Principii sustenabile în arhitectura vernaculară a Deltei• Fiecare fromă de folosință afectează mediul în momentul în care apare, însă dezideratul ar fi să-l

afecteze cât mai puțin, să-i folosească cât mai puține resurse, protejându-l.

• Soluțiile se află chiar în jurul nostru, trebuie doar să știm sau să vrem să le vedem.

• Un copac constituie un sistem perfect adaptat ambientului, care depășește orice tehnologie industrială: el extrage din pământ cantități importante de apă, pe care le ridică pe înălțimi de zeci de metri, fără vreun suport mecanic, și produce oxigen utilizând lumina drept combustibil.

• Multe principii, care stau la baza arhitecturii sustenabile, se regăsesc în arhitectura vernaculară, aceasta fiind o arhitectură produsă spontan, de cele mai multe ori neplanificată, aflată într-un stadiu amorf, de continuă transformare.

• Formele ei, ca și întreaga definiție morfologică sunt impure, materialele din care este realizată sunt paupere, iar costurile insignifiante. În sens etimologic arhitectura vernaculară este, prin definiție, locală.

Arhitectura vernaculară a Deltei – caracteristici generale• Cu un puternic specific local și o arhitectură delicată, cu rădăcini adânci în topografia locului, dar, în

același timp, perisabilă, dominată de stuf, ambianța specifică a arhitecturii Deltei devine un omagiu palpabil adus acestui material de construcție de bază.

• Modestia extremă a alcătuirilor, lipsa de emfază și absența totală a oricărei retorici, dau arhitecturii vernaculare a Deltei un aer spiritual, pe care rar îl mai poți întâlni în ziua de azi.

• Născute efectiv din lutul în care își îngroapă temelia, casele Deltei cuprind natura sublimată în forme, o materie simplă plamadită pentru funcțiunea clară de adăpost.

• Aici se vorbește despre o arhitectură săracă din punct de vedere al materialelor, dar care devine bogată ca estetică și remarcabilă ca adaptare față de mediul din jur. Este vorba despre o arhitectură care obține efecte maxime cu mijloace materiale minime.

• Nu dovedește soluții tehnice spectaculoase, nu abundă în detalii constructive unice, nu impune prin dimensiune, originalitate sau prezență, totuși arhitectura acestor locuri este valoroasă. Nu este una robustă, dar este plină de vitalitate, este coerentă, onestă și spontană, funcțiunile sale fiind rezolvate simplu și sincer.

• Firescul cu care se așează casele în peisaj este un mod primitiv de raportare la natură, bazându-se pe instinct mai mult decât pe rațiune, pe spontaneitate mai mult decât pe premeditare. Arhitectura nu este una de forță – casele sunt discrete, nu deranjează, nu sunt agresive, nu epatează. Pentru că ele nu au nimic de dovedit.

• Imaginea casei este filtrată, prezența ei este mai mult sugerată și intuită - arhitectura caselor lipovenești s-a dezvoltat sub influența rusă, caracteristica fiind dată atât de organizarea planului, cât și de înfățișarea exterioară: îmbinarea cu vopseluri și zugrăveli în culori tari.

• Volumele nu sunt masive și nici sofisticate, ci sunt simple expresii ale formelor geometrice elementare.

• Incertitudinea are aici șarmul ei. Nimic nu pare a fi riguros, pereții sunt văluriți, luând forma mâinii care a prelucrat pământul. Paralelogramul substituie dreptunghiul. O geometrie mai dulce, însă probabil mult mai complexă, ține aici lucrurile în echilibru.

• Bruno Zevi mărturisea că: „o pălărie fără măcar o cusătură nelalocul ei nu-l interesează, pentru că l-ar face să semene cu un manechin.” [2]

• Timiditatea delicată a spațiului definit de prispele înguste, a cărui funcționalitate imediată nu este nici ea evidentă, atribuie substanță și profunzime volumului, reușind să lege, cu o lejeritate neintenționată, casa de curte, construcția de peisaj.

• Gardurile, nu foarte înalte, nu arată dacă se află acolo pentru a stabili un hotar, pentru a împiedica pe cineva să intre sau să iasă, sau doar dintr-o inerție confuză. Pe suprafaţa lor se amestecă nuanțe, se suprapun și se alătură texturi diferite, astfel încât ajung să pară un colaj de pete și modele – stuf împletit, nuiele, uluci, bețe, scânduri, orizontale și verticale., în care poarta, devine mai întotdeauna un accent, o pată de culoare în lungul gardului , o punctare cochetă a locului de trecere.

• Stâlpii din lemn, subțiri și lungi, dispuși pe fațada principală, imprimă planimetriei un anume echilibru, simbolizând totodată limita dintre casă și curte, printr-o relație delicată dintre funcțional și estetic.

• Ușile și ferestrele casei atrag atenția prin simplitatea lor. Uneori ornamentate cu motive florare traforate dispuse în partea superioară sau cu cercevele realizate la strung, ușile și ferestrele întregesc prin estetica lor imaginea artistică generată de ritmul creat de stâlpi.

• Acoperișurile în două ape, sunt cărnoase și expresive, suprapunând nuanțe diferite: de la galbenul stufului proaspăt, la griul închis al stufului ars, care uneori capătă nuanțe de un argintiu metalic, lucios, spălat de razele de soare.

• Timpanele, împodobite către stradă cu pazii din lemn în lungul pantelor, pierdute înspre coamă, sunt cele care primesc cea mai multă și atentă decorație. Prin intermediul lor ne este transferată o impresionantă colecție ornamentală, obținută din scânduri cu decupaje ceva mai complicate – reprezentări zoomorfe (animale recognoscibile sau imaginate), sau alte imagini ample, din scânduri bătute pe toată suprafața timpanului, care vorbesc despre îndemnul credinței în forța naturii și în esența destinului.

• Casa trebuia să fie tot timpul păzită de duhurile rele...și cum s-ar fi putut înfăptui acest lucru decât printr-o reprezentare plastică a soarelui, a focului, a luminii..... decorația respectivă încercă să atragă bunul mers al casei.

• Lemnul este un material rar, iar prețiozitatea sa este valorificată prin utilizarea atentă și ingenioasă, folosind ambele părți ale traforului. Astfel încât, dintr-o singură scândură erau realizate două modele: golul și plinul.

• În vârful timpanului, punctul cel mai înalt al casei, apare întotdeauna un element vertical, asemenea unui totem.

• Curțile sunt de regulă mari, generoase și includ, pe lângă case, clădirile anexe: șoproane, grajduri, bucătării de vară, băi de abur și cuptoare de pământ, cu forme variate, modelate liber din aluatul de lut. Deși tipologia sau forma nu variază, totuși senzația este că nimic nu se repetă.

• În satele-lipovenești nu este lipsită baia-saună: construcție aparte, aflată pe latura casei principale, era făcută din chirpici sau ciamur, acoperită cu stuf sau paie. Sunt cunoscute două tipuri: baia neagră, cea mai veche dintre ele, și baia albă. Ca sistem constructiv, edificiile prezintă aspecte comune: ambele sunt compuse din două încăperi, de dimensiuni mici - un pribanic și baia propriu-zisă. În pribanic se afla gura cuptorului, pe unde se introducea combustibilul. În baia propriu-zisă se afla vatra, cu o plită specială, într-o parte așezându-se bolovanii care trebuiau să se încingă, iar în cealaltă cazanul cu apă ce trebuia să fiarbă. Dacă la baia neagră, fumul și aburii erau cei care făceau deliciul băii, la baia albă, cea la care în multe cazuri nu s-a renunțat nici până în prezent, fumul era eliminat.

Materialele și tehnicile de construcție sunt în strâsă legătură cu mediul geografic, resursele naturale și chiar condiția socială a locuitorilor. Unitatea remarcabilă a mediului construit atestă faptul că la construcția unei case nu lucra un singur om, ci întreg satul își aducea aportul.•Stuful = materialul de bază pentru construirea pereților casei, a acareturilor, dar și a tavanelor și a învelitorilor. Pe lângă acesta, mai existau și alte materiale ce intrau în alcătuirea sistemelor constructive: lutul, lemnul și trestia. •Trestia, atât de utilizată la împrejmuiri, porți, sau la pereții adăposturilor pentru unelte, constituia și principalul combustibil local.

•Lutul era întrebuințat sub următoarele forme:- amestecat cu paie, ierburi fibroase, câlți sau pleavă, forma ceea ce localnicii numeau ciamur. Lutul pentru confecționarea ciamurului trebuia să conțină puțin nisip, iar paiele trebuiau să fie bine tocate.

•Ciamurul avea cel puțin două accepțiuni: în Dobrogea, prin ciamur se înțelegea materialul de construcție obținut după următorul procedeu - pământul era amestecat cu paie de secară, grâu, orz și apă, apoi era omogenizat cu picioarele, de către oameni sau animale. Amestecul obținut se așeza cu furca, până la o înălțime de aproximativ 1 m, constituindu-se ca bază solidă. Se aștepta uscarea, după care se continua cu un alt strat, procedându-se în mod similar, până la terminarea peretelui care, în final, lua forma unui bloc compact de pământ, cu grosimea între 0.60m și chiar 1m. Când ultimul strat era terminat și uscat, pereții se nivelau cu sapa sau cu toporul, după care se lipeau și se văruiau. În Moldova, ciamur desemna numai stratul ultim de finisaj.

• Ciamurul se folosea nu numai la construcția caselor și a acareturilor, dar și la construcția cuptoarelor de pâine, plitelor pentru gătit, lijăncilor, sau a sobelor de încălzit.

• Amestecat cu gunoi de grajd se folosea la drișcuitul pereților, la sclivisitul prispelor și al cuptoarelor, etc.• Amestecat cu var (varul era stins în lutul preparat cu apă în exces) se folosea la drișcuitul părților

superioare ale împrejmuirilor din piatră sau chirpici, și chiar al pereților, acolo unde apele de ploaie puteau produce stricăciuni, pentru că asigura o anumită rezistență la intemperii.

• Un alt procedeu, puțin diferit, de execuție al pereților casei repecta următoarele etape: în pământ se fixau stâlpi din lemn de esență tare, iar între ei se prindeau mănunchiuri groase de stuf, legate cu sârmă, care se lipeau atât pe interior, cât și pe exterior cu pământ. Pentru primul strat se folosea pământ moale. După ce acesta se usca bine, era adăugat un al doilea strat în care se amestecau paie sau fân. După ce se usca și acest al doilea strat, se adăuga un al treilea, completat cu gunoi de grajd bine frământat. În sfârșit, al patrulea strat, numai din gunoi de grajd, se nivela bine cu o scândurică, după care se putea vărui. Groasimea fiecărui strat era de 10-15 cm, astfel încât, la final, peretele ajungea la 30-40 cm.

• În mod asemănător se realizau tavanele, numai că stuful putea fi înlocuit cu nuiele. Majoritatea anexelor gospodărești erau însă fără tavan.

• Zidurile din ciamur, din chirpici, din piatră sau mixte se sprijineau pe fundații și socluri de dimensiuni reduse din piatră zidită cu lut. Însă, cel mai adesea, acestea se așezau direct pe pământul curățit și puțin netezit, preluând, micile denivelări ale terenului.

• Tencuitul se făcea cu mortar de pământ amestecat cu pleavă sau paie tocate, peste care se realiza un tinci din argilă amestecată cu gunoi de grajd, uneori, în amestec și cu puțin var, pentru rezistență la intemperii.

• Tavanele se executau din grinzi de lemn, peste care se băteau scânduri, deasupra cărora se așternea un strat de ciamur. Pe intrados se realiza o căptușeală din trestie, cu drișcuială de asemenea din ciamur.

• Pardoselile erau din pământ cămășuit cu lipitură bine întinsă cu mâna. Rare erau situațiile în care pardoseala era executată integral din scânduri.

• Stâlpii, dispuși cel mai frecvent pe fațada principală, echilibrau planimetria printr-un ritm căutat, simbolizând în același timp limita dintre casă și respectiv grădină, curte, uliță. Ornamentați cu mici tăieturi crestate cu barda, sau cu cioplituri cu motive geometrice, stâlpii mărturisesc despre aceeași relație dintre funcțional și estetic.

• Ușile și ferestrele casei atrag atenția în contextul plastic al locuinței prin simplitatea lor, disipând „pragul” sugerat prin succedarea stâlpilor. Uneori ornamentate cu motive florare traforate, dispuse în partea superioară, sau cu cercevele realizate la strung, ușile, și ferestrele întregesc prin estetica lor, imaginea artistică de ansamblu.

• Sistemul de susținere al acoperișului era realizat de obicei din lemn rotund, destul de subțire. Căpriorii se fixau pe grinzi la streașină și se susțineau pe scaune la coamă și în lateral.

• Coama era la rândul ei întărită printr-o împletitură din trestie sau printr-un uluc de scânduri, uneori decorat.

• Forma învelirii capătă valențe estetice prin modul de dispunere al maldărelor de stuf, mai exact prin tehnica realizării. Suprapunerea acestora în trepte și apoi aranjarea cu pieptănele, se concretizează în cele din urmă într-o formă unică desăvârșită, prin care materia face dovada măiestriei celui care o prelucrează.

• În privința sistemelor locale de realizare se disting două modalități: • a) simplu, „în rânduri” sau „rusesc” – se așeza maldăr lângă maldăr

(având la bază grosimea de aproximativ 49 cm) peste laturile din lemn bătute orizontal pe căpriori înșirați din 80 în 80 cm. Maldărele se legau cu sârmă, care, la final, se dezlegau și se înlăturau. În partea inferioară, tulpinile de stuf ajungeau toate la același nivel. Intra o cantitate mai mică de stuf, dar învelitorile erau mai puțin rezistente în timp.

• b) pentru varianta „pescărească” sau „în solzi”, se fixau două-trei rânduri de stuf cu tulpini inegale, formând un fel de trepte sau solzi de pește. În partea superioară, stuful de pe ambele părți se împletea într-o frumoasă creastă. Învelitorile „în solzi” se executau din trestie mai subțire, așezată oblic pe laturi. Intra o cantitate mai mare de stuf, dar o astfel de învelitoare era mai durabilă, aproximativ 25-30 de ani, putându-se reînnoi foarte ușor, prin înlăturarea capetelor putrezite.

• Dintre cele două, cel mai frecvent folosit era sistemul „pescăresc”, denumire cunoscută în partea locului.

• CONCLUZII

• Alăturarea insolită de forme, materiale și texturi, a condus către așezări cu un puternic specific local, în ciuda amestecului etnic destul de colorat– români, lipoveni, ucrainieni, ruși. Având rădăcini adânci înfipte în topografia locului, arhitectura vernaculară prezentă aici este una delicată, dar, în același timp, perisabilă.

• Aceste soluții desprinse din analiza arhitecturii vernaculare a Deltei, deși par a fi rudimentare, sunt generatoarele unor principii prin intermediul cărora omul trăiește respectând natura, beneficiind de pe urma ei, dar fără să o agreseze.

• folosirea materialelor locale• utilizarea formei terenului și a denivelărilor ca volant termic• prezervarea solului• amenajarea taluzurilor în scopul protecției din calea apelor• amenajarea vegetației ca element de protecție a spațiilor interioare• climatizarea - rezolvată în mare parte prin plantații• distribuția spațiilor tampon – care protejează spațiile locuibile față de diferențele de temperatură zilnice și

sezoniere• acoperirea - realizată din materiale izolante, asigură protecția împotriva diferențelor de termperatură• podul, gândit ca spațiu tampon – loc de depozitare a fânului, ferește de asemenea spațiile locuibile de frig

sau de căldură. Pentru o bună circulație a aerului, pentru evitarea supraîncălzirii, precum și pentru posibilitatea uscării alimentelor, erau utilizate acoperirile temporare aflate în partea superioară a casei.

•SCOPUL•Redescoperirea tradițiilor constructive, pentru a le putea alătura tehnologiilor actuale, în scopul dezvoltării arhitecturii sustenabile. Aceasta poate fi o lecție învățată doar aplecându-ne atenția spre ceea ce ne înconjoară, căci, pentru a vedea, nu trebuie decât sa vrem să privim.•Tragedia dispariției este evidentă prin înlocuirea stufului cu azbociment și apariția formelor inepte și a culorilor chimice, fără nicio legătură cu obiceiurile sau cu natura locului. Stuful acoperișurilor, albul orbitor al varului proaspăt de pe pereții luminați de ferestrele cu cercevele colorate, proporțiile curate ale volumelor existente, formulează definiția clară a unei funcțiuni simple, aceea de locuire, care în zilele noastre s-a disipat printre miile de nevoi inventate.

•Aceste mărturii grăitoare ale unei arhitecturi vernaculare (cu elemente de etnografie şi folclor), a gospodăriilor tradiţionale lipovenești: casele cu acoperiş din stuf în două ape, prispa îngustă pe două laturi, timpanul ornamentat cu motive florale, zoomorfe şi geometrice, pot fi întâlnite cu precădere în satele Crișan, Sfiștofca, Rosetti, Periprava, Chilia Veche, în Deltă, sau la Jurilovca, Sarichioi lângă lacul Razim, toate trăind lângă și datorită apei.