penal+general+unitatea+ii

2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP

2.1. Aplicarea legii penale în spaţiu 35

2.2. Aplicarea legii penale în timp 60

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 67

Teste de autoevaluare 68

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 70

Lucrare de verificare 70

Bibliografie minimală 70

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale în spaţiu şi timp;

să descrii, în maximum două pagini, principiile aplicării legii penale în spaţiu;

să delimitezi cazurile de aplicare a principiuluimitior lex în materia aplicării legii penale în spaţiu.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

Angelica Chirilă Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp

2.1.Aplicarea legii penale în spaţiu

Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive

Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raportcu locul comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeniromânisau străiniori de persoane fără cetăţenie;aceasta ridică probleme când raportul de drept se prelungeştepe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori intereseazăasemenea state, pentru că numai în asemeneacazuri legea penală română vine în concurscu aplicarea unei alte legi străine.

Principiile de aplicare a legii penaleînraport cu spaţiultrebuie să ofere soluţiila problemele ce se ivescîn interacţiunea spaţiuluicu faptele şi persoanelecare săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când:

fapta s-a săvârşit înîntregimeîn afarateritoriului Românieişi făptuitorul se află în ţară;

când fapta s-a săvârşit în parteîn ţară, în parte în străinătate când fapta s-a săvârşit în întregimeîn străinătate, dar făptuitoruleste

cetăţean român sau apatridcu domiciliul România, cândinfracţiunea s-a săvârşit în străinătatede către un cetăţean străinori

apatrid care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori cetăţenilor români;

când fapta s-a săvârşit în străinătate destrăini, dar după săvârşireafaptei aceştias-au refugiat pe teritoriul României.

Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în Codul penal (art.3-9) au fost consacrate regulicu valoare deprincipii, acestea fiind:

a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României;

b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţiilegii penale, pentru infracţiunile săvârşite înafara teritoriului ţării noastre.

Astfel, problemeleprivind aplicarea legii penale în spaţiu privescdeopotrivă aplicarea legiipenale române infracţiunilor săvârşitepe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesccooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii.

Principiul teritorialităţii legii penale, este consacrat în art.3 din Codul penal

”Legeapenală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.

Aplicarealegii penaleromâne infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţăriieste exclusivă şi necondiţionată, adică atâtcalificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii penale, aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea acestora se realizează pe baza legii penale române indiferentde calitatea făptuitorului(cetăţean român, străin,apatrid cu domiciliul în ţară sau străinătate).

Principiulteritorialităţiilegii penaleromânedecurge şi dă expresieprincipiilorsuveranităţiişi independenţei ţării.

Drept penal – partea generală 35


Conform art.3 din Codul penal, legea penală se aplica infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Caracterul imperativ al normei cuprinse în art.3 C. pen. impune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, indiferent de calitatea făptuitorului; cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie domiciliată în România sau în străinătate. Daca făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid domiciliat în străinătate el nu poate invoca faptul că legea ţării sale este mai favorabilă. Condiţiile răspunderii sale penale pentru infracţiunea săvârşita pe teritoriul României se stabilesc exclusiv pe baza legii penale române.

Exclusivitatea aplicării legii penale române limitează şi efectele principiului non bis în idem, astfel că dacă infractorul ar fi fost judecat în străinătate pentru o fapta comisă pe teritoriul României, hotărârea instanţelor străine nu are autoritate de lucru judecat, astfel că infractorul poate fi judecat de instanţele române, indiferent de soluţia pronunţată de instanţele străine (achitare, încetarea procesului penal, condamnare, singurul efect al hotărârii străine fiind acela că, potrivit art.89 C. pen., partea de pedeapsă, arestarea preventivă ori reţinerea executate înstrăinătate se deduc din pedeapsa aplicată de instanţele române.

Norma cuprinsă în art. 3 C. pen. exclude orice conflict de competentă între autorităţile judiciare române şi autorităţile judiciare ale oricărui stat care ar putea invoca aplicarea legii naţionale a infractorului înlegătură cu infracţiunea comisa în România. Reglementând orice posibil conflict norma cuprinsa în art.3 C.pen. este o normă conflictuală.

Cunoaşterea sferei de aplicare a legii penale teritoriale presupune determinarea noţiunii de teritoriu în sens juridico-penal, precum şi a interpretării autentice şi contextuale a noţiunilor de “teritoriu” (art.142 C. pen.), “infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” (art.143 C. pen.) şi “săvârşirea unei infracţiuni” (art. 144 C. pen.).

Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale

Potrivit art.142 Cod penal „prin termenul teritoriudin expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării”se înţelege întinderea de pământşi apele cuprinseîntre frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cusolul, subsolulşi spaţiul aerian al acesteia”.

Astfelnoţiunea de teritoriu cuprinde:

- întinderea de pământ sau suprafaţa terestră cuprinsă între frontierelepolitico-geografice stabilite de statul nostru prin convenţii cu statele vecine;

- apele interioare, adică apele cuprinse între frontiere ca: lacuri, bălţi, râuri, apele maritime din golfuri. În art.4 din Legea nr. 17/1990 modificată şi completată prin Legea nr. 36 din 16 ianuarie 2002, publicată în M.Of. nr. 77 din 31 ianuarie 2002se arată căapele maritime interioare se situeazăîntre ţărmul măriişi liniile de bază de la care se măsoarămarea teritorială. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare refluxde-a lungul ţărmului, sau după caz, liniile drepte care unescpunctele cele mai avansate aleţărmului;



- marea teritorială a României ce cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului, ori, după caz apelor maritimeinterioarepe o lăţime de 12 mile marine(22.224 m) măsurată de la liniile de bază;

- subsolul, corespunzător soluluiterestru, acvatic, mării teritorialefără limite în adâncime;

- spaţiul aeriansau coloana de aer de deasupra teritoriului(suprafeţei terestre, apelorinterioare, mărilorteritoriale) până la limita spaţiul cosmic - până unde se întinde suveranitateastatului nostru;

- spaţiul cosmiceste delimitat de spaţiulaerian după altitudineacelui mai de jos perigeuce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-110 km).

Legea nr. 17/1990privind regimul juridic al apelor maritimestabileşteregimul zonei contigue şi a platoului continentalasupra căruia statul îşi exercită dreptul de exploatare economică, precum şi anumite drepturi de control pentru prevenirea încălcării legilor naţionale în domeniul fiscal, sanitar şi de trecere a frontierei.

Zona contiguăa fost definitivă ca fiindfâşia de mare adiacentămării teritorialecare se întindespre largul măriipână la distanţa de 24 mile marinemăsurată de la liniile de bază.

Zona contiguă nu face parte din teritoriul naţional şiinfracţiunile comise în aceastăzonănu pot fi urmărite în baza principiului teritorialităţii legii penaleromâne, decât dacă suntcomisepe o navă sub pavilion românesc sau pe o instalaţie de foraj submarin, al căror regimeste similar cu celal navelorsub pavilion naţional.

Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Art.143 din Codul penal prevede că „prin infracţiunesăvârşită pe teritoriul ţăriise înţelege orice infracţiunecomisă pe teritoriularătatîn art.142 Cod penal, sau pe o navă ori aeronavă română”.Alineatul 2 al aceluiaşi articolprecizează că „infracţiunea se considerăsăvârşită pe teritoriul ţăriişi atunci când pe acest teritoriu, ori pe o navăori aeronavă română s-a efectuat numaiun act de executareori s-a produsrezultatul infracţiunii.

Prin aceste dispoziţii se consacrăcriteriul ubicuităţiisau al desfăşurării integrale, potrivit căruia infracţiunea este săvârşităpretutindeni1unde s-a săvârşit fie şi numai un act de executareori s-a produs numai rezultatul infracţiunii.

Este astfel competentsă judece infracţiunea orice statpe teritoriul căruia s-a săvârşit un actde executare oris-a produs rezultatul.

Teoria ubicuităţiia fost preferatăaltor teorii preconizate ( teoria acţiunii,teoria rezultatului,teoria preponderenţeisau a actului esenţial, teoria ilegalităţii, teoria voinţei infractorului) pentru determinarea locului săvârşiriiinfracţiuniifiindcă nu restrângeacest loc la teritoriupecare s-a săvârşito anumită parte aactivităţii infracţionalecu excluderea competenţei de jurisdicţiea altor stateca în cazulteoriilorenumerate mai sus.

Teoria ubicuităţii oferă soluţiiproblemelor ce privescinfracţiunile continue, continuate,complexe, în cazul tentativei sau participăriila infracţiune ca

1 Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique= pretutindeni.



autor,instigator, complice, când activitateainfracţională se desfăşoară în parteşi în afara teritoriului ţării.

Acestcriteriueste luat în considerareşi încazul infracţiunilorcontinue, de obicei şi continuate atunci când au început ori s-au consumatla noi în ţară –deoarece sunt infracţiuni unice, cutoate că acţiunea şi rezultatulse prelungesc în timp sau actele se repetă la interval de timp în baza aceleiaşirezoluţii infracţionale. De asemenea, în cazul infracţiunilor complexe, cum ar fi tâlhăria, fapta va fi apreciată în întregul ei ca fiind comisă la noi în ţară.

În privinţa formelor agravate ale infracţiunilor,nu se va ţine seamade împrejurareaagravantă săvârşităîn străinătate, dacă legeanoastră nu o prevede, aşa că fapta se vapedepsica infracţiune simplă, în forma de bază. Dacăînsă agravantaeste prevăzută în legeanoastră penalăşi a început ori s-a terminatla noi în ţară va fi luată în considerare.

În situaţiainfracţiunilorcomise prin inacţiune,omisiunea poate să aibă loc într-o ţarăşi rezultatul să se producă în altă ţară. Deexemplu, omisiunease comite decătre un funcţionarîn exerciţiul atribuţiilorsale de serviciu, prinneîndeplinirea unui actîn ţara noastră şi se cauzeazăprin aceasta o perturbaregravă a activităţiiunei întreprinderi mixte (şi cu capital românesc), cu sediul în străinătate.

Criteriul ubicuităţiise aplică atât când infracţiuneas-a realizat în formă de tentativă incriminată, cât şi atunci când infracţiunea s-a comisîn participaţie (art.144 Cod penal). În acest ultim caz, nu are importanţă că actele de participaţies-au săvârşit în străinătate, iar executarea acţiunii pe teritoriul României, sau viceversa.

Actulsăvârşit ori rezultatulprodus pe teritoriulţării noastreva fi considerat infracţiuneîn raport cu legea penală română.

Principiul teritorialităţiilegiipenale. Excepţii

Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt restrângeri ale acestui principiu şi privesc infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucura de imunitate de jurisdicţie penală, precum şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori staţionate pe teritoriul ţării.

Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din convenţiile internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că este suveran.

Imunitatea şi inviolabilitatea diplomatice

Imunitatea de jurisdicţie penală este unanim admisăîn legislaţiile penale moderne şi presupune că infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici străini nu vor fi judecate după legea penala a statului unde sunt acreditaţi. Astfel legea penală română nu se va aplica infracţiunilor comise de reprezentanţii diplomatici străini, nici pentru infracţiunile comise pe teritoriul României, nici pentru alte infracţiuni unde legea penala română ar fi incidentă conform principiilor realităţii ori universalităţii. S-a recunoscut pentru personalul diplomatic imunitatea de jurisdicţie penală a statului unde este



acreditat, pentru a-i oferi acestuia condiţii depline în îndeplinirea misiunilor încredinţate.

Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede că persoana agentului diplomatic este inviolabila (art.29), iar în art. 31 se prevede că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditat.

Aceasta imunitate de jurisdicţie este consacrată de art.8 C. pen., potrivit căruia “legea penală nu se aplica infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.

Consacrarea în legea penala română a imunităţii de jurisdicţie penala a reprezentanţilor diplomatici este o reflectare atât a Convenţiei de la Viena, cât şi a altor convenţii şi tratate încheiate de ţara noastră cu alte state

Potrivit Convenţiei de la Viena sunt consideraţi reprezentanţi diplomatici conform normelor internaţionale ambasadorul, ministrul plenipotenţiar, consilierul de ambasadă sau delegaţie, secretarul de ambasada sau delegaţie, ataşatul de ambasadă ori delegaţie, ataşatul militar, precum şi membrii familiei acestora, daca nu sunt resortisanţi ai statului acreditat.

Imunităţile diplomatice au fost extinse apoi şi asupra reprezentanţilor misiunilor consulare, iar potrivit unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor organisme internaţionale s-a acordat imunitate diplomatica reprezentanţilor acestora (de exemplu: O.N.U. 1, B.E.R.D.2, P.U.N.D.3).

De aceasta imunitate de jurisdicţie se bucura şefii statelor străine atunci când se găsesc în tara sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, precum şi membrii delegaţiilor diplomatice străine aflate în misiuni oficiale.

Imunitatea de jurisdicţie are ca efect înlăturarea incidentei legii penale romane, persoana în cauza neputând fi urmărita şi judecata de instanţele statului nostru. Statul acreditat are însă dreptul sa ceara statului acreditant judecarea şi sancţionarea acestuia, îl poate declara persona non- grata şi poate cere acestuia să părăsească teritoriul său.

Imunitatea de jurisdicţie penală nu se identifică cu imunitatea penală, în dreptul penal român ea fiind privită ca o excepţie de ordin procedural privind punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura caracterul penal al faptei, aceasta rămânând infracţiune şi putând atrage răspunderea penală a infractorului, potrivit legii sale naţionale.

Imunitatea diplomatica este o cauza cu efecte în persona, iar inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice este o consecinţa a acestei imunitatea.

Autorităţile judiciare romane nu pot pătrunde în incinta acestora fără aprobarea şefului misiunii diplomatice, dar aceasta nu înseamnă că faptele comise de resortisanţii statului acreditat pe teritoriul misiunilor diplomatice străine ies de sub incidenţa legii naţionale.

1 Convenţia asupra privilegiilor şi imunitarilor ONU ratificate de Romania prin Decretul nr. 201/1956.2 Acordul de înfiinţare al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat de Romania prin Legea nr.24/19903 Acordul intre Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegii şi imunitatea – M. Of. nr.81/1991



Deşi art. 22 al Convenţiei de la Viena prevede că localurile misiunilor sunt inviolabile şi nu este permis agenţilor statului acreditat sa pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii, acelaşi articol mai prevede că “statul acreditar este obligat a lua masuri care să asigure împiedicarea tulburării liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia”, precum şi faptul că “localurile, mobilierul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri asiguratorii”.

Aceasta nu înseamnăînsa că teritoriul misiunii diplomatice face parte din teritoriul statului acreditant, aşa cum enunţa Hugo Grotius teoria extrateritorialităţii pentru a justifica limitarea aplicării legii naţionale a statului acreditar.

Pe cale de consecinţă infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice de către alte persoane decât cele care se bucura de imunitate diplomatică,cad sub incidenţa legii naţionale a statului român, însa actele de urmărire nu pot fi efectuate decât cu aprobarea şefului misiunii.

Tratatele şi convenţiile internaţionale ori cele de constituire a unor organisme internaţionale detaliază întinderea acestor imunităţi şi inviolabilitatea, fie limitând sfera persoanelor fie extinzând sfera acestora.

Regimul forţelor armate străine – excepţie de la principiul teritorialităţii

Trebuie făcută distincţie, după cum prezenţa armatelor străine pe teritoriul naţional este consecinţa unei stări de beligeranţă, armata străină fiind o armată de ocupaţie sau,dimpotrivă, prezenţa armatelor străine este urmarea înţelegerilor dintre stat în cadrul unor acorduri bi - sau multilaterale, ori a cooperării în cadrul unor misiuni internaţionale.

Regulile de drept internaţional privitoare la purtarea războiului, Convenţia de la Haga din 1907 prevăd obligaţia statului ocupant de a respecta sistemul de drept şi organizarea jurisdicţionala a statului ocupat, în măsura în care acest fapt nu contravine intereselor sale militare (art.43 din Convenţie). Aceasta ar impune ca doar infracţiunile săvârşite de militarii armatei de ocupaţie ori împotriva acestora să cadă sub jurisdicţia armatei de ocupaţie, celelalte infracţiuni urmând a fi judecate de instanţele statului ocupat potrivit dreptului naţional. De prea multe ori şi cu consecinţe dintre cele mai grave aceste reguli au fost încălcate, iar forţa dreptului a fost înlocuită cu dreptul forţei (inter armae silent justitia).

Fiind impuse prin forţă, hotărârile judiciare ale forţelor de ocupaţie nu pot fi recunoscute ca având autoritate de lucru judecat.

Prezenţa trupelor străine sau tranzitarea teritoriului în condiţii de pace este determinată prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă de la principiul teritorialităţii legii penale naţionale în favoarea legii penale naţionale a statului căruia aparţin forţele armate.

Potrivit Constituţiei (art. 118 alin. 5), pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte, ceea ce implică aprobarea prin lege a fiecărui caz în parte, neputând fi concepută o lege care să reglementeze în general toate cazurile în care pot staţiona sau tranzita teritoriul ţării, trupe străine.



Constituirea unui nou sistem de securitate pentru România, cu obiectiv strategic integrarea în cadrul N.A.T.O. a determinat desfăşurarea unor programe comune de genul Parteneriatul pentru pace, care implică, printre altele, exerciţii şi manevre militare cu prezenţa unor trupe străine pe teritoriul naţional.

In ce priveşte statutul juridic al militarilor aparţinând N.A.T.O., acesta a fost reglementat prin Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competenţe alternative între legea ţării de origine şi legea statului în care se află militari.

Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de origine faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de competenţa organelor judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele incriminate doar de legea acestui stat.

Pentru celelalte cazuri s-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu prioritate pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere siguranţei sau proprietăţii acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu, chiar daca victima este un resortisant al statului “gazda” în toate celelalte cazuri, prioritate având legea şi jurisdicţia statului pe teritoriul căruia se găsesc trupele. Competenţa fiind facultativă, ea poate fi cedata sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni care pot justifica o asemenea cerere.

Regimul navelor şi aeronavelor – excepţie de la principiul teritorialităţii

Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare ori sunt folosite în scopuri comerciale.

Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află pe teritoriul ţăriicu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin. Infracţiunile săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale române.

Infracţiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul acestor nave sau aeronave, pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau aeroporturi româneşti, ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori marea teritorială, se judecă tot după legea statului căruia aparţine nava ori potrivit convenţiilor internaţionale.

Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi regim. Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau aeroporturi româneşti se judeca după legea româna.

Legea penală româna se aplica şi cu privire la orice infracţiunesăvârşităpe teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unor asemenea nave, pe timpul când acestea se afla în porturile româneşti sau în apele maritime interioare (art.17 alin.1 din Legea nr.17/1990).

Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor comerciale aflate în trecere prin marea teritorială a României.

In principiu, nu se aplică legea penală romana, deci este o excepţie de la principiul teritorialităţii.



Art.17 alin.2 din Legea nr. 17/1990 republicată prevede totuşi cazuri în care legislaţia penală româna se aplică şi faptelor comise la bordul navelor comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială dacă:

- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid domiciliat în România;

- infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României, împotriva unui cetăţean român sau apatrid domiciliat în România;

- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţara sau pe marea teritorială;

- în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante sau substanţe psihotrope;- când intervenţia autorităţilor române a fost cerută în scris de căpitanul

navei sau de un agent diplomatic ori funcţionar consular al statului, al cărui pavilion îlabordează nava.

Excepţii de la principiul teritorialităţiidecurgând din dreptul intern

Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a libertăţilor politice şi de exprimare pe care le implică democraţia reală specifică statului de drept impun anumite garanţii pentru ca persoanele care desfăşoară o asemenea activitate sa nu fie persecutate pentru actele exercitate în timpul mandatului ce le-a fost încredinţat pentru vot.

Imunitatea prezidenţiala

Potrivit art. 96 din Constituţie (fost art.84), Preşedintele României se bucură de imunitate şi prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Printr-o interpretare literală restrictivă şi în vădită contradicţie cu prevederile art.16 din Constituţie s-a tras concluzia că Preşedintele ar răspunde numai pentru “înalta trădare” (infracţiune care însa nu există în legea penala româna, “înalta trădare” neputând fi asimilată cu infracţiunea de trădare prevăzută de art.155 C. pen., trădare prin ajutarea inamicului prevăzute de art.156 şi trădare prin transmitere de secrete prevăzută de art.157 C. pen.).

In realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art.72 din Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi prin excepţie de la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte politice care pot fi asimilate cu înalta trădare.

Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art.16 din Constituţie şi a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a oricărui cetăţean, excepţiile fiind de strictă interpretare. Se ridică întrebarea: cum ar putea Preşedintele să nu răspundă în timpul mandatului său pentru un omor sau care ar fi moralitatea unui preşedinte bigam?

Imunitatea parlamentară



Potrivit art.72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru aceasta situaţie denumirea de “iresponsabilitate juridica”, denumirea nu este dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul neputând fi în acelaşi timp responsabil şi iresponsabil,

Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată. Se instituie însă o procedură, care trebuie respectată. Astfel, senatorii şi deputaţii, chiar în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul mandatului, nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângăÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa de judecata aparţinândÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. In cazul excepţional al unei infracţiuni flagrante, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţişi supuşi percheziţiei. In acest caz, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei masuri.

Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi şi aprige discuţii în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul săvârşirii unor infracţiuni care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, de deputaţi şi senatori. Astfel, acum se prevede că nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără aprobarea Camerei, însă, per a contrario, se pot desfăşura alte acte procesuale fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei.

Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai sus-menţionate, necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei.

Noua Constituţie a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei perioade în care infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge uneori până la forurile de vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social nefiind compatibilă cu acordarea unor ocrotiri de la legea penală unor categorii de învinuiţi, indiferent de sfera socială sau politică din care ar face parte.

Imunitatea ministerială

Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de procedibilitate în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Potrivit art.109 alin.2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şiPreşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Legea nr.115/1995 privind responsabilitatea ministerială1instituie o procedură specială pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Pentru săvârşirea altor

1 Legea nr.115/1999 publicata în M. Of. nr. 300/28 iunie 1999 a fost republicata în M. Of. 334/20 mai 2002.



infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei ministeriale răspunderea acestora este antrenată în condiţiile dreptului comun.

2.1.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale româneinfracţiunilor săvârşiteîn afara teritoriului ţării

Cadrul principiilor

Principiileconsacrate în legea penală română ale personalităţii, realităţii şi universalităţii oferă cadrul legal de reprimareal faptelor periculoaseoriundese vor săvârşi şi de către oricine.

Principiul personalităţii

Principiul personalităţiilegii penale se mai numeşte alnaţionalităţii activeşi este prevăzut în art.4 Cod penal „ Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţeanromân sau dacă, neavândnici o cetăţenie, are domiciliul în ţară”.

Pentru aplicarea legiipenale române conform acestui principiusunt necesare condiţiile:

- infracţiunea să se săvârşească în străinătate:- fapta să fie considerată infracţiune potrivit legiipenale române. Nu se cere

ca fapta să fie incriminată şi de legea locului unde s-a săvârşit;- infractorul în momentul săvârşirii infracţiuniisă fie cetăţean român, ori

persoană fără cetăţenie, dar cu domiciliul în România;- nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.Prin principiulpersonalităţii se stabileştecompetenţa exclusivăşi necondiţionată a legii penale române, în sensul că aceasta se va aplica indiferent dacă făptuitorul afostcondamnat în străinătate.

Pedeapsa executată în străinătate se deducedin pedeapsapronunţată de instanţele române(art.8 şi 9 Cod penal ). De lege ferenda principiul ar putea fireformulatîn sensul că aplicarea legii penale românesă fie posibilă numai dacă există dubla incriminare

Conform acestui principiu ”legea penală rămână se aplicăinfracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacăfăptuitorul este cetăţeanromân, sau neavând cetăţenie, are domiciliulîn ţară”.

În cazul în careinfractorii au dublă cetăţeniepot fi sancţionaţi decătre ambele state ai căror cetăţenisunt, însăpedeapsa executată în afara ţăriisau detenţiapreventivă se va deduce din aceeaaplicată de statul nostru, dacă are o durată mai mare.

Principiul realităţii

Este cunoscut şi sub denumireade principiulprotecţiei reale saual naţionalităţii pasive (art. 5 Cod penal). Prin acest principiuseconsacrăaplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate,

Infracţiunile la care se referă legeasunt cele îndreptate împotriva siguranţei naţionale a statului (art.l55-173 Cod penal), a vieţii unei cetăţean român,



precum şi cele de vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.174-176 şi 182-183 Cod penal )

Condiţii de aplicarea legii penale româneconform principiului realităţii:

- infracţiunea să se săvârşească în străinătate;- infracţiunea să fie dintre cele arătateexpres în art.5 Cod penal: contra

siguranţei statului român, contra vieţii unui cetăţean român, prin care s-a pricinuito vătămare corporalăgravă unui cetăţean român. Când infracţiuneaeste îndreptată împotriva vieţii, sănătăţiisau integrităţii corporale, iarvictima, cetăţean român,devine cetăţean străin, după comitereafaptei, nu i se va mai aplicalegea penalăromână în baza principiuluirealităţii, ci a universalităţii;

- infractorul să fiecetăţean străin ori apatridcare nu domiciliază în România; dacă însă în cursul procesuluidevine cetăţean români se va aplica legeapenală română în virtutea principiului personalităţii;

- acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deci din oficiu.Aceasta este o condiţie procesuală care dacă nu este îndeplinită, procesul penal nu se poate porni.

Aplicarea legii penale potrivit principiului realităţiieste exclusivăşi necondiţionată.

Principiul realităţiilegii penale seaplicănumai dacă printr-o convenţieinternaţională nu se dispune altfel. (art. 7 Cod penal). În caz contrar se aplică dispoziţiile convenţiei.Nu este necesarca infractorul să fie prezentîn ţară cu ocazia judecării cauzei, putândfi judecatşi în contumacie (lipsă).

Principiul universalităţii

Consacrăaplicarea legiipenale româneinfracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, altele decât cele arătate la art.5 Cod penal, dacă infractorul este cetăţean străinori apatrid care nu domiciliază în România.

Acestprincipiuprevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru, şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine oricomunitateainternaţională, ca expresie a solidarităţii statelorîn lupta contra infracţionalităţii.În felul acesta infractorii vorfi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se sustragă.

Principiul universalităţiiconsacră cooperarea României la lupta comunăa statelor împotriva criminalităţii,întrucâtprevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine oricomunitateainternaţională, ca expresie a solidarităţii statelorîn lupta contra infracţionalităţii.

În felul acesta infractorii vorfi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se sustragă răspunderii penale.Pentru a fi judecat infractorul care a comisasemenea infracţiunitrebuie să se afle în ţara noastrăbenevol. Dacă aajuns fără voia lui (a fost răpit, a naufragiat vasul, a aterizat forţat avionul)nu poate fi judecatdecât dacă refuzăsă părăsească ţara.



De asemenea, pentrusancţionarea infracţiunii se cere condiţia dublei incriminări, adică aceasta să fie prevăzută atât de legeapenală română, câtşi de cea a ţării unde a fost comisă, în afară de cazul când s-ar săvârşipe un teritoriu nesupusvreuneisuveranităţi (Arctica, Antarctica, spaţiul cosmic, marea liberă) când ar fi luată în considerare legea statuluial cărui cetăţean este sau pe teritoriulcăruia locuieşte, dacă nu are vreo cetăţenie, ori împotrivacăruia a fost îndreptată acţiunea. Infracţiunea nu trebuie să fie incriminată identic şinici să fie sancţionată la fel în legislaţia ambelor ţări. Astfel, la noi poate fi incriminată ca infracţiune simplă (de bază) iar în legea străină ca infracţiune agravată. În acest caz va fisancţionată potrivit incriminării dinlegea penală română.

Dubla incriminare priveşte, de asemenea: tentativa, participaţia, tăinuirea şi favorizarea, incriminare care trebuie să existe în momentulcomiterii infracţiunii. Dacă după săvârşirea ei, aceasta este dezincriminată de către legea oricăruiadin cele douăstate sau fiind prevăzută de o lege temporară care a ajuns la termen, situaţia va fi următoarea: dezincriminareava fi luatăîn considerare şi infractorul nu va mai fi sancţionat; ajungerea la termen a legii temporare nu va fi luată în considerare, astfel că acesta va fi trasla răspundere penală potrivit dispoziţiilor art.16 din Codul penal.

Nu seva aplica legea penală română acestor infracţiuni când, potrivit legii statului pe teritoriulcăruia ele s-au săvârşit, există vreo cauză care împiedică punereaîn mişcare a acţiuniipenale sau continuarea procesului penal(unele prevăzute în art.10 Cod penal), ori executarea pedepseia fost executată ori este considerată executată.

Prioritateaconvenţiilor internaţionale în materia de infracţiuni săvârşite în străinătate

Aplicarealegii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinătate, potrivit principiilor realităţiişi universalităţii, se realizeazăşi în raport cu dispoziţiilecuprinse în art.7 Cod penal. Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile cuprinse în art.5-6 se aplică dacă nu se dispune altfelprintr-o convenţieinternaţională la care Româniaeste parte. În condiţiile în care statul nostru a încheiat şi încheie numeroase convenţiiinternaţionale sau aderă launele tratatesau convenţii multilateraleprin care îşi asumă obligaţia de a acţionapentru reprimarea unor infracţiunice periclitează comunitateainternaţională, convenţiilerespective dobândesc calitatea de legi speciale, acţionând cu prioritateîn raport cu prevederile legiigenerale, în cazul de faţă art.5-6 Cod penal.

Textul art.7 Cod penal estede naturăsă asigure o autoreglarea activităţiidesfăşurate pe plan mondial, pentru a combate fenomenulinfracţionalităţii, mai ales a celei organizate, care cunoaşte o puternică recrudescenţă.

2.1.2. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii

Necesitatea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii

Începutul cooperării organizate a statelor în lupta contra criminalităţii este marcat de crearea în 1923, la Viena cu ocazia primului congres internaţional al organelor de poliţie criminală a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală



(C.I.P.C.)1 cu sarcina de a organiza colaborarea internaţională pentru descoperirea autorilor diferitelor infracţiuni.

Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi dreptului procesual penal, prin atragerea statelor, la iniţiativa organizaţiilor internaţionale – Societatea Naţiunilor, iar în prezent O.N.U. pentru cooperarea la prevenirea şi combaterea unor infracţiuni periculoase pentru întreaga omenire.

Un rol important îl are în acest domeniu şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal în ce priveşte unificarea dreptului penal.

Pentru prima dată în istorie, crima organizată este percepută ca factor destabilizator, punând în pericol însăşi stabilitatea statelor, motiv pentru care fenomenul infracţional a intrat în atenţia organismelor internaţionale – O.N.U., Consiliul Europei etc., acestea încercând să organizeze şi să coreleze eforturile comunităţii internaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Crima organizată vizează nu numai domenii oarecum tradiţionale, precum traficul de droguri, traficul de carne vie, terorismul, falsificarea de monedă, ci şi domenii mai noi, precum criminalitatea cibernetică, criminalitatea nucleară, penetrarea organismelor statale şi reciclarea banilor murdari prin sistemul bancar internaţional.

Conferinţaministerială a O. N. U. din 21-23 noiembrie 1994 desfăşurată la Neapole, Italia, a adoptat Planul mondial de acţiune contra criminalităţii transnaţionale caracterizată prin: organizarea de grupuri cu scop infracţional, cu structuri ierarhice care permit controlul şi conducerea grupului; recurgerea la violenţă şi corupţie pentru obţinerea controlului unor pieţe sau teritorii; reciclarea profiturilor ilicite în orice activitate licita sau ilicita; potenţial de expansiune transfrontalieră şi cooperarea cu alte grupuri criminale.

Datorită acestui fapt asistăm la un fenomen de armonizare a legislaţiei penale cu tendinţe de amplificare, la acest început de mileniu, statele contemporane trecând de la o “sincronizare” a legislaţiilor penale prin adaptarea unor coduri “model” (ex. Codul penal Napoleon, Codul penal italian din 1931 – II Codice Rocco) la o armonizare pe calea consensului, prin tratate şi convenţii internaţionale multilaterale, deschise spre aderare şi ratificarea membrilor comunităţii statelor lumii.

Putem vorbi cu adevărat de un drept penal internaţional.

Formelede cooperare consacrate de Codul penal şiCodul de procedură penală sunt:

a) aplicarealegii penale româneinfracţiunilor săvârşite în străinătate destrăini sau apatrizicu domiciliul în afara teritoriului ţării noastre, în temeiulprincipiului universalităţii legii penale (art.6 Cod penal);

b) incriminarea în legea penală românăa unor fapte periculoase ca urmare a aderării sau ratificăriide către România aunor convenţiiinternaţionale.

În prezent există numeroaseconvenţii internaţionalepentru reprimareainfracţiunilorcare lezează sau pun în pericolinteresele comune ale

1 C.I.P.C. a fost reorganizata în 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Internaţională de Politie Criminala (O.I.P.C) cu denumirea cunoscuta de Interpol.



statelorşi pe care România le-a ratificatori la care a aderat, introducând în legea penală dispoziţii incriminatoare corespunzătoare. Pot fi menţionate cu titlu exemplificativ: Convenţia asupra imprescriptibilităţiicrimelor de război şia crimelor contra umanităţii, ratificată de România în 1969; Convenţia pentru reprimareatraficului cufiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor la care România a aderat în 1955; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepseori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România aaderat în 1990; Convenţia internaţională contra luării de ostatici, la care România a aderat în 1990; Convenţia Naţiunilor Uniteîmpotriva criminalităţiitransnaţionaleorganizate, pe care România a ratificat-o în 2002: Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, ratificată de România în 1997 etc.

c) recunoaşterea, potrivit legiipenale a efectelorhotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate, în sensul scăderii din durata pedepseiaplicate de instanţeleromâne a perioadei dereţinere, arestare preventivăori a părţii din pedeapsăexecutate în străinătate ;

d) consacrarea recidivei internaţionale în art.37alin.3 din Codul penal în vigoare.Potrivit acestor dispoziţii, lastabilirea stării de recidivă, se poate ţine seama şi dehotărârea de condamnarepronunţată în străinătate, pentru o faptăprevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnareafost recunoscută de instanţeleromâne în condiţiile legii;

e) transmiterea, în temeiul reciprocităţii între state, deinformaţiişi date privitoarela antecedentele unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile penale, cazierul judiciar sau orice alte datecare interesează stateleîn lupta lor comună contracriminalităţii;

f) extrădarea, ca formă de bază a cooperării între state în reprimarea fenomenului infracţional.

Forme ale cooperăriiinternaţionale în luptacontra criminalităţii

În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penalăcuprinde: asistenţa judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, transferul de proceduri, recunoaşterea hotărârilor.

Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră, etc.

Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat.

Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale.

Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul



Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare;transferarea persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar.

Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate.

În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce.

În relaţia cu statele membre UE, rolul Ministerului Justiţiei, ca autoritate centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală se schimbă, principala atribuţie rămânând aceea de a asista şi sprijini contactul direct între autorităţile judiciare române şi cele din statele membre UE, spre deosebire de atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu statele nemembre UE, care includ, între altele, efectuarea controlului de regularitate internaţională (în calitate de „gardian al tratatelor” încheiate de România în această materie) şi transmiterea/primirea cererilor. Desigur, şi în relaţia cu statele membre UE pentru anumite forme de cooperare (transferarea persoanelor condamnate, supravegherea transfrontalieră, urmărirea transfrontalieră), autoritatea centrală – Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz,îşi păstrează rolul actual. Totodată, o bază de date privind mandatele europene de arestare se creează la nivelul Ministerului Justiţiei, căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare trebuie să îi comunice toate mandatele europene de arestare emise sau executate.

Cooperarea României la combatereacriminalităţii internaţionale

Cooperarea Românieila combaterea infracţiunilor ce aduc atingereintereselor comuneale statelor se realizeazăprin aderareala convenţiile internaţionale pentru reprimarea infracţiunilorşi prin incriminareaşi sancţionareaîn legea penală a acestor fapte periculoase.

Menţionăm cu titlu de exemplu:

- Convenţia internaţionalăasupra falsificărilor de monedă, semnată la Genevala 20 aprilie 1929 şi ratificată în România în 1930. În aplicarea



acestei convenţiiprin dispoziţiile art.284 Cod penal a fost incriminatăfalsificarea de monede, timbre sau valori străine.

- Convenţia pentru prevenirea şi reprimareaterorismului internaţional, adoptatăla Geneva în 1937. Urmareaceste convenţiia fost adoptat înCodul penal, art.171 –infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin.

- Convenţia pentrureprimarea şi abolireatraficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituirii altuia, încheiatăîn 1949 la iniţiativa O.N.U. Urmarea acestei convenţiia fost incriminat prin dispoziţiile art.329 Cod penal,proxenetismul.

Poate fi menţionată şi Legea 678/2001 privind traficul de persoane.

- Convenţiade la Hagadin 1954 pentru protecţia bunurilor culturaleîn caz de conflict armat, ratificată de Româniaîn 1958, în codul penal; ca urmare a acestei convenţiiau fost incriminate prin dispoziţiile art.360 Cod penal distrugerea, jefuirea sau însuşireaunor valori culturale, ca infracţiuni contra omenirii.

- Convenţiasuplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul conferinţeiO.N.U, privind lupta împotriva sclavajului.

În Codul penal român,este incriminată sclaviaprin dispoziţiile art.190 Cod penal.

- Convenţia de la Geneva asupra mării liberedin 1958, care impune statelor semnatare obligaţiade a lua măsuri legislativepentru incriminarea şi sancţionareafaptei de rupere sau deteriorare a unui cablusau a unei conducteîn marea liberă, de natură a întrerupesau împiedicacomunicaţiile cărorale sunt destinate.

În codul penal românaceste obligaţiisunt îndeplinite prin incriminareadin art. 217 alin.3,ca variantă agravantă a infracţiunii de distrugere, cândare ca obiect echipamentesau instalaţii de telecomunicaţii, infracţiune susceptibilă de variante mai grave în art.219 alin.2

- Convenţia asupra mării libere de la Genevadin 1958, care califică pirateria dreptcrimă internaţională. În codul penal român pirateria este incriminatăprin art.212.

- Convenţia unică asupra stupefiantelordin 1961 a O.N.Ucare a înlocuitconvenţiile anterioareprivitoare la stupefiante, ratificată prin Decretulnr.626 din 1973.

În prezent regimul stupefianteloreste reglementat prin Legea nr. 522 din 24 noiembrie 2004 privind prevenireaşi combatereatraficului şi consumuluiilicit de droguri, care a modificat şi completat Legea nr. 143/2000 privind combatereatraficului şi consumului de droguri şi care abrogase art. 312 Cod penal.

- Convenţiapentru reprimareaactelor ilicite îndreptate contrasecurităţii aviaţiei civileîncheiată la Montreal, la 23 septembrie 1971, semnată de Statul român la 10 iulie 1972 şi ratificată prin Decretulnr.66/1975, iar ca urmare a fost modificatCodul aerian, prin Decretul nr.60/1975, introducându-se în dispoziţiile acestuia incriminările prevăzuteîn Convenţia de la Montreal.



- Convenţia internaţionalăcontra luăriide ostatici, adoptată la New York la 17decembrie 1979;Româniaa aderat la această convenţieprin Decretul-legenr. 111 din 30martie 1990al C.P.U.N (M. Of. nr. 48din 2 aprilie1990).

- Convenţia împotriva torturiişi a altor pedepseori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New Yorkla 10 decembrie 1984, la care România a aderatprin Legea nr. 19/09.10.1990. Prin legea nr. 20din 9 octombriepentru modificarea şi completareaunor dispoziţiidin Codul penal şi Codul deprocedură penală, a fost adăugat un alineat nou, final la art.117 Cod penal, privitor laneexpulzareastrăinuluidacă acesta riscăsă fie supus la torturăîn statul în care urmează să fie expulzat, iar prin dispoziţiile art.2671

Cod penal, a fost incriminată tortura.

Forme ale cooperării internaţionale în materie penală prevăzute de Legea nr. 302/2004

Asistenta juridică între state, ca formă de cooperare internaţională în materie penală se realizează prin următoarele modalităţi:

- extrădarea reciproca a infractorilor refugiaţi pe teritoriul lor;- transferul reciproc de proceduri în materie penală;- acordarea reciproca de asistenţă judiciară înmaterie penală;- transferul reciproc al persoanelor condamnate;- recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.Toate aceste modalităţi se realizează prin reciprocitate, în convenţiile care le reglementează fiind prezentă, chiar de la primele articole, prevederea princare părţile se angajează să îşi acorde reciproc sprijin în materia transferului de proceduri ori de persoane condamnate1 sau să îşi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune2 ori să îşi transmită anumite documente, date etc. şi săefectueze anumite acte de urmărire penală.

Extrădarea

Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.

Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.

Pentruprima dată noţiunea de extrădare a fost folosită în mod oficial în Franţala data de19.02.1971, când adunareaconstituantă a decretat întocmireaunui proiect de lege în legătură cu această instituţie.

1” De pilda art.2 din Convenţia europeana asupra transferării persoanelor condamnate: “Părţile se angajează sa isi acorde reciproc, în conditiile prevazute prin prezenta conventie, cooperarea cea mai larg posibila în materia transferării persoanelor condamnate”2 Art.1 din Conventia europeana de extrădare: “Partile contractante se angajează sa isi predea reciproc potrivit regulilor şi sub conditii determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea executarii unei pedepse sau a unei masuri de siguranta de catre autorităţile judiciare ale partii solicitante”.



Extrădarea este una din formele cooperăriijudiciare internaţionale în materie penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant)o persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant.

Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al dreptului internaţional penal.

Termenul este de origine latinăşi provine din adverbulcircumstanţial de locex-în afară, în exterior, urmat de verbul traditio- de a preda,a livra.

Prin legea nr. 80 din 09.05.1997 România a ratificatConvenţiaeuropeanăde extrădareîncheiată la Parisla 13.12.1957, cât şi protocoalelesale adiţionale, încheiatela Strasbourg la 15.10.1975 şi la 17.03.1978, însă a prevăzut la art.2, paragraful 1 o rezervă, în sensul că extrădareava fi acordată numai pentru fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani,iarîn vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severă.

Prin legea de ratificare, România a extinssfera persoanelor neextrădabileşi asupracelor care au dobânditdreptul de azil pe teritoriul statului român, dar în acelaşi timp a introdus şi un alineat noupotrivitcăruia şi cetăţenii românipot fi extrădaţi în baza unor convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate.

Legea specială care reglementează extrădareaeste Legea 302/2004 care, în art.24, menţionează căcetăţenii români pot fi extrădaţidin România în baza convenţiilorinternaţionale la care aceasta este parteşi pe bază de reciprocitate, cu îndeplinireaurmătoarelorcondiţii:

- în vederea efectuării urmăririi penaleşi a judecăţii, dacă statul solicitant dă asigurări suficiente că în cazulcondamnării la o pedeapsăprivativă de libertateprintr-o hotărâre judecătorească, persoana extrădată va fitransferată, în vederea executării pedepsei în România ;

- persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriulstatului solicitant la data formulării cererii deextrădare;

- persoanaextrădabilăare şi cetăţenia statuluisolicitant;- persoana extrădabilă a comis faptape teritoriul sau împotrivaunui cetăţean al

unuistat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant estre membru al acesteia.

Extrădarea este acordată de Româniaîn vederea urmăririi penale sau a judecăţii, numai pentru faptea căror săvârşire atrage potrivit legii statului solicitantşi a legislaţiei române,o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de 1 an.

Dacăfapta pentru care se cere extrădareaeste pedepsită cu moartea, de către legeastatului solicitant, extrădareanu va fi acordatădecât dacă statul respectiv dă asigurări statului român că pedeapsa capitală nu va fi executată.

România nu va acorda extrădarea în situaţiileîn care persoana extrădabilăar fi judecatăîn statul solicitantde un tribunal care nuasigură garanţiilefundamentale



de procedură şi deprotecţie a dreptului la apărare, sau de către un tribunal anume constituitîn vederea judecării cazului respectiv.

Extrădarea nuva putea fi acordată pentru fapte în legătură cu care aintervenit prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei, cât şi pentrufaptepentru care în România a intervenit amnistia.

Condiţiile de fond şide formă ale extrădării

Pentru ca o cerere de extrădare să poată fi admisăde statul solicitat, trebuie în mod obligatoriu îndeplinite o serie de condiţii pozitive sau negative, care de regulă sunt prevăzuteîn convenţiile sau tratatele încheiate între state.

În cazul în careunele stateau adoptat legi de extrădare, dispoziţiile acestora vin săsuplinească tot ceea ce nu s-areglementat princonvenţiile de extrădare, iar în lipsa unor tratate şi a unor legi specialeîn materie, condiţiile extrădării sunt cele definiteîn dreptul internaţional.

Extrădarea presupuneca elementepremisă, în lipsacăroraea nu poate exista, următoarele:

infracţiune consumată sau rămasă în fază de tentativă pedepsibilă; un infractorcare poate fi tras la răspundere penală; sancţiunepenală definitivăaplicată infractorului. Însfera condiţiilor de fondale extrădăriiintră elementecare privesc persoana făptuitorului, infracţiunea comisă, urmărirea penală, gravitatea pedepsei precum şicondamnarea suferită. Dacă legile şi tratelede extrădare reprezintăcadrul juridic, în baza căruia aceasta este legitimată, condiţiile de fond reprezintă esenţaconcretă a extrădării, iar lipsa acestora conduce în mod indubitabilla respingerea cererii.

Pentru a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească o serie decondiţii, şianume:

- persoanacu privire la care se solicităextrădareasă nu aibă calitateade justiţiabil în statul solicitat. Astfel dacă persoana solicitatăface obiectul unei urmăriri penaleîn statul solicitat, ori are calitatea de inculpat într-un procesaflat pe rolul instanţelor judecătoreştisau mai mult i s-a aplicat deja o pedeapsăprivativă de libertate, extrădareanu mai este posibilă decât după terminareaprocesului penal şi după executarea pedepsei. Cu titlu de excepţie, pentru a se evita împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, există posibilitatea extrădării temporarea infractorului şi aceastanumai pentru îndeplinirea unor acte procesuale care nu suferă amânare. Imediat după îndeplinirea acestora, infractorul va reveni în statul solicitat;

- persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţilejudiciare ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.

Referitor la această condiţietrebuie remarcat faptul că extrădarea va putea fi refuzată de statul solicitat dacă autorităţile judiciare ale acestoraau dispus neînceperea urmăririi penalesau scoaterea de sub urmărire penală a persoanei, pentru aceeaşi faptă cu cea reclamată de către statul solicitant. Mai mult decât atât, dacă persoana reclamatăa fost judecată definitiv, extrădarea nu mai poate fi acordată potrivit principiului „non bis în idem” dacă aceasta a fost achitată,



dacă pedeapsa a fost executată integralsau a fost graţiată sau amnistiată, sau dacă instanţa a stabilit vinovăţiainfractorului fără a pronunţavreo sancţiune.

- persoana reclamată să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limiteleconferiteprin convenţii sau legi internaţionaleîntrucât în aceastăsituaţie extrădareanu poate avea loc, aflându-ne în faţa unei excepţii de ordin procedural de la principiul aplicării legii penale în raport de locul săvârşirii faptei.Persoanele care beneficiazăde o astfel de imunitatesunt de regulă ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari acreditaţi în alte state, consilierii, secretarii şi ataşaţii ambasadelor, membrii corpului consular, cât şi membrii misiunilor diplomatice speciale, membrii armatelor străine aflate în trecerepe teritoriul unui stat;

- persoana străină a cărei extrădare se cere, să nu deţină calitatea departicipant(martor, expert, parte) la un proces în statul solicitat;

Sunt exceptatede la extrădareşi acele persoane străine citate în vederea audierii lor ca martori, părţi vătămate, părţi civile, experţi atât timp cât îşipăstrează această calitateşi se află pe teritoriulstatului solicitatîn scopul pentru care au fost citaţi.Dupăepuizarea audierilorde cătreautorităţile competente, aceste persoanesunt obligate să se întoarcă în statul solicitant, iar dacă refuzăele vor fiextrădate nemaiputând beneficiade imunitatea ce le-afost acordată pe timpul procesului.

- extrădarea persoanelorreclamate să nu afectezegrav starea sănătăţii lor.

Aceastăcondiţie cerutăpentru efectuarea extrădării are un profund caracter umanistşi se referă la starea sănătăţii persoaneireclamate, în unele situaţii aceasta putând fi refuzată dacă s-ar produceconsecinţe gravecu privire la viaţa sau sănătatea persoanei, datorită vârstei sauafecţiunilor de care suferă. În aceste situaţii când extrădareaeste refuzată pentru motive de sănătate, persoana reclamatăpoate să fie cercetatăîn cadrulunui dosar penal de autorităţilejudiciare din statul solicitat, dar numai în limitele stabiliteprin convenţii sau acorduri bilaterale.

În cadrul condiţiilor de fondale extrădăriifapta penalăjoacă rol principal care ocazionează extrădareaşi aceasta trebuie să îndeplineascăo serie de condiţiireferitoare la locul săvârşirii, natura şi caracterul său, sau calificarea ca infracţiuneîn legislaţia ambelor state, după cum urmează:

- fapta să fi fost săvârşităpe teritoriul statuluisolicitantsau împotrivaintereseloracestuia şi să nu fie aplicabilălegea statului solicitat;

Referitor la această condiţie, dacă o infracţiune a fost săvârşită în apele extrateritoriale, iar infractorul se refugiază într-un port străin în care se face escala, statul al cărui pavilion îl poartă nava poate cere extrădarea statuluiunde s-a refugiat făptuitorul. La fel se procedează şi când fapta s-a comis în spaţiulaerian, în această ipoteză extrădareafiind admisibilăcând cerereaa fost adresată statului unde s-a refugiat făptuitorul. În ambele situaţii, condiţia esenţială cerută pentru admiterea extrădării este aceea ca persoanaîn cauză să nu fie cetăţean al statului în care s-a refugiat.

- să fie prevăzută ca infracţiuneîn legileambelor state (dubla incriminare);

Dubla incriminareeste prevăzută şi în dispoziţiile art.26 din Legea nr.302/2004şi potrivit acestui text de legeextrădarea poate fi admisă numai



dacăfapta pentru careeste învinuită sau a fost condamnatăpersoana solicitatăeste incriminată înlegile ambelor state, cu excepţia situaţiilorîn care prin convenţii nu se prevede altfel.

- infracţiunile să prezinte un gradsporit de pericolsocial,gravitate exprimată în general în limitele specialeale pedepsei prevăzutede lege pentru fapta respectivă;

Gradul de pericol social al infracţiunilor este tratatîn dreptul intern al statelor, dar şi în tratatele internaţionale în moduri diferite. Pentru a se putea solicita extrădarea, infracţiunea săvârşitătrebuie să atragă un minim de pedeapsă care, în general, se situează între 1 şi 2 ani. Există însă şi o excepţiede la acest principiualcondiţionării extrădării de limitaminimă a pedepsei şi ea vizează exact opusulprimei situaţii, referindu-se la maximul pedepsei. Este cazul cândfapta pentru care se solicită extrădarea este pedepsită cu moarteaîn legea statului solicitant,iar această pedeapsa nu este prevăzută în legea statului solicitat. În această situaţie extrădarea va fi refuzată, cu excepţia cazului când statul solicitantva da asigurări concretecă pedeapsa capitală nu va fi executată.

În Convenţiaeuropeană de extrădarese face în mod expres menţiuneacă extrădarea va avea locdoar pentru faptelepedepsite de legile ambelor statecu o pedeapsăprivativă de libertate de cel puţin 1 an sau cu o pedeapsă mai severă,.

Odată cu ratificarea acestei convenţii, România a formulato rezervăcu privire la gravitateasocială a faptei, arătând că extrădarea va fi cerutăşi respectiv acordată,în vederea urmăririi şi judecăriinumai pentru fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsăprivativă de libertate mai mare de 2 ani sau mai severă, în timp ce pentru executarea pedepsei extrădarea se va acorda numai dacăpedeapsa privativă de libertateeste mai mare de 1 an sau mai severă.

- infracţiunile care motivează cererea de extrădaresă nu fie de natură politică;

Ideea neextrădăriiinfractorilor politici a apărutîn timpul revoluţiei franceze şi a fost consacratăchiarîn Constituţie. Justificarea acestui principiu porneşte de la ideeacaracterului local al infracţiunii politice, socotindu-se că aceasta aduce atingerenumai statului împotriva căruia a fost săvârşită, ea neprezentând pericol socialşi pentru statul unde s-a refugiat făptuitorul. Primul protocol adiţional al convenţiei de extrădare din anul 1957, încheiat la Strasbourg, a exclus din categoria infracţiunilorpolitice crimele împotrivaumanităţii, crimele de genocidşi orice violări ale legilor războiului, fiind logică această măsură în raport de gravitateasocială deosebită a acestor fapte, cât şi consecinţele dezastruoase pentru întreaga comunitate internaţională. În acest context, în art.8 din legea nr. 302/2004 se enumeră expresfaptele carenu pot fi considerate infracţiuni de natură politică: atentatul laviaţa unui şef de stat, actele de tortură sau tratamentele crude, crimele împotriva umanităţii, infracţiunile de terorism etc.

În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele trate internaţionaleprevăd şi infracţiunilede presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunilefiscale, explicaţia exceptării acestora fiind aceeacă nu reprezintă un interes deosebitîn sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor faptetrebuie să fie strictarătată în tratatele sau convenţiileîncheiate între state

- Infracţiunea să nu facă partedin categoria altor fapteexceptate de la extrădare;



În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele tratate internaţionaleprevăd şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunilefiscale, explicaţia exceptării acestora fiind aceeacă nu reprezintă un interes deosebitîn sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor faptetrebuie să fie strictarătată în tratatele sau convenţiileîncheiate între state.

- Infracţiuneasă nu fi fost amnistiată în statul solicitat întrucât se înlătură răspunderea penală a infractorului, iar dacă a intervenit după condamnare, înlătură şi executarea pedepseipronunţate.

Pentru atingereascopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale şi pentru a se evitasupunerea condamnatului extrădatunui tratament inuman, degradant sau torturii se cer îndeplinite o serie de condiţiiprivitoare lanatura şi cuantumulpedepsei,acesteafiind stipulate în mod expres în acordurile şi convenţiile internaţionale, avândca obiect extrădarea.

Prima dintre aceste condiţii se referăla excluderea perspectivei de executare a pedepsei capitaleîn statul solicitant, iar ea a fost menţionată pentru prima dată în art.11 dinConvenţia Europeană deextrădaredin 1957, care prevedea,ca o condiţie esenţială a admiterii expulzării, obligaţia statuluisolicitant de a nu pune în executare pedeapsa capitală, în ipoteza în care legea internăprevedea acest gen de pedeapsă.

La noi în ţară, în art.22 alin.3 din Constituţiese stipulează în mod exprescă pedeapsa cu moartea este interzisă.

În acelaşi sens, Legea nr. 302/2004 stabileşte că esteinterzisă extrădarea unei persoane, dacă faptapentru care se cere este pedepsită cu moartea de legea statului solicitant. Totuşi, este posibilă extrădareadacă statulsolicitantgarantează statului româncă nu va executa pedeapsacu moartea, ci o va comuta în pedeapsa pe viaţă.

O altă condiţie este aceeacă pedeapsa la care afost condamnată persoana solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente inumane, degradante sau care să producă suferinţefizice şi psihiceîn statul solicitant.

Deasemeni este absolut obligatoriu ca pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana extrădabilă să fie privativă de libertate, în absenţa acestei modalităţi neputându-se justifica arestarea provizorie sau predarea forţată, adică restrângerea unor drepturi asupra cărora organele judiciare străine nu s-au pronunţat.

Acest principiu îşi găseştematerializarea în art.28 din Legea nr. 302/2004, în care se arată în mod exprescă extrădarea este cerută şi respectiv acordată în vederea executării unei sancţiuni penale,numai dacă aceasta este mai mare de 1 an.

Extrădarea nu va putea fi acordată nici dacă s-adepăşit termenulde prescripţieal executării pedepsei, acest principiu fiind înscrisîn Convenţia europeanăde extrădare, în care seprevede cerinţa alternativă ca prescripţiasă fie împlinită pentru ambele state, deci atâtpotrivit legislaţiei statului solicitant, cât şi a celui solicitat. Acest lucruare o importanţă deosebită pentru că dacă în statul



solicitanttermenuls-a împlinit, iar în statul solicitat nu s-a împlinit, nu mai există temeiul juridical extrădării, deoarece s-au produsefectele prescripţiei.,

Principiul se regăseşte şi în art.35 din Legea nr. 302/2004în care se stipulează expres că extrădareanu se acordă încazul în careprescripţiarăspunderii penalesau prescripţia executării pedepsei este împlinită, fie potrivit legislaţiei române, fie a statului solicitant.

Extrădareanu poate fi acceptatănici în ipotezaîn care pedeapsaaplicată făptuitorului a fost graţiată sau suspendată în întregime, în statulsolicitant. În acest sens,în art.37 din Legea nr. 302/2004 se arată în mod exprescă actul de graţiere adoptat de statul solicitantface inoperantă cererea de extrădarea, chiar dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.

Dacă neîndeplinirea condiţiilor de fondconduce în mod cert la respingerea cererii de extrădarea, absenţa unor condiţii de formăpoate fi acoperită ulterior, fără camecanismul extrădării să se oprească.

Condiţiile de formă ale extrădării privescexistenţa şiregularitatea acesteia, actelecare trebuie să însoţeascăcererea, concursul de cereri, modul detransmitere al documentelor, termenele în caretrebuie îndeplinite,arestarea extrădatului, tranzitul şi predarea sa. Cu alte cuvinte, condiţiile de formăsunt acelea care impunformalităţile prealabileextrădării stabilind modulîn care se întocmescactele procesuale şi procedurale.

În mod logic, primele condiţii de formă privesccererea prin care se solicităextrădarea, aceasta fiind un act prin care statulsolicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine extrădareaunei persoane şi pe bazacăruia statulsolicitat acordă extrădarea.Cererea de extrădarea trebuie să fie însoţităde o informare cuprinzânddate despre infracţiuneapentrucare se solicită, cât şi încadrarea juridică, la aceasta ataşându-se actele care justificăcererea de extrădaresau înscrisuri care certificăsituaţia juridică a persoanei.

Dacă cererea priveşteo persoană urmărită, înscrisul care certificăsituaţia juridicăa acesteia este copia certificată a mandatului de arestare, iar dacă cererea priveşte o persoană condamnată, înscrisul necesar este copia certificată a sentinţei de condamnare rămasă definitivă.De asemenea, actele care însoţesc cererea de extrădare trebuie să aratedespre ce infracţiune este vorba, încadrareajuridică a faptei, cât şi datenecesare identificării persoanei.

După cum este de ştiut, lipsa plângerii prealabileîn cazul anumitor infracţiuni este o cauză care înlătură răspundereapenală, iar potrivitacestui principiu, în Legea nr. 302/2004 s-a stipulat în mod exprescă extrădareanu se acordă în cazul în care, potrivit legislaţieiambelor state, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar aceasta nu a formulat plângere.Având în vedere că extrădareapresupune predarea fizică a unei persoanecătre statul solicitant, este evident că în situaţia decesului autorului infracţiunii, cererea de extrădarea rămânefără obiect.

În sfârşit, un alt impedimentla admiterea cererii deextrădare este şi acela legat de amnistia faptei pentru cares-a solicitat extrădarea, şi în această situaţie cererea urmânda fi respinsă deoarece efectul amnistiei înlătură definitivi răspunderea penală.



Mandatul european de arestare

Prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI/2002 din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliul European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între Statele Membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul persoanelor care se sustrag de la executarea unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecăţii.

Astfel, începând cu data 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii Europene nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale privind extrădare, acestea fiind înlocuite cu dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.

La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să înlocuiască procedura formală de extrădare prevăzută în documentele internaţionale referitoare la extrădare1, s-a avut în vedere, în primul rând, obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei2, care nu poate fi atins în mod optim în sistemul actual de convenţii de extrădare, care implică o procedură formală şi greoaie.

Potrivit Deciziei-cadru3, mandatul european de arestare constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie„ a cooperării judiciare.

Potrivit art. 1 pct. (1) din Decizia-cadru, mandatul european de arestare este o hotărâre judiciară emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru apersoanei solicitate, pentru efectuarea urmăririi penale sau executării unei sentinţe privative libertate sau a unei dispoziţii de detenţie.

Potrivit legii interne, mandatul european de arestare este definit ca fiind o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a persoanei solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Sub un prim aspect, observăm că legislaţia internă este mai completă deoarece prevede că mandatul european de arestare poate fi emis şi în vederea judecăţii4.

Forma şi elementele pe care trebuie să le conţină mandatatul european de arestare sunt stabilite de dispoziţiile art. 8 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene şi dispoziţiile art. 79 din

1 Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenţia pentru simplificarea procedurii de extrădare între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, Convenţia privind extrădarea între Statele Membre ale uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, etc. 2 Pct. 5 din Preambulul Deciziei- cadru..3 Pct. 6 din Preambul.4 Art. 77 din Legea nr. 302/2004.



Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 – privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Potrivit acestor prevederi legale, mandatul european de arestare trebuie să conţină următoarele informaţii:

- identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;- denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax şi adresa de e-mail ale

autorităţii judiciare emitente (aceste elemente sunt necesare pentru a se putea verifica dacă mandatul a fost emis de către o autoritate judiciară competentă şi pentru a se înlesni comunicarea dintre cele două părţi);

- indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive (data rămânerii definitive a hotărârii este necesară pentru a se verifica dacă nu s-a prescris executarea pedepsei), a unui mandat de executare a pedepsei, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii;

- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;- o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv

momentul, locul şi gradul de implicarea al persoanei solicitate. Aceste elemente sunt necesare pentru a se putea stabili calificarea juridică a faptei potrivit legislaţiei statului solicitat, pentru a se verifica competenţa, pentru a se verifica termenele de prescripţie sau o eventuală aplicare a unor acte de clemenţă;

- pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent în situaţia în care predarea este solicitată în vederea efectuării urmăririi penale;

- dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.

Pentru soluţionarea cu operativitate a cauzei, apreciem că odată cu transmiterea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară a statului solicitant trebuie să comunice informaţii de natură să confere persoanei solicitate următoarele garanţii:

- în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate în lipsă sau dacă persoana solicitată nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată ca fiind suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului european de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;

- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă;

- în cazul în care persoana solicitată este cetăţean român şi predarea este solicitată în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii şi se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, garanţii cu privire la dreptul persoanei solicitate de a fi transferată în România în vederea executării pedepsei;



- garanţii în privinţa existenţei reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni pentru acelaşi gen de infracţiuni. În cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român.

În ceea ce priveşte forma, mandatul european de arestare trebuie întocmit conform modelului din anexa la Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene.

Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în una sau mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, conform declaraţiei pe care statul de executare a depus-o la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.

Conform declaraţiei pe care România a depus-o la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene şi art.79 alin. 4 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză sau franceză.

2.2

2.

Sarcina de lucru va fi verificată în cadrul activităților tutoriale.

2.2.Aplicarea legii penale în timp

Preliminarii

Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea soluţii problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să determine legea penală aplicabila:

- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;- cândfapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioara o

consideră infracţiune;- când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar pana la judecarea ei ori

executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care scoate în afara licitului penal fapta comisa;

- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca infracţiune;


Sarcina de lucru 1

Arată modul în care se aplică legea penală în spaţiu în cazul infracțiunilor continue, continuate și de obicei.


- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o lege nouă care prevede o pedeapsă mai mica decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite mai reduse decât legea veche;

- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi nu este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.

- Răspunsuri la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii penale în raport cu timpul prevăzut în Codul penal roman art. 10-16.

Principiul activităţii

Este un principiu de bază al apărării legii penale în timp, ce dă expresie şi decurge din principiul legalităţii, ce corespunde nevoilor de apărare socială ca şi al aparerii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Potrivit acestui principiu legea penala se aplica infracţiunilor săvârşiteîn timpul cat ea se afla în vigoare.Legea se publică în Monitorul Oficial al României şiintră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (art.78 din ConstituţiaRomâniei, revizuita prin Legea nr.429/2003).

Intrarea în vigoare a unei legi penale poate avea loc şi la o data ulterioara– când se prevede o astfel de dată în respectiva lege. Intrarea în vigoare a legii penale la o dată ulterioară poate fi determinate de:

a) necesitatea creării unui timp (vacatio legis – repausul legii) pentru a putea fi cunoscută atât de destinatari cât şi de către organele de aplicare;

b) pentru a da posibilitate indivizilor să se conformeze noilor exigente penale.

Exemple de legi penale ce au intrat în vigoare la o data ulterioară: Codul penal actual a fost adoptat la 21 iunie 1968, iar în vigoare a intrat la 1 ianuarie 1969 potrivit dispoziţiei din art. 363 C.p.; Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost publicată la data de 1 iulie 2004 şi a intrat în vigoare în 60 de zile de la data publicării ei, cu excepţia dispoziţiilor Titlului III din lege. Prin publicare, se realizează o mai buna cunoaştere a legii şi nimeni nu va putea invoca, în caz de încălcare, că nu a cunoscut-o (nemo censeturignorare legem).

Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare

Abrogarea, după întinderea ei poate fi totală – când întreaga lege este scoasa din vigoare şiparţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare.

Abrogarea, după caracterul ei poate fi : expresăşi tacita. O abrogare este expresă când se prevede de legea de abrogare, ce anume se scoate din vigoare: legea nr.…., art.….alin…, iar aceasta trebuie să fie regula în dreptul penal. Abrogarea este tacită sau implicită când aceasta se desprinde din economia legii, ori a normelor ce privesc aceleaşi relaţii sociale de apărare, prevăzând aceleaşi fapte ca infracţiuni, cu aspecte deosebite de legea anterioara în ce priveşte condiţiile de aplicare a unei instituţii penale ori a unui nou regim de sancţionare pentru minori.

Intre intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare, legea penală este activă, se aplica faptelor săvârşiteîn acest interval de timp.

Aplicarea legii penale active nu ridică probleme dacă infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă în timp ce este în vigoare aceeaşi lege penala.



a) Probleme speciale se pun în cazul infracţiunilor ce încep sa fie săvârşite sub incidenta unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi. Este cazul infracţiunilor continue, continuate, de obicei, progresive.

Doctrina penală şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că legea aplicabilă infracţiunilor a căror consumare se întinde pe durata a două sau mai multe legi este cea din momentul epuizării infracţiunii, a producerii ultimului rezultat.Deci legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii este legea ce va fi aplicată.Aceeaşi concepţiea caracterului unitar a ilicitului penal este adoptată şi în legătură cu actele de participaţie penală (instigare, complicitate) care vor fi judecate după legea în vigoare din momentul săvârşirii faptei de către autor.

b) Determinarea legii penale aplicabile se va pune şi în situaţia în care la reglementarea aceleiaşi relaţii sociale vin în concurs doua legi (una generală şi una specială), ambele în vigoare, regula că legea specială derogă de la legea generală va rezolva problema. Când în vigoare sunt două norme care incriminează aceeaşi faptădar o norma este în partea specială a codului penal, iar alta intr-o lege speciala (lege nepenala cu dispoziţiuni penale). Intr-o astfel de situaţie incriminarea din codul penal devine norma generala şi regula de mai sus îşi păstrează valabilitatea.

Principiul neretroactivităţii legii penale

Este consacrat prin dispoziţiile art. 11 C.p.:

“Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.

Principiul neretroactivităţii legii penale conţine regula că legea penala care incriminează fapte ce anterior nu erau prevăzute ca infracţiuni (incriminaţio ex novo) nu se aplică faptelor săvârşite mai înainte de intrarea ei în vigoare. Legea penala dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut, când este vorba de incriminarea faptelor.Principiul neretroactivităţii apare ca un aspect al principiului fundamental al legalităţii.

Intr-adevăr, prin dispoziţiile prevăzute în art. 11 Cod penal, se consacră regula că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă penal de o fapta care la data săvârşirii ei nu era prevăzută ca infracţiune (nullum crimen sine lege praevia).

Dacă principiul legalităţii formulat în art. 2 Cod penal ar fi cuprins şi această regulă, a interzicerii retroactivităţii legii penale noi, care incriminează, el ar fi fost complet formulat, iar dispoziţiile din art.11 Cod penal ar fi fost de prisos.

Întrucât principiul legalităţii nu cuprinde şi o astfel de prevedere, de neretroactivitate a legii care incriminează, dispoziţiile art. 11 Cod penal sunt necesare şi constituieo completare a principiului legalităţii, o garanţie a libertăţii indivizilor.

Principiul retroactivităţii legii penale



Este consacrat în dispoziţiile art. 12 Cod penal şi conţine regula că legea nouă care dezincriminează (abolitio criminis) se aplică faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare.

Deci,principiul retroactivităţii legii penale are în vedere situaţia în care la data când este săvârşită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca infracţiune, dar ulterior, apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara ilicitului penal. Această lege nouă ce dezincriminează se aplică şi faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare.Fundamentul acestui principiu trebuie observat în legătură cu scopul dreptului penal de apărare socială şi care nu se mai justifică, dacă fapta şi-a pierdut caracterul penal.

Legea care incriminează fapta a fost scoasă din vigoare. Deci principiul retroactivităţii are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă şi nu situaţiile în care fapta continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă denumire, ori prin abrogarea din legea specială, rămâne ca infracţiune în legea penala generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei infracţiuni.

Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. Deci faţă de un condamnat pentru o infracţiune ce ulterior a fost dezincriminată va înceta orice interdicţie sau decădere, fiind considerat fără antecedente penale.

Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă care este adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este firesc să-şi găsească aplicarea din acest moment. In dispoziţiile alineatului 2 din art. 12 C.p. este consacrată retroactivitatea legii penale care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative şi care se va aplica infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la intrareaîn vigoare a legii noi.

Principiul ultraactivităţii legii penale temporare

Ultraactivitatea este recunoscută numai legilor penale temporare. Este principiul consacrat prin dispoziţiile art. 16 Cod penal.

Legea penala temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acel interval de timp.

Necesitatea de aplicare socială care determină adoptarea legii penale temporare justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar numai faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru făptuitorii care săvârşesc infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii penale temporare, pentru a rămânenesancţionaţi, ori de a fi sancţionaţi potrivit legii penale mai favorabile.

Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii



Situaţiile tranzitorii, determinate de succesiunea legilor penale, se referă la ipotezele în care de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la judecarea ei intervin una sau mai multe legi penale succesive, care prevăd fapta ca infracţiune.

In astfel de situaţii s-a pus deci problema, “extraactivităţii” uneia dintre legile penale succesive.Dintre opiniile care s-au conturat în doctrina penală, una singură s-a impus şi a fost consacrată în legislaţia penală şi priveşte aplicarea legii penale mai favorabileinfractorului, sau a “legii penale mai blânde” ori “mitior lex”.

Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului înlătură neajunsurile celorlalte opinii, corespunde nevoilor de apărare sociala, întrucât fapta nu rămâne nesancţionată, indiferent că se aplică legea nouă ori legea veche, iar pentru infractor este legea care îi conferă cea mai favorabilă situaţie.

Principiul aplicării legii penale mai favorabile infracţiunilor nedefinitiv judecate

Este consacrat în art. 13. Cod penal şi are în vedere ipoteza în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai multe legi penale succesive, când se va alege dintre acestea legea mai favorabila infractorului.

Determinarea legii penale mai favorabile

In determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală s-a oprit asupra a trei criterii:

a) a condiţiilor de incriminare;b) a condiţiilor de tragere la răspundere penala;c) a sancţiunilor penale (pedepsei).

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la aflarea acelei legi ce va permite, în cazul concret, la o soluţie mai blândă pentru infractor şi nu la o apreciere generala a legii penale mai favorabile, care, desprinsă din fapta concreta, poate conduce la aplicarea art. 11 sau art. 12 Cod penal.

Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale succesive în raport cu normele şi instituţiile care influenţează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecăţii.Prin compararea legilor şi determinarea legii mai favorabile infractorului, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive - la o aşa numita lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului dintre legile penale succesive.

Folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la găsirea acelei legi care oferă soluţia cea mai favorabilă pentru infractor dar nu pentru că fapta nu este infracţiune, ci pentru că nu sunt realizate condiţiile în cazul concret de incriminare ori de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este cel al pedepselor principale.

Situaţii:



a) între legile care prevăd fapta ca infracţiune, daca pedepsele sunt de natură diferită va fi mai favorabila legea care prevede pedeapsa închisorii. Dacă într-o lege pedeapsa este închisoarea, iar în altă lege, pedeapsa prevăzută este amenda, atunci, de regulă, legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blândă. Excepţia ar fi în cazul în care, în cauză s-au constatat circumstanţe atenuante, iar legea care prevede pedeapsa închisorii permite, pe baza circumstanţelor atenuante, aplicarea unei amenzi într-un cuantum mai mic decât cel la care s-ar ajunge când s-ar aplica legea ce prevede pedeapsa amenzii;

b) când între legile succesive pedepsele sunt de aceeaşi natură, dar cu limitele speciale diferite, va fi mai favorabilă, într-un caz când minimul este acelaşi, dar maximul diferit, legea care prevede un maxim mai redus, iar daca maximul special al pedepsei este acelaşi, dar minimul diferit, va fi mai favorabilă legea care prevede un minim mai scăzut.

In caz de pedepse asimetrice, legea penală mai favorabila va fi determinată în concret de judecător şi în funcţie de împrejurările care atenuează ori agravează pedeapsa, astfel că dacă în cauză sunt circumstanţe de agravare – judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă către maximul special şi atunci este mai favorabilă legea care prevede o pedeapsă cu un maxim special mai redus, iar dacă fapta s-a săvârşit în circumstanţele de atenuare, judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă spre minimul special, ori sub acest minim iar legea mai favorabilă este cea care are un minim special de pedeapsă mai redus.

Legea penală mai favorabilă nu se stabileşte în funcţie de pedepsele complementare – aceasta din urmă aplicându-se conform principiului legii mai conforme cu interesele apărării sociale. Acest principiu este consacrat în art. 13, alin. 2, care prevede dacă legea veche este mai favorabila, şi ea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedepse complementare, aplicarea acestora se face în conţinutul şi limitele prevăzute în legea nouă, iar dacă legea nouă nu mai prevede aceste pedepse, ele nu se mai aplică.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Este un principiu consacrat în codul penal actual în două variante:

a) aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile (art. 14 C.p.);b) aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile (art. 15 C.p.).

Aplicarea legii penale noi mai favorabile în cazulpedepselor definitive işi are justificarea în principiile umanismului şi al egalităţii în faţa legii penale.

In adevăr, nu s-ar justifica executarea unui plus de sancţiune prevăzut de legea veche, de către cel care a fost condamnat după aceasta lege, când legiuitorul stabileşte prin legea nouă că periculozitatea faptei este mai redusă şi sancţiunea prevăzută este mai blândă, faţă de cel care a săvârşit fapta în aceeaşi perioadă cu primul, dar care a tergiversat judecata, iar după apariţia legii noi va beneficia de legea penală mai favorabilă.

A. Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabilă infracţiunilor definitiv judecate sunt arătate în art. 14 Cod penal şi au în vedere situaţiile când legea



nouă prevede pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură, ori maxim special decât pedeapsa aplicată.

Astfel:

a) pedeapsa detenţiunii pe viaţa se înlocuieşte cu maximul pedepsei prevăzută de legea noua;

b) când pedeapsa definitivă este închisoarea, iar legea nouă prevede numai pedeapsa amenzii, se va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda, care nu va putea depăşi minimul ei special, iar dacă o parte din pedeapsa închisorii s-a executat, se poate înlătura în total sau în parte executarea amenzii;

c) când pedepsele sunt de aceeaşi natură, în cazul pedepsei închisorii, pedeapsa aplicată după legea veche se reduce, la maximul special prevăzut în legea nouă, iar dacă pedeapsa pronunţată în baza legii vechi este amenda, aceasta va fi redusa la maximul special prevăzut în legea noua.

d) efectele legii penale noi se mai întind şi asupra pedepselor complimentare, măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative în măsura în care nu au fost executate şi constau în înlăturarea executării lor dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă ori în executarea acestora, în limitele şi conţinutul prevăzut de legea noua;

e) efectele legii penale noi mai favorabile se întind şi asupra pedepselor deja executate ori considerate ca executate până la apariţia acestora şi constau în considerarea acestora, pentru viitor, ca având natura şi limitele reduse conform legii noi. In funcţie de natura pedepsei, de durata acesteia de data când a luat sfârşit executarea ori s-a stins executarea sunt incidente instituţii ca: reabilitarea, starea de recidivă. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile reprezintă cadrul comun de rezolvare a succesiunii legilor penale în timp. Este posibil ca legiuitorul să deroge de la aceste dispoziţii, cum a fost cazul punerii în aplicare a codului penal actual. Derogările sunt de strictă interpretare şi aplicare.

B. Aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile în cazul legii penale definitive.

Este reglementată prin dispoziţiile art. 15 Cod penal, care prevăd când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul prevăzut de legea noua, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executări pedepselor şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei.

Deci pentru aplicarea facultativa a legii noi mai favorabile este necesar:

a) să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii – nu la oricepedeapsă fiindcă dacă ar fi la detenţiunea pe viaţă, ar fi aplicabile dispoziţiile art. 14 Cod penal, iar pedeapsa amenzii nu este avută în vedere de legiuitor;

b) legea nouă este mai favorabilă, aceasta reieşind din limitele mai reduse depedeapsă faţă de legea anterioara;



c) pedeapsa aplicată şi rămasă definitivă este mai mică decât maximul prevăzut în legea nouă, ori cel mult egala cu acest maxim (situaţie neprevăzută de lege dar unanim acceptată de doctrina şi practica judiciara);

d) instanţa să aprecieze că este necesară reducerea pedepsei, apreciere ce va fi formată după criteriile oferite în lege: infracţiunea săvârşită; persoana condamnatului;conduita condamnatului după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei; timpul cât a executat din pedeapsă.

In cazul în care instanţa reduce pedeapsa, aceasta nu poate fi coborâta sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea special prevăzută pentru infracţiunea săvârşită.

De legea nouă mai favorabilă urmează să beneficieze şi cei care au executat pedeapsa, ori executarea acesteia s-a stins printr-un mod prevăzut de lege. In orice caz, pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare se reduce cu o treime. Această reducere este obligatorie.

In funcţie de pedeapsa astfel redusă, vor fi incidente unele instituţii de drept penal ca reabilitarea, stabilirea stării de recidiva ş.a.m.d.

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.


Sarcina de lucru 2

Delimitaţi cazurile de retroactivitate a legii penale și analizați critica adusă unora dintre aceste cazuri.


Teste de autoevaluare

1. Constituie principii de aplicare a legii penale române în spaţiu:a) legalitatea incriminării;


Rezumat

Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine în concurs cu aplicarea unei alte legi străine. Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când: - fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se află în ţară; - când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate; - când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România, - când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori apatrid care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori cetăţenilor români; - când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei aceştia s-au refugiat pe teritoriul României. Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în Codul penal (art.3-9) au fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind: a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României; b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre. Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii. Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea soluţii problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să determine legea penala aplicabilă: - când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi; - când fapta la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară o considera infracţiune; - când fapta la data săvârşirii era infracţiune dar până la judecarea ei ori executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care scoate în afara licitului penal fapta comisa; - când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la judecarea ei definitivă intervine una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca infracţiune; - când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite mai reduse decât legea veche; - când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi nu este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia. Răspunsurile la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii penale în raport cu timpul prevăzut în Codul penal roman art. 10-16.


b) principiul realităţii;c) principiul activităţii.

2. Principiul ubicuităţii:a) este prevăzut expres de Codul penal;b) constituie temeiul acordării extrădării;c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii.

3. Imunitatea de jurisdicţie:a) constituie o excepţie de la principiul personalităţii;b) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii;c) este prevăzută expres de Codul penal.

4. Se include în sfera noţiunii de „teritoriu” din expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării”:a) spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale a României;b) spaţiul cosmic de deasupra teritoriului României;c) subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale, fără

limite în adâncime.

5. O infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul României:a) numai dacă a fost comisă pe acest teritoriub) dacă pe o navă română s-a produs rezultatul infracţiunii, aceasta fiind

comisă pe teritoriul altui stat;c) dacă pe o aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare a

infracţiunii, celelalte acte de executare şi rezultatul infracţiunii producându-se pe teritoriul altui stat.

6. Potrivit legii penale, prin „comiterea unei infracţiuni” se poate înţelege:a) săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca

infracţiune consumată sau ca tentativă;b) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă

pedepsibilă în calitate de autor;c) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă

pedepsibilă în calitate de complice sau instigator.

7. Potrivit Codului penal, prin noţiunea de „lege penală” se poate înţelege:a) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi;b) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în decrete emise ulterior

intrării în vigoare a Constituţiei României;c) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în decrete emise anterior datei

de 8 decembrie 1991.

8. Constituie principii de aplicare a legii penale în timp:a) principiul retroactivităţii;b) principiul neretroactivităţii;c) principiul ultraactivităţii legii penale temporare;d) principiul activităţii.



9. In cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică:a) legea în vigoare la data pronunţării hotărârii;b) legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii;c) legea cea mai favorabilă.

10. O lege penală poate fi abrogată:a) numai în mod expres;b) total sau parţial;c) în mod tacit.

11. Legea penală română nu poate fi aplicată:a) infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul, neavând

nici o cetăţenie, are domiciliul în România;b) faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca

infracţiuni;c) faptelor săvârşite sub vechea lege, dacă nu mai sunt prevăzute de legea

nouă.

12. Potrivit principiului neretroactivităţii legii penale:a) legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub vechea lege, dacă nu mai

sunt prevăzute de legea nouă;b) legea penală se aplică numai infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se

află în vigoare;c) legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu

erau prevăzute ca infracţiuni.

13. Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare:

a) numai dacă fapta a fost urmărită sau judecatăîn acest interval de timp;b) numai dacă fapta a fost descoperită în acest interval de timp, indiferent

dacă judecata a avut loc după ieşirea din vigoare a legii;c) chiar dacă fapta nu a fost descoperită, urmărită sau judecată în acest

interval de timp.

14. Pentru aplicarea legii penale române conform principiului personalităţii sunt necesare şi următoarele condiţii:

a) infractorul, în momentul săvârşirii infracţiunii, să fie cetăţean român sau apatrid, indiferent de domiciliul acestuia;

b) infracţiunea să se săvârşească în străinătate;c) fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost

săvârşită.

15. Constituie condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:

a) infracţiunea să se săvârşească în străinătate;b) infractorul să fie cetăţean român ori apatrid cu domiciliul în România;c) infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în

România.



Lucrare de verificare

Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5 rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:

- Delimitarea principiului realităţii de principiul universalităţii;

- Raportul dintre retroactivitate şi ultraactivitatea legii penale;

- Consecinţele aplicăriilegii penale mai favorabile asupra faptelor definitiv judecate.

N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin platforma e-learning.

Bibliografie minimalăDongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R.M., Roşca, V. (2003). Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Ed. Academiei, pp. 31-85.

Bulai, C-tin, Bulai, Bogdan (2007). Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 85-144.

Boroi, Al. (2008). Drept penal. Partea generală. Bucureşti: C.H. Beck, pp. 42-120.

Mitrache, C-tin, Mitrache, C. (2009). Drept penal român. Partea generală. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 69-101.

Truichici, Adrian (2011). Drept penal român. Partea generală. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 69-101.


penal+general+unitatea+ii

Documents