ale micii societăţi în care se mişcă protagoniştii romanului, după cum expresive sunt şi elementele descriptive, de peisaj şi atmosferă. Centrul de greutate îl constituie însă notaţiile analitice şi autoanalitice care privesc viaţa cuplului Sandu-Ioana şi care se rotesc, practic, în acelaşi cerc al întrebărilor, supoziţiilor, suspiciunilor şi neliniştilor provocatoare de suferinţă (Critica a remarcat chiar un anumit exces, în limbajul naratorului, al unor cuvinte precum „tragedie”, „catastrofă”).Revenirea insistentă pe aceleaşi itinerarii se explică prin conştiinţa, mărturisită, a complexităţii „sentimentelor” pe care încearcă să le definească: „E precis că sentimentele nu sunt pure, şi numai nevoia noastră de a simplifica ne face să vorbim de dragoste, gelozie, ură”. Intervine aici şi un alt aspect, care n-a scăpat interpreţilor acestui roman: caracterul profund subiectiv al „notelor de jurnal” ale personajului masculin, pe de o parte, şi nu mai puţin subiectiva perspectivă asupra lumii propusă de femeia iubită. Este nota asupra căreia insistă, de exemplu, Mariana Vartic, angajând şi problema sincerităţii cu care se exprimă naratorul. Acesta scrie la un moment dat: „sunt întotdeauna nesigure constatările ce le faci asupra unei chestiuni ce te interesează prin toţi nervii”, - cu alte cuvinte, percepţia subiectivă a faptelor e prin excelenţă deformatoare.Mariana Vartic observă cu fineţe că eşecul personajului holbanian (Sandu, care apare şi în romanul O moarte care nu dovedeşte nimic) vine din faptul că „subiectivitatea sa e incapabilă să se definească”, în timp ce „protagonista romanului Ioana înlocuieşte oamenii în carne şi oase cu nişte „construcţii personale” de la temelia cărora materialul uman concret este aproape cu totul exclus, „brodând” arbitrar pe marginea unor date insuficiente”. În acest sens, este foarte semnificativă o notaţie a protagonistului, ce trădează tocmai excesiva pondere a subiectivităţii în conturarea imaginii despre celălalt, a cărui prezenţă reală e înlocuită cu o proiecţie lăuntrică: „O dată (Ioana) m-a surprins uitându-mă la ea, crezuse c-am recunoscut-o. N-am observat-o, căci eram absent şi indiferent pentru locul unde mi se îndreptau ochii. N-am observat-o, căci eram cu gândul în altă parte: la ea!”.Acest joc dintre real şi imaginar, dintre percepţiile accentuat subiective şi mereu schimbătoare ale partenerilor conferă o anumită densitate şi complexitate unei analize psihologice care nu duce, în ultimă instanţă, la nici un rezultat definitiv. Ceea ce interesează, conform mărturisirii naratorului, este chiar această complexitate a unor „sentimente contrarii, imposibil să le analizezi, dar întregind pe un om... Aud ironia omului sănătos, protestând că lipseşte o explicaţie limpede: „Ăştia se chinuie şi nici măcar nu ştiu de ce. Ce stupid! Aş vrea mai bine să se spună: «Doi oameni care nu pot trăi nici despărţiţi, nici împreună»”.Cartea pare scrisă, cum s-a spus, pentru „valoarea terapeutică” a confesiunii şi ca „document uman (Alexandru Călinescu) propus interpretării cititorului. Recursul la notaţia fragmentară, pe măsura reamintirii unor momente trăite, dar cu o sensibilitate formată ca sinteză a unui întreg trecut, trimite la tehnica proustiană: „Dar eu, dacă povestesc numai pe fragmente, ca să nu încerc răbdarea ascultătorului, sau pentru că nu-mi aduc aminte în momentul acesta de toate, am sufletul însă format de întreg trecutul din fiecare clipă. Şi cu Ioana nici o clipă n-a putut fi banală”. Pompiliu Constantinescu, remarca în acest roman „un efort excepţional de analiză psihologică, o conştiinţă autentic chinuită de tragismul vieţii şi o înclinaţie organică spre experienţele mari morale”.