de la data acelei întâlniri a lui Fred cu Emilia, autorul memoriilor îl cunoscuse la Movilă, o localitate balneară situată pe litoral, aproape de lacul Techirghiol. Dar lui Fred nu îi vine să creadă că acesta este autorul scrisorilor cu pricina, deoarece „a fi iubit pe femeia de lângă mine e a fi îngropat sufleteşte.”, consideră el, femeia alături de care „Sunt gol, lungit pe spate… Ea e lângă mine, aproape de tot, întreagă, mai sus, ca să-şi poată petrece mâna în jurul gâtului meu… Sânii i se apropie acum voinici, fără să se diformeze prea mult… Banul cel mare, cafeniu, uşor bulbucat din jurul sfârcului drept e pe din două tăiat de marginea de sus a cămăşii pe care a ridicat-o, din nou, doar într-o parte.”.Primele scrisori, citite în ordine cronologică, se referă la meseria de actriţă a Emiliei, considerată de Ladima vede un mare talent ce merită recunoaştere („Aş vrea să fii aclamată, să fii acoperită de flori…”). Dar atitudinea lui Fred Vasilescu faţă de pasiunea descoperită acolo este la început circumspectă, mai întâi consideră că nu ar fi la mijloc decât expresia unor înclinaţii de scriitor înspre a literaturiza o relaţie – „Emilia se dă atât de uşor, că mi se pare ciudat atâta literatură, ca să stea cineva cu ea în pat.”. Impresie modificată însă pentru că o altă scrisoare aduce mărturie incontestabilă asupra pasiunii cu care îşi trăia povestea de iubire autorul lor, din moment ce, spune acesta, „Îmi lipseşti ca lumina unui neuroastenic… […] Gândul despărţirii mi-e absolut imposibil de realizat, cum nu pot gândi un cerc pătrat… Vom avea atâtea de lămurit… Nu ca femeie, nu de corpul tău duc lipsă, Emilia. Prezenţa ta sufletească îmi e necesară…”. O atitudine considerată de către Fred Vasilescu penibilă pentru un om de talia lui Ladima, compromiţătoare, datorită femeii de care se îndrăgostise.Nota de subsol următoare reproduce un articol al gazetarului Ladima, probând astfel calitatea intelectuală şi morală a autorului scrisorilor, articol datorită căruia cel care îl redactase va pierde slujba la revista unde lucra. Anume, gazetarul propusese mutarea capitalei Regatului în Ardeal, deoarece la Bucureşti „În afară de frumuseţea cerului, totul terfeleşte imaginaţia… Dâmboviţa e meschină, ca un şanţ cu lături… Din iunie până în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi.” etc. Pe când calitatea versurilor poetului Ladima va fi probată într-o altă notă, apropiată de precedenta, prin reproducerea unei poezii concepute în aceeaşi tonalitate depresivă, intitulată Patul lui Procust („Felie de noroi e ciclul meu,/ Spre capătul carent arăt cu greu,/ Fuiorul tors al cretei mi-e povară/ Şi de mă apără, mă şi măsoară.”…), în stil ermetic.Revenind la iubirea cu doamna T. şi la istoricul relaţiei lui cu Ladima, Fred Vasilescu povesteşte modul în care l-a cunoscut pe gazetar, în restaurantul hotelului Popovici de la Movilă unde, aflându-se şi doamna T., pentru că aceasta îi face curte de la distanţă, socoteau cei din preajma lui, care o considerau o necunoscută pentru el, Fred face o criză de gelozie în momentul în care bărbatul ce îi ţine companie vrea să-i dea femeii să bea din paharul lui. Loveşte cu pumnul în masă şi strigă „-Doamnă, eşti o neruşinată.”, iar atunci când fosta sa iubită afirmă a nu-l cunoaşte şi-l întreabă ce doreşte, ripostează prin „– Cine sunt? Ce vreau?… Ai uitat când frământam cu dumneata droturile divanului meu?”. Urmare acestor cuvinte, se ridică de la o masă alăturată „un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu mustaţa de plutonier, cu manşetele scrobite ca două burlane”, George Demetru Ladima, în apărarea femeii pe care nu o cunoştea, spre a-l pune la punct pe bărbatul gelos prin cuvintele „– Domnule, eşti un gujat… Şi dacă n-ai fi beat, te-aş pălmui.”. Jignit, Fred Vasilescu îl provoacă la duel dar, la intervenţia doamnei T., martorii se înţeleg ca totul să fie formal şi să se tragă în aer.

Emilia însă nu simte nimic din frământările naratorului legate de scrisorile pe care i le arătase, „Stă aşa, cum ar sta un peşte în borcanul cu apă, fără nici o nevoie de gândire sau mişcare, cu faţa în sus… Sânii i s-au revărsat uşor înspre coaste cu banii arămii moi, lăţiţi.”. În acest cadru, Fred Vasilescu citeşte o altă scrisoare a lui Ladima care se referă la încercarea de a-l determina pe autorul piesei de teatru Suflete tari şi al romanului de faţă să o distribuie pe actriţă ca dublură a doamnei Filotti în piesa respectivă; nota de subsol a autorului motivează acceptul său („nu mă interesează decât creatorii rolurilor, căci ei fixează momentul piesei…”).Cu Ladima, Fred Vasilescu se va întâlni, după incidentul de la Movilă, şi i se va destăinui, lămurindu-i cauzele atitudinii de atunci, într-o noapte de vară, pe când stătea în maşină privind la geamul luminat al doamnei T. Îi mărturiseşte că o iubeşte, dar cum Ladima nu întreabă mai mult, nu putuse să-i facă alte mărturisiri, deşi dorea, simţind că bărbatul de lângă el „Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de femeia iubită.”Următoarea scrisoare citită însoţea un dar făcut Emiliei, cruciuliţa de aur primită de Ladima de la mama sa, ceea ce prilejuieşte destinatarei cadoului câteva comentarii. Îl aştepta pe Nae Gheorghidiu, personajul din celălalt roman al autorului, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, iar prezenţa lui Ladima o deranja, astfel încât, pretextând că Nae Gheorghidiu este arendaşul micii sale moşii (nu avea nici o moşie), trece cu el în dormitor, lăsându-l pe celălalt musafir cu sora ei, pe considerentul că „Uşa, vezi, e de lemn şi nu se prea aude prin ea…”. O altă întâlnire cu Nae Gheorghidiu, istoriseşte femeia, se va solda cu un incident neplăcut: uşa de la intrare rămăsese deschisă, era în dormitor cu Gheorghidiu, Ladima intrase şi auzind zgomot a încercat să pătrundă în dormitor, dar i se închide uşa cu zăvorul. Urmase o scrisoare pe care nu a mai păstrat-o datorită conţinutului („Mă făcea ca pe o femeie de stradă… spunea că niciodată nu m-a socotit altceva… că nu m-a iubit… că-i e silă de mine…”). Dar Ladima revine la vechile sentimente după ce iubita sa pretextează o neînţelegere, fiind singură acasă crezuse că are de-a face cu un hoţ şi s-a închis în dormitor.Citind scrisori în care Ladima îi comunică iubitei sale suferinţa pricinuită de faptul că, neavând bani, nu îi poate oferi o viaţă decentă, Fred Vasilescu înţelege tragedia poetului – „Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care (oribil cuvânt) o iubea, şi atunci era cu neputinţă să exercite vreun control… Toate datele îi scăpau… Ea, care era totul pentru el, pleca gătită şi venea din oraş, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar fi întors spunând ce vrea şi cât vrea să spuie… El era nevoit să creadă şi imaginaţia lui, necontrazisă de nici un incident al realităţii, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă.”Dar destinul autorului corespondenţei se îndreaptă către moarte în momentul când se întâlneşte întâmplător cu un grup de actori ce râd pe seama sa şi când unul dintre aceştia îl informează despre o nouă aventură a Emiliei; drept urmare, „S-a făcut în mine ca o lumină de moarte şi înţeleg acum toate întâmplările şi toate faptele omeneşti ale acestui an de delir, de când te cunosc…”, menţionează o altă epistolă. La trecerea a două luni însă, Ladima o frecventează din nou după ce, bolnav, femeia îl îngrijeşte în urma semnalului de alarmă tras de un prieten al poetului, Cibănoiu, acceptând situaţia aşa cum este căci „Pe lumea aceasta e tot ce mi s-a dăruit într-o viaţă de umilinţă, mizerie şi

suferinţă.”. Fără a se ajunge la relaţii sexuale, „Stăteam numai aşa de vorbă, că altminteri era idealist.”, precizează Emilia drept răspuns la o întrebare a lui Fred Vasilescu.Textul mărturisirilor cuprinde însă, pe lângă istoria scrisorilor, şi confesiuni făcute romancierului de către autorul lor, printre care şi cea referitoare la criza existenţială parcursă în momentul când a descoperit complicaţiile vieţii, o criză a semnelor: „Trăiesc o viaţă în care nimic din ceea ce se întâmplă nu mai are o semnificaţie simplă. […] Mai înainte viaţa mea avea zilele săptămânii: luni, marţi, miercuri etc., care corespundeau cu zilele cifrate în calendar… când era ora 12, era ora 12… Dacă era cald, mi-era cald. Dacă aveam guturai, strănutam. […] Dar de câţiva ani, printr-o acumulare de împrejurări deosebite, care ele însele or fi având vreun tâlc, semnele nu mai corespund conţinutului lor stabilit, faptele au alte cauze de cum le ştiu eu; dacă o femeie, care e zodia mea, râde, nu mai înseamnă că e veselă; […] când fug de un surâs, poate însemna că îl doresc”.Fred Vasilescu revine la existenţa lui George Demetru Ladima, aşa cum o cunoaşte nemijlocit, pentru a se referi la funcţionarea poetului pe post de redactor al gazetei Veacul, proprietate a lui Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu, tatăl lui Fred. Gazeta fusese înfiinţată cu scopul de a răspunde atacurilor îndreptate, din sânul partidului liberal, împotriva lui Nae Gheorghidiu, membru al acestui partid, angajarea lui Ladima datorându-se intervenţiei tânărului Fred. Datorită onestităţii şi spiritului polemic dovedite de Ladima, gazeta va avea un succes nesperat de patroni, devine din instrument politic o publicaţie credibilă prin ea însăşi. O notă de subsol referitoare la împrejurările apariţiei gazetei, datorată probabil aspectelor sale de ordin politic şi social, aparţinătoare autorului romanului, arată că „tot romanul acesta e o ficţiune pură. Chiar dacă unele întâmplări, aci anonime, sunt născute prin sugestie dintr-altele care s-au întâmplat aievea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest «dosar de existenţe», se înţelege de la sine, este închipuit tot şi numai unele necesităţi de convenţional pe care le impune tiparul ne-au făcut să-i dăm o formă care poate să înşele.”.Dar Ladima luase polemica de la Veacul în nume personal; neştiind că este un simplu instrument în lupta politică, îşi depăşeşte atribuţiile şi dezvăluie, indirect, afaceri ale lui Gheorghidiu pe spatele guvernului (mărirea comenzilor de cărbune ale Căilor Ferate peste necesar, pentru că Gheorghidiu este preşedinte al consiliului de administraţie al unei mine), ceea ce îl determină pe Tănase Vasilescu să intervină, cerându-i gazetarului să înceteze campania. Ladima îşi dă demisia („Eu sunt un om care scrie… Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.”) însă revine asupra deciziei, la insistenţele lui Fred, şi acceptă o întrerupere temporară a campaniei de presă în chestiunea furniturilor de cărbune.În vremea frământărilor legate de Veacul, o întâlnire întâmplătoare a lui Fred cu fosta iubită, la vernisajul unei expoziţii de pictură şi sculptură unde participase şi Ladima, îşi aminteşte Fred Vasilescu, i-a declanşat acestuia din urmă amintiri tulburătoare asupra relaţiei, despre senzualitatea femeii din vremea de început a iubirii lor: „Ardea toată aşa cum nu mi s-a mai întâmplat să simt fierbinte un corp omenesc, de o sănătate mlădioasă şi sprintenă de animal tânăr […] ne închideam ca nişte demenţi în vreo cameră de hotel ardelean, de sâmbătă seara până luni dimineaţa. Nu-i plăcea nici o perversiune, nici o «rafinerie» aşa-zisă de femeie modernă, dar punea atâta iscusinţă, ştia să abuzeze de toate posibilităţile posesiunii, să ceară simţurilor prelungiri iscusite, totul până în pragul

nebuniei, când dezlănţuirile bruşte, după atâtea reţineri, nu mai ştiam de ne vor lăsa în toate minţile.”.Pe planul iubirii lui Ladima pentru Emilia, scrisorile ajung la punctul intenţiilor matrimoniale, susţinute de speranţa unui trai decent dată de câştigurile de la Veacul, speranţă care justifica, în ochii lui, castitatea în atitudinea faţă de iubita sa („Dacă nu am făcut nimic care să-ţi arate cât de adâncă şi nestrămutată e dragostea mea, dacă nu ţi-am cerut decât un sărut, a fost pentru că te iubesc atât de mult, că nu doresc să fii a mea decât ca nevastă…”). Cu toată sporirea veniturilor poetului însă, Fred Vasilescu îşi aminteşte faptul că nu reuşeşte să-l convertească înspre moda vremii (a anului 1927 – precizează o notă de subsol a romancierului, datată din 1933), căci desconsideră fenomenul modei.Înainte de revelion, Fred – îşi aminteşte în memoriile lui –, după întreruperea legăturilor cu doamna T., doreşte să-i facă un cadou substanţial, care să o ajute în caz de nevoie, şi îi cumpără o brăţară în valoare de 800.000 de lei (salariul primit de Ladima era de 20.000), pretextând o întâlnire întâmplătoare, dar nu petrece revelionul cu ea, deşi femeia dorise acest lucru. Urmează apoi o serie de întâlniri, dar în spaţii publice („Ca şi când ne-am fi descoperit o vocaţie nouă, am vizitat, în cele două săptămâni care au urmat, toate expoziţiile şi muzeele din Bucureşti… Eu eram într-o aiureală de fericire continuă.”), până când Fred pleacă în Franţa pentru o lună, ca să facă recepţia unui avion, prilej pentru el de a-şi exprima epistolar sentimentele („Eliberat de groaza apropierii, i-am scris de acolo în fiecare zi, scrisori de dragoste smintite, cu voluptatea de a urla în fiecare rând că o iubesc, de a mă umili în declaraţii de robire absolută.”). După revenirea în ţară, cu ocazia unei aniversări a iubirii lor, doamna T. doreşte să-şi petreacă noaptea cu el, dar este refuzată brutal: „– Doamnă, cred că faceţi o confuzie… Vă preţuiesc nesfârşit ca inteligenţă… şi-mi place prezenţa dumneavoastră… dar nu mă interesaţi ca femeie.”. Conflictul cu Ladima, de la Movilă, avusese loc în luna august din acel an, pe fondul unei stări obsesive permanente, notează Fred („Când nu pot să-mi închipui în amănunte, în cadrul ei, viaţa pe care o duce… mi se aprinde ceva în minte, ia foc totul în mine…”).Întrerupând şirul amintirilor de dinaintea întâlnirii cu Emilia, Fred Vasilescu reia subiectul involuţiei lui Ladima, care demisionase de la gazeta lui Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu în urma unui atac al gazetarului împotriva unui cartel industrial, în momentul când Gheorghidiu dorea să revină în parlament pe listele partidului liberal iar atitudinea gazetarului îi stânjenea planurile, astfel încât cei doi proprietari au angajat un alt redactor, cu menirea de a superviza textele lui Ladima pe teme politice, act neacceptat de către acesta din urmă şi soldat cu demisia lui. Scrisorile din urma plecării de la gazetă arată o stare sufletească profund depresivă – „Ah… dezgustătoare iarnă… Mi-e silă de tot… şi sunt obosit… E ceva sfârşit în mine, Emy… Vreau să stau puţin lângă tine… Câteva cuvinte… ale tale ar fi ca un balsam. Dacă ţi-aş ţine o seară întreagă mâna în mâna mea, poate s-ar mai împrăştia gândurile acestea care roiesc deasupra mea ca nişte corbi…”.Pentru că Fred îşi aminteşte, în scris, cum eşuase în tentativa de a stabili un record mondial de distanţă, zburând până la Capetown, şi cum doamna T. îi urmărise cu maşina la decolare avionul, textul inserează un elogiu feminităţii celei iubite, în contrast cu alte femei sau cu amanta din momentul citirii scrisorilor lui Ladima: „Căci pe când Emilia, de pildă, are ceva dintr-o unealtă prost conducătoare de electricitate, sau îţi dă totdeauna impresia unei baterii descărcate, din pricina proastei fabricaţii, doamna T. pare străbătută