pneumologie-curs 1-notiuni de anatomie si fiziologie

8/17/2019 Pneumologie-curs 1-Notiuni de Anatomie Si Fiziologie

1/6

PNEUMOLOGIE-CURS 1

BOLILE APARATULUI RESPIRATOR

NOŢIUNI DE ANATOMIE

Aparatul respirator este alcătuit din doi plămani şi din conductele aeriene, formaţiuni care, sedivid

spre periferie astfel: parenchimul pulmonar - in lobi, segmente (zone), acini şi alveole;conductele aeriene -in trahee, bronhii, bronhiole şi canale alveolara .Fiecare segment sau lob are o independenţă fiziologică şi

patologica relativa, procesele inflamatorii avand adeseori o distribuţie topografică lobară(lobite) sausegmentară (zonite)

Plămanul drept are trei lobi, cel stang doi.

Lobii sunt despartiti prin scizuzuri şi sunt alcătuiţi din segmente şi lobuli.Legătura dintre plămani şi peretele toracic este realizata prin pleura, o seroasa dubla, parietală, in

contact intim cu peretele toracic, şi viscerală, care acoperă plămanii, mulandu -se pe scizurile interlobare.Intre cele două foiţe se află cavitatea pleurala cu presiune uşor negativă (mai mică decat presiunea

atmosferică) şi conţinand o cantitate minima de lichid.Datorită pleurei, plămanii sunt intim legaţi de peretele toracic, urmand mişcarile acestuia.Aerul pătrund prin orificiile nasului de trece prin faringe, laringe şi trahee care in dreptul vertebrei

T4 se bifurcă in cele două bronhii principale. Locul unde bronhiile pătrund in plămani se numeşte hil.Ultimele ramificaţii ale bronhiilor se termina la nivelul acinului, care este un conglomerat de alveole.

Alveola elementul functional respirator, este unitatea cea mai mică de parenchim. In alveole au locschimburile respiratorii Sistemul vascular al plămanilor este alcătuit dintr -o reţea nutritiva, formata dmarterele bronşice, şi o reţea funcţională, care provine din arterele pulmonare

La nivelul ultimelor ramuri ale arterelor pulmonare - capilarele pulmonare – auloc schimburiegazoase.

Reţeaua capilară are o suprafaţă de 120 - 150 m2

per miţand ca prin plămani sa treacă in fiecareminut 6-7 l sange.

In condiţii de repaus nu funcţionează toate capilarele, care devin insa active m condiţii de suprasolicitare(efort, procese patologice). Aceasta este rezerva funcţionala a plamanului.

NOŢIUNI DE FIZIOLOGIERespiraţia este un fenomen vital. Dacă organismul poate rezista mai mult de 30 de zile fără hrană,

3 - 4 zile fară apă, nu poate fi lipsit de oxigen mai mult de cateva minute (3´).Respiraţia este o funcţie care asigură eliminarea CO2 şi aportul de O2 către celulele

organismului. Această funcţie cuprinde trei timpi: pulmonar, sanguin şi tisular.Timpul pulmonar realizează primul moment al schimburilor gazoase. La nivelul membranei

alveolo-capilare, O2 trece din aerul alveolar in sange, iar CO2 in sens invers.

Timpul sanguin realizează transportul gazelor intre plăman - organ de aport şi eliminare şiţesuturi, care consumă O2 şi eliberează CO2 .

Timpul tisular reprezintă al treilea moment al schimburilor gazoase - respiraţia internă. La nivelulţesuturilor, oxigenul pătrunde in celule, iar CO2, produsul rezidual al catabolismului, este eliminat.

Realizarea timpului pulmonar presupune mai multe procese, care repezintă etape ale respiraţiei

pulmonare (ventilaţia, difuziunea şi circulaţia).Ventilaţia este o succesiune de mişcări alternative de inspiraţie şi expiraţie, care reprezintă

deplasarea unor volume de aer. In timpul inspiraţiei se aduce pană la nivelul alveolei aer atmosferic, bogatin O2 şi practic aproape lipsit de CO2, iar in timpul expiraţiei se elimină aerul pulmonar, sărac in O2 şi

bogat in CO2. Inspiraţia este un act activ, expiraţia un act pasiv.Impulsurile acestei activităţi ritmice pornesc din centrul respirator bulbar, care suferă influenţa

CO2 din sange, dar şi influenţa scoarţei cerebrale.Inspiraţia - pătrunderea aerului in plămani - se realizează prin mărirea diametrelor cavităţii

toracice (anteroposterior, transversal şi sagital), datorită intervenţiei muşchilor respiratori (intercostalii,


2/6

sternocleidomastoidianul, scalenii şi diafragmul). In cursul inspiraţiei, plămanii urmează mişcările cutiei

toracice, datorită contactului intim realizat prin pleură, şi ca urmare se destind. Presiunea intrapulmonarăscade sub cea atmosferică şi aerul intră in plămani. Incetarea contracţiei muşchilor respiratori, face cadiametrele cutiei toracice să revină la dimensiunile anterioare şi aerul să părăsească plămanii. Deci,expiraţia e un act pasiv.

Cu fiecare inspiraţie obişnuită, pătrunde in plămani un volum de aer de aproximativ 500 ml.

Acelaşi volum de aer părăseşte plămanul prin expiraţie. Acesta e aerul respirator curent.In condiţii bazale - individul in repaus muscular şi alimentar şi in echilibru termic - volumul

de aer care intră şi iese intr -un minut din plăman este de 6 - 8 l. Această valoare, care corespunde unuivolum curent de 500 ml şi unor frecvenţe medii de 12 - 16 respiraţii/minut, se numeşte minut-volumrespirator sau debitul respirator de repaus, şi depinde de doi parametri: de amplitudine şi de frecvenţa

mişcărilor respiratorii.In timpul unui efort muscular intens, minut-volumul respirator poate creşte de 10 ori. Pentru

fiecare individ, ventilaţia poate creşte pană la o anumită limită, numită ventilaţie maximă.Creşterea se realizează prin mărirea amplitudinii, dar mai ales prin sporirea frecvenţei mişcărilor

respiratoare. Deci, ventilaţia maximă depinde de capacitatea vitală şi de frecvenţa optimă.Capacitatea vitală este volumul de aer care poate fi expulzat din plămani in cursul unei expiraţi i

forţate, care urmează unei inspiraţii, de asemenea forţată. Valoarea sa normală este de 3 - 5 l, dar poate

varia in circumstanţe fiziologice şi mai ales patologice.In componenţa sa intră: volumul curent (500 ml); volumul inspirator de rezervă (V.I.R.), adică

volumul de aer care mai poate fi inspirat in plăman la sfarşitul unei inspiraţii de repaus, printr -o inspiraţieforţată (2 000 ml) şi volumul expirator de rezervă (V.E.R.), care este volumul de aer, ce poate fi expulzatdin plăman, la sfarşitul unei expiraţii de repaus, dacă individul face o expiraţie forţată (1 500 ml).

Dar ventilaţia creşte şi cu frecvenţa mişcărilor respiratorii, pană la o anumită limită, cand chiardacă, creşte frecvenţa, ventilaţia scade. Aceasta este frecvenţa optimă - de 80 -90 cicluri ventilatorii/minut

la individul normal.Volumele de aer care pătrund in plăman, nu se răspandesc uniform. Ele se distribuie neuniform in

volumele de aer existente in plămani şi in funcţie de condiţiile patologice bronhopulmonare.

Astfel, la sf arşitul unei expiraţii forţate, mai răman in plăman aproximativ 1 500 ml aer, care poartă denumirea de volum rezidual şi care este repartizat in căile aeriene şi in alveole.

Compoziţia aerului alveolar trebuie să aibă insă o valoare aproape constantă, aceasta realizandu-se prin inspiraţie, care face să pătrundă aer atmosferic bogat in O

2, aer care se distribuie şi se amestecă cu

aerul alveolar. Nu tot aerul inspirator ajunge la alveole, o parte (circa 30%) rămanand in căile aerienesuperioare. Acesta este spaţiul mort anatomic.

Pe de altă părete, nu toate alveolele sunt ventilate uniform, aproape 20% fiind hipoventilate(porţiunile centrale şi paravertebrale) - spaţiul mort fiziologic. Spaţiul mort incălzeşte şi saturează cuvapori de apă aerul atmosferic şi asigură o compoziţie constantă aerului alveolar.

In situaţii patologice, cum sunt reducerea calibruhii bronşic (astm, bronşită, compresiuni etc.) saucolabarea parenchimului (atelectazie, pleurezii etc.), distribuţia aerului in plămani este

neuniformă, ea determină creşterea zonelor de alveole hiperventilate.Difuziunea reprezintă schimburile gazoase din membrana alveolo-capilară.Acest process depinde de:

- diferenţa dintre presiunile parţiale ale O2 şi CO2 de o parte şi de alta a membraneialveolocapilare, deci din alveolă şi din capilare;

- structura membranei alveolo-capilare şi procesele patologice care ingroaşă membrana,ingreuiazătrecerea liberă a gazelor;

- suprafaţa activă a membranei alveolo-capilare, care poate varia in limite mari (20 -200 m2

).


3/6

Circulaţia pulmonară.

Pentru asigurarea respiraţiei pulmonare, este obligatorie şi o circulaţie corespunzătoare, care să permită trecerea unei cantităţi normale de sange. Debitul sanguine pulmonar este egal cu debitul circulaţieigenerale, dar presiunile şi rezistenţele din arterele pulmonare sunt mult mai mici. Această caracteristică,esenţială pentru respiraţie, ţine de marea distensibilitate şi capacitate a circulaţiei pulmonare. Datorită

acestor proprietăţi, circulaţia pulmonară tolerează mari creşteri de debit fără modificări de presiune,fenomene care nu se intamplă in circulaţia generală.

SEMNE I SIMPTOME ÎN AFEC IUNILE APARATULUI RESPIRATOR

Principalele tulburări funcţionale provocate de o afecţiune pulmonară sunt: dispneea, durereatoracică, tuşea, expectoraţia, hemoptizia, sughiţul şi tulburările vocii.

Dispneea este dificultatea de a respira. Spre deosebire de respiraţia normală, care este involuntară,respiraţia dispneică este conştientă, voluntară, penibilă. Bolnavul resimte o “sete de aer”. Cu alte cuvinte,

bolnavul dispneic simte pe de o parte necesitatea de a respira, iar pe de alta că efortul respirator pe care -1face este insuficient.

Se ştie că, in stare normală, mişcările respiratorii au o frecvenţă constantă, o amplitudine egală şi

un ritm regulat, in timp ce in stări patologice aceste caracteristici se modifică şi apare dispneea.După circumstanţele de apariţie se deosebesc: dispneea permanentă (insuficienţă cardiacă

avansată, pneumotorax), dispneea de efort (procese pleuropulmonare care scad ventilaţia pulmoanră,insuficienţă cardiacă), dispneea de decubit (bolnavul nu poate sta culcat, fiind obligat să şadă) şi dispneea paroxistică, întalnită in astmul bronşic şi in insuficienţa ventriculului stang (astmul cardiac şi edemul pulmonar acut).

După ritmul respirator, se deosebesc bradipneea sau dispneea cu ritm rar (procese obstructive ale

căilor respiratoare, astm bronşic ) şi polipneea sau tahipneea - (dispnee cu creşterea frecvenţei mişcărilorrespiratorii, depăşind 40/min.)

După timpul respiraţiei care e tulburat, se intalnesc dispneea inspiratorie (edem al glotei, corp

străin in laringe), dispneea expiratorie (astmul bronşic şi emfizemul pulmonar) şi dispneea mixtă, in caredificultatea interesează atat inspiraţia cat şi expiraţia şi care se intalneşte atat in pleureziile cu lichid mult,

cat şi in pneumonia masivă.Respiraţia de tip Cheyne-Stokes este o respiraţie periodică, caracterizată prin alternanţe de

polipnee şi apnee. Respiraţiile cresc progresiv in amplitudine şi frecvenţă, ating un apogeu, apoi descresc pană ce incetează. Perioada de apnee durează 10 pană la 20 de secunde, dupăcare ciclul reincepe. Acest tipde respiraţie se intalneşte in insuficienţa cardiacă stangă, in ateroscleroza cerebrală, in tumori şi accidente

vasculare cerebrale, uremii etc.Respiraţia de tip Kussmaul este o respiraţie in patru timpi: inspiraţie- pauză-expiraţie- pauză.

Mişcările respiratorii sunt profunde şi zgomotoase. Apare in coma diabetică.Durerea poate sugera deseori diagnosticul, dar nu orice durere toracică exprimă o boală a

aparatului respirator. Se disting dureri: pleurale (junghiul din pleurezie, durerea atroce din pneumotoraxulspontan), parenchimatoase pulmonare (junghiul din pneumonie, durerea violentă din embolia pulmonară,gangrena pulmonară), parietale (fracturi şi neoplasme costale, herpesul zoster, cancerul sau tuberculoza

vertebrală, boli reumatismale etc.), toracice, de origine cardiovasculară, abdominale iradiate la nivelultoracelui (dureri veziculare, pancreatita acută).

Unele caractere particulare ale durerilor pot da indicaţii preţioase. O durere vie, atroce, careimobilizează toracele şi opreşte respiraţia, insoţită de stare de colaps, se intalneşte in pneumotoraxulspontan şi in embolia pulmonară.

Junghiul toracic este o durere vie, localizată, acută şi superficială, exagerată de tuse şi derespiraţie profundă. Se intalneşte in pleurite, pleurezii, pneumonii, congestii pulmonare etc. Durerea inumărul drept poate proveni de la o pleurită diafragmatică sau de la o afecţiune a veziculei biliare. Durerea


4/6

care se amplifică cu mişcările respiratorii, sugerează o fractură costală. Durerile accentuate prin

compresiunea punctului dureros, sunt de obicei parietale.Tusea este un act reflex sau voluntar, care are drept rezultat expulzarea violentă a aerului şi in

unele cazuri a corpurilor străine din căile respiratorii. Ca mecanism general, actul tusei cuprinde o fazăinspiratorie, in care aerul pătrunde in plămani, o fază de compresiune, prin inchiderea glotei, şi o fază de

bruscă expulzie a aerului prin contracţia muşchilor abdominali, ridicarea violentă a diafragmului şi

deschiderea forţată a glotei. In cursul celui de-al treilea timp, odată cu coloana de aer, sunt proiectate inafară şi expec-toraţia, mucozităţile sau corpurile străine.

Aceste trei faze reprezintă o secusă de tuse.Tusea poate fi: uscată, fără expectoraţie (pleurite, faza iniţială a bronşitelor acute sau a

tuberculozei pulmonare) sau umedă, urmată de expectoraţie.

Acesta este semnul unui proces bronşic sau parenchimatos pulmonar (bronşită acută sau cronică,supuraţii bron-şice sau pulmoanre, pneumonie etc.).

Tusea seacă este vătămătoare, deoarece poate răspandi infecţia, poate epuiza cordul drept şitulbură somnul; de aceea trebuie combătută.

Există şi alte tipuri de tuse: tusea cvintoasă, care se intalneşte in afecţiunea denumită tuseconvulsivă şi se caracterizează prin mai multe expiraţii puternice şi zgomotoase, urmate de o inspiraţieforţată, numită repriză; tuşea bitonală - in două tonuri - trădează o paralizie a nervului recurent stang;

tuşea lătrătoare, zgomotoasă, apare in adenopatii traheobronşice şi tumori mediastinale; tusea surdă,răguşită, voalată, survine in afecţiuni laringiene; tusea emetizantă, urmată de vărsături alimentare, este

intalnită in tuşea convulsivă.Uneori, tusea apare in anumite poziţii care, favorizează eliminarea conţinutului unor cavităţi (ca in

tuberculoza pulmonară, dilataţia bronşică) sau in anumite momente ale zilei. Astfel, tusea poate surveni

noaptea (de obicei in afecţiuni cardiace), poate fi matinală (supuraţii bronhopulmonare cu secreţieabundentă), vesperală sau de seară (in special in tuberculoză).

După etiologie, tusea poate fi: faringiană (faringite acute şi cronice), laringiană (laringite sautumori laringiene), bronşică (bronşite, dilataţii bronşice, cancer bronşic), pulmonară (pneumopatii acutesau cronice), pleurală (pleurite), mediastinală (tumori, insuficienţă cardiacă, pericardite).

Asistenta medicală trebuie să urmărească şi să ştie să interpreteze tusea. Trebuie să linişteascătusea de iritaţie (laringită, bronşită), obişnuind bolnavul să-şi stăpanească tuşea şi recomandandu-i să evite

fumatul, discuţiile, deschiderea gurii in inspiraţie, aerul uscat sau temperatura prea ridicată, să tuşească cu batista la gură etc. De asemenea, trebuie să aşeze bolnavul in poziţia care permite expectoraţia şi, lanevoie, să utilizeze tuşea artificială, aspiraţia bronşică etc.

Expectoraţia este procesul prin care se elimină produsele formate in căile respiratorii, in modcurent, prin expectoraţie se inţeleg atat actul de expulzie, cat şi produsele eliminate (sputa).

Expctoraţia reprezintă, fără indoială, materialul patologic cel mai periculos, fapt pentru caretrebuie luate măsuri de asepsie riguroasă. Este contraindicat să se fumeze sau să se ia masa, fără

dezinfectarea mainilor care au venit in contact cu scuipătoarea.Expectoraţia are o valoare fundamentală din punct de vedere diagnostic, mai ales dacă este

recentă. Trebuie precizate totdeauna cantiatea, aspectul, culoare şi mirosul. Expectoraţia apare candexsudatul alveolar sau secreţia bronşică creşte, declanşand tuşea.Adeseori femeile şi copiii nu ştiu să expectoreze, inghiţind sputa eliminată prin tuse. După cum am

menţionat, expectoraţia are mai multe caractere, de care trebuie să se ţină seama.Cantitatea.

In mod obişnuit nu se elimină după fiecare tuse mai mult de 50 ml. In unele boli (dilataţie bronşică, abcesşi gangrena pulmonară, tuberculoză pulmonară avansată), cantitatea creşte, uneori chiar pană la 300 - 400ml/24 de ore. O varietate specială de expectoraţie este vomica. Prin acest termen se inţelege expulzarea

brutală a unei colecţii purulente situate in parenchimul pulmonar sau in vecinătate, prin deschiderea incăile respiratorii. Apare in abcese pulmonare, pleurezii purulente, abcese subfrenice.


5/6

Culoarea poate furniza de asemenea unele indicaţii. Astfel, sputa din cancerul bronhopulmonar

este roşie-gelatinoasă; in infarctul pulmonar, negricioasă; in pneumonie, ruginie; in tuberculoza pulmonalăşi unele dilataţii bronhice, hemoptoică.

Mirosul poate fi fetid in abcesul pulmonar şi in dilataţia bronşică şi putrid, respingător, ingangrena pulmonară.

Aspectul expectoraţiei este uneori foar te revelator. Sputa mucoasă este vascoasă, aderentă şi

aerată. Se intalneşte in bronşita acută şi in astmul bronşic. In această ultimă afecţiune, sputa poate fi perlată, numită aşa din cauza dopurilor mici şi opalescente de mucină din care este constituită.

Sputa purulentă este cremoasă, alcătuită exclusiv din puroi. Sugerează o supuraţie bronhopulmonară (dilataţie bronşică, abces pulmonar, tuberculoză pulmonară cavitară, chist hidaticsuprainfectat etc.), evacuată prin bronhie.

Sputa mucopurulentă este netransparentă, galbenă-verzuie, şi o intalnim in infecţii ale căiloraeriene (bronşite, dilataţii bronşice).

Sputa seromucopurulentă se deosebeşte de precedenta prin adaosul de sero-zitate. Recoltată intr -un pahar de sticlă, se dispune in patru straturi: un strat purulent grunjos la bază, unul seros mai

abundent deasupra, apoi un strat mucos şi, la suprafaţă, un altul spumos. Se constată in dilataţii bronşice şiabcese pulmonar.

Sputa pseudomem- branoasă conţine multă fibrină sub formă de membrane. Se intalneşte in unele

bronşite.Rolul asistentei medicale constă in a face educaţia bolnavilor asupra modului cum trebuie să

expectoreze şi cum să utilizeaze scuipătorile; să inveţe femeile şi copiii să expectoreze şi să lupteimpotriva rezistenţei acestora faţă de utilizarea scuipătorilor, să remarce şi să obişnuiască pe bolnav cuutilizarea poziţiei in care să expectorexe cu mai multă facilitate şi abundenţă, să şteargă cu tampoane de

vată montate pe pensă, sputele adunate pe gură şi dinţii bolnavului.Hemoptizia este eliminarea pe gură a unei cantităţi de sange, provenind din căile aeriene

inferioare. Cand sangele provine de la nivelul rinofaringelui, eliminarea poartă denumirea de epistaxis;cand provine de la nivelul gingiilor - de gingivoragie; de la nivelul stomacului – de hematemeză. Acestecauze trebuie eliminate deoarece, cu excepţia epistaxisului, cand sangele se elimină de obicei prin nas, in

celelalte cazuri, sangele este eliminat tot pe gură.Tratamentul hemoptiziei urmăreşte: repaus absolut la pat, in poziţie semişezandă, dacă este posibil

pe partea leziunii; repaus vocal absolut. in primele ore sau zile, alimentaţie formată exclusiv din lichidereci (compot, sirop, limonada, lapte); pungă cu gheaţă pe hemitoracele presupus bolnav sau pe stern. Camedicaţie: clorura de calciu (10-30 mi soluţie 10%, i.v. lent), Vitamina C - 500 mg i.m. sau i.v.; Venostat,

Vit. K, Dicynone, Adrenostazin, Clauden, Coagulen sau Manetol (1-4 fiole/zi). in caz de hemoragii maisevere, cu stare de şoc, mici transfuzii repetate de sange proaspăt (50 - L00 ml), trombină in aerosoli,

Glanduitrin (1 fiolă, i.m. sau i.v. la 4 ore), Novocaină 1% (10 ml., i.v. foarte lent, după testareasensibilităţii cu 1 ml s.c).

Nu se administrează ergotină, deoarece agravează hemoptizia. in situaţii speciale - heparină(coagulare intravasculară diseminată), sangerare sau Pendiomid (hemoptizii persistente din stenozamitrală), oxigen s.c. (pneumoperitoneu), Micoren.

Asistenta medicală are rolul să calmeze pe bolnav şi pe cei din anturajul acestuia, să-1 dezbrace cu blandeţe şi să-1 aşeze in pat, in poziţie semişezandă; să-i asigure izolarea, semiobscuritatea, aerisirea,

temperatura moderată (16°); să-i impună imobilitate absolută şi tăcere, să recomande bolnavului să nutuşească, să inspire lent şi profund; să-i cureţe gura de cheaguri şi să-i administreze bucăţi de gheaţă; să nurecomande alimentaţie şi băuturi timp de 24 de ore.

Sughiţul este o contracţie a diafragmului, provocată de iritaţia nervului frenic. Se intalneşte intumori cere brale şi meningite, dar şi in unele pleurezii, tumori pulmonare, peritonite, iritaţii gastrice şi

esofagiene şi in sarcină. Poate fi şi nevrotic. Se tratează prin unele mijloace empirice (aplicarea uneilovituri neaşteptate pe spatele bolnavului, gargară prelungită, sugerea unei bucăţi de zahăr sau gheaţă,

provocarea unui reflex de strănut sau de vărsătură, orpirea respiraţiei, presiune pe globii oculari) saumedicale: ingestii de bicarbonate de sodiu in apă călduţă, spălaturi gastrice repetate, Plegomazin – foarte


6/6

eficace (25 - 50 mg i.m. sau i.v.), Reglan (1-2 fiole i.v.), perfuzii venoase de xilină (20 ml 1%, in 250 ml

serglucozat 5%) şi după caz, Algocalmin (i.v.), Mialgin (i.v.), Amino-fenazonă, Morfină, Apomorfină (5mg s.c), Chinidină etc.

Tulburările vocii (disfonia) apar sub următoarele forme: voce răguşită stinsă - in laringita acutăsau cronică; voce nazonată - in astuparea foselor nazale; voce bitonală - in leziunile nervului recurentstang.

Cutia toracică poate prezenta şi modificări la nivelul tegumentelor, sub formă de erupţiivezicu-lare (herpes zoster(, edeme ale extremităţii superioare a toracelui cu circulaţie colaterală (tumorimediastinale etc.) sau deformări toracice, ca de exemplu:

- torace emfizematos, boltit uniform, cu ambele diametre mărite, cu bombarea gropilorsupraclaviculare, orizonalizarea coastelor şi unghiul epigastric obtuz;

- torace paralitic, cu cele două diametre micşorate, alungit şi turtit, cu musculatură redusă şi spaţiimtercostale evidente. Apare in scleroze pulmonare intinse la ambii plămani, poate fi congenital;

- torace rahitic, cu sternul proeminent, asemănător sternului de găină, iar coastele turtite lateral;- alte deformaţii interesează coloana vertebrală şi constau in exagerarea unor curburi fiziologice;

toracele cifotic, cu diametrul anteroposterior considerabil mărit; toracele lordotic cu acelaşi diametrumicşorat; toracele cu exagerarea curburii laterale; cifo-lor-dotic sau cifoscoliotic, cu prezenţa unei dubledeformări.

Bibliografie:Borundel C. – Medicină internă pentru cadre medii,, Editura All, Bucureşti, 2009;Titircă L. şi colab.- Ghid de nursing, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2003;Titircă L. şi colab.- Îngrijiri speciale acordate pacienţilor de către asistenţii medicali, Editura ViaţaMedicală Românească, Bucureşti, 2008;Titircă L. şi colab.- Nursing.Tehnici de evaluare şi îngrijiri acordate de asistenţii medicali, Editura ViaţaMedicală Românească, Bucureşti, 2003.

pneumologie-curs 1-notiuni de anatomie si fiziologie

Documents