STUDIU DE CAZ

ORIGINILE SI EVOLUTIA LIMBII ROMANE

Lingvisti romani si straini de

prestigiu, istorici, arheologi, au pus in evidenta, in decursul timpului, date si documente de limba care statueaza originea limbii romane, originea si caracterul ei.In urma razboaielor dintre daci si romani, Dacia a fost transformata in provincie romana, si va ramane stapanita timp de 165 de ani (106-271) de romani.

Romanizarea populatiei bastinase s-a desfasurat relativ rapid si usor. Peste 2600 de inscriptii scrise in latineste si descoperite pe teritoriul tarii noastre arata limpede acest lucru. In afara masurilor cu caracter administrativ, printre factorii ce au contribuit la romanizare pot fi enumerati:

a) serviciul militar in care tinerii daci se inrolaub) casatoriile intre soldatii veterani romani si femeile dace, copiii nascuti beneficiind de avantajele cetateniei romanec) crestinismul raspandit in limba latina; drept dovada stau cuvintele de baza ale credintei crestine, care se regasesc in romana, prin mostenirea directa a unor termeni din latina: Dumnezeu (din domine deus), crestin (din christianus), biserica (din basilica),botez (din baptism), rugaciune (din rogationem), preot (din presbiterius), cruce (din crucem), pacat (din pecatum), inger (din duiangelus), etc.

Originea limbiii romane este legata de procesul de formare a poporului roman,proces de sinteza daco-romana asupra caruia s-a exercitat in timp un process de asimilare a influentelor externe.

Procesul de formare a lb romane este unul complex si de lunga durata.In ciuda imprumuturilor diverse din alte limbi cu care a venit in contact,romana este o lb romanica pt ca elementele sale constitutive cum ar fi sistemul fonetic,structura gramaticala sic ea mai mare parte a fondului lexical principal sunt de origine latina.

Fundamentele culturii romane au fost descries si valorificate diferit de invatatii si intelecualii din ultimile secole.Ei au sustinut ,fie datinitatea,fie dacismul,fie interactiunea lor ,iar aceste idei au fost integrate intru-un mit al originilor care au contribuit la construirea unei identitati cultural.

Limba română este o limbă romanică, din

grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-romană. limba romana a suferit influenta slava, dupa cum aceasta limba romanica a capatat unele elemente noi, in cursul convietuirii de secole cu celelalte limbi balcanice.

Procesul de romanizare a avut loc in trei etape: prima fiind cea preliminară, din

secolul 2 i. Hr. pana in 106, in care autohtonii geto-daci au avut contacte sporadice cu romanii, adică romanii atacau N Dunării, iar populaţia geto-daca ataca la S de Dunăre.

A doua faza este romanizarea propriu-zisa din 106 care s-a făcut masiv. Romanizarea are loc nu numai in Dacia , ci si in Moesia care cuprindea si Dobrogea cucerita de romani in anul 28 î.Hr. .Dacii liberi intra si ei procesul de romanizare mai ales prin intermediul comertului. Acestia ocupau centrul si nordul Moldovei, nordul Transilvaniei.

Iar cea de-a treia etapa este după 271, după retragerea aureliană. Pe teritoriul Daciei a rămas o populaţie puternic si ireversibil romanizata iar la sud de Dunăre s-au retras doar armata si administraţia.

Romana comuna: Stadiul de limba anterior sciziunii

provocate prin deplasarea spre sud a grupului aroman se numeste straroman, roman primitiv sau roman comun.Creare si mentinerea unei limbi comune pe teritoriul intins de formare a limbii romane se explica prin necesitatea in care s-au gasit grupurile sociale din acel teritoriu de a comunica intre ele; existenta limbii comune implica existenta unei populatii care vorbea aceasta limba si a unei civilizatii unitare impuse acestor grupuri umane.Din cercetarea vocabularului de origini diferite a limbii romane rezulta ca aceasta civilizatie era de tip rural: pastoral si agricol.

Unitatea romanei comune presupune existenta de raporturi socialefrecvente intre grupuri; acesta unitate s-a rupt, in momentul plecarii spre sud a stramosilor aromani.Unitatea de civilizatie a romanilor, in epoca de comunitate, oglindita in unitatea limbii, este un fapt de o mare importanta pentru dezvoltarea ulterioara a romanei;limba comuna, formata atunci si-a mentinut omogenitatea intr-o asa masura incat divergentele dialectale din sanul dacoromanei sunt minime, iar deosebirea fata de grupul aroman nu sunt de natura sa impiedice trecerea usoara de la un sistem ligvistic la altul, unuitatea originara grupurilor fiind si astazi aparenta.

Dupa cum, potrivit unei tendinte generale,limba romana s-a diversificat in cursul epocii sale de comunitate , tot astfel, potrivit unei alte tendinte generale, dialectele derivate dintr-o limba comuna iau cu sine din truchiul comun tendinta de a inova in aceeasi directie, si grupurile odata separate dezvolta inovatii la fel.

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât și la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România și Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână saudialectul dacoromân, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice de est, [15]

 Însă opinia că idiomurile aromân, meglenoromân și istroromân ar fi limbi aparte și nu dialecte ale limbii române nu este acceptată de majoritatea comunității științifice a lingviștilor romaniști. Din însăși cercetarea materialului lingvistic din cele patru dialecte reiese fără putință de tăgadă că nu poate fi vorba nici de „produsul” a două sau mai multe popoare diferite (cum au impresia unii comentatori și cercetători ai aromânilor), încît poate fi avansată cel puțin ipoteza originii aromânilor în același teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse de cercetătoriiSkok și Jiřeček. Cei mai mulți lingviști romaniști consideră aceste trei idiomuri a fi dialecte ale aceleiași limbi:

aromâna (var. armâna)

sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Macedonia,Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia și România, unde există importante comunități aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărțirea dintre limba aromână și dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea și al XII-lea.

meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, și anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.

istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croația, geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

Toate aceste patru dialecte formează așa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea).

GRAIURI

Unii lingviști consideră că există patru limbi romanice răsăritene: istro-româna, aromâna, megleno-româna și daco-româna; alții consideră că ele formează o singură limbă, limba română, cu patru dialecte. Daco-româna, fie că o socotim limbă în sine, fie că o socotim un dialect al limbii române, nu este împărțită în dialecte. Cuprinde doar diverse graiuri, numite și subdialecte, cu diferențe minore de pronunție și vocabular, dar inteligibile între ele. Graiurile limbii daco-române, în afara românei standard, includ:

graiul bănățean; graiul crișean; graiul moldovenesc; graiul maramureșean; graiurile oltenesc, muntenesc și dobrogean, acesta din urmă zis uneori

"dician"[21]; graiul timocean

Vocabularul limbii romane:

Structura gramaticala a limbii romane este de origine latina. În timp asupra cuvintelor acţionează legile fonetice:

1.- căderea consoanelor finale(m,n,t,s) 2.- "l" intervocalic trece la "r" 3.- "ll" rămâne "l" 4.- "o" se transforma in diftongul "oa" 5.- "b" trece in "v" si apoi cade 6.- "b" iniţial se păstrează Exemple: filum > filu > firu > fir solem > sole > sore > soare gula > gura callis > calli > cali > cale caballus > cabalu > cal Caracterul esenţial al latinei ca sta la baza romanei si evoluţia

ulterioara a limbii constituie trăsătura caracteristica a limbii romane, singura supravieţuitoare a latinei vorbite odinioară in Peninsula Balcanica si in provinciile dunărene ale Imperiul Roman.

Textele din sec. al XVI-lea sunt scrise, in majoritatea lor, cu ajutorul alfabetului chirilic, textele religioase semiunciala intrebuintatain manuscrisele slavonesti din sec. al XV-lea si al XVI-lea, iar textele netraduse cu caracter cursiv.Pentru a atinge realitatea fonetica care se ascunde sub aceasta haina imprumutata si rau adaptata limbii romane, grafia chirilica trebuie interpretata.Niciodata grafia nu e bine adaptata la sunetele unei limbii, pentru ca exista tot felul de sunete si de varietati de sunete intonatii care nu pot fi redatecu ajutorul unui alfabet obisnuit, care noteaza sunete-tip si foneme.

ORTOGRAFIE În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia

contemporană prezintă o serie de excepții de la principiul fonetic. Istoric Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete

latine, grecești, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziție și în final din nou latine. Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au

existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenta (1432), așadar încă peste 400 de ani după schisma de la 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic și limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în țară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric și cărturar român, a susținut aceeași teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învățați ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Onciul și alții au afirmat că limba slavă a fost introdusă în țările române înainte de Conciliul de la Florența, respectiv în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente și izvoare de ordin filologic și istoric.

Primele documente românești, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influențelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult și de cancelarie în spațiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, învățații Școlii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

Influența altor limbi Limba dacă era o limbă indo-europeană vorbită de geto-daci. Se

presupune că ar fi fost prima limbă care a influențat latina vorbită în Dacia, însă se știu prea puține despre această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur românești (în toate dialectele) sau cu corespondente în limba albaneză despre care se crede că ar putea fi moștenite din substratul limbii dace, multe dintre ele legate de viața pastorală (de exemplu: brânză, zer, mal, balaur; a se vedea listă de cuvinte dacice). Unii lingviști au avansat ipoteza că albanezii ar fi daci neromanizați, care au emigrat din interiorul arealului sud-est-european în regiunile de coastă.

Potrivit unui alt punct de vedere, acest lexic nelatin (în mare parte având corespondență în lexicul albanez) nu sunt neapărat de origine dacă, ci ar fi fost aduse pe teritoriul României de păstori romanizați proveniți din Albania, Serbia, Bulgaria și nordul Greciei, populația respectivă reprezentând stadiul incipient al poporului român. Această ipoteză este contrazisă de concluziile unor lingviști, după care limba de substrat din care provine acest grup lexical aparte va fi fost, din cauza unor elemente specifice, o limbă de tip satem, în timp ce limbile paleobalcanice vorbite în nordul Greciei erau de tip centum. Unii lingviști au fost de părere că și (limba iliră) vorbită în antichitate pe teritoriul Albaniei de astăzi era o limbă centum, însă cei mai mulți lingviști o clasifică astăzi drept limbă satem.

Se consideră că, aidoma limbii trace, limba dacă era de tip satem. Materialul lingvistic constituit din denumiri și resturi lexicale este prea mic pentru a se trage o concluzie dacă era o limbă mai apropiată de limbile albaneze sau balto-slavice, ori dacă făcea parte dintr-o subfamilie indoeuropeană distinctă.

LIMBILE SLAVEInfluența slavă a fost prima survenită în timpul formării

limbii române, datorită migrației triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că slavii au fost asimilați la nord de Dunăre, în timp ce au asimilat aproape complet populația romanizată sud-dunăreană (vlahi).

Influența slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slave bisericești, în scop liturgic și ca limbă de cancelarie, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate slave, cu excepția limbii maghiare) au influențat româna.

Influența slavă se simte atât la nivel fonetic cât și lexical. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuși, multe cuvinte slave suntarhaisme și se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de origine slavă

Alte influențePână în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu

câteva limbi apropriate geografic de aceasta:germană (de

exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; șurub < Schraube)

greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)

maghiară (de exemplu: oraș < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni; hotar < határ; chip < kép)

turcă (de exemplu: cafea < kahve; cutie < kutu; papuc < papuç)

NeologismeÎncepând cu secolul al XIX-lea, multe neologisme

împrumutate din alte limbi romanice, în special din franceză și italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion sauexploata). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvintele românești sunt de origine franceză sau italiană.

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, odată în nucleul lexical (vocabularul popular) și ulterior ca neologisme. De obicei, cuvântul popular este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, apă / acvatic, deget/digital, simțământ/sentiment, înger/angelic, frig / frigid, ochi / ocular).

De aproximativ o sută cincizeci de ani au intrat în limbă multe

cuvinte englezești, precum gem (jam), interviu (interview), meci (match), tramvai (tramway), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical și se acordă conform regulilor limbii române. De aproximativ douăzeci de ani (în 2010) cuvintele englezești, în pofida recomandărilor Academiei române, nu mai îmbogățesc limba română primind gen gramatical și acordându-se conform regulilor limbii, ci sunt folosite de mass-media și de populația din România în forma de origine, precummall (galerie comercială), service (deservire), computer (ordinator), mouse (mausul de ordinator), forward (transmitere) sau attach (ataș). Acest împrumut de cuvinte străine este caracteristic al limbilor abstand ne-scrise, dar reprezintă o noutate în istoria limbii române, noutate pe care autori precum George Pruteanu o socotesc datorată unei forme de snobism ce judecă greșit adoptarea cuvintelor în formele române ca fiind arhaică.

 

PERIOADA VECHE

Perioada veche Inceputurile scrisului in lb romana se regasesc in sec al XVI ,iar

primul document in lb romana care s-a pastrat este scrisoarea lui Neacsu din Campulung catre judele Brasovului 1521.In 1508 in Tara Romaneasca apare prima tiparitura romaneasca,dar scrisa in lb slavona.

Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine. Incepand cu secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin in biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzand invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si pravilele(corpuri de legi). Actele de cultura din cele trei tari romane demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este dominanta.

Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii romane in dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara, prin componenta religioasa, crestinismul popular, si prin creatia folclorica.

Miron Costin:

Mentalitatea religioasa a avut influenta si asupra umanistului Miron Costin, continuatorul lui Gigore Ureche. Miron Costin a inceput prin a scrie versuri intr-o perioada cand poezia nu era deloc o indeletnicire obisnuita. Poemul filosofic „Viata Lumii” a fost scris cand Miron Costin avea 40 de ani. Poezia are un moto extras din „Ecleziast” : „vanitas vanitatum et omnia vanitas”(desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte)

Bazele limbii romane literare:

In timpul din urma s-au ridicat obiectii impotriva tezei dupa care subdialectul muntean ar forma baza limbii romane literare, incepand din secolul al XVI-lea.G. Istrate, pornind de la afirmati ca diaconul Coresi venit de la Brasov la Targoviste nu ar fi pafticipat la traducera cartilor romanesti pe care le-a tiparit, elimina subdialectul muntean din discutie si substituie graiul din regiunea Brasov-Orastie.

Istrate pleaca de le o presupunere ne demonstrabila: aceea ca diaconul Coresi nu ar fi participat la traducerea cartilor pe care le-a tiparit.Intr-adevar, stirile privitoare la activitatea diaconului Coresi sunt sumare.Istrate nu a vzut insa ca referinta la Coresi este inutila pentru ca toti cercetatorii sunt de acord ca nu a existat, si nici nu a existat in secolul al XVI-lea, un subdialect al sudului Transilvaniei.

Intrucat sudul Ardealului si , deci, inclusiv refiunea Brasovului, apartine grupului de graiuri muntenesti, este evident ca toate cartile tiparite de Coresi si de ucenicii sai sunt o marturie a subdialectului din Muntenia.In privinta vocabularului cartilor tiparite de Coresi, am aratat mai de mult ca Coresi impreuna cu colaboratorii sai, a eliminat din textul pe care l-a tiparit termenii care nu aveau circulatie in sudul Transilvaniei sau termeni mai putini cunoscuti.

Asadar , unii termeni din nord au patruns in tipariturile lui Coresi prin traducerile maramuresene pe care Coresi si colaboratorii sai le-au avut la indemana.

În ceea ce priveşte operele scrise româneşti înainte de sec. al XVI-lea, se poate spune că acestea sunt puţine şi niciodată exemple elocvente de literatură propriu-zisă.

În general, precursorii literaturii române sunt consideraţi cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, însă înaintea lor s-au făcut cunoscuţi şi alţi umanişti români.

Cultura românească şi, implicit, cronicarii români, au fost exponenţii unui umanism târziu.

Acesta implică devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor Oamenilor.

Cel care scrie pentru prima dată despre originea poporului român şi despre unitatea acestuia este Nicolaus Olahus, în lucrarea sa “Hungaria”

Scrierea este datată din 1536 şi este scrisă în limba latină. Deşi conţineau argumente referitoare la unitatea românilor de

pretudindeni, scopul cronicilor nu era atât impulsionarea spre realizarea fizică a acestei unităţi, cât: ...să nu se înece anii cei trecuţi [moldovenii să îşi cunoască trecutul istoric, nu] asemeni fiarelor şi dobitoacelor fără minte.

cronicarul relatează faptele reale, nu „basnele şi poveştile”, punând bazele realismului istoric

Miron Costin, cronicarul continuator al operei lui Ureche, defineşte istoria nu numai ca o relatare a faptelor trecute, o povestire epică, dar un instrument spre folosul omului, din care acesta să înveţe.

„Deci fraţilor cetitorilor cu cât vă veţi îndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste” (Miron Costin)

DIMITRIE EUSTATIEIVICI BRAŞOVEANUL

 (1730-1796) Director al şcolilor Naţionale Neunite din Transilvania, autorul primei gramatici româneşti, iniţiatorul primei reviste economice din ţară, creator de cărţi bisericeşti şi şcolare.  La numai 2 ani de la sosirea sa în şcheii Braşovului, definitivează prima gramatică românească, care poartă în manuscris un pompos titlu: “Întru mărirea sfintei cei de o fiinţă, făcătoarei de viaţă şi nedespărţitei Troiţe a Tatălui şi a Fiului şi a Sfantului Duh, GRAMATICA ROMANESC, afierotisită prea blagocestivului, prea luminatului şi prea înaltatului domn şi oblăduitor a toată Ungro-Vlahia, domnului Io Constatin voievod, acum întăi izvodită prin Dimitrie Eustatiev Braşoveanul, metodos prea folositor şi prea trebuincios întărit cu pilde prea foloşitoare aşezat cu rânduială dreaptă şi rodit în Bulgaria (şcheiul) Braşovului, anul 1757 sep.1“. Se certifică din titlu, nu numai autorul, dar şi locul (şcheii Braşovului), precum şi anul definitivării, (1 septembrie 1757), dată la care începea şi anul şcolar, care corespundea şi cu începerea anului bisericesc. Dacă formularea în stil medieval corespundea gramaticii lui Smotriţki, editată la Râmnic în anul 1755[8] şi pe care Eustatievici a cunoscut-o în timpul studiilor din Rusia, în schimb conţinutul modelat după gramaticile latine, trimite la gramatica lui Gregorius Molnar, scrisă în limba latină şi editată pentru a doua oară la Cluj, în anul 1756.

în anul 1789, Eustatievici tipăreşte “Ducere de mana sau povaţuire catre aritmetică sau socotelă” cu text bilingv, român-german, foloşindu-se, deşigur, de manualul lui I.

PERIOADA MODERNA

PERIOADA MODERNA

UNIFICAREA si modernizarea din sec al XIX se caract prin tendinta de reinnoire lingvistica ,pe de alta parte prin apelul insistent la modelul latin datorat mai ales carturarilor scolii ardelene si pe de alta la italiana si franceza,franceza avand cea mai importanta consistenta.

Caracterizată prinr-o puternică manifestare a constiinţei naţionale în toate provinciile romaneşti, perioadă fixată cu aproximaţie între 1830-1860 delimitează o epocă distinctă în evoluţia istorică a literaturii romane, numită în mod curent epoca paşoptistă. Perioada paşoptistă este o epocă de afirmare a literaturii naţionale. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţională, de militare pentru realizarea Unirii. Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se

desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate. ● Trecerea, in evolutia istorica romaneasca, de la secolul luminilor (al XVIII –lea) la secolul natiunilor (al XIX-lea) Deşi după cum s-a subliniat adesea, procesul dezvoltării literaturii manifestă întodeauna o autonomie relativă, el nereproducând mecanic etapele dezvoltării social-politice, totuşi o caracteristică din cele mai izbitoare al epocii paşoptiste o constituie legătura dintre activitatea de creaţie şi desfăşurările concrete ale istoriei.

În acest cadru istoric, în literatura română se constată un efort de recuperare a unei întarzieri din ce în ce mai vizibile faţă de sensibilitatea europeană, ceea ce a adus la receptarea aproape simultană a influenţelor clasice,

iluministe şi romantice, într-un sincretism constatat de multe ori în opera aceluiaşi scriitor.

 Aşadar, principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

 JUNIMEA „ Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863

din iniţiativa a cinci tineri intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii.

Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de interes larg prin care se urmărea educarea gustului publicului, unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură.

Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut câteva etape:

Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s -au el a borat principiile estetice şi sociale , etapa fiind importantă pentru caracterul polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Interesul pentru literatură se manifestă încă din 1865 când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să citească în şedinţele societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul literar.

A doua e t apă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea şedinţelor Junimii” la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de consolidare în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanţii „ Direcţiei noi” în poezia şi proza română precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică într-un studiu din 1881 intitulat „Neologismele”.

A treia etapă ( 1885 – 1944 ) este numită etapa bucureşteană deoarece este mutată la Bucureşti revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter preponderent universitar prin cercetările ştiinţifice, istorice si filozofice.

Diversitate tematica, stilistica si de viziune in opera marilor clasici

In deceniile care urmeaza Unirii Principatelor (1859), istoria tarii noastre cunoaste cateva evenimenteimportante. Am vazut ca scriitorii vremii au fost constienti ca “O era de renastere si civilizatie s-a deschistarii noastre“ (cum se spunea in “Revista romana” a lui Odobescu).

Mihai Eminescu Cel mai mare poet roman si unul din marii lirici ai lumii, Mihai Eminescu, s-a

nascut in 1850 la Botosani,si natura Bucovinei e de la inceput prezenta in opera lui.

Ion Creanga este, ca scriitor, dupa marturisirile unora, o “descoperire” a lui Eminescu.Acesta l-ar fi indemnat sa scrie iar in toamna anului 1875 erau vazuti impreuna la sedintele societatiiJunimea.

Ion Creanga este scriitorul roman cel mai apropiat de spiritul creatiei folclorice. Socotit la inceput autor“poporal”, el s-a dovedit, in realitate, un artist profund original, care a creat, pornind de la folclor, o operade neta individualitate, cu elemente caracteristice, de neconfundat, rezultat al unei inteligente artisticesuperioare si al unei inzestrari lingvistice remarcabile .

Procesul de formare a lb literare

incepe abia in a 2-a jumatate a sec al XIX –lea ,odata cu infintarea Academiei Romane.

In anul 1904 apare primul indreptat ortografic.

Originea lb romane este legata de procesul de formare a pop roman,process de sinteza daco-romana,asupra caruia s-au exercitat in timp si alte influente.

Despre procesul de romanizare ,majoritatea specialistilor considera ca s-a desfasurat incepand cu sec I i. HR. si pana in sec XII d HR. deoarece procesul de formare a lb romane este unul complex si de lunga durata.

In ciuda imprumuturilor complexe din alte lb cu care a venit in contact,romana este o lb romanica pt ca structura gramaticala si vocabularul de baza sunt maj latine.

Raspandirea scrisului si a tiparului au determinat ca pe parcursul a 3 secole respectin intre 1550-1850 lb romana sa se unifice definitive in structura pe care o cunoastem acum.