Teoria codurilor

COD

Umberto Eco a alocat jumătate din Tratat de semiotică generală teoriei codurilor, ca teorie a sistemelor de semnificare, complementară cu teoria producţiei de semne, ca teorie a proceselor de codificare.

Teoria codurilor explică cum poţi poseda reguli de competenţă care permit dezambiguizarea sau ambiguizarea, formarea şi interpretarea mesajelor şi a textelor […]activitatea de producţie şi interpretare semnică hrăneşte şi îmbogăţeşte universul codurilor. (Umberto Eco)

În comunicarea cotidiană, cod trimite la convenţii stabilite implicit ori explicit, unele neavând nimic semiotic (codul civil, poştal, rutier). Termenul „explodat”, începând cu a doua jumătate a secolului XX, spre un sens lărgit, imprecis, devenind un termen-umbrelă învecinat cu noţiunea de „enciclopedie”.

Trei sensuri ale termenului de CODPână în prima jumătate a secolului XX, cuvântul cod a fost folosit în trei sensuri

precise, aşa cum constată Umberto Eco:

1. paleografic: codex era trunchiul arborelui din care se tăiau tăbliţele de lemn pe care se scria, devenind carte;

2. instituţional: culegere de legi / norme.3. corelaţional: raporturi de echivalenţă

absolută între expresie şi conţinut (exemplu: codul Morse);

4. accepţia cea mai riguroasă se remarcă în cazul codurilor criptografice. În criptografie, un cod este un sistem de reguli care transcriu un mesaj dat (un clar) într-un mesaj cifrat. Se procedează fie prin: substituţie termen la termen (la un număr – un grup de litere; la grupuri cifrante – cuvinte, fraze ori texte întregi), fie prin transpoziţie (schimbarea ordinii: Roma devine Amor).

Un termen-umbrelăDupă anii ’50 opoziţia saussuriană langue-parole este echivalată în termenii cod-mesaj.

Noțiunea de “cod”, devine termen-umbrelă pentru un număr mare de discipline. Se vorbeşte despre codul lingvistic, fonologic, semantic, despre coduri estetice, despre

numeroase coduri artistice şi literare;

Codurile sunt, de fapt, sistemele încare sunt organizate semnele. Acestesisteme sunt guvernate de reguli lacare consimt toţi membrii comunităţiicare utilizează acel cod. Aceastaînseamnă că studiul coduriloraccentuează frecvent dimensiuneasocială a comunicări.

La Klinkenberg „codul” esteaproximat prin trei definiţii„cizelate” prin descriere:

1. „serie de reguli care permit atribuirea unei semnificaţii elementelor mesajului şi, deci, acestuia în întregime”;

2. Codul ca interfaţă este ansamblul programelor care mediază între stimul şi referent. Codul transformă experienţa sensibilă în semn (prin sistemul nervos central), iar porţiunea de lume – în referent.

3. Codurile ca locuri de negociere; se poate spune că nu există o suprapunere perfectă a codurilor la emiţător, respectiv la receptor. Negocierea divergenţelor serveşte la organizarea semnelor în codul partenerului de comunicare.

Pentru Eco, noţiunea de „cod” implică, pe de o parte, ideea de convenţie, de acord social, iar pe de altă parte, ideea de mecanism dirijat de

reguli (nu neapărat un mecanism comunicativ).

• La limita de jos, codul a r t i f i c i a l (în sensul de cod Morse), definit prin corelaţie şi echivalenţă, este „o listă de echivalenţe termen cu termen între literele alfabetului şi secvenţele de linii şi puncte”;

• În modelele interpretative, care dau seama de complexitatea semiozei, codurile s e m a n t i c e se definesc prin amalgamarea a trei structuri : (a) sistem de semne, (b) reguli de funcţionare consimţite şi (c) dimensiune socio-culturală.

• În teoria matematică a comunicării, codul serveşte la transmiterea mecanică de informaţie; pentru George Miller, codul este “un sistem de simboluri bazat pe acordul aprioric dintre sursă şi destinatar, utilizat ca să reprezinte şi să transmită informaţii”. Acordul aprioric dintre sursă şi destinatar presupune că : (a) repertoriul unităţilor este finit şi (b) există o semnificaţie clară şi univocă a fiecărei unităţi a repertoriului;

De la strict la imprecis. Discursuri pluricodice

După cum se observă, în unele contexte (curente ori ştiinţifice) cod impresionează prin„precizie imperioasă” (de exemplu: codul Morse, codul circulaţiei rutiere); în altele, înschimb, este un desemnator imprecis (de exemplu: codul lingvistic, codurile literare,artistice).

Discursurile sunt fie hipercodificate (Eco), fie pluricodice, sincretice (Klinkenberg). Celmai potrivit exemplu de discurs pluricodic este cinematograful; această artă mobilizează

simultan codul narativ, codul lingvistic, codul vizual şi auditiv (imaginea iconică, inclusiv vestimentaţia şi iconismul sonor), codul spaţial (proxemica), kinezica, muzica, scrierea (transcodajul lingvistic) etc. Pentru ca un discurs pluricodic să existe, este necesară o convenţie de tip indicial, care să fixeze apartenenţa (de exemplu, rama unui tablou, ca indice că ea delimitează o pictură; sala obscură – indice al proiecţiei cinematografice).

Critica noţiunii de „cod”

Criticile aduse acestui concept, formulate în numele interacţiunii locutorilor şi al productivităţii creative, privesc limba atât în calitate de cod, cât şi de discurs.

Ideea este că, dacă definim codul ca sistem elementar constituit prin corelarea termen cu termen a două liste sau sisteme de entităţi, aşa cum codul Morse este corelarea termen cu termen a elementelor a două alfabete, nu este adecvat să punem codurile la baza unui sistem semiotic complex, cum este o limbă naturală.

U. Eco se alătură acelor cercetători pentru care o limbă naturală, nu poate fi nici cod, nici sistem de coduri / subcoduri. Conform sensului restrâns, poate fi vorba despre coduri doar acolo unde elementele structurale se distribuie în liste puţin numeroase, scurte şi riguros definite, fiecare element câştigându-şi statutul propriu în opoziţie cu celelalte. Nici cuvintele, cu atât mai puţin frazele, nu corespund acestor criterii.

CODIFICAREA BINARĂ

LUHMANN

Sistemele sociale sunt sisteme de comunicare. Societatea se diferenţiază în sisteme funcţionale (economia, politica, educaţia, religia, cultura), care reacţionează la mediu în moduri diferite şi specifice. Comunicarea depinde de posibilităţile sistemelor funcţionale; acestea îşi structurează comunicarea prin codificare binară.

Codurile binare sunt reguli de reduplicare Deşi realitatea codificată este singulară (este ceea ce este), ea este reduplicată fictiv, aşa încât orice valoare îşi găseşte complementul şi se reflectă în el. Această complementaritate este o problemă de proiectare a distincţiei „pozitiv” vs. „negativ”.

Scopul precis al codului binar este să d i f e r e n ţ i e z e prin d i f e r e n ţ e. Diferenţierea funcţională promovează interdependenţa şi integrarea întregului sistem

CLASIFICAREA CODURILOR

A. Clasificarea codurilor după modul lor de articulaţie –

Klinkenberg

1.Coduri numite fără articulaţie: semnele nu se descompun şi nu se combină. Sunt codurile „cu semn unic”, cum ar fi bastonul nevăzătorilor, steaua iudaică.

2.Coduri numite numai cu a doua articulaţie. În acest tip, semnificanţii se pot descompune în unităţi distinctive, în timp ce nivelul unităţilor semnificative nu este el însuşi articulat. Exemplu: pe cadranul unui ceasornic, poziţia ambelor braţe indică ora (poziţia unui singur braţ nu corespunde nici unui semnificat).

3.Coduri numai cu prima articulaţie. Astfel de coduri pot fi descompuse în unităţi semnificative, deci distinctive. în lagărele naziste, stigmatul se descompunea în : /triunghi/ = „deţinut” şi /culoare/: /roşu/ = „politic”; /roz/ = „homosexual”; /verde/ = „drept comun”.

4.Coduri cu dublă articulare. Exemplul perfect ar fi limbajul, dar şi numerele de telefon, în care, de pildă, şirul se descompune în: prefixul de ţară, semnificând „apel internaţional” + prefixul de oraş + numărul abonatului;

B. Coduri comportamentale şi coduri semantice/ de

semnificare

Codurile de semnificare însă sunt sisteme de semne care nu pot fi separate de practicile sociale ale utilizatorilor. În realitate, cele două coduri sunt interdependente: codul rutier este un cod de comportament, dar şi un sistem de semnificare rutieră.

C. Coduri digitale şi coduri analogice În funcţie de tipul paradigmei, de organizarea şi înţelegerea datelor, Fiske distinge:

3.3.1. Codul digital, ale cărui semne sunt clar separate, aşadar uşor de distins şi de înţeles. Un ceas digital separă un minut de următorul;

3.3.2. Codul analogic operează pe o scală continuă. Muzica este un cod analogic, căruia sistemul de notare (note, portativ) i-a impus caracteristici digitale; dansul e analogic, deoarece gesturile, posturile, distanţele sunt coduri analogice, greu de notat.

D. Coduri reprezentaţionale şi coduri prezentaţionale

Codurile reprezentaţionale sunt folosite pentru a produce texte – obiecte semiotice cu existenţă autonomă; un text este un macrosemn compus din semne simbolice şi iconice. Limbajul şi fotografia sunt exemple de coduri reprezentaţionale.

Codurile prezentaţionale indică aspecte referitoare la comunicator şi la situaţia de comunicare; fiind alcătuite din semne indiciale, nu se pot referi la ceva diferit de ele însele sau de cel care le codifică.

Fiske citează o listă de zece coduri prezentaţionale transmise de corpul uman:

1. Contactul corporal – cu constatarea că britanicii se ating mult mai puţin decât membrii oricărei alte culturi;

2. Proximitatea (sau proxemica); există „trăsături distinctive” care diferenţiază distanţele: până la un metru este perimetrul intim, până la 2,5m. este spaţiul personal; peste 2,5m. – spaţiul semipublic etc.

3. Orientarea este investită semantic: a sta faţă-n faţă poate să sugereze fie intimitatea, fie agresivitatea; un unghi drept indică o poziţionare cooperantă.

4. Aspectul – cu cele două „aspecte” ale manifestării sale: controlate voluntar (păr, haine, piele, tatuaje, ornamente) şi mai puţin controlabile (greutate, mers, înălţime).

5. Mişcările capului sunt implicate în gestionarea interacţiunilor, fie ca substitut, fie ca supleanţă a semnelor verbale. În ceea ce priveşte afirmaţia sau negaţia prin acest cod, diferenţele dintre culturi sunt semnificative.

6. Expresia facială, divizată în subcodurile: poziţia sprâncenelor, forma ochilor, forma gurii, mărimea nărilor. Se consideră că expresia feţei presupune mai puţine diferenţe transculturale.

7. Gesturile / kinezica, strâns legate de vorbire, au ca instrumente palmele, braţele, capul, picioarele. Gesturile sunt semne. Gesturile pot fi indiciale (indicarea direcţiei cu ajutorul mâinii), iconice (cele făcute cu capul ori mimarea formei cu ajutorul mâinilor) ori simbolice (deseori insultătoare, specifice unei subculturi; gestul „V”, cu semnificaţia „victorie”).

8. Postura indică atitudini interpersonale (prietenie, ostilitate, superioritate, supunere) şi stări emoţionale (gradul de tensionare sau de relaxare).

9. Mişcările ochilor şi contactul vizual indică relaţiile de dominaţie sau de afiliere dintre partenerii la comunicare. O privire directă şi prelungită e semnul provocării directe, al dorinţei de dominare; a face cu ochiul exprimă complicitatea, dorinţa de afiliere.

10. Aspectele nonverbale ale vorbirii se referă la două categorii:• codurile prozodice: intonaţia şi accentul;• codurile paralingvistice: tonul, volumul, viteza, erorile de pronunţie.

Aceste coduri comunică informaţii despre vorbitor: statut social, starea emoţională, personalitate, educaţie, cultură, atitudine faţă de colocutor.

E. Coduri elaborate şi coduri restrânse

Datorăm această clasificare sociolingvistului Basil Bernstein, care, studiind utilizările limbajului verbal, a dedus că există diferenţe fundamentale în vorbire între copiii clasei muncitoare şi copiii clasei de mijloc. Studiind utilizările limbajului verbal, a dedus că există diferenţe fundamentale în vorbire între copiii clasei muncitoare şi copiii clasei de mijloc. A rezumat aceste diferenţe în teoria că primii folosesc un cod restrâns, pe când ultimii folosesc un cod elaborat. Era un mod de a explica lingvistica prin politică, remarcă Fiske. Dar nu clasa socială determină aceste diferenţe, ci tipul de relaţie socială.

•Astfel, o comunitate compactă, tradiţională, închisă, tinde să folosească coduri restrânse; de exemplu, clasa muncitoare, dar şi unele instituţii ale clasei de mijloc (popota ofiţerilor, birourile, şcolile de stat pentru băieţi) folosesc propriul cod restrâns. Dansurile disco sunt restrânse şi cer o experienţă socială, a comunităţii, nu educaţie formală. Poveştile sau bancurile sunt coduri epice restrânse.

•Relaţiile sociale mai fluide, mobile, impersonale, schimbătoare, caracteristice clasei de mijloc moderne tind să producă un cod lingvistic elaborat, care alternează cu cel restrâns, după dorinţă şi necesităţi. Baletul este o formă elaborată de dans, cu o structură complexă, care cere o educaţie formală. Nuvela, romanul şi toate formele artistice valorizate cultural dispun de coduri elaborate.

F. Codurile difuzării de masă (broadcasting) şi ale difuzării limitate (narrowcasting)

Codul difuzării de masă.Ca şi codurile restrânse, codurile „broadcast”sunt simple, au o atractivitate imediată şi nu cer o „educaţie” pentru a putea fi înţelese.Sunt orientate spre comunitate, activând ceea ce oamenii au în comun şi-i leagă de societatea lor. Sunt anonime sau instituţionalizate (un anumit serial e produs de PROTV), militează împotriva exprimării punctelor de vedere personale, individualiste. Publicul televiziunii este atât sursa, cât şi receptorul mesajului

Codurile difuzării limitate. Ca şi codul elaborat, codurile „narrowcast” sunt destinate unei audienţe definite, limitate, care a decis să înveţe codurile implicate. Sunt individualiste, orientate spre persoană, nu comune sau orientate spre statut. Pornesc de la premisa că există diferenţe între comunicator şi audienţă (primul ştie mai mult, vede altfel).Audienţele aşteaptă să se îmbogăţească în urma comunicării, să se schimbe ceva, în timp ce audienţele codurilor restrânse şi ale difuzării de masă aşteaptă o reconfirmare/reasigurare a ceea ce ştiu deja.

G. Coduri artificiale şi coduri semantice

Există o diferenţă majoră între codurile artificiale (în care sursa/emiţătorul este o maşină sau un dispozitiv programat să producă un număr determinat de semnale, întotdeauna

aceleaşi, indiferent dacă răspunsul receptorului este adecvat sau nu) şi codurile semantice complexe, cum sunt cele artistice, în care semnificaţia depinde de răspunsul receptorului, iar abaterea de la normă intră în „regula jocului”. Exemplificăm cele două

tipuri prin codul circulaţiei rutiere, respectiv codurile literare.

1. codul circulaţiei rutiere, care comportă caracteristicile:•cuprinde un număr finit de simboluri şi este perfect explicit;•formulează imperativ prescripţii univoce, determinând tranşant ce este permis şi ce este interzis;•îşi epuizează domeniul de aplicaţie, adică se ocupă de toate situaţiile posibile.

2. codurile literare, care comportă caracteristicile:•conţin un număr indefinit de simboluri şi sunt parţial explicite;•formulează discret şi uneori echivoc probabilităţi şi nu obligaţii;•decupează serii în substanţa limbii (textului), fără a satura mesajul – o operă nefiind reductibilă la un cod sau la o combinare de coduri. În metalimbajul lui U. Eco, este vorba despre hipercodificare.