personajele romanului geniu pustiu Între creaţie Şi analiză (1) - daniel magdalen

8/15/2019 Personajele Romanului Geniu Pustiu Între Creaţie Şi Analiză (1) - Daniel Magdalen

1/6

1

Incursiuni în Armonie

Literatură

Personajele romanului eminescian Geniu pustiu între „creaţie” şi „analiză” (I)

Autor: Daniel Magdalen

Un portret al poetului, scriitorului şi jurnalistului care a fost Mihai Eminescu.

În rândurile de mai jos, ne vom concentra asupra unui segment mai puţin cunoscut al

creaţiei eminesciene: scrierea sa romanescă. Un creator complex şi multilateral,

Eminescu nu a fost numai un mare poet, ci şi jurnalist, prozator şi chiar dramaturg. Din

păcate, multe dintre ambiţii sale literare au rămas doar la nivelul unor schiţe, sau al


2/6

2

unor proiecte amânate într-un viitor în care nu au putut dobândi materialitate. Pentru a

întregi întrucâtva portretul marelui autor, acest articol este dedicat romanului său,

început la tinereţe şi nefinalizat, Geniu pustiu.

Pornind de la aspecte teoretice extrase din textul „Creaţie şi analiză” al scriitorului şi

criticului Garabet Ibrăileanu, vom privi o serie de aspecte ale personajelor din Geniu

pustiu, în special, modul în care acestea „trăiesc”, în termenii lui Ibrăileanu. Dintre cei

doi termeni complementari, „creaţia” se referă la „înfăţişarea personagiilor şi

comportarea lor, cu alte cuvinte, totalitatea reprezentărilor concrete pe care le putem

avea de la ele”[1], iar „analiza”, la observarea şi redarea narativă a „sufletului”

personajelor. „Creaţia” şi „analiza” nu sunt elemente în antinomie, ele putând interfera în diferite grade. Astfel, analiza poate fi independentă de creaţie, tot aşa cum poate fi

„subiacentă” acesteia, funcţionând drept o „forţă motrice” a creaţiei, cu care aceasta se

întrepătrunde[2].

Geniu pustiu: introducere şi contextualizare

Unicul roman eminescian, nefinalizat şi publicat postum, intitulat Geniu pustiu, a văzut

pentru prima dată lumina tiparului în 1904, cu o introducere critică şi note de Ion

Scurtu, la Editura Institutului grafic Minerva. Perioada „concepţiunii, formării şi

închegării romanului [...] [Geniu Pustiu] (a avut loc în, n.n.) anii 1868-1870”[3]. Un

roman de dimensiuni epice reduse, cu o formă hibridă a naraţiunii în cadru, pornind de

la motivul romantic al „manuscrisului găsit” (în cazul acesta, primit), Geniu pustiu este,

în ansamblul său, caracterizat de tema, tot de factură romantică, a luptei eroului

„genial” pentru salvarea neamului şi instaurarea „dreptăţii”.

Garabet Ibrăileanu consideră publicarea Geniului pustiu drept un deserviciu adus

imaginii lui Eminescu, care a ales el însuşi să nu îl publice, ci să “salveze” ce era mai bun

din el în nuvela “Sărmanul Dionis”. Ibrăileanu argumentează că publicarea


3/6

3

“brulioanelor” lui Eminescu, precum Geniu pustiu, în contextul apariţiei

naţionalismului în literatura română după 1900 şi al luptei sale cu emergenta literatură

“decadentă”, scriitori ardeleni ca I. Scurtu s-au servit de această scriere eminesciană

nepublicată, cu tematică naţionalistă: “Deci Geniul pustiu era foarte binevenit, ca operă

cu caracter de propagandă. Dl Scurtu ne spune chiar că pricina pentru care a ținut să

tipărească acel roman [...] este caracterul lui educativ: «Cu toate acestea, zice dl Scurtu,

romanul rămîne o lucrare cu valoarea ei literară prețioasă... prin faptele istorice din care

se inspiră, prin tendințele lui naționale sănătoase»”[4].

În cadrul acestei naraţiuni, apropiată mai curând de o nuvelă decât de un roman, atât ca

dimensiuni epice, cât şi ca grad de complexitate, se întrepătrund teme precum cea a

meditaţiei filosofice şi a iubirii, cu cea a naţionalismului, a războiului şi, inevitabil, a

morţii. Stilul narativ este amplu ornamentat poetic, bogat imagistic, uneori chiarhipertrofiat. Imaginile zugrăvite concretizează categorii estetice diverse, de la cea a

frumosului (în portretul Sofiei, al lui Poesis, al lui Ioan şi, chiar, al lui Toma) la cea a

urâtului şi grotescului (în scena uciderii preotului) etc. Violenţa luptelor dintre români

şi soldaţii austro-ungari este adesea transpusă în imagini dinamice, concrete şi foarte

sugestive. Firul narativ este construit în sinusoidă, iar „sufletul cititorului e angajat ”[5]

cu intensitate în momentele acţiunii romaneşti. Naraţiunea este redată la persoana I de

două voci narative [naratori succesivi, homodiegetici şi intradiegetici], mai întâi de

anonimul personaj-narator care se consideră autorul viitoarei „nuvele” şi, apoi, de

personajul Toma Nour.

O privire asupra individualităţii şi naturii „vii” a

personajelor

În povestea-cadru, personajul-narator mai mult descrie, prin filtrul unei raţiuni

eticizante, peisajul uman din jurul său, decât se implică în acţiuni. Astfel, acest personaj

„analist” îşi relevă dispreţul faţă de lume, pe care o consideră „pură” deşertăciune,

vanitas vanitatum: „Beţivul intra [în clădirea „prostituţiunii”, n.n.] semiîntunericul


4/6

4

devenea întuneric şi amurgul gîndirilor se prefăcea într-o miazănoapte de plumb cînd

gîndeam că şi acela se numeşte om, şi aceea femeie. Trebuie să scuzi – trei sferturi ale

lumei e aşa – şi dintr-al patrulea – Dumnezeul[e], ce puţine-s caracterele acelea care

merită a se numi omeneşti”[6]. În această ipostază, naratorul anonim, dramatizat şi cu

pretenţii auctoriale, adoptă rolul de „psiholog literar”, în cuvintele lui Ibrăileanu,

intrând pe un făgaş al analizei exterioare generalizante, de tip moralist[7]. Această

perspectivă de raportare la ceilalţi o anticipează pe cea a protagonistului naraţiunii ce va

urma, Toma Nour, pe care naratorul-personaj al povestirii-cadru îl întâlneşte la cafenea.

Afinitatea dintre cele două personaje nu este numai observabilă din potrivirea

concepţiilor de tip mizantropic, ci şi din explicitarea repetată a acestei afinităţi

puternice: „o atracţiune instinctivă mă fermeca înspre el”[8]. Declanşatorul discuţiei

protagoniştilor despre una din principalele teme ale romanului este un anunţ privindreprezentaţia operei italiene „Gli Ugonotti” de Giacomo Meyerbeer[9]. Aici începe o

lungă discuţie ideologizantă de tip naţionalist, cu condamnarea influenţelor străine şi a

„formelor fără fond”[10] din societatea românească: „Vezi la noi istorici ce nu cunosc

istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie [...] şi de aceea atîta hîrtie mîzgălită fără

neci un folos [...] Cît despre inteligenţa noastră – o generaţiune de amploiaţi... de

semidocţi [...] inteligenţă falsă, care cunoaşte mai bine istoria Franciei decît pe-aceea a

României”[11]. De aici, cele două personaje ajung, sub „înflăcărarea” revoluţionară a lui

Toma Nour, la întrevederea soluţiei „ultime”, a emancipării geniului naţional românesc

şi „sfărîmării” monarhiei, considerate drept principala cauză a „răului”[12]. Numele de

Nour îi relevă deopotrivă „natura problematică” şi idealismul acestui „demon”

romantic[13]. Este interesant de observat aici că ideile eroului Nour, „romantic de cea

mai pură speţă”, îşi trag seva din filosofia luminilor, cu o perspectivă social-utopică, de

origine herderiană, asupra cosmopolitismului[14].

Toma Nour este zugrăvit, asemenea celorlalte personaje importante ale romanului,printr-un portret fizic detaliat, în manieră romantică: „Era frumos, d-o frumusețe

demonică. Asupra feței sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină și

rece ca cugetarea unui filozof. [...] Ochii săi mari, căprii, ardeau ca un foc negru [...] Ai fi

crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuți [...] un Satan mândru de cădere, pe-a


5/6

5

cărui frunte Dumnezeu a scris geniul, și iadul îndărătnicia [...]”[15]. Pentru a realiza o

analogie cu miltonianul Paradis Pierdut , nucleul demonic al lui Nour (nume cu o

conotaţie suplimentară, a întunecării sufleteşti şi raţionale sub imperiul impulsului

justiţiar violent) se înfăţişează într-o aparenţă a frumuseţii masculine, şi pare mândru

de căderea asumată şi de statutul de „stăpân al iadului” interior, preferabil celui de

„slujitor al raiului” fericirii nedescoperite. Încă din această descriere fizică reiese natura

ambivalentă a personajului care va oscila de la deprimare, odată cu trădarea lui de către

Poesis, spre o furie nestăpânită, în timpul atacării şi uciderii honvezilor, în special, a

maghiarului care o întreţinea pe fată. Răzbunarea este un motiv puternic în

comportamentul lui Nour şi este o compensare a iubirii neîmplinite. Un tip asemănător

de comportament compensatoriu îl manifestă, după moartea Sofiei, şi Ioan, personaj

complementar lui Toma, cu ambele nume preluate sugestiv, dar şi relevant în planulnaraţiunii, din cele ale apostolilor biblici[16].

- va continua -

Note:

[1] G. Ibrăileanu, „Creaţie şi analiză” în Poetica romanului românesc, antologie, note şi

repere bibliografice de Mircea Regneală, prefaţă de Radu Ţeposu, Bucureşti: Editura

Eminescu, 1987 , p. 311.

[2] A se vedea Ibid., p. 312.

[3] I. Scurtu în “ Introducere la M. Eminescu: «Geniu Pustiu». Roman postum,

Bucureşti, Minerva, 1904” apud. “Repere istorico-literare” în M. Eminescu, Proză

literară, ediţie îngrijită şi antologie de Aurelia Rusu, Bucureşti: Editura Minerva, 1984,

p. 344.

[4] Garabet Ibrăileanu, Scriitori români şi străini , vol. I, prefaţă de Alexandru Piru,

ediţie îngrijită de Ion Creţu, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1968, p. 147.[5] Într-o formulare a lui Ibrăileanu care oferă acest punct drept un indiciu pozitiv, al

ierarhizării faptelor prezente în roman „din punctul de vedere al productivităţii lor

estetice” (Cf. G. Ibrăileanu, „Creaţie şi analiză” în loc.cit., p. 320).

[6] M. Eminescu, Proză literară, Bucureşti: Editura Minerva, 1984, p. 12.


6/6

6

[7] Acest tip de rol auctorial şi naratorial este descris de G. Ibrăileanu în „Creaţie şi

analiză”, ed. cit., p. 311.

[8] Ibid., p. 18.


[10] Chiar în anul în care Eminescu îşi începea acest proiect de roman, Titu Maiorescu

publica faimosul său articol: „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”.

[11] Ibid., p. 14.


[13] În viziunea lui Tudor Vianu, „Omul romantic, aşa cum ieşise din epoca luciferiană,

sfărîmătoare de legături, a Revoluţiei franceze, din marile sinteze speculative ale

idealismului post-kantian, [...] romantica fiinţă rezultată din încrucişarea tuturor

acestor influenţe cuprindea în sine acel suflet complex în care un individualism excesiv putea coexista cu o înflăcărată sensibilitate naţională. Toma Nour este un exemplar din

această categorie. El este arhetipul eminescian.” (Tudor Vianu, „ Marii creatori. M.

Eminescu în Istoria literaturii române moderne de Şerban Cioculescu, Vladimir

Streinun, Tudor Vianu, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944” apud. „Repere istorico-literare”

în M. Eminescu, loc. cit., p. 370).

[14] A se vedea “Un erou eminescian între iluminism şi romantism” în Zoe Dumitrescu-

Buşulenga, Eminescu. Viaţă. Creaţie. Cultură, Bucureşti: Editura Eminescu, 1989, p.

264.

[15] Ibid., p. 13.

[16] „Între Ioan şi Toma, nume dintr-un cod apostolic, se introduce distanţa dintre

credinţă şi [...] sacrificiul voit, pe de o parte [...] şi îndoială şi scepticism şi intrare mai

târzie în lupta spiritului, pe de alta.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „Eminescu. Modele

cosmologice şi viziune poetică, Bucureşti, Editura Minerva, seria «Universitas», 1978”

apud. „Repere istorice” în M. Eminescu, loc. cit., pp. 392-393).

Sursa articolului:

http://incursiuni-in-armonie.blogspot.ro/2015/08/personajele-romanului-

eminescian-geniu-pustiu-creatie-analiza.html.

personajele romanului geniu pustiu Între creaţie Şi analiză (1) - daniel magdalen

Documents