Padurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu - rezumat

Back

În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-ungari, pe frontul românesc, în 1917.

CARTEA ÎNTÂI

1.Se pregăteşte executarea prin spânzurare a sublocotenentului ceh Svoboda, din armata austro-ungară, pe frontul rusesc al primului război mondial, pentru tentativă de trecere la inamic. Sentimentul soldaţilor faţă de situaţia lor îl indică reacţia caporalului care îi comandă pe cei însărcinaţi cu pregătirea gropii şi a instrumentului de supliciu final: „– Ce viaţă mai e şi asta… Încotro te uiţi, numai moarte şi morminte şi morţi…”, murmură acesta pentru sine, după ce scuipase cuprins de scârbă. În opoziţie cu el, locotenentul Apostol Bologa, proaspăt sosit la faţa locului, aferat „Examină groapa mormăind ceva, nemulţumit, şi pe urmă ridicând ochii apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă.”.

De faţă este şi un căpitan, ajuns cu puţin timp înaintea locotenentului, care se prezintă celui din urmă drept Otto Klapka, ceh, atunci venit de pe frontul italian şi ofiţer în rezervă mobilizat, de meserie avocat, cu specificaţia că fusese mutat în regimentul de artilerie cincizeci, al locotenentului. Noului său coleg, Apostol Bologa îi prezintă, cu indignare, fapta condamnatului, drept răspuns la întrebarea celui dintâi: „– Un sublocotenent ceh, Svoboda… mai mare ruşinea pentru corpul ofiţeresc… A fost prins tocmai când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri. Ruşinos şi revoltător!”.

După sosirea convoiului cu condamnatul, Apostol îl aude pe acesta spunându-i preotului că vrea să moară mai repede, apoi constată cum „în vreme ce pretorul înşiruia crimele şi hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă. Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşă şi îl întărâtă. Mai pe urmă însă simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă...”.

Întors la locul unde este încartiruit, după execuţie, Apostol Bologa încearcă să îşi domolească remuşcările: „Totuşi, pe când asculta în suflet dovezile liniştitoare, în tavanul cu grinzi negre, se iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mândră, tulburătoare, ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase.”.

2.Doina cântată de Petre, ordonanţa sa, îi reaminteşte locotenentului copilăria petrecută în Parva, comună de lângă Năsăud, şi de tatăl său, avocat, despre care naratorul arată că „Deşi scump la vorbă şi veşnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blândă şi un suflet încordat de viaţă lăuntrică. A fost feciorul cel mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a cărui familie rămăsese, ca un trofeu, amintirea strămoşului Grigore, fruntaş în răscoala lui Horea şi tras pe roată, la Alba Iulia, după potolirea ţăranilor.”.

Apostol s-a născut pe când tatăl său era în închisoare, drept cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandum-ului, pentru ca la întoarcere acasă copilul să îl simtă ca pe un străin cu principii de viaţă severe, în opoziţie cu căldura unei mame care „Lipsită de iubire [...] şi-a găsit în copil o ţintă de viaţă.”, educându-l în credinţa fierbinte în Dumnezeu. Drept urmare, la vârsta de şase ani, în timpul unei rugăciuni în biserică, Apostol a avut viziunea divinităţii, „ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de mamă...”.

Moartea tatălui, înainte de încheierea liceului, urmat la Năsăud, îl făcuse să-şi piardă credinţa („a simţit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche”), relatează în continuarea naratorul ceea ce-şi va fi reamintit eroul său. Un alt eveniment important al vieţii lui s-a desfăşurat la Budapesta unde, ca student în filosofie, sub influenţa unui profesor al său, tânărul devenise adeptul teoriei supremaţiei colectivităţii, a statului, în raport cu individul, dar sosit în vacanţă la Parva, unde „statul era privit ca un vrăjmaş”, i se clatină convingerile.

Tot în Parva, Bologa s-a logodit cu fiica unui avocat local, Domşa, ca urmare a faptului că tatăl fetei a favorizat apropierea dintre cei doi. Şi pentru că izbucnise războiul iar Marta vădeşte admiraţie pentru faptele de arme, Apostol se înrolează ca voluntar, în ciuda opoziţiei alor săi („Să te baţi tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar când ai o patrie ca a noastră nu eşti deloc obligat să te îmbulzeşti la datorie, ba dimpotrivă!”, se indignase viitorul socru).

3.Dintr-o scrisoare a mamei, Apostol află că bătrânul protopop Groza, cel care o cununase, a fost închis, în ciuda faptului că avea optzeci de ani, pârât fiind autorităţilor de către notarul Pălăgieşu, deoarece, scrisese ea, „protopopul a predicat de pe amvon precum ca să nu ne lepădăm limba strămoşească şi nici

credinţa în Dumnezeu, ci să le păstrăm cu sfinţenie.”. Şi tot de la mamă are ştiri şi aprecieri neliniştitoare despre Marta: „fata-i bună şi are suflet de ceară, doar că-i nepricepută în viaţă. Mereu îmi spune că i-e dor de tine, dar iarăşi nu poate sta nici ea prea retrasă şi trebuie să mai glumească cu cei ofiţeraşi de pe aici, că aşa-s vremurile.”.

4.În timpul unei discuţii la popotă prilejuită de execuţie, locotenentul evreu Gross condamnă statul de pe poziţii anarhiste, susţinând în principiu că nici un fel de stat nu are dreptul să dispună de soarta vreunui om, căci „omul e mai presus de orice”. Iar locotenentul Varga, nepot al profesorului din Budapesta pe care îl admirase Apostol şi prieten al acestuia din urmă, elogiază statul multinaţional austro-ungar, ridicând datoria faţă de stat deasupra datoriei faţă de naţiune.

Invitându-l la el pe Klapka, noul său comandant, Apostol Bologa îi arată, pe drum, lumina unui reflector rusesc, care îi obsedează pe combatanţi, afirmă locotenentul („Ispiteşte, mereu ispiteşte lumina!… Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbuşe…”).

5.Căpitanul Klapka, după ce face o inspecţie bateriei conduse de Bologa, mărturiseşte locotenentului laşitatea sa, datorată copiilor şi soţiei, dorinţei de a-şi revedea familia. Pregătise o tentativă de dezertare la inamic pe frontul italian, dar a renunţat, de teamă, în ultimul moment, iar de camarazii cu care pregătise dezertarea s-a lepădat „ca de lepră”, zice Klapka, după ce au fost prinşi „între linii, cu planuri şi hărţi cu secrete”. În timpul execuţiei, într-o „pădure a spânzuraţilor”, sub ştreang ochii camarazilor săi „Străluceau cumplit ca nişte luceferi prevestitori de soare”.

Dar pe cel căruia i se confesase „Glasul căpitanului, în care bâlbâia numai frica, începu să-l indigneze. Se stăpânea, simţind însă cum i se infiltra ura în sânge, cum îi alerga prin toate vinele, ca o otravă.”.

6.O altă reacţie a locotenentului provocată de discuţia cu superiorul său a fost profunda nelinişte interioară, pe care şi-o maschează faţă de sine însuşi prin pregătirea operaţiunii de distrugere a reflectorului inamic – „Îi clocote inima şi creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se prăbuşi pe scaun, în faţa hărţii, agăţându-se de compas ca de o nădejde mântuitoare.”.

Alinarea, atât cât se putea, îi vine de la discuţia cu Petre („Era om de peste treizeci de ani, înalt, spătos, cu mâinile ca nişte lopeţi, cu obrajii osoşi şi cu ochi nespus de blânzi, în care pâlpâia evlavie şi resemnare.”), care îşi acceptă liniştit, fatalist, destinul („Pedeapsa lui Dumnezeu, don locotenent” – aceasta reprezenta pentru el războiul şi complicaţiile sale).

7.Urmează nopţi liniştite, în cursul cărora Bologa „se bucura simţind că primenirea lui sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea inima, pe când vechea «concepţie», [cea referitoare la supremaţia datoriei faţă de stat în raport cu datoria faţă de neam, n. n.] pentru care douăzeci şi şapte de luni şi-a primejduit viaţa, a fost veşnic severă, ca o mamă vitregă.”. O linişte iluzorie însă căci, atunci când află, de la Klapka, drept ştire confidenţială, că divizia lor urmează a fi mutată pe frontul cu România, va avea, drept răspuns, o puternică reacţie de respingere („acolo nu pot merge... Acolo presimt că am să mor... Şi nu vreau să mor!”), după care completează: „-Decât să mă duc acolo, mai bine trec la muscali, şopti atunci Apostol, uitându-se drept în ochii căpitanului.”.

8.Apostol Bologa se hotărăşte să se prezinte la raport, generalului de divizie Karg, spre a-i solicita mutarea pe un alt front decât cel românesc, bizuindu-se pe faptele de arme şi decoraţiile primite, idee ce i se pare salvatoare, realizabilă şi îl linişteşte, adăugându-i şi speranţa de a distruge reflectorul rusesc cu tunurile bateriei sale, drept argument suplimentar în ochii generalului.

Intenţia de a distruge reflectorul îi reuşeşte, însă cu câteva clipe înainte are trăiri contradictorii, căci mai întâi „simţi o ură năprasnică împotriva luminii care îl îmbrăţişa fără voia lui. Dar când vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor, nu-şi mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, ameţindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neştire, ca un copil lacom, întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat: – Lumina!… Lumina!”.

9.Chemat de generalul Karg, acesta îl felicită călduros pentru distrugerea reflectorului, considerându-l erou, şi îl anunţă ca va primi cea de-a medalie, medalia de aur pentru vitejie, prilej pentru locotenent de a solicita generalului rămânerea pe frontul rusesc ori mutarea pe frontul italian. Generalul va fi la început intrigat de cerere („Nu pricep însă de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfântă în Ardeal!”), apoi, dându-şi seama că Apostol Bologa este român, îl acuză, în urma precizărilor acestuia („mă aflu într-o imposibilitate morală…”): „Fiecare cuvânt al d-tale ar merita un glonte! Gândurile ce se ascund în dosul cuvintelor d-tale sunt criminale!…”.

10.Drept urmare a cuvintelor generalului, locotenentul îl informează pe Klapka despre intenţia de a dezerta la ruşi, cu precizarea că „Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aş fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare... M-aş fi dispreţuit eu însumi cel dintâi... Fiindcă până azi am fost alt om... Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin...”, ceea ce îl determină pe căpitan să se disocieze de el („eu nu vreau să ştiu nimic… nimic… Eu mă spăl pe mâini…”).

11.Bologa studiază cu atenţie harta, pregătindu-şi trecerea la inamic, dar se declanşează un atac, iar el va fi rănit de explozia unui obuz, pe când se afla în punctul de observaţie: „În faţă, numai la câţiva paşi, se despică cerul, şi un vârtej cumplit smulse acoperişul observatorului. Apostol primi un cuţit în piept şi o lovitură în cască. Apucă cu amândouă mâinile teodolitul, ca să nu se răstoarne. Apoi i se păru că se ridică în sus şi deodată se pomeni iar la pământ, cu o durere crâncenă în coapsă…”.

CARTEA A DOUA

1.După patru luni de spitalizare, pe patul de suferinţă, Bologa înţelege că prin blocarea tentativei de dezertare datorită atacului rusesc şi rănilor, „soarta a făcut bine ce a făcut. De ce ar fi dezertat el la ruşi când tocmai i se oferea prilejul să treacă la români? Pentru muscali ar fi fost un simplu şi dispreţuit dezertor, în vreme ce românii îl vor primi ca pe un frate. Dincolo dezertarea ar fi fost o crimă dezonorantă, urmată de o captivitate ruşinoasă: aici va merge ca un adevărat erou cu fruntea sus, şi va putea lupta contra duşmanilor adevăraţi…”. Se linişteşte sufleteşte, înţelegând totodată că prin acel război „Un capriciu al vieţii a pus faţă în faţă milioane de oameni, pe care i-a însemnat cu moartea în frunte, silindu-i astfel să descopere în sufletele lor taine nebănuite şi să ia hotărâri neaşteptate.”.

Ajunsese în aceeaşi cameră de spital cu Varga, mai vechiul său prieten, care îi reproşează înstrăinarea de el („te-ai schimbat îngrozitor… Odinioară mă iubeai, ne înţelegeam…”), motiv pentru locotenentul român de a-l asculta cu ochii înlăcrimaţi de regretul schimbărilor sufleteşti petrecute.

2.Discuţia despre modificarea profilului psihic continuă în trenul cu care cei doi se întorc la regiment, Apostol găsindu-i şi o detaliere suplimentară, asupra conştientizării ei pe care o pusese la îndoială Varga („-Îmi dau seama prea bine că m-am schimbat… Cum să nu-mi dau seama, când schimbarea s-a săvârşit în chinuri, ca o nouă naştere?… Dar eu de-abia prin schimbarea aceasta am dobândit adevăratele sentimente fireşti”), dar fără a preciza natura modificărilor interioare. Asta până când prietenul său îl provoacă să se destăinuie, fapt pe care Bologa nu ezită să îl facă, afirmând că în concepţia sa nouă de viaţă „Lege, datorie jurământ sunt valabile numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta!” şi că nu va ezita să treacă de partea alor săi. Drept urmare, Varga se va simţi jignit în sentimentele sale naţionale şi îşi avertizează prietenul că nu va ezita să îl captureze, dacă va tenta o dezertare prin sectorul său de front, dar totuşi îl înţelege în fundul sufletului.

3.Cum în acelaşi tren se afla şi generalul Karg, acesta îl cheamă pe Apostol Bologa la el, aflând de prezenţa lui acolo, şi îl chestionează asupra stării sale psihice; fără a ezita, locotenentul mărturiseşte că, prin trecerea pe frontul românesc, în sufletul său „s-a prăbuşit o lume”. Spre a-l menaja, generalul dispune să fie mutat la coloana de muniţii („Căci noi suntem umani… Noi… armata noastră…”, întăreşte comandantul semnificaţia gestului său), post de unde nu intră în contact direct cu frontul, dar „Bunătatea generalului, inexplicabilă şi neaşteptată, îl exaspera pe Bologa.”.

4.Biroul coloanei de muniţii se află în satul Lunca, cu populaţie amestecată, română şi maghiară, în casa lui Paul Vidor, groparul satului, ungur şi om gospodar a cărui fiică, Ilona, o ţărăncuţă de 17 ani, îl farmecă pe Apostol; ochii ei pătrund în „acea cămăruţă a inimii” unde locotenentul „păstra dragostea Martei, întreagă, curată, ferind-o cu îngrijire de orice atingere”. Întâmplarea îl nemulţumeşte însă, considerând că simpatia faţă de fată îl poate împiedica să-şi îndeplinească dorinţa de a se alătura oştirii române, şi că, prin urmare, „dacă o ţărăncuţă ar fi în stare să-i zădărnicească hotărârea, atunci mai bine să se împuşte.”.

5.Are loc prima întâlnire a lui Apostol Bologa cu camaradul său Klapka, în cursul căreia locotenentul afirmă că doreşte să acţioneze cât mai repede, trecând la ai săi, pentru a nu fi cuprins de îndoieli datorate influenţelor exterioare, căci „Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinlăuntru şi restul universului; îndată ce intervine realitatea de-afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată, mergând încotro îl mână puteri şi hotărâri străine voinţei lui…”.

Cu acelaşi prilej, lui Apostol Bologa i se cere să fie translator pentru un mic grup de prizonieri români. Văzând că e român, ofiţerul îi reproşează participarea la război de partea Austro-Ungariei: „– Dacă ai fi cu adevărat român, n-ai trage în fraţi [...] Locul d-tale ar fi dincolo, nu aici, domnule... Dar români ca d-ta...”.

După ce a plecat de la postul de comandă al căpitanului, Bologa face o vizită părintelui Constantin Boteanu, preotul din Lunca şi fostul său coleg de şcoală, căruia i se confesează asupra tulburării sale sufleteşti („O ură istovitoare îmi arde inima. Urăsc tot ce-i aici, pe toţi oamenii, prieteni, camarazi, superiori, inferiori, tot, tot, Constantine.”) şi asupra intenţiei de a dezerta la români, spre marea groază a părintelui, aflat în primejdie de a fi asociat cu fapta colegului său.

6.Surmenat, Apostol cade la pat, dar convalescenţa i-o farmecă prezenţa Ilonei („Veselia aprinsă în ochii ei, tinerească, visătoare, îi alungă gândurile care-i chinuiseră toropeala bolnavă.”), căci fata groparului

preluase, cu de la sine învoire, de la ordonanţa Petre, îngrijirea ofiţerului român. Drept urmare a stării de sănătate precare, acesta din urmă primeşte un concediu medical de o lună; plecând la gară pentru a merge acasă, „Groparul cu Ilona îl însoţiră ca pe un musafir drag. Când sosi trenul, Apostol dădu mâna cu Vidor şi apoi cu fata.Mâna ei ardea, iar în ochi îi licărea o întrebare.”.

7.În Parva natală, Apostol este vizitat, a doua zi după sosire de Marta, însoţită de un ofiţer de honvezi, care îi făcea curte şi cu care vorbea ungureşte. Auzindu-i în faţa casei, Apostol „avu impresia că a căzut de pe o culme” şi, după o discuţie sumară cu logodnica sa, trimite tatălui ei o scrisoare prin care anunţă ruperea logodnei, împreună cu inelul de logodnă. În timpul cât a luat decizia îi reveniseră în minte cuvinte ale tatălui său („Să-ţi faci datoria totdeauna şi nu uita niciodată că eşti român!”) precum şi faptul că s-a înrolat ca voluntar pentru a-şi impresiona iubita de atunci.

8.Comunică apoi tatălui fetei, sosit în casa familiei Bologa pentru explicaţii, motivul gestului său: „nu mai iubesc pe domnişoara Marta!”. Cu toate protestele sale, „În realitate şi Domşa observase şi condamnase în sinea sa uşurinţele Martei, dar niciodată n-a avut puterea să le reprime.”. Pentru a-şi salva reputaţia, Marta susţine în faţa tatălui ei că ruptura se datorează faptului că a vorbit ungureşte cu ofiţerul de honvezi ce o însoţea, iar avocatul răspândeşte această variantă în Parva, oamenii ajungând astfel să o compătimească pe logodnica părăsită, din moment ce a vorbi o limbă străină atunci când cel de faţă nu o înţelege pe a ta reprezintă un gest de politeţe şi nu o culpă.

9.Ceva mai liniştit sufleteşte şi mai obiectiv, a doua zi după discuţia cu avocatul Domşa, Bologa „îşi dădu seama că toată ziua gândurile lui cele mai tainice au alergat mereu departe, ca şi cum acolo ar fi căutat sprijin. Oare, dacă n-ar fi fost Ilona în inima lui, s-ar mai fi grăbit să înapoieze Martei inelul de logodnă? Nu s-a revoltat că Marta a venit însoţită de un bărbat străin, ci fiindcă a venit cu un ungur şi a vorbit ungureşte. Atunci nu din gelozie n-o mai iubeşte, ci numai pentru că i-e dragă cealaltă, iar revolta lui împotriva ungurului şi a limbii ungureşti a fost o comedie.”.

Dar lucrurile nu se vor opri aici, deoarece notarul Alexandru Pălăgieşu, prieten mai vechi, devenit între timp mâna dreaptă a „solgăbirăului” (pretorului) ungur, îl acuză de răspândirea unei atitudini demoralizante prin condamnarea Martei pentru că a vorbit ungureşte. Gestul fostului prieten se soldează pentru acesta cu primirea unei cumplite lovituri de pumn.

10.În urma incidentului, Apostol mai are o revelaţie: „Acum îşi dă seama că iubirea adevărată, adâncă, mântuitoare n-a cunoscut-o, ci numai ura, subt diverse forme… I s-a părut că-i sunt dragi toţi cei de un neam cu dânsul şi, îndată ce n-a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s-a împrăştiat ca pulberea în

adierea vântului…”. Îl salvează însă din marasmul sufletesc regăsirea credinţei în Dumnezeu – „Îşi simţea sufletul legat prin mii de firişoare cu nemărginirea, palpitând fermecat în ritmul imensei taine unice ca într-o mare de lumină. Apoi o fericire fierbinte îi umplu fiinţa întreagă mai puternică decât bucuria vieţii şi mai dureroasă decât suferinţa morţii.”.

11.Cu acea credinţă în suflet, Bologa îşi cere iertare, la „cazină”, lui Alexandru Pălăgieşu, apoi, acasă la ea, Martei („îi sărută mâna, o privi în adâncul ochilor şi o rugă să-l ierte cu atâta patimă că fata se zăpăci, zâmbi ruşinată, apoi izbucni în lacrimi murmurând că numai ea a fost vinovată…”), după care pleacă înapoi pe front, nu înainte de a spune mamei că se simte însoţit de Dumnezeu şi de convingerea că pretutindeni se află oameni dornici de iubire.

CARTEA A TREIA

1.La înapoiere „Pe peron, în acelaşi loc unde rămăsese, ca şi cum vreme de patru săptămâni nici nu s-ar fi clintit de acolo, stătea Ilona, scormonind cu priviri din ce în ce mai îngrijorate prin toate vagoanele, pe rând, încât faţa ei, în încordarea aşteptării, părea mai aspră şi mai slăbită. Apoi deodată, zărind pe Bologa, i se aprinse în ochi o flacără sălbatecă şi buzele îi încremeniră într-un surâs speriat.”. Revăzând-o, pe Apostol „inima îl durea de bucurie.”. În casă „o privea şi se vedea în ochii ei ca într-o oglindă. Ridică braţul puţin, parc-ar fi dorit să-i strângă mâna şi deodată îi cuprinse mijlocul. Fata se lăsă moale în îmbrăţişarea lui, cu o rămăşiţă de protestare supusă.”, apoi „Împreunându-se, buzele lor fierbinţi se crâmpoţiră cu o patimă furioasă, câteva clipe.”.

2.Frământat de aceeaşi dorinţă a trecerii la inamicul armatei austro-ungare, armata română, Apostol Bologa cercetează cu atenţie detalii de pe hartă căutând un loc convenabil şi apoi se întreabă asupra relaţiei dintre dragostea pentru Ilona şi credinţă, deoarece „Îşi dădea seama vag că între Dumnezeu şi iubirea lui e o prăpastie, şi nu era în stare să înţeleagă ce rost are prăpastia aceasta. Dacă Dumnezeu e iubire, de ce Ilona nu se cuprinde într-însul?”.

3.Într-o discuţie cu Gross, Apostol Bologa vorbeşte despre credinţa sa în Dumnezeul iubirii, pe când Gross, anarhist fiind, propovăduieşte ura, în numele socialismului („meritul cel mare al socialismului stă tocmai în îndrăzneala de a propovădui pe faţă ura, de-a împărţi oamenii în două tabere, care să se urască în veci!”). Pentru Gross, credinţa lui Bologa nu reprezintă decât o formă de a-şi marca, în numele iubirii de oameni, refuzul de a lupta împotriva armatei române, şi şovinismul.

Întâlnindu-l pe Varga, Bologa este avertizat, aparent în glumă, asupra tentativei de evadare („Am să te mai aştept, Bologa!… Fii sigur, am să te aştept…”), cu referire la o ameninţare anterioară – dacă îl va surprinde, nu va ezita să îl reţină.

4.După acea îmbrăţişare pătimaşă din ziua întoarcerii sale, Ilona îl evitase, până când aceasta îl aşteaptă în cancelaria companiei comandate de Bologa, din casa ei, unde „fără sfială, aproape sfidător” îi spune că nu a supărat-o gestul, dar îi este ruşine. Şi în noaptea de dinaintea Învierii, chemată de Apostol, Ilona merge în camera lui, după slujbă, pentru a-i deveni femeie („– De-acum nu-mi pasă… chiar să mă omoare!”, sunt cuvintele cedării ei).

5.A doua zi dimineaţa „În faţa ei râdea bucuria întreagă, netulburată de gânduri şi nepăsătoare de lume, triumfătoare şi ispititoare. Uitându-se lung în ochii ei, Bologa îi văzu inima, toată, caldă, simplă, sălbatecă şi în căldura aceasta i se topi îngrijorarea încetul cu încetul. Înţelese că Ilona preţuieşte mai mult decât toate tainele lumii, şi o clipă sau poate mai puţin, i se păru că tot universul se preface deodată în neant, lăsându-l pe el cu ea în faţa lui Dumnezeu...”. Bărbatul merge apoi, liniştit, la preotul Constantin Boteanu, spre a i se confesa despre lupta sa pentru credinţă („Am simţit totdeauna că am nevoie de Dumnezeu şi Dumnezeu m-a chinuit îngrozitor!… Am avut clipe când l-am simţit în inima mea şi nu l-am putut păstra acolo!”) şi a-l întreba dacă iubirea pentru o femeie se include în iubirea pentru Dumnezeu, iar răspunsul preotului va fi afirmativ („Iubirea e una şi nedespărţită, întocmai ca credinţa!”).

6.Cuprins de aceeaşi stare de linişte, întărită şi prin conversaţia cu părintele, Apostol o cere de soţie tatălui ei pe Ilona; la început groparul este circumspect, datorită deosebirii de condiţie socială dintre cei doi, dar privindu-l în ochi pe locotenent, intuindu-i sinceritatea sentimentelor, acceptă, pe când fata, întrebată de tată, „răspunse printr-o privire fierbinte, izvorâtă din plâns şi împodobită cu un surâs de fericire.”.

Cu prilejul slujbei de logodnă, săvârşită de către părintele Boteanu, se discută despre trei ţărani, doi români şi unul maghiar, surprinşi pe linia frontului cu treburi gospodăreşti, dar acuzaţi de spionaj, ceea ce se va solda probabil cu o sentinţă de condamnare la moarte, precizase Vidor, înduioşat de cele petrecute.

La slujba de înviere ţinută de Boteanu, alături de Ilona şi Apostol participă sergentul ungur al companiei; în cântecul de Paşte, „glasurile fâlfâiau ca nişte steguleţe de pace şi se ridicau în văzduhul limpede şi se înălţau tot mai sus, la tronul mângâierilor cereşti.”.

7.Luând masa cu Ilona şi cu tatăl ei, Apostol află de la acesta despre executarea ţăranilor acuzaţi de spionaj: „– Nici nu le-au ridicat spânzurători, povesti groparul, plângând ca o babă. I-au agăţat, ca pe nişte câini, pe câte o cracă de copac… Am vrut să le facem groapă, cum se cuvine creştinilor, dar nu i-au coborât din ştreang… Zice că-i porunca să atârne acolo trei zile şi trei nopţi, să-i vază toată lumea şi să se înveţe minte! Doamne, Doamne, iartă-ne! Până ce le-au pus laţul de gât, s-au jurat bieţii oameni că-s nevinovaţi… Parcă a vrut cineva să-i asculte?… Ordin şi iar ordin!…”. După amiază va afla de la acelaşi părinte zdrobit de milă că mai fuseseră spânzuraţi, pe lângă cei trei, alţi patru oameni, din aceeaşi pricină.

Căpitanul Otto Klapka îl vizitează acasă pe Bologa şi este surprins aflând noutatea matrimonială („Ceea ce nu pricep în logodna aceasta sunt motivele care te-au îndemnat să-ţi legi viitorul de o fetiţă, nostimă, negreşit, dar necivilizată…”), dar primeşte în replică o apologie a primitivităţii: „– Sufletul e acelaşi la ţărancă şi la contesă, răspunse Bologa cu mai multă însufleţire. Cel puţin în privinţa cuprinsului... Numai forma a schimbat-o civilizaţia. Şi eşti sigur că schimbarea s-a făcut întru fericirea omului? Nu, nu, eu cred că civilizaţia a falsificat pe om şi l-a înrăit; omul primitiv e bun şi drept şi credincios, de aceea e mult mai fericit decât omul civilizat. Imensei majorităţi a oamenilor civilizaţia nu i-a dăruit până azi decât războiul”.

8.Lui Apostol Bologa „I se părea că viaţa lui începe undeva, departe, dar de-abia de la Ilona i se luminează, ca o odăiţă plină de soare şi de bucurie.”, dar este chemat de urgenţă la generalul Karg şi dus cu maşina mesagerului. Pe drum vede sătenii spânzuraţi – „în ochii lui cei şapte se multiplicau neîncetat, iar braniştea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de un drum fără sfârşit… Şi în fiecare copac al pădurii nemărginite, de-a lungul şoselei nesfârşite, i se părea că atârnă alţi oameni, mereu alţii, toţi cu ochii după el, cerându-i socoteală…”, cu o privire ce i-o reaminteşte pe a cehului Svoboda, la a cărui execuţie asistase cuprins de sârg.

9.Ajuns în Făget, la sediul comandamentului de divizie, locotenentul află de la aghiotantul generalului că urmează a fi numit judecător al Curţii Marţiale, pe locul vacant datorită îmbolnăvirii unui ofiţer; vor fi judecaţi doisprezece români, după cum îi spune primarul, în casa căruia se instalase comenduirea. Generalul l-a convocat pentru că dorise să îl avertizeze despre „datoria sacră a oricărui soldat conştiincios şi disciplinat” de a-i condamna pe „criminalii dinăuntru”, cei care se împotriveau războiului.

10.În urma numirii sale ca judecător, la întoarcere înspre Lunca, pentru Apostol „Drumul mijea ca o chemare stăruitoare. Nici un gând nu-i lumina în minte, inima însă îi poruncea întruna: «Înainte!… Înainte!» ca un comandant care nu îngăduie nici o şovăire.”. Acasă „Ilona îl privea cu nişte ochi speriaţi,

simţind că împrejurul lor pândeşte o primejdie crâncenă.” şi se oferă, intuindu-i dorinţele, să îl însoţească spre a-i arăta un drum sigur, dar Apostol o refuză şi ia cu sine, într-un gest mecanic, harta sectorului său de front.

11.Pe drumul către liniile româneşti, locotenentul simte că vechiul său amic, Varga, îl aşteaptă mereu, cu toate acestea nimereşte pe cărarea bătută de patrule, unde va da piept în piept cu ofiţerul maghiar, care îl arestează, vorbindu-i „sec, rece”.

CARTEA A PATRA

1.La întoarcere, în stare de arest, Apostol „Simţea o uşurare ciudată, întocmai ca după o primejdie mare trecută cu bine.” şi repeta în gând, obsesiv, cuvintele „În sfârşit… În sfârşit…”. După întocmirea raportului de predare a dezertorului, Varga îl va certa pe un ton plin de regret, totuşi („Vezi, Bologa?... Îţi aduci aminte când te-am prevenit în tren şi pe urmă şi... Rău îmi pare că... Eu mi-am făcut datoria, numai datoria, precum trebuie să şi-o facă orice om pe lume, oriunde şi în orice împrejurare...”).

2.În drumul său către cartierul diviziei, locotenentul prizonier se va întâlni cu Klapka, care îl privea „cu atâta groază încât îi dârdâiau şi braţele şi picioarele.”, dar după ce îşi revine se oferă să îl apere la proces, avocat fiind. Apoi Bologa trece pe lângă ţăranii spânzuraţi, pe care îi mai văzuse, şi consideră că spectacolul este „foarte interesant”.

3.Pretorului care îl cercetează, Apostol îi spune, drept justificare a tentativei de dezertare, pe care o recunoaşte imediat, că „e mai îngrozitor să judeci pe alţii decât a fi judecat”, referindu-se la numirea sa în Curtea Marţială, pentru judecarea ţăranilor acuzaţi de spionaj, însă nu va fi înţeles, căci „A împărţi dreptate sau a pedepsi pe cei vinovaţi nu-i o crimă, ci o datorie pentru orice om.”, afirmase pretorul cu suficienţă.

4.Apostol consideră că a greşit înrolându-se, că s-a înşelat cu vorbe lipsite de conţinut, dar „Atunci îi apăru în suflet Ilona şi îndată simţi o căldură binefăcătoare, ca şi cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumină uriaşă, în care se cuprindeau toţi oamenii şi toată lumea.”. Ilona vine să îl încurajeze – „Pe obraji avea urme proaspete de lacrimi, iar în ochi şi pe buze un zâmbet de îmbărbătare, umil, sfios, subt care încerca să-şi ascundă o groază cumplită...”.

5.La întâlnirea cu căpitanul Otto Klapka de dinaintea procesului, apărătorul său, acesta îi cere să renege prima depoziţie, cea în care îşi recunoscuse tentativa de a dezerta, însă Bologa respinge ideea în numele iubirii universale: „Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţă şi moartea. Iubirea cea mare e aici, în odaia aceasta… O respir în fiecare clipă… E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului…”.

6.În timpul procesului, ce are loc la trei ore după discuţia celor doi, Apostol trăieşte un moment de panică („o frică lentă, ca o caracatiţă dezgustătoare.”) şi nu reuşeşte decât să ceară ca totul să se desfăşoare mai repede şi să exclame „– Omorâţi-mă!… Omorâţi-mă!…”, spre indignarea judecătorilor săi.

7.Aşteptând sentinţa în camera unde se afla deţinut, la gândul morţii pe Apostol „îl îmbrăţişă groaza, din ce în ce mai strâns şi mai sălbatec, îngheţându-i sângele.”.

8.Înainte de a porni la locul supliciului final, Preotul Boteanu, chemat să îl asiste, îi spune lui Bologa că acesta îndeplinise porunca dată lor de tatăl lui („Niciodată să nu uitaţi că sunteţi români!”), pe când erau copii, completând, pentru încurajare, prin „Plăcut este Domnului-Dumnezeului nostru acela care se jertfeşte de bunăvoie pentru neamul părinţilor săi şi pentru credinţa lor în vecii vecilor!”.

Este condus de o mulţime de soldaţi cu făclii în mâini şi peste toată adunarea se aude, sfâşietor, plânsul Ilonei, ca un bocet după mort. Înainte de a fi spânzurat, „Groparul îl sărută pe obraji, apăsat cu buzele şi mustăţile ude.”, iar Klapka izbucneşte într-un „plâns gros, desperat, nestăpânit”.

Apostol îşi pune singur ştreangul apoi, după înlăturarea scaunului, privirile „îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească” a luceafărului ce vestea răsăritul.