1

Primul vis al lui William Miller

Vom prezenta în continuare primul vis al lui William Miller, și comentariul legat de însemnătatea sa

oferit de pionierul adventist David Arnold. Comentariile fratelui Arnold au fost în paranteze în original, și eu

intenționez să păstrez acest lucru așa dar să le adaug și formatul bold (îngroșat). Când fratele Arnold face

referință la vreo publicație, numele publicațiilor au fost în original puse în ghilimele. Eu am scos ghilimelele

și am folosit formatul italic pentru numele publicațiilor. Orice alte evidențieri făcute în text, cum ar fi

folosirea formatului italic sau scrierea cu litere mari de tipar, sunt conform originalului.

Am pus data de 1855, pentru că deși nu am găsit încă data oficială pentru acest Review and Herald

Extra, visul lui Miller a fost identificat ca având loc în anul 1826, și fratele Arnold spune în articolul său că

el se ocupa acum de visul lui Miller la 29 de ani după ce ar fi avut loc. Astfel eu am adăugat anul 1855.

Paragraful final este adăugat de editorul revistei Review and Herald, și în original a fost semnat simplu:

„W.” Așa că am tras concluzia că este vorba de fratele James White care era editorul revistei în acea

perioadă. Am înlăturat de asemenea toate comentariile care includeau doar singur visul lui Miller de la

sfârșitul articolului.

Jeff Pippenger

Visul lui William Miller

Review and Herald – Extra 1855

În seara zilei de 4 Noiembrie 1826, am stat treaz până târziu conversând cu niște prieteni pe teme

religioase, și apoi în jurul orei 12 noaptea m-am retras pentru a mă odihni. După un timp am adormit și am

avut următorul vis:

Mi se părea că sunt într-o țară sărăcăcioasă(aridă) nelocuită, și părea să fie între apus de soare și

întuneric – nici zi nici noapte. Aerul părea destul de răcoros, dar nu atât de răcoros ca în mijlocul iernii, ci

mai de grabă ca la începutul ei.

[Aceasta reprezintă starea bisericii Sardes în timpul tranziției ei de la a fi lumina lumii la

starea de întuneric dens, la starea de răceală „ca în mijlocul ierni” în asemănarea cu lumea.]

Mi se părea că cădeau precipitații, dar nu prea puternic. Păreau un fel de amestec de zăpadă și ploaie.

Sufla și vânt, dar nu cu rafale puternice. Totul avea un aspect mohorât – deși nu puteam înțelege de ce. Părea

că eram în pericol – deși nu vedeam nici un semn de pericol.

[Furtuna, zăpada, ploaia și vânturile sunt folosite pentru a reprezenta pericole, nenorociri și

judecăți; aici sunt folosite pentru a reprezenta primejdiile și etc. ale celui de-al doilea vai, care nu au

fost atât de severe pe cât de severe urmau să fie vânturile celui de-al treilea vai, care vor crește până

vor deveni o furtună puternică prin revărsarea dozelor de mânie. – Fratele Miller, deși se afla atunci

la hotarele unor vremuri foarte primejdioase, nu vedea „nici un semn de pericol”.]

În vis aveam doi însoțitori: unul era un pastor Baptist și celălalt era Universalist. Ei mă țineau de câte

un braț, și mă tot convingeau să continui să merg, deși eram într-un mare pericol, și încercam să scăpăm cu

viață. După ce am călătorit spre nord o vreme, am întrebat unde suntem. Ei au răspuns: „Aproape acasă”. Mi

s-a părut că apoi au luat-o spre est, și au ajuns la o mică pădure, care avea niște brazi mici (sau niște copaci

veșnic verzi), cam de 4,5 metri înălțime. Atunci mi-au dat drumul și s-au așezat sub acești copaci. Le-am

spus că eu nu voi rămâne acolo.

2

[Fie că acești doi însoțitori reprezentau cele două denominațiuni care l-au influențat, sau

opoziția pe care au avut-o față de el, la momentul prezent nu avem mijloace pentru a ști cu siguranță.

Dar vom oferi totuși un citat din Advent Shield, nr. 1, pag. 52, care poate oferi cititorului ceva lumină

asupra acestei părți din vis. „Ridicarea cauzei Advente, așa cum a fost ea dezvoltată de dl. Miller,

poate fi datată ca începând în anul 1831. Pentru că, deși a descoperit principiile sale mai devreme în

anul 1818, abia în anul 1831 a început să le publice la scară largă. Primul său pas în această lucrare a

fost publicarea unei serii de articole pe tema celei de-a doua veniri a Domnului Hristos, care a apărut

în Vermont Telegraph, un ziar baptist publicat în Brandon, Vermont. Acele articole au fost scrise

pentru a scăpa de gândul puternic care îl urmărea: că trebuia să facă aceste lucruri cunoscute lumii.

Un alt citat din Life and Views, pag. 57, credem că arată locul în care cei doi l-au lăsat liber și s-

au așezat. Vorbind despre opoziția cu care s-a confruntat el spune: „Și apoi pentru a încununa

punctul culminant al argumentelor aduse împotrivă, un pastor D.D. (Doctor în Divinitate) al bisericii

Baptiste a strigat ‚Este totul apă de ploaie!’ Amin, a zis pastorul Universalist.”

Întrebarea „Unde ne aflăm?” și răspunsul „Aproape acasă”, poate fi ușor explicat când ne

gândim că fratele Miller în acel moment punea întrebarea în ce punct al timpului, al istoriei ne aflăm.

Iar răspunsul bisericilor „aproape acasă”, arată cât de puțin specific era punctul lor de vedere

referitor la acest subiect. „Copacii veșnic verzi” reprezintă ornamente, umbră, loc de odihnă. În acest

loc bisericile fiind satisfăcute de așa numita teologie ortodoxistă, sunt dispuse să se odihnească, și

renunță la continuarea căutării luminii, lăsându-l să-și continue drumul singur. El, nefiind satisfăcut

să considere jumătate de Biblie o taină, își continuă călătoria în căutarea luminii.]

Am pornit apoi, iar ei m-au urmat. Drumul nostru a fost apoi ocolit, de la vest la sud și apoi est,

printr-o țară pustie și netedă ca o câmpie, nu vedeai decât câte un tufiș din când în când. După ce am

călătorit o bucată de vreme am început să vedem un șir de lumini în noapte.

[Căutând de ceva timp în diferite direcții pentru lumină, a văzut un șir de lumini. Aici el a

descoperit că Profeția, Istoria, semnele timpului și perioadele profetice – adică chipul din metale,

șapte vremi, 2300 de zile, 1335, 1290, 1260, 42 de luni, o vreme două vremi și o jumătate de vreme, în

legătură cu întunecarea soarelui, a lunii, căderea stelelor etc – toate se armonizează pentru a arăta

venirea lui personală a lui Isus, și că sfârșitul tuturor împărățiilor și guvernărilor omenești era

aproape.]

Am pornit atunci spre lumini și curând am ajuns la un drum larg, care mergea spre nord și spre sud.

În timp ce ne consultam pe care direcție să urmăm, au venit două femei din nord, și au ajuns până la noi. Am

întrebat atunci de la ele unde ne aflăm. Ele nu au dat nici un răspuns, ci au întors spatele și s-au dus înapoi

de unde au venit. Aici i-am lăsat pe însoțitorii mei și le-am urmat pe aceste femei.

[În timp ce apucă pe drumul spre aceste lumini găsește în calea sa un drum larg, pe care umblă

două biserici - Catolicii și Protestanții, un drum care îi tăia calea (era în opoziție) spre a ajunge la

acele lumini. Aici fratele Miller și însoțitorii să care îl urmau, s-au consultat pentru a vedea dacă este

mai bine să apuce pe calea veche și bine bătătorită a bisericilor, sau să continue drumul lor spre acele

lumini descoperite de curând. În acest punct bisericile își prezintă opoziția față de noua teorie, și

fratele Miller le întreabă „Unde ne aflăm?” Ele nu pot să îi dea un răspuns, așa că păstrează tăcerea

legat de acest subiect important, și se întorc dinspre direcția luminilor înapoi, continuându-și drumul

spre regiunile nordice ale răcelii și morții. Aici, fratele Miller, întâlnind așa o armată de opoziție, și

simțindu-și propria slăbiciune și o mare reverență față de biserică, a fost convins să meargă cu ele în

drumul lor spre nord.]

3

Nu am mers prea mult până ce am și ajuns la o veche casă de bușteni care stătea pe marginea

drumului, în care ele au intrat și eu le-am urmat, am găsit un foc micuț și am încercat să mă încălzesc. Dar în

timp ce încercam să mă încălzesc astfel, văzând ceva priviri suspicioase pe chipurile celor prezenți, m-am

uitat în jur să văd care era cauza acestor priviri, și am zărit o fiară grozavă ca un urs scrâșnind din dinți și

mârâind către mine. Am mers înapoi spre cealaltă parte a camerei pe lateral. M-am uitat și am văzut un lanț

prins de buștenii casei și în jurul gâtului său. Apoi am văzut un câine mic, așezat de către unul din cei

prezenți, alergând în jurul ursului și lătrând la el. În scurt timp ursul a prin câinele în gura sa, iar una din

persoanele prezente, în încercarea de a elibera câinele s-a pomenit cu mâna prinsă în dinții ursului. Eu ma

uitam acum după o armă pentru a elibera persoana aflată în această situație, și am găsit o bâtă de aproape un

metru lungime, cu care am lovit ursul în cap salvând astfel persoana respectivă. Ursul apoi s-a îndreptat spre

mine furios; bâta a devenit acum un braț de om, cu o mână având zece degete și acelea foarte lungi. Cu

acestea am ținut ursul la distanță și repede am ieșit afară din casă și am fugit cu toată puterea spre nord.

[„Intrând în casa veche de bușteni.” Casa reprezintă o structură organizată proiectată pentru

a oferi un adăpost. O veche casă de bușteni bine închegată reprezintă crezurile omenești și organizația

bisericii. În acest adăpost mizerabil a simțit că îi este frig (o stare foarte naturală pe care o simți când

te alături unei bisericii) și căuta să se încălzească la „focul lor micuț”. „Priviri suspicioase”. Cu ce

suspiciune priveau preoții și bisericile la fratele Miller, pentru că el susținea învățătura că Biblia chiar

spune că venirea lui Hristos este aproape și că perioadele profetice aveau un timp definit. „O fiară

grozavă ca un urs legată de bușteni mârâind și scrâșnind din dinți” este o reprezentare clară a

opoziției adoptate și hrănite și susținute de către bisericii împotriva teoriei fratelui Miller sau a

oricărei teorii care nu se potrivea cu dogmele și crezurile lor. Astfel biserica Fariseică, pentru că

Ștefan le-a spus adevărul, care i-a înțepat chiar în inimă, a scrâșnit din dinți la el. (Chiar ca și un urs.)

Sub Roma Păgână ursul a fost în libertate, și Ștefan a căzut ca martir lăcomiei sale; dar în

America Protestantă, ursul este legat. „Un câine mic dând bătaie de cap ursului.” Această scenă de

controversă între câine, urs, acel om și fratele Miller, luată în legătură cu momentul cronologic în care

se întâmplă, trebuie să reprezinte scenele care aveau loc în biserică în acel timp. Așa cum ursul

reprezintă spiritul de opresiune și dominația preoției în biserici, câinele trebui să reprezinte un spirit

de principialitate care va stârni spiritul de opoziție a bisericilor, și le va face să scrâșnească la toți cei

care îndrăznesc să se opună autorității lor.

Nu cunoaștem nimic, care la vremea aceea să fi stârnit mai mult ura și răutatea bisericilor, ca

subiectul abolirii sclaviei. Presarea bisericilor, în acel moment, pentru a lua în considerare acest

subiect, de către cei din propria casă, este în mod potrivit reprezentată în vis prin așezarea câinelui de

către unul din cei prezenți. Persoana prinsă în dinții ursului, în efortul ei de a elibera câinele,

reprezintă acele persoane din biserică care căutau să justifice și să promoveze principiile abolirii și să

condamne sclavia. Pentru acest act de milă, în favoarea drepturilor date de Dumnezeu, și pentru

condamnarea traficului nesfânt al Babilonului cu „sclavi și suflete umane”, ursul scrâșnește la ei, și

sunt prinși în dinții săi. Fratele Miller, străduindu-se să-i justifice și să-i elibereze pe aceștia, se

pomenește cu toată ura și răutatea bisericilor îndreptate spre el, și spre ideile lui ciudate, și se află

acum în postura de a se auto-apăra. Arma sa sau „bâta, a devenit acum un braț de om, cu o mână

având zece degete și acelea foarte lungi”. Eliberarea omului dintre dinții ursului pe care el reușește să

o realizeze poate fi explicată în acest mod. Aceia care au auzit argumentele fratelui Miller, și au văzut

forța lor, au descoperit că sclavia urma să existe până când Dumnezeu avea să-și reverse judecățile

Sale asupra femeii care făcea trafic cu sclavi și suflete omenești. Așa că ei au văzut că tot efortul lor de

a elibera sclavii nu va avea nici un efect. Aceasta i-a eliberat de a mai intra în controverse cu bisericile

pe acest subiect.

4

Opoziția bisericilor a fost apoi mai directă împotriva fratelui Miller și a celor care credeau la

fel ca el. În timp ce se auto-apăra arma sa, sau argumentele sale sunt reprezentate printr-un braț, o

mână și zece degete foarte lungi, care este foarte potrivită ca asemănare cu cea de-a patra împărăție,

împărăția Romei. Brațul reprezentând Roma înainte de divizare, și degetele starea ei divizată.

Arătând prin faptele istorice (istoria autentică) și prin condițiile prezente ale împărăției Romane că

durata sa din punct de vedere profetic a fost aproape măsurată, a constituit un argument proeminent

și concluziv în teoria fratelui Miller, prin care el și-a apărat poziția împotriva atacurilor opoziției

bisericii.

Prin faptul că a găsit în biserică o așa întărită ură față de ideile sale, și simțindu-se așa cum a

exprimat în revista Shield, numărul 1, pagina 52, că un sfătuitor intern îl presa spunându-i „Du-te și

spune lumii, sau voi cere sângele lor din mâinile tale”, a părăsit vechea casă de bușteni, și scena de

controversă, și a plecat de unul singur să proclame lumii dovezile că sfârșitul ei era foarte aproape. În

Shield, numărul 1, paginile 52 și 53 este scris ”El a continuat să călătorească și să predice după cum îi

deschidea Domnul calea timp de aproape șase ani, fiind doar puțini, sau nici atât, care să-l ia de mână

și să-l încurajeze în marea și arzătoarea lucrare pe care o avea de făcut.” Cu adevărat aceasta a fost

ca și „urcarea unui deal abrupt.”]

După ce am urcat un deal abrupt până ce am fost epuizat, m-am așezat, și o persoană a venit la mine

și mi-a zis că dacă îl voi urma el mă va conduce în afara oricărui pericol. L-am urmat, și după ce am urcat o

vreme, am ajuns la o căsuță, unde am intrat, și am găsit un număr de femei, țesând și cosind haine.

[Aici fratele Miller, după ce s-a luptat cu atâta opoziție și a lucrat timp de șase ani avertizând

locuitorii pământului că a sosit ceasul judecății, văzând doar puțină roadă după truda sa „a obosit și

s-a așezat”. Aici un citat din Shield, numărul 1, pagina 58, va arăta cu claritate cine a fost acela care a

venit la fratele Miller în aceste circumstanțe de descurajare, oferindu-se să-i fie ghid.

„Fiind sub aceste repetate atacuri, de la amvon și din presă, s-a simțit nevoia pentru

deschiderea unei căi de comunicare, prin care opinia publică să poată fi scăpată de prejudecățile

referitoare la diferitele rapoarte care circulau legat de dl. Miller și ideile sale. El căuta de mult pe

cineva care să preia conducerea unui ziar, prin care el să poată vorbi publicului; dar nu a fost găsit un

astfel de om care din dragoste sau pentru bani să fie dispus să-și asume această sarcină și să sufere

batjocura unei lumi aflate în necredință. La acest punct de cotitură când furtuna opoziției creștea cu

putere, providența lui Dumnezeu a ridicat un om pentru această lucrare. Acest neobosit prieten al

cauzei, J. V. Himes, care a stat atât de nobil în fața mulțimii, și a celor mai înflăcărate atacuri, a ieșit

în față și s-a avântat în acest proiect îndrăzneț, pentru a reface zidul, a sta la spărtură. Pe data de 20

Martie 1840, fără să aibă bani, potențiali clienți sau prea mulți prieteni interesați, a publicat primul

număr a ziarului Semnele Timpului.” Din acest moment amândoi au mers înainte luptând împotriva

vântului și a curentului, „urcând dealul”, până au ajuns la o căsuță. Această casă reprezintă prima

Conferință a Adventiștilor așteptături ai revenirii. Vedem asta în Shield, numărul 1, pagina 60. „Până

în acest moment tot ce s-a făcut a fost printr-un efort individual. Însă, în această depresiune a

afacerilor, a fost determinat să organizeze o Conferință a Adventiștilor în Boston, unde prieteni

acestei cauze să se poată aduna, să-și poată exprima sentimentele și să-și unească eforturile pentru ca

țara și lumea întreagă să fie trezite la realitatea apropierii sfârșitului. – Această convenție a avut loc în

Capela de pe strada Chardon, pe data de 15 Octombrie 1840, și a ținut două zile.

Aceasta a fost numită „Prima Conferință Generală a Credincioșilor Adventiști”. În această

căsuță sau corp al credincioșilor, fratele Miller a prezentat firele pentru țesătură, în timp ce membrii

ai diferitelor bisericii (reprezentați prin femeie), au tors și au țesut haina, adunând astfel laolaltă, într-

5

un mod armonios, fragmentele împrăștiate ale adevărului advent pentru a-i îmbrăca pe aceia care

urmau să-l primească, ca să fie protejați împotriva furtunii ce se apropia.]

După ce am discutat puțin, ghidul meu mi-a spus că trebuie să merg mai departe. – Am plecat atunci

împreună mai departe, urmând aceiași direcție nordică până ce am coborât dealul, și am ajuns la o casă

mare, dar joasă și veche, în care am intrat și am văzut un mare număr de persoane de toate vârstele și sexele.

Părea să fie o persoană acolo care a mers la fiecare din aceștia și le-a șoptit ceva la ureche. Toți păreau în

tăcuți și solemni.

[ După conferința de mai sus, fratele Miller a fost încurajat să-și urmeze drumul, care era

acum în coborâre - un nou impuls fusese dat lucrării. Astfel el ajunge la o casă mare, dar joasă și

veche care era plină cu un anumit număr de persoane. Aici vedem prezentată starea acelora cărora le-

a fost predicată evanghelia veșnică. Cu toții erau tăcuți și solemni, în timp ce Duhul șoptea adevărul

atât de important la urechea fiecăruia. Aici evanghelia veșnică a fost predicată locuitorilor

pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. ]

Această persoană a venit la mine și mi-a șoptit la ureche „Iubește-L pe Dumnezeu și pe aproapele

tău” și mi-a zis să țin minte acest lucru. Credeam că I-am zis să-l scrie în inima mea. Dar El a zis că-l va

repeta și că nu-l voi uita. Așa a făcut și apoi a plecat. În acel moment am avut niște sentimente ciudate. Mi-

am dat seama că toată viața mea am călcat aceste două porunci importante. Mi se părea că nu L-am iubit

niciodată pe Dumnezeu sau pe aproapele meu. Întreaga mea viață părea o înșiruire de nelegiuiri; și dacă m-

am căit cu adevărat vreodată, a fost acolo, în acel moment. (Oh, Dumnezeul meu! De ce să nu-mi dai o astfel

de pocăință când sunt treaz?) Acea căință nu era amestecată deloc cu mândrie sau cu gânduri firești. Mi-am

amintit toate păcatele pe măsură ce meditam și ele erau extrem de păcătoase. Dacă David a simțit cum

simțeam eu atunci, nu mă mir că a strigat „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit!” Apoi ghidul meu

mi-a dat un baston și mi-a zis că trebuie să călătoresc.

[„Iubește-L pe Dumnezeu și pe aproapele Tău.” Aici Duhul Sfânt i-a arătat fratelui Miller

importanța de a-și arăta dragostea față Dumnezeu, prin predicarea credincioasă a adevărurilor care

i-au fost arătate, și dragostea față de aproapele său prin avertizarea lor în legătură cu sfârșitul

iminent/condamnarea care îi aștepta. „Un baston” reprezintă un sprijin sau un suport. Ziarul și alte

publicații, scoase prin tipografia lui J. V. Himes la acel moment, s-au dovedit a fi un real sprijin

pentru fratele Miller, pe măsură ce călătorea și predica evanghelia veșnică.]

Am ieșit din casă, și în timp ce mă uitam în toate direcțiile pentru a vedea încotro să pornesc, am

zărit înspre nord multe drumuri care se ramificau în diferite direcții. În timp ce mă gândeam încă, am văzut

multe persoane, tineri și bătrâni, ieșind din casă și fugind pe aceste drumuri. Am văzut apoi că drumurile

erau largi și bine bătătorite. M-am gândit apoi la calea largă despre care vorbește Scriptura, și m-am întors,

hotărând în sinea mea să nu merg pe acea cale. M-am uitat apoi spre sud, și am văzut un număr mic de

persoane ieșind din acea casă și unul câte unul pornind spre sud-est, urmându-se unul pe altul într-o linie

dreaptă, până i-am pierdut din vedere.

[Această casă, așa cum am arătat mai devreme, este locul în care evanghelia veșnică a fost

predicată și ascultată. Acele multe drumuri largi și bine bătătorite care se îndreptau spre nord,

reprezintă multele căi care au fost urmate de către mulțimile, care au ascultat dar apoi au respins,

solia îngerului care zbura. – În timp drumul spre sud arată direcția și calea urmată de către cei care

au luat seama la avertizarea Martorului Credincios, și au mers în întâmpinarea Mirelui. În acest caz,

toți cei care au respins solia, și au dat atenție martorului necredincios, au continuat pe aceiași cale pe

care mergeau înainte. Diferitele denominațiuni au continuat să meargă pe aceiași cale largă și

6

bătătorită, cu care erau obișnuiți fiecare. Astfel fiecare a urmat calea pe care a ales-o, fără a ține

seama de atât de importanta solie.

Pe de altă parte, ici colo câte unul lasă celelalte cărări, și își modifică cursul în direcția „șirului

de lumini dinspre sud-est.” În timp ce aceștia, ascultând chemarea „Ieșiți din mijlocul ei poporul

Meu”, au părăsit diferitele biserici, căutând o lumină mai mare, fratele Miller, care a acceptat cu greu

solia îngerului al doilea, a rămas în urmă, până când (la fel ca în vis) „i-a pierdut din vedere”.]

În timp ce stăteam și mă gândeam la ei, am auzit o voce de sus care zicea, „Iată drumul, mergeți pe

el.” Deși nu am văzut nici o cărare, am urmat aceiași direcție și în curând am ajuns la un drum drept,

mărginit de o prăpastie pe fiecare parte. Drumul era marcat cu urme de pași, formate în pământ cât

adâncitura unui pantof, și doar atât de largi cât să încapă unul în fața celuilalt în linie dreaptă.

[În timp ce fratele Miller încerca să afle ce cale să urmeze, și se gândea la numărul mic de

persoane care au ieșit din Babilon (pentru că au început deja să iasă, chiar și la acea dată timpurie) și

care au urmat pe direcția „șirului de lumini”, și temându-se că era ceva rău a părăsi bisericile, aude o

voce de sus care zice: „Iată drumul, mergeți pe el.” Deși nu a văzut nici o cărare, sau nici o poruncă de

a ieși, ascultând totuși de Duhul Sfânt în a merge pe acel drum, a zărit curând o cărare netedă, care

era atât dreaptă cât și îngustă, și care conducea printre două prăpastii, lumea pe de o parte, și așa zisa

biserică pe de altă parte. Urmele care erau în linie dreaptă reprezintă unitatea în care înaintau

călătorii, și punctele profetice care le marcau drumul.]

În curând i-am ajuns din urmă pe unii care mergeau pe același drum, și un om învârstă, ce părea a fi

în jur de 90 sau 100 de ani, s-a plecat până la pământ și s-a istovit. Părea să-L laude pe Dumnezeu pentru că

avusese milă de un așa moșneag bătrân și uscat, în timp ce mii de tineri mergeau pe calea cea largă. Mi se

părea că drumul meu devenise mai accidentat, deși urmele continuau. – Când ajungeam la unul din aceste

locuri accidentate, îmi puneam bastonul pe jos și el devenea mai lung sau mau scurt după cum cerea situația,

și astfel puteam urca sau coborî cu ușurință. Drumul meu a fost în general în urcuș până ce am ajuns la o

prăpastie. Puteam să privesc în jos și să văd urmele, dar nu știam cum să cobor acolo. În timp ce stăteam aici

vocea a vorbit iar „Mândria trebuie smerită.” Apoi am avut o priveliște a propriei mele inimi mândre și

părea că toate căile mele au fost pline de acest păcat. Chiar și momentele mele de devotament nu erau decât

mândrie. Și în amărăciunea sufletului meu am strigat „Adevărat, sunt un nenorocit arogant și mândru!” Mi-

am pus apoi bastonul jos în prăpastie și a devenit o bară lungă, de care m-am prins cu ambele mâini și am

alunecat încet, încet în jos și apoi am mers înainte până ce am ajuns la un pământ umed.

[„Drumul era mai accidentat, dar urmele continuau.” Au apărut dificultăți și obstacole în cale,

totuși pașii, (împlinirea profetică) erau clari. „Bastonul său, un ajutor.” Ziarul, prin adunarea luminii

obținute de către diferite persoane care studiau, a ajutat în aceste locuri accidentate. „Ajuns la o

prăpastie”. Această prăpastie reprezintă primul punct al așteptării, primăvara anului 1843. Dar a fost

arătat prin ziar (bastonul), că a durat întreg anul 457 î.Hr. și întreg anul 1843, pentru a fi 2300 de ani

întregi. Așa că prin îmbrățișarea acestui adevăr, sau „prinderea lui cu ambele mâini”, a alunecat în

jos spre urmele care se vedeau, sau punctele profetice care încă erau în viitor. Aici de asemenea

mândria a primit o mustrare. – „Apoi am mers înainte.” Aici el a găsit din nou calea dreaptă și a mers

înainte ca la început, în lumina clară a profețiilor, până ce a ajuns spre sfârșitul anului 1843, după

calendarul iudaic, când s-a pomenit într-un pământ jos și umed, reprezentând o cale tăiată,

dezamăgire și umilință. Aici viziunea a întârziat.]

Aici am pierdut urmele, și în timp ce mă uitam să-mi găsesc calea, vocea pe care o auzisem în

ocaziile anterioare mi-a vorbit iar: „Calea e marcată cu sânge.” Atunci eram surprins că nu mi-am amintit

acest lucru. Apoi m-am uitat în jur pentru a vedea sângele, și uitându-mă puțin mai în față am văzut un gard

7

din grilaje, și cățărându-mă pe el am găsit o dâră de sânge de sus până jos, cam de 5 cm lățime. Mi-am

împreunat mâinile și am strigat „Acesta este sângele Mântuitorului meu!” În timp ce eram în această situație

am auzit o voce asemenea unei rafale vânt. M-am uitat în sus și am văzut un nor mic deasupra capului meu;

și din acesta au început să cadă stropi mari de ploaie. M-am uitat la mâinile și hainele mele și am văzut

stropi mari de sânge. Și am auzit acea voce zicând „Acesta este sângele stropirii, care vorbește despre lucruri

mai bune decât sângele lui Abel.”

Aveam acum o imagine a sângelui lui Hristos, a efectelor sale și a iubirii sale imense cu care ne-a

iubit. Mintea mea, care pe tot parcursul a fost mai mult sau mai puțin tulburată, de temeri și îndoieli, acum a

devenit calmă și senină, și la fel ca Iov puteam să zic „Știu că Răscumpărătorul meu este viu.” Inima mea de

piatră s-a topit în interiorul meu, și dădea pe dinafară de atât de multă iubire curată față de Hristos.

În timp ce eram încă în acest extaz al minții, am privit în sus și am văzut o grindă/bârnă de lemn

întinsă de la est la vest. Mi s-a părut că vocea zice „Iată crucea!” Am privit din nou în jos, și mă întrebam în

sinea mea ce puteau să însemne aceste lucruri pe când vocea a zis iar „Veșmintele învârtite în sânge.” M-am

uitat din nou în sus și am văzut ceva ca o haină muiată în sânge atârnând deasupra grinzii, la 4 - 4,5 metrii

înălțime.

Nu pot să descriu sentimentele mele în timp ce priveam aceste lucruri; dar acum s-a făcut ziuă și am

văzut soarele fiind cam la 3 ore înălțime dimineața. Am mers apoi pe același drum drept spre sud-est, ca și

mai-nainte, cu o singură diferență – acum doar fâșia de sânge marca cărarea.

[„Aici am pierdut urmele.” După trecerea anului 1843, după calendarul iudaic, fratele Miller,

împreună cu toți Adventiștii, era dezamăgit și a pierdut „urmele” sau, cu alte cuvinte, cărarea

profetică care era așa clară înainte acum părea ascunsă vederii sale. Dar curând, aceiași voce din cer

care vorbise mai devreme, se auzea acum conducându-l prin serviciile tipice din Sanctuarul

pământesc către serviciile antitipice din Sanctuarul ceresc, care erau peste tot „marcate cu sânge”, și

a arătat spre ziua ispășirii și spre adevăratul Sanctuar care urma să fie curățit la sfârșitul celor 2300

de ani. Această curățare putea să înceapă doar în ziua a zecea a lunii a șaptea anul 1844, acesta fiind

adevăratul punct care trebuia căutat pentru încheierea celor 2300 de zile și curățarea sanctuarului

anti-tipic, pentru venirea Mirelui înaintea Celui îmbătrânit de zile în Sfânta Sfintelor pentru a fi unit

cu împărăția Sa, de unde adevărații sfinți trebuie să „aștepte întoarcerea Sa de la nuntă.”

Acum cărările erau iar netede, și totul era clar ca și mai-nainte, cu diferența că „fâșia de sânge

marca cărarea.” „Eram surprins că nu mi-am amintit acest lucru.” Pentru a clarifica acest punct vom

face referire la Advent Shield, numărul 2, pagina 267. „Prima referință publică cu privire la a șaptea

lună ca și timp al revenirii Domnului a fost făcută de către dl. Miller într-o scrisoare apărută în

Semnele timpului din 17 Mai 1843. În această scrisoare el făcea aluzie la diferitele evenimente care au

avut loc și la diferitele ceremonii din legea iudaică, care începeau în luna a șaptea. Deoarece multe

dintre acestea erau simboluri pentru evenimente prezise că având loc în strânsă legătură cu a doua

venire, era considerat foarte probabil ca în împlinirea lor antitipică aceasta să se desfășoare în ordine

cronologică.”

Fratele Miller a cam uitat dovezile luate din simbolurile legate de Sanctuar, până ce i-au fost

din nou aduse în atenție în timpul de așteptare. Gardul din grilaje, cu o fâșie de sânge de sus până jos,

sau de la început până la sfârșit.

„Am auzit o voce asemenea unei rafale de vânt.” Aceasta marchează strigătul „Iată Mirele

vine, ieșiți-i în întâmpinare,” în ziua a zecea a lunii a șaptea, care a străbătut țara asemenea unei

rafale de vânt. „Acesta este sângele stropirii, care vorbește despre lucruri mai bune decât sângele lui

8

Abel.” Aici fratele Miller a fost adus să vadă efectul care urma să fie produs de Ziua Ispășirii asupra

întregului Israel, prin stropirea sângelui lui Hristos, pentru a curăța Sanctuarul, și a șterge toate

păcatele oamenilor. „Mintea mea, care pe tot parcursul a fost mai mult sau mai puțin tulburată, de

temeri și îndoieli, acum a devenit calmă și senină.” Pentru a arătat felul în care această parte a visului

a fost împlinită vom cita dintr-o scrisoare publicată în Advent Herald în 16 octombrie 1844, chiar după

ce fratele Miller a descoperit „cărarea marcată cu sânge”.

„Oh, ce slavă am văzut azi. Fratele meu, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această lumină,

sufletul meu este atât de plin încât nu pot exprima în scris acest lucru. Îndoielile mele, temerile și

întunericul au dispărut. (Soarele a răsărit.) Vă că suntem totuși corecți. Cuvântul lui Dumnezeu este

adevărat și sufletul meu este plin de bucurie. Te aud zicând: se pare că fratele Miller a devenit acum

fanatic. Foarte bine, spune-mi cum vrei; nu îmi pasă. Hristos va veni în luna a șaptea și ne va

binecuvânta pe toți.”]

După ce am călătorit un timp am ajuns la o casă mare. Părea să fie din nou noapte. Am intrat și am

văzut multă lume acolo. Casa se întindea de la vest la est, și prin mijlocul ei trecea un coridor lung, iluminat

cu lămpi pe fiecare parte; și de fiecare parte a acestui coridor erau uși care se deschideau în apartamente

mici ca niște dormitoare. L-am găsit aici pe ghidul meu dinainte, care mi-a zis ca trebuie să trec prin acest

coridor. Mi-a dat de asemenea o cărticică și mi-a zis că ea mă va călăuzi. Apoi m-a avertizat „fii atent la

cămară”. Am pus cărticica în buzunar și am început să traversez. Pe măsură ce înaintam, ușile de fiecare

parte a coridorului se deschideau, și duhuri, după cum mi se părea mie atunci, alergau pe lângă mine și

încercau să mă forțeze să intru în aceste camere. Am continuat să merg tot drept înainte până ce am ajuns la

capătul de est al camerei.

[„După ce ma călătorit un timp, (de la locul unde a descoperit că fâșia de sânge marca cărarea,

până la Conferința din Albany) am ajuns la o casă mai mare.” După cum cele trei case pe care le-am

văzut anterior în vis, reprezentau fiecare o asociere a unui grup de persoane, tot așa și această casă

reprezintă întregul corp al credincioșilor Adventiști. Diferitele ei apartamente, sunt diferitele diviziuni

în care întreaga casă a Adventismului s-a divizat după mișcarea legată de ziua a zecea. „Părea să fie

din nou noapte.” Soarele evangheliei a apus acum, sau timpul de predicare pentru Neamuri s-a

încheiat acum, iar întunericul acoperea pământul.

„Am intrat și am văzut multe persoane.” Aceasta se poate identifica cu Conferința din Albany.

Unde fratele Miller a intrat și a avut o privire generală cu privire la poporul Advent, după cum ne

arată reprezentanții diferitelor biserici. Aici l-a întâlnit de asemenea pe ghidul său dinainte, J.V.

Himes, și a primit de la el instrucțiuni, și o cărticică care să-l ghideze de-a lungul coridorului. După

cum casa reprezintă întregul corp al Adventiștilor, apartamentele sale implicit reprezintă diviziunile,

sau diferitele sisteme de credință, primite și susținute de către acel corp de credincioși.

În consecință, „coridorul” trebuie să reprezinte un anumit sistem al credinței Advente. Și așa

cum am arătat mai devreme că J.V. Himes a fost „ghidul anterior” al fratelui Miller, și pentru că aici,

în acest coridor el și-a întâlnit iar ghidul anterior, care l-a informat că trebuie să treacă de-a lungul

acestui coridor, suntem forțați să concluzionăm că acest coridor reprezintă acel anumit sistem de

credință susținut de către J.V. Himes, prin care, cu observații foarte abile, l-a convins pe fratele Miller

să treacă, avertizându-l împotriva primiri oricărei alte credințe, în afară de „Credința originală”, așa

cum i-a plăcut să o numească, sau așa cum s-a exprimat cu alte cuvinte: „Vechea temelie”. De

asemenea i-a dat o cărticică care să-l călăuzească de-a lungul coridorului sau a sistemului de credință.

Aceasta era crezul sau disciplina bisericii Laodiceene, sau circulara trimisă de la Conferința din

Albany, conținând cele spuse și făcute acolo, și sistemul lor de credință, în legătură cu adunarea ei

9

laolaltă a diferitelor adevăruri vitale, și „practici rușinoase” și apoi expunând totul cu dispreț și

batjocură. Privește, zicea circulara. „Apoi m-a avertizat să fiu atent la cămară.” Cămara este singura

încăpere din casă proiectată pentru depozitarea mâncărurilor pregătite pentru folosirea curentă. Așa

că singura concluzie pe care o putem trage din faptele prezentate înaintea noastră este că toate sunt

sisteme ale credinței Advente, dar unul singur este „adevărul prezent”. Și mai mult decât toate

celelalte, legat de acest sistem de credință J.V. Himes îl avertizează pe fratele Miller să fie ATENT.

Despre această cămară vom vorbi mai multe la momentul potrivit. „Am pus cărticica în

buzunar.” Asta înseamnă că a consimțit să o accepte ca și călăuză viitoare, sau ca și sistem de

credință. „Am mers de-a lungul.” Fratele Miller a trecut până și de ușa morții fără ca să primească în

totalitate orice alt sistem de credință în afară de cel susținut de J.V. Himes. „Credința originală”. Deși

alte sisteme de credință au fost aduse cu forța în atenția sa, aceasta însemnau duhurile care alergau în

jurul său și încercau să-l forțeze în diferite camere, sau sisteme de credință, cum ar fi Spiritismul,

Snowismul etc.]

Aici am găsit două uși închise, și în timp ce mă gândeam pe care din ele să intru, una din ele s-a

deschis și a descoperit privirilor mele o cameră plină cu toate bunătățile pe care o persoană și-ar fi putut dori

să le mănânce sau bea: și unele persoane din cameră m-au invitat să intru. Am fost în cumpănă, gândindu-

mă ce să fac; dar amintindu-mi de avertizarea primită, am băgat mâna în buzunar pentru a găsi cărticica. Am

scos o cărticică, dar am descoperit că nu era aceiași așa că am aruncat-o, și am scos din buzunar altele două

pe care de asemenea le-am aruncat. Apoi am scos pe cea care mi-a fost dată, și deschizând-o am citit Isaia

48:17 Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, te învăţ

ce este de folos şi te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi!

Cealaltă ușă s-a deschis apoi și am văzut o scară întunecată și răsucită. La baza ei stătea un copilaș.

L-am ridicat și l-am întins spre cei care stăteau în spatele meu. Dar ei au refuzat să-l ia. Apoi l-am pus jos

înapoi, și am pășit înauntru. – Totul era întunecat și sumbru ca și ușa morții. Nu-mi mai aminteam nimic

până ce am ajuns la capătul scărilor, aflându-mă, așa cum credeam atunci, într-o cameră de la etaj, plină cu

cea mai pură lumină pe care ochii mei au privit-o vreodată.

[„Două uși închise.” Aici, după ce a trecut pe lângă și a respins diferitele sisteme ale credinței

Advente care i-au fost prezentate, și a aderat strâns la crezul Conferinței de la Albany, fratelui Miller

îi este adusă în vedere cămara și camera întunecată și sumbră a morții. Prima dată privirea sa este

neclară, și pare „închisă”, dar când privește mai de-aproape totul îi este descoperit, adică ușa se

deschide. Mai întâi cămara îi este adusă în atenție, unde vede așa cum se și exprimă „o cameră plină

cu toate bunătățile pe care o persoană și-ar fi putut dori să le mănânce și bea.”

Cămara este o diviziune a casei Advente. Proviziile bogate conținute în ea sunt adevărurile

glorioase susținute de acea parte a poporului Advent. Momentul în care fratelui Miller i-a fost permis

să vadă aceste adevăruri a fost chiar înainte de moartea sa, cam în anul 1849. Și cu privire la aceste

adevăruri, și acești oameni, la avertizat în mod special ghidul său, J.V. Himes.

Acum cititorul cu siguranță se va întreba care parte a credincioșilor Adventiști este

reprezentată de cămară li care erau adevărurile pe care ei le susțineau?

Vom menționa aici faptul că la sfârșitul zilei a zecea a lunii a șaptea 1844, poporul advent era

una. Dar din acest punct ei s-au divizat în mai multe diviziuni și sub-diviziuni, unele din ele primind

denumiri cum ar fi: Spriritualiștii, Închizătorii de uși, Partida vestitorilor etc. Până în primăvara

anului 1848 aceste partide erau mai mult sau mai puțin în schimbare, divizându-se și sub-divizându-

se. În acest moment a existat o partidă care a susținut un standard remarcabil al adevărului, în jurul

10

căruia a continuat să fie o adunare de atunci încoace, și o statornicire în unitatea credinței și a

faptelor. Această diviziune a primit de la opoziție diferite nume: Închizători de uși, Păstrători ai

Sabatului, Iudaizanți etc. Ei și unele din adevărurile Biblice pe care le susțineau, au fost de asemenea

asociați cu tot „fanatismul” și „practicile rușinoase” ale altora care își spuneau Adventiști, și au fost

avertizați, nu doar fratele Miller, ci toți ceilalți ca nu cumva să se asocieze cineva cu ei sau să aibă

orice fel de-a face cu ei. Astfel ei au împlinit profeția din Ezechiel 34:18,19. „Este prea puţin pentru

voi că paşteţi în păşunea cea bună, de mai călcaţi în picioare şi cealaltă parte a păşunii voastre? Că

beţi o apă limpede, de mai tulburaţi şi pe cealaltă cu picioarele? Şi OILE MELE trebuie apoi să pască

ce aţi călcat voi cu picioarele voastre şi să bea ce aţi tulburat voi cu picioarele voastre!” (Ezechiel

34:18-19)

Limitările noastre nu ne permit să prezentăm toate adevărurile susținute de această parte a

credincioșilor Adventiști.

Totuși, vom puncta câteva dintre ele. Noi susținem că o Mână Divină ne-a condus prin

proclamarea evangheliei veșnice. Apocalipsa 14:6,7, a doua solie îngerească, „A căzut Babilonul”, și

că suntem acum în timpul vestiri soliei îngerului al treilea, „dacă se închină cineva fiarei... va bea și el

din vinul mâniei lui Dumnezeu” care va fi turnat în curând, și care va fi format din ultimele 7 plăgi.

Că Legea lui Moise a fost desființată la cruce, dar nici o parte a Legii lui Dumnezeu – cele zece

porunci. În consecință, „ziua a șaptea este Sabatul Domnului Dumnezeu”. Că nimeni nu poate zice că

ține poruncile lui Dumnezeu, în timp ce ține doar nouă dintre ele. Că Sabatul este „sigiliul

Dumnezeului celui Viu.” Că cele 2300 de seri și dimineți s-au încheiat în toamna anului 1844, când

Marele nostru Preot a început lucrarea de curățire a Sanctuarului ceresc, care este acum în proces de

curățire. Că la acel moment în timp, vremea neamurilor a fost încheiată. Că apoi „Mirele a venit”

înaintea Celui îmbătrânit de zile, pentru a-și primi Mireasa, Noul Ierusalim, și că atunci când se va

întoarce să adune sfinții, El se va „întoarce de la nuntă.” Că revenirea lui Hristos și învierea efectivă a

celor drepți, va fi după ce ultimele șapte plăgi au fost revărsate. Că „morții nu știu nimic” și că cei

nelegiuiți vor fi arși cu totul, rădăcină și ramuri – vor fi ca și cum nu fi fost niciodată. Că sfinții, după

o mie de ani de la învierea celor drepți, vor moșteni pământul, restaurat la starea lui Edenică pentru

veșnicie.

Aceasta este doar o slabă descriere a câteva din proviziile bogate ce se găsesc în CĂMARĂ –

care au fost scoase și puse în ordine din marele depozit al Cuvântului lui Dumnezeu. Împotriva acestei

cămări și-au îndreptat forțele în ultimii cinci sau șase ani, J.V. Himes, și cei care au apostaziat de la

credința adevărată, așa cum arată Review. Dar „Cel care vede sfârșitul de la început”, cu mai mult de

29 de ani în urmă, a văzut potrivit să dea fratelui Miller, într-un vis noaptea, o reprezentare a

cursului vieții sale chiar până la intrarea sa în lumea de lumină și slavă, și a permis celor care s-au

dovedit trădători ai cauzei sale, care și-au negat credința să-și publice propria condamnare. „Câteva

persoane din camera m-au invitat să intru.” Aceasta cu siguranță reprezintă cercetarea de către el a

cărților și a ziarelor care vesteau adevărurile la care am făcut referire mai sus. După ce și-a făcut o

părere despre aceste adevăruri, a zis „Am fost în cumpănă, gândindu-mă ce să fac; dar amintindu-mi

de avertizarea primită... ” Aici fratele Miller a văzut frumusețea acestor adevăruri, și în timp ce era în

cumpănă dacă să le accepte sau să le respingă, și-a amintit sfatul dat de ghidul și sfătuitorul său

anterior, și în timp ce căuta să reexamineze crezul Conferinței din Albany, au mai trecut în calea sa

două-trei alte sisteme de credință Adventă care au ajuns în posesia sa în timp ce traversa coridorul, pe

care n-a putut decât să le respingă la prima vedere. Uitându-se în cele din urmă la cel primit de la J.V.

Himes „a citit în capul paginii” Isaia 48:17 (vezi visul origina scris de fratele Miller în 1826). Aşa

vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, te învăţ ce

11

este de folos şi te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi! (Isaia 48:17) Aici se găsesc unele din

simțămintele câtorva din primele articole din crezul Conferinței din Albany, care în sine, luate

separat, nu sunt rele. Dar problema e că nu s-au conectat la ele celelalte adevăruri care le-ar fi dat

viață. Așa că, acest verset, luat de unul singur vorbește despre un ÎNVĂȚĂTOR. Dar este nevoie și de

al doilea verset pentru a termina învățătura. „O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea

ta ar fi fost ca un râu, şi fericirea ta, ca valurile mării.” (Isaia 48:18)

Conferința din Albany a adunat în articolele despre crezul ei anumite adevăruri, iar apoi a

condamnat ceea ce Hristos i-a cerut tânărului să facă dacă vroia să aibă viața veșnică, referitor la

ținerea poruncilor. Ei spuneau că sunt Israeliți, și Îl numeau pe „Sfântul lui Israel”, Mântuitorul lor,

și pretindeau dreptul de a ajusta credința bisericii, și apoi prin „hotărârile” lor condamnau poruncile

lui Dumnezeu, și exemplul dat de Mântuitorul lor și apostolii săi. Așa că bine a zis Sfântul lui Israel

prin profetul său „O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele”.

Astfel aceia care odată au stat pe frontul de bătaie, și au apărat cu noblețe și susținut pe fratele

Miller în vârsta sa înaintată, și cauza adevărului pe care el atât de mult a sprijinit-o, acum și-au

asumat conducerea dictatorială și prin folosirea nedreaptă a influenței pe care au câștigat-o asupra

fratelui Miller, l-au făcut să refuze să intre în Cămară, unde ar fi putut avea parte de „Pâinea care Se

coboară din cer care este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi SĂ NU MOARĂ.” (Ioan 6:50)

Dar când fratelui Miller i-a fost adusă în atenție pâinea vieții, și-a amintit avertizarea

GHIDULUI său ANTERIOR, și a refuzat să o ia, iar atunci ușa morții s-a deschis prezentând vederii

sale trecerea „întunecată”, „sumbră” și inconștientă de la moarte la glorioasa înviere la viață și

conștiență. Cu adevărat, așa cum a zis înțeleptul „morții nu știu nimic”... Și DRAGOSTEA, și URA, și

INVIDIA lor (calități ale minții) au PIERIT (Eclesiastul 9:5-6). Copilașul pe care l-a descoperit chiar

când a aflat că trebuie să moară, cu siguranță reprezintă, așa cum zice Scriptura, un spirit umil, ca de

copil care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Nu avem o istoria clară a acestui ultim moment,

dar conform visului putem judeca, că chiar înainte de a intra în starea de inconștiență el era în starea

pe care Mântuitorul o compară cu un copilaș. Acesta a făcut să se sfârșească viața sa de muncă, de

trudă și suferință pentru beneficiul spiritual al fraților săi. Dar visul nu îl lasă în pasajul întunecat și

sumbru, unde nu este nici o cunoștință, nici o mișcare, nici dragoste, nici ură, nici cer fericit, nici iad

care arde. Îl duce mai departe prin somnul său inconștient, până la dimineața în care „trâmbița lui

Dumnezeu” îl va trezi din nou la viață, și îl introduce în acea „cameră de sus, plină de cea mai pură

lumină” unde zice:]

Am căutat să aflu cauza – nu era nici una – nici soare, nici lună, nici sfeșnice – lumina era mai

luminoasă decât cea mai luminoasă rază de soare. Totuși nu orbea – era delicată și ușor de privit ca și

nuanțele (culorile) dimineții. Camera părea arcuită, totuși nu puteam să-i descopăr înălțimea. Podeaua părea

ca de cristal, foarte compactă, însă fără a împiedica vederea, puteam să vad totul sub ea. Camera se întindea

de la est la vest. Pe fiecare parte era câte o cărare, pe care am văzut mai mulți umblând. Am fost condus să

vorbesc cu ei când am observat că ei cântau. Singurele cuvinte pe care mi le mai amintesc au fost „Aleluia,

Mielului.” Muzica era dulce și delicată – atingea urechea fără nici un dezacord sau durere. Am văzut multe

persoane pe care le cunoșteam, - bătrânul pe care l-am văzut mai devreme. L-am felicitat pentru că a ajuns în

final cu bine. L-am auzit cântând. Nimeni nu era tăcut acolo. M-am gândit la dragostea pe care o aveau unii

pentru alții. Mi s-a părut că îi simt focul – dragostea pură nealterată. Nici un pic de sine mai presus de altul.

Am văzut creștini din toate denominațiunile, totuși toate diferențele au fost îndepărtate.

Aici era cu adevărat o comuniune – nu era invidie – nu era ură – nu erau principii egoiste pe care să

clădești – nici un gând rău – nimic care să rănească sau să supere. (Ah! Voi adepți egoiști, dacă ați putea

12

vedea mulțimea fericită, v-ați acoperi fețele cu rușine – v-ați ascunde dacă ar fi posibil, de fața Mielului, și a

Celui ce stă pe tron.) M-am simțit liber de orice țărână (trup, lucru pământesc – n.tr.) și tot sufletul meu a

fost cuprins în această mulțime cerească. Apoi m-am gândit că este un vis – un sentiment de dezamăgire și

neplăcere mi-a trecut prin minte, la gândul că trebuie să mă întorc și să experimentez din nou problemele

vieții. M-am cutremurat la acest gând și apoi m-am trezit. William Miller, 1826.

[Astfel am parcurs acest vis extraordinar. Pe care l-a păstrat „Acela care vede sfârșitul de la

început” putea să scoată în evidență cu așa precizie, și ordine cronologică, cu atât de mulți ani înainte

de se împlini, o succesiune de evenimente care s-au împlinit apoi într-o perfectă ordine în experiența

fratelui Miller, chiar până la moartea Sa! Cu adevărat, El care a ales încă din vechime celea viselor și

a viziunilor, pentru a instrui și avertiza pe poporul Său, și care a promis să comunice cu ei în „zilele

din urmă” prin aceiași cale, a împlinit prin acest vis o parte din promisiunea Sa. Dar viziunea nopții,

după cum a fost cazul multora din vechime, nu i-a folosit celui care a avut-o, ci nouă, peste care au

venit sfârșiturile veacurilor.

Acest vis, ca multe alte profeții, nu a putut fi explicat până ce nu s-au împlinit unele din părțile

sale principale, cum ar fi divizarea casei Advente, organizarea „Coridorului” de către Conferința din

Albany, întemeierea/fondarea cămării, și moartea fratelui Miller. Scopul evident al acestui vis este de

a-i convinge pe cei ce sunt în biserica Laodiceeană, și care au fost înșelați și conduși greșit, asemenea

fratelui Miller prin născocirile meșteșugite ale unei preoțimi înălțate și căzute, conduse de „Păstorul

idolatru” (a cărui credință o puteți citi în Zaharia 10:1-7), care au fost înșelați de acei pretinși păstori

și au fost avertizați împotriva primirii adevărurilor care constituia hrana prezentă pentru adevărata

casă a credincioșilor. De asemenea pentru a-i întări și încuraja pe toți aceia care au intrat în Cămară

sau care au aderat adevăratului standard „Poruncile și mărturia lui Isus”. Visul mai arată cu

claritate că mâna Domnului a fost cea care a condus mișcarea Adventă, și care va scoate un popor,

deși respins de oameni, ales și scump înaintea lui Dumnezeu.]

David Arnold.

Am înțeles că fratele Miller a considerat că acest vis marchează cele mai importante evenimente din

experiența sa care au legătură cu cauza Adventă. A fost considerat suficient de important pentru a i se da un

loc pe paginile revistelor Advent Herald și Advent Harbinger. Aceia care l-au făcut public lumii, nu ar trebui

deci să obiecteze apariția sa în această formă, chiar dacă s-ar putea să nu fie de acord cu toate comentariile

fratelui Arnold. Dacă este ceva care merită publicat, înseamnă că merită să-i căutăm și adevărata

însemnătate. Să fie clar înțeles că noi nu publicăm acestă mică lucrare ca un argument pentru poziția noastră.

Aceasta se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu. Dar cel „care a avut visul, să zică visul” și poate că

semnificația sa va fi folosită pentru mângâierea sfinților. James White, 1855.

13

PRIMUL VIS AL LUI WILLIAM MILLER

Fără comentariu

În seara zilei de 4 Noiembrie 1826, am stat treaz până târziu conversând cu niște prieteni pe teme

religioase, și apoi în jurul orei 12 noaptea m-am retras pentru a mă odihni. După un timp am adormit și am

avut următorul vis:

Mi se părea că sunt într-o țară sărăcăcioasă(aridă) nelocuită, și părea să fie între apus de soare și

întuneric – nici zi nici noapte. Aerul părea destul de răcoros, dar nu atât de răcoros ca în mijlocul iernii, ci

mai de grabă ca la începutul ei.

Mi se părea că cădeau precipitații, dar nu prea puternic. Păreau un fel de amestec de zăpadă și ploaie.

Sufla și vânt, dar nu cu rafale puternice. Totul avea un aspect mohorât – deși nu puteam înțelege de ce. Părea

că eram în pericol – deși nu vedeam nici un semn de pericol.

În vis aveam doi însoțitori: unul era un pastor Baptist și celălalt era Universalist. Ei mă țineau de câte

un braț, și mă tot convingeau să continui să merg, deși eram într-un mare pericol, și încercam să scăpăm cu

viață. După ce am călătorit spre nord o vreme, am întrebat unde suntem. Ei au răspuns: „Aproape acasă”. Mi

s-a părut că apoi au luat-o spre est, și au ajuns la o mică pădure, care avea niște brazi mici (sau niște copaci

veșnic verzi), cam de 4,5 metri înălțime. Atunci mi-au dat drumul și s-au așezat sub acești copaci. Le-am

spus că eu nu voi rămâne acolo.

Am pornit apoi, iar ei m-au urmat. Drumul nostru a fost apoi ocolit, de la vest la sud și apoi est,

printr-o țară pustie și netedă ca o câmpie, nu vedeai decât câte un tufiș din când în când. După ce am

călătorit o bucată de vreme am început să vedem un șir de lumini în noapte.

Am pornit atunci spre lumini și curând am ajuns la un drum larg, care mergea spre nord și spre sud.

În timp ce ne consultam pe care direcție să urmăm, au venit două femei din nord, și au ajuns până la noi. Am

întrebat atunci de la ele unde ne aflăm. Ele nu au dat nici un răspuns, ci au întors spatele și s-au dus înapoi

de unde au venit. Aici i-am lăsat pe însoțitorii mei și le-am urmat pe aceste femei.

Nu am mers prea mult până ce am și ajuns la o veche casă de bușteni care stătea pe marginea

drumului, în care ele au intrat și eu le-am urmat, am găsit un foc micuț și am încercat să mă încălzesc. Dar în

timp ce încercam să mă încălzesc astfel, văzând ceva priviri suspicioase pe chipurile celor prezenți, m-am

uitat în jur să văd care era cauza acestor priviri, și am zărit o fiară grozavă ca un urs scrâșnind din dinți și

mârâind către mine. Am mers înapoi spre cealaltă parte a camerei pe lateral. M-am uitat și am văzut un lanț

prins de buștenii casei și în jurul gâtului său. Apoi am văzut un câine mic, așezat de către unul din cei

prezenți, alergând în jurul ursului și lătrând la el. În scurt timp ursul a prin câinele în gura sa, iar una din

persoanele prezente, în încercarea de a elibera câinele s-a pomenit cu mâna prinsă în dinții ursului. Eu ma

uitam acum după o armă pentru a elibera persoana aflată în această situație, și am găsit o bâtă de aproape un

metru lungime, cu care am lovit ursul în cap salvând astfel persoana respectivă. Ursul apoi s-a îndreptat spre

mine furios; bâta a devenit acum un braț de om, cu o mână având zece degete și acelea foarte lungi. Cu

acestea am ținut ursul la distanță și repede am ieșit afară din casă și am fugit cu toată puterea spre nord.

După ce am urcat un deal abrupt până ce am fost epuizat, m-am așezat, și o persoană a venit la mine

și mi-a zis că dacă îl voi urma el mă va conduce în afara oricărui pericol. L-am urmat, și după ce am urcat o

vreme, am ajuns la o căsuță, unde am intrat, și am găsit un număr de femei, țesând și cosind haine.

14

După ce am discutat puțin, ghidul meu mi-a spus că trebuie să merg mai departe. – Am plecat atunci

împreună mai departe, urmând aceiași direcție nordică până ce am coborât dealul, și am ajuns la o casă

mare, dar joasă și veche, în care am intrat și am văzut un mare număr de persoane de toate vârstele și sexele.

Părea să fie o persoană acolo care a mers la fiecare din aceștia și le-a șoptit ceva la ureche. Toți păreau în

tăcuți și solemni.

Această persoană a venit la mine și mi-a șoptit la ureche „Iubește-L pe Dumnezeu și pe aproapele

tău” și mi-a zis să țin minte acest lucru. Credeam că I-am zis să-l scrie în inima mea. Dar El a zis că-l va

repeta și că nu-l voi uita. Așa a făcut și apoi a plecat. În acel moment am avut niște sentimente ciudate. Mi-

am dat seama că toată viața mea am călcat aceste două porunci importante. Mi se părea că nu L-am iubit

niciodată pe Dumnezeu sau pe aproapele meu. Întreaga mea viață părea o înșiruire de nelegiuiri; și dacă m-

am căit cu adevărat vreodată, a fost acolo, în acel moment. (Oh, Dumnezeul meu! De ce să nu-mi dai o astfel

de pocăință când sunt treaz?) Acea căință nu era amestecată deloc cu mândrie sau cu gânduri firești. Mi-am

amintit toate păcatele pe măsură ce meditam și ele erau extrem de păcătoase. Dacă David a simțit cum

simțeam eu atunci, nu mă mir că a strigat „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit!” Apoi ghidul meu

mi-a dat un baston și mi-a zis că trebuie să călătoresc.

Am ieșit din casă, și în timp ce mă uitam în toate direcțiile pentru a vedea încotro să pornesc, am

zărit înspre nord multe drumuri care se ramificau în diferite direcții. În timp ce mă gândeam încă, am văzut

multe persoane, tineri și bătrâni, ieșind din casă și fugind pe aceste drumuri. Am văzut apoi că drumurile

erau largi și bine bătătorite. M-am gândit apoi la calea largă despre care vorbește Scriptura, și m-am întors,

hotărând în sinea mea să nu merg pe acea cale. M-am uitat apoi spre sud, și am văzut un număr mic de

persoane ieșind din acea casă și unul câte unul pornind spre sud-est, urmându-se unul pe altul într-o linie

dreaptă, până i-am pierdut din vedere.

În timp ce stăteam și mă gândeam la ei, am auzit o voce de sus care zicea, „Iată drumul, mergeți pe

el.” Deși nu am văzut nici o cărare, am urmat aceiași direcție și în curând am ajuns la un drum drept,

mărginit de o prăpastie pe fiecare parte. Drumul era marcat cu urme de pași, formate în pământ cât

adâncitura unui pantof, și doar atât de largi cât să încapă unul în fața celuilalt în linie dreaptă.

În curând i-am ajuns din urmă pe unii care mergeau pe același drum, și un om învârstă, ce părea a fi

în jur de 90 sau 100 de ani, s-a plecat până la pământ și s-a istovit. Părea să-L laude pe Dumnezeu pentru că

avusese milă de un așa moșneag bătrân și uscat, în timp ce mii de tineri mergeau pe calea cea largă. Mi se

părea că drumul meu devenise mai accidentat, deși urmele continuau. – Când ajungeam la unul din aceste

locuri accidentate, îmi puneam bastonul pe jos și el devenea mai lung sau mau scurt după cum cerea situația,

și astfel puteam urca sau coborî cu ușurință. Drumul meu a fost în general în urcuș până ce am ajuns la o

prăpastie. Puteam să privesc în jos și să văd urmele, dar nu știam cum să cobor acolo. În timp ce stăteam aici

vocea a vorbit iar „Mândria trebuie smerită.” Apoi am avut o priveliște a propriei mele inimi mândre și

părea că toate căile mele au fost pline de acest păcat. Chiar și momentele mele de devotament nu erau decât

mândrie. Și în amărăciunea sufletului meu am strigat „Adevărat, sunt un nenorocit arogant și mândru!” Mi-

am pus apoi bastonul jos în prăpastie și a devenit o bară lungă, de care m-am prins cu ambele mâini și am

alunecat încet, încet în jos și apoi am mers înainte până ce am ajuns la un pământ umed.

Aici am pierdut urmele, și în timp ce mă uitam să-mi găsesc calea, vocea pe care o auzisem în

ocaziile anterioare mi-a vorbit iar: „Calea e marcată cu sânge.” Atunci eram surprins că nu mi-am amintit

acest lucru. Apoi m-am uitat în jur pentru a vedea sângele, și uitându-mă puțin mai în față am văzut un gard

din grilaje, și cățărându-mă pe el am găsit o dâră de sânge de sus până jos, cam de 5 cm lățime. Mi-am

împreunat mâinile și am strigat „Acesta este sângele Mântuitorului meu!” În timp ce eram în această situație

am auzit o voce asemenea unei rafale vânt. M-am uitat în sus și am văzut un nor mic deasupra capului meu;

15

și din acesta au început să cadă stropi mari de ploaie. M-am uitat la mâinile și hainele mele și am văzut

stropi mari de sânge. Și am auzit acea voce zicând „Acesta este sângele stropirii, care vorbește despre lucruri

mai bune decât sângele lui Abel.”

Aveam acum o imagine a sângelui lui Hristos, a efectelor sale și a iubirii sale imense cu care ne-a

iubit. Mintea mea, care pe tot parcursul a fost mai mult sau mai puțin tulburată, de temeri și îndoieli, acum a

devenit calmă și senină, și la fel ca Iov puteam să zic „Știu că Răscumpărătorul meu este viu.” Inima mea de

piatră s-a topit în interiorul meu, și dădea pe dinafară de atât de multă iubire curată față de Hristos.

În timp ce eram încă în acest extaz al minții, am privit în sus și am văzut o grindă/bârnă de lemn

întinsă de la est la vest. Mi s-a părut că vocea zice „Iată crucea!” Am privit din nou în jos, și mă întrebam în

sinea mea ce puteau să însemne aceste lucruri pe când vocea a zis iar „Veșmintele învârtite în sânge.” M-am

uitat din nou în sus și am văzut ceva ca o haină muiată în sânge atârnând deasupra grinzii, la 4 - 4,5 metrii

înălțime.

Nu pot să descriu sentimentele mele în timp ce priveam aceste lucruri; dar acum s-a făcut ziuă și am

văzut soarele fiind cam la 3 ore înălțime dimineața. Am mers apoi pe același drum drept spre sud-est, ca și

mai-nainte, cu o singură diferență – acum doar fâșia de sânge marca cărarea.

După ce am călătorit un timp am ajuns la o casă mare. Părea să fie din nou noapte. Am intrat și am

văzut multă lume acolo. Casa se întindea de la vest la est, și prin mijlocul ei trecea un coridor lung, iluminat

cu lămpi pe fiecare parte; și de fiecare parte a acestui coridor erau uși care se deschideau în apartamente

mici ca niște dormitoare. L-am găsit aici pe ghidul meu dinainte, care mi-a zis ca trebuie să trec prin acest

coridor. Mi-a dat de asemenea o cărticică și mi-a zis că ea mă va călăuzi. Apoi m-a avertizat „fii atent la

cămară”. Am pus cărticica în buzunar și am început să traversez. Pe măsură ce înaintam, ușile de fiecare

parte a coridorului se deschideau, și duhuri, după cum mi se părea mie atunci, alergau pe lângă mine și

încercau să mă forțeze să intru în aceste camere. Am continuat să merg tot drept înainte până ce am ajuns la

capătul de est al camerei.

Aici am găsit două uși închise, și în timp ce mă gândeam pe care din ele să intru, una din ele s-a

deschis și a descoperit privirilor mele o cameră plină cu toate bunătățile pe care o persoană și-ar fi putut dori

să le mănânce sau bea: și unele persoane din cameră m-au invitat să intru. Am fost în cumpănă, gândindu-

mă ce să fac; dar amintindu-mi de avertizarea primită, am băgat mâna în buzunar pentru a găsi cărticica. Am

scos o cărticică, dar am descoperit că nu era aceiași așa că am aruncat-o, și am scos din buzunar altele două

pe care de asemenea le-am aruncat. Apoi am scos pe cea care mi-a fost dată, și deschizând-o am citit Isaia

48:17 Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, te învăţ

ce este de folos şi te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi!

Cealaltă ușă s-a deschis apoi și am văzut o scară întunecată și răsucită. La baza ei stătea un copilaș.

L-am ridicat și l-am întins spre cei care stăteau în spatele meu. Dar ei au refuzat să-l ia. Apoi l-am pus jos

înapoi, și am pășit înauntru. – Totul era întunecat și sumbru ca și ușa morții. Nu-mi mai aminteam nimic

până ce am ajuns la capătul scărilor, aflându-mă, așa cum credeam atunci, într-o cameră de la etaj, plină cu

cea mai pură lumină pe care ochii mei au privit-o vreodată.

Am căutat să aflu cauza – nu era nici una – nici soare, nici lună, nici sfeșnice – lumina era mai

luminoasă decât cea mai luminoasă rază de soare. Totuși nu orbea – era delicată și ușor de privit ca și

nuanțele (culorile) dimineții. Camera părea arcuită, totuși nu puteam să-i descopăr înălțimea. Podeaua părea

ca de cristal, foarte compactă, însă fără a împiedica vederea, puteam să vad totul sub ea. Camera se întindea

de la est la vest. Pe fiecare parte era câte o cărare, pe care am văzut mai mulți umblând. Am fost condus să

vorbesc cu ei când am observat că ei cântau. Singurele cuvinte pe care mi le mai amintesc au fost „Aleluia,

16

Mielului.” Muzica era dulce și delicată – atingea urechea fără nici un dezacord sau durere. Am văzut multe

persoane pe care le cunoșteam, - bătrânul pe care l-am văzut mai devreme. L-am felicitat pentru că a ajuns în

final cu bine. L-am auzit cântând. Nimeni nu era tăcut acolo. M-am gândit la dragostea pe care o aveau unii

pentru alții. Mi s-a părut că îi simt focul – dragostea pură nealterată. Nici un pic de sine mai presus de altul.

Am văzut creștini din toate denominațiunile, totuși toate diferențele au fost îndepărtate.

Aici era cu adevărat o comuniune – nu era invidie – nu era ură – nu erau principii egoiste pe care să

clădești – nici un gând rău – nimic care să rănească sau să supere. (Ah! Voi adepți egoiști, dacă ați putea

vedea mulțimea fericită, v-ați acoperi fețele cu rușine – v-ați ascunde dacă ar fi posibil, de fața Mielului, și a

Celui ce stă pe tron.) M-am simțit liber de orice țărână (trup, lucru pământesc – n.tr.) și tot sufletul meu a

fost cuprins în această mulțime cerească. Apoi m-am gândit că este un vis – un sentiment de dezamăgire și

neplăcere mi-a trecut prin minte, la gândul că trebuie să mă întorc și să experimentez din nou problemele

vieții. M-am cutremurat la acest gând și apoi m-am trezit. William Miller, 1826.