Opera epică

1. Subiectul – reprezintă dispunerea evenimentelor relatate într-o anumităsuccesiune, reflectarea artistică a unei suite de motive a căror complexitate estedeterminată de specia literară şi de tehnica de creaţie a autorului.

Derularea motivelor epice, sub forma secven elor, a episoadelor, configurează un timpțal naraţiunii. Există o diferenţă între timpul narării (al scriitorului) şi timpul narat (alficţiunii).

Tehnici de construcţie a subiectuluia) Paralelismul – prezent mai ales în roman se referă la existenţa mai multor planuri

narative;b) Inversiunea – relatarea unor evenimente înaintea altora;c) Retrospecţia – presupune relatarea unor fapte din trecut, la persoana I, ceea ce

produce rupturi de cronologie;d) Efectul de suspans - se ob ine prin încetinirea ritmului narării şi prin impunereaț

unor pauze.

Subiectul operelor epice evoluează pe momentele subiectului: expoziţiunea, intriga,desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul.

2. Compoziţia – reprezintă construcţia operei epice, forma acestei, într-un proces deordonare a părţilor, spre a obţine un întreg organic.

Compoziţia se suprapune existenţei planurilor narative, a secvenţelor, capitolelor,paragrafelor, relaţiei incipit-final, prolog-epilog.

Principii ordonatoare ale compoziţiei:a) Unitatea - secvenţele sunt gândite coerent, articulat, decurgând unele din alteleb) Gradaţia – presupune un ritm crescând al tensiunii epice, de la simplu la complexc) Contrastul – se bazează fie pe alternanţa planurilor, fie pe contrapunctul acestora,

fie pe opoziţia la diverse niveluri ale operei: personaj, conflict, timp, spaţiu.d) Liniaritatea – se respectă cronologia evenimentelore) Dislocarea – abateri de la cronologie, pauze în prezentarea faptelor, ruperi de ritm.

3. Incipitul – reprezintă formula introductivă dintr-o operă epică. În funcţie deviziunea artistică a autorului, incipitul poate lua diferite forme:

a) Dialog anticipativ – între personaje – Moara cu Norocb) Ex abrupto – fără vreun fel de date preliminare, autorul introduce lectorul în

atmosfera acţiunii - La ţigăncic) Ab ovo – incipitul discursului coincide cu incipitul diegezei – Enigma Otilieid) Mise en abîme – inserarea unui text (moto, titlu, citat, mică povestire) care

rezumă naraţiunea sau îi concentrează elemente semnificative. Este un procedeude oglindire a textului în el însuşi, o formă de auto-reflectare, specific povestirilorîn ramă. Visul unei nopţi de vară de Shakespeare,

1

e) In media res - intrarea direct în miezul problemelor (vorbele soacrei din Moaracu noroc, de I. Slavici), ca şi cum cititorul ar şti despre ce e vorba;

f) Descriere sugestiv-simbolică – prin tehnica detaliului, autorul dezvăluie treptatuniversul ficţiunii – Ion

g) Sentinţa sau cugetarea – cu valenţe filozofice ce are menirea de a sintetizamesajul ulterior al textului – Sărmanul Dionis, Moara cu noroc.

h) Prologul – mai lung şi elaborat are o funcţie explicativă sau de contextualizareistorică a acţiunii operei – Ciocoii vechi şi noi

i) Formula narativă tipică – specifică basmului, având un caracter repetitivj) Simbolul, metafora – are o forţă sugestivă, comprimând ideea centrală a textului -

Pădurea spânzuraţilor.k) Descrierea – marchează pătrunderea în lumea textului prin intermediul detaliilor

privind mediul în care trăiesc personajele – Enigma Otiliei

4. Finalul / Excipit– corespunde incipitului, în sensul că reprezintă o secvenţă sauun episod care încheie opera. Acesta poate fi într-un raport de simetrie cu incipitul.Forme de realizare a finalului:a) Morala – în fabulăb) Epilogul – prezintă descrierea peste timp a acţiunii şi a personajelor într-o

formă sintetică (Enigma Otiliei) sau explicaţii la acţiune, conflicte dintrepersonaje.

c) Concluzia – formulată direct, explicit, de către narator sau un personaj saudesusă dintr-o suită de întâmplări – Maitreyi, Nuntă în cer

d) Simbolule) Descrierea în sens invers – reluarea traseului din incipit prin care se iese din

lumea textului.f) Închis – cititorul află ce s-a întâmplat cu fiecare personaj: Ion, Enigma Otilieig) Deschis – nu ştim ce se va întâmpla cu personajele: La ţigănci, Ultima noapte

de dragoste, întâia noapte de războih) Simetric cu incipitul – Moromeţii, Ion, Moara cu noroc

5. Acţiunea – denumeşte faptele, întâmplările, evenimentele, peripeţiile ce se succedîntr-o operă literară, determinate de relaţiile eroului sau personajului principal cucelelalte personaje sau cu mediul înconjurător.Clasificare:a) Continuă – cronologică, când urmăreşte succesiunea evenimentelorb) Discontinuă - când, datorită memoriei involuntare, sunt prezente secvenţe

decupate din ordinea firească a faptelorc) Liniară – un singur fir narativ – în nuvele şi schiţed) Construită pe mai multe planuri narativee) Statică – se desfăşoară în acelaşi loc – Hanu Ancuţeif) Dinamică

2

6. Conflictul – constituie un factor important în desfăşurarea acţiunii epice saudramatice, vizând o ciocnire de interese între personaje, susţinută prin intrigă, odispută ideatică sau porniri contradictorii ale aceluiaşi personaj.Clasificare:a) Exterior – rezultă din înfruntarea de interese între personaje, între personaj şi

societate etcb) Interior – când este expresia pornirilor contradictorii ale aceluiaşi personaj.

7. Tehnici narative a) Poliedrul – surprinderea aceleiaşi realităţi din unghiuri de vedere diferite, ceea

ce relevă diferenţe de percepţie – Nuntă în cer, Enigma Otilieib) Jurnalul – implică relatarea la persoana I, analiza şi monologul, precum şi

sinceritatea şi relativa spontaneitate a consemnării evenimentelor. În operaepică, jurnalul permite adăugiri, reveniri, expplicaţii ulterioare timpuluiconsemnat: Maitreyi, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

c) Pluriperspectivismul – analiza unui fenomen sau a unui personaj dintr-ovarietate de perspective, ceea ce duce la autenticitate – Otilia

d) Introspecţia – modalitatea de analiză psihologică, implicând observareafenomenelor propriei conştiinţe

e) Retrospecţia – întoarcerea în trecut a personajului, prin amintiri, în scopulanalizării trăirilor, faptelor, stărilor provocate de un eveniment, o persoană etc.

f) Focalizarea – apropierea treptată de obiectul analizei sau de nucleul uneiacţiuni – Ion

g) Memoria involuntară – rememorarea instantanee a unor evenimente dintrecut, declanşată de anumite obiecte, persoane, senzaţii, gânduri din prezent.

h) Relativizarea perspectivei – introducerea altei voci, pe lângă cea anaratorului, care completează cu o nouă viziune universul epic – Titu Herdelea

i) Analiza psihologică – studierea evoluţiei exterioare a unui personaj, cu ecouriîn devenirea sa interioară- Ciuleandra, Ultima noapte...

j) Investigaţia – constă în cercetarea motivaţiilor şi trăirilor unui personaj,provocate de o stare, o boală, o obsesie – Concert din muzică de Bach

k) Observaţia – ţine de notarea, fără explicaţii, a traiectoriei psihice a unuipersonaj (O făclie de Paşte, În vreme de război)

l) Încasetarea – povestirea de tip matriosca, reprezintă proiecţia unei păvestiriîntr-o altă naraţiune, mai amplă, care se poate constitui într-o ramă:Decameronul, O mie şi una de nopţi, Povestirile din Canterbury, HanuAncuţei, Balta Albă etc.

m) Înlănţuirea – secvenţele epice decurg una din altan) Digresiunea – o abatere de la subiect, sub forma explicaţiei, a reflecţiei sau a

descrierii, care contribuie însă la nuanţarea semnificaţiei temei centrale atextului.

o) Monologul interior – reprezintă vorbirea personajului cu el însuşi, fie cu vocetare, fie în gând, fie sub formă epistolară

3

p) Intervertirea cronologică – vizează schimbarea ordinii momentelorsubiectului sau pendularea între mai multe planuri temporale (La ţigănci)

q) Finalul deschis – refuză să mai dea reţete de interpretare a acţiunilor şi apersonajelor, invitând cititorul să se implice el însuşi – Nopţi la Serampore

r) Contrapunctul – se bazeazp pe realizarea unui răspuns în alt plan narativ, la osituaţie, la un personaj sau la un conflict din planul principal al textului (Nuntalui Ion/Laura)

s) Rezumatul – o tehnică narativă constând în prezentarea succintă a acţiunilorpersonajelor pentru a comprima o perioadă mai îndelungată din evoluţiapersonajelor – Moara cu noroc, Alexandru Lăpuşneanul.

8. Relaţiile temporale – în genul epic, categoria timpului are în vedere raportuldintre două lumi temporale – cea a discursului ficţional (timpul lecturii) şi cea auniversului fictiv, mult mai complex.

Se operează distincţia între temporalitatea externă (timpul cititorul, al scriitorului şicel istoric) şi temporalitatea internă (timpul narat şi al naraţiunii).

Pentru orice text narativ există timpurile:a) timpul diegezei / evenimenţial: al acţiunii; timpul personajelor; are caracter

pluridimensional (cosmic, mitic, legendar, istoric, psihologic); faptele se derulează într-unmoment anume, cu o anumită durată, într-o anumită ordine;

b) timpul discursului / naraţiei: al actului narativ; are caracter unidimensional;timpul naratorului; este determinat de succesiunea frazelor, a capitolelor, de momentul încare se situează naratorul, de rapiditatea (viteza) cu care povesteşte;

c) timpul lecturii: al perceperii textului; timpul cititorului.

ORDINEA evenimentelor în discurs poate fi:a) cronologică / lineară: discursul prezintă evenimentele în ordinea în care s-au produs

(Enigma Otiliei, de G. Călinescu);b) anacronică: discursul prezintă evenimentele în altă ordine în care ele s-au produs:

- anticipativă: naratorul inserează dinainte în discurs ceea ce se va desfăşura ulteriorîn diegeză (3, 1, 2 - romanele care încep cu sfârşitul – Cel mai iubit dintrepământeni, de Marin Preda);

- retroversă (cu întoarceri în timp): naratorul se întoarce în trecut pentru a relataanumite evenimente care s-au produs înainte în diegeză (2, 1, 3, 4); procedeulfolosit este flashback-ul (tehnică cinematografică) sau analepsa (procedeu literar)– Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu;

c) acronică: discursul prezintă elemente atemporale, judecăţi universal valabile (înIstoria ieroglifică, D. Cantemir delimitează acroniile de discurs, prin paranteze).

DURATA evenimentelor:a) elipsă / lacună diegetică: naratorul trece sub tăcere unele fapte petrecute într-oanumită perioadă de timp (aproximativ zece ani din viaţa personajelor, la finalul din

4

Enigma Otiliei, de G. Călinescu);b) scena: timpul discursului este la fel cu timpul diegezei (naratorul relatează exact ce seîntâmplă, redând replicile, gesturile şi atitudinile personajelor);c) rezumatul: unele evenimente din diegeză sunt povestite pe scurt (incendierea cetăţilor,confiscarea averilor boierilor în Alexandru Lăpuşneanul, de C. Negruzzi);d) pauza: discurs comentativ sau descriere.

Transgresarea timpului reprezintă o caracteristică a universului de tip fantastic şi constăîn încălcarea legilor temporale specifice ordinii naturale a lumii prin fenomene deîngheţare, accelerare, încetinire, inversare, comprimare, dilatare.

9. Relaţiile spaţiale – categoria spaţiului se referă la două realităţi:a) Unul interior – al universului fictiv, din mintea şi din sufletul personajelorb) Unul exterior – real, obiectiv, al scriitorului şi al lectorului, precum şi al

spaţiului în care se desfăşoară acţiunea.Caracteristica fundamentală a spaţiului epic este continuitatea întrucât are un început şiun sfârşit. Spaţiul universului fictiv poate fi:

- Închis – o cameră- Deschis – Muntele Neamţului- Citadin- Circular – Ion- Oblic – Baltagul- Iniţiatic – Creanga de aur, basme- Interior – aparţine fiinţei.

5