunosc nevoile deţinutului, pentru influenţarea comportamentului său, realizarea procesului de reeducare şi soluţionare a problemelor sociale. Toate acestea necesită studierea fiecărui caz în parte, pentru elaborarea unui plan de intervenţie care va fi realizat pe parcursul ispăşirii pedepsei.

La etapa iniţială, asistentul social va transmite informaţii utile, va evalua deţinutul stabilind modul de comunicare cu acesta. Asistentul social se va conduce după anumite criterii de realizare a unei comunicări eficiente:

- deţinutul poate fi evaluat pe baza abilităţilor de comunicare, în cazul cînd aceasta este realizată într-un mediu benefic, netensionat;

- modul de comunicare va fi stabilit în funcţie de caracteristicile psihosociale ale subiecţilor; - va fi transmisă doar informaţia care se bazează pe date reale şi verificabile; - informaţia trebuie să fie clară, în funcţie de nivelul de inteligenţă al deţinutului. Pentru colectarea datelor despre deţinut asistentul social poate folosi următoarele tehnici:

studierea dosarului personal al deţinutului; interviul; intervievarea membrilor familiei deţinutului; discutarea cazului cu alţi specialişti (medicul, psihologul, şeful de sector).

Orientîndu-se după datele generale despre deţinut, care au fost acumulate, asistentul social poate programa procesul de asistenţă socială pe întreaga etapă a detenţiei.

Asistentul social este cea mai potrivită persoană care poate planifica reeducarea deţinutului. El este o persoană neutră care nu joacă rolul de supraveghetor, nu poartă anumite responsabilităţi privind aprecierea comportamentului deţinutului, nu controlează şi nu trage la răspundere, ceea ce presupune o relaţie mai deschisă cu deţinuţii. Dacă şeful de sector trebuie să fie mai mult un supervizor şi să asigure un trai liniştit pentru deţinuţi, avînd o funcţie mai mult sau mai puţin de conducere, asistentul social va fi doar specialistul ce poate soluţiona anumite probleme cu care se confruntă deţinutul [4, p. 31].

Avînd în vedere cele relatate, putem evidenţia următoarele trăsături caracteristice ale asistenţei sociale acordate în instituţiile penitenciare:

- este desfăşurată în interiorul organismelor sociale cu un nivel înalt de închidere şi izolare; - beneficiari ai asistenţei sociale sînt persoanele cu un indice scăzut al bunăstării sociale şi

cu o agresivitate sporită; - este desfăşurată în condiţiile luptei între două concepţii etico-juridice ireconciliabile; - este indisolubil legată de executarea pedepsei penale, avînd, în esenţă, aceleaşi scopuri

finale ca şi această instituţie social-juridică; - nu trebuie să fie întreruptă odată cu executarea deplină a pedepsei, deoarece fostul deţinut

necesită resocializare şi adaptare la regulile şi normele lumii externe; - spre deosebire de alţi colaboratori ai personalului penitenciar, asistentul social exercită un

rol special. El nu este doar un intermediar între putere şi cetăţean, ci poartă în sine misiunea de

124

mediator între filosofia punitivă şi filosofia ostilă ei a lumii criminale, impunînd aceste antagonisme să caute puncte de tangenţă socialmente convenabile [217, p. 60].

În aceste condiţii, asistenţa socială a condamnaţilor este un element al funcţiei sociale a statului realizată în toată complexitatea conţinutului şi formei sale. Realizarea funcţiei sociale în condiţiile privării de libertate trebuie să se bazeze pe teza că condamnatul este o personalitate şi nu doar un obiect de influenţare, de aceea în procesul realizării ei trebuie să ţinem cont de cercetările în domeniul pedagogiei, psihologiei, sociologiei dreptului, adică să ne bazăm pe realizările în domeniul ştiinţelor conexe cu cele juridice.

3.5 Particularităţile pregătirii pentru liberare a condamnaţilor

O importanţă deosebită în atingerea scopurilor resocializării o are pregătirea

condamnatului pentru viaţa la libertate. Liberarea prezintă în sine un proces complex şi dinamic în rezultatul căruia se modifică considerabil statutul juridic al persoanei: din categoria condamnaţilor el trece în cea a persoanelor libere. Totodată se încheie tot complexul de măsuri petrecute în cadrul instituţiei penitenciare.

Practica demonstrează că foarte multe probleme ce ţin de organizarea vieţii după liberare, persoanele liberate nu sînt în stare să le rezolve de sine stătător. Ei manifestă crize psihice de existenţă, stres şi reacţii de inadaptare. Totodată societatea şi instituţiile sale deasemeni nu sînt gata să-i întîmpine în modul cuvenit pe cei care şi-au recăpătat din nou libertatea.

După cum remarca Şmarov I.V., la mulţi condamnaţi persistă neliniştea, frica, plictiseala, apatia, iritabilitatea, scăderea capacităţii de muncă [169, p.11]. Autorii Glotocikin A.D. şi Pirojkov V.F., analizînd stările psihice ale condamnaţilor la privaţiunea de libertate, evidenţiau că una din stările psihice dificile ale condamnaţilor este frustrarea, în care se reunesc tînjirea, depresia, apatia. Frustrarea se manifestă în mod diferit, provocînd fie un activism deosebit, agresivitate, fie pasivitate şi inerţie [218, p. 32-33]. În psihologia socială frustrarea este examinată ca o stare a psihicului, opusă adaptării, care împiedică includerii condamnatului în viaţa cotidiană de la libertate. Stările psihice negative indicate, înainte de liberare nu dispar ci doar se intensifică. Anume în ultimele luni şi săptămîni înainte de eliberare alarmarea şi frămîntările se intensifică, iar încordarea lăuntrică creşte. O astfel de stare este numită de către psihologi ca “efect al evitării obiectului”. Aproximativ 35% din persoanele liberate din locurile de detenţie necesită un ajutor psihologic sau psihiatric special [219, p. 302-303].

În scopul neutralizării şi înlăturării urmărilor negative ale aflării condamnaţilor în locurile de detenţie ei trebuie pregătiţi pentru a înfrunta dificultăţile care apar după liberare. Prin urmare, este necesar petrecerea unui complex de măsuri individuale şi în grup, cu caracter informativ, orientate

125

spre facilitarea adaptării condamnaţilor la condiţiile din libertate, care ar contribui la fixarea rezultatelor corijării şi reeducării lor precum şi la prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni [220, p. 81].

Obligativitatea pregătirii pentru liberare este condiţionată de două cauze: prima constă în necesitatea de a ajuta persoana liberată să-şi normalizeze viaţa în condiţii de libertate, şi a doua constă în faptul că, pe calea creării unui sistem de acordare a ajutorului, statul manifestă cointeresare în reuşita adaptării persoanei liberate [221, p. 50].

Autorul rus Baranov Iu.V. consideră că etapa finală a privării de libertate, cînd condamnaţilor le mai rămîne 3-6 luni, este mai puţin potrivit de a fi numită etapă de pregătire pentru liberare. El susţine că ar fi mai raţional de vorbit despre o etapă a totalizării rezultatelor pedepsei privative de libertate. Iar după totalizare poate fi luată decizia despre petrecerea unei pregătiri psihologice, morale şi juridice suplimentare [42, p. 163].

În viziunea noastră, etapa de pregătire pentru liberare a deţinutului urmăreşte atît o evaluare a procesului de corijare desfăşurat în penitenciar, cît şi consolidarea legăturilor sociale în vederea adaptării şi acomodării lui la normele şi la viaţa socială din afară.

Durata perioadei de pregătire pentru liberare este nedeterminată, acest proces începînd o dată cu acomodarea la condiţiile regimului stabilit. Altfel spus, prima zi în detenţie trebuie să fie orientată spre prima zi după detenţie. Înainte de punerea în libertate a deţinuţilor condamnaţi, aceştia trebuie să fie ajutaţi sub formă de proceduri şi programe speciale, care asigură trecerea de la viaţa în instituţia penitenciară la viaţa în societate cu respectarea legii [3, p. 16-17]. Autorii Danilin E. şi Naumov S. sugerează că procesul liberării trebuie să fie treptat şi echilibrat cu o trecere imperceptibilă la viaţa liberă [222, p. 33].

În dependenţă de durata şi volumul activităţilor petrecute, pregătirea pentru liberare este examinată de către unii autori sub două aspecte – restrîns şi larg. În sens larg aceasta este examinată ca un complex de măsuri petrecute cu condamnaţii din primele zile ale aflării în penitenciar şi care sînt orientate spre corijarea acestora. În sens restrîns este considerat lucrul petrecut cu un condamnat concret în perioada nemijlocit premergătoare liberării care este orientat spre acordarea ajutorului pentru normalizarea şi restabilirea relaţiilor sociale şi soluţionarea prealabilă a problemelor ce vizează interesele condamnatului [223, p. 204]. Perioada pregătirii pentru liberare este cea mai importantă pentru a determina condamnatul să refuze de a mai duce un mod de viaţă criminal după liberare. De reuşita petrecerii acestui lucru, depinde, în mare măsură, dacă se va întoarce din nou condamnatul în penitenciar sau va deveni un cetăţean care respectă legile.

În general, pregătirea pentru liberare a deţinuţilor trebuie să ţină cont de două imperative: - necesitatea ca întregul sistem penitenciar să fie preocupat de această problemă (un climat

de preeliberare îndreptat spre exterior şi spre viitor); - necesitatea unor programe speciale derulate de specialişti în asistenţă socială [5, p. 3-4].

126

La diferenţierea metodelor, formelor şi procedeelor tactice a pregătirii organizatorice şi psiho-pedagogice a condamnaţilor către viaţa din libertate trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:

- tipul de penitenciar din care se efectuează liberarea; - motivul liberării (executarea efectivă şi integrală a duratei pedepsei, liberarea

condiţionată de pedeapsă înainte de termen, intervenirea unui act de amnistie sau graţiere etc.); - personalitatea celui care se liberează (caracteristica sa social-demografică şi juridico-

penală, atitudinea sa faţă de infracţiunea comisă şi pedeapsa ispăşită, nivelul de corijare, posedarea unei specialităţi care o va putea profesa după liberare, pericolul săvîrşirii unor noi infracţiuni, posibilitatea instituirii unei supravegheri etc.);

- nivelul şi calitatea relaţiilor sociale anterioare ale persoanei care se liberează (de rudenie, de prietenie, profesionale, existenţa unui loc permanent de trai), evoluţia lor posibilă pe viitor, locul şi rolul lor în adaptarea socială la condiţiile vieţii din libertate;

Astfel, reieşind din diversitatea problemelor care necesită a fi soluţionate în perioada respectivă, putem afirma că problema liberării condamnaţilor din penitenciar şi a activităţilor postpenitenciare este una complexă. Complexitatea acestor activităţi constă nu atît în mărirea volumului de muncă care revine organelor de drept şi altor organizaţii de stat şi obşteşti, cît în modificarea conţinutului muncii, se complică sarcinile şi formele ei.

În procesul ispăşirii pedepsei apare un fenomen destul de contradictoriu. Este vorba despre schimbarea rolurilor sociale ale persoanei, cînd el aste condamnat la privaţiune de libertate şi î-şi ispăşeşte pedeapsa şi atunci cînd este liberat din locurile de detenţie.

La plasarea condamnatului în penitenciar se modifică brusc statutul său social şi juridic. Totodată pregătirea morală şi psihologică de a asimila noul rol social practic lipseşte. În procesul ispăşirii pedepsei treptat are loc modificarea stereotipului comportării, directivelor, fapt care conduce la pierderea multor deprinderi şi obişnuinţe ale unei persoane libere. După liberare acest motiv î-şi lasă amprenta asupra procesului de adaptare socială la condiţiile vieţii din libertate. În rezultat - un caracter instabil al comportamentului, iar deseori – comiterea unei noi infracţiuni. Apare un cerc vicios al adaptării: iniţial la condiţiile locurilor de detenţie, iar mai apoi – şi la condiţiile vieţii din libertate. Care este mai importantă şi complicată – prima sau a doua etapă a adaptării? Ce este mai periculos pentru societate – eşecurile la prima etapă a adaptării sau la a doua?

Aici urmează de abordat şi o altă întrebare: trebuie oare de fixat scopul adaptării condamnaţilor la condiţiile locurilor de detenţie? Desigur că este necesar. Dar numai în acele limite care ar asigura formarea deprinderilor social utile apte să contribuie la corijarea şi reeducarea acestor persoane. Însă de a dori o adaptare completă a condamnaţilor la condiţiile locului de ispăşire a pedepsei ar fi incorect. Condiţiile privării de libertate pentru o persoană normală – sînt condiţii neobişnuite, şi obişnuirea completă, adaptarea completă la ele conduc la

127

diminuarea perceperii, iar mai apoi şi la neperceperea elementelor represive ale pedepsei. În rezultat persoana liberată nu se mai teme să ajungă în astfel de condiţii, el sa deprins cu ele.

În ceea ce ţine de adaptarea persoanei liberate din penitenciar la condiţiile din libertate, sarcina dată trebuie să fie pusă fără careva restricţii, deoarece inadaptarea, în acest caz, deasemenea conduce la recidivă [224, p. 65].

Pregătirea pentru liberare întotdeauna a fost în centrul atenţiei specialiştilor din domeniul penitenciar din RM şi la diferite etape de dezvoltare a sistemului penitenciar era realizată în funcţie de priorităţile acceptate, resursele existente şi nivelul profesional al personalului.

Este de remarcat faptul că în fosta Uniune Sovietică, în instituţiile penitenciare din RSSM, această activitate era exercitată de inspectorii pentru angajarea în cîmpul muncii şi asistenţă socială, funcţii care odată cu desfiinţarea Uniunii Sovietice, reieşind din situaţia economică, în anul 1992, au fost reduse. Astfel, o anumită perioadă, această activitate a fost lăsată în umbră.

Mai tîrziu, în baza Legii Cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie nr. 297-XIV din 24 februarie 1999, în anul 2002, în statele DIP al MJ, apoi în anul 2003 în statele subdiviziunilor DIP al MJ, s-a introdus funcţiile de inspector pe lucru social cu contingentul special.

Art. 302 alin. (1) CE al RM prevede că în cazul liberării condiţionate înainte de termen, în scopul pregătirii pentru liberare, cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului de executare a pedepsei cu închisoarea, condamnaţii care îşi execută pedeapsa în regim comun şi care nu au sancţiuni disciplinare nestinse sînt transferaţi în regim de resocializare.

Ideea centrală a pregătirii pentru liberare este aceea că detenţia constituie o etapă din viaţa deţinuţilor, iar aceasta trebuie să ţină cont de două imperative: necesitatea ca întregul sistem penitenciar să fie preocupat de această problemă (un climat de preliberare orientat spre exterior şi spre viitor); necesitatea unor programe speciale derulate de specialişti în asistenţă socială. Aceste componente sînt complementare şi indispensabile. Dacă pregătirea în vederea liberării constă doar întru-un program educativ, care nu beneficiază de sprijin din partea regimului penitenciar, prin alocarea de timp şi spaţiu adecvat pentru deţinuţi, un astfel de program riscă să fie simbolic şi ineficient [225].

Această accepţiune comportă următoarele sarcini a pregătirii către eliberare, care pot fi enumerate în felul următor:

- Petrecerea lucrului individual-consultativ şi de corecţie în scopul conştientizării dificultăţilor şi slăbiciunilor personale, care au dus la săvîrşirea infracţiunilor;

- Soluţionarea problemelor de interes personal şi social, pentru care e necesară uneori intervenţia sau ajutorul comunităţii sau al administraţiei instituţiei penitenciare;

- Încadrarea condamnaţilor în programe de corijare individuală şi în grup atât pe termen scurt precum şi de lungă durată.

128

Analizînd informaţia de care dispune, asistentul social poate observa care sînt lacunele şi problemele ce necesită soluţionare pînă la momentul liberării deţinutului din penitenciar. În această perioadă deţinutul cu ajutorul asistentului social şi al psihologului, trebuie să înveţe: abilităţi sociale; abilităţi cognitive; nevoi umane (a fi iubit, a întreţine relaţii sociale, a-şi controla propriul comportament, a fi responsabil); cum va putea beneficia de suportul social.

Totodată să dezvolte abilităţi: de control al furiei; de a fi empatic, de a-şi planifica viaţa; de a rezolva propriile probleme.

Acestor aspecte li se va acorda atenţie la planificarea procesului de reintegrare. Ele pot fi diferite de la un deţinut la altul, însă sînt cîteva aspecte comune pentru toţi:

- deţinutul trebuie să participe la programul informativ de pregătire pentru liberare „Prosocial”; - în funcţie de problemele deţinutului asistentul social îl va implica şi în alte programe cum ar fi: - programul de resocializare pentru deţinuţii care au săvârşit infracţiuni de furt sau de jaf; - programul de management al timpului; - program de dezvoltare de abilităţi; - programe de reabilitare (dacă există probleme); - se va discuta cu toţi deţinuţii despre planurile lor după liberare, şi în primul rând despre

faptul dacă clientul doreşte să profeseze într-un anumit domeniu; - a decide împreună cu deţinutul căror organizaţii de stat şi neguvernamentale este necesar să

se adreseze; - stabilirea centrului de justiţie comunitară unde se va adresa deţinutul şi unde se vor trimite

datele acestuia. Fiind vorba de o perioadă relativ scurtă, în cazurile în care este nevoie de diverse

interpelări şi comunicări ale organizaţiilor ce pot oferi servicii acestei categorii de beneficiari, asistentul social trebuie să cunoască problema foarte bine, pentru ca informaţia dată să fie corect înţeleasă de cei ce urmează a oferi serviciile solicitate.

Per Colliander, Director al Administraţiei Centrale a Închisorilor din Suedia, [110] susţine că asistenţii sociali care lucrează în închisori trebuie să cunoască foarte bine societatea, cel puţin acele părţi ale societăţii care au legătură cu planificarea eliberării. Cele mai importante sînt aspecte precum piaţa muncii, educaţia, servicii sociale, sectorul locativ şi altele. Nu e suficient de a avea cunoştinţe bune, trebuie de stabilit relaţii personale bune cu persoane care activează în aceste domenii. Cel mai bun mod de a ajuta un deţinut în perioada de dinaintea eliberării este de a-i vorbi despre societate. Anume relaţiile cu societatea, fie cele păstrate sau stabilite în timpul executării pedepsei, pot servi ca indicator al unei integrări posibile a persoanei liberate în societate. Majoritatea deţinuţilor nu ştiu prea multe despre acele aspecte ale societăţii din care provin. Cursurile de instruire din închisori pe subiecte cum ar fi pregătirea pentru interviul de

129

angajare au efect foarte mare. Aptitudinile de citire şi scriere sînt foarte importante, la fel şi cunoştinţe de a contacta anumite instituţii sau funcţionari.

Organele penitenciare trebuie să lucreze în strînsă cooperare cu serviciile şi instituţiile care efectuează supravegherea deţinuţilor liberaţi şi susţinerea acestora pentru a permite tuturor deţinuţilor să revină la viaţa în societate, în special în ceea ce priveşte viaţa de familie şi serviciul. Reprezentanţilor acestor servicii şi instituţii sociale trebuie să li se ofere orice acces necesar la instituţia penitenciară şi la deţinuţi, pentru a-i putea susţine pe deţinuţi în pregătirea pentru liberare şi a planifica programe de activitate cu deţinuţii.

Orice fel de ajutor din exterior trebuie să fie binevenit în închisori, de la organizaţii, biserici, alte autorităţi. Trebuie invitaţi la închisoare să fie lăsaţi să se întîlnească cu condamnaţi etc. Grupul de deţinuţi trebuie pregătit pentru astfel de invitaţi spunîndu-le cine urmează să-i viziteze şi să pregătească întrebări relevante pentru aceştia. În acest context trebuie de avut grijă de deţinuţi fiind conştienţi că nu toţi cei care vor să vină în vizită pot fi utili. În special ceea ce poate fi numit ca „vizite turistice”, persoane care se uită la deţinuţi ca la animalele din grădina zoologică, este important ca toţi vizitatorii să fie serioşi şi bine-intenţionaţi.

Deţinutului i se va explica detailat despre toţi paşii care au fost parcurşi pentru rezolvarea problemei sale, dacă, spre exemplu, ne adresăm organelor administraţiei publice locale, deţinutul trebuie să cunoască solicitarea făcută, ce acţiuni trebuie să îndeplinească el în cazul unor răspunsuri pozitive [4, p. 75].

Deasemenea urmează a fi desfăşurate activităţi cu deţinuţii, care să fie orientate spre conturarea unor deprinderi necesare pentru viaţa în libertate: deprinderi pentru viaţa cotidiană (de igienă personală, gestionarea banilor); deprinderi pentru locuire şi folosirea resurselor comunităţii (a avea propria locuinţă, cum să apelăm la ajutorul instituţiilor şi serviciilor publice?); deprinderi pentru viaţa în societate (asumarea propriei identităţi, familia mea, controlul emoţiilor şi gestionarea conflictelor, comunicarea, ce pot face în timpul liber?); deprinderi pentru activitatea individuală şi muncă (deprinderi de gestionare a timpului, deprinderi de învăţare, deprinderi de muncă, cum îmi pot crea propria mea afacere?). Şi oricare alte activităţi menite să contribuie la apropierea deţinutului de realitatea vieţii sociale de afară [3, p. 22].

Orientarea profesională nu se realizează doar în cadrul programului de pregătire pentru liberare, dar şi în momentul în care deţinutul se supune anumitor activităţi psihocorecţionale şi încearcă să se încadreze în muncă pe parcursul detenţiei. Totuşi cele mai mari greutăţi apar pe partea cealaltă a gratiilor, cînd fostul deţinut realizează care sînt cerinţele actuale pe piaţa forţei de muncă, fapt ce de multe ori nu corespunde cu pregătirea profesională a acestuia. Atunci cînd el cunoaşte ce profesie vrea să posede şi unde trebuie să se adreseze pentru a se angaja, probabilitatea că această persoană îşi va găsi un loc de muncă este mai mare.

Asistentul social va urmări ca deţinutul: - să se determine în ce domeniu îşi doreşte să muncească;

130

- să discute cu persoane cu experienţă în diferite domenii; - să poată scrie o scrisoare de intenţie; - să ştie ce presupune un interviu de angajare; - să cunoască ce acte şi demersuri sînt necesare pentru angajare; - să cunoască unde poate găsi informaţii despre locurile de muncă; - să cunoască cum se scrie un curriculum vitae. Aceste informaţii sînt cele de bază, pe care trebuie să le cunoască deţinutul, iar informarea

lor poate fi făcută atît la orele de grup, cît şi individual. În ultimii 12 ani metodele şi formele activităţii de resocializare au suportat modificări

radicale în legătură cu reformarea intensă a sistemului penitenciar, implementării standardelor europene de tratament a condamnaţilor şi dezvoltării serviciului de probaţiune. Aceste tendinţe şi mai departe vor genera structurarea programelor, alegerea metodelor şi pregătirea colaboratorilor către lucrul cu condamnaţii, pasibili de liberare.

Suportul metodic al pregătirii către liberare este determinat de dezvoltarea psihologiei aplicate şi a activităţii sociale şi de implementarea mai aprofundată a programelor, crearea unor proiecte maximal adaptate condiţiilor penitenciare de lucru cu deţinuţii.

Crearea serviciului de probaţiune permite mărirea numărului de proiecte aplicabile în condiţiile instituţiilor penitenciare, să accelereze procesul de implementare a lor şi modificare, după caz şi permite să existe un schimb mai rapid de metode de instruire a personalului din sfera penitenciară şi a celei de probaţiune.

Conform art. 11 alin. (1) al Legii cu privire la probaţiune din 14.02.2008, în cadrul probaţiunii penitenciare, şi anume în perioada de pregătire către liberare, se elaborează şi se aplică persoanelor aflate în locurile de detenţie programe de educaţie civică, etică şi morală, de instruire profesională, de muncă educativă. Potrivit art. 11 alin. (2) al legii menţionate, organul de probaţiune, în colaborare cu administraţia penitenciarului, poate contribui:

a) la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu instituţii specializate în vederea creării unor posibilităţi de pregătire profesională, de reciclare şi de perfecţionare profesională în conformitate cu cerinţele pieţei forţei de muncă;

b) la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în vederea oferirii de informaţii veridice condamnaţilor despre locurile de muncă vacante şi despre alegerea unui loc de muncă corespunzător, în vederea facilitării înregistrării lor la oficiul forţei de muncă;

c) la stabilirea de contacte cu agenţii specializate pentru facilitarea plasării persoanelor care nu au rude sau alte legături sociale;

d) la stabilirea de contacte cu agenţii specializate pentru facilitarea plasării persoanelor de vîrstă înaintată şi a invalizilor în instituţii de plasament, la cererea lor;

131

e) la elaborarea şi perfecţionarea unor programe de scurtă şi de lungă durată privind adaptarea socială a persoanelor care urmează a fi liberate din locurile de detenţie [158, art. 11 alin. (2).]

Diversitatea programelor de pregătire pentru liberare reprezintă un indicator al gradului de funcţionalitate a sistemului penitenciar. Aceste programe permit deţinuţilor de a revizui şi reanima abilităţile şi competenţele pe care le au, de a le spori încrederea în sine. În privinţa deţinuţilor condamnaţi la termene mari de detenţie este necesar de a întreprinde măsuri pentru întoarcerea treptată la viaţa din libertate. Acest scop poate fi atins printr-un program de activităţi care să preceadă liberarea sau prin liberare parţială sau condiţionată sub supraveghere, în combinaţie cu asistenţă socială efectivă.

Unul din aceste programe este Programul cu privire la pregătirea condamnaţilor pentru liberarea condiţionată înainte de termen [226]. Scopul Programului este instruirea condamnaţilor pentru a soluţiona problemele ce apar odată cu liberarea din detenţie şi ulterior pentru a se reintegra cu succes în societate.

Un alt program de pregătire pentru liberare a condamnaţilor aplicat în cadrul tuturor penitenciarelor din Republica Moldova este programul „Prosocial” [227]. Scopul programului este prezentarea unui mod corect de viaţă al responsabilităţii în societate, instruirea persoanelor pentru a soluţiona problemele care apar odată cu liberarea din detenţie şi ulterior pentru a se reintegra cu succes în societate. Scopul final al pregătirii pentru liberare este prevenirea recidivei.

Sarcinile principale ale programului sînt următoarele: - desfăşurarea unor ore informative de reorientare comportamentală, care să corespundă

nevoilor deţinuţilor pentru consolidarea abilităţilor sociale şi a autocontrolului etc.; - păstrarea şi consolidarea legăturilor dintre persoana care se liberează din detenţie şi familia

sau rudele apropiate ale acesteia; - orientarea asistenţei sociale pentru persoana care se liberează din detenţie în vederea găsirii

unui loc de muncă; - acordarea asistenţei sociale în probleme locative pentru persoana care se liberează din detenţie; - susţinerea psihologică a persoanelor care se liberează din detenţie; - informarea persoanelor care se liberează despre procedura de beneficiere a asistenţei

medicale în societate; - informarea despre organizaţiile guvernamentale, neguvernamentale şi, după caz, interpelarea

lor în scopul soluţionării eventualelor probleme ce rezultă din liberarea din detenţie. Pentru desfăşurarea eficientă a activităţilor prevăzute de acest program sînt implicaţi

următorii specialişti ai instituţiei penitenciare: asistenţii sociali, psihologii, şefii de sector, lucrătorii medicali, colaboratorii secţiei speciale, juristul instituţiei.

Programul cuprinde atît discuţii individuale cu deţinuţii, cît şi ore informative desfăşurate cu grupul de deţinuţi.

132

Scopul discuţiilor individuale cu deţinuţii este cunoaşterea profundă a persoanei şi a problemelor ce apar la aceasta o dată cu liberarea din detenţie. Obiectivul discuţiilor individuale este stabilirea şi soluţionarea următoarelor probleme: determinarea locului de trai după liberare, stabilirea legăturilor sociale cu familia sau cu rudele apropiate ale acesteia, orientarea profesională şi susţinerea persoanei care se liberează în scopul de a identifica locurile de muncă în societate; consilierea psihologică, alte probleme.

În scopul eficientizării procesului de reintegrare socială a persoanei liberate din detenţie, o dată cu pregătirea deţinutului pentru liberare, asistentul social din penitenciar va mai asigura următoarele activităţi:

- în conformitate cu prevederile art. 302 alin. (2) CE al RM, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea termenului de executare a pedepsei cu închisoarea, informează autorităţile administraţiei publice locale din localitatea unde pleacă persoana care se eliberează pentru a locui permanent, şi agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă despre apropiata liberare a condamnatului, despre studiile, capacitatea de muncă şi specialitatea lui şi problemele care necesită a fi soluţionate prin suportul acestor instituţii, în scopul reintegrării sociale a persoanelor menţionate;

- în conformitate cu prevederile art. 302 alin. (3) CE al RM asigură explicarea prevederilor legislaţiei în vigoare cu privire la utilizarea forţei de muncă, modul de plasare în cîmpul muncii şi dreptul de a beneficia de o îndemnizaţie unică. În cazul în care condamnatul îşi exprimă dorinţa de a fi plasat în cîmpul muncii prin Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă de la locul de domiciliu, va expedia în termen de 5 zile, cererea la agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă;

- conform prevederilor art. 302 alin. (4) CE al RM, la solicitarea scrisă a deţinutului, în termen de 5 zile, expediază organului de asistenţă socială, cererea deţinutului invalid de gradul I sau II, precum şi a celui ce a atins vîrsta de pensionare, despre plasarea lui în aziluri pentru invalizi sau bătrîni.

- se întreprind acţiuni pentru asigurarea deţinutului cu acte de identitate valabile. Perfectarea lor atît timp cît el se află în penitenciar este o sarcină de care se ocupă asistentul social. Astfel, odată ce deţinutul se adresează cu problema dată, asistentul social în prealabil, cu o lună de zile pînă la momentul liberării deţinutului din detenţie înaintează Secţiei de Evidenţă şi Documentare a Populaţiei actele necesare (se prelungeşte valabilitatea actului de identitate provizoriu – Forma nr. 9). Costurile legate de perfectarea buletinului de identitate sînt suportate de către deţinut, cu acordul lui în scris, fiind utilizate mijloacele financiare din îndemnizaţia unică de liberare din detenţie.

De la 1 ianuarie 2006 au intrat în vigoare modificările la Legea nr. 297 din 24.02.1999 Cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie, conform cărora persoanele care şi-au ispăşit pedeapsa privativă de libertate, beneficiază de o îndemnizaţie unică,

133

care se achită la data eliberării, de către penitenciarul respectiv, Guvernul, aprobînd Regulamentul privind modul de plată a îndemnizaţiei unice pentru persoanele eliberate din locurile de detenţie [228]. Îndemnizaţia unică se stabileşte în mărime de 75 la sută din salariul mediu pe economia naţională pentru anul precedent eliberării din locul de detenţie, se achită din mijloacele bugetului de stat, alocate instituţiilor penitenciare prin intermediul Departamentului instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei.

Pînă la intrarea în vigoare a modificărilor respective, indemnizaţia unică putea fi primită de către persoanele liberate dacă se înregistrau la Agenţia Teritorială pentru ocuparea forţei de muncă în termen de trei luni depunînd o cerere, la care se anexa copia buletinului de identitate şi certificatul de eliberare din locul de detenţie.

În urma sondajului petrecut de către noi, la întrebarea „de ce sumă de bani consideraţi că veţi avea nevoie după liberare?” 7,7% dintre condamnaţi au indicat 2000 lei; 50% au indicat 2500 lei; iar 42,3% au indicat sume mai mari (de la 3000 lei pînă la 20000 lei).

Trebuie să menţionăm că, din punct de vedere pedagogic, prezintă importanţă şi modul de petrecere a ritualului liberării. Persoana care se liberează trebuie să se convingă, că acesta este într-adevăr un eveniment important, că toţi îl invidiază şi doresc să fie în locul său. Astfel, în cadrul procedurii de liberare din detenţie a persoanei ce a executat termenul de pedeapsă penală se mai întreprind următoarele activităţi:

- eliberarea şi înmînarea certificatului de liberare din detenţie, a actelor de identitate, a altor documente şi obiecte personale, de asemenea, a mijloacelor financiare de la contul de peculiu şi a îndemnizaţiei unice acordate pentru reintegrarea socială a acestor persoane;

- întreţinerea de către şeful penitenciarului a unei convorbiri cu persoana care se liberează, unde acesteia i se explică necesitatea respectării legislaţiei RM;

- asigurarea persoanei eliberate din locurile de deţinere cu bilet pentru deplasare la domiciliu. Cheltuielile pentru procurarea biletului sau îmbrăcămintei necesare sînt suportate de către condamnat (art. 303 alin. (1 ) CE al RM). În cazul în care condamnatul nu dispune de bani, el este asigurat cu bilet şi îmbrăcăminte din contul statului (art. 303 alin. (2 ) CE al RM);

- informarea prealabilă a rudelor sau altor persoane indicate de condamnaţi despre liberarea persoanelor care au nevoie de însoţire, femeilor gravide şi minorilor. În cazul lipsei însoţitorului, administraţia asigură însoţirea lor pînă la domiciliu [66, art. 302 alin. (2)].

Actele procesuale ce constituie temeiuri pentru punerea în libertate a condamnaţilor din penitenciare sînt specificate în pct. 619 lit. b) al Statutului executării pedepsei de către condamnaţi [84, pct. 619 lit. b)].

Spre exemplu în anul 2007 au fost liberaţi în total 2424 persoane, în 2008 au fost liberaţi 2702 persoane, iar în 2009 au fost liberaţi 2053 persoane (tabelul nr. 3).

134

Reprezentaţii IRP [4, p. 54] în urma analizei modalităţilor de realizare a programului „Prosocial” în cadrul penitenciar din republică, au punctat următoarele momente importante care ar duce mai tîrziu la unele modificări esenţiale ale acestui program:

- strategia propusă a fost aplicată în mai multe penitenciare, însă succese vizibile au fost atinse în cadrul penitenciarului pentru minori din or. Lipcani. Asistentul social a implementat consecvent acest program şi a obţinut atitudini pozitive ale minorilor deţinuţi vizavi de acest program. Deci pentru lucrul cu minorii acest program este viabil;

- în alte penitenciare au fost înregistrate, de asemenea, încercări de a implementa organizat şi sistematizat acest program, dar rezultatele nu sînt atît de pozitive, ceea ce denotă că programul necesită să fie revizuit, reformat şi se impune elaborarea unei noi strategii şi ritmicităţi de implementare;

- în alte penitenciare implementarea programului purta un caracter stihinic, neorganizat, axat pe activitatea individuală cu deţinuţii, promovat la solicitările clienţilor. În ciuda tuturor lacunelor, s-a dovedit că pentru activitatea cu deţinuţii adulţi mai eficientă este modalitatea de activitate individuală, axată pe interesele şi pe necesităţile deţinuţilor;

- de asemenea, specialiştii consideră că şase luni este o perioadă prea mare; - lecţiile de grup promovate săptămînal nu sînt atît de eficiente şi chiar nu este posibilă

promovarea lor, deoarece ziua deţinuţii sînt implicaţi în muncă sau în alte activităţi, iar sustragerea lor este interzisă;

- în unele penitenciare numărul deţinuţilor ce se liberează este atît de mare încît este imposibil de a-i implica pe toţi în acest program.

În rezultatul studiului efectuat de către alţi cercetători [128, p. 224] au fost evidenţiate următoarele probleme ale procesului de pregătire pentru liberare:

- deţinuţii nu sînt suficient de motivaţi pentru a participa în programe de pregătire pentru liberare; - nu există o delimitare clară a atribuţiilor diferitor angajaţi (secţii, servicii) ai sistemului

penitenciar referitor la rolul şi atribuţiile lor; - programele de pregătire pentru liberare nu sînt susţinute de rezultatele anterioare ale muncii

educative, spre exemplu, imposibilitatea de implicare în muncă, instruirea la profesii care nu corespund exigenţelor pieţei forţei de muncă etc. fac ca programele de pregătire pentru liberare să fie mai puţin rezultative;

- lipsa unei bune planificări a procesului de executare a pedepsei. Sunt frecvente cazurile în care deţinuţii implicaţi la muncă sînt nevoiţi să abandoneze alte activităţi socio-educative.

Avînd în vedere problemele menţionate ţinem să venim cu anumite recomandări menite să îmbunătăţească situaţia existentă. După cum s-a specificat, resocializarea condamnaţilor la etapa penitenciară necesită a fi realizată în baza aplicării unor metodici moderne de influenţă pedagogică. În acest context ar fi oportun ca DIP să reexamineze schema statelor de personal şi să majoreze

135

numărul de persoane care activează în funcţie de asistent social şi psiholog. De asemenea se impune necesitatea unor măsuri în vederea recalificării lor şi ridicării sistematice a nivelului de pregătire profesională.

Lipsa actelor de identitate este un alt impediment pentru integrarea deplină a foştilor deţinuţi în societate, actele de identitate provizorii (model F-9), fiind doar o soluţie temporară. În acest context considerăm a fi necesar stabilirea unui mecanism de întocmire a actelor de identitate în perioada executării pedepsei.

Aşadar, pregătirea pentru liberare face parte din procesul de reabilitare al deţinuţilor şi are drept scop sprijinirea acestora în vederea unei cît mai bune reintegrări sociale. Totodată, atingerea acestui scop este astăzi nu doar o problemă a serviciului penitenciar, ci a întregii societăţi, iar realizarea eficientă a procesului dat poate contribui la dezvoltarea morală a societăţii, la micşorarea numărului de recidive şi la adaptarea fostului deţinut la cerinţele pe care le impune societatea la momentul actual.

3.6 Concluzii la capitolul 3 În cadrul analizei realizate în acest capitol s-a ajuns la următoarele concluzii:

1. Corijarea condamnaţilor poate fi determinată ca un proces educativ, care include în sine atît elemente de pedeapsă, cît şi măsuri propriu-zise de educare, care constă din partea de disciplinare a regimului, a muncii social-utile, a măsurilor educative, instruirii generale şi profesionale a condamnaţilor precum şi a altor forme şi metode de educare. Ca şi oricare alt proces educativ el se înfăptuieşte în scopul socializării personalităţii, adică a formării la persoană a anumitor calităţi şi deprinderi. În privinţa condamnaţilor aceasta nu apare ca o socializare obişnuită, dar ca o resocializare, care presupune modificarea personalităţii, formarea la condamnaţi a unor calităţi sociale pozitive, necesare pentru un comportament legal.

2. În condiţiile izolării de societate, corijarea infractorului poate fi realizată cu succes doar în cazul cînd aceasta este organizată ca un proces orientat spre corecţia psihologiei persoanei, ţinînd cont de recomandările şi legităţile psihopedagogice. Faptul dat presupune o influenţă psiho-pedagogică complexă care, în esenţă, trebuie să devină una psihoterapeutică. Această muncă trebuie să fie petrecută individual, ţînînd cont de particularităţile de personalitate. Totodată, este necesar într-o îmbinare rezonabilă de a utiliza şi activităţi în grup.

3. Orice subcultură prezintă un fenomen complex şi multiaspectual, care funcţionează în toate sistemele sociale şi serveşte drept condiţie necesară a funcţionalităţii lor. Dezvoltarea subculturii depinde de mediul socio-cultural şi de activitatea creativ-intelectuală a indivizilor, care s-au unit, în baza unor semne, în grupuri şi comunităţi.

136

Subcultura criminală este definită ca fiind modul de viaţă al persoanelor, care s-au unit în grupuri criminale şi care respectă anumite legi şi tradiţii. În instituţiile penitenciare ea apare ca principalul factor destabilizator care influenţează negativ asupra procesului de resocializare a condamnaţilor. Astfel, în calitate de sarcină primordială pe perioada executării pedepsei în penitenciar, este neutralizarea influenţei asociale a tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor şi altor elemente ale subculturii.

4. Asistenţa socială în instituţiile penitenciare trebuie examinată în calitate de activitate distinctă, care constă în apărarea intereselor şi drepturilor deţinutului prin toate metodele permise de lege. Însă, măsurile de asistenţă socială urmează a fi realizate ţinîndu-se cont de interesele altor tipuri de activitate, fiind corelate cu cerinţele regimului, sarcinile educative şi cele de instruire.

Astfel, motivarea teoretico-juridică a realizării funcţiei sociale a statului – de protecţie socială a condamnaţilor - este o necesitate obiectivă, condiţionată de oportunitatea consolidării unei societăţi cu o organizare socială unitară.

5. Pregătirea condamnaţilor pentru liberare este de două tipuri: pregătirea pentru liberare, care este planificată începînd cu venirea condamnatului în penitenciar şi pregătirea care începe nemijlocit cu şase luni pînă la liberarea condamnatului.

Primul tip de pregătire către liberare constă în petrecerea măsurilor educative şi are drept scop de a corija comportamentul lor, viziunile asupra vieţii, sistemul de valori. Ea este realizată ţinînd cont de caracterul infracţiunii săvîrşite, activităţile infracţionale anterioare, termenul pedepsei executate, comportamentul său în penitenciar, sex, vîrstă, starea sănătăţii şi alte particularităţi ale personalităţii.

Al doilea tip de pregătire pentru liberare constă în lucrul nemijlocit cu persoanele concrete, treningul lor psihologic privind liberarea apropiată şi atenuarea stării de nelinişte, perfectarea documentelor lipsă ale condamnatului, acordarea de ajutor privind restabilirea relaţiilor social-utile, în soluţionarea problemelor de ordin social şi angajării în cîmpul muncii, asimilarea cunoştinţelor privind legislaţia în vigoare în domeniul muncii, raporturilor administrative şi asigurării sociale.

137

4. ASIGURAREA PROCESULUI DE RESOCIAIZARE A PERSOANELOR LIBERATE DIN DETENŢIE

4.1 Statutul juridic al persoanelor liberate în contextul resocializării lor

În general, prin statut juridic al cetăţeanului se înţelege totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor sale reglementate de normele de drept în mediul său de existenţă. În statutul juridic al cetăţeanului sînt cuprinse şi garanţiile statului privind acordarea posibilităţii de a beneficia de drepturile prevăzute de legislaţie şi garanţiile respectării de către cetăţean a obligaţiilor ce îi revin. Una dintre aceste garanţii este sancţionarea cetăţenilor care nu respectă întocmai prevederile legii [229, p. 114].

Statutul juridic al condamnatului presupune ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din statutul juridic general al cetăţenilor statului şi care sînt prevăzute în actele normative ale diferitor ramuri de drept şi depind de tipul pedepsei numite de instanţa de judecată, precum şi de comportamentul lor pe parcursul executării acestei pedepse. [87, p. 65].

Problemele ce ţin de statutul juridic al condamnaţilor şi al foştilor condamnaţi au fost şi rămîn actuale pînă în prezent. Acest fapt este pe deplin explicabil, deoarece viaţa societăţii are tangenţe directe cu eficacitatea funcţionării sistemului penitenciar.

S-ar părea că persoana care s-a liberat din detenţie după ispăşirea pedepsei „s-a achitat” cu societatea pentru infracţiunea săvîrşită şi ultima nu mai trebuie să se amestece în viaţa sa.

Într-adevăr, cetăţeanul care a ispăşit o pedeapsă privativă de libertate se bucură de aceleaşi drepturi şi îi revin aceleaşi obligaţii ca şi celorlalţi cetăţeni. Totodată, în corespundere cu legislaţia penală (art. 110 CP al RM) el se consideră titular al unor antecedente penale ale căror consecinţe de drept el nu le poate nicidecum ignora.

În art. 29 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se stipulează că “în realizarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om trebuie să fie supus doar acelor limitări care sînt determinate strict prin lege şi exclusiv în scopul asigurării recunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor altor persoane, satisfacerii cerinţelor morale, a normelor de comportare şi a bunăstării generale într-o societate democratică” [230, art. 29].

Reieşind din principiul constituţional al egalităţii tuturor în faţa legii şi al autorităţilor publice, [210, art. 16 alin. (2)] fiecare cetăţean al Republicii Moldova dispune de acelaşi volum de drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale. Totodată, art. 54 alin. (2) al Constituţiei prevede posibilitatea restrîngerii exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi în cazurile prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicînd divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

138

Capitolul XVI din CE al RM, stabilind statutul juridic al condamnaţilor, prevede îngrădirea drepturilor lor în limitele şi în condiţiile prevăzute de CPP şi CE, precum şi de alte legi ale RM. Însă, în privinţa persoanelor care au ispăşit pedeapsa penală CE al RM nu este într-atît de consecvent, deoarece nu conţine nici o prevedere cu referire la statutul juridic al acestora.

În literatura juridică problema dată este tratată de pe diferite poziţii, însă majoritatea autorilor menţionează prezenţa unor particularităţi în statutul juridic al persoanelor care au ispăşit o pedeapsă penală comparativ cu cetăţenii care respectă legile. În opinia noastră, stabilirea unui statut special pentru persoanele date este necesară din mai multe considerente. În primul rînd, societatea nu poate şi nici nu trebuie să ignoreze faptul că individul, săvîrşind o infracţiune, se contrapune intereselor ei. În al doilea rînd, este necesar de a proteja societatea de persoane care se caracterizează negativ şi, în al treilea rînd, de a le asigura anumite condiţii şi a le acorda ajutor suplimentar pentru a se integra reuşit în viaţa socială. Considerăm că esenţa statutului juridic deosebit al foştilor condamnaţi constă în prezenţa (spre deosebire de cetăţenii care respectă legile, precum şi de condamnaţi) a unor drepturi şi obligaţii suplimentare, precum şi a unor restricţii, prevăzute de diferite acte normative.

Ţinînd cont de cele menţionate, considerăm oportună completarea cap. XXVIII CE al RM „Ajutorul acordat persoanelor eliberate din locurile de detenţie” cu un articol nou referitor la statutul juridic al acestora. În acest sens, propunem art. 303¹ cu următorul conţinut:

Art. 303¹ Statutul juridic al persoanelor care au executat pedeapsa (1) Persoanele, care au executat pedeapsa, poartă obligaţiile şi se bucură de drepturile, care

sînt stabilite pentru cetăţenii Republicii Moldova, cu restricţiile, prevăzute pentru persoanele cu antecedente penale. Astfel de restricţii pot fi stabilite doar prin lege.

(2) Persoanele, care au executat pedeapsa, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, au dreptul la restabilirea intereselor legitime care nu au intrat în sfera pedepsei, dar au fost încălcate în legătură cu executarea ei.

(3) Faptul executării pedepsei nu constituie temei pentru lezarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei supuse pedepsei penale precum şi a rudelor sale apropiate.

Drepturile suplimentare, de care pot beneficia persoanele care şi-au ispăşit pedeapsa, sînt prevăzute de art. 302, 303 CE al RM. Conform principiilor teoriei generale a dreptului, drepturile subiective ale unor subiecţi corespund unor obligaţii ale altor subiecţi. Astfel de drepturi, cum ar fi asigurarea cu bilet şi cu îmbrăcăminte din contul statului (în cazul în care condamnatul nu dispune de bani), sînt prevăzute în CE al RM ca obligaţii ale administraţiei instituţiilor care execută pedepsele penale.

Pe lîngă drepturi suplimentare, liberarea din locurile de detenţie implică şi anumite restricţii ale drepturilor şi impunerea unor obligaţii suplimentare. Conform principiului umanismului, aceste restricţii nu pot şi nici nu trebuie să fie aplicate faţă de persoana care a

139

ispăşit o pedeapsă penală pe tot parcursul vieţii sale, dar sînt în vigoare doar pe o anumită perioadă pînă cînd se sting antecedentele penale.

În literatura de specialitate problema statutului juridic al foştilor condamnaţi este abordată, în cele mai dese cazuri, prin intermediul instituţiei antecedentelor penale. Conform art. 110 CP al RM, antecedentele penale reprezintă o stare juridică a persoanei ce apare din momentul rămînerii definitive a sentinţei de condamnare, generînd consecinţe de drept nefavorabile pentru condamnat pînă la momentul stingerii antecedentelor penale sau reabilitării [83, art. 110].

Consecinţele nefavorabile pentru condamnat apar din momentul intrării în vigoare a sentinţei de condamnare şi încetează după stingerea antecedentelor penale (art. 111 CP al RM) sau după reabilitarea judecătorească (art. 112 CP al RM).

Toate restricţiile juridice generate de antecedentele penale pot fi divizate în cîteva tipuri. Drept criterii de divizare servesc conţinutul acestor restricţii şi orientarea lor socială. Astfel, pot fi evidenţiate următoarele categorii de restricţii: a) cu caracter penitenciar; b) cu caracter civil; c) cu caracter juridico-penal.

Restricţiile cu caracter penitenciar fac parte din statutului juridic al condamnatului [231, p. 227-233]. Fiind valabile în perioada ispăşirii pedepsei de către condamnat, ele sînt parte componentă a etapei penitenciare a resocializării condamnaţilor.

Prezenţa antecedentelor penale poate servi drept temei pentru decăderea unor drepturi civile ale persoanei care a executat o pedeapsă penală comparativ cu cetăţenii care nu au încălcat legile. Aceste decăderi în drepturi sînt prevăzute în mai multe legi şi pot fi subdivizate în următoarele categorii: a) care sînt valabile pe perioada existenţei antecedentelor penale; b) care sînt valabile pe o perioadă nedeterminată [232, p. 72].

Din prima categorie fac parte, spre exemplu, art. 26 alin. (2) lit. c) al Legii cu privire la arme din 18.05.1994, conform căruia nu se eliberează autorizaţii de achiziţionare a armelor către persoane ale căror antecedente nu au fost stinse în modul stabilit [233, art. 26 alin. (2) lit. c)]. Articolul 25 alin. (3) lit. a) al Legii cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei din 18.07.2002 prevede că contractul de îndeplinire a serviciului militar nu poate fi încheiat cu cetăţenii care au antecedente penale nestinse sau care nu au fost reabilitaţi în modul stabilit de lege. Iar art. 32 lit. e) al aceleiaşi legi [234, art. 32 lit. e)] prevede că este scutit de serviciul militar în termen cetăţeanul care are antecedente penale nestinse sau nu a fost reabilitat în modul stabilit de lege. De asemenea, art. 11 alin. (1) lit. b) al Legii serviciului public din 04.05.1995 stipulează că nu poate ocupa o funcţie publică persoana care are antecedente penale rezultate din infracţiuni intenţionate ce nu au fost ridicate sau stinse în modul stabilit de lege [235, art. 11 alin. (1) lit. b)]. Conform art. 19 alin. (1) al Legii cu privire la procuratură din 14.03.2003, una din condiţiile pentru numirea în funcţie de procuror este ca persoana să nu aibă cazier judiciar [236, art. 19 alin. (1) lit. d)]. Din conţinutul art. 8 alin. (4) lit. b) al Legii cu privire la avocatură din 19.07.2002 la fel reiese

140

că persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care nu au fost stinse antecedentele penale pentru comiterea cu intenţie a unor infracţiuni uşoare şi mai puţin grave [237, art. 8 alin. (4) lit. b)]. Iar Regulamentul cu privire la serviciul în organele afacerilor interne din 08.07.1991 la pct. 3 prevede că „nu pot fi angajate la serviciu în organele afacerilor interne persoanele care au antecedente penale [238, pct. 3]. Conform art. 13 alin. (2) lit. c), al Codului electoral al RM (modificat prin Legea nr. 76-XVI din 10.04.2008, în vigoare din 07.05.2008), nu pot fi aleşi persoanele care au antecedente penale nestinse pentru comitere de infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave [159, art. 13 alin. (2) lit. c)].

La grupa a doua de decăderi în drepturi condiţionate de faptul condamnării persoanei în trecut de asemenea pot fi aduse unele exemple. Astfel, art. 8 alin. (4) lit. a) al Legii cu privire la avocatură din 19.07.2002 prevede că persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale.

De asemenea, conform legislaţiei civile, [239, art. 1434-1439] suportă decăderi în dreptul la succesiune persoanele care au comis intenţionat o infracţiune împotriva ultimei voinţe, a celui ce a lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora. Aşa infracţiune poate fi, spre exemplu, omorul celui care a lăsat moştenirea sau a altor moştenitori către care trebuie să treacă moştenirea. Acţiunile trebuie să fie intenţionate, însă scopul primirii moştenirii nu este obligator. Astfel, omorul persoanelor indicate din motive de răzbunare, gelozie etc. de asemenea exclude dreptul la succesiune.

Savanţii care se ocupă cu studierea acestei probleme sînt de părere că este inoportun de a aplica astfel de restricţii faţă de persoanele care au ispăşit pedeapsa răscumpărîndu-şi astfel vina în faţa societăţii. Însă, după cum menţionează Inogamov Ş.H., se uită de a aminti publicului larg de ce ele se aplică. Astfel, de rînd cu critica unor restricţii cu adevărat inoportune se înaintează şi cerinţa de a se aplica persoanelor liberate un tratament egal cu a celorlalţi cetăţeni, iar în unele cazuri chiar şi unul privilegiat [240, p. 12]. În viziunea noastră, legislaţia în vigoare a Republicii Moldova prevede cele mai necesare restricţii pentru persoanele care au ispăşit pedeapsa penală şi au antecedente penale, care sînt condiţionate de interesele de securitate ale societăţii şi statului.

Consecinţele de drept cu caracter juridico-penal ale antecedentelor penale apar numai în cazurile comiterii de către persoana care are antecedente penale a unei noi infracţiuni. Faţă de aceste persoane legea penală impune cerinţe mult mai severe, deoarece săvîrşirea unor noi infracţiuni denotă că pedeapsa executată anterior nu şi-a atins scopul, condamnatul nefiind reeducat. Anume din această cauză antecedentele penale servesc deseori ca circumstanţe ce

141

urmează a fi luate în consideraţie la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale [241, p. 573]. Astfel, antecedentele penale generează următoarele efecte negative:

- se iau în consideraţie la constatarea existenţei pluralităţii de infracţiuni, şi anume: a recidivei (art. 32 şi art. 34 CP al RM). Conform art. 34 alin. (1) CP al RM, se consideră recidivă comiterea cu intenţie a unei sau a mai multor infracţiuni de către o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie;

- pot servi drept circumstanţe agravante la stabilirea pedepselor de către instanţa de judecată (art. 77 alin. (1) lit. a) CP al RM);

- au efecte juridice şi în cazul aplicării pedepselor penale. Astfel, conform art. 82 alin. (2) CP al RM, mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate, pentru recidivă periculoasă ea este în mărime de cel puţin 2/3, iar pentru recidivă deosebit de periculoasă – de cel puţin 3/4 din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal;

- săvîrşirea unei noi infracţiuni pînă la stingerea antecedentului penal exclude posibilitatea liberării condamnatului înainte de termen şi a înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o altă pedeapsă mai blîndă.

Atît consecinţele de drept de importanţă socială, cît şi cele juridico-penale trebuie să sporească eficacitatea pedepsei penale aplicate, să consolideze rezultatele influenţei de corijare a condamnatului, să favorizeze acomodarea lui la viaţa în societate şi să preîntîmpine săvîrşirea de noi infracţiuni din partea persoanelor titulare de antecedente penale [242, p. 487-488].

Pe de altă parte, suportarea tuturor acestor restricţii generate de existenţa antecedentelor penale constituie reale obstacole în procesul resocializării foştilor condamnaţi. De aceea, în toate legislaţiile moderne au fost înscrise dispoziţii care limitează în timp atare situaţii, aşa încît, după un anumit interval de timp de la terminarea executării pedepsei, fostul condamnat să fie repus în drepturile sale. Persoana condamnată nu poate fi considerată ca avînd antecedent penal pe întreaga viaţa.

Astfel, art. 111 CP al RM reglementează condiţiile de stingere a antecedentelor penale (reabilitarea de drept) a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni şi au fost liberate de răspunderea penală ori au executat pedepsele penale numite prin sentinţele instanţelor de judecată.

În general, prin reabilitarea unui fost condamnat se înţelege reintegrarea socială completă a acestuia prin înlăturarea pentru viitor a tuturor incapacităţilor şi interdicţiilor ce decurg dintr-o hotărîre a unui organ judiciar şi prin repunerea fostului condamnat, în plan moral şi social, în situaţia pe care o avea înainte de condamnare sau liberare de răspundere penală [243, p. 259].

O altă cale de reabilitare a foştilor condamnaţi este reabilitarea judecătorească. Astfel, art. 112 alin. (1) CP al RM prevede că dacă persoana care a executat pedeapsa penală a dat dovadă de comportare ireproşabilă, la cererea sa, instanţa de judecată poate anula antecedentele penale pînă la expirarea termenelor de stingere a acestora.

142

Spre deosebire de stingerea antecedentelor penale (reabilitarea de drept), reabilitarea judecătorească nu este obţinută în mod automat, ci numai prin intervenţia organelor judecătoreşti. Reabilitării judecătoreşti îi este caracteristic faptul că, pentru reabilitarea unui condamnat, nu este suficient să fie îndeplinite condiţiile de reabilitare prevăzute de lege, ci este necesară constatarea judecătorească a îndeplinirii acestora şi pronunţarea reabilitării lui prin hotărîrea instanţei de judecată [244, p. 628].

Aşadar, executarea de către cetăţean a unei pedepse penale privative de libertate este un fapt juridic, care atrage după sine o modificare esenţială a statutului său juridic. În privinţa persoanei liberate de la executarea pedepsei încetează acţiunea incapacităţilor, care constituie conţinutul pedepsei penale. Însă, persoana care a executat pedeapsa capătă un statut juridic special, al cărui conţinut este determinat de consecinţele juridice, generate de executarea unei pedepse penale concrete şi existenţa antecedentelor penale.

În legislaţie lipseşte un act normativ unic în care ar fi enumerate toate consecinţele juridice legate de existenţa la cetăţeanul care a executat o pedeapsă penală a antecedentelor penale, cu toate că unele din ele ating nu doar interesele lor, dar şi ale membrilor de familie sau ale altor persoane apropiate.

În opinia noastră, esenţa statutului juridic special al persoanelor care au executat o pedeapsă penală, comparativ cu cetăţenii care respectă legile, constă în prezenţa unui complex de drepturi şi obligaţii suplimentare, precum şi a unor restricţii în drepturi, pe care le considerăm a fi întemeiate, acestea fiind o prelungire logică a politicii statului orientată spre asigurarea intereselor sale de securitate.

143

4.2 Probleme organizatorico-juridice ale adaptării sociale a persoanelor liberate din detenţie Fiind liberat din detenţie, fostul condamnat se pomeneşte într-o situaţie deosebit de dificilă,

determinată de condiţiile de viaţa nespecifice celei din penitenciar. O detenţie îndelungată îl dezvaţă inevitabil pe condamnat să lupte cu greutăţile care apar sub influenţa diferitor împrejurări în viaţa de zi cu zi [185, p. 28]. Consecinţele negative ale unei detenţii îndelungate devin vădite în special, după ispăşirea pedepsei. Ele influenţează considerabil asupra resocializării celor liberaţi, şi asupra posibilităţii încadrării lor rapide şi depline într-o viaţă normală la libertate [245, p. 41].

Această problemă a devenit deosebit de actuală în ultimii ani, perioadă în care situaţia social-economică din ţară a suferit modificări esenţiale, iar fostele viziuni ale persoanelor liberate privind posibilităţile şi căile de angajare în muncă, a obţinerii unui loc de trai, şi alte probleme importante nu mai sînt adecvate noilor condiţii.

Astfel, majoritatea cercetătorilor menţionează, că perioada postpenitenciară este cea mai vulnerabilă problemă socială dintre toate problemele ce ţin de resocializarea foştilor condamnaţi. Drept temei pentru asemenea concluzie servesc analiza surselor bibliografice, rezultatele cercetărilor empirice şi observaţiile specialiştilor în ştiinţe juridice [169, p. 61; 246, p. 207; 247]. Anume la această etapă trebuie să se realizeze măsurile de bază de reabilitare socială şi restabilire a statutului social şi juridic ale persoanelor liberate din locurile de detenţie.

Deoarece persoana se poate adapta atît într-un mediu cu orientare pozitivă, cît şi negativă, ţinem să menţionăm că în acest caz este vorba despre o adaptare socială a persoanei liberate, care constă într-un mod de viaţă social-acceptabil şi cinstit. În acest context, persoana liberată din detenţie, trebuie să fie pregătită de a depune eforturi volitiv-emoţionale pentru soluţionarea problemelor ce-i stau în faţa. El trebuie să-şi revizuiască sistemul de valori, să fie gata pentru a-şi restabili familia, relaţiile cu rudele şi alte relaţii social-utile; să se orienteze în căile de soluţionare a situaţiilor de conflict în anturajul apropiat, la serviciu, să aibă închipuire la ce organ de stat trebuie să se adreseze într-un caz sau altul, să-şi cunoască drepturile, obligaţiile şi să le respecte [248, p. 8].

Aşadar, resocializarea condamnaţilor, care au executat pedeapsa cu închisoare, este destul de dificilă, deoarece pierderea multor relaţii sociale şi calităţi social-utile poartă un caracter profund, uneori ireversibil [249, p. 86]. În acest caz, după cum remarcă Rîbak M.S., resocializarea include trei aspecte de bază: socializare “secundară” (debarasarea de obişnuinţele negative din închisoare şi obţinerea unor deprinderi social-utile); adaptarea socială (acomodarea la noile condiţii de viaţă); reabilitarea socială (restabilirea statutului social pierdut) [62, p. 180].

Cele trei aspecte ale resocializării foştilor condamnaţi sînt în legătură reciprocă şi trebuie examinate într-o unitate dialectică. Însă şi procesul adaptării sociale necesită, în mare măsură, o reglementare juridică, deoarece participanţii săi sînt nu doar foştii condamnaţi, dar şi un complex întreg de instituţii sociale.

144

Activitatea instituţiilor şi organelor abilitate cu realizarea măsurilor de adaptare socială urmăreşte atingerea următoarelor obiective specifice:

- susţinerea persoanelor liberate din detenţie în vederea asigurării respectării drepturilor lor; - diminuarea pericolului de comitere a unor noi infracţiuni, concomitent cu însuşirea

normelor şi valorilor prosociale; - crearea oportunităţilor privind adaptarea ex-deţinuţilor la mediul familiar, continuarea

studiilor şi angajarea profesională; - reducerea efectelor negative ale detenţiei şi acordarea de asistenţă psihosocială post-

penală [250, p. 71]. Autorul rus Trubnikov V.M. evidenţiază următoarele particularităţi caracteristice adaptării

sociale a persoanelor liberate din detenţie: - are loc după liberarea de pedepse privative de libertate; - reprezintă un proces social-psihologic care începe din momentul liberării condamnaţilor

de pedeapsă şi durează pînă cînd comportamentul persoanei anterior condamnate corespunde cerinţelor societăţii (a unor grupuri sociale aparte);

- sarcina reintegrării sociale şi adaptării postpenitenciare a persoanelor liberate de pedeapsă constă în familiarizarea acestora cu modul de viaţă în mediul social nou, modificat sau precedat, ce presupune acceptarea benevolă a cerinţelor normative ale acestui mediu, a normelor juridico-penale şi a regulilor de convieţuire;

- adaptarea socială depinde, de asemenea, de capacităţile şi deprinderile adaptaţionale inerente individului care au fost cultivate în condiţiile executării pedepsei;

- reuşita adaptării sociale depinde, în mare măsură, de coraportul dintre sistemul orientărilor individuale ale persoanelor liberate şi cerinţele înaintate de mediu (colectivul de muncă, anturajul apropiat, familia);

- adaptarea socială a persoanelor liberate din detenţie poate fi asigurată doar de orientarea socială pozitivă dintre micromediu şi personalitatea fostului condamnat, compatibilitatea aşteptărilor sociale ale mediului cu poziţiile morale şi sistemul de valori al personalităţii [58, p. 10].

Analiza esenţei şi conţinutului procesului de adaptare socială al persoanelor liberate din detenţie, precum şi analiza legităţilor sale social-psihologice demonstrează că acest proces, este însoţit de multiple probleme. Fostul condamnat este nevoit să înfrunte anumite obstacole atît interne, subiective, cît şi externe, care nu depind de el. Acestea pot fi divizate convenţional în două categorii.

Prima categorie cuprinde probleme ce ţin de soluţionarea necesităţilor vitale privind hrana, îmbrăcămintea, locul de trai şi de muncă, adică crearea condiţiilor externe de viaţă ale subiectului.

A doua categorie ţine de înscrierea persoanei liberate în noul micromediu – familia, colectivul de muncă, anturajul apropiat.

145

În prima categorie, de regulă, predomină situaţiile, determinate de împrejurări obiective ce nu depind de voinţa persoanei liberate (lipsa locuinţei, probleme de angajare la serviciu, probleme de sănătate). În cea de-a doua, rolul determinant îl joacă calităţile personale ale fostului condamnat şi comportamentul său, adică factorii subiectivi.

Toate aceste probleme sînt soluţionate de către foştii condamnaţi în mod diferit, reieşind din condiţiile existente şi posibilităţile personale. Iar acestea depind de vîrstă, sex, studii, profesie şi alţi parametri social-demografici ai personalităţii. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice pun în evidenţă faptul că persoanele liberate din detenţie pot fi clasificate convenţional în trei categorii:

- persoane care s-au schimbat în perioada detenţiei; - persoane cu defecte educaţionale; - persoane care nu s-au schimbat în perioada detenţiei. Probabilitatea cea mai mare ca persoana eliberată să săvîrşească iarăşi o infracţiune există

în primii trei ani, iar cele mai multe infracţiuni sînt comise în primul an de la eliberare, constituind 52, 4%. După aceasta intensitatea recidivei scade [251, p. 193; 252, p. 39; 253, p. 47; 169, p. 72-73; 247, p. 116].

Anume în această perioadă este necesară o activitate intensă în vederea monitorizării procesului de adaptare socială a celor liberaţi, a comportamentului lor uzual, în locurile sociale, după sfera de comunicare. În cazul în care deţinutul liberat din penitenciar nu se angajează în serviciu sau lasă serviciul ales, nu are un loc stabil de trai sau îl schimbă sistematic, încalcă ordinea publică – toate acestea indică asupra faptului că procesul de adaptare decurge nesatisfăcător şi există motive reale pentru recidivă.

Autorul rus Vasiliev V.L. afirmă că reuşita adaptării fostului condamnat depinde de, cel puţin, trei grupe de factori:

1. Factorii care se referă la personalitatea infractorului: concepţiile sale despre lume, inteligenţa, cultura generală şi juridică, moralitatea, cunoştinţe profesionale, etc.;

2. Factorii ce se referă la mediul unde va nimeri persoana liberată: prezenţa locuinţei, locului de muncă şi relaţiile cu colectivul, prezenţa vizei de reşedinţă, familia şi relaţia cu aceasta, etc.;

3. Factorii ce privesc condiţiile în care s-a aflat condamnatul în instituţia de detenţie – structura colectivului, organizarea procesului de muncă, instruirea, influenţa educativă a administraţiei, structura grupurilor mici din care făcea parte condamnatul. Aceşti factori au o influenţa dominantă în primele luni după liberare [254, p. 38].

În opinia altor autori [151, p. 385] reuşita adaptării sociale depinde de: a) încadrarea persoanei liberate în munca social-utilă şi instruirea sa; b) stabilirea unor relaţii familiale sănătoase, inclusiv cu părinţii; c) restabilirea relaţiilor sociale comunicative; d) consolidarea valorilor morale ca factori ai comportării sociale.

146

În opinia noastră adaptarea socială a persoanelor liberate din detenţie şi fixarea rezultatelor corijării depind de un complex de factori obiectivi şi subiectivi, cum ar fi:

1) Influenţa pe care a avut-o executarea pedepsei şi aplicarea faţă de el a măsurilor educative; 2) Gradul de pregătire juridico-morală şi psihologică pentru a trăi în condiţii sociale noi; 3) Eficacitatea organelor de stat, a colectivelor de muncă şi a organizaţiilor obşteşti cu care

vor contribui la organizarea condiţiilor de muncă şi de trai precum şi la efectuarea controlului asupra comportamentului şi activităţii fostului condamnat.

Mecanismul de reintegrare a persoanelor liberate din locurile de detenţie este stabilit prin Legea cu privire la adaptarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie nr. 297 – XIV din 24.02.1999.

Potrivit art. 1 din legea nominalizată, obiectivele de bază ale ei sînt: a) acordarea asistenţei garantate de stat şi susţinerea persoanelor liberate din locurile de

detenţie în adaptarea lor în societate după eliberare; b) crearea unui sistem de stat de tutelă postpenitenciară. Subiecţi ai adaptării sociale se consideră persoanele liberate din locurile de detenţie care şi-

au pierdut relaţiile socialmente-utile şi care au nevoie de ajutor din partea statului (art. 2). De asemenea, este prevăzut că protecţia socială a persoanelor liberate din locurile de

detenţie constă în acordarea asistenţei sociale garantate de stat persoanelor în cauză. Protecţia socială fiind asigurată de programele republicane şi locale de adaptare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie, elaborate şi aprobate respectiv de guvern şi de autorităţile administraţiei publice locale [255, art. 3].

De asemenea sînt descrise competenţele instituţiilor publice centrale şi locale în procesul de reintegrare socială (art. 4, 5).

Totodată ţinem să menţionăm că sistemul stabilit prin legea cu privire la adaptarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie nici pînă în prezent nu funcţionează pe deplin. Prevederile art. 7, referitoare la crearea serviciilor de patronaj, de la momentul adoptării legii nu au fost implementate. Totuşi, în august 2006, la nivel central a fost iniţiată activitatea Centrului coordonator de adaptare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie [256] care în scopul organizării calitative a procesului de reintegrare socială a persoanelor eliberate din detenţie a intervenit cu unele decizii în acest sens [307; 308; 309; 310; 311].

Ulterior, prin decizia Consiliului Centrului republican de coordonare a măsurilor de adaptare socială pe lîngă Guvern nr. 2 din 26.06.2009 Cu privire la examinarea situaţiei de organizare a consiliilor de tutelă şi serviciilor de patronaj în administraţia publică locală şi posibilităţilor de creare a a fondurilor pentru asistenţa persoanelor eliberate din locurile de detenţie a fost aprobat Planul-model de măsuri a administraţiei publice locale în domeniul reintegrării persoanelor eliberate din locurile de detenţie [312, pct. 2]. Prin aceieaşi decizie se recomandă autorităţilor

147

administraţiei publice locale elaborarea şi aprobarea planurilor de măsuri în domeniul reintegrării persoanelor eliberate dun locurile de detenţie, conform Planului-model [312, pct. 3]. O direcţie principală a acestui Centru este şi elaborarea programului naţional de pregătire pentru liberare şi reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie [257].

În literatura ştiinţifică sînt întîlnite diferite puncte de vedere asupra problemei privind organul central care petrece lucrul de adaptare socială a persoanelor liberate. Unii autori motivează transmiterea acestor funcţii către organele administraţiei publice locale, susţinînd că anume ele dispun real de resurse materiale şi administrative pentru asigurarea materială şi cu locuri de muncă a condamnaţilor, iar organele de drept nu posedă astfel de mijloace şi de aceea nu pot realiza în mod efectiv procesul de adaptare socială a persoanelor liberate din detenţie [169, p. 108-118]. Alţi savanţi propun de a împărţi obligaţiile privind adaptarea socială a persoanelor liberate între OAI, organele administraţiei publice locale şi organizaţiile obşteşti [258, p. 20-21]. Rîbak M.S. plasează în faţa serviciului de patronaj astfel de scopuri, cum ar fi: acordarea de ajutor persoanelor liberate la aranjarea condiţiilor de trai, comportamentul legal şi înlăturarea consecinţelor aflării în izolare. Totodată, serviciului de patronaj îi este impusă sarcina evidenţei persoanelor liberate şi alte măsuri cu un caracter obligatoriu; plasarea în cămine de locuire temporară ale centrelor de adaptare socială, coordonarea activităţii privind acordarea ajutorului social, supravegherea persoanelor eliberate prin asistenţa organelor de interne [43, p. 192].

Structura existentă în Republica Moldova, privind serviciile în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie constă din diferite tipuri de instituţii cu responsabilităţi directe sau tangenţiale, axate pe reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie: Oficiul de executare, administraţia publică locală, Agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă, direcţia raională/municipală pentru protecţia drepturilor copilului, comisariatul raional/municipal de Poliţie, Direcţia de sănătate Publică, Direcţia raională/municipală învăţămînt, tineret şi sport, Biserici şi culte religioase, Organizaţii neguvernamentale, Oficiul teritorial de documentare a populaţiei [259, p. 60].

Conform datelor statistice ale DIP al MJ anual, din locurile de detenţie sînt liberaţi aproximativ 2300 de persoane. Cea mai mare parte din ei au vîrsta între 25-40 de ani, adică grupa cea mai activă şi aptă de muncă, pentru care integrarea în piaţa muncii este actuală. Însă pentru ca să muncească pe deplin, nu toţi au competenţa necesară (cunoştinţe, motivare, deprinderi).

Integrarea profesională constă dintr-o multitudine de componente (căutarea unui loc de muncă, alegerea profesiei, adaptarea la condiţiile de muncă, gradul de satisfacţie de munca sa ca factor de statornicire la locul de muncă etc.) [151, p. 385]. Similar cu alte forme (reintegrare normativă, culturală, comunicativă etc.), reintegrarea profesională constituie un fapt cu rezonanţe şi amplitudini sociale. Dat fiind că raportarea individului la universul social se face în special pe dimensiunea profesiei, exercitarea acesteia îi conferă lui nu numai identitate şi legitimitate în

148

sistemul social, dar şi îl circumscrie în spaţiul relaţiilor sociale, delimitate de statuturile aferente fiecărei profesiuni.

În condiţiile economiei de piaţă statul nu se poate obliga să ofere, în mod direct şi nici prin intermediul agenţilor economici, locuri de muncă pentru cei care doresc. Rolul statului constă în elaborarea unor norme legislative privind protecţia socială şi în acordarea asistenţei partenerilor sociali care se manifestă pe piaţa muncii [260, p. 17].

În prezent, cu implementarea politicilor statului în domeniul ocupării forţei de muncă se

ocupă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă care este organul central al

serviciului public desconcentrat de specialitate, în subordinea Ministerului Muncii, Protecţiei

Sociale şi Familiei cu statut de persoană juridică, abilitat în conformitate cu Legea nr.102-XV

din 13.03.2003 privind ocuparea forţei de munca si protecţia sociala a persoanelor aflate in

căutarea unui loc de munca să promoveze politicile, strategiile şi programele de stat în domeniul

dezvoltării pieţei forţei de muncă, protecţiei sociale a persoanelor aflate în căutarea unui loc de

muncă, prevenirii şomajului şi combaterii efectelor lui sociale.

Politicile, strategiile, planurile şi programele ce ţin de angajarea în cîmpul muncii a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă şi protecţia socială împotriva şomajului [261] se realizează, în principal, prin intermediul structurilor teritoriale ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă.

La nivel teritorial Agenţia Naţională are în subordine 35 de agenţii pentru ocuparea forţei

de muncă, inclusiv: 32 de agenţii raionale, 2 agenţii municipale (Bălţi şi Chişinău), 1 agenţie în

UTA Găgăuzia.

Conform art. 13 din Legea cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie din 24.02.1999, plasarea în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din locurile de detenţie se efectuează atît individual, cît şi prin intermediul Agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă. Persoanele care doresc să fie plasate în cîmpul muncii prin intermediul Agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă se înregistrează la Agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă de la locul de trai ales.

Astfel, după liberarea din detenţie, persoanele în cauză trebuie să se adreseze Agenţiilor teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă în scopul obţinerii ajutorului pentru integrarea mai rapidă în cîmpul muncii. Majoritatea celor liberaţi din detenţie au o calificare profesională insuficientă sau nu o au deloc, fapt care face dificilă găsirea unui loc convenabil de muncă. Avînd în vedere acest fapt, Agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă oferă acestor categorii de persoane un şir de servicii, şi anume: de mediere a muncii, [262] informare şi consiliere profesională, [263] orientarea profesională [264] etc. Cu toate acestea datele statistice

149

ale ANOFM pentru anul 2009 demonstrează că doar 33 ex-condamnaţi (sau 11,14 %) din cei 296 înregistraţi au fost plasaţi în cîmpul muncii [265] (tabelul nr. 4).

Considerăm că actualul sistem de angajare în cîmpul muncii al foştilor condamnaţi prin intermediul Agenţiilor teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă nu au un efect scontat din următoarele cauze: a) nedorinţa persoanelor care au executat pedeapsa cu închisoare să apeleze la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă din cauza informării insuficiente despre existenţa lor şi funcţiile îndeplinite de ele; b) lipsa încrederii în obţinerea unui serviciu prin intermediul acestor agenţii în virtutea unei experienţe negative în trecut; c) nedorinţa conducătorilor de întreprinderi (organizaţii) de a angaja la serviciu persoane cu un trecut criminal etc.

În acest sens, prezintă interes unele date ale studiului prezentat de către grupul de experţi naţionali format la solicitarea Institutului de Reforme Penale (IRP) în vederea desfăşurării Misiunii de Evaluare a necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie [259, p. 40-41]. Astfel, rezultatele sondajului realizat de către echipa de experţi au demonstrat că aproximativ 53,1% din persoanele chestionate nu deţin o meserie concretă. Dintre cei care deţin diplome ce atestă o anumită calificare 16,7% deţin calificarea de zidar/tencuitor, 10,1%- operator, 12,7% - şofer/tractorist, 13,8% - tehnician, 5,8% - sudor, 5,1% - bucătar, 5,8% - contabil/economist, 4,3% - lăcătuş, 2,9% - jurist, precum şi alte meserii.

Din numărul total al persoanelor liberate din detenţie care au participat la sondaj, doar 28,4% sînt încadrate în cîmpul muncii. Cele mai multe persoane angajate activează în întreprinderile private – 64% din respondenţi, 45,6% activează în întreprinderile de stat, iar 9,8% activează în alte tipuri de întreprinderi. Domeniile de activitate a întreprinderilor în care activează persoanele liberate din detenţie sînt diferite. 22,2% din persoanele chestionate activează în întreprinderile industriale, 22,1% - în întreprinderile agricole, 21,0% - în întreprinderile de construcţii, 11,1% în întreprinderile de transport, 16,0% în întreprinderile comerciale şi 7,4% în sectorul bugetar.

S-a evidenţiat că în unele raioane se propun cursuri de recalificare la cererea tuturor beneficiarilor, dar nu în toate agenţiile teritoriale se organizează cursuri de recalificare pentru persoanele liberate din locurile de detenţie. Neavînd studii profesionale, aceştia se angajează în sectorul informal al pieţei muncii, pentru a desfăşura diferite activităţi auxiliare.

Agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă oferă locuri de muncă pentru angajarea persoanelor liberate, însă în majoritatea cazurilor locurile de muncă oferite nu sînt acceptate.

În mare parte, agenţii economici nu doresc să angajeze persoane care s-au aflat în detenţie. Doar 35,0% din agenţii economici chestionaţi ar accepta să angajeze persoane care s-au aflat în detenţie, în timp ce 65,5% nu doresc să angajeze astfel de persoane. 52,0% din agenţii economici ar accepta să angajeze persoane care s-au aflat în detenţie numai dacă statul le-ar impune acest lucru, în timp ce 48,0% nu ar accepta, chiar dacă ar fi impuşi de către stat să facă acest lucru [259, p. 47].

150

Trebuie să ţinem cont de faptul că nedorinţa de a angaja la serviciu persoane liberate din detenţie nu apare pe loc gol. Practica demonstrează că foştii condamnaţi, spre deosebire de alţi angajaţi, încalcă mult mai frecvent disciplina muncii, au o calificare mult mai scăzută, sînt mai scăzute capacităţile de a învăţa lucruri noi, le vine mai greu să-şi ridice calificarea în procesul de producere etc. În afară de aceasta, sînt frecvente cazurile cînd ei provoacă neplăceri mult mai serioase. Aceştia sînt factori obiectivi, care vor acţiona şi în continuare. Şi oricare nu ar fi stimulările extraeconomice acordate întreprinderilor, administraţia lor întotdeauna se va strădui să nu primească la serviciu o persoană anterior condamnată sau să scape de ea cît mai repede posibil.

De aceea, considerăm că este necesară crearea unui astfel de mecanism de angajare în cîmpul muncii a persoanelor liberate din detenţie care ar cointeresa din punct de vedere economic întreprinderile în angajarea lor la serviciu.

O altă problemă acută a resocializării persoanelor liberate din detenţie este lipsa la mulţi dintre ei a locuinţei. Sistemul de stat de asigurare cu locuinţe a celor nevoiaşi din cauza unei finanţări extrem de insuficiente se află într-o stare de criză profundă. Majoritatea cetăţenilor care nu încalcă legile sînt nevoiţi să-şi soluţioneze această problemă de sine stătător (procurînd sau construind locuinţe). Persoanele liberate din detenţie, din motive lesne de înţeles, nu-şi pot soluţiona problema locativă pe această cale. În afară de aceasta, pentru majoritatea dintre ei, problema locativă este în legătură reciprocă cu problemele de angajare în cîmpul mucii. Dacă într-un oraş se mai poate de găsit un serviciu oarecare, atunci de obţinut pe cale legală o locuinţă (excluzînd procurarea ei) practic este imposibil. În mediul rural situaţia este inversă: cu locul de trai sînt mai puţine probleme însă şansa de a găsi un loc de muncă este egală cu zero.

Persoanele care nu au avut pînă la condamnare un loc permanent de trai pot soluţiona problema dată angajîndu-se la o întreprindere care oferă pentru angajaţii săi un cămin, sau prin închirierea unui spaţiu locativ în sectorul privat.

Soluţionarea problemelor de angajare în cîmpul muncii şi cele locative ale persoanelor liberate din detenţie se mai complică şi prin faptul că mulţi din ei suferă de aşa numitele „afecţiuni sociale” (alcoolism, narcomanie, SIDA, tuberculoză), sînt de vîrstă înaintată sau invalizi. Majoritatea dintre aceştia necesită a fi plasaţi în case pentru bătrîni sau în instituţii curative.

Deşi legislaţia naţională favorizează insuficient dezvoltarea sistemului de servicii sociale destinate persoanelor liberate din detenţie, comunităţile, societatea civilă, autorităţile locale au reuşit să dezvolte un şir de servicii de alternativă pentru persoane aflate în dificultate, conform noilor necesităţi apărute în comunitate. Există deja o practică naţională în acest domeniu, care necesită a fi evaluată şi aplicată în alte regiuni ale ţării prin încorporarea ei în politicile sociale în domeniu.

Procesul de prestare a serviciilor de protecţie socială comunitară (crearea centrelor de zi, a centrelor de reabilitare) atrage după sine implicarea unei echipe multidisciplinare, ceea ce va contribui la creşterea calităţii prestării serviciilor sociale.

151

Cu toate acestea, cadrul normativ-legislativ este imperfect, lipseşte un mecanism eficient de implementare a cadrului legal existent şi urmează a fi ajustat la cerinţele formulate de legislaţia internaţională. Este necesar a se unifica toate documentele în domeniu într-un pachet legislativ privind protecţia socială [6, p. 110-111].

Responsabilităţile importante în domeniul politicii promovate faţă de persoanele aflate în dificultate sînt fragmentate între mai multe ministere şi alte autorităţi administrative centrale: Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei; Ministerul Educaţiei; Ministerul Afacerilor Interne; Ministerul Sănătăţii. Din aceste motive persistă blocaje de cooperare între diverse segmente ale executivului, în procesul de luare a deciziilor în interesul major al persoanelor aflate în dificultate.

Situaţia prestării serviciilor de asistenţă socială la nivelul teritorial, ca şi la nivelul central rămîne confuză din cauza divizării responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor administraţiei publice. Or, în scopul eficientizării procesului de soluţionare a problemelor de asistenţă socială, este binevenită constituirea structurilor centrale şi locale specializate de protecţie a persoanelor în dificultate (eliberate din detenţie).

Aşadar, după cum am menţionat mai sus, în prezent, în Republica Moldova lipseşte un sistem organizat care ar contribui la resocializarea persoanelor liberate. Unele probleme se soluţionează de către organele şi organizaţiile pentru care, deseori, contribuirea la procesul de resocializare nu este o funcţie de bază, astfel aceasta purtînd un caracter stihinic.

Totodată, ţinem să menţionăm că această aglomerare de probleme nu este posibil de a fi soluţionată doar prin adoptarea unor noi legi. S-ar părea că legislaţia actuală soluţionează o parte din probleme. Însă practica ne demonstrează că legile nu funcţionează. De aceea, în viziunea noastră, problema nu constă în adoptarea unei noi norme sau chiar legi. Esenţa constă în căutarea unui mecanism social care ar permite soluţionarea multiplelor probleme ce ţin de rezolvarea problemelor de muncă şi de trai ale persoanelor liberate din detenţie. Este necesar de a înţelege cauzele care conduc la nereuşita încercărilor de asigurare socială satisfăcătoare a persoanelor liberate în cadrul practicii existente şi, doar în baza înţelegerii acestor cauze, de propus un program corespunzător de acţiuni.

După cum observăm, soluţionarea problemelor menţionate, în mare parte, sînt legate de căutarea unor surse de finanţare. Construirea şi exploatarea căminelor pentru plasarea temporară a persoanelor liberate din penitenciare, subvenţionarea procesului de angajare în cîmpul muncii al persoanelor liberate, acordarea ajutorului material nemijlocit la liberare – toate acestea necesită mijloace financiare.

În viziunea noastră, principalii subiecţi ai activităţii de resocializare a persoanelor liberate din locurile de detenţie trebuie să fie organele administraţiei publice centrale şi locale. Este necesar ca lor să le fie pus la dispoziţie un mecanism real şi posibilităţi reale de a acorda ajutorul

152

necesar fie în forma unui fond bănesc special, fie spaţiu locativ care poate fi pus la dispoziţie pentru locuire temporară etc.

Sistemul de resocializare, în viziunea noastră nu trebuie să se limiteze doar la activitatea organelor de stat. Ţinînd cont de experienţa ţărilor străine, în prezent trebuie salutată crearea unor centre alternative nestatale de resocializare cu participarea unor formaţiuni economice nestatale, a organizaţiilor de voluntariat, precum şi diverse forme de binefacere.

De asemenea, sînt binevenite următoarele forme de acordare a ajutorului cetăţenilor în perioada postpenitenciară:

- crearea unor cămine speciale pentru locuirea de scurtă durată a persoanelor liberate care nu au locuinţă. Această formă este orientată spre soluţionarea problemelor locative pe un termen relativ scurt (cîteva zile) în decursul cărora persoanele liberate îşi pot găsi un alt loc de trai;

- crearea unor organizaţii specifice, care ar acorda persoanelor liberate un ajutor mai complex. Acestea sînt centre de reabilitare socială în cadrul cărora foştilor deţinuţi li se oferă spaţiu locativ temporar, ajutor în angajarea la serviciu, precum şi ajutor material, juridic şi medical;

- crearea organizaţiilor obşteşti, a formaţiunilor, fondurilor, a căror sarcină ar fi acordarea de ajutor în soluţionarea unor probleme vitale.

În această ordine de idei, considerăm a fi necesară coordonarea activităţii instituţiilor de stat şi obşteşti menite să acorde ajutor social persoanelor liberate, să apere drepturile lor constituţionale etc. În prezent, în procesul soluţionării acestor probleme apar multiple obstacole datorită divizării departamentale, lipsei sau interacţiunii insuficiente între subdiviziuni, lipsei structurilor organizaţionale, scopul de bază al cărora ar fi, în primul rând, lucrul social-psihologic, profilactic, juridic şi de reabilitare. De aceea, se impune necesitatea stabilirii unor acorduri de colaborare între instituţiile penitenciare, Oficiile de executare, Organele de poliţie, Agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă, ONG-uri.

Cele menţionate, ne permit a concluziona, că problema resocializării persoanelor liberate nu este una specifică, a cărei soluţionare este posibilă doar cu forţele instituţiilor penitenciare şi a altor organe de stat, dar prezintă în sine o problemă socială importantă care necesită implicarea întregii societăţi.

4.3 Implicarea elementelor sociale relevante în procesul de resocializare

postpenitenciară a persoanelor liberate din detenţie Liberarea nu doar că restabileşte fostului deţinut statutul de persoană liberă dar mai atrage

după sine şi o lărgire esenţială a rolurilor şi funcţiilor sale sociale cum ar fi rolul de cap al familiei cu toate obligaţiunile şi grijile, funcţiile obşteşti în colectivul de muncă după angajarea la serviciu etc. Însă în perioada ispăşirii pedepsei condamnatul, într-o mare măsură, a pierdut capacitatea de a mai îndeplini multe obligaţiuni, deoarece condamnaţii sînt lipsiţi de

153

independenţa specifică pentru o persoană liberă în soluţionarea propriilor probleme cotidiene cum ar fi: împărţirea salariului şi a timpului propriu, grija de hrană şi îmbrăcăminte, achitarea diferitor servicii comunale etc. Din aceste cauze la condamnaţi treptat se dezvoltă o pasivitate care inhibă capacităţile de adaptare, şi după liberare ei nu întotdeauna se pot include activ în viaţa societăţii, care cere soluţionarea multiplelor probleme ale vieţii cotidiene, depăşirea greutăţilor, tentaţiilor, influenţelor negative.

Dificultăţile adaptării sociale ale persoanelor liberate se mai explică şi prin unele particularităţi ale stărilor lor psihice, care influenţează îndeosebi asupra comportamentului acestor persoane după ieşirea lor la libertate. La prima vedere, s-ar părea că ar fi logic să aşteptăm de la persoanele liberate din detenţie o dispoziţie bună şi optimistă. Însă, deseori, pentru ei este caracteristică starea de aşteptare, de nelinişte. Anume prin aceasta poate fi explicată schimbarea bruscă a dispoziţiei lor, încordarea emoţională, afectivitatea comportamentului, care, deseori, apar sub influenţa unor situaţii de viaţă secundare. Aceste stări sînt pe deplin explicabile: nesiguranţa pentru viitor, îngrijorarea cum o să fie primit de către familie şi cunoscuţi [151, p. 382].

Problemele psihologice ale adaptării sociale a persoanelor liberate se mai explică prin faptul că la ei se extinde brusc şi considerabil cadrul de comunicare. În perioada ispăşirii pedepsei, ei comunică în principal cu administraţia penitenciarului, cu diferite grupuri de condamnaţi, cu reprezentanţii unor organizaţii obşteşti, precum şi cu un cerc restrîns de rude. După liberare sfera relaţiilor se extinde, iar acest fapt reclamă adoptarea anumitor poziţii sociale. Totodată, după cum demonstrează practica, persoanele liberate, deseori, din punct de vedere psihologic nu sînt gata pentru aceasta. Ei nu sînt pregătiţi pentru îndeplinirea rapidă a rolurilor şi funcţiilor în condiţii de libertate conform cerinţelor grupurilor sociale, cu care ei comunică. Această contradicţie psihologică, între gradul de pregătire al individului de a îndeplini diverse roluri şi funcţii şi aşteptările sociale, poate servi drept temei a apariţiei situaţiilor de conflict şi să contribuie la înstrăinarea de anturajul social favorabil.

Izolarea îndelungată se răsfrînge negativ asupra autoaprecierii condamnatului contribuind, în consecinţă, la deformarea moral-psihologică a sa. Consecinţele negative ale privării de libertate ţin de asemenea şi de procesele psihologice care determină comportamentul unor indivizi în parte şi a societăţii în general. Astfel, persoana care a ispăşit o pedeapsă rămîne în conştiinţa socială cel puţin ca un înstrăinat [14, p. 181].

În literatura de peste hotare şi în cea autohtonă se menţionează că închisoarea nu înfrînge criminalitatea ci doar o menţine ca din nou să genereze criminalitate deoarece fostul condamnat se liberează din ea depravat şi incapabil, modul normal de viaţa lui îi este străin, el nu este deprins, nu poate şi nici nu doreşte să muncească [266, p. 71].

Autorul rus Hohreakov G.F menţionează că aproximativ 35% din persoanele liberate din detenţie necesită asistenţă psihologică şi psihiatrică specială pentru a se adapta la condiţiile de viaţă

154

în libertate, [219, p. 396] iar restul, aproximativ 65%, au nevoie de 5-7 ani pentru ca psihicul lor să se restabilească, deşi mulţi dintre cei aflaţi în detenţie perioade îndelungate de timp recunosc problemele generate de aflarea în penitenciar îi urmăresc tot restul vieţii [219, p. 303].

De aceeaşi părere sînt şi alţi autori, care susţin că privarea de libertate, în calitate de pedeapsă este obiectiv criminogenă, deoarece este legată de excluderea forţată a condamnatului din condiţiile mediului obişnuit de viaţă, iar aflarea în penitenciar timp de 5-7 ani provoacă schimbări ireversibile în psihicul uman [267, p. 275].

Lacunele resocializării condamnaţilor prezintă un real pericol pentru interesele umanitare ale societăţii în sfera securităţii umane şi impune o analiză şi o prelucrare ştiinţifică a acestei probleme. Gradul de elaborare a acesteia, atît în limitele juridice generale, cît şi în cele procedural penale în particular, este insuficient. Devine tot mai evident faptul că justiţia nu poate fi administrată în afara comunităţii pe care trebuie să o servească. Instituţiile statale trebuie să se ocupe întotdeauna de toate nevoile infractorului, fiind necesară implicarea comunităţii [6, p. 28].

În afară de latura juridică (instituţională) a problemei este necesar de a o deosebi şi pe cea psiho-morală. Este vorba despre restabilirea bunului nume şi a reputaţiei persoanei care a fost în locurile de detenţie. Această latură este imposibil de formalizat, deoarece aspectul dat al reabilitării se realizează în domeniul relaţiilor interumane, prin comunicare zilnică a oamenilor. Este foarte important rolul familiei, a oamenilor apropiaţi, a vecinilor, cunoscuţilor, colegilor de serviciu. Însă nu trebuie să uităm şi de susţinerea din partea formaţiunilor obşteşti, în particular a organizaţiilor neguvernamentale, precum şi a altor reprezentanţi ai societăţii. Spre regret, pînă în prezent lipsesc cercetări complexe ale mecanismului adaptări sociale a persoanelor liberate din detenţie, în care ar fi examinate problemele stabilirii relaţiilor între aceste persoane şi mediul social.

Etapa de integrare poate fi împărţită în 3 perioade corespunzător nivelului de integrare al individului – fost deţinut.

a) nivelul integrării sociale – în care s-au armonizat relaţiile dintre delincvenţi şi cei apropiaţi, alte grupuri de oameni, contactele interpersonale sînt intense, iar atitudinile lor împărtăşite de tot grupul; individul a aderat la scopurile comune şi are un rol social relativ bine determinat în cadrul grupului.

b) nivelul integrării psihosociale – conduita delincventului depinde de statutul actual, sursele de stres devin mai puţine (îşi pierd semnificaţia) sau îşi diminuează forţa.

c) nivelul integrării subculturale – la acest nivel foştii deţinuţi interiorizează deja sistemul de valori şi norme informale ale grupului de apartenenţă, devenind un purtător activ al acestora în viaţa de zi cu zi pe timpul ispăşirii pedepsei şi după liberare [6, p. 26].

Conform celor sus-menţionate, putem concluziona că asigurarea unei game atît de largi de direcţii de reintegrare nu poate fi îndeplinită doar de organele de stat. Iar problema complexă şi complicată pe care o reflectă procesul de revenire la o viaţă normală, în societate, a persoanelor care

155

au ispăşit o pedeapsă penală privativă de libertate, decurge, în mod firesc, prin scop şi finalitate, din cerinţa socială obiectivă a implicării tuturor membrilor societăţii în dinamica transformărilor actuale cu care aceasta se confruntă din rîndul cărora foştii condamnaţi nu pot fi excluşi [268, p. 9].

Multiple raporturi interpersonale ale fostului condamnat cu membrii familiei, colegii, prietenii, vecinii, cunoştinţele reprezintă fenomene psiho-sociale cu caracter particular, care alcătuiesc mediul lui nemijlocit de viaţă.

În contextul problemei abordate, ne interesează şi influenţa cauzală a societăţii asupra fostului condamnat, importante fiind condiţiile sociale în care acesta se va integra. Este vorba de integrarea sa în macromediu, micromediu şi anturaj.

Prin macromediu înţelegem fie societatea în ansamblu, fie grupurile sociale mari (clasele sociale, păturile sociale, grupurile etnice mari).

Micromediul include grupurile sociale mici din care face parte colectivul, şcoala. În cele din urmă, anturajul cuprinde familia, prietenii, strada [269, p. 150].

Relaţiile sociale dintr-un mediu social constituie o totalitate de raporturi care transformă structura axiologică a individului, influenţînd maturizarea acestuia. Deci maturizarea socială se produce în cadrul relaţiilor interpersonale ale individului, acesta dezvoltîndu-se o dată cu capacitatea sa de autoreglare de interacţiune socială.

Acele persoane, care au obţinut în penitenciar o pregătire morală şi psihologică necesară pentru viaţa la libertate şi nu au pierdut relaţiile social-utile cu societatea, se pot întoarce destul de rapid şi cu succes la o activitate utilă, să se înscrie în noul mediu, să asimileze noi roluri sociale. Din partea societăţii se cere doar un anumit control asupra procesului adaptării şi acordarea ajutorului necesar pentru depăşirea dificultăţilor, care pot apărea în procesul angajării în cîmpul muncii sau la soluţionarea problemelor locative, precum şi la stabilirea relaţiilor cu anturajul social apropiat.

Pentru alte categorii de persoane liberate, spre exemplu cei care au ispăşit pedepse cu termene mari, care au pierdut relaţiile social-utile, nu au o pregătire suficientă pentru viaţa la libertate, adaptarea la noile condiţii sociale este mult mai dificilă şi contradictorie. Ei, de regulă, întîmpină greutăţi nu doar la angajarea în cîmpul muncii, sau la soluţionarea problemelor locative, dar şi la stabilirea relaţiilor cu anturajul social apropiat (în colectivele de muncă şi la locul de trai). În privinţa acestei categorii de persoane se cere o dirijare mult mai activă a procesului de adaptare socială a lor din partea organelor de stat şi a organizaţiilor obşteşti, petrecerea cu ei a muncii educative şi controlul asupra lor.

Prin urmare, reuşita adaptării sociale a persoanelor liberate, în mare parte, va depinde de anturajul social, în care ei vor ajunge după liberare, adică de acele microgrupuri, în care vor trebui să-şi îndeplinească rolurile şi funcţiile lor sociale. În acest caz o mare importanţă o va avea faptul ce influenţă vor avea aceste grupuri asupra comportării lor, deoarece în opinia

156

sociologilor, mediul social, în cele din urmă, determină activitatea şi poziţiile sociale ale persoanei [151, p. 383].

Este notoriu faptul că societatea, contrar aparenţelor, joacă un rol activ în procesul complex al reinserţiei sociale. Căci apariţia unui număr de relaţii de natură socială între individul ce constituie obiectul acestui proces şi membrii variatelor grupuri sociale depinde într-o foarte mare măsură de atitudinea pe care aceştia din urmă au adoptat-o faţă de el.

Pe de altă parte, nu trebuie omis un alt aspect al problemei: atitudinea de ansamblu a grupurilor sociale ori cea particulară, a fiecărui individ component al acestor grupuri, poate să determine apariţia unui anumit tip de răspuns din partea fostului infractor. Facem referire la elementele specifice ce caracterizează relaţia integrat-integrator etc. [270, p. 22-23].

Sub acest aspect trebuie să constatăm necesitatea participării foştilor condamnaţi la viaţa societăţii civile, ca despre un proces mutual comun. Însă în practică strategia comportamentului persoanei liberate, în mod inevitabil, se ciocneşte cu strategiile de comportament ale altor cetăţeni. Astfel, în fiecare societate în parte există un stil format de comportament şi gîndire al oamenilor [42, p. 260].

Persoana cu o voinţă slabă şi viziuni nestatornice caută cauzele eşecurilor sale în viaţă, îndreptăţind propriile greşeli şi nevoi ale aflării în detenţie, prin aceea că cu educarea lor nu se ocupa nimeni, că atitudinea personalului instituţiilor penitenciare era brutală, nedreaptă, înjositoare şi samavolnică. Astfel apreciază pedeapsa ispăşită foştii condamnaţi şi apropiaţii lor, pe de o parte, şi alţi cetăţeni, îndeosebi victimele infracţiunii, - pe de alta. Dacă majoritatea cetăţenilor consideră justificată atitudinea severă faţă de foştii condamnaţi şi nu admit necesitatea manifestării faţă de aceste persoane a unor acte de caritate, atunci însăşi condamnaţii după ispăşirea pedepsei nu doar că aşteaptă un tratament uman dar deseori cer şi anumite privilegii pentru ei [43, p. 371-372].

Oamenii din societate îi privesc foarte suspicios şi neîncrezător. Etichetarea şi stigmatizarea lor, duce la faptul că ceilalţi oameni vor încerca să evite de a avea unele relaţii cu ei. Statistica dovedeşte că marea majoritate a persoanelor nu şi-ar dori să aibă, în calitate de vecin sau rudă, un fost condamnat [37].

Stigmatizarea poate avea o influenţă asupra conduitei individului şi, în special, asupra persistenţei acestuia în activitatea infracţională. Individul astfel etichetat devine inevitabil un marginal. Reacţia de respingere a societăţii determină o contra-reacţie din partea infractorului, manifestată prin opoziţia faţă de normele legale. De aici dificultatea pentru „cel etichetat” de a se smulge din mediul infracţional, şi a se integra în societate [271, p. 171].

În acest sens trebuie să existe o serie de acţiuni de influenţare psihologică, psihoterapie individuală şi colectivă. Reintegrarea depinde mult de activităţile psihocomportamentale din

157

timpul procesului de reeducare dar, mai ales, de modul cum sînt priviţi de ceilalţi membri ai grupului [272, p. 13-14].

Actualmente, în multiple ţări, principalele orientări în materie de tratament şi recuperare socială şi morală a delincvenţilor, se caracterizează prin importanţa contextului social, familial şi comunitar în care se derulează procesul de resocializare, în vederea evitării pe cît posibilă a efectelor negative ale „etichetării” şi „stigmatizării” delincventului condamnat. De asemenea noile modele de tratament a delicvenţei accentuează importanţa aspectului evolutiv şi continuu al reeducării delincventului, ca şi participarea şi implicarea crescîndă a comunităţii în rezolvarea dificultăţilor de tratament aplicate delincvenţilor, concomitent cu „umanizarea” formelor şi modalităţilor „clasice” de terapie şi profilaxie existente [37, p. 46].

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor [123, regula 80] recomandă că: „Trebuie să se ţină seama, chiar de la începutul condamnării, de viitorul deţinutului după punerea sa în libertate. Acesta trebuie să fie încurajat să menţină sau să stabilească relaţii cu persoane sau organe din exterior care să poată favoriza interesele familiei sale ca şi propria sa readaptare socială”.

În acest caz mult depinde de persoană, de voinţa şi iniţiativa sa de a obţine un loc destoinic în viaţă. Fiecare trebuie să decidă de sinestătător unde va trăi şi munci, pe a cui ajutor şi susţinere poate conta.

Majoritatea persoanelor liberate din detenţie se întorc la fostul loc de trai incluzîndu-se în vechiul cerc de relaţii interpersonale. În ceea ce priveşte acest mediu, se disting două situaţii:

1) Un mediu criminogen, care le oferă în continuare condiţii favorabile comiterii de noi infracţiuni;

2) Un mediu noncriminogen, care în cele mai multe cazuri, îi respinge, îi stigmatizează, lipsindu-i de posibilitatea de a-şi recăpăta locul în societate [273, p. 8].

Astfel, sînt frecvente cazurile, cînd se restabileşte anturajul negativ, se păstrează sau apar noi relaţii antisociale. Persoana liberată cu uşurinţă face cunoştinţă şi tinde să comunice cu persoanele biografia cărora este asemănătoare cu a lor. Pe acest fond se formează grupuri cu tendinţe antisociale. Mulţi recidivişti numesc influenţa persoanelor cu care sau întovărăşit, ieşind la libertate drept cauză principală a infracţiunilor repetate. Conformismul de grup, pe bună dreptate, se consideră unul din importanţii factori criminogeni [274, p. 164-173; 275, p. 68-70].

În acest sens prezintă interes rezultatele sondajului petrecut de către noi. Astfel, la întrebarea „sînteţi sigur că după liberare nu veţi păşi din nou pe calea săvîrşirii unor noi infracţiuni sau nu veţi fi influenţat negativ de vechii prieteni care v-ar determina să păşiţi pe o cale greşită?”, 69,2% dintre condamnaţi au răspuns că sînt convinşi că aceasta nu se va întîmpla, 15,4% au răspuns că nu sînt convinşi că aceasta nu se va întîmpla, şi respectiv 15,4% au indicat că le este dificil să răspundă.

158

Totodată şefii de sectoare, răspunzînd la aceeaşi întrebare referitoare la condamnaţi, sau arătat mai puţin optimişti. Astfel, doar 11% din ei au răspuns că sînt convinşi că aceasta nu se va întîmpla, 72,2% au răspuns că nu sînt convinşi că aceasta nu se va întîmpla şi 16,8% au indicat că le este dificil să răspundă.

În cazul în care persoana liberată ajunge din nou sub influenţa mediului criminal, soluţionarea problemei resocializării sale devine mult mai anevoioasă. De acea în afară de ajutor social, de care are nevoie persoana liberată din detenţie, faţă de ea mai este necesar de stabilit şi un control social cu scopul de a o proteja de influenţa străină, ajutîndu-o să se abţină de la fapte nechibzuite.

Însă, la etapa actuală, studiind problema adaptării sociale a persoanelor liberate din detenţie nu trebuie să fim cuprinşi de pesimism, respingînd însăşi ideea despre posibilitatea reabilitării şi corijării foştilor condamnaţi şi întoarcerii lor la un mod normal de viaţă.

Într-adevăr, în rîndul persoanelor liberate din detenţie sînt şi infractori înrăiţi pentru care criminalitatea a devenit o profesie. Ei au relaţii criminale trainice şi tind să se întoarcă la vechiul mod de viaţă.

Karpeţ I.I. considera că „explicaţia psihologică a acestor fapte constă în aceea că vechiul mod de viaţă, deprinderile şi concepţiile se dovedesc a fi mai puternice, ca factorii şi condiţiile menite să le neutralizeze în care ajunge persoana liberată din detenţie. Aflîndu-se la libertate, el caută să aibă relaţii cu cei pe care i-a cunoscut în detenţie, a cărui influenţă a resimţit-o un timp îndelungat absorbindu-le psihologia şi convingerile” [247, p. 159].

Totuşi o mare parte a celor liberaţi din locurile de detenţie o constituie persoanele care doresc să păşească pe o cale cinstită. Anume acest contingent necesită o protecţie şi un ajutor deosebit. Desigur, că faţă de aceşti cetăţeni, o parte din care întîmplător sau din imprudenţă au ajuns după gratii şi sau căit sincer de cele săvârşite, este necesar de a avea o atitudine umană şi grijulie. Ei trebuiesc deosebiţi de cei care practic, după cum deja sa menţionat, nu doresc să renunţe de modul criminal de viaţă.

Şcepaliskii Ia. (citat de Trubnikov V.М., în: Социальная адаптация освобождённых от отбывания наказания, Изд. «Основа», Харьков, 1990, с. 9.) evidenţiază diferite grade de acomodare: „de la „pseudoadaptare” (individul ştie cum trebuie să acţioneze în noul mediu, cum să se comporte, însă lăuntric nu recunoaşte acest fapt, păstrînd relaţiile cu vechiul mediu) pînă la o „acomodare completă”, sau „asimilare” (individul, ajungînd în noul mediu, se dezice complet de vechile viziuni şi valori şi acceptă altele)” [58, p. 9].

Avînd în vedere cele menţionate acţiunile factorilor implicaţi în integrarea postpenitenciară a foştilor condamnaţi trebuie să se structureze pe două mari direcţii.

1) Găsirea mijloacelor şi procedeelor de natură a ajuta persoana să evite situaţiile criminogene de felul celor care l-au condus la comiterea infracţiunilor; familia, biserica, grupul de prieteni, instituţiile de asistenţă socială joacă un rol important.

159

2) Atenuarea pe cît posibil a procesului de stigmatizare, mass media jucînd un rol primordial; prin procedee specifice, ea putînd promova toleranţa şi respectul faţă de cei aflaţi în dificultate [276, p. 51-52].

În continuare ne vom referi la principalul factor care are un impact afectiv major asupra fostului condamnat cum este familia, după care vom elucida rolul şi implicarea celorlalţi factori sociali.

Este unanim recunoscută părerea că printre diversitatea tipurilor şi formelor de relaţii sociale, existente în societate, una din cele mai importante şi substanţiale pentru formarea personalităţii este relaţia de familie.

În calitatea de grup social-omogen şi instituţie social-juridică fundamentală, familia reprezintă cadrul principal în interiorul căruia, prin intermediul procesului de socializare indivizii îşi însuşesc primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicţie, marcînd dezvoltarea unei structuri generalizate a conştiinţei morale şi juridice [277, p. 41-42].

Familia poate apărea ca un factor anticriminogen, iar în alte cazuri – să fie un factor criminogen determinant. Suhomlinskii V.A. menţiona că „cu cît este mai gravă infracţiunea, cu cît mai multă neomenie, cruzime şi stupiditate este în ea, cu atît mai sărace sînt interesele intelectuale, estetice şi morale ale familiei” [147, p. 9].

Familia îndeplineşte, pentru individ şi pentru societate, o serie de funcţii semnificative (biologice şi de reprezentare, pedagogico-educative, de solidaritate familială, economice) [277, p. 41-42].

În urma sondajului realizat de către noi, la întrebarea „cine consideraţi că vă poate acorda o susţinere (un ajutor) mai mare după liberare din penitenciar?”, 88,5% au indicat că aceasta este familia, 7,7% au răspuns că aceştia pot fi prietenii, 3,8% au indicat organizaţiile neguvernamentale.

Izolarea condamnatului de societate influenţează considerabil asupra caracterului relaţiilor de familie. Ruperea sau deformarea relaţiilor obişnuite în acest domeniu este suportată greu şi de către condamnaţi, şi de către familiile lor. Există puţine cercetări cu privire la efectele încarcerării asupra familiei persoanei private de libertate, în special asupra dezvoltării copiilor. Se presupune că aceasta diferă de absenţa tatălui sau a mamei, precum şi în funcţie de vîrsta copilului. Corelaţia unor date prezente în cadrul cercetării altor efecte ale închisorii evidenţiază că minorii ai căror părinţi sînt încarceraţi se confruntă cu stigmatizarea socială şi discriminarea, au tendinţa de a-şi dezvolta un comportament agresiv, tendinţe de izolare, manifestă tulburări emoţional-afective etc. [6, p. 26]

Destrămarea familiei diminuează considerabil capacităţile de adaptare ale condamnaţilor după eliberare, ei nu doresc să muncească, au o atitudine neconştiincioasă faţă de îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu, nu învaţă. De aceea fortificarea relaţiilor cu familia, ajutorul acordat condamnaţilor în menţinerea unor relaţii normale cu rudele şi asigurarea influenţei lor pozitive

160

serveşte ca o premisă importantă ale unei includeri reuşite a persoanelor liberate în societate. Acest fapt este confirmat prin diverse cercetări în domeniul criminologiei [219, p. 173].

Toate acestea vorbesc despre faptul că în structura relaţiilor sociale ale condamnatului familia ocupă unul din locurile centrale. Caracterul acestor relaţii poate fi atît pozitiv cît şi negativ. Totodată, în majoritatea cazurilor, în una şi aceeaşi relaţie pot fi relevate atît influenţe pozitive cît şi negative. Putem vorbi despre familie ca despre un factor anticriminogen. Condamnaţii cu familie, în majoritatea lor, se caracterizează mai pozitiv în perioada ispăşirii pedepsei. Şi infracţiunile, comise de către infractorii „familişti”, de obicei, sînt mai puţin periculoase.

Totodată este necesar de ţinut cont de faptul, că anume familia, în multe cazuri, a fost acel „teren fertil” în care sau format concepţiile antisociale ale infractorului. Anume în familie condamnatul, de cele mai dese ori, găseşte îndreptăţire şi iertare faptelor sale. Şi nu întotdeauna familia poate servi ca un sprijin de nădejde în revizuirea deprinderilor negative ale fostului condamnat.

În cele mai dese cazuri, persoanele liberate tind să se întoarcă în familie. De faptul cum vor fi întîlniţi de către rude, în mare parte, depinde soarta lor de mai departe. Stabilirea unor relaţii de familie normale este un factor important al reuşitei adaptării sociale [169]. În cazul în care pînă la detenţiune ele erau încordate, iar uneori chiar conflictuale, atunci nu e greu de presupus că condiţiile readaptării vor fi nefavorabile. Astfel, în perioada adaptării sociale, familia deseori nu îndreptăţeşte aşteptările celor liberaţi din detenţie tratîndu-i, în cel mai bun caz, cu indiferenţă.

Situaţia femeilor în această privinţă este mai rea ca a bărbaţilor. Soţii femeilor condamnate nu dau dovadă, de regulă, nici de răbdare nici de grijă faţă de soţiile lor. Ei nu se pot împăca cu cele întîmplate, percepînd faptul condamnării soţiilor ca o dezonorare, care îi coboară în ochii societăţii. Din aceste motive la femeile condamnate, familiile de destramă mult mai des ca la bărbaţi.

Relaţiile în familie nu se limitează doar la problemele de căsătorie. Din familie de asemenea fac parte şi rudele de sînge – părinţii, copiii, fraţii, surorile, buneii, bunicii, şi alte rude. De ajutorul lor de asemenea depinde cît de reuşit se va adapta fostul condamnat în societate. Însă nu în toate cazurile rudele sînt pregătite de a le acorda acest ajutor.

Ţinînd cont de aceasta, considerăm oportună organizarea anumitor programe informative şi de reper pentru rudele şi apropiaţii acestora. În cadrul acestor programe rudele urmează a fi informate cum ar putea să-i ajute pe foştii deţinuţi să depăşească problemele apărute.

Astfel, membrii familiilor persoanelor care s-au întors din penitenciar i-ar putea ajuta pe aceştia avînd în raport cu ei următorul comportament: să fie liniştiţi comunicînd cu aceştia; să meargă împreună în locaşurile sfinte, pentru a-i ajuta să-şi purifice conştiinţa şi să se împace cu sine însăşi; să-i ajute să-şi găsească un loc de muncă sau să frecventeze cursuri de pregătire profesională; să-i sfătuiască să trăiască cinstit şi să ţină cont de reguli, îndemnîndu-i să întrebe atunci când nu sînt siguri de ceva, ca să nu mai ajungă în conflict cu legea; să insiste să evite

161

consumul de alcool şi anturajul care i-au „dus” în penitenciar; să-i convingă să se ducă la sectorul de poliţie pentru a se înregistra etc. [117, p. 80].

Trebuie să menţionăm că prezenţa profesiei şi a unei specialităţi lărgeşte considerabil potenţialul unor relaţii sociale reale, facilitează adaptarea la condiţiile vieţii la libertate şi poate fi examinată ca un factor pozitiv [278, p. 41].

În acelaşi timp angajarea la serviciu a persoanelor liberate ridică problema adaptării în colectivul de muncă. Conform datelor prezentate de către Şmarov I.V., [169, p. 58] din rîndul persoanelor studiate sau adaptat cu succes în colectivul de muncă doar 46%. Restul nu au putut stabili cu membrii colectivului relaţii normale. Prezintă interes cauzele acestei acomodări dificile în colectivul de muncă a persoanelor anterior condamnate: 9% din ei nu au putut depăşi înstrăinarea morală şi psihologică, 11% consideră că faţă de ei au fost înaintate cerinţe prea mari, 7% nu s-au încadrat în colectiv din cauza relaţiilor nesănătoase, 13% menţineau cu membrii colectivului doar relaţii oficiale, 14% nu au dorit să rămînă în colectiv deoarece considerau munca sa ca fiind una temporară.

În cadrul unor studii mai recente ale experţilor naţionali [259, p. 58] sa evidenţiat că suportul primit nu totdeauna răspunde nevoilor sociale ale foştilor deţinuţi aceştia confruntîndu-se cu probleme cum ar fi: discriminare salarială, restricţii pentru avansare în funcţie, etichetare prin supraveghere excesivă din partea angajatorilor, marginalizarea/izolarea de către colegi, locurile de muncă oferite sînt prost plătite etc.

În afară de stabilirea unor relaţii de familie sănătoase şi adaptării în colectivul de muncă pot fi evidenţiate şi alte împrejurări, care influenţează esenţial asupra caracterului şi structurii relaţiilor sociale ale fostului condamnat. Unii cercetători vorbesc despre deosebirea mecanismului apariţiei şi funcţionării unor relaţii sociale la locuitorii din oraşe şi a celor din localităţile rurale [279]. Este bine cunoscut că în domeniul obiceiurilor, tradiţiilor, comunicării etc. există deosebiri esenţiale între sat şi oraş.

În sat sau într-un orăşel mic oamenii se află în condiţii psihologice şi de spaţiu mai apropiate unul faţă de altul, iar într-un oraş mare relaţiile de vecinătate îşi pierd, în mare parte, importanţa lor. Oamenii la oraş nu creează comunităţi închise după locul de trai. Comunităţile de cunoscuţi şi prieteni se creează după interese şi deseori locuiesc în părţi diferite ale oraşului. Conform calculelor sociologilor în mediul rural persoana se poate întîlni cu 30-40 de persoane iar în condiţiile oraşului această cifră poate ajunge la cîteva mii [280, p. 94]. Aceste împrejurări se răsfrîng asupra deprinderilor şi tradiţiilor comunicării interpersonale, şi prin urmare asupra mecanismului relaţiilor sociale ale persoanei. În general deprinderile de viaţă dintr-un oraş mare îl fac pe individ capabil de relaţii mult mai largi comparativ cu locuitorii de la sate. Orăşeanul deseori trebuie să se acomodeze la împrejurările care se schimbă frecvent. În oraş obiceiurile şi tradiţiile sînt mai puţin constante. Aceste împrejurări dezvoltă cetăţeanului un mecanism de

162

apărare psihologică – indiferenţa faţă de cel pe care îl întîlneşte, care se manifestă prin aceea că perceperea fiecărei persoane întîlnite nu are loc la nivel emoţional, şi a unei atitudini personale faţă de el. Dacă etica locuitorului de la sat presupune manifestarea unui interes faţă de persoana celui întîlnit, atunci etica vieţii de la oraş nu poate cere acest lucru. Locuitorul de la oraş evită contactele în plus [281, p. 88-89].

Un rol important în stabilirea unui echilibru sufletesc a fostului condamnat îl poate avea implicarea efectivă şi afectivă a instituţiei Bisericii. Implicarea acestei instituţii trebuie să aibă loc atît la nivelul persoanei liberate cît şi la nivelul familiei acestuia, a prietenilor, a celor care pot participa şi ajuta afectiv în timpul perioadei critice; este factorul care poate crea o legătură sufletească între individul aflat în dificultate şi cei din jur, îl poate ajuta să se cunoască mai bine, să-şi recunoască greşelile şi să fie implicat el însuşi în propriul proces de reeducare şi de reintegrare socială [276, p. 46-52].

În toate regiunile în care s-a realizat misiunea de evaluare a necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie s-a constatat că ei îşi pot satisface necesităţile religioase în dependenţă de valorile spirituale şi concepţiile proprii. Nu există o evidenţă strictă a categoriilor de lăcaşe sfinte vizitate de persoanele liberate din locurile de detenţie şi nici a cultelor religioase a acestora. Această constatare este validă pentru zona de nord, centru şi sud. În toate zonele nominalizate respondenţii au menţionat că accesul la literatura religioasă, în special Biblia, este nelimitat şi orice fost condamnat o poate accesa când doreşte.

În toate regiunile unde s-a realizat evaluarea, există condiţii pentru a fi satisfăcute necesităţile religioase, a avea acces la literatura religioasă, însă nu se pune accentul pe activizarea lucrului respectiv cu această categorie de beneficiari. Satisfacerea necesităţilor religioase se realizează în dependenţă de cerinţele individuale. Fiecare fost deţinut mergînd la Biserică are acces la Biblie, numai să fie dorinţă din partea lui. Nuci un cult religios nu stopează accesul la el, realizează mese de binefacere atît Biserica ortodoxă, cît şi alte religii. Mai des persoanele liberate din locurile de detenţie merg la cultul pentacostal, unde sînt hrăniţi [259, p. 53].

În prezent un rol crescînd în ceea ce priveşte ajutorul acordat persoanelor liberate din detenţie, îl au organizaţiile neguvernamentale. Avînd atît suportul organizaţiilor occidentale, cît şi cel guvernamental, în ultimii ani în Republica Moldova s-a dezvoltat rapid o reţea amplă de organizaţii neguvernamentale cu obiective în domeniul social. Multe din acestea au acumulat o bogată experienţă şi un grad înalt de competenţă. Însă mai puţine la număr sînt organizaţiile neguvernamentale ce au în calitate de beneficiari persoanele liberate din locurile de detenţie.

În prezent în unele raioane prin suportul financiar al unor organizaţii internaţionale activează cîte un Centru de Justiţie Comunitară care prestează servicii juridice şi psiho-sociale persoanelor aflate în dificultate inclusiv şi foştilor deţinuţi. Acestea sînt organizaţii necomerciale, neguvernamentale, constituite în formă organizatorico-juridică ca instituţii obşteşti. Unul din

163

obiectivele acestor centre este stabilirea unui mecanism, eficient şi participativ, reintegrarea socială a foştilor deţinuţi.

În cadrul acestor centre sînt prestate următoarele servicii: - Elaborarea planului individual de intervenţie psiho-socială pentru reabilitare şi reintegrare

socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie; - Acordarea asistenţei psiho-sociale persoanelor liberate din locurile de detenţie de către

psiholog şi asistent social; - Aplicarea programelor de reabilitare şi de dezvoltare a abilităţilor sociale pentru grupuri

de clienţi; - Acordarea asistenţei pentru găsirea locului de muncă, continuarea studiilor, pentru

reîntoarcerea în familie, precum şi pentru rezolvarea altor probleme sociale [259, p. 51]. În general vorbind despre posibilităţile organizaţiilor neguvernamentale în integrarea

postpenitenciară a foştilor condamnaţi putem evidenţia următoarele domenii: - asigurarea protecţiei sociale a foştilor deţinuţi: asistenţă în restabilirea legăturilor pozitive

cu familia, persoanele de contact (este binevenit să se înceapă în perioada detenţiei); încadrare în programe de instruire, profesionalizare, reciclare. Aici pot să se implice organizaţiile care prestează servicii de instruire, de asistenţă şi consiliere a familiilor;

- asigurarea controlului social după comportamentul deţinutului eliberat. În acest domeniu de intervenţie pot să se implice şi organizaţiile neguvernamentale specializate pentru prestarea serviciilor sociale specializate, care lucrează cu diverse categorii de persoane aflate în risc sau cu potenţial risc: organizaţiile neguvernamentale de tineret, care lucrează în domeniul prevenirii narcomaniei, etc.;

- monitorizarea procesului de respectare a drepturilor omului – organizaţiile neguvernamentale care funcţionează în domeniul legislativ;

- consilierea moral-psihologică: - reabilitarea personalităţii fostului deţinut; - ajutor în restabilirea legăturilor sociale dereglate: diverse servicii consultative; - crearea unui serviciu multidisciplinar specializat: Centru de plasament temporar/azil pentru

reintegrarea socială a persoanelor eliberate din detenţie rămase fără familie şi lipsite de loc de trai cu asistenţă diferenţiată pe nivele, în funcţie de eforturile personale pentru reintegrare realizate.

În acest context pot fi numite şi avantajele implicării organizaţiilor neguvernamentale în integrarea postpenitenciară:

- lărgesc aria de influenţă de rînd cu implicaţiile guvernamentale; - completează golurile în sistemul de protecţie guvernamentală existent; - creează posibilităţi de comunicare nonformală, confidenţială, la egal; - creează posibilitate pentru implicarea societăţii civile în procesele de reintegrare socială

pentru contingentul dat.

164

Tot odată pot fi identificate probleme şi obstacole în participarea organizaţiilor neguvernamentale în integrarea postpenitenciară:

- lipsa serviciilor specializate pentru asistenţa persoanelor în procesul reintegrării postpenitenciare;

- lipsa structurilor/specialiştilor în structurile teritoriale care ar coordona serviciile de reintegrare postpenitenciară;

- numărul extrem de mic de ONG-ri care activează în domeniul dat; - incapacitatea accesului în mediile penitenciare, la deţinuţi pentru participare la pregătirea

lor pentru eliberare, stabilirea contactelor; - imperfecţiunea bazei legislative care ar prevedea posibilitatea implicării societăţii civile

în procesele de reeducare şi reintegrare a deţinuţilor [282]. Astfel, după cum sa putut vedea, interacţiunea mediului social şi a structurii relaţiilor sociale

ale foştilor condamnaţi poartă un caracter destul de complex. În particular, mediul social nu întotdeauna generează relaţii sociale care i-ar corespunde. Acest fapt are loc din cauza că persoana, în procesul interacţiunii cu societatea, comunică cu un număr mare de subsisteme obşteşti – colective, grupuri formale şi neformale, asociaţii temporare. În acest caz se manifestă încă o particularitate importantă a fenomenului relaţiilor sociale. Ea se exprimă prin aceea că nu toată informaţia cu importanţă socială, care circulă la toate nivelurile comunicării individului cu societatea, este percepută şi asimilată complet de către acesta. De aceea persoana se află în mediu în condiţiile unei concurenţe permanente între diferite relaţii. Astfel, un anumit anturaj negativ în familie încă nu conduce în mod inevitabil persoana care creşte în acest mediu la un conflict serios cu societatea. În astfel de cazuri asupra formării sale un rol determinant îl pot avea relaţiile sociale pozitive, care au concurat cu influenţa negativă a familiei. Pe de altă parte, examinînd structura relaţiilor sociale ale infractorului, în mod sigur, vom descoperi şi elemente ale influenţării negative ale unui sau altui mediu. Concurenţa diferitor subsisteme ale relaţiilor sociale condiţionează şi particularităţile relaţiilor individului cu macromediul. Informaţia parvenită de la macromediu, este însuşită de către individ doar după ce se va convinge că îi este convenabilă şi corespunde viziunilor, idealurilor, convingerilor şi deprinderilor sale. Prin aceasta se explică şi una din particularităţile personalităţii infractorului, care deseori nu acceptă viziunile social-pozitive, şi invers, foarte uşor poate prelua norme social-negative de comportament [275, p. 29].

Dintr-un alt punct de vedere, s-ar putea spune că reintegrarea socială sau totalitatea activităţilor ce se circumscriu acesteia, gravitează în jurul a două elemente sau coordonate: primul este, desigur, persoana infractorului, iar al doilea ar putea fi opinia publică, aceasta integrată categoriei mai largi a condiţiilor exterioare la care fostul condamnat trebuie să se adapteze, înţeleasă atît la nivelul comunităţii imediat următoare din care face parte persoana, cît şi la nivelul ei general.

165

Bineînţeles, opinia publică se formează, în ambele situaţii, pornind de la cantitatea şi calitatea informaţiilor de care se dispune, acestea putînd varia de la mass-media (tv, radio, ziare) şi chiar pînă la procedeul binecunoscut „gura satului”. Prin urmare, se poate spune că, cu cît informaţiile primite sînt mai aproape de adevăr, cu atît opinia publică se va forma pe parcursul ei normal, adică corectă.

Mass-media este un factor puternic de influenţare, orientare şi schimbare a comportamentelor individuale şi colective. Graţie caracterului ambivalent, mijloacele de comunicare nu sînt doar surse de informare, ci puternice mijloace de influenţare a tuturor domeniilor vieţii sociale [283].

Una din funcţiile presei este tocmai informarea, ce se trebuie făcută respectîndu-se toate exigenţele, cum ar fi responsabilitatea, adică jurnalistul nu trebuie să-şi folosească puterea pentru un scop egoist sau nedemn, independenţa, adică nu trebuie promovat nici un interes particular, contrar bunăstării generale sinceritatea, înclinaţia spre adevăr, acurateţea; cu alte cuvinte, un ziar este obligat, după toate cerinţele bunei credinţe, să spună adevărul.

O altă funcţie importantă a presei, atît prin prisma profesionalismului, cît şi prin cea a problemei vizate, este cea a educării sau altfel spus, cea a influenţării. Realizarea opiniei publice corecte depinde foarte mult de realizarea unei funcţii educative corecte, întrucît, de cele mai multe ori, cititorii îşi însuşesc parţial, dacă nu chiar în totalitate, părerile exprimate în ziar. Ce importanţă are aceasta asupra procesului reintegrării? Are o importanţă primordială, deoarece cu cît materialele tipărite vor fi mai cuprinzătoare, adică vor cuprinde informaţii şi judecăţi de valoare prin prisma resocializării şi reintegrării despre toate perioadele importante din viaţa infractorului (condiţiile premergătoare trecerii la act, trecerea la act, instrumentarea cazului, ispăşirea pedepsei, recidivă şi reintegrare socială), cu atît opinia publică se va forma mai liberă de prejudecăţi şi idei preconcepute, mai aproape de adevăr.

Nu mai puţin importantă pentru problema noastră este şi funcţia presei de a exprima opinia publică, de a se transforma într-o voce a poporului. Dacă pînă acum presa, în funcţiile arătate, exercita o influenţă asupra condiţiilor exterioare, de data aceasta, presa are importanţă în procesul resocializării prin prisma influenţării directe asupra conştiinţei fostului deţinut. Aducîndu-se la cunoştinţă că cei din jur, sau majoritatea lor, îi cunosc antecedentele şi au o opinie, de cele mai multe ori, negativă sau de respingere, evident că această negare îl va însoţi pretutindeni şi va face ca eforturile lui de reintegrare să fie astfel dublate. Aici prezintă interes cunoaşterea în detaliu a opiniei publice referitoare la diferite cazuri de încălcări ale legii penale reflectate în ziare, ce se poate realiza prin tehnici şi metode specifice însă, din diferite motive, nu s-a operat un asemenea demers [284, p. 61-62].

Avînd în vedere cele menţionate ne-am propus o cercetare a unor ziare din punctul de vedere al reflectării de către acestea a procesului de resocializare a infractorilor. În acest scop au

166

fost alese cinci ziare cu tiraj mare şi anume: „Moldova Suverană” [285]; „Timpul”[286]; „Ziarul de Gardă”[287]; „Jurnal de Chişinău”[288]; „Молдавские Ведомости”[289]. Astfel drept obiect al cercetării au constituit toate numerele apărute în luna octombrie 2008.

În urma studiului am constatat că cele cinci ziare se axează aproape exclusiv pe funcţia informativă, fiind prezentate anumite articole pe teme de criminalitate preocupîndu-se în special de aspectele spectaculoase fără a face referiri la situaţia materială, socială, fizică sau psihică a infractorului.

În perioada de referinţă în ziarele sus numite nu a fost publicat nici un articol despre problemele care apar în procesul de resocializare a infractorilor. Astfel putem concluziona că presa nu acordă atenţie suficientă aspectelor legate de problemele întîlnite de infractor pe perioada penitenciară sau postpenitenciară, precum şi faţă de eforturile pe care acesta trebuie să le facă în scopul restabilirii unor relaţii normale cu societatea.

În reintegrarea socială a foştilor deţinuţi ar trebui să intervină societatea civilă. Spre regret asociaţiile care se ocupă de acest lucru sînt prea puţine şi nu satisfac decît în mică măsură nevoile foştilor deţinuţi. Organizaţiile neguvernamentale care încearcă să ofere soluţii pentru reabilitarea socială a persoanelor liberate din penitenciare sînt în număr extrem de redus la noi în ţară, şi ele lucrează în special cu deţinuţii, lăsînd în afară informarea şi educarea populaţiei [259, p. 55].

Astfel, în scopul ridicării rolului mass-mediei asupra procesului de resocializare a condamnaţilor precum şi acordarea de ajutor persoanelor liberate din detenţie prin diversificarea relaţiilor social-utile cu societatea, propunem a deschide anumite programe speciale televizate şi difuzate la radio. Aceste emisiuni urmează a fi dedicate problemelor politicii execuţional-penale din Republica Moldova conţinînd informaţii accesibile publicului larg.

4.4 Reglementarea juridică a profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate din detenţie

De regulă, cele mai importante domenii ale vieţii sociale sînt reglementate de normele de drept. Din această categorie, desigur, face parte şi activitatea organelor de stat şi obşteşti în domeniul profilaxiei infracţionalităţii recidive în rîndul persoanelor liberate din locurile de detenţie. Importanţa ei este determinată, în primul rînd, prin tendinţa statului de a asigura ordinea de drept, şi în al doilea rînd, prin faptul că ea vizează anumite drepturi subiective importante ale cetăţenilor limitînd, într-o oarecare măsură, libertatea lor personală.

Însăşi termenul „profilaxie” provine de la latinescul „prevenire” însemnînd „a feri”, „a preveni” [19, p. 846]. Iar prin profilaxia infracţiunilor se înţelege o totalitate de măsuri de relevare şi înlăturare a determinantelor infracţionalităţii (profilaxia generală), precum şi

167

influenţarea corecţională asupra persoanelor, care pot săvîrşi o infracţiune [290, p. 155] (profilaxia individuală).

Ţinem să menţionăm că în prezent, în rîndul specialiştilor nu există o unanimitate privind înţelegerea conţinutului profilaxiei infracţiunilor şi locului său în sistemul contracarării criminalităţii. O parte a specialiştilor în domeniu concep profilaxia infracţiunilor ca o noţiune generică mai universală [291, p. 12; 292, p. 115]; alţii consideră contracararea, profilaxia şi prevenirea criminalităţii ca categorii sinonime şi, de fapt, nu le disociază [293, p. 156].

Totodată, termenul „a preveni” (fenomene, acţiuni etc.) înseamnă „a face să nu se producă, recurgînd la măsuri de precauţie; a preîntîmpina” [19]. În acest context se menţionează că prevenirea criminalităţii presupune a preveni infracţiunea, adică a apăra oamenii, societatea, statul de săvîrşirea infracţiunilor [294, p. 34].

În formă generalizată prin prevenirea criminalităţii urmează de înţeles o activitate scopul căreia este de a nu permite săvîrşirea infracţiunilor, atît pe calea eliminării cauzelor, cît şi prin combaterea ei [295, p. 3].

Autorii români Gh. Nistoreanu şi C. Păun definesc prevenirea criminalităţii ca un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic destinate să preîntîmpine săvîrşirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional [296, p. 251].

Unii autori [297, p. 46] menţionează că în însuşi conţinutul gnoseologic al acestei noţiuni stă o eroare logică deoarece nu este posibil de prevenit ceea ce deja există. Iar criminalitatea există în mod obiectiv. Desigur, din acest punct de vedere, termenul nu este cel mai reuşit, însă el sa înrădăcinat în terminologia ştiinţifică utilizîndu-se pe larg în literatura de specialitate.

Scopul profilaxiei întotdeauna este de a stabili cauzele şi condiţiile săvîrşirii infracţiunilor, înlăturarea lor, neadmiterea unor noi acţiuni ilegale, scăderea nivelului lor în societate [298, p. 13].

Profilaxia unui astfel de fenomen social negativ cum este criminalitatea necesită efortul întregii societăţi, a întregului mecanism de stat şi este indisolubil legată de acele schimbări care au loc actualmente în economie, sfera socială, ideologie şi alte domenii ale relaţiilor obşteşti.

La rîndul său temeiurile pentru aplicarea unor sau altor norme de drept, care reglementează profilaxia infracţiunilor, sînt determinate de specificul drepturilor şi obligaţiilor, adică de statutul juridic al cetăţenilor. Deoarece toţi cetăţenii sînt obligaţi să respecte legea, încălcarea căror-va prevederi ale ei inevitabil va atrage aplicarea unor măsuri de influenţare, care întotdeauna constau în limitarea unor drepturi. În acest caz temei pentru aplicarea lor este faptul încălcării legii. Însă încălcarea legii nu este unicul temei pentru limitarea în drepturi. În privinţa persoanelor liberate din detenţie unele tipuri de restricţii ţin chiar de faptul condamnării şi de aceea pot fi aplicate indiferent de comportamentul acestor persoane. Totodată temeiul pentru a aplica aceste restricţii reiese din statutul juridic al persoanelor liberate, care are anumite deosebiri de statutul juridic al altor persoane.

168

Într-adevăr, liberarea din penitenciar după ispăşirea pedepsei presupune încetarea raporturilor juridice execuţional-penale, însă nu şi a celor juridico-penale, deoarece o anumită perioadă de timp, persoana se consideră a avea antecedente penale, fapt care poate atrage pentru ea anumite restricţii ale drepturilor şi obligaţiilor, iar aceasta de acum nu ne permite să vorbim despre o identitate totală a drepturilor şi obligaţiilor persoanelor, care au ispăşit o pedeapsă, şi a celorlalţi cetăţeni. De aici putem concluziona că temeiul general juridic pentru înfăptuirea măsurilor profilactice în privinţa persoanelor liberate din locurile de detenţie sînt antecedentele penale. Lipsa antecedentelor face imposibilă limitarea unor drepturi subiective ale persoanelor liberate.

Însă categoria de persoane examinată de către noi devine obiect al influenţării profilactice pe motiv că anterior a comis o infracţiune şi a ispăşit o pedeapsă penală. Legitimitatea unui astfel de motiv nu trezeşte careva dubii deoarece infracţiunile, de regulă, sînt săvîrşite de persoane social degradate iar rezultatul final - corijarea lor, care trebuie să fie atins în timpul ispăşirii pedepsei, necesită a fi fixat, sau cel puţin, verificat pe parcursul unei anumite perioade de timp după liberare. O necesitate şi mai mare în lucrul postpenitenciar cu aceste persoane apare în cazul cînd, dintr-un motiv sau altul, eforturile administraţiei instituţiei penitenciare în vederea corijării condamnatului nu sau soldat cu succes.

Şmarov I.V. susţine că „însuşi faptul existenţei antecedentelor penale încă nu oferă temei pentru limitarea drepturilor subiective ale persoanei. Ele generează urmări general-juridice pentru persoanele liberate din detenţie în cazul cînd acestea sînt indicate expres în lege” [299, p. 113].

Prin urmare, temeiul juridic nemijlocit îl constituie actele normative care stabilesc un anumit tip de control sau restricţii pentru persoana liberată din detenţie.

Totalitatea normelor juridice, care reglementează activitatea profilactică, formează baza legală care determină cercul subiecţilor şi a obiectivelor lucrului profilactic, volumul drepturilor şi obligaţiilor, ordinea realizării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor, responsabilitatea pentru nerespectarea prevederilor legale.

Trebuie să menţionăm semnificaţia diferită a fiecăruia din actele normative, care reglementează activitatea organelor de stat şi a organizaţiilor obşteşti privind profilaxia unor noi infracţiuni.

Astfel, un caracter general poartă normele conţinute în CP al RM (art. 91. alin (2); art. 90 alin (6)), precum şi în CE al RM (art. 288, art. 301 ). Aceste acte normative stabilesc care sînt organele de stat şi categoriile de persoane în privinţa cărora sînt în drept să stabilească anumite măsuri de profilaxie. Detalierea activităţii de profilaxie este prevăzută în acte normative speciale (ex. Instrucţiuni cu privire la modalitatea organizării activităţii şefului de secţie, sector, post şi inspectorului (superior) de sector în comisariatul de poliţie aprobate prin Ordinul MAI nr. 200 din 10.06.2004).

Actele normative enumerate sînt doar cele care constituie baza cadrului juridic al activităţii de profilaxie. În afară de acestea mai există un şir de acte normative care nu sînt orientate special spre prevenirea infracţionalităţii dar care, într-un fel sau altul, au tangenţe cu

169

acest domeniu al vieţii sociale. Aici putem numi normele legislaţiei muncii (Titlul XIII CM al RM), familiei (art. 124, 125 CF al RM), civile (art. 199-215 CC al RM), etc.

Totodată tendinţa legiuitorului de a reglementa detaliat şi pe cît posibil de multilateral un domeniu atît de important al activităţii organelor de stat şi obşteşti deocamdată nu a căpătat o formă definitivată, deoarece reglementarea juridică este realizată de mai multe ramuri de drept, şi acte normative de nivel diferit, care reglementează fie nişte laturi aparte ale acestei activităţi, fie activitatea unei organizaţii de stat sau obşteşti.

Ţinînd cont de cele menţionate constatăm actualitatea şi oportunitatea elaborării unui act normativ în care ar fi determinate sarcinile şi caracterul activităţii de prevenire a infracţionalităţii; subiecţii activităţii de prevenire, drepturile şi obligaţiile lor juridice; nivelele, domeniile şi direcţiile de bază ale profilaxiei infracţiunilor; formele, măsurile şi mijloacele juridice relevante ale prevenirii infracţiunilor; formele răspunderii pentru nerespectarea obligaţiilor privind profilaxia infracţiunilor.

În funcţie de ierarhia cauzelor şi condiţiilor criminalităţii, pot fi evidenţiate trei nivele de bază privind prevenirea ei: general, special-criminologic şi individual.

Nivelul general (profilaxia generală) include în sine activitatea statului, societăţii şi a instituţiilor ei, îndreptată asupra soluţionării contradicţiilor din domeniul economic, social, politic etc. Aceasta se realizează de diferite organe statale sau formaţiuni obşteşti, pentru care prevenirea criminalităţii nu este o funcţie primordială ori profesională.

Nivelul special-criminologic (profilaxia criminologică) constă în influenţa asupra factorilor criminogeni care generează anumite tipuri sau grupe de comportamente infracţionale (violente, cupidante etc.). Înlăturarea sau neutralizarea unor asemenea factori se realizează în procesul activităţii subiecţilor corespunzători, pentru care funcţia preventivă constituie o sarcină profesională.

Nivelul individual (profilaxia individuală) include în sine activitatea în privinţa acelor persoane, comportamentul cărora intră în contradicţie cu normele juridice. În dependenţă de etapele formării personalităţii infractorului prevenirea individuală a infracţiunilor poate avea patru modalităţi: 1) prevenirea primară; 2) prevenire nemijlocită; 3) prevenire penitenciară; 4) prevenirea postpenitenciară [300, p. 32].

În dependenţă de caracterul determinaţiei sociale a criminalităţii măsurile de influenţă preventivă se divizează în generale şi speciale. După conţinut măsurile preventive se clasifică în economice, sociale, ideologice, tehnice, organizatorice şi juridice. Este necesar de menţionat, că atît măsurile generale, cît şi cele special-criminologice pot fi divizate conform acestei clasificări [301, p. 108].

În opinia autorului Inşacov S.M., direcţia prioritară a profilaxiei criminalităţii recidiviştilor trebuie să rezide în lichidarea cauzelor acesteia. Referindu-se la măsurile profilaxiei criminalităţii

170

recidiviştilor, autorul susţine că la acestea pot fi atribuite următoarele: 1) perfecţionarea activităţii de aplicare a dreptului, a metodelor de anchetare a crimelor, minimalizarea numărului persoanelor nepedepsite pentru săvîrşirea infracţiunilor; 2) reformarea sistemului execuţional-penal în direcţia diferenţierii condamnaţilor şi umanizării condiţiilor de viaţă în penitenciare; 3) perfecţionarea continuă a legislaţiei penale şi a practicii judiciare, sporirea eficacităţii pedepselor penale; 4) sporirea nivelului de pregătire a judecătorilor în ceea ce priveşte capacitatea de a studia personalitatea inculpatului, de a efectua prognozarea criminologică şi pe aceste temeiuri de a pronunţa sentinţe legale şi temeinice; 5) profilaxia bolilor psihice, a alcoolizării şi narcotizări populaţiei; 6) perfecţionare activităţii organelor de stat (centrale şi locale) privind resocializarea persoanelor eliberate din penitenciare, asigurarea lor cu condiţii necesare pentru un trai decent (locuinţă, serviciu), susţinerea de către stat a iniţiativei sociale în această privinţă; 7) coordonarea eforturilor organelor sistemului execuţional-penal şi a organelor autoadministrării locale, a organelor de stat şi obşteşti în ceea ce priveşte reabilitarea socială a condamnaţilor; interacţiunea organelor de stat cu reprezentanţii diverselor confesiuni în scopul educării religioase a condamnaţilor [302, p. 178].

În literatura de specialitate este prezentată o determinare detaliată a subiecţilor profilaxiei. Astfel, convenţional ei pot fi divizaţi în trei grupe de bază.

Prima grupă include subiecţii prevenirii generale, la care se referă organele statale şi organele autoadministrării locale, precum şi formaţiunile obşteşti, care nu realizează nemijlocit sarcinile ocrotirii normelor de drept (ministerele, departamentele, primăriile, partidele, sindicatele, Biserica etc.).

Din grupa a doua fac parte subiecţii ce realizează prevenirea special-criminologică: a) organele statale, care îndeplinesc funcţiile ocrotirii normelor de drept (MAI, SIS,

procuratura, instanţele judecătoreşti etc.); b) organele socio-statale, care realizează funcţiile nominalizate (Oficiile de executare,

comisiile pentru minori etc.); c) structurile private şi obşteşti, care contribuie la realizarea sarcinilor privind ocrotirea

normelor de drept (agenţiile de pază şi securitate etc.). Grupa a treia unifică subiecţii care realizează prevenirea individuală. La ei se referă

lucrătorii organelor de drept (spre exemplu, inspectorii operativi de sector, lucrătorii inspectoratelor pentru minori etc.), lucrătorii altor instituţii statale (spre exemplu a şcolilor speciale pentru minorii care au comis încălcări de lege) [301, p. 109-110].

Existenţa cîtorva subiecţi de bază care se ocupă cu activităţile de profilaxie a infracţiunilor încă nu înseamnă că există careva elemente în plus în sistemul examinat. Activităţile de profilaxie presupun organizarea controlului asupra comportamentului persoanei liberate în toate domeniile vieţii sale: la domiciliu, la serviciu, în locurile publice; soluţionarea unui complex de

171

probleme locative şi de muncă; aplicarea în cazurile necesare faţă de el a unor măsuri de influenţare. Concentrarea unui spectru atît de larg de funcţii în cadrul unei singure organizaţii statale sau obşteşti probabil că nu este posibil. Important este ca să existe o delimitare clară o obligaţiilor între subiecţii profilaxiei şi să nu se admită o dublare a funcţiilor.

Subiecţii profilaxiei, deosebindu-se prin sarcinile concrete care stau în faţa lor, prin împuterniciri, forme şi metode de lucru, sînt reuniţi de un scop comun. Însă să vorbim despre stabilirea unor relaţii de interacţiune între subiecţii profilaxiei încă este prematur, deoarece în activitatea lor ei se conduc de o multitudine de acte normative, care reglementează fie activitatea unui subiect în parte, fie o latură a activităţii de profilaxie.

Nu mai puţin important este să determinăm obiectul profilaxiei, deoarece recunoaşterea drept obiect al profilaxiei fără temei legal încalcă drepturile sale subiective venind astfel în contradicţie cu principiul legalităţii.

În acest sens, Avanesov G.A. consideră, că „obiectul influenţării profilactice este o categorie deosebit de complexă, elemente ale căreia sînt personalităţi în parte, grupuri de oameni, anturajul lor social (inclusiv şi micromediul) precum şi diferiţi factori, cauze, condiţii, împrejurări etc. Este admisibil de vorbit chiar despre astfel de obiecte ale profilaxiei cum ar fi o întreprindere concretă, raion, oraş, sau în genere o regiune sau alta” [294, p. 444].

În opinia noastră o astfel de abordare a obiectului profilaxiei este foarte largă. Într-adevăr, organele care realizează această activitate, acţionează nu doar asupra unei persoane concrete dar şi asupra diferitor împrejurări cum ar fi: situaţia nefavorabilă din familie, influenţa negativă din partea unor persoane din anturajul apropiat etc. care au tangenţe, într-un fel sau altul, cu persoana care este recunoscută drept obiect al profilaxiei.

Obiectul şi subiecţii profilaxiei, în acelaşi timp, apar în calitate de subiecţi ai raporturilor juridice în domeniul prevenirii infracţionalităţii avînd astfel anumite drepturi şi obligaţii. Prin urmare, să recunoaştem împrejurările enumerate mai sus drept obiecte ale profilaxiei nu este posibil. În plus la aceasta, legiuitorul, vorbind despre profilaxia infracţiunilor, întotdeauna are în vedere personalitatea, care se caracterizează prin anumite semne: prezenţa antecedentelor penale, comportamentul antisocial etc. „Adresantul activităţilor de prevenire sînt acele persoane, comportamentul cărora atestă o deviere de la normele legii şi regulilor de convieţuire socială” [177, p. 265].

În studiul dat, prin obiect al activităţii de profilaxie subînţelegem cercul de persoane, liberate din locurile de detenţie, în privinţa cărora în actele normative este stabilită posibilitatea de a aplica anumite restricţii.

Astfel, în corespundere cu prevederile art. 91 alin. (2) art. 90 alin. (6) CP al RM, art. 288 CE al RM în privinţa persoanelor liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen, oficiul de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul întreprinde acţiuni de

172

supraveghere a condamnatului pe durata termenului condiţionat şi, în cazul survenirii condiţiilor prevăzute în art. 91 alin (8) CP al RM, înaintează instanţei de judecată un demers pentru revocarea liberării condiţionate.

Art. 301 CE al RM prevede că administraţia penitenciarului, cu cel puţin 7 zile înainte de data la care urmează să fie liberat, informează organul afacerilor interne despre liberarea din locul de deţinere a condamnatului pentru infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave.

Astfel, nu faţă de toate persoanele liberate pot fi aplicate măsuri cu caracter restrictiv, dar numai faţă de cei, din partea cărora, cu o probabilitate mai mare, putem aştepta noi încălcări ale legii. În privinţa celor liberaţi condiţionat înainte de termen de către oficiile de executare se stabileşte un control în scopul fixării rezultatelor corijării şi petrecerii unei munci educative.

Recunoaşterea persoanei liberate din detenţie drept obiect al profilaxiei presupune nu doar stabilirea unor restricţii prevăzute de actele normative, dar de asemenea obligă organele competente să acorde ajutor în vederea soluţionării unor probleme importante pentru el. Astfel, după conţinutul său profilaxia postpenitenciară poate fi divizată în stabilirea (aplicarea) restricţiilor şi acordarea unui ajutor persoanei liberate. La rîndul său prima direcţie include în sine următoarele măsuri: a) de control şi supraveghere; b) de îngrădire a unor drepturi subiective; c) măsuri de influenţare.

Controlul şi supravegherea, într-o formă sau alta, este efectuată în privinţa mai multor foşti condamnaţi avînd drept scop relevarea în rîndul acestora a persoanelor cu comportament deviant. Îngrădirea drepturilor subiective şi măsurile de influenţare se aplică doar în privinţa unor categorii de persoane. Primele au rolul de a preveni săvîrşirea unor noi infracţiuni, iar cele dea doilea curmarea comportamentului ilegal sau altui comportament antisocial.

Conţinutul, formele şi metodele activităţii postpenitenciare trebuie să depindă, în primul rînd, de caracteristica personalităţii celui liberat şi de problemele cu care el se confruntă în perioada adaptării la condiţiile vieţii la libertate.

Astfel, un semn distinctiv al activităţilor profilactice cu persoanele liberate din detenţie este tendinţa legiuitorului de a avea o influenţare preventivă, în primul rînd, asupra persoanelor din partea cărora, într-o măsură mai mare, se poate aştepta la săvîrşirea unei noi infracţiuni.

Formele de bază ale activităţilor de profilaxie depind de temeiurile liberării. Astfel, în privinţa persoanelor liberate condiţionat înainte de termen, în conformitate cu prevederile art. 91 alin. (2) CP al RM şi art. 90 alin. (6) CP al RM instanţa de judecată îl poate obliga pe condamnat: a) să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţămîntul organului competent; b) să nu frecventeze anumite locuri; c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală venerică; d) să acorde o susţinere materială familiei victimei; e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.

173

Persoana liberată din detenţie poate fi recunoscut obiect al profilaxiei doar pe un anumit termen. Conform regulii generale termenul limită al activităţilor postpenitenciare este determinat de durata existenţei antecedentelor penale.

Aşadar, punctul de pornire în reintegrarea fostului deţinut în societate este acela că nu trebuie realizat mai mult control decît strictul necesar ca şi fostul infractor să fie susţinut şi motivat să trăiască o viaţă fără infracţiuni prin ajutorul acordat în dezvoltarea lui personală, socială, profesională şi educaţională: control şi securitate contra sprijin şi motivare. Este bine de a oferi foştilor deţinuţi mai mult sprijin neîntrerupt şi eficient, grijă şi servicii pentru reabilitare. Sarcina principală este de a creşte siguranţa publică şi de a promova binele comun prin avansarea, recunoaşterea şi utilizarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare, în felul acesta reducînd nivelul recidivei. Prevenirea recidivei este punctul central, o dată cu integrarea/reintegrarea socială a celor care au intrat în conflict cu legea penală. Un alt scop este: informarea, încurajarea şi implicarea comunităţii în rezolvarea problemelor asociate cu infracţionalitatea. Principalele două ţinte sînt: protecţia societăţii prin acţiuni de evitare a recidivei şi iniţiative care să conducă infractorii către o viaţă decentă [259, p. 55-56].

Conform legislaţiei actuale, activitatea de bază a evidenţei, supravegherii şi consilierii persoanelor liberate din locurile de detenţie este pusă în sarcina Serviciului de probaţiune din cadrul Departamentului de executare de pe lîngă Ministerul Justiţiei. Această activitate se desfăşoară atît în privinţa persoanelor adulte cît şi minore.

Instituţiile penitenciare transmit prin interpelări directe informaţii privitoare la persoanele ce urmează a fi liberate din locurile de detenţie. Spre exemplu potrivit statisticii DIP, pe parcursul anului 2008 au fost liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen 1147 persoane, iar pe parcursul anului 2009 - 755 persoane.

Conform art. 288 alin. (1) CE al RM instanţa care a judecat demersul în fond trimite hotărîrea privind liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen oficiului de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul sau este dislocat comandamentul militar, după caz, precum şi instanţei care a judecat cauza în fond.

Persoana liberată condiţionat de pedeapsă înainte de termen semnează în instanţa de judecată obligaţia de a se prezenta la oficiul de executare în termen de 5 zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii (art. 288 alin. (2) CE al RM).

Oficiul de executare sau, după caz, comandamentul militar, în termen de 5 zile, comunică administraţiei locului de deţinere sau, după caz, unui alt organ competent despre trecerea în evidenţă a persoanei liberate condiţionat înainte de termen (art. 288 alin. (3) CE al RM).

Conform datelor statistice ale Departamentului de Executare al Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova, la 1 ianuarie 2010 la evidenţa oficiilor de executare se aflau 1229 persoane liberate condiţionat înainte de termen [303].

174

În privinţa foştilor condamnaţi se întocmeşte dosar personal în care se conţin următoarele acte: fişa de evidenţă (care include numele, prenumele, data, luna, anul naşterii, date despre ispăşirea pedepsei); copia sentinţei judecătoreşti; înştiinţările care sînt expediate; dispoziţia de executare; interpelări la comisariatul de poliţie, secţia de paşapoarte, locul de trai, locul de muncă; caracteristica; rapoarte de la inspectorii operativi de sector; certificatul (forma nr. 9) în care se relatează lucrul desfăşurat cu condamnaţii pentru preîntîmpinarea comiterii altor infracţiuni sau de contravenţii administrative, se fixează de cîte ori se poartă convorbiri, se scriu problemele cheie care trebuie rezolvate [259, p. 12].

Conţinutul concret al activităţii de supraveghere presupune o anumită procesualitate, ceea ce înseamnă că această activitate se derulează pas cu pas, într-o ordine logică, ce îi asigură coerenţă şi continuitate.

Finalitatea supravegherii este aceeaşi, indiferent de faptul dacă aceasta este privită ca modalitate de executare a pedepsei, activitate specifică serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere sau metodă de lucru cu persoanele care au comis infracţiuni. Astfel, scopurile supravegherii sînt:

a) reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracţiuni; b) scăderea riscului de recidivă şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni; c) creşterea gradului de siguranţă socială [6, p. 40]. Pentru a atinge aceste scopuri, trebuie acoperite însă o serie de obiective, privite ca nişte „ţinte”

intermediare cu caracter mai puţin general şi care se traduc prin ceea ce trebuie realizat în plan concret pentru a atinge scopurile stabilite. În acest sens, obiectivele supravegherii sînt următoarele:

a) asigurarea unui control asupra persoanei condamnate prin supravegherea modului în care aceasta respectă măsurile / obligaţiile ce i-au fost impuse de către instanţa de judecată;

b) monitorizarea şi evaluarea permanentă a riscului de a comite noi infracţiuni pe care îl prezintă persoanele supravegheate;

c) încurajarea şi sprijinirea permanentă a persoanelor supravegheate în vederea satisfacerii nevoilor criminogene ale acestora [6, p. 40].

Potrivit art. 12 al Legii cu privire la probaţiune din 14.02.2008, probaţiunea postpenitenciară are drept scop acordarea de asistenţă şi de susţinere persoanelor liberate din locurile de detenţie, reintegrarea lor socială, în conformitate cu legislaţia în vigoare [158, art. 12].

În procesul probaţiunii persoanelor supravegheate le pot fi înaintate următoarele cerinţe: - să se prezinte, la datele fixate de către instanţă, la serviciul de probaţiune; - să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice

deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă;

175

- să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţămînt ori de calificare; - să nu frecventeze anumite locuri stabilite; - să nu intre în legătură cu anumite persoane; - să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; - să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării; - să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă

[6, p. 41]. Procesul de supraveghere presupune, de asemenea, o permanentă monitorizare şi evaluare a

cazului, ceea ce înseamnă că se urmăreşte permanent modul în care fostul condamnat respectă obligaţiile ce îi revin, modificările apărute în situaţia sa şi se apreciază în ce măsură aceste schimbări influenţează riscul de a comite noi infracţiuni şi perspectivele sale de reintegrare socială.

Cel mai caracteristic aspect al acestei etape îl constituie întrevederile de supraveghere care au loc periodic, la data stabilită de către instanţă sau Serviciul de probaţiune. La fiecare întîlnire clientul trebuie să fie întrebat despre modul în care îşi respectă obligaţiile impuse de către instanţă [6, p. 72-73].

Pe perioada supravegherii corespunzătoare etapei menţionate, consilierul responsabil de caz va realiza verificarea modului în care clientul respectă obligaţiile impuse de către instanţă (constatarea autenticităţii informaţiilor oferite de client, efectuarea vizitelor inopinate la domiciliul persoanei, la locul de muncă al acesteia, respectarea programul de tratament sau îngrijire etc.) [6, p. 74].

Ori de cîte ori apreciază că este necesar, serviciul de probaţiune va solicita autorităţilor competente desemnarea unor specialişti, în vederea asistării întocmirii şi derulării planului de supraveghere. Aceşti specialişti pot fi psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau oricare alţi specialişti a căror opinie este considerată necesară [96, p. 113-114].

Reieşind din specificul lucrului cu minorii, este necesar ca în subdiviziunile teritoriale ale Departamentului de executare să fie cel puţin două persoane specializate în domeniul psihologiei şi asistenţei sociale, care se vor ocupa numai cu această categorie de condamnaţi.

Dacă în termenul de pedeapsă rămas neexecutat condamnatul încalcă ordinea publică şi respectiv i-a fost aplicată o sancţiune administrativă, sau se eschivează cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată, fie săvîrşeşte din imprudenţă sau cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată va lua o decizie în conformitate cu prevederile art. 91 alin. (8) CP al RM.

Avînd în vedere faptul că în sarcina oficiilor de executare este pusă atît activitatea de evidenţă şi supraveghere a persoanelor condamnate la pedepse penale neprivative de libertate (art. 64, 65, 66, 67 CP al RM), cît şi a celor liberate de pedeapsă penală (art. 90, 91, 92, 93, 96 CP al RM), volumul mediul de lucru al unui angajat este de 300 persoane supravegheate, iar în unele oficii ajunge chiar la 500 - 600 persoane [259, p. 11].

176

Activitatea de asistenţă şi consiliere acordată persoanelor eliberate din locurile de detenţie, care şi-au executat pe deplin pedeapsa privativă de libertate, de obicei, se efectuează doar la cererea fostului condamnat. Aceste activităţi constau în asistarea persoanelor în vederea reintegrării directe în societate, acestea presupunînd folosirea aceloraşi tehnici, principii şi scopuri ale probaţiunii, cel de scădere maximă a riscului de recidivă.

La această etapă, Serviciul de probaţiune va desfăşura activităţi de probaţiune orientate doar spre observarea procesului de reintegrare socială a fostului condamnat.

Astfel, se va evalua: atitudinea familiei faţă de fostul condamnat; cercurile de persoane în care s-a integrat; face sau nu abuz de alcool sau alte substanţe stupefiante; cum relaţionează cu cei din jurul lui; petrecerea timpului liber; motivarea schimbării comportamentale; s-a încadrat sau nu în cîmpul muncii; venitul familiei fostului condamnat asigură acoperirea necesităţilor acesteia sau nu; necesităţile.

Activităţile finale de acordare a asistenţei şi consilierii faţă de fostul condamnat sînt trecute şi ele în dosarul de probaţiune [96, p. 140].

Un alt subiect care efectuează activităţi de profilaxie în rîndul persoanelor eliberate din locurile de detenţie sînt organele afacerilor interne. Rolul lor specific în acest domeniu este determinat de diversitatea competenţei pe care o au, de spectrul larg al împuternicirilor care le permit realizarea măsurilor operativ-investigative, procesual-penale, administrative şi de altă natură în procesul prevenirii infracţiunilor, precum şi de existenţa în structura lor a diferitor servicii şi subdiviziuni.

Din penitenciar persoana liberată se prezintă cu o adeverinţă referitor la faptul că ea a executat pedeapsa în locurile de detenţie. La solicitarea inspectorului operativ de sector, persoana liberată se înregistrează în registru şi se ia la evidenţă cu fişa de evidenţă profilactică. Astfel, persoanele cu antecedente penale sînt supuse activităţii de profilaxie pentru neadmiterea infracţiunilor şi reacţionarea adecvată la încălcările comise.

Rolul OAI în reintegrarea delincvenţilor este de apărare a personalităţii lor. În acest proces social pot interveni diverse situaţii cu caracter perturbator, ce duc la formarea personalităţii cu orientare infracţională. De aceea delincvenţilor nu ar trebui impuse anumite restricţii care ar leza drepturile şi libertăţile acestora, întrucît se vor simţi izolaţi de societate ca urmare a respingerii de către aceasta [304, p. 70].

Realizînd măsurile preventive, inspectorii operativi de sector [305] preîntîmpină şi curmă infracţiunile sau alte încălcări de lege, relevă circumstanţele care favorizează comiterea lor, întreprind măsuri pentru înlăturarea acestora în limitele competenţei. Inspectorii operativi de sector obţin printre primii informaţii despre conflictele casnice, despre unele încălcări de lege şi despre persoanele care duc un mod amoral de viaţă. De aceea ei exercită nemijlocit activitatea de

177

profilaxie individuală cu asemenea persoane, participă la anumite raiduri în scopul verificării locurilor de odihnă şi a altor obiective, realizează inspectarea spaţiului locativ.

În activitatea sa de profilaxie cotidiană, inspectorul operativ de sector se confruntă cu persoane care se deosebesc între ale nu doar prin caracterul activităţii antisociale, ci şi prin calităţile personale. Interesele, necesităţile şi starea socială diferită şi mulţi alţi factori condiţionează necesitatea unei abordări diferenţiate a muncii educative cu fiecare persoană în parte. În privinţa persoanelor anterior condamnate măsurile profilactice trebuie să fie aplicate ţinînd cont de caracterul infracţiunilor săvîrşite de ei, activitatea criminală pe care a avut-o în trecut, tipul şi termenul pedepsei ispăşite, motivele liberării lor, nivelului lor de corijare. De asemenea, este oportun de a ţine cont de vîrsta şi de starea sănătăţii acestor persoane [306, p. 179].

Sarcina inspectorului operativ de sector în executarea măsurilor de profilaxie în privinţa persoanelor anterior condamnate constă în faptul de a fixa procesul de corijare început în penitenciar şi într-un termen maxim de scurt a-i ajuta să se adapteze la noul mediu social. În acest scop, el exercită supravegherea asupra comportării persoanelor cu antecedente penale la locul de lucru, de studii şi de domiciliere, vizitîndu-i cel puţin o dată pe lună. În caz de necesitate, îl citează pentru prezentare la sediul secţiei, al sectorului sau la postul de poliţie, pentru convorbiri profilactice şi alte acţiuni de serviciu, cel puţin o dată pe trimestru [305, pct. 29].

Inspectorul, acordă o atenţie deosebită exercitării controlului asupra persoanelor condamnate în repetate rînduri, care nu au pornit pe calea corectării modului lor de viaţă, continuă activitatea infracţională, duc un mod de viaţă antisocial, atrag în activitatea infracţională alţi cetăţeni, în special minori.

În urma verificărilor efectuate şi a convorbirilor susţinute cu persoanele în cauză, inspectorul de sector întocmeşte un raport, care este vizat de către şeful secţiei ordine publică şi anexat la dosarul de acumulare.

Asupra fiecărei persoane din categoria dată se întocmeşte o fişă de profilaxie şi un dosar de acumulare, cărora li se atribuie un număr de înregistrare similar cu numărul de înregistrare din Registrul de evidenţă a persoanelor cu antecedente penale, gestionat în secţiile ordine publică ale comisariatelor de poliţie. Drept temei pentru trecerea în evidenţă a persoanelor cu antecedente penale serveşte unul din actele descrise mai sus cu întocmirea unui raport motivat de către inspectorul operativ de sector în numele comisarului de poliţie şi aprobat de el [305, pct. 33-34].

Persoana aflată în evidenţa de profilaxie poate fi radiată din evidenţă în cazul stingerii antecedentelor penale, în conformitate cu CP al RM.

Aşadar, ţinînd cont de faptul că comportamentul infracţional este determinat de numeroşi factori particulari şi sociali, în rezolvarea problemei de resocializare şi reintegrare a condamnaţilor în fiecare caz este necesar un tratament diferenţiat, individual, prin aplicarea celor mai eficiente forme şi metode de lucru. În acest scop trebuie studiate personalitatea şi istoria

178

dezvoltării sale criminale, identificate motivele şi factorii care i-au împiedicat să respecte legea, determinate particularităţile ei psihologice.

Totodată, lipsa unui mecanism juridico-statal eficient de reglementare a controlului social asupra persoanelor care au ispăşit pedeapsa şi a unui mecanism juridic clar de acordare a ajutorului social în vederea găsirii unui loc de muncă şi de trai apare ca una din cauzele criminalităţii recidive.

Considerăm că supravegherea va avea un efect minim dacă nu va fi însoţită de acordarea unui ajutor social. Pe de altă parte, putem spune că şi ajutorul social fără supraveghere la fel este neefectiv.

În opinia noastră, un interes ştiinţific şi practic sporit îl prezintă obiectul activităţilor de profilaxie. Astfel, criteriile care stau astăzi la baza includerii persoanelor liberate în activităţi de profilaxie nu sînt tocmai cele mai reuşite, deoarece a caracteriza nivelul degradării social-morale a persoanelor liberate din locurile de detenţie doar prin numărul de condamnări, caracterul şi gravitatea infracţiunilor comise de către ei anterior nu este suficient. Probabil, elaborarea unor criterii suplimentare, care nu sînt indicate în lege, trebuie să devină un obiect de atenţie al specialiştilor.

În acest context, propunem ca unul din criteriile respective să fie nivelul de corijare al condamnatului care se liberează şi respectiv supravegherea din partea organelor abilitate să fie efectuată în privinţa persoanelor care, conform caracteristicii eliberate de către administraţia penitenciarului, pot prezenta pericol pentru societate.

4.5 Concluzii la capitolul 4 În concluzie la acest capitol venim cu următoarele aprecieri: 1. Esenţa statutului juridic special al persoanelor care au executat o pedeapsă penală,

comparativ cu cetăţenii care respectă legile, constă în prezenţa unui complex de drepturi şi obligaţii suplimentare, precum şi a unor restricţii în drepturi, pe care le considerăm a fi întemeiate, acestea fiind o prelungire logică a politicii statului orientată spre asigurarea intereselor sale de securitate.

2. Principalii subiecţi ai activităţii de resocializare a persoanelor liberate trebuie să fie organele administraţiei publice centrale şi locale. Este necesar ca lor să le fie pus la dispoziţie un mecanism real şi posibilităţi reale de a acorda ajutorul necesar, fie în forma unui fond bănesc special, fie spaţiu locativ care poate fi pus la dispoziţie pentru locuire temporară etc.

Totodată, sistemul de resocializare, nu trebuie să se limiteze doar la activitatea organelor de stat fiind binevenită şi crearea unor centre alternative de resocializare cu participarea unor formaţiuni economice nestatale, a organizaţiilor de voluntariat, precum şi diverse forme de binefacere.

179

În prezent, datorită lipsei sau interacţiunii insuficiente între diferite instituţii de stat şi obşteşti, apar multiple obstacole în procesul resocializării postpenitenciare a persoanelor liberate. În această ordine de idei, considerăm a fi necesară coordonarea activităţii acestora prin încheierea unor acorduri de colaborare.

3. O evoluţie pozitivă a fostului condamnat, implică o coordonare şi o cooperare a eforturilor agenţilor socializatori şi resocializatori într-o direcţie unică, constituind un proces neîntrerupt. Numai astfel se poate evita dispersarea obiectivelor reeducării morale la nivelul familiei, al şcolii, al grupului de prieteni etc. Totodată soluţionarea problemelor adaptării sociale a persoanelor liberate din detenţie este una din cele mai efective căi de luptă cu criminalitatea recidivă.

4. Controlul asupra persoanei liberate care a executat întregul termen de pedeapsă trebuie să fie cel puţin acelaşi ca şi a celor liberaţi condiţionat înainte de termen, iar cerinţele înaintate faţă de ei, chiar şi mai mari. În acest sens, obiectul restricţiilor în privinţa persoanelor liberate trebuie să coreleze cu nivelul lor de corijare. Cu alte cuvinte, cu cît mai bine s-a recomandat condamnatul în timpul ispăşirii pedepsei, cu atît mai puţine restricţii trebuie să-i fie aplicate după liberare.

180

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Prin generalizarea rezultatelor studiului venim cu următoarele concluzii generale vis-a-avis de problemele investigate:

1. Resocializarea persoanei supuse pedepsei cu închisoare este un proces, care constă în influenţarea ei de către instituţiile sociale prin intermediul unui complex de măsuri cu caracter juridic, social-organizatoric, psiho-pedagogic, educativ etc. care se realizează la etapa penitenciară şi postpenitenciară a procesului dat şi sînt aplicate în scopul modificării sistemului ei de valori antisociale avînd ca scop şi rezultat firesc includerea sa în cercul de relaţii sociale pozitive şi neadmiterea recidivei de infracţiuni.

2. În condiţiile izolării de societate, corijarea infractorului poate fi realizată cu succes doar în cazul cînd aceasta este organizată ca un proces orientat spre corecţia psihologică a persoanei, ţinînd cont de recomandările şi legităţile psihopedagogice.

3. În instituţiile penitenciare subcultura criminală este principalul factor destabilizator care influenţează negativ asupra procesului de resocializare a condamnaţilor. Astfel, în calitate de sarcină primordială pe perioada executării pedepsei în penitenciar este neutralizarea influenţei asociale a tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor şi altor elemente ale subculturii.

4. Asistenţa socială în instituţiile penitenciare constă în apărarea intereselor şi drepturilor deţinutului prin toate metodele permise de lege. Însă, măsurile de asistenţă socială urmează a fi realizate ţinîndu-se cont de interesele altor tipuri de activitate, fiind corelate cu cerinţele regimului, sarcinile educative şi cele de instruire. Astfel, protecţia socială a condamnaţilor este o necesitate obiectivă, condiţionată de oportunitatea consolidării unei societăţi cu o organizare socială unitară.

5. Pregătirea condamnaţilor pentru liberare este de două tipuri: pregătirea pentru liberare, care este planificată începînd cu venirea condamnatului în penitenciar şi pregătirea care începe nemijlocit cu şase luni pînă la liberarea condamnatului.

6. Esenţa statutului juridic special al persoanelor liberate din detenţie comparativ cu cetăţenii care respectă legile, constă în prezenţa unui complex de drepturi şi obligaţii suplimentare precum şi a unor restricţii în drepturi pe care le considerăm a fi întemeiate acestea fiind o prelungire logică a politicii statului orientată spre asigurarea intereselor sale de securitate.

7. O evoluţie pozitivă a fostului condamnat, implică o coordonare şi o cooperare a eforturilor agenţilor socializatori şi resocializatori într-o direcţie unică, constituind un proces neîntrerupt. Numai astfel se poate evita dispersarea obiectivelor reeducării morale la nivelul familiei, al şcolii, al grupului de prieteni etc. Totodată soluţionarea problemelor adaptării sociale a persoanelor liberate din detenţie este una din cele mai efective căi de luptă cu criminalitatea recidivă.

În baza investigaţiilor realizate şi concluziilor formulate mai sus, în scopul eficientizării procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare,

181

înaintăm şi o serie de recomandări care vor putea fi utile în vederea perfecţionării legislaţiei naţionale, precum şi a practicii de aplicare a ei, în special:

1. Propunem următoarele etape şi subetape ale resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare:

1. Etapa penitenciară: a) Adaptarea la condiţiile regimului instituţiei penitenciare; b) Procesul aplicării active a măsurilor de influenţare asupra condamnaţilor şi corijarea lor; c) Pregătirea condamnaţilor pentru liberare. 2. Etapa postpenitenciară: a) Excluderea sau neutralizarea influenţei nefavorabile a mediului social care îl înconjoară; b) Încadrarea în muncă şi asigurarea condiţiilor de viaţă la locul de trai; c) Readaptarea socială la condiţiile vieţii în libertate. 2. Considerăm a fi oportun ca DIP să reexamineze schema statelor de personal şi să

majoreze numărul de persoane care activează în funcţie de asistent social şi psiholog, astfel ca la fiecare sector să revină cîte unul din aceşti specialişti. De asemenea, se impune necesitatea unor măsuri în vederea recalificării lor şi ridicării sistematice a nivelului de pregătire profesională.

3. Recomandăm de a fi majorat numărul întrevederilor de lungă durată al condamnaţilor de la 4 la 6 pe an (art. 232 alin. (4) CE al RM).

Astfel, Art. 232 alin. (4) CE al RM urmează a fi formulat în următoarea redacţie: (4) „Condamnatul are dreptul la cel puţin o întrevedere de scurtă durată pe lună şi la cel

puţin 6 întrevederi de lungă durată pe an. Întrevederi de lungă durată nu se acordă condamnatului aflat în regim iniţial şi condamnatului la detenţiune pe viaţă”.

4. Principalii subiecţi ai activităţii de resocializare al persoanelor liberate trebuie să fie organele administraţiei publice centrale şi locale. Totodată, este binevenită şi crearea unor centre alternative de resocializare. În scopul coordonării activităţii acestora considerăm a fi necesară încheierea unor acorduri de colaborare.

5. Controlul asupra persoanei liberate care a executat întregul termen de pedeapsă trebuie să fie cel puţin acelaşi ca şi a celor liberaţi condiţionat înainte de termen, iar cerinţele înaintate faţă de ei, chiar şi mai mari.

6. Propunem de a fixa prin lege în formularea normelor art. 61 alin. (2) CP al RM şi respectiv art. 162 alin. (2) CE al RM următoarele:

- în art. 61 alin. (2) CP al RM termenul „corectarea” urmează a fi înlocuit cu sinonimul „corijarea”, fiind urmat de completarea cu sintagma „şi resocializarea”. Astfel formulat după cum urmează: „Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corijarea şi resocializarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor,

182

cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate”;

- la art. 162 alin. (2) CE al RM sintagma „acordarea de ajutor condamnaţilor la adaptarea lor socială” să fie înlocuită cu sintagma „resocializarea lor”. Astfel, articolul nominalizat urmează a fi formulat în următoarea redacţie: „Legislaţia execuţional-penală reglementează modul şi condiţiile executării pedepsei, determină mijloacele de corijare a condamnaţilor, stabileşte modul de executare a măsurilor de siguranţă şi preventive, avînd drept scop protecţia drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, precum şi resocializarea lor”.

7. Recomandăm petrecerea atestării condamnaţilor de două ori pe an (faţă de o dată pe an prevăzute în prezent de Regulamentul cu privire la organizarea şi desfăşurarea atestării anuale a condamnaţilor, aprobat prin Ordinul DIP nr. 52 din 14.03.2007, pct. 17).

8. Ţinînd cont de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la vot al persoanelor condamnate (cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Decizia nr. 2 din 6 octombrie 2005 prin care este criticabilă legea ce interzice automat şi nediferenţiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane fiind astfel violat art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) propunem de a exclude restricţia (privind dreptul persoanelor condamnate la privaţiune de libertate pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave de a alege) prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. c) din Codul electoral al Republicii Moldova şi înlocuirea ei cu sintagma „în privinţa cărora instanţa de judecată sa pronunţat de a fi lipsite de dreptul de vot”. Astfel, instanţa de judecată urmează să se pronunţe asupra lipsirii dreptului de vot în fiecare caz în parte şi în contradictoriu.

Art. 13 alin. (1) lit. c) va fi formulat în următoarea redacţie: persoanele condamnate la privaţiune de libertate prin hotărîre judecătorească definitivă în

privinţa cărora instanţa de judecată s-a pronunţat de a fi lipsite de dreptul de vot. 9. Considerăm oportun de a reduce numărul deţinuţilor din sectoare în limitele a 30-50

(faţă de 50-120 prevăzute în prezent) de persoane, operînd modificările respective la pct. 17 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii serviciului socio-educativ şi probaţiune din penitenciare, aprobat prin ord. DIP nr. 124 din 18.06.2007.

10. Recomandăm de a introduce în mod expres în art. 224 CE al RM, cerinţa privind deţinerea separată a condamnaţilor care au fost apreciaţi la atestare cu nivelul de corijare „nesatisfăcător” de condamnaţii care au fost apreciaţi cu nivelul de corijare „satisfăcător” şi „bine”. Astfel, art. 224 alin. (1) CE al RM urmează a fi completat cu litera j) avînd următorul conţinut: „condamnaţii care au fost apreciaţi la atestare cu nivelul de corijare „nesatisfăcător” de condamnaţii care au fost apreciaţi cu nivelul de corijare „satisfăcător” şi „bine””.

11. Propunem ca vizitele efectuate de către comisiile de monitorizare în instituţiile de detenţie să fie inopinate. Astfel la art. 8 alin. (2) al Legii nr. 235-XVI din 13.11.2008 privind

183

controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituţiile ce asigură detenţia persoanelor, urmează de exclus sintagma „este coordonat cu organul ierarhic superior al instituţiei care urmează a fi monitorizată” şi înlocuită cu sintagma „sînt efectuate fără un preaviz special”, alineatul respectiv fiind formulat în următoarea redacţie:

Articolul 8. Organizarea procedurii de monitorizare (2) Comisia de monitorizare planifică şi aprobă trimestrial programul vizitelor (programul

de monitorizare), care sînt efectuate fără un preaviz special. De asemenea la art. 9 alin (1) sintagma „în baza programului de monitorizare, aprobat

conform prevederilor prezentei legi”, urmează a fi exclusă, alineatul respectiv fiind formulat în următoarea redacţie:

Articolul 9. Accesul membrilor comisiilor de monitorizare în instituţiile ce asigură detenţia persoanelor

(1) Accesul membrilor grupului de monitorizare în instituţiile ce asigură detenţia persoanelor se efectuează la prezentarea legitimaţiilor ce confirmă calitatea de membru al comisiei, eliberate de către preşedintele consiliului unităţii administrativ-teritoriale de nivelul doi şi a mandatului de monitorizare, eliberat de către preşedintele comisiei, în care sînt indicate persoanele care vor efectua monitorizarea, data vizitei şi instituţia care urmează a fi verificată.

De asemenea art. 9 alin. (3) urmează a fi exclus. 12. Recomandăm completarea art. 168 CE al RM după cum urmează: Articolul 168. Mijloacele principale de corijare şi resocializare a condamnatului (1) Corijarea condamnatului este un proces de modificări pozitive care au loc în

personalitatea lui şi care creează premise pentru un comportament legal. (2) Resocializarea este restabilirea conştientă a condamnatului în statutul social de membru

al societăţii cu drepturi depline şi întoarcerea lui la o viaţă de sinestătătoare în societate. O condiţie necesară a resocializării este corijarea condamnatului. (3) Principalele mijloace de corijare şi resocializare a condamnatului sînt: modul şi

condiţiile de executare a pedepsei, munca social-utilă, munca educativă, instruirea profesională, învăţămîntul general, influenţa exercitată de societate.

(4) Mijloacele de corijare şi resocializare se aplică ţinîndu-se cont de categoria infracţiunii, de personalitatea şi comportamentul condamnatului, conform unui program individual şi continuu.

13. Considerăm oportună completarea cap. XXVIII CE al RM „Ajutorul acordat persoanelor eliberate din locurile de detenţie” cu un articol nou referitor la statutul juridic al acestora. În acest sens, propunem art. 303¹ cu următorul conţinut:

Art. 303¹ Statutul juridic al persoanelor care au executat pedeapsa

184

(1) Persoanele, care au executat pedeapsa, poartă obligaţiile şi se bucură de drepturile, care sînt stabilite pentru cetăţenii Republicii Moldova, cu restricţiile, prevăzute pentru persoanele cu antecedente penale. Astfel de restricţii pot fi stabilite doar prin lege.

(2) Persoanele, care au executat pedeapsa, cu excepţia cazurilor, expres prevăzute de lege, au dreptul la restabilirea intereselor legitime, care nu au intrat în sfera pedepsei, dar au fost încălcate în legătură cu executarea ei.

(3) Faptul executării pedepsei nu constituie temei pentru lezarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei supuse pedepsei penale precum şi a rudelor sale apropiate.

14. Considerăm a fi oportun organizarea anumitor programe informative şi de reper pentru rudele şi apropiaţii acestora. În cadrul acestor programe rudele urmează a fi informate cum ar putea să-i ajute pe foştii deţinuţi să depăşească problemele apărute.

15. Recomandăm a deschide anumite programe speciale televizate şi difuzate la radio. Aceste emisiuni urmează a fi dedicate problemelor politicii execuţional-penale din Republica Moldova, conţinînd informaţii accesibile publicului larg.

Avantajele elaborărilor propuse constau în elucidarea lacunelor la nivel de reglementare juridică şi aplicare practică a dispoziţiilor legale în domeniul resocializării persoanelor supuse la pedeapsa cu închisoare. În acest sens concluziile şi propunerile formulate pot contribui la apropierea reglementărilor normative la tendinţele şi exigenţele contemporane contribuind la optimizarea procesului vizat. În sfîrşit, avantajele elaborărilor propuse rezultă şi din insuficienţa în literatura de specialitate, din ţara noastră, a unor studii complexe, care să nu se limiteze doar la un aspect al procesului de resocializare.

În viziunea noastră, specificul impactului elaborărilor efectuate asupra ştiinţei rezidă în primul rînd, în alegerea subiectului propus pentru analiză, dar şi în combinaţia a mai multor ştiinţe socioumane. În acelaşi timp, prin conţinutul său, teza prefigurează noi direcţii de cercetare ştiinţifică în domeniu, constituind punctul de plecare în cercetarea ulterioară a unor problematici mult mai aprofundate. Prin conţinutul subiectelor elucidate lucrarea se integrează organic în procesul de perfecţionare a sistemului execuţional penal, contribuind la dezvoltarea culturii juridice a tuturor subiecţilor implicaţi direct sau indirect în procesul de resocializare a infractorilor.

În contextul rezultatelor obţinute pot fi identificate şi direcţiile de cercetare de perspectivă: - Resocializarea femeilor condamnate la pedeapsa cu închisoare; - Specificul resocializării condamnaţilor minori; - Probleme privind resocializarea condamnaţilor recidivişti; - Liberarea condiţionată înainte de termen sub aspectul resocializării condamnaţilor la

pedeapsa cu închisoare.

185

BIBLIOGRAFIE 1. Datele statistice ale DIP al MJ al RM privind activitatea economico-financiară în anul 2009.

DIP, Chişinău, 2010. 2. Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10

(Caracteristica după numărul antecedentelor penale) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html (vizitat 12.04.2010).

3. Caciamac L. ş.a. Coodonator Cojocaru V. Raportul misiunii de evaluare a necesităţilor în domeniul pregătirii pentru liberare a deţinuţilor. IRP, Chişinău, 2006, 92 p.

4. Vulpescu A. ş.a. Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor. Ghid practic, IRP, Chişinău, 2007, 212 p.

5. Cojocaru V. ş.a. Coordonator: Ardeleanu D. Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor. Ghid practic, Chişinău, IRP, 2009, 196 p.

6. Priţcan V. ş.a. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Ghid practic, IRP, Chşinău, 2007, 184 p.

7. Ciobanu D. ş.a. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Ghid practic, IRP, Chişinău, 2009, 200 p.

8. Racu A. ş.a. Coordonator: Ardeleleanu D. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie, Raport de monitorizare şi evaluare a activităţii de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Chişinău, IRP, 2009, 36 p.

9. Carp S. Criminalitatea penitenciară. Chişinău: Tipografia Academiei „Ştefan cel Mare”, 2008, 190 p.

10. Spoială A. Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor supuşi probaţiunii: probleme criminologice şi de drept execuţional penal. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2008, 174 p.

11. Sîli V. Recidiva infracţională: aspecte juridico-penale şi criminologice. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2008, 224 p.

12. Рыбак M.С. Ресоциализация осужденных к лишению свободы: проблемы теории и практики. Диссертация на соискание ученой степени доктора юридических наук. Саратов, 2001, 450 с.

13. Багреева E.Г. Социокультурные основы ресоциализации преступников. Диссертация на соискание учёной степени доктора юридических наук. Москва, 2001, 369 с.

14. Крайнова Н.A. Проблемы ресоциализации неоднократно судимых лиц. Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Владивосток, 2002, 255 с.

15. Волкова T.Н. Проблемы отбывания наказания и ресоциализации женщин, осуждённых к лишению свободы. Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Москва, 1995, 130 c.

16. Евтушенко И.И. Условно-досрочное освобождение в аспекте ресоциализации осуждённых к лишению свободы. Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Саратов, 2003, 247 c.

17. Баранов Ю.В. Ресоциализация осуждённых к лишению свободы и освобождённых от этого наказания: теоретико-методологические и правовые основы. Диссертация на соискание учёной степени доктора юридических наук. Москва, 2008, 404 с.

186

18. Жулева Ю.В. Ресоциализация осуждённых несовершеннолетних женского пола, отбывающих наказание в воспитательных колониях: правовые и криминологические аспекты. Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Рязань, 2000, 223 с.

19. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a. Sub redacţia lui Coteanu I., Seche L. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998, 1193 p.

20. Florin Marcu. Marele dicţionar de neologisme. Bucureşti: Saeculum I.O., 2002, 960p. 21. Андреенкова Н.В. Проблемы социализации личности. În: Социальные исследования,

вып. 3. Москва: Наука, 1970 с. 38-52. 22. Ануфриев Е.А. О проблемах современности человекознания, Социальная роль и

активность личности. Москва: Московский университет, 1971, 152 c. 23. Гилинский Я.И. Стадии социализации индивида. În: Человек и общество, Проблемы

социализации индивида. Ленинград: Изд. Ленинградского ун-та, 1971 с. 44-55. 24. Кон И.С. Социология личности. Москва: Политиздат, 1967, 383 c. 25. Ерасов Б.С. Социальная культурология, в 2-х ч. Часть 1. Москва: Аспект Пресс, 1994,

380 c. 26. Дюркгейм Э. О разделении общественного труда. Метод социологии. Москва: Наука,

1991, 575 c. 27. Рыбак М.С. Социальная адаптация лиц освобождённых от наказания. În: Вестник

Саратовской Государственной Академии права, 1998, nr. 4 (15), c. 44-48. 29. Потёмкин В.С. Социологический подход к изучению лиц, освобождённых из мест

лишения свободы. În: Теоретические проблемы изучения территориальных различий преступности. Труды по криминологии / Учёные записки тартуского гос. университета, Тарту, 1985, c. 126-132.

30. Предупреждение рецидива преступлений, Под ред. Елисеева С.А. Учебное пособие. Томск: Изд. Томского ун-тета, 1990, 128 c.

31. Антонян Ю.М., Еникеев М.И., Эминов В.Е. Психология преступника и расследования преступлений, Москва, 1996, 163 c.

32. Чернышова А.В. Ресоциализация осуждённых женщин, отбывающих наказание в исправительно-трудовых колониях: правовые и организационные вопросы. Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук, Академия МВД СССР, Москва, 1990 ,196 c.

33. Шаргородский М.Д. Система наказаний и их эффективность. În: Советское государство и право, 1968, nr. 11, Изд. Наука, c. 53-61,

34. Ciobanu I. Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a infractorului. În: Revista de ştiinţe penale, Anuar, anul III, 2007, p. 61-68.

35. Resocializare. http:www.dictsociologie.netfirms.com/R/Termeni/resocializare.htm 36. Еникеев М.И. Юридическая психология, Учебник для вузов, Москва: Инфра норма,

2001, 439 c. 37. Ciobanu I., Groza I. Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a

infractorului. În: Revista Naţională de Drept, 2002, nr. 5. p. 45-49.

187

38. Крайнова Н.А. Проблемы ресоциализации неоднократно судимых лиц. Автореферат диссертации на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Владивосток, 2002, 23 c.

39. Кравченко А.И. Культурология, Учебное пособие для вузов, 3-е изд. Москва: Академический проект, 2001, 496 c.

40. Наказание и исправление преступников, Пособие, Под ред. проф. Антоняна Ю.М. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1992, 392 c.

41. Лелеков В.А., Бочаров В.Г., Мусеибов А.Г. Проблемы ресоциализации несовершеннолетних и молодёжи, осужденных за преступления, связанные с наркотиками. În: Территориальные различия преступности, Сб. науч. тр. НИИ МВД РФ, Москва, 1995, c. 5-27.

42. Баранов Ю.В. Стадии ресоциализации осужденных в свете новых социолого-антропологических воззрений и социальной философии, Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2006, 275 c.

43. Рыбак М.С., Под ред. Малкова В.П. Ресоциализация осужденных к лишению свободы: проблемы теории и практики, 2-е изд., испр. и дополн. Саратов: Изд. ГОУ ВПО «СГАП», 2004, 480 c.

44. Трубников В.М. Социальная адаптация освобожденных от наказания. Диссертация на соискание учёной степени доктора юридических наук. Харьков, 1991, 519 c.

45. Жулева И.В. Теоретические аспекты ресоциализации несовершеннолетних осужденных În: Проблемы уголовной ответственности и исполнения наказания, Сборник научных трудов адъюнктов и соискателей, Рязань, 1999, c. 17-23.

46. Предов Т. Ресоциализация преступников-рецидивистов, Автореферат диссертации на соискание учённой степени кандидата юридических наукю Москва, 1978, 24 с.

47. Коваль М.И. Социально-правовая адаптация лиц, отбывших длительные сроки лишения свободы, Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Рязань, 1995, 306 c.

48. Шатилов С.В. Освобождение несовершеннолетних из воспитательных колоний и их социальная адаптация. Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 1997, 156 c.

49. Шмаров И.В. Социальная адаптация освобождённых от наказания. În: Советское государство и право, 1971, nr. 11. Изд. Наука, c. 100-104.

50. Кулебякин Е.В. К проблеме соотношения объективного и субъективного в процессе социальной адаптации в современных условиях (макросоциологические аспекты). În: Проблемы социальной адаптации различных групп населения в современных условиях, Материалы научной конференции, Владивосток, 2000, 27-33.

51. Файзутдинов Р.М. Лишение свободы: его социальное назначение и функции. Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Казань, 2000, 206 c.

52. Ременсон А.Л. Понятие и критерии перевоспитания заключенных. În: Вопросы советского государства и права. Томск: Изд. Томского университета, 1966, c. 179-192.

188

53. Сундуров Ф.Р. Социально-психологические и правовые аспекты исправления и перевоспитания правонарушителей, Казань, 1976, 178 c.

54. Титов Н.И., Исправление и перевоспитание осужденных к лишению свободы, Ленинград, 1966, 153 c.

55. Мелентьев М.П., Пономарев С.Н. Комментарии к Уголовно-исполнительному кодексу Российской Федерации и Минимальным стандартным правилам обращения с заключенными. Под oбщ. ред. Мищенкова П.Г. Москва: Экспертное бюро-М, 1997, 800 c.

56. Рябинин А.А. Основы исправительно-трудового (уголовно-исполнительного) права Российской Федерации. Вопросы дифференциации и индивидуализации наказания. Москва: Юристъ, 1995, 247 c.

57. Стручков Н.А. Курс исправительно-трудового права. Проблемы общей части. Москва: Юридическая литература, 1984, 240 c.

58. Трубников В.М. Социальная адаптация освобождённых от отбывания наказания. Харьков: Основа, 1990, 173 c.

59. Громов В.В., Крылов А.С. Социальные связи в процессе ресоциализации осужденных În: Применение наказаний не связанных с лишением свободы, Сборник научных трудов. Москва, 1989, с. 36-42.

60. Еникеев М.И. Основы общей и юридической психологии, Учебник для вузов. Москва: Юристъ, 1996, 631 c.

61. Isac O. Sociologia devianţei. Chişinău, 2004, 464 p. 62. Рыбак М.С. Ресоциализация осужденных к лишению свободы: проблемы теории и

практики, Саратов: СГАП, 2001, 212c. 63. Воронов В.А. Ресоциализация преступника – основная цель нового уголовного

наказания. În: Цели уголовного наказания, Рязань, 1990, c. 70-73. 64. Галикеев Р.Г., Чякубаш Ю. Ресоциализация как цель исполнения наказания. În:

Материалы межвузовской научно-теоретической конференции «Биологические и социальное в личности преступника и проблемы ее ресоциализации». Уфа: УВШ МВД РФ, 1994, c. 132-137.

65. Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul penitenciar Nr. 1036-XIII din 17.12.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.03.1997, nr. 15/154.

66. Codul de executare al Republicii Moldova Nr. 443-XV din 24.12.2004, în vigoare din 01.07.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.03.2005, nr. 34-35/112.

67. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1624 din 31.12.2003 cu privire la aprobarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi planului de măsuri pe anii 2004 – 2020 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 16.01.2004, nr. 13-15, Modificată prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 738 din 29.06.07. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.04.07. nr. 98-102.

68. Preda V. citat de Ciobanu I., Groza I. Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a infractorului. În: Revista Naţională de Drept, 2002. nr. 5, p. 45-49.

69. Остердаль Б. Шведский опыт привлечения общества к помощи осужденным и их последующей адаптации. În: В защиту прав и свобод в уголовно-исполнительной

189

системе: Сборник материалов 16-го заседания Руководящей группы Совета Европы по реформированию уголовно-исполнительной системы Российской Федерации (Саратов, 16 – 20 сентября 2003 года). Под общ. ред. Калинина Ю.И., c. 66-72.

70. Волошина Л.А. Создание службы ресоциализации – насущная потребность времени. În: Связь юридической науки с практикой. Москва: Изд. ИГИП АН СССР, 1986, c. 322-328.

71. Рябинин А.А. Дифференциация и индивидуализация наказания в виде лишения свободы. Автореферат диссертации на соискание учёной степени доктора юридических наук, Москва, 1995, 48 с.

72. Ной И.С. Сущность и функции уголовного наказания в советском государстве. Саратов: СГУ, 1973, 191 c.

73. Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chişinău: S.A. „Reclama”, 1998, 200 p. 74. Sali N. Reforma sistemului penal. Apariţia închisorilor. În: Materiale ale conferinţei

ştiinţifico-practice internaţionale din 14-15 februarie 2002 cu genericul „Pedeapsa ca formă a răspunderii penale”, responsabil de ediţie Bujor V., redactor ştiinţific Laşcu M. Chişinău: Centrul editorial al Universităţii de Criminologie, 2002, p. 68-72.

75. Rotaru M. Evoluţia pedepselor în sistemul dreptului penal medieval din Moldova şi Ţara Românească. În: Materiale ale conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale din 14 – 15 februarie 2002 cu genericul “Pedeapsa ca formă a răspunderii penale”, responsabil de ediţie Bujor V., redactor ştiinţific Laşcu M. Chişinău: Centrul editorial al Universităţii de Criminologie, 2002, p. 57-62.

76. Istoria dreptului Romanesc, Vol. I, Coordonator: Ceterchi I. Bucureşti: Academiei RSR, 1980, 664 p.

77. Соколов Е. Исправительные учреждения Молдовы, Руководство по обучению сотрудников исправительных учреждений Молдовы, редакция Платек М. Варшава, 1997, 269 c.

78. Florea V., Florea L. Dreptul execuţional penal. Chişinău: ARC, 1999, 287 p. 79. Codul de executare a sancţiunilor de drept penal Nr. 1524 – XII din 22.06.1993. În: Monitor

30.01.1994, nr. 1/1 (abrogat). 80. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova Nr. 1298 –XIII din 34.07.97 privind ratificarea

Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi a unor protocoale adiţionale la această convenţie. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.08.1997, nr. 54-55/502.

81. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 865 din 28.12.1995 cu privire la chestiunile ce ţin de transferarea Direcţiei Instituţiilor Penitenciare în subordinea Ministerului Justiţiei. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.03.1996, nr. 19/138.

82. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 796 din 20.09.1997 cu privire la aprobarea Concepţiei dezvoltării sistemului penitenciar al Ministerului Justiţiei pînă în anul 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.10.1997, nr. 66.

83. Codul penal al Republicii Moldova Nr. 985-XV, din 18.04.2002, în vigoare de la 12.06.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.09.2002, nr. 128-129/1012.

190

84. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 583 din 26.05.2006 cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnaţi. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 16.06.2006, nr. 91-94/676.

85. Legea Nr. 15-XVI din 15.02.2008 (în vigoare din 21.03.2008) pentru modificarea şi completarea Legii nr. 1036-XIII din 17.12.1996 cu privire la sistemul penitenciar. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.03.2008, nr. 57-60/187.

86. Уголовно-исполнительное право, под ред. Селиверстова В.И. Москва: Юриспруденция, 2002, 363 c.

87. Carp S. Drept execuţional penal, Chişinău, 2010, 344 p. 88. Английский опыт «визитирования» тюрем // http://www.mhg.ru/files/knigi/spravvizit.doc 89. Comunicat de presă cu privire la violarea drepturilor deţinuţilor //

http://www.humanrights.md/rom/news/Com%20de%20presa%20violare%20dr.%20detinut%2022%2001%202008.htm (vizitat 26.09.09).

90. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 77 din 23.01.2006 privind instituirea Comitetului pentru Plîngeri. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.02.2006, nr. 21.

91. Redpath J., Hriptievschi N. Evaluarea procesului de transformare a sistemului de justiţie penală în Republica Moldova. Chişinău: Cartier, 2009, 144 p.

92. Comunicat de presă privind situaţia respectării drepturilor persoanei private de libertate din Republica Moldova //http://www.humanrights.md/rom/news/Ordin%20cu%20carnet.htm (vizitat 26.09.09).

93. Legea privind controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituţiile care asigură detenţia persoanelor Nr. 235 din 13.11.2008 (în vigoare din 19.03.2009). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 19.12.2008, nr. 226-229.

94. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 286 din 13.04.2009 privind aprobarea Regulamentului cu privire la activitatea Comisiei de monitorizarea a respectării drepturilor omului în instituţiile care asigură detenţia persoanelor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.04.2009, nr. 78-79/337.

95. Reintegrarea socială şi supravegherea infractorilor în opt ţări europene, Editor: A.M. Van Kalmthout, traducător: Durnescu I. Chişinău, 2004, 311p.

96. Ulianovschi X. ş.a. Ghidul consilierului de probaţiune, IRP, Chişinău, 2004, 172 p. 97. Graur I. Centrele de Justiţie Comunitară, Practica Internaţională. În: Materialele Conferinţei

Ştiinţifice „Strategia de dezvoltare a centrelor de justiţie comunitară”, Chişinău, 6-8 februarie 2007, p. 21-23.

98. Греков М.Л. Тюремные системы: состояние, перспективы, Автореферат диссертации на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Краснодар, 2000, 27 c.

99. Huitfeldt I. Geografia pedepsei. În: Materialele conferinţei pe tema criminologiei cu genericul „Politica penală a Republicii Moldova în tranziţie către standardele europene, 8 aprilie 2008, Palatul Republicii, Chişinău, Conferinţă organizată de Ministerul Justiţiei al RM, Procuratura Generală a RM, Institutul de Reforme Penale şi Misiunea Norvegiană de Experţi pentru Promovarea Supremaţiei Legii în Moldova.

100. Система исполнения уголовных наказаний за рубежом // http://www.edu-zone.net/show/51729.html (vizitat 14.10.08).

191

101. Рудовский Д. и др. Права заключенных, Пособие по защите прав заключенных, Перевод с английского Ковина И.А. Санкт-Петербург: Лик, 1999, 136 с.

102. Newman D.J., Anderson P.R. Introduction to criminal justice. New York, 1989, 470 p. 103. Андреев Н.А. и др. Ресоциализация осужденных в пенитенциарных учреждениях

ФРГ (социально-психологический аспект): Учебное пособие, Москва: Права человека, 2001, 182 с. http://allrus.info/data/200211/bbk_67.2.doc (vizitat 18.10.08).

104. Новый уголовный кодекс Франции. Москва: Изд. «Юридический колледж МГУ», 1993, 212 c.

105. Уголовное законодательство зарубежных стран (Англии, США, Франции, Германии, Японии). Сборник законодательных материалов. Под ред. Игнатова А.И., и Козочкина И.Д. Москва: Зерцало, 1999, 325 c.

106. Ансель М. Перевод с французского: Лапшина Н.С., Под. ред. Пионтковского А.А., Новая социальная защита, Гуманистическое движение в уголовной политике, Москва: Прогресс, 1970, 312 c.

107. Александров Ю. Пенитенциарная система Франции по состоянию на июль 2003 года // http://index.org.ru/turma/ft/po/fr031111.html (vizitat 14.10.08).

108. Заработай на тюрьму. În: Московские Новости nr. 47 (1314)\ 09 – 15 декабря 2005, с.17. 109. Йохансон Л.Б. Общие сведения о системе исполнения наказаний в Швеции.

http://www.ceip.narod.ru/swed.htm (vizitat 14.10.08). 110. Coliander P. Experienţa Suediei în pregătirea pentru liberare din detenţie. În: Materialele

Conferinţei Internaţionale „Pregătirea pentru eliberare din locurile de detenţie”. Chişinău, Hotelul „Turist”, Sala de conferinţe 18-19 noiembrie 2003. http://www.irp.md/item.php?text_id=479 (vizitat 23.03.08)

111. Уголовный кодекс Республики Беларусь от 9 июля 1999 г. N 275-З, Принят Палатой представителей 2 июня 1999 года, Одобрен Советом Республики 24 июня 1999 года. http://www.law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1243720 (vizitat 28.10.08)

112. Уголовно-исполнительный кодекс Республики Беларусь от 11 января 2000 г. N 365-З, Принят Палатой представителей 14 декабря 1999 года, Одобрен Советом Республики 22 декабря 1999 года. http://www.levonevski.net/pravo/kodeksy/uik/index.html (vizitat 28.10.08).

113. Уголовный Кодекс Китайской Народной Республики. Принят на 5-й сессии Всекитайского собрания народных представителей шестого созыва 14 марта 1997 г. http://ukknr.ucoz (vizitat 28.10.08).

114. Иванов А.М., Корчагин А.Г. Преступление и наказание в странах Азиатско-Тихоокеанского региона. Учебное пособие. Владивосток: Изд. Дальневосточного университета, 1999, 135c.

115. Уэда К. Преступность и криминология в современной Японии. Перевод с японского, Под общ. ред.: Еремина В.Н., Кузнецовой Н.Ф. Москва: Прогресс, 1989, 256 c.

116. Морозов Н.А. Преступность и борьба с ней в современной Японии. Диссертация на соискание ученной степени кандидата юридических наук. Владивосток, 2000, 193 c.

192

117. Adam A., Cocîrţă A., Cojocaru V. Ghidul rudelor persoanelor condamnate, IRP, Chişinău, 2006, 100 p.

118. Исправительно-трудовая психология, Учебник, под ред. Платонова К.К., Глоточкина А.Д., Игошева К.Е., Рязань, 1985, 365 c.

119. Глоточкин А.Д., Пирожков В.Ф. Исправительно-трудовая психология, Под ред. Платонова К.К. Москва: Изд. Академии МВД СССР, 1974, 426 с.

120. Programul cu privire la organizarea activităţii cu deţinuţii noi sosiţi în penitenciar, aprobat prin ordinul DIP nr. 27 din 01.03.2006.

121. Уголовно-исполнительный кодекс Украины, Научно-практический комментарий, Под ред. проф. Степанюка А. Ф. Харьков: Одиссей, 2006, 600 c.

122. Понамарёв П.Г. Международные правовые стандарты обращения с заключёнными и национальные варианты их реализации. Рязань: Изд. РВШ МВД РФ, 1994, 59 c.

123. Ansamblul de reguli minime ale ONU pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate prin Rezoluzia din 30.08.1955 de primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, desfăşurat la Geneva în 1955. În: Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale în domeniul penal, Vol. I, Revista de ştiinţe penale (Supliment 2007), Chişinău: Cartea juridică, 2007, p. 10-24.

124. Oancea I. Drept execuţional penal. Bucureşti: ALL, 1998, 336 p. 125. Белый Н.А. Пенитенциарное право Республики Молдова, Курс лекций, Кишинэу,

2001, 204 с. 126. Buzatu M. Regimul penitenciar, scop, cerinţe, mijloace şi elemente. În: Buletin penitenciar,

1982 nr. 4, p. 8-11. 127. Высотина А.А. Педагогические основы процесса исправления и перевоспитания

осужденных в ИТУ. Москва: Юридическая литература, 1977, 200 с. 128. Gladchi Gh. ş.a. Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse.

Impactul asupra detenţiei). IRP, Chişinău, 2007, 240 p.

129. Nivelul respectării drepturilor deţinuţilor în Republica Moldova nu corespunde normelor internaţionale.http://www.comunicate.md/index.php?task=articles&action=view&article_id=456 (vizitat 11.04.09).

130. Strutzescu P. Penitenciarele – o problemă socială a Republicii Moldova. http://www.ladom.org.md/?p=mddrepturile_detinutilor&id=7d73c54a79e20d48115293c12a2ca849 (vizitat 16.02.08).

131. Centrul de asistenţă juridică pentru deţinuţi – un mijloc de sporire a accesului la justiţie. http://www.ladom.org.md/?p=derulare&id=565e75c687f4e5f355c0f910ad642595(vizitat 22.06.09).

132. Фуко М. Надзирать и наказывать. Рождение тюрьмы. Пер. с фр. Наумова В., под ред. Борисовой И. Москва, 1999, 480 c.

133. Rusu O. Consideraţii privind munca social-utilă ca unul din mijloacele de corijare a condamnatului. În: Analele Ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare” a MAI al RM, Seria “Ştiinţe socioumanistice”, Ediţia a VI-a, Academia “Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2006, p. 219-222.

193

134. Маркс К., Энгельс Ф. Собрание сочинений, Том 20. Москва: Государственное издательство политической литературы, 1961, 827 c. http://libelli.ru/library/tema/sc/marxism/me_ss2.htm (vizitat 29.05.09)

135. Notă informativă privind activitatea sistemului penitenciar pe parcursul anului 2009 şi obiectivele ce urmează a fi realizate în anul 2010 (încadrarea condamnaţilor în cîmpul muncii), DIP, Chişinău, 2010.

136. Говорухин Е. А. Организация режима в исправительно-трудовых учреждениях. Рязань, 1987, 200 c.

137. Carp S. Prevenirea criminalităţii penitenciare, Chişinău, 2004, 214 p. 138. Instrucţiunea cu privire la procedura compensării privilegiate a zilelor de muncă din contul

duratei pedepsei, aprobată prin ordinul ministrului justiţiei nr. 298 din 08.08.2007. 139. Ordinul DIP nr. 101 din 14.06.2006 despre implementarea Programului de încadrare în

cîmpul muncii a condamnaţilor. 140. Шамис А.В. Основные средства воздействия на осужденных и механизм их

реализации. Изд. РИПК МВД России, Домодедово, 1996, 179 с. 141. Zidaru P. Drept execuţional-penal. Bucureşti: Press Mihaela SRL, 1997, 261 p.

142. http://dexonline.ro (vizitat 11.03.09)

143. Ефимов М.А. Основы советского исправительно-трудового права, Учебное пособие, под ред. Клинова Н.И. Свердловск, 1963, 159 c.

144. Rusu O. Unele aspecte ale procesului de resocializare a persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoare. În: Criminalitatea regională: probleme şi perspective de combatere, Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale din 25-26 mai 2005, ediţia a III-a, Academia Ştefan cel Mare a MAI al RM, Chişinău, 2005, p. 410-415.

145. Макаренко А.С. Методика организации воспитательного процесса. http://antmakarenko.narod.ru/liter/vospm/metod.htm (vizitat 05.07.08)

146. Сухомлинский В.А. Сердце отдаю детям. 1969. http://www.klex.ru/books/serdtce_otdayu_detyam.rar (vizitat 05.07.08).

147. Сухомлинский В.А. Рождение гражданина. Москва: Молодая гвардия, 1971, 336 с. 148. Ordinul DIP nr. 7 din 18.01.2006 de aprobare a Programului de iniţiere a deţinuţilor în

domeniul ştiinţelor socio-juridice. 149. Ordinul DIP nr. 56 din 25.04.2006 de aprobare a Programului cu privire la organizarea

educaţiei fizice şi sport cu condamnaţii – „Prosport”. 150. Ordinul DIP nr. 183 din 21.09.2007 “Despre aprobarea Programului individual cu privire

la planificarea executării pedepsei penale a deţinutului. 151. Литвишков В.М., Миткина А.В. Пенитенциарная педагогика, Курс лекций Москва:

Изд. МПСИ, 2004, 400 c. 152. Regulamentul cu privire la organizarea şi desfăşurarea atestării anuale a condamnaţilor,

aprobat prin Ordinul DIP nr. 52 din 14.03.2007. 153. Стуров М. Атестирование осужденных в отряде. În: Воспитание и правопорядок,

1987, nr. 12, c. 35-38.

194

154. Михлин А.С. Проблемы досрочного освобождения от отбывания наказания, Учебное пособие. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1982, 152 c.

155. Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii Serviciului socio-educativ şi probaţiune din penitenciare aprobat prin ord. DIP nr. 124 din 18.06.2007.

156. Pop O. Misiunea Bisericii în penitenciar. Bucureşti: Tradiţie, 2000, 224 p. 157. Toncoglaz V. Activitatea serviciului socio-educativ în penitenciare. În: Materialele

Conferinţei Ştiinţifice „Strategia de dezvoltare a centrelor de justiţie comunitară”, Chişinău, 6-8 februarie 2007, p. 85-87.

158. Legea cu privire la probaţiune Nr. 8-XVI din 14.02.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.06.2008, nr. 103-105/389.

159. Codul electoral Nr. 1381-XIII din 21.11.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.12.1997, nr. 81/667.

160. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Marea cameră), cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Decizia nr. 2 din 6 octombrie 2005. http://www.scj.ro/strasbourg%5Chirst-UK%20RO.htm (vizitat 28.11.08)

161. Peteanu M. Orientarea profesională, Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1983, 160 p. 162. Raport privind activitatea sistemului penitenciar în primele 6 luni ale anului 2008, DIP,

Chişinău, 2008. 163. Rusu O. Aspecte psihologice ale resocializării penitenciare a condamnaţilor. În: Legea şi

viaţa, 2009, nr. 1 (205), p. 50-55. 164. Хохряков Г.Ф. Парадоксы тюрьмы, Проблемы, дискуссии, предложения. Москва:

Юридическая литература, 1991, 224 c. 165. Cuşnir V., Zosim A. Principalele alternative ale detenţiunii penitenciare în dreptul penal

contemporan (studiu monografic). Chişinău, 2007, 187 p. 166. Rusu O., Osadcii C. Rolul psihologului şi al psihologiei penitenciare în mediul corecţional.

În: Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, Anuar ştiinţific, Ed. a 4-a, Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, 2003, p. 187-191.

167. Florian G. Dinamică penitenciară, Reforma structurilor interne. Bucureşti: Oscar print, 1999, 350 p.

168. Евтушенко И.И. Условно-досрочное освобождение осужденных к лишению свободы и их ресоциализация, Монография. Волгоград: Волг. ГТУ, 2005, 174 c.

169. Шмаров И.В. Предупреждение преступлений среди освобожденных от наказания (проблема социальной адаптации), Москва: Юридическая литература, 1974, 136 c.

170. Пастушеня А.Н. Психолого-педагогические аспекты правового регулирования и исправления осужденных в условиях лишения свободы. În: Реализация гуманистических начал решений XXVII съезда КПСС и XIX Всесоюзной партийной конференции по совершенствованию правовой системы в сфере исполнения уголовно-правовых мер воздействия и исправления осужденных, Материалы Всесоюзной научно-практической конференции, Изд. РВШ МВД СССР, Рязань, 1989, c. 257-260.

195

171. Селиверстов В. Теоретические проблемы правового положения лиц, отбывающих наказания. Москва: Изд. Академии МВД СССР, 1992, 150 c.

172. Ordinul DIP nr. 182 din 20.09.2007, cu privire la aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţii Serviciului psihologic în penitenciare.

173. Новиков В.П. Сущность НЛП и возможности его применения в работе с осужденными. În: Психология в ИТУ, Сборник статьей. Домодедово: Изд. РИПК МВД РФ, 1993, c. 25-34.

174. Дебольский М.Г. Основные функции психологической службы в ИТУ. În: Психология в ИТУ, Сборник статьей. Домодедово: Изд. РИПК МВД РФ 1993, c. 3-8.

175. Алферов Ю.А. Ситуативно-пенитенциарные фотосюжеты как апперцепционный метод изучения личности. În: Психология в ИТУ, Сборник статьей. Домодедово, Изд. РИПК МВД РФ, 1993, c. 34-40.

176. Байдаков Г.П. Система основных принципов процесса исправления и перевоспитания осужденных. În: Личность преступника и вопросы исправления и перевоспитания осужденных, Сборник научных трудов. Москва, 1991, c. 56-66.

177. Дубинин П., Карпец И., Кудрявцев В. Генетика, поведение, ответственность, Москва: Наука, 1982, 304 c.

178. Яковлев А. и др. Вопросы борьбы с преступниками-рецидивистами, Под ред. Якубовича М.И., Москва: Изд. Высшей школы МООП РСФСР, 1964, 100 c.

179. Ordinul DIP nr. 141 din 30.08.06 de aprobare a Criteriilor cu privire la perfectarea caracteristicilor condamnaţilor.

180. Крайнова Н.А. Личностные особенности и процесс социальной реабилитации. În: Дальневосточные криминалистические чтения, Сборник научных трудов, Вып. 5, отв. ред. Яровенко В., Владивосток, 2000, c. 99-103.

181. Рогачевский Л. Эмоции и преступления. Ленинград: Знание, 1984, 35 c. 182. Dispoziţia DIP nr. 116 din 11.07.06 privind implementarea Programului de reabilitare

psiho-socială a persoanelor consumatoare de droguri. 183. Антонян Ю., Бородин С. Преступность и психические аномалии, Отв. ред. Кудрявцев

В.Н. Москва: Наука, 1987, 208 c. 184. Ordinul DIP nr. 113 din 12.07.2006 despre implementarea Programului cu privire la

reducerea violenţei în mediul penitenciar. 185. Михлин А.С. Изучение личности в ИТУ, Москва, 1975, 32 c. 186. Bîrgău M., Carp S., Bulai Iu. Deţinutul şi drepturile sale. Chişinău, 2003, 180 p. 187. Кант Э. Сочинения в 6-ти томах, Том 5, Перевод с немецкого, Под общей редакции

Асмуса В.Ф. и др. Москва: Мысль, 1966, 568 c. 188. Тэйлор Э.Б. Первобытная культура. Москва: Политиздат, 1989, 523 c. 189. Моль А. Социодинамика культуры, Перевод с французского. Москва: Прогресс, 1973,

404 c. 190. Анисимков В.М. Россия в зеркале уголовных традиций. Санкт-Петербург:

Юридический центр Пресс, 2003, 204 c. 191. Хохряков Г.Ф., Саркисов Г.С. Преступления осужденных: причины и

предупреждение, Ереван, 1988, 280 c.

196

192. Ушатиков А.И., Казак Б.Б. Основы пенитенциарной психологии. Рязань: Узоречье, 2002, 554 c.

193. Александров Ю.К. Тюремный закон. Москва: Правовое просвещение, 1998, 288 c. 194. Хохряков Г., Голубев В., Кудряков Ю. Личность в условиях изоляции от общества.

Москва, 1983, 253 c. 195. Антонян Ю.М., Еникеев М.И., Эминов В.Е. Психология преступления и наказания.

Москва: Пенатес-Пенаты, 2000, 454 c. 196. Мид М. Культура и мир детства, Перевод с английского, Избранные произведения.

Москва: Наука, 1988, 430 c. 197. Олейник А.Н. Тюремная субкультура в России: от повседневной жизни до

государственной власти. Москва: Инфра-М, 2001. 416 c. 198. Анисимков В.М., Рыбак М.С. Субкультурные категории в местах лишения свободы

(Криминальные масти). Саратов: СГАП, 1998, 104 c. 199. Тюрьмы и колонии России, под ред. Мирзоева Г. Москва: ЛИГА РАЗУМ, 1998, 340 c. 200. Никитский Л.В. Рядом за стеной, Москва, 1989, 478 c. 201. Дубяги Ю. Следующая жертва – ты! Азбука безопасности. Москва, 1995. 202. Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10

(numărul deţinuţilor în penitenciare). http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html (vizitat 12.04.2010).

203. Notă informativă privind activitatea sistemului penitenciar al Republicii Moldova în primele 6 luni ale anului 2008. DIP, Chişinău, 2008.

204. Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după vîrstă). http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html (vizitat 12.04.2010).

205. Moraru V, Rusu O. Direcţiile de activitate ale asistentului social în instituţiile penitenciare. În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr. 4 (103), p. 23-30.

206. Шнайдер Г.Й. Криминология, Под. ред. Иванова Л.О. Перевод с немецкого. Москва: Прогресс-Универс, 1994, 502 c.

207. Долженкова Г.Д. Международное пенитенциарное сотрудничество в области социального обеспечения осужденных к лишению свободы. În: Журнал российского права, 2001, nr. 3, Изд. Норма. c. 122-131.

208. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate de adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 40/33 din 29.11.1985. În: Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale în domeniul penal. Vol. I, Revista de ştiinţe penale (Supliment 2007). Chişinău: Cartea juridică, 2007, p. 51- 69.

209. Rusu O. Unele probleme actuale privind resocializarea condamnaţilor minori. În: Probleme actuale ale prevenirii şi combaterii criminalităţii, Anuar ştiinţific, ediţia a IX-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, 2009, p. 380-388.

210. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994, în vigoare de la 27.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr. 1.

211. Legea asistenţei sociale Nr. 547-XV din 25.12.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 12.03.2004, nr. 42-44/249.

197

212. Notă informativă privind activitatea sistemului penitenciar pe parcursul anului 2008 şi obiectivele ce urmează a fi realizate în anul 2009, DIP, Chişinău, 2009.

213. Raportul Comitetului european pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) din 16 februarie 2006, în urma vizitei efectuate în Moldova la 20-30 septembrie 2004. http://www.lhr.md/rapoarte/do/cpt/raport.cpt.2004.pdf. (vizitat 17.11.2008).

214. Raport pe ţară realizat de Departamentul de Stat al SUA din 11 martie 2008 cu privire la practicile în domeniul drepturilor omului în Moldova în anul 2007. http://www.lhr.md/rapoarte/do/usa/raport.sua.2007.doc. (vizitat 17.11.2008).

215. Raportul Amnesty International 2007 cu privire la situaţia drepturilor omului în Moldova în 2006 http://www.lhr.md/rapoarte/do/raport.amnesty.intern.2007.doc (vizitat 17.11.2008).

216. Raportul Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova, privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2007. http://www.lhr.md/rapoarte/do/cdom/raport.cdom.2007.doc (vizitat 17.11.2008).

217. Бирюков Ю. Роль, место и задачи социальной работы в пенитенциарных учреждениях. În: Материалы Всероссийской научно-технической конференции (Мурманск, 16-29 апреля 2002 г.). Мурманск: МГТУ, 2002, c. 58-61.

218. Глоточкин А.Д., Пирожков В.Ф. Психологические состояния человека, лишеннного свободы. Москва, 1968, 34 c.

219. Хохряков Г.Ф. Криминология, учебник, отв. ред. Кудрявцев В.Н. Москва: Юристъ, 2000, 511c.

220. Волошин Н.И. и др. Освобождение осужденных из мест лишения свободы. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1978, 128 с.

221. Михлин А.С., Потемкина А.Т. Освобождённые от наказания: права, обязанности и бытовое устройство, Учебное пособие, Хабаровск: Изд. Хабаровской ВШ МВД СССР, 1989, 96 c.

222. Данилин Е., Наумов С. Ресоциализация осужденных в колониях-поселениях в процессе совместного проживания с семьей. În: Ведомости уголовно-исполнительной системы РФ, 2003, nr. 7, Москва, 2003, c. 30-33.

223. Бриллиантов А.В. Подготовка осужденных к освобождению и вопросы ресоциализации, Наказание и исправление преступников, Под ред. проф. Антоняна Ю. Москва, 1992, 285 c.

224. Волошин Н. Организационно-правовые проблемы социальной адаптации освобожденных от отбывания наказания. În: Комплексная разработка проблем исполнения наказания, Сборник научных трудов ВНИИ МВД СССР, nr. 50, Москва, 1979, c. 64-75.

225. Vulpescu A. Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor în contextul programelor de reabilitare socială. În: Materialele Conferinţei Internaţionale cu genericul „Pregătirea pentru eliberare din locurile de detenţie”, 18-19 noiembrie 2003, Chişinău, Hotelul „Turist”, sala de conferinţe. http://www.irp.md/files/1201014936_ro.pdf. (vizitat 23.03.08).

198

226. Ordinul DIP nr. 81 din 23.05.06 de aprobare a Programului cu privire la pregătirea deţinuţilor pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen.

227. Ordinul DIP nr. 36 din 20.03.06 despre implementarea programului cu privire la pregătirea pentru liberarea deţinuţilor din detenţie „Prosocial”.

228. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1353 din 20.12.2005, Pentru aprobarea Regulamentului privind modul de plată a indemnizaţiilor unice pentru persoanele eliberate din locurile de detenţie. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 23.12.2005, nr. 172-175/1437.

229. Уголовно-исполнительное право, под ред. Толкаченко A.A. Санкт-Петербург: Юридический центр-Пресс, 2004, 436 c.

230. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990 – 1998), Vol. I, Chişinău, 1998, p. 11-18.

231. Rusu O. Statutul juridic al condamnaţilor în contextul noii legislaţii execuţioanal-penale a Republicii Moldova. În: Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, Anuar ştiinţific, ed. a VI-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, 2006, p. 227-233.

232. Rusu O. Statutul juridic al persoanelor liberate din detenţie în contextual resocializării lor. În: Revista Naţională de Drept, 2008, nr. 12 (99), p. 71-75.

233. Lege cu privire la arme Nr. 110-XIII din 18.05.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.09.1994, nr. 4/43.

234. Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei Nr. 1245-XV din 18.07.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10.10.2002, nr. 137-138/1054.

235. Legea serviciului public Nr. 443-XIII din 04.05.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 02.11.1995, nr. 61/681.

236. Legea cu privire la Procuratură Nr. 118-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.04.2003, nr. 73-75/328.

237. Legea cu privire la avocatură Nr. 1260-XVI din 22.07.2005, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.09.2002, nr. 126-127/1001.

238. Regulamentul cu privire la serviciul în organele afacerilor interne aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 334 din 08.07.1991.

239. Codul civil al Republicii Moldova, Nr. 1107-XV din 06.05.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82.

240. Иногамов Ш.Х. Наказание отбыто. Как жить дальше? Практическое пособие, Москва: Юридическая литература, 1990, 170 c.

241. Botnaru S. ş.a. Drept penal, Partea generală, Vol. I. Chişinău: Cartier, 2005, 624 p. 242. Borodac A. ş.a. Manual de drept penal, Partea generală, Chişinău, 2005, 516 p. 243. Codul penal al Republici Moldova, Comentariu, sub redacţia lui Barbăneagră A. Chişinău:

ARC, 2003, 836 p. 244. Bulai C. Manual de drept penal, Partea generală, Bucureşti: ALL, 1997, 648 p. 245. Бобылева И.Ю. Влияние длительных сроков лишения свободы на ресоциализацию

осужденных. În: Исполнение наказаний и социальная адаптация освобожденных,

199

Сборник научных трудов ВНИИ МВД РФ, Москва: Изд. ВНИИ МВД СССР, 1990, c. 41-49.

246. Пищелко А.В. Психолого-педагогические основы ресоциализации личности осужденных. Домодедово: Изд. РИПК МВД России, 1995, 247 c.

247. Карпец И.И. Проблема преступности. Москва: Юридическая литература, 1969, 168 c. 248. Rusu O. Probleme organizatorico-juridice ale adaptării sociale a persoanelor liberate din

locurile de detenţie. În: Legea şi viaţa, 2009, nr. 5 (209), p. 8-14. 249. Шмаров И.В. Преодоление последствий отбывания уголовного наказания. În:

Советское государство и право, 1997, nr. 2, c. 84-91. 250. Priţcan V. Repere teoretico-aplicative vizînd reintegrarea socială a persoanelor liberate din

locurile de detenţie. În: Materialele Conferinţei Ştiinţifice „Strategia de dezvoltare a centrelor de justiţie comunitară”, Chişinău, 6-8 februarie 2007, IRP, Chişinău, 2007, p. 71-76.

251. Ciobanu I., Criminologie, Vol. III. Chişinău: Cartea juridică, 2006, 296 p. 252. Bîrgău M. Criminologie, Partea specială. Chişinău, 2005, 388 p. 253. Aванесов Г.А. Теория и методология криминологического прогнозирования. Москва:

Юридическая литература, 1972, 334 c. 254. Васильев В.Л. Юридическая психология, Учебник. Санкт-Петербург: Изд. Питер,

1997, 656 c. 255. Legea Republicii Moldova cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din

locurile de detenţie, Nr. 297-XIV din 24.02.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.04.1999, nr. 39-41/171.

256. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la crearea Centrului coordonator de adaptare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie Nr. 918 din 05.10.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.10.1999, nr. 112-114/975.

257. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la unele măsuri de reintegrare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie Nr. 331 din 23.04.2009 prin care a fost aprobat Programul de pregătire pentru eliberare şi reintegrare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie pe anii 2009-2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.05.2009, nr. 86-88/385

258. Коваль М.И. Социально-правовая адаптация лиц, отбывших длительные сроки лишения свободы. Автореферат диссертации на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Рязань, 1995, 22c.

259. Priţcan V. ş.a. Coordonator: Cojocaru V. Raport: Evaluarea necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din detenţie, IRP, Chişinău, 2007, 64 p.

260. Popa V. Învaţă să trăieşti în comunitate, Ghidul persoanelor liberate din locurile de detenţie, IRP, Chişinău, 2006, 40 p.

261. Legea privind ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă Nr. 102 din 13.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.04.2003, nr. 70-72/312.

262. Ordinul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă nr. 100 din 31.10.2005 privind procedura de mediere a munci.

200

263. Ordinul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă nr. 51 din 21.11.2003 cu privire la procedura standard privind activitatea de formare şi consiliere profesională.

264. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea Regulamentului privind modul de organizare a formării profesionale a şomerilor Nr. 1080 din 05.09.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 19.09.2003, nr. 200-203/1135.

265. Datele statistice ale ANOFM privind dinamica persoanelor liberate din detenţie înregistrate la ANOFM pe parcursul anilor 2000 – 2009, ANOFM, Chişinău, 2010.

266. Гуров А.И. Профессиональная преступность. Прошлое и современность. Москва: Юридическая литература, 1990, 304 c.

267. Криминология, под ред. Кудрявцева В.Н., Эминова В.Е. Москва: Юристъ, 1995, 512c. 268. Brezeanu O. Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii

de criminologie şi penologie. Bucureşti: Ed. Fundaţiei „România de mîine”, 1999, 132 p. 269. Ursu V. ş.a. Drogurile şi delicvenţa juvenilă: aspecte juridico-penale, criminologice, şi

procesual-penale, Chişinău, 2005, 166 p. 270. Dinu M. Rolul societăţii în prevenirea recidivei şi a marginalizării perpetue a foştilor

infractori. Societatea: pia mater ori dura mater? În: Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii de criminologie şi penologie, Coordonator Brezeanu O. Bucureşti: Ed. Fundaţiei „România de mîine”, 1999, p. 20-25.

271. Stănoiu R. Introducere în criminologie. Bucureşti: Ed. Academiei, 1989, 210 p. 272. Tănase Iu. Rolul factorilor de control social în integrarea postpenală a infractorilor. În:

Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii de criminologie şi penologie, Coordonator Brezeanu O. Bucureşti: Ed. Fundaţiei „România de mîine”, 1999, p. 11-14.

273. Cocaina A. Recidiva în Dreptul Român. Bucureşti: Lumina Lex, 1995, 247 p. 274. Яковлев А.М. Преступность и социальная психология. Социально-психологические

закономерности противоправного поведения. Москва: Юридическая литература, 1971, 248 с. с.

275. Антонян Ю.М. Социальная среда и формирование личности преступника. Неблагоприятное влияние на личность в микросреде: Учебное пособие. Москва: Изд. РИО Академии МВД СССР, 1975, 160 с.

276. Mihai M. Direcţii de acţiuni educative ale factorilor care asigură asistenţa postpenală a infractorilor minori. În: Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii de criminologie şi penologie, Coordonator Brezeanu O. Bucureşti: Ed. Fundaţiei „România de mîine”, 1999, p. 46-52.

277. Gorici A. Familia – factor de reuşită a integrării sociale postpenale. În: Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii de criminologie şi penologie, Coordonator Brezeanu O. Bucureşti: Ed. Fundaţiei „România de mîine”, 1999, p. 41-45.

278. Крылов А.С. Понятие и структура социальных связей осужденных. În: Личность осужденных и вопросы их исправления и перевоспитания, Сб. научн. трудов ВНИИ СССР. Москва, 1986, c. 33-34.

279. Лимонова Э.А. Социальная среда и личность, Москва, 1965, 136 c.

201

280. Сычев Ю.В. Микросреда и личность, Философские и социологические аспекты. Москва: Мысль, 1974, 193c.

281. Баранов А.В. Духовное становление человека, Ленинград, 1975, 168 c. 282. Rîjicova S. Rolul Organizaţiilor neguvernamentale în activitatea de reintegrare socială a

persoanelor eliberate din locurile de detenţie din Republica Moldova. http://www.irp.md/files/1201178671_ro.pdf. (vizitat 23.03.08).

283. Dodon U. Funcţii ale mass-media în activitatea de prevenire a criminalităţii. În: Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, Anuar ştiinţific, Ed. a IV-a. Chişinău: Academia Ştefan cel Mare, 2003, p. 212-215.

284. Constantinescu R. Reflectarea în presă a problematicii integrării postpenale a infractorilor. În: Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii de criminologie şi penologie, Coordonator Brezeanu O. Ed. Fundaţiei „România de mîine”. Bucureşti, 1999, p. 61-67.

285. Ziarul „Moldova Suverană” nr. 155-175 din luna octombrie 2008. 286. Ziarul „Timpul” nr. 957-979 din luna octombrie 2008. 287. „Ziarul de Gardă” nr. 198-202 din luna octombrie 2008. 288. Ziarul „Jurnal de Chişinău” nr. 776-779 din luna octombrie 2008. 289. Ziarul „Молдавские Ведомости” nr. 66 (1046) – 75 (1055) din luna octombrie 2008. 290. Аванесов Г.А. Криминология. Москва: Изд. Академии МВД СССР, 1984, 500 c. 291. Алексеев А.И., Герасимов С.И., Сухарев А.Л. Криминологическая профилактика,

Теория, опыт, проблемы. Москва: Норма, 2001, 496 c. 292. Алексеев А.И. Криминология, Курс лекций. Москва: Щит, 1998, 336 c. 293. Криминология, под ред. Кузнецовой Н.Ф., Миньковского Г.М. Москва: Бек, 1998, 553 с. 294. Аванесов Г.А. Криминология и социальная профилактика. Москва: Изд. Академии

МВД СССР, 1980, 526 c. 295. Гаухман Л.Д. Правовые основы предупреждения преступлений, Лекция. Москва: Изд.

Академии МВД СССР, 1990, 42 c. 296. Nistoreanu Gh., Păun C. Criminologie. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, 352 p. 297. Голоднюк М.Н., Зубкова В.И. Предупреждение преступности. Москва: Изд.

Московского Университета, 1990, 103 c. 298. Жалинский А.Э. Специальное предупреждение преступлений в СССР, Вопросы

теории и практики, Научный редактор: Лисицин В.П. Львов: Изд. при Львовском Университете, 1976, 194 c.

299. Игошев К.Е., Шмаров И.В. Социальные аспекты предупреждения правонарушений. Москва: Юридическая литература, 1980, 176c.

300. Бурлаков В.Н., Орехов В.В. Индивидуальное предупреждение преступлений: вопросы теории и практики, Учебное пособие. Ленинград: Изд. ЛГУ, 1988, 86 c.

301. Larii Iu. Criminologie, Vol. I, Chişinău, 2004, 150 p. 302. Иншаков С.М. Криминология, Учебник. Москва: Юриспруденция, 2000. c. 432 c. 303. Datele statistice ale Departamentului de Executare pe lîngă Ministerul Justiţiei al Republicii

Moldova la 01.01.10.

202

304. Gladchi Gh., Spoială A. Rolul organelor afacerilor interne în reintegrarea socială a delincvenţilor. În: Analele ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare” a MAI al RM, Ediţia a VI-a. Chişinău, 2006, p. 66-70.

305. Instrucţiunile cu privire la modalitatea organizării activităţii şefului de secţie, sector, post şi inspectorului (superior) de sector în comisariatul de poliţie aprobate prin Ordinul MAI nr. 200 din 10.06.2004.

306. Быргэу М.М. Организация профилактики преступлений органами внутренних дел: концептуальные основы, практика, перспективы совершенствования (опыт Республики Молдова), Под общ. pед. д-ра юрид. наук, проф, Бандурки А.М., Монография. Харьков: Изд. Нац. ин-та внутр. дел, 2004, 254 c.

307. Decizia Centrului coordonator de adaptare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie nr. 1 din 27.02.2009 Cu privire la organizarea activităţii administraţiei publice locale în domeniul reintegrării sociale a persoanelor eliberate din locurile de detenţie.

308. Decizia Centrului coordonator de adaptare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie nr. 2 din 27.02.2009 Cu privire la organizarea protecţiei sociale a persoanelor eliberate din detenţie.

309. Decizia Centrului coordonator de adaptare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie nr. 3 din 27.02.2009 Cu privire la elaborarea mecanismului de asigurare a asistenţei medicale persoanelor eliberate din detenţie.

310. Decizia Consiliului Centrului republican de coordonare a măsurilor de adaptare socială pe lîngă Guvern nr. 1 din 26.06.2009 Cu privire la organizarea procesului de pregătire profesională şi iniţială a persoanelor deţinute şi eliberate din detenţie.

311. Decizia Consiliului Centrului republican de coordonare a măsurilor de adaptare socială pe lîngă Guvern nr. 3 din 26.06.2009 Cu privire la examinarea situaţiei cu plasarea în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din detenţie.

312. Decizia Consiliului Centrului republican de coordonare a măsurilor de adaptare socială pe lîngă Guvern nr. 2 din 26.06.2009 Cu privire la examinarea situaţiei de organizare a consiliilor de tutelă şi serviciilor de patronaj în administraţia publică locală şi posibilităţilor de creare a fondurilor pentru asistenţa persoanelor eliberate din locururile de detenţie.

203

ANEXE

Tabelul 1. Chestionar cu privire la unele probleme ce ţin de resocializarea condamnaţilor (adresat condamnaţilor) *

Întrebarea

Răspunsul Răspunsurile în %

raportate la numărul de

persoane chestionate

Da, este echitabilă 38,4 nu este echitabilă 34,6

Consideraţi că pedeapsa care va fost stabilită de instanţa de judecată este echitabilă? îmi este dificil să răspund 27

Susţin într-u totul 27 susţin, dar nu în întregime 34,6 nu susţin 34,6

Susţineţi tradiţiile obiceiurile, regulile şi normele nescrise ale subculturii penitenciare?

î-mi este dificil să răspund 3,8 Da, sînt căsătorit 49,5 nu sînt căsătorit, familia s-a destrămat din cauze legate de condamnare

16,5

nu sînt căsătorit, familia s-a destrămat din alte cauze decît cele legate de condamnare

14,7

Sînteţi căsătorit?

nu am familie şi nici nu am fost căsătorit

19,3

Părinţi, copii, frate, soră 84,6 alte rude 7,7

Aveţi rude?

nu am rude 7,7 Am întîlniri conform numărului stabilit de legislaţie

88,5

am mai puţine întîlniri decît este prevăzut de legislaţie

7,7

Aveţi întîlniri cu rudele şi cu alte persoane apropiate?

nu am avut nici o întîlnire 3,8 Da, sînt accesibile 88,5 sînt accesibile doar parţial 11,5

Vă sînt accesibile mijloacele de informare în masă (radioul, televiziunea, presa)? nu sînt accesibile

Da, ajută 84,6 ajută foarte puţin 15,4

Cum apreciaţi ziarele, cărţile, radioul şi televiziunea care vă sînt accesibile? Vă ajută ele să ajungeţi la un echilibru sufletesc, să vă uşureze dorul de casă şi de cei apropiaţi, să căpătaţi o încredere în viitorul Dumneavoastră?

nu ajută

* Notă: Sondajul a fost realizat în perioada 14.01.08 – 08.02.08 cu condamnaţii deţinuţi la regim de resocializare (pe un eşantion de 78 persoane) din penitenciarele nr. 9 Pruncul, nr. 10 Goian, nr. 15 Cricova.

204

Da, ajută 73

ajută foarte puţin 19,3

Puteţi obţine din mijloacele de informare în masă, care vă sînt accesibile, informaţia necesară despre perspectivele vieţii după liberare? Vă ajută mijloacele de informare în masă (radioul, televiziunea, presa) să vă orientaţi mai bine în problemele ce ţin de angajarea în cîmpul muncii sau crearea unei famili după liberare?

nu ajută 7,7

Da, aş dori să particip 65,4 nu aş dori să particip 30,8

Aţi dori să participaţi la alegerile organelor puterii centrale şi locale?

îmi este dificil să răspund 3,8 Da, mă consider religios 84,6 nu mă consider religios 15,4

Vă consideraţi religios?

îmi este dificil să răspund Da, am o profesie 73 Aveţi o profesie? nu am nici o profesie 27 Pozitivă 77 negativă 3,8 indiferentă 15,4

Ce atitudine aveţi faţă de obţinerea unei meserii în penitenciar?

îmi este dificil să răspund 3,8 ajutor material 73 susţinere morală 3,8 ajutor psihologic ajutor juridic ajutor medical 3,8 alt tip de ajutor (indicaţi care)

După liberare, în primul rînd, veţi avea nevoie de:

nu am nevoie de nici un ajutor 19,4 Da, am propria locuinţă 46,15 nu am locuinţă şi nici nu am unde locui

7,7 Aveţi unde locui după liberare?

Nu am locuinţă proprie, însă am unde locui (la rude, prieteni etc.)

46,15

Da, voi avea nevoie de ajutor 53,9 nu voi avea nevoie de ajutor 42,3

Veţi avea nevoie de ajutor la angajarea în muncă după liberare?

îmi este dificil să răspund 3,8 Familia 88,5 prietenii 7,7 organele de stat organizaţiile neguvernamentale 3,8 alte organizaţii (indicaţi care)

Cine consideraţi că vă poate acorda o susţinere (un ajutor) mai mare după liberarea din penitenciar?

nu cred că voi putea fi ajutat de cineva şi mizez doar pe sine şi propriile puteri

1000 lei 1500 lei 2000 lei 7,7

De ce sumă de bani consideraţi că aveţi nevoie la prima etapă după liberare?

2500 lei 50

205

o sumă mai mare 42,3 Sînt convins că aceasta nu se va întîmpla

69,2

nu sînt convins că aceasta nu se va întîmpla

15,4

Sînteţi convins că după liberare nu veţi păşi din nou pe calea săvîrşirii unor noi infracţiuni sau nu veţi fi influenţat negativ de vechii prieteni care v-ar determina să păşiţi pe o cale greşită?

îmi este dificil să răspund 15,4

18 – 30 ani 26,9 31 – 45 ani 57,7

Indicaţi vîrsta Dumneavoastră?

46 ani şi mai mult 15,4

Tabelul 2. Chestionar cu privire la unele probleme ce ţin de resocializarea condamnaţilor

(adresat şefilor de sector)*

Întrebarea

Răspunsul

Răspunsurile în % raportate la

numărul de persoane

chestionate da, există 39 există, dar acest fenomen este în descreştere

61 Consideraţi că în instituţiile penitenciare există fenomenul subculturii criminale?

nu există da, consider că este necesară înfiinţarea unor astfel de consultaţii

89

nu consider că este necesară înfiinţarea unor astfel de consultaţii

11

Consideraţi a fi oportună înfiinţarea în cadrul instituţiilor penitenciare a unor consultaţii juridice care ar fi acordate de către un jurist calificat. Astfel, condamnaţii ar putea primi consultaţii calificate în privinţa unor drepturi patrimoniale, succesorale, desfacerea căsătoriei etc.

îmi este dificil să răspund

50-60 deţinuţi 27,8 40-50 deţinuţi 11 30-40 deţinuţi 55,6

Care ar fi numărul optim al deţinuţilor într-un sector care ar permite eficientizarea lucrului individual-educativ petrecut cu ei? alt număr (indicaţi care) 5,6

posibilitatea de a se pocăi pentru cele comise, drept urmare a credinţei în Dumnezeu

38,9 Consideraţi că religia îi atrage pe condamnaţi, în primul rînd pentru:

obţinerea unei susţineri morale sau de alt gen

38,9

* Notă: Sondajul a fost realizat în perioada 14.01.08 – 08.02.08 cu şefii de sector (pe un eşantion de 18 persoane) din penitenciarele nr. 9 Pruncul, nr. 10 Goian, nr. 15 Cricova.

206

apariţia în viaţă a ceva nou, neobişnuit, un fel de a petrece timpul

22,2

alte motive (indicaţi care) da, s-a îmbunătăţit 72,2 nu, a rămas acelaşi 22,2 s-a înrăutăţit

Consideraţi că s-a îmbunătăţit comportamentul condamnaţilor care contactează regulat cu preotul?

îmi este dificil să răspund 5,6 ajutor moral, inclusiv ajutor psihologic

27,8

ajutor material 44,4 ajutor la angajarea în cîmpul muncii

27,8

ajutor medical ajutor juridic

După liberare condamnaţii vor avea nevoie de ajutorul societăţii şi statului. Astfel, în primul rînd ei vor avea nevoie de:

consider că nu au nevoie de careva ajutor

sînt convins că aceasta nu se va întîmpla

11

nu sînt convins că aceasta nu se va întîmpla

72,2

Sînteţi convins că, după liberare condamnaţii nu vor păşi din nou pe calea săvîrşirii unor noi infracţiuni sau nu vor fi influenţaţi negativ de vechii prieteni, care i-ar determina să păşească pe o cale greşită?

îmi este dificil să răspund 16,8

Tabelul 3. Caracteristica liberării din penitenciare*

2009 2008 2007 2006

Persoane liberate: 2053 2702 2424 2001

la executarea integrală a termenului de pedeapsă

801 773 504 525

la executarea termenului de pedeapsă cu calcularea privilegiată a zilelor de muncă

348 286 303 267

condiţionat de pedeapsă înainte de termen 755 1147 1464 1078 graţiaţi 10 18 5 9 amnistiaţi 38 322 22 52 din motiv de boală 3 12 27 46 cu înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blîndă

44 76 46 -

cu înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu amendă

15 22 16 1

din alte motive 39 46 37 23

* Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM pe anii 2006 – 2009 (darea de seamă privind numărul condamnaţilor şi deplasării acestora), DIP, Chişinău, 2010.

207

Tabelul 4. Dinamica persoanelor liberate din detenţie înregistrate la ANOFM pe

parcursul anilor 2000-2009*

Numărul persoanelor plasate în cîmpul muncii prin intermediul ANOFM

Anii

Numărul persoanelor liberate din detenţie,

înregistrate la ANOFM

unităţi în procente

2000 37 8 21,6

2001 303 16 5,3

2002 461 37 8,0

2003 503 36 7,2

2004 1008 63 6,25

2005 1485 114 7,7

2006 220 61 27,7

2007 229 34 14,8

2008 298 55 18,4

2009 296 33 11,1

* Sursa: Datele statistice ale ANOFM pe anii 2000 – 2009, ANOFM, Chişinău, 2010

208

Sursa: Nota informativă privind activitatea sistemului penitenciar în anul 2009, DIP, Chişinău, 2010

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10. DIP (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău, 2010.

1000801

199

1855

1610

245

567,5454,75

112,75

0200400600800

10001200140016001800

Ofiţeri Subofiţeri Angajaţi civiliFigura 1. Situaţia completării unităţilor de personal în sistemul penitenciar

(la 01.01.10)

total unităţi

completate

vacante

Figura 2. Componenţa personalului sistemului penitenciar după studii (ofiţeri) la 01.01.1084%

12%4%

Studii superioare

Studii medii de specialitate

Contunuă studiile în instituţii de învăţămînsuperioare

209

Figura 3. Componenţa personalului sistemului penitenciar după studii (subofiţeri) la 01.01.10

9%10%

15%

36%

10%

10%

10% 0%

Studii superioare

Studii medii de specialitate

Studii medii profesionale

Studii liceale, medii

Studii secundare profesionale

Studii gimnaziale, medii incomplete

Continuă studiile în instituţii deînvăţămînt superioareContinuă studiile în instituţii deînvăţămînt medii de specialitate

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10. DIP (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău 2010.

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10. DIP (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău, 2010.

Figura 4. Componenţa personalului sistemului penitenciar după studii (angajaţi civili) la 01.01.10

28%

38%

11%

17%2% 3% 1%

Studii superioare

Studii medii de specialitate

Studii medii profesionale

Studii liceale, medii

Studii secundare profesionale

Studii gimnaziale, medii incomplete

Continuă studiile în instituţii de învăţămîntsuperioare

210

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10 (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), DIP, Chişinău, 2010.

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10, DIP (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău, 2010.

Figura 5. Specialităţile personalului sistemului penitenciar cu studii superioare (ofiţeri) la 01.01.10

54%

9%4%

2%9%

22%

jurisprudenţăpedagogiepsihologieasistenţă socialămedicinăalte specialităţi

Figura 6. Specialităţile personalului sistemului penitenciar cu studii superioare (subofiţeri) la 01.01.10

61%

9%

1%1%

28%

jurisprudenţăpedagogiepsihologieasistenţă socialăalte specialităţi

211

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10, DIP (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău, 2010.

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10 (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău, DIP, 2010.

Figura 7. Componenţa personalului sistemului penitenciar conform vechimii în serviciu pentru stabilirea pensiei (cu avantaje, ofiţeri) la 01.01.10

0% 7%

39%

26%

20%

8%

pînă la 1 an1-3 ani3-10 ani10-15 ani15-20 animai mult de 20 ani

Figura 8. Componenţa personalului sistemului penitenciar conform vechimii în serviciu pentru stabilirea pensiei (cu avantaje, subofiţeri) la

01.01.10

6%

18%

37%

23%

16%0%

pînă la 1 an1-3 ani3-10 ani10-15 ani15-20 animai mult de 20 ani

212

Sursa: Notă informativă privind activitatea sistemului penitenciar în anul 2009. DIP, Chişinău 2010.

Figura 10. Caracteristica condamnaţilor după tipurile penitenciarelor (la 01.01.10)

59%

34%

1% 4% 2%

ÎnchisSemiînchisDeschisPentru minoriCondamnaţi pe viaţă

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după tipurile penitenciarelor) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

2003 20042005

20062007

20082009

10925 10591

93778876

81257444

6535

7525 78366920

64046835

629952853379

27552457

24721290

1145 12500

2000

4000

6000

8000

10000

12000

deţinuţi

Figura 9. Dinamica populaţiei penitenciare (2003 - 2009)

213

Figura 11. Caracteristica condamnaţilor după vîrstă (la 01.01.10)

0%0%1% 8%

36%

30%

17%

5% 2%

1% Pîna la 16 ani inclusivpîna la 17 ani inclusivpîna la 18 ani inclusiv18 - 21 ani inclusiv21 - 30 ani inclusiv30 - 40 ani inclusiv40 - 50 ani inclusiv50 - 55 ani inclusiv55 - 60 ani inclusivmai mult de 60 ani

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după vîrstă) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

Figura 12. Structura populaţiei penitenciare după termenul pedepsei (la 01.01.10)

2% 11%

22%

29%

8%

10%5% 1%2% Pînă la 1 ani

de la 1 - 3 ani inclusivde la 3 - 5 ani inclusivde la 5 - 10 ani inclusivde la 10 - 15 ani inclusivde la 15 - 20 ani inclusivde la 20 - 25 ani inclusivmai mult de 25 anipe viaţă

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după termenul pedepsei) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

214

Figura 13. Caracteristica condamnaţilor după numărul de antecedente penale

47%

28%

3%

12%

Prima condamnarea doua condamnarea treia condamnarea patra condamnare şi mai mult

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după numărul de antecedente penale) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

Figura 14. Caracteristica condamnaţilor după starea socială (la 01 01 10)

27%

1%

26%0%

1%

43%

1%

1%

MuncitoriFuncţionariŢăraniMilitariEleviŞomeriPensionariAlte categorii

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după starea socială) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

215

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după studii) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

Figura 16. Caracteristica condamnaţilor după capacitatea de muncă (la 01.01.10)

93%

3% 4%

Apţi de muncăInvalizi gradul I-IIInvalizi gradul III

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după capacitatea de muncă) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

Figura 15. Caracteristica condamnaţilor după studii (la 01.01.10)

2% 7%

42%30%

16%

1%

2%

AnalfabeţiStudii primareStudii medii incompleteStudii medii Studii medii specialeStudii superioare incompleteStudii superioare

216

Sursa: Nota informativă privind activitatea sistemului penitenciar în anul 2009, DIP, Cişinău 2010.

Sursa: Nota informativă privind activitatea sistemului penitenciar în anul 2009, DIP, Cişinău 2010.

13,96

17,07

21,45

25,14

30,76

27,03

32,07

41,29

0 10 20 30 40 50

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

Figura 18. Cîştigul mediu zilnic al unui deţinut

lei/zi

Figura 17. Dinamica antrenării condamnaţilor la munci remunerate

30,70%35,50%

34,90%

38,70%

31,00%

27,70%

33,60%36,70%

0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

% din numărultotal alcondamnaţilorapţi de muncă

217

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat

sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează

să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

RUSU Oleg

11.10.2010

218

CV AL AUTORULUI

Date personale :

RUSU Oleg, născut la 19 aprilie 1975 în satul Frasin r-nul Donduşeni.

Studii:

1982-1990 Şcoala medie incompletă s. Frasin r-nul Donduşeni

1990-1994 Colegiul Agricol s. Ţaul r-nul Donduşeni (specialitatea ecologie)

1994-1999 Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Drept.

2002-2003 Studii de masterat, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI (specializarea Drept

execuţional penal)

2004-2008 Studii de doctorat, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI

Activitatea profesională:

Din 2003 pînă în prezent lector la catedra „Drept penal şi criminologie” a Academiei „Ştefan

cel Mare” a MAI

Participări la foruri ştiinţifice internaţionale:

- Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul „Probleme de prevenire şi

combatere a delicvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiunii ilegale”, Chişinău, 23-

24 aprilie 2004;

- Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul “Criminalitatea regională:

probleme şi perspective de prevenire şi combatere”, Chişinău, Academia “Ştefan cel Mare” a

MAI, 25-26 mai 2005;

- Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul “Protecţia juridică a valorilor

culturale în Republica Moldova”, Chişinău, 21-22 septembrie 2007.

- Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul „Probleme de prevenire şi

combatere a criminalităţii de către Organele Afacerilor Interne în perioada recesiunii

economice”, Chişinău, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, 15 octombrie 2009.

Lucrări ştiinţifice publicate:

Este autor a 19 lucrări ştiinţifice. In baza tezei au fost publicate 16 articole ştiinţifice.

Participări la proiecte ştiinţifice naţionale şi internaţionale :

- Seminarul ştiinţifico-practic, cu genericul „Probleme de politică penală în domeniul prevenirii

şi combaterii traficului ilicit de droguri”, Chişinău, 14 aprilie 2006;

Date de contact:

Adresa serviciu: Chişinău, str. Gh. Asachi 21, Catedra „Drept penal şi criminologie” a

Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, Telefon serviciu: 022723788, e-mail: olleg75@mail.ru