protectia la incendiu in constructii

93

PRELEGEREA 4 ISIC

PROTECŢIA LA INCENDII ÎN CONSTRUCŢII

Consideraţii generale

Performanţa unei construcţii poate fi tratată pentru fiecare cerinţă esenţială în parte;

astfel, putem discuta despre performanţa privind securitatea la incendiu în construcţii.

În particular, performanţa privind securitatea la incendiu a construcţiei este dată de:

- performanţa produselor pentru construcţii cu rol în securitatea la incendiu;

- performanţa întregului ansamblu construit.

4.1 Construcţiile în contextul securităţii la incendiu în România

4.1.1 Abordarea specifică a construcţiilor

Măsurile de prevenţie şi de protecţie la incendiu, precum şi nivelurile de performanţă

impuse unei construcţii se stabilesc după destinaţia/funcţiuna, categoria construcţiei etc.; în acest

sens, reglementările româneşti privind securitatea la incendiu a construcţiilor (cuprinzând clădiri,

instalaţii şi amenajări) fac deosebire între acestea.

Practica securităţii la incendiu în construcţii, în România, în cazul construcţiilor

supraterane (cu sau fără subsoluri sau demisoluri), precum şi a celor subterane distinge

destinaţii/funcţiuni precum (P 118-99):

- civile (publice): cazul clădirilor pentru locuit, comerţ, sănătate, cultură, învăţământ,

sport, turism sau administrative etc.;

- de producţie şi/sau depozitare: cazul clădirilor pentru activităţi specifice de bază sau

auxiliare (hale, ateliere, depozite etc.);

- mixte: cazul clădirilor care adăpostesc simultan spaţii cu destinaţii civile publice diferite

sau cazul celor care adăpostesc simultan spaţii de producţie şi depozitare sau al celor care

adăpostesc simultan spaţii cu funcţiuni civile publice şi/sau de producţie şi/sau depozitare etc..

Construcţiile agroindustriale şi agrozootehnice se tratează, după caz, prin asimilare cu

construcţiile civile sau de producţie sau depozitare, în conformitate cu destinaţia/destinaţiile

acestora.

Practica securităţii la incendiu în construcţii, în România, distinge construcţii precum (P

118-99):

- înalte: cele civile supraterane, la care pardoseala ultimului nivel folosibil este situată la

minimum 28 m (dar sub 45 m) faţă de terenul (carosabilul) accesibil autovehiculelor de

intervenţie a pompierilor, aferent clădirii; nu sunt considerate clădiri înalte construcţiile care nu

adăposteasc persoane, clădirile civile la care deasupra nivelului limită se află un singur nivel ce

ocupă maximum 50% din aria construită a clădirii şi cuprinde numai încăperi pentru maşinile

ascensoarelor, spaţii tehnice aferente construcţiei şi circulaţii funcţionale;

- foarte înalte: cele civile supraterane la care pardoseala ultimului nivel folosibil este

situată la minimum 45 m faţă de terenul (carosabilul) accesibil autovehiculelor de intervenţie a

pompierilor, aferent clădirii;

- deschise: cele descoperite sau acoperite (tip şopron) nedelimitate perimetral pe

minimum două laturi sau delimitate de elemente neetanşe (plasă, trafor etc.);

94

- închise: cele acoperite şi delimitate perimetral cu pereţi; aici pot fi încadrate şi

construcţiile:

- monobloc: care au aria construită minimum 20000 m2 şi lăţimea minimum 72m;

- blindate: care sunt supraterane şi în interiorul cărora activitatea se desfăşoară

numai la lumină artificială, precum şi cele care au acoperiş şi pereţi de închidere

perimetrală plini (în care se prevăd numai goluri psihologice şi uşi de acces); încăperile

blindate care au aria construită minimum 700 m2 sunt considerate construcţii blindate.

Practica securităţii la incendiu în construcţii, în România, face distincție cu privire la

spaţiile interioare: (P 118-99):

- încăperi cu aglomerări de persoane: cele pentru care numărul persoanelor ce se pot

întruni simultan este minimum 50, fiecăreia revenindu-i o suprafaţă de pardoseală cu aria sub 4

m2;

- săli aglomerate: încăperi sau grup de încăperi ce comunică direct între ele prin goluri

protejate sau neprotejate, în care suprafaţa de pardoseală ce îi revine unei persoane are aria sub 4

m2 şi pentru care numărul persoanelor ce se pot întruni simultan este minimum 150 sau

minimum 200 în cazul sălilor situate la parter; practica securităţii la incendiu distinge, după

destinaţie, săli aglomerate codificate S1 şi S2 (tabelul 4.1).

Tabelul 4.1 Săli aglomerate (P118-99)

Codul

sălii aglomerate Destinaţia sălii aglomerate

S1

Teatru dramatic şi muzical, sală de spectacole, circ, expoziţie

comercială, muzeu cu exponate combustibile, magazin cu mărfuri

combustibile etc.

S2

Sală de proiecţii cinematografice, cantină şi restaurant, sală de

lectură, muzeu cu exponate incombustibile, expoziţie permanentă de

artă, auditoriu, sală de întruniri, saloan de dans, sală de concert, sală

de sport, sală de aşteptare sau de cult, vestiar etc. Notă:

1. Sălile aglomerate a căror destinaţie nu este cuprinsă în tabel, se încadrează prin asimilare.

În practica securităţii la incendiu în construcţii, în România, se mai utilizează termeni ca

(P 118-99):

- utilizatori: persoane, animale sau obiecte care utilizează o construcţie;

- nivel: spaţiu construit şi delimitat de planşee, suprateran sau subteran, închis sau

deschis;

- supantă: planşeu intermediar deschis pe una sau mai multe laturi spre încăperea în care

este dispus, figura 4.1a; supanta care ocupă din suprafaţa încăperii/spaţiului în care se află

minimum 40% constituie nivel;

- demisol: nivel al construcţiei prevăzut cu ferestre în pereţii de închidere şi cu pardoseala

situată sub cota terenului amenajat (carosabilului) cu maximum jumătate din înălţimea liberă a

acestuia; se consideră nivel suprateran al construcţiei;

- mansardă: spaţiu funcţional amenajat în volumul podului construcţiei; se consideră

nivel suprateran al construcţiei;

- atrium: spaţiu din interiorul construcţiei închis la înălţimea a cel puţin patru niveluri ale

construcţiei, dispuse pe una sau mai multe dintre laturile acestuia, figura 4.1b;

- degajament protejat: spaţiu al unei construcţii, închis cu elemente de construcţii,

orizontale şi verticale, incombustibile şi rezistente la foc, conform P 118-99, realizat astfel

pentru a nu fi inundat cu fum un timp determinat şi destinat circulaţiei utilizatorilor; este luat în

considerare la stabilirea timpului/lungimii de evacuare în situaţia de incendiu;

95

a. b.

Figura 4.1 Spaţiul construit în contextul securităţii la incendiu

a. supantă (Universitatea din Lund), b. atrium (Universitatea Tehnică din Iaşi)

Un caz aparte îl constituie conceptul compartimentului de incendiu, care trebuie abordat

ca o măsură de protecţie la incendiu cu privire la clădire (fiind tratat, extis, alături de alte măsuri

de protecţie la foc), dar care poate fi definit şi în acest context:

- compartimentul de incendiu (raportat la interiorul construcţiei) este partea clădirii (în

extremis clădirea), conţinând una sau mai multe încăperi şi/sau spaţii, delimitată prin elemente

de construcţii destinate izolării de restul clădirii pe o durată determinată, în scopul limitării

propagării incendiului;

- compartimentul de incendiu (raportat la un grup de construcţii) este grupul clădirilor,

delimitat prin spaţii şi/sau elemente de construcţii destinate să îl izoleze de un alt grup de clădiri

sau alte construcţii pe o durată determinată, în scopul limitării propagării incendiului;

- compartimentul de incendiu (la modul general) este entitatea minimă construită şi

delimitată specific prin spaţiu de siguranţă sau elemente de construcţii antifoc destinate să îl

izoleze un timp determinat, în scopul limitării propagării incendiului.

4.1.2 Riscul la incendiu asociat construcţiilor

Nivelul de risc la incendiu se asociază (şi se precizează în documentaţiile tehnice)

zonelor, spaţiilor, încăperilor, compartimentelor de incendiu şi clădirilor sau instalaţiilor

tehnologice (P118-99).

În cazul construcţiilor civile, nivelul de risc la incendiu asociat se stabileşte, în mod

obişnuit şi simplificat, după densitatea sarcinii termice, qs, sau după destinaţia atribuită, cum

urmează:

- nivelul mic de risc la incendiu, pentru qs 420 MJ/m2 sau, indiferent care este

densitatea sarcinii termice, pentru spaţiile şi încăperile având alte destinaţii decât cele menţionate

la alte niveluri de risc;

- nivelul mijlociu de risc la incendiu, pentru qs = 420÷840 MJ/m2 sau, indiferent care este

densitatea sarcinii termice, pentru spaţiile în care se utilizează focul deschis (pentru bucătărie,

zonă centrală termică, oficiu preparări calde etc.);

- nivelul mare de risc la incendiu, pentru qs 840 MJ/m2 sau, indiferent care este

densitatea sarcinii termice, pentru spaţiile în care se utilizează sau se depozitează materiale sau

substanţe combustibile (pentru arhivă, bibliotecă, zonă multiplicare, parcare autovehicule etc.).

96

Riscul asociat compartimentului de incendiu este dat de riscul cel mai mare dacă spaţiul

căruia îi corespunde ocupă minimum 30% din volumul întregului compartiment.

În cazul încăperilor şi spaţiilor echipate cu instalaţii automate de stingere, riscurile la

incendiu mari pot fi considerate mijlocii şi cele mijlocii pot fi considerate mici.

În cazul construcţiilor de producţie şi/sau depozitare (industriale), nivelul de risc la

incendiu asociat se stabileşte, în mod obişnuit şi simplificat, după categoria de pericol de

incendiu (A÷E) la care se încadrează procesul tehnologic adăpostit; nivelurile de risc la

incendiu asociate construcţiilor civile pot fi extrapolate şi la construcţiile de producţie şi/sau

depozitare, cu precizările:

- nivelul mic de risc la incendiu se asociază în cazul adăpostirii unui proces încadrabil

categoriei de pericol de incendiu E;

- nivelul mijlociu de risc la incendiu se asociază în cazul adăpostirii unui proces

încadrabil categoriei de pericol de incendiu D;

- nivelul mare de risc la incendiu se asociază în cazul adăpostirii unui proces încadrabil

categoriei de pericol de incendiu C.

Categoriile de pericol de incendiu se stabilesc având-se în vedere natura activităţilor

desfăşurate, caracteristicile arderii materialelor şi substanţelor utilizate, prelucrate, manipulate

sau depozitate, precum şi densitatea sarcinii termice (tabelul 4.2).

4.1.3 Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor


Gradul de rezistenţă la foc (GRF) asociat construcţiei este conceptul care apreciază

răspunsul global al construcţiei/compartimentului de incendiu la acţiunea unui incendiu standard,

indiferent de destinație sau funcțiune; se definește funcţie de combustibilitatea şi rezistenţa la foc

a principalelor elemente de construcţii care o alcătuiesc. Reglementările româneşti definesc

cinci grade de rezistenţă la foc, GRF I÷V (tabelul 4.3).

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiei, după destinaţia şi, eventual, nivelul de

risc la incendiu/categoriea de pericol de incendiu, se corelează cu aria construită, numărul

nivelurilor şi, eventual, capacitatea atribuită acesteia (numărul persoanelor adăpostite).

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor civile (publice)

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor civile supraterane, după destinaţie, se

corelează cu:

- capacitatea construcţiei şi numărul nivelurilor; exemple:

- pentru cele având asociat gradul de rezistenţă la foc I şi II, numărul nivelurilor

supraterane nu se limitează (oricare ar fi capacitatea lor), cu excepţia construcţiilor având

gradul de rezistenţă la foc II cu săli aglomerate;

- pentru cele având asociat gradul de rezistenţă la foc III÷V, numărul nivelurilor

se limitează funcţie de destinaţie şi număr de persoane adăpostite, tabelul 4.4;

- aria construită admisă, tabelul 4.5.

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor civile cu săli aglomerate se corelează

cu:

- amplasamentul sălii, categoria sălii, numărul locurilor şi numărul nivelurilor, tabelul 4.6;

- numărul nivelurilor supraterane admis, tabelul 4.7.

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor înalte şi foarte înalte (P 118-99) trebuie

să fie I, dar se admite să fie şi II, în situaţia în care au porţiuni cu înălţimea sub 28 m şi, în cazul

incendiului, nu este afectată stabilitatea clădirii (acoperişurile sau terasele acestor clădiri se

realizează din materiale incombustibile).

97

Tabelul 4.2 Categoriile de pericol de incendiu (P 118-99) Categoria

de pericol

de incendiu

Caracteristicile substanţelor şi materialelor

ce determină încadrarea Observaţii

A

(BE3a)

Substanţe a căror aprindere sau explozie poate să

aibă loc în urma contactului cu oxigenul din aer,

apă sau alte substanţe sau materiale.

Lichide având temperatura de inflamabilitate a

vaporilor sub 280C, gaze sau vapori cu limita

inferioară de explozie până la 10%, când acestea

pot forma cu aerul amestecuri explozive.

Nu determină încadrarea în categoriile A şi B

(BE3a) şi (BE3b) de pericol de incendiu:

- folosirea substanţelor solide, lichide sau

gazoase drept combustibil de ardere;

- scăpările şi degajările de gaze, vapori sau

praf care sunt în cantităţi ce nu pot forma cu

aerul amestecuri explozive.

În asemenea situaţii, încadrarea se face în

categoriile C, D sau E (BE2, BE1a, b), în

funcţie de densitatea sarcinii termice de

incendiu şi pericolul la incendiu în ansamblu.

B

(BE3b)


vaporilor 280C÷100

0C, gaze sau vapori cu limita

inferioară de explozie mai mare de 10%, când

acestea pot forma cu aerul amestecuri explozive.

Fibre, praf sau pulberi care se degajă în stare de

suspensie, în cantităţi ce pot forma, cu aerul,

amestecuri explozive.

C

(BE2)

Substanţe şi materiale combustibile solide.


vaporilor mai mare ca 1000C.

Nu determină încadrarea în categoria C (BE2)

de pericol de incendiu, oricare din următoarele

situaţii:

- folosirea substanţelor solide, lichide sau

gazoase drept combustibil de ardere;

- utilizarea lichidelor combustibile având

temperatura de inflamabilitate mai mare ca

1000C la comenzi hidraulice, răcire, ungere,

filtre şi tratamente termice, în cantităţi până la

2 m3, cu condiţia luării unor măsuri locale

pentru limitarea propagării incendiului;

- folosirea echipamentului electric care conţine

până la 60 kg ulei pe unitatea de echipament,

precum şi a fluxurilor de cabluri cu mai puţin

de 3,5 kg material combustibil/ml de flux;

- materialele şi substanţele combustibile din

spaţiul respectiv, inclusiv cele din utilaje care

nu se încadrează la aliniatul 2 sau cele utilizate

la transportul ori depozitarea materialelor

combustibile, a unor ambalaje, palete sau

rafturi combustibile dacă nu se depăşeşte, în

totalitate, 105 MJ/m2.

În situaţiile de mai sus, încadrarea se face în

funcţie de pericolul la incendiu în ansamblu, în

categoria D sau E de pericol de incendiu

(BE1a, b).

D

(BE1a)

Substanţe sau materiale incombustibile fierbinţi,

topite sau incandescente, cu degajări de căldură

radiantă, flăcări sau scântei.

Substanţe solide, lichide sau gazoase care se ard

în calitate de combustibil.

E

(BE1b)

Substanţe sau materiale incombustibile, în stare

rece, sau materiale combustibile cu umiditate

peste 80%, pentru care posibilitatea aprinderii

lor este exclusă.

Note:

1. Cea mai importantă categorie de pericol de incendiu existentă într-o încăpere (spaţiu), compartiment de incendiu

sau construcţie determină, de regulă, categoria de pericol a acestora, cu următoarele excepţii:

- categoriile A şi B, al căror volum aferent este mai mic decât 5% din volumul încăperii sau

compartimentului respectiv;

98

- categoriile C şi D, cu un volum aferent mai mic decât 10% din volumul încăperii sau compartimentului

respectiv, fără a depăşi 40 m2.

2. În cazurile exceptate se iau măsuri care să reducă posibilităţile formării concentraţiei locale cu pericol la explozie

şi propagării incendiului spre spaţiile învecinate din cadrul încăperii sau compartimentului respectiv.

3. În cazul existenţei mai multor categorii de pericol de incendiu asociate unor spaţii distincte ale încăperii sau

compartimentului de incendiu, se iau în considerare sumele volumelor aferente şi respectiv ariilor efective ale

fiecărei categorii a pericolului; pentru categoriile C şi D, însumarea se aplică numai dacă distanţa dintre spaţiile

respective este mai mică de 40 m (măsurată pe orizontală).

4. Pentru compartimentele de incendiu sau construcţiei, categoria de pericol de incendiu cea mai importantă se

extinde la întregul volum al acestora, când spaţiul având cea mai mare categorie a pericolului reprezintă peste 30%

din volumul construit al compartimentului sau construcţiei analizate.

5. Pentru determinarea concentraţiei amestecului exploziv, se au în vedere scăpările şi degajările privind gazele,

vaporii sau praful, atât pe timpul desfăşurării normale a activităţii, cât şi pe timpul avariei stabilite prin proiect la

instalaţiile şi utilităţile aferente.

Tabelul 4.3 Gradele de rezistenţă la foc (P 118-99)

Nr.

crt.

Tipul elementelor

de construcţii

Gradul de rezistenţă la foc

I II III IV V

1 Stâlpi, coloane,

pereţi portanţi

C0(CA1)

2½ore

C0(CA1)

2ore

C1(CA2a)

1ora

C2(CA2b)

30min

C4(CA2d)

-

2 Pereţi interiori

neportanti

C0(CA1)

30min

C1(CA2a)

30min

C2(CA2b)

15min

C3(CA2c)

15min

C4(CA2d)

-

3

Pereţi exteriori

neportanti

C0(CA1)

15min

C1(CA2a)

15min

C2(CA2b)

15min

C3(CA2c)

-

C4(CA2d)

-

4

Grinzi, planşee,

nervuri, acoperişuri

terasă

C0(CA1)

1ora

C0(CA1)

45min

(30min)*

C1(CA2a)

45min

(30min)*

C2(CA2b)

15min

C4(CA2d)

-

5

Acoperişuri

autoportante fără pod

(inclusiv

contravântuiri),

şarpante ale

acoperişurilor fără pod

C0(CA1)

45min

(30min)*

C1(CA2a)

30min

(15min)*

C2(CA2b)

15min

C3(CA2c)

-

C4(CA2d)

-

6

Panouri pentru

învelitoare şi suporturi

continue ale

învelitorilor

combustibile

C0(CA1)

15min

C1(CA2a)

-

C2(CA2b)

-

C3(CA2c)

-

C4(CA2d)

-

Notă:

1(*). Valorile rezistenţei la foc din paranteze se pot aplica la clădirile şi compartimentele de incendiu în care

densitatea sarcinii termice a incendiului nu depăşeşte 840 MJ/m2 (cu excepţia clădirilor înalte, foarte înalte, cu săli

aglomerate, care adăpostesc persoane care nu se pot evacua singure şi cele cu echipament de importanţă deosebită).

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor de învăţământ (şcoli, licee) se

recomandă (nu se impune expres prin normativul NP 010/1997) să fie I sau II; în condiţiile

utilizării, în acest scop, a unor construcţii având gradul de rezistenţă III÷V, trebuie luate măsuri

corespunzătoare pentru a realiza securitatea acestora în cazul incendiului.

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor spitaliceşti trebuie să fie minimum II

(NP 015/1997).

99

Tabelul 4.4 Construcţii civile supraterane: corelaţii (1) la GRF III, IV, V (P 118-99)

Nr.

crt. Destinaţia clădirii

Capacitatea

(numărul maxim

al persoanelor)

Numărul

maxim al

nivelurilor

pentru

clădirea având

GRF

III IV V

1 Clădiri care adăpostesc persoane ce nu se pot evacua

singure

150 2 1 1

2

Clădiri pentru muzee sau expoziţii, care nu adăpostesc

valori deosebite şi nu sunt săli aglomerate

300

3

2

1 Clădiri pentru cazare temporară 200

Clădiri pentru învăţământ de cultură generală şi licee 480

3 Clădiri pentru locuit 200 5 3 2

4 Clădiri cu alte destinaţii, fără săli aglomerate 300 5 2 1

Tabelul 4.5 Construcţii civile supraterane: corelaţii (2) la GRF (P 118-99)

Nr.

crt.

GRF

Aria maximă construită (la sol)

a compartimentului de incendiu

( m2)

cazul clădirilor

cu un nivel

cazul clădirilor

cu mai multe niveluri

1 I, II 2500

2 III 1800

3 IV 1400 1000

4 V 1000 800 Note:

1. Pentru clădirile echipate cu instalaţii automate de stingere a incendiilor, ariile se pot majora cu 100%; în situaţia

prevederii instalaţiilor automate de semnalizarea incendiilor, ariile se pot majora cu 25% . Majorările nu se

cumulează.

Tabelul 4.6 Clădiri civile ce adăpostesc săli aglomerate: corelaţii (1) la GRF I, II, III (P 118-99)

Nr.

crt.

Amplasarea sălii aglomerate

Categoria

sălii

Capacitatea

(numărul maxim al locurilor)

pentru clădirea având

gradul de rezistenţă la foc

I II III

1 Independentă sau compartiment de

incendiu

S1 nelimitat 5000 1000

S2 nelimitat 1500

2 Alipită pe o latură la construcţii cu

alte destinaţii sau mai multe săli

aglomerate comasate într-o clădire

S1 5000 2000 1000

S2 6000 4000 2000

3 Înglobată în construcţii cu alte

destinaţii

S1 3000 2000 1000

S2 5000 3000 1500

100

Tabelul 4.7 Clădiri ce adăpostesc săli aglomerate: corelaţii (2) la GRF I, II, III (P 118-99)

Nr.

crt.

Categoria sălii Numărul maxim al nivelurilor supraterane admis,

după gradul de rezistenţă la foc

I II III

1 S1 nelimitat 5 2

2 S2 nelimitat 6 3

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor industriale

Gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiilor industriale, după categoria de pericol de

incendiu asociat procesului tehnologic adăpostit, se corelează cu ariile construite şi numărul

nivelurilor maxim admis, tabelul 4.8.

Tabelul 4.8 Construcţii industriale: corelaţii la GRF (P 118-99)

Categoria

de pericol

de incendiu

Gradul de

rezistenţă la

foc

Numărul

nivelurilor

admis

Aria maximă construită (la sol) admisă

pentru construcţii sau

compartimente de incendiu

după numărul nivelurilor

(m2)

1 2 > 2

A, B

(BE3ab)

I, II 6 nelimitat nelimitat nelimitat

III, IV, V nu se admit nu se admit nu se admit nu se admit

C

(BE2)

I nelimitat nelimitat nelimitat nelimitat

II 6 nelimitat 11700 7800

III 3 5200 3500 2600

IV 2 2800 2000 nu se admit

V 1 1200 nu se admit nu se admit

D

(BE1a)

I, II nelimitat nelimitat nelimitat nelimitat

III 3 6500 5200 3500


V 1 1500 nu se admit nu se admit

E

(BE1b)

I, II nelimitat nelimitat nelimitat nelimitat

III 3 7800 6500 3500


V 2 2600 1500 nu se admit Note:

1. Ariile construite se pot majora (majorările menţionate nu se cumulează) cu :

- 100%, pentru construcţiile, compartimentele şi celulele de incendiu echipate cu instalaţii automate de

stingere;

- 50%, pentru construcţiile, compartimentele şi celulele de incendiu prevăzute cu sisteme corespunzătoare

de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi produse în timpul incendiului;

- 25%, pentru construcţiile, compartimentele şi celulele de incendiu echipate cu instalaţii automate de

semnalizare a incendiilor.

2. La construcţiile şi compartimentele de incendiu cu două sau mai multe niveluri, se poate mări aria parterului

acestora, în limitele admise, numai pentru construcţiile parter, dacă planşeul amplasat peste parter este

incombustibil, rezistent la foc minimum 2½ ore şi nu are goluri.

101

4.2 Măsuri de protecţie la incendiu referitoare la clădiri


Atingerea obiectivelor securităţii la incendiu, când acesta se produce, în cazul

construcţiilor, se poate realiza prin aplicarea unei strategii care stabileşte că toate construcţiile

trebuie să fie proiectate, executate şi exploatate astfel încât, pe toată durata de vieţă a acestora, să

se asigure:

- stabilitatea construcţiei în situaţia de incendiu, un timp normat;

- preîntâmpinarea propagării incendiului la exteriorul construcţiei (a fumului, gazelor şi

temperaturii);

- preîntâmpinarea propagării incendiului la interiorul construcţiei (limitarea iniţierii şi

dezvoltării incendiului, precum şi a propagării lui şi a efluenţilor);

- securitatea persoanelor la evacuare în situaţia de incendiu, un timp normat;

- securitatea forţelor de intervenţie.

Strategia poate fi pusă în aplicare prin crearea şi aplicarea sistemului de protecţie la

incendiu, combinând sistemul de protecţie pasivă la incendiu cu sistemul de protecţie activă la

incendiu.

4.2.1 Stabilitatea construcţiei în situaţia de incendiu


Stabilitatea construcţiei în situaţia de incendiu este caracteristica acesteia de a-şi păstra

capacitatea portantă un timp normat, considerat din momentul izbucnirii incendiului până în

momentul colapsului (parţial sau total), ca urmare a efectelor incendiului (figura 4.2).

- pierderea stabilităţii - menţinerea stabilităţii (Fire resistance and fire testing, Sheffield fire course, 2002) (Jean-Baptist Schleich, Handbook 5, 2005)

Figura 4.2 Stabilitatea construcţiilor în situaţia de incendiu

Asigurarea stabilităţii construcţiei în situaţia de incendiu urmăreşte:

- pentru produsele cu rol în satisfacerea cerinţei esenţiale securitatea la incendiu,

îndeplinirea funcţiilor specifice (un timp normat);

- pentru persoanele şi forţele de intervenţie, asigurarea securităţii (cât se presupune că

acestea staţionează în clădire);

- pentru clădire, evitarea prăbuşirii acesteia (în vederea recuperării şi punerii rapide în

funcţiune).

102

În cazul unui incendiu real, stabilitatea la foc a construcţiei depinde de mai mulţi factori:

modul de amplasare şi geometria în plan a construcţiei, natura, alcătuirea şi dimensiunile

elementelor de construcţii, comportarea structurii portante, reacţia şi rezistenţa la foc a

produselor de construcţii, viteza şi durata arderii, măsurile de preîntâmpinare a propagării

incendiului, dotarea cu mijloace tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor, posibilităţile

pentru ventilarea şi disiparea căldurii etc..

În România, în mod tradiţional, stabilitatea la foc a unei construcţii aflate în situaţia de

incendiu se aprecia, post-incendiu, cu calificative precum: foarte bună, bună/corespunzătoare,

satisfăcătoare, nesatisfăcătoare (calificativul încă mai trebuie specificat în scenariul de

securitate la incendiu).

În România, noua abordare a stabilităţii la foc a construcţiilor aflate în situaţia de

incendiu se bazează pe codurile europene pentru calculul la foc al structurilor construcţiilor

(EC0, EC1, EC2, EC3, EC4, EC5, EC6, EC9 părţile 1.2).

Situaţia cea mai nefavorabilă din punctul de vedere al securităţii la incendiu este colapsul

construcţiei înaintea evacuării utilizatorilor.

4.2.2 Preîntâmpinarea propagării incendiului la exteriorul construcţiei


Preîntâmpinarea propagării incendiului la exteriorul construcţiei se realizează prin

impunerea valorii corespunzătoare pentru:

- distanţa de siguranţă între compartimentele de incendiu;

- rezistenţa la foc a faţadelor şi acoperişurilor.

Distanţe de siguranţă între compartimentele de incendiu

Construcţiile civile şi/sau industriale supraterane se amplasează, de regulă,

grupat/comasat, la distanţe de siguranţă între ele, în limitele unui compartiment de incendiu cu

aria construită admisă, Ac (dată de sumarea ariilor construite efectiv) funcţie de gradul de

rezistenţă la foc asociat, numărul nivelurilor şi, eventual, riscul la incendiu, astfel încât să nu se

pună în pericol alte construcţii, instalaţii sau vecinătăţi, prin incendiere sau prăbuşire, tabelul 4.9,

figura 6.2a (cu notaţiile: DN-drum naţional, PAF-perete antifoc, C1÷Cn-compartiment de

incendiu, D-distanţă normată, UAF-uşă antifoc, PRF-perete rezistent la foc, Îi-învelitoare

incombustibilă).

Tabelul 4.9 Distanţe minime de siguranţă între construcţii (P 118-99)

Gradul de rezistenţă la

foc asociat

Distanţe minime de siguranţă între construcţii

I, II III IV, V

I, II 6 8 10

III 8 10 12

IV, V 10 12 15

Construcţiile independente se amplasează cu respectarea distanţei minime de siguranţă,

tabelul 4.9, figura 4.3b, sau prevederea unor pereţi antifoc/rezistenţi la foc (proiectaţi după

densitatea maximă a sarcinii termice din grupare/comasare).

103

a. construcţii grupate/comasate b. construcţii independente

Figura 4.3 Distanţe de siguranţă între compartimentele de incendiu

(MP008-2000)

Rezistenţa la foc a faţadelor şi acoperişurilor

Limitarea propagării incendiilor la exteriorul construcţiei se realizează prin:

- prevederea unor elemente de construcţii, exterioare acesteia, care să împiedice

propagarea incendiului pe verticala şi/sau orizontala sa (figura 4.4):

- balcoane şi parapete incombustibile, pentru împiedicarea propagării flăcărilor de

la un etaj la altul;

- lamele verticale din materiale incombustibile (în general din beton), pentru

împiedicarea propagării flăcărilor de la încăperea incendiată la alta alăturată;

- prevederea unor distanţe minime de siguranţă la faţadele clădirilor în formă de L sau U

(exemplu, conform P 118-99: distanţa dintre golurile din pereţii adiacenţi trebuie să fie

minimum 4 m, iar când se prevăd goluri funcţionale la distanţe mai mici de 4 m, acestea trebuie

protejate cu elemente rezistente la foc minimum 45 min, figura 4.4);

- alegerea unor materiale sau soluţii, la executarea acoperişului şi învelitorii, care să

realizeze performanţa de reacţie la foc impusă.

4.2.3 Preîntâmpinarea propagării incendiului la exteriorul construcţiei


Preîntâmpinarea propagării incendiului la interiorul construcţiei se realizează prin:

- compartimentarea construcţiei la incendiu;

- controlul fumului şi gazelor fierbinţi produse de incendiu;

- termoprotecţia elementelor de construcţii combustibile;

- utilizarea instalaţiilor de stingere a incendiilor pentru protecţie.

Compartimentarea construcţiei la incendiu

Compartimentul de incendiu (raportat la interiorul construcţiei) este construcţia sau

partea construcţiei conţinând una sau mai multe încăperi şi/sau spaţii, delimitată prin elemente de

construcţii destinate izolării de restul clădirii (numite antifoc), în scopul limitării propagării

incendiului pentru un timp normat; compartimentul de incendiu se încadrează în limitele unei arii

construite admise (pentru clădirile civile şi/sau industriale supraterane), Ac, funcţie de gradul de

rezistenţă la foc asociat, numărul nivelurilor şi, eventual, riscul la incendiu, figura 4.5 (cu

104

notaţiile: C1÷Cn-compartiment de incendiu, PAF-perete antifoc, UAF-uşă antifoc, PRF-perete

rezistent la foc, Îi-învelitoare incombustibilă).

(P 118-99)

Figura 4.4 Distanţe de siguranţă prevăzute la preîntâmpinarea propagării incendiilor pe faţade

Compartimentul de incendiu la clădirile înalte sau foarte înalte poate fi un volum închis,

cu 1÷3 niveluri succesive, delimitat de planşee antifoc, cu rezistenţa la foc corespunzătoare,

având aria construită conform compartimentului de incendiu admis pentru construcţiile civile şi

gradul de rezistenţă la foc asociat I.

Figura 4.5 Compartimentarea construcţiilor la incendiu

(P 118-99)

105

Pereţii antifoc (AF) sunt elemente de construcţii, verticale, care, în situaţia de incendiu,

asigură compartimentarea antifoc independent de celelalte elemente ale construcţiei (tabelul

4.10, figura 4.6) şi îşi păstrează capacitatea portantă, etanşeitatea şi capacitatea izolării termice

un timp normat, minimum 180 min (tabelul 4.11).

Tabelul 4.10 Elementele de construcţii cu rol de limitare a propagării incendiilor şi efectelor

exploziilor (P118-99)

Funcţia

Elementele utilizate Protecţia

golurilor din

elementele

adiacente Tipul Denumirea

Pentru limitarea

propagării

incendiilor

Elemente antifoc care

separă compartimentele de

incendiu

Pereţi antifoc Uşi, obloane,

încăperi tampon,

tamburi deschişi

antifoc Planşee antifoc

Elemente pentru

întârzierea propagării

incendiilor, care separă

încăperile aceluiaşi

compartiment de incendiu

Pereţi rezistenţi la foc Uşi, obloane,

ferestre, precum

şi alte elemente

de închidere

rezistente la foc Planşee rezistente la foc

Pentru limitarea

efectelor

exploziilor

Elemente rezistente la

explozie care separă

încăperile (spaţiile) cu

pericol la explozie

Pereţi rezistenţi la

explozie

Încăperi tampon,

tamburi deschişi

antiexplozie

Planşee rezistente la

explozie.

1-perete antifoc, 2-luminator, 3-acoperiş combustibil, 4-perete exterior combustibil

Figura 4.6 Amplasarea pereţilor antifoc în construcţii

(P 118-99)

106

Planşeele antifoc (AF) sunt elemente de construcţii, orizontale sau înclinate, care, în

situaţia de incendiu, asigură compartimentarea antifoc (tabelul 4.10, figura 4.7). Planşeele

antifoc se realizează din materiale incombustibile cu rezistenţă la foc minimă 120 min (P 118-

99) şi fără goluri, sau cu goluri strict funcţionale (protejate corespunzător).

Tabelul 4.11 Rezistenţa la foc a pereţilor (P 118-99)

Densitatea sarcinii termice, qs

(MJ/m2)

Rezistenţa la foc minimă a elementului

(h)

< 210 ½

210÷ 420 1

421÷630 2

631÷840 3

841÷1260 4 (3)

1261÷1680 5 (3)

1681÷2940 6 (3)

> 2940 7 (3) Notă: 1. Valoarea dintre paranteze se aplică în toate cazurile în care se prevăd instalaţii automate de stingere.

Pereţii rezistenţi la foc (RF) sunt elemente de construcţii, verticale, destinate întârzierii

propagării incendiului la interiorul compartimentului de incendiu (tabelul 4.10, figura 4.8).

Aceste elemente trebuie să întrunească condiţiile de combustibilitate/reacţie la foc şi rezistenţă la

foc prin raportare la destinaţia şi importanţa spaţiilor delimitate, la categoria de pericol de

incendiu, la gradul de rezistenţă la foc necesar, la densitatea sarcinii termice din încăperi şi la

funcţia pe care o are la separare (tabelul 4.11); condiţii similare se impun şi elementelor de

închidere a golurilor din pereţii rezistenţi la foc.

Planşeele rezistente la foc (RF) sunt elemente de construcţii, orizontale sau înclinate,

destinate întârzierii propagării incendiilor în interiorul compartimentului de incendiu (tabelul

6.2). Potrivit reglementărilor tehnice din România, planşeele nu constituie elemente de separare a

compartimentelor de incendiu. În unele reglementări, concepţia alcătuirii şi dimensionării

planşeelor, cum este cazul clădirilor înalte, porneşte de la principiul că planşeele trebuie să

constituie elemente de compartimentare împotriva incendiilor între compartimente de incendiu

vecine.

Pereţii despărţitori sunt pereţi prevăzuţi pentru limitarea lungimii compartimentului de

incendiu dintr-o construcţie civilă; aceştia secţionează transversal clădirea (putând fi şi decalaţi

în plan vertical), amplasându-se la distanţe maxime impuse funcţie de gradul de rezistenţă la foc

asociat construcţiei (cel mult 110 m în cazul clădirilor având asociat gradul de rezistenţă la foc I,

II, cel mult 90 m în cazul clădirilor având asociat gradul de rezistenţă la foc III, cel mult 70 m în

cazul clădirilor având asociat gradul de rezistenţă la foc IV şi cel mult 50 m în cazul clădirilor

având asociat gradul de rezistenţă la foc V, P 118-99) iar în cazul clădirilor cu pod, al căror

acoperiş este executat din materiale combustibile, separă şi volumul podului (figura 4.6); pentru

aceste elemente, rezistenţa la foc minimă este 120 min (P 118-99).

Acoperişurile (şarpantele, învelitorile) trebuie să se încadreze în cerinţele privind reacţia

şi rezistenţa la foc impuse de destinaţia construcţiei pe care o închid şi gradul de rezistenţă la foc

asociat acesteia. Dintre condiţiile ce trebuie asigurate acoperişurilor, menţionăm:

- izolarea termică a coşurilor şi canalelor de fum, precum şi a hotelor faţă de materialele

combustibile ale acoperişurilor, prin care se evacuează gaze fierbinţi, flăcări şi scântei;

- montarea dispozitivelor de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi cu acţionare automată

şi/sau manuală, şi realizarea unor ecrane incombustibile care casetează spaţiul de sub acoperiş cu

pericol potenţial ridicat la incendiu (fiecare casetă se prevede cu cel puţin un dispozitiv de

evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi);

- întreruperea continuităţii acoperişurilor combustibile având suprafeţe mari, prin

interpunerea unor fâşii incombustibile (figura 4.7);

107

1-perete antifoc, 2-construcţie joasă, 3-construcţie înaltă, 4-acoperiş/planşeu RF>60 min

Figura 4.7 Pereţi antifoc în cazul clădirilor cu înălţimi diferite

(P 118-99)

- realizarea acoperişurilor pentru spaţiile cu pericol la explozie, prin folosirea unor

elemente de construcţii uşoare;

- izolarea instalaţiilor paratrăsnet la contactul cu elementele combustibile ale

acoperişurilor;

108

- protecţia cu instalaţii automate de stingere cu apă a acoperişurilor sau porţiunilor ce nu

au rezistenţa la foc impusă de reglementările tehnice (ca măsură compensatorie).

Figura 4.8 Pereţi antifoc şi rezistenţi la foc

(P 118-99)

Controlul fumului şi gazelor fierbinţi produse de incendiu


Obiectivele procesului de evacuare a fumului sunt:

- reducerea pericolului prin controlul deplasării fumului (împiedicarea creşterii

temperaturii în spaţiul incendiat, scăderea concentraţiei gazelor toxice din atmosferă, păstrarea

oxigenului într-un procent acceptabil);

- menţinerea unei vizibilităţi acceptabile.

Procesul de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi trebuie să înceapă imediat după

izbucnirea incendiului pentru:

- a menţine stabilitatea structurii portante a construcţiei;

- a se asigura evacuarea, în bune condiţii, a persoanelor surprinse de incendiu;

- a se asigura intervenţia pompierilor în vederea limitării propagării incendiului.

Cantitatea de fum, gaze fierbinţi, precum şi de alte produse nocive, care se degajă în

situaţia de incendiu, este determinată, în principal, de natura, distribuţia şi cantităţile materialelor

şi substanţelor combustibile existente, de viteza de ardere a lor, de durata incendiului, de

condiţiile de mediu etc..

Principalii factori care determină împrăştierea fumului şi gazelor fierbinţi sunt (figura

4.9):

- căldura incendiului, mişcarea convectivă şi diferenţa de presiune create (în cazul tuturor

clădirilor);

- efectul de coş care favorizează mişcarea naturală, pe verticală (de jos în sus), a aerului

(la interiorul clădirilor înalte), cauzată de diferenţa de temperatură şi de densitate dintre aerul

interior şi cel exterior (figura 4.9); efectul de coş poate fi influenţat de presiunea vântului care

poate modifica sensul mişcării naturale a aerului la interiorul clădirii.

109

Figura 4.9 Circulaţia fumului şi gazelor fierbinţi în interiorul unei clădiri

(după Fire Protection Guide in Modern Building Construction, Promat International, 2006)

Prezenţa sistemelor de ventilare a aerului într-o clădire trebuie avută în vedere pentru că,

inevitabil, transportă fumul prin clădire, acolo unde ele sunt în funcţiune, oferind căi pentru

împrăştierea fumului şi gazelor fierbinţi.

Evacuarea fumului (desfumarea) şi gazelor fierbinţi din spaţiile închise se poate realiza

prin:

- ventilare naturală-organizată (figura 4.10a) şi/sau, după caz,

- ventilare mecanică (figura 4.11).

În cazul intervenţiei la incendiu a pompierilor (şi când situaţia o impune), evacuarea

fumului se poate face prin practicarea unor deschideri în elementele de construcţii care

delimitează spaţiile respective şi care nu au rol de rezistenţă în construcţie (figura 4.10b).

degajare fum fără ventilare degajare fum cu ventilare ventilare prin intervenţie la acoperiş

a. (site Fakro) b. (după Manualul pompierilor, 1972)

Figura 4.10 Realizarea ventilării naturale-organizate în situaţia de incendiu

110

Presurizarea spaţiilor incendiate, prin utilizarea sistemelor de ventilare mecanică, opune

rezistenţă la împrăştierea fumului şi gazelor prin pereţii, planşeele şi uşile clădirii, protejând

zonele sensibile precum casele de scări sau coridoarele de evacuare a persoanelor şi accesul

forţelor de intervenţie.

Presurizarea caselor de scări se poate face:

- cu injectare unică a aerului (figura 4.11a);

- cu injectare multiplă a aerului (figura 4.11b).

a. cu injectare unică a aerului b. cu injectare multiplă a aerului

Figura 4.11 Realizarea presurizării prin ventilare mecanică în situaţia de incendiu


Prescripţii privind controlul fumului şi gazelor fierbinţi

Eficientizarea evacuării fumului şi gazelor fierbinţi se poate realiza prin dimensionarea

corectă a deschiderilor pentru admisia/evacuarea aerului şi prin repartizarea lor alternant şi

uniform.

Introducerea aerului se poate asigura prin goluri practicate în faţadă, uşi ale încăperilor

desfumate aflate în pereţii exteriori, încăperi sau coridoare în suprapresiune bine aerisite, goluri

pentru introducere racordate sau nu la canale şi ghene sau scări neînchise în case de scări.

Evacuarea fumului se asigură prin goluri în pereţi sau acoperiş.

Dispozitivele care obturează golurile de introducere/evacuare trebuie realizate cu

acţionare manuală sau automată (totdeauna dublată de o comandă manuală), mecanic, electric,

pneumatic şi/sau hidraulic.

În cazul sistemului de ventilare natural-organizat trebuie avute în vedere următoarele

reguli generale, pentru buna proiectare, executare şi exploatare a construcţiilor (P118-99):

- realizarea introducerii şi evacuării fumului prin goluri, canale şi/sau ghene care

comunică direct cu exteriorul;

- alternarea introducerilor aerului şi evacuărilor fumului, prin plasarea la distanţe care să

nu depăşească 10 m în linie dreaptă şi 7 m în linie frântă;

- situarea oricărei guri pentru introducerea/evacuarea aerului la cel puţin 5 m de uşile

încăperilor accesibile publicului;

111

- realizarea evacuării fumului (în afara golurilor, canalelor şi/sau ghenelor din faţade) cu

dispozitive (trape) cu deschidere automată dispuse în acoperiş sau în treimea superioară a

pereţilor exteriori ai încăperii, deservind încăperea pe maximum 30 m adâncime (figura 4.12);

Figura 4.12 Dispozitive de evacuare a aerului şi gazelor fierbinţi amplasabile în acoperiş

(HEXADOME CONSTRUCT, spatialconstruir.ro)

- încadrarea suprafeţei libere însumate a dispozitivelor de evacuare a fumului produs de

incendiu, exprimată procentual din aria încăperii sau compartimentului deservit, să fie în valorile

prescrise de reglementări (exemplu, minimum 0,2% conform P 118-99);

- dimensionarea gurilor pentru introducerea aerului şi evacuarea fumului aflate în

circulaţiile comune orizontale din zona pe care o desfumează să se facă astfel încât suprafaţa

totală minimă să fie 0,10 m2 pentru fiecare flux de evacuare;

- dispunerea gurilor pentru introducerea aerului să se facă la maximum 0,90 m faţă de

pardoseală (măsurat la partea superioară a golului) şi a gurilor pentru evacuare la minimum 1,80

m de pardoseală (măsurat la partea inferioară a golului, în treimea superioară a circulaţiei

comune);

- amplasarea dispozitivelor de evacuare a fumului să fie cât mai sus posibil, eventual în

acoperişul clădirilor, şi repartizate uniform şi la distanţe maxime între ele; dispozitivele (trapele)

mici sunt preferabile unei singure trape de ventilare cu aceeaşi suprafaţă, deoarece, în

eventualitatea unui incendiu, este posibil ca deasupra focarului sau în apropierea acestuia să se

găsească o singură trapă care să nu funcţioneze, pe când, la un număr mai mare al trapelor mai

mici de ventilare, riscul nefuncţionării este mai redus pentru aceeaşi suprafaţă;

- evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi la clădirile etajate să se asigure separat pentru

fiecare nivel;

- la construcţii fără pereţi despărţitori interiori evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi prin

tiraj natural-organizat să se facă cu sisteme de evacuare cu ecrane verticale coborâte sub tavan,

minimum 0,50 m (pentru ca fumul şi gazele arderii să nu depăşească compartimentul de incendiu

şi să nu se răspândească în spaţiul liber al clădirii în mod necontrolat), funcţie de densitatea

sarcinii termice din spaţiile respective (figura 4.13, tabelul 4.12);

- porţiunile pentru circulaţia comună cuprinse între un gol pentru evacuarea fumului şi

unul pentru introducerea aerului să aibă asigurat 0,50 m3/s debit minim de extragere pentru

fiecare flux de evacuare; presiunea aerului în circulaţia comună orizontală desfumată, măsurată

la toate uşile închise care comunică cu casele de scări, trebuie să fie mai mică cu 80 Pa faţă de

presiunea aerului din casa scărilor.

În cazul sistemului de ventilare mecanică trebuie avute în vedere următoarele reguli

generale pentru buna proiectare, executare şi exploatare a construcţiilor (P118-99):

- realizarea introducerii naturale sau mecanice a aerului (eventual, prin guri racordate la

canale şi ventilator pentru introducere) şi evacuarea mecanică a fumului (prin guri de evacuare

racordate prin canale la un ventilator de evacuare/extragere);

- gurile de evacuare să fie prevzute pentru 320 m2 suprafaţă maximă deservită;

- debitul de extragere al unei guri să fie minimum 1m3/s pentru 100 m

2 suprafaţă

delimitată de ecrane, şi minimum 1,5 m3/s pentru o încăpere;

112

ecrane fixe pentru reţinerea fumului

ecrane mobile pentru reţinerea fumului

Figura 4.13 Dispozitive pentru controlul dispersiei fumului şi gazelor la interiorul clădirilor

(HEXADOME CONSTRUCT, spatialconstruir.ro)

Tabelul 4.12 Corelaţii la dispozitivele de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi (P118-99)

Densitatea sarcinii

termice qs

(MJ/m2sau Mcal/m

2)

Raportul dintre suma

ariilor libere

a dispozitivelor

(deschiderilor)

şi aria construită

a încăperii

Distanţa maximă între:

(m)

axele a două

deschideri

ecranele

suspendate sub

tavan

qs ≤ 420

(100)

1:150 45 75

420 < qs ≤ 840

(100) (200)

1:125÷1:80 35 70

840 < qs ≤ 1680

(200) (400)

1:80÷1:60 35 70

1680 < qs ≤ 4200

(400) (1000)

1:60÷1:40 30 30

qs > 4200

(1000)

1:30 30 30

113

- să poată fi realizată suprapresiune în spaţiul protejat la fum (încăperi tampon,

degajamente protejate, case de scări);

- să fie realizate ventilatoarele de evacuare a fumului astfel încât să poată funcţiona la

4000C cel puţin o oră;

- instalaţiile de desfumare să fie alimentate electric de la o sursă normală şi de la una de

rezervă;

- sistemul de ventilare normal şi/sau de condiţionare a aerului dintr-o construcţie să poată

fi utilizat şi pentru evacuarea fumului produs în cazul incendiului (desfumare) dacă îndeplineşte

toate condiţiile specifice desfumării.

Termoprotecţia elementelor de construcţii combustibile

Termoprotecţia elementelor de construcţii combustibile se realizează în vederea

preîntâmpinării propagării incendiului în interiorul clădirii prin:

- placarea, torcretarea, înglobarea şi vopsirea cu materiale incombustibile;

- includerea de bariere incombustibile sau ignifuge;

- tratarea cu produse ignifuge.

Placarea, torcretarea, vopsirea elementelor de construcţii cu materiale incombustibile se

poate realiza prin (figura 4.14):

- zidirea cu blocuri din cărămidă, piatră etc. sau înglobare;

- bordarea cu plăci din ipsos armat cu fibre din sticlă, gresie etc.;

- tencuirea, torcretarea simplă sau în straturi, eventual pe un suport (din rabitz);

- vopsirea cu substanţe termospumante/intumescente.

Includerea de bariere incombustibile sau ignifuge se poate realiza prin interpunerea unor

fâşii incombustibile (la întreruperea produselor combustibile sau termoizolaţiilor combustibile, la

obturarea golurilor cu materiale termorezistente la foc) sau vopsirea în fâşii cu produse ignifuge

sau termospumante etc..

Tratarea cu produse ignifuge se realizează pentru întârzierea aprinderii materialelor

combustibile şi încetinirii propagării flăcărilor (prin ignifugare nu se elimină posibilitatea

aprinderii materialelor protejate); în România, conform normativului C58-96, ignifugarea se

poate realiza astfel:

- în masa materialelor, prin introducerea unor inhibitori de flacără în materialul de bază

sau în liant (cazul produselor de construcţii având la bază lemnul stratificat sau al materialelor

plastice);

- la suprafaţa materialelor, prin aplicarea unor substanţe ignifuge pulverizate sau

pensulate (cazul produselor de construcţiile din lemn, textile şi al unor materiale plastice:

policlorură de vinil, polipropilenă, poliesteri).

Produsele pentru ignifugare pot avea la bază apa sau un diluant. Ele pot crea pelicule

simple sau termospumante.

Produsele pentru ignifugare se aleg funcţie de: performanţele elementului de construcţii

(rezistenţa la foc), rolul şi locul elementului de construcţii (element portant sau pentru finisaj, la

interior sau exterior), materialul suport al elementului de construcţii.

O ignifugare corect executată poate localiza un incendiu în focarul iniţial, prin limitarea

aprinderii şi arderii în continuare a materialelor de construcţii, jucând rolul barierei, sau poate

prelungi faza arderii lente, ceea ce duce la neafectarea rapidă a structurii portante şi, totodată, la

posibilitatea unei intervenţii din interior fără a se ajunge la faza arderii generalizate.

Tratarea cu produse ignifuge poate îmbunătăţi gradul de rezistenţă la foc al construcţiilor

prin modificarea încadrării privind clasa de combustibilitate/clasa de reacţie la foc a materialelor

din care sunt alcătuite elementele de construcţii.

Tratarea cu substanţe ignifuge a elementelor portante din lemn (prin pulverizare, imersie,

pensulare) întârzie aprinderea, măreşte rezistenţa la ardere şi, după îndepărtarea condiţiilor de

aprindere, jarul se stinge repede; lemnul ignifugat are rezistenţa la flacără deschisă 90÷100 min.

114

Figura 4.14 Protecţii termice la elemente portante metalice

(Jef Robinson, Fire protection of steel structures, Sheffield fire course, 2002)

Utilizarea instalaţiilor de stingere a incendiilor pentru protecţie

Preîntâmpinarea propagării incendiului în interiorul clădirilor se poate realiza şi prin

utilizarea instalaţiilor de stingere, amplasate şi dimensionate corespunzător, figura 4.15; în acest

context, drencerele şi, în unele cazuri, sprinklerele se utilizează pentru:

- compartimentarea de perdele din apă a încăperilor cu pericol la incendiu;

- protejarea golurilor din pereţii de compartimentare (pentru uşi, ferestre etc.), cu scopul

împiedicării transmiterii focului de la o încăpere la alta;

- realizarea unor perdele de apă pentru protecţia golurilor din pereţii antifoc (unde

golurile se impun tehnologic);

- realizarea unor perdele de apă sub zonele protejate împotriva incendiilor;

- protecţia clădirilor în exterior, când nu sunt amplasate la distanţe de siguranţă

corespunzătoare; în acest caz, instalaţiile de stingere se pot folosi în vederea protecţiei

acoperişului şi cornişei combustibile, precum şi a uşilor şi ferestrelor.

115

Figura 4.15 Instalaţiile de stingere a incendiilor utilizate la protecţie

Timpul de funcţionare a instalaţiei cu drencere, luat în calcul (P 118-99):

- la proiectarea perdelelor de apă pentru protecţia golurilor din pereţii interiori de

compartimentare, este 60 min;

- la protecţia clădirilor în exterior sau la protecţia golurilor din pereţii sau din zonele

antifoc, stabilit după caz, este: 60÷180 min (după durata operaţiunilor de stingere a incendiilor).

4.2.4 Asigurarea căilor de evacuare a persoanelor

Comportarea persoanelor în situaţia de incendiu

Comportarea persoanelor în situaţia de incendiu este consecinţa multor factori care o

determină (Bryan, 2002), precum cei sociali (vârstă, educaţie, experienţă şi antrenament, cultură,

capacităţi mentale şi psihice, poziţie socială, responsabilitate individuală sau apartenenţă la un

grup, stare dată de droguri sau de alcool etc.), şi care pot fi influenţaţi de situaţiile în care

persoana se poate găsi (faptul că se află în casa proprie sau la locul de muncă, singură sau într-un

grup, că se află pe proprietatea personală, cu familia sau colegii de la locul de muncă sau cu

necunoscuţi, că se află într-un moment din zi sau altul, că este implicată într-o activitate sau alta,

că are o anumită stare sufletească etc.); toate acestea sunt valabile, în general, în situaţii

periculoase dar şi în cazul particular al situaţiei de incendiu.

Situaţia de urgenţă, în condiţiile unui incendiu, impune o schimbare rapidă a

evenimentelor pentru care cei mai mulţi oameni nu sunt pregătiţi. Când persoanele dintr-o

clădire incendiată sunt în imediata apropiere a fumului şi flăcărilor, sunt stresate şi

nefamiliarizate cu situaţia; ele sunt obligate să ia decizii urgente care necesită accesul rapid la

informaţiile disponibile la faţa locului. Pentru un neiniţiat, această avalanşă de informaţii şi

decizii luate poate fi interpretată drept panică. Cercetările arată că, în cele mai multe cazuri,

oamenii nu intră în panică şi acţionează logic şi altruist; panica în rândul oamenilor se poate

declanşa când pericolul pentru viaţa lor este extrem şi imediat.

Abordările evacuării persoanelor în situaţia de incendiu

Evacuarea este activitatea destinată scoaterii persoanelor şi bunurilor (utilizatorilor,

P118-99) din spaţiile în care se manifestă un pericol (incendiu, explozie etc.) care poate provoca

moartea, afecta sănătatea oamenilor sau produce pierderi materiale.

Obiectivul cel mai important al securităţii la incendiu, care trebuie atins prin protecţia la

incendiu, este salvarea vieţii umane şi trebuie să se reflecte în planurile de evacuare;

reglementările tehnice cu privire la evacuarea persoanelor în situaţia de incendiu oferă:

- abordări prescriptive, care operează cu numărul şi mărimea ieşirilor, precum şi cu

lungimea maximă a căilor de evacuare;

- abordări bazate pe performanţă, care operează cu timpul în care evacuarea este sigură.

116

Scopul principal al oricărei reglementări tehnice specifice este furnizarea suportului valid

strategiei de evacuare care să permită ocupanţilor aflaţi în interiorul construcţiei să fie în stare să

se evacueze într-un loc sigur. În proiectarea clădirilor (mai ales a celor cu o anumită

complexitate funcţională, precum cele pentru transport, comerciale, administrative etc.) se caută

evitarea încercării oamenilor de a scăpa de efectele incendiilor traversând zona cu fum, prin

prevederea unor căi alternative pentru evacuare: bariere fizice între spaţiile clădirii sau măsuri

pentru îndepărtarea fumului din spaţiile afectate (figura 4.16).

Figura 4.16 Instalarea condiţiilor periculoase pentru persoane surprinse de incendiu

(după dr. Weng Poh M. AIRAH)

Calea de evacuare, în situaţia de incendiu, este ansamblul format din uşi, scări, coridoare

şi încăperi care asigură persoanelor din interior accesul în exteriorul clădirii sau într-un spaţiu

sigur la incendiu (degajament protejat, P118-99); căile trebuie să asigure evacuarea persoanelor

în timpul cel mai scurt şi în deplină siguranţă.

Evacuarea în siguranţă a persoanelor în situaţia de incendiu implică rezolvarea

următoarelor aspecte (figura 4.17):

Figura 4.17 Iluminarea şi semnalizarea căilor de evacuare

- asigurarea, pentru fiecare cale, a capacităţii de evacuare (determinarea gabaritului

trecerii);

- asigurarea, pentru fiecare cale, a distanţei de evacuare (stabilirea lungimii traseului);

- realizarea căilor de evacuare;

- iluminarea şi semnalizarea căilor de evacuare.

117

Abordarea prescriptivă a evacuării

(după Normativul de siguranță la foc a construcțiilor, P 118-99)

Majoritatea reglementărilor privind evacuarea în situaţia de incendiu sunt cu caracter

prescriptiv (avându-şi originile, ca timp, în secolul 19), care se bazează pe o prelucrare empirică

a experienţei şi nu pe înţelegerea ştiinţifică a fenomenului incendiu.

Dimensionarea căii de evacuare este funcţie de destinaţia şi gradul de rezistenţă la foc

asociat construcţiei, dar are în vedere şi influenţa instalaţiilor de detectare, semnalizare şi

stingere a incendiilor.

Asigurarea capacităţii de evacuare. Modelul de calculul pentru evacuarea persoanelor

dintr-o clădire/construcţie presupune organizarea în şiruri a persoanelor (aşezate una în spatele

celeilalte), denumite fluxuri, în vederea parcurgerii căilor de evacuare.

Numărul fluxurilor, F, care trebuie să asigure evacuarea unui număr de persoane se

stabileşte cu relaţia 4.1 (P 118-99):

F = N/C (4.1)

unde: N este numărul maxim simultan al persoanelor care trebuie să treacă prin calea de

evacuare pe durata evacuării (stabilit prin proiect pentru fiecare nivel al construcţiei);

C - capacitatea de evacuare a unui flux, definită ca numărul total al persoanelor care se

evacuează cu fluxul respectiv pe toată durata evacuării (stabilită experimental şi impusă prin

normele specifice, după destinaţie/categorie în cazul clădirilor civile, şi, eventual, grad de

rezistenţă la foc şi risc la incendiu asociat în cazul clădirilor industriale, P 118-99, tabelele 4.13,

4.14 şi 4.15)).

Tabelul 4.13 Capacitatea de evacuare a unui flux pentru clădiri civile (P 118-99)

Nr.

crt.

Destinaţia clădirii sau porţiunii din clădire

pentru care se calculează evacuarea

Capacitatea de

evacuare

a unui flux, C

(număr de persoane)

1

Clădiri care adăpostesc persoane incapabile să se evacueze

singure: maternităţi, staţionare medicale, clădiri pentru copii de

vârstă preşcolară, ospicii pentru alienaţi mintal, cămine pentru

bătrâni şi infirmi, persoane cu handicap etc.

50

2

Clădiri pentru învăţământ de toate gradele, administrative,

sociale, laboratoare, studiouri cinematografice şi de radio, săli

pentru adunări, auditorii, magazine, expoziţii, alimentaţie

publică, lectură, sport, aşteptare etc. care nu sunt săli

aglomerate sau clădiri înalte sau foarte înalte

70

3 Clădiri de locuit, administrative, hoteluri, cămine, cabane etc.

care nu sunt clădiri înalte sau foarte înalte

80

Lăţimea liberă minimă a golurilor pentru deplasarea fluxurilor este normată funcţie de

numărul acestora (conform P118-99):

- 0,80 m pentru 1 flux;

- 1,10 m pentru 2 fluxuri;




valorile intermediare se rotunjesc la trecerea unui număr imediat mai mic de fluxuri.

118

Tabelul 4.14 Capacitatea de evacuare a unui flux pentru sălile aglomerate (P 118-99)

Nr.

crt.

Categoria sălii aglomerate şi

gradul de rezistenţă la foc asociat clădirii

Capacitatea de

evacuare

a unui flux, C


1

S1

I, II 50 (70)

III 35 (50)

IV, V 25

2

S2

I, II 65 (100)

III 50 (75)

IV 35

V 25

Notă:

1. Valorile dintre paranteze se referă numai la circulaţiile (trecerile) de evacuare din interiorul sălilor aglomerate

(până la uşile de evacuare ale sălii).

Tabelul 4.15 Capacitatea de evacuare a unui flux pentru clădirile industriale (P 118-99)

Construcţii de producţie şi/sau depozitare având

asociată categoria de pericol de incendiu

Capacitatea de evacuare a unui flux, C


A, B (BE3a, b) 65

C (BE2) 75

D, E (BE1a, b) 90

Asigurarea distanţei de evacuare presupune stabilirea lungimii căii/timpului de evacuare,

măsurată/măsurat (în axa căii de evacuare) de la punctul de plecare până la o ieşire în exterior

sau scară de evacuare sau degajament protejat, ocolind dotările cu amplasament fix.

La stabilirea lungimii căii/timpului de evacuare (P 118-99) nu se iau în considerare

distanţele parcurse:

- pe scările de evacuare şi de la baza acestora spre exterior, precum şi la interiorul

degajamentelor protejate;

- la interiorul încăperilor în care nu se depăşeşte lungimea căii/timpul de evacuare

corespunzător coridoarelor înfundate.

Timpul teoretic necesar de evacuare a utilizatorilor se determină prin raportarea lungimii

căii de evacuare la o viteză medie de deplasare a persoanelor, considerată egală cu 0,4 m/s pe

traseele orizontale şi 0,3 m/s pe traseele la coborâre (exemplu: în tabelul 4.16 sunt indicaţi timpii

şi lungimile normate de evacuare la clădirile cu specific industrial, P118-99).

Realizarea căilor de evacuare. Măsurile constructive privind proiectarea şi execuţia

căilor de evacuare, în principal, trebuie să urmărească:

- asigurarea circulaţiei, cu uşurinţă şi fără obstacole, prin alcătuire şi gabarit;

- asigurarea înălţimii libere normate (minim 2,0 m, P 118-99).

- utilizarea unor materiale incombustibile şi/sau cu performanţă la foc corespunzătoare;

- evitarea unghiurilor şi culoarelor înfundate la concepţia clădirii;

- evitarea spaţiilor cu pericol la incendiu;

- asigurarea evacuării tuturor persoanelor prin ieşirile construcţiei afectate de incendiu;

- asigurarea ieşirii evacuaţilor direct în accesul la clădire şi de unde se poate ajunge în

exterior în siguranţă (curte sau alt spaţiu deschis);

- prevederea deschiderii uşilor în sensul evacuării şi fără obstacole/praguri mai înalte

decât cele normate (se admit planuri înclinate prescrise în reglementările tehnice);

- evitarea folosirii uşilor rotative sau ghilotină de evacuare etc. (figura 4.18).

119

Tabelul 4.16 Timpi şi lungimi normate de evacuare la clădirile industriale (P118-99)

Construcţii de

producţie şi/sau depozitare

Timpul (s) sau lungimea căii (m)

de evacuare

Categoria de

pericol de

incendiu

asociată

Gradul de

rezistenţă la

foc asociat

În două direcţii diferite

Într-o singură

direcţie

(coridor înfundat)

pentru parterul

construcţiei

pentru etaje sau

subsoluri

pentru parter, etaje,

subsoluri

s m s m s m

A, B

(BE3a, b)

I, II 75 30 63 25 50 20

C

(BE2)

I, II 250 100 188 75 63 25

III 200 80 150 60 63 25

IV 125 50 75 30 63 25

V 113 45 63 25 63 25

D, E

(BE1a, b)

I, II nu se limitează

III 250 100 188 75 63 25

IV 150 60 125 50 63 25

V 125 50 100 40 63 25 Notă:

1. Timpul de evacuare (lungimea maximă a căii de evacuare) nu se normează în toate situaţiile în care la fiecare

nivel al construcţiei se pot afla, simultan, maximum 10 persoane, indiferent care este categoria de pericol de

incendiu şi gradul de rezistenţă la foc asociat construcţiei.

- uşi de evacuare - dublarea uşilor rotative cu uşi de evacuare

Figura 4.18 Uşi de evacuare a persoanelor din clădiri

În construcţii sau porţiuni independente ale construcţiei, din punctul de vedere al

circulaţiei, de regulă, persoanele trebuie să aibă acces la cel puţin două căi de evacuare, pe cât

posibil în direcţii opuse; a doua cale de evacuare poate fi o fereastră sau o trapă exterioară, dacă

prin acestea se asigură evacuarea în condiţii corespunzătoare privind siguranţa persoanelor

(figura 4.19).

Asigurarea unei singure căi de evacuare este admisă când, conform proiectului, la fiecare

nivel se află, simultan, maximum 20 de persoane, precum şi în alte condiţii stipulate în

normativele de specialitate.

La clădirile înalte, foarte înalte şi în cazul sălilor aglomerate sunt obligatorii minimum

două căi de evacuare.

120

Figura 4.19 Realizarea căilor de evacuare


Abordarea inginerească a evacuării

(după Fire Egineering Design Guide, Third Edition, 2008)

Timpul de evacuare. Pentru toate spaţiile dintr-o clădire, timpul de evacuare a acestora

trebuie să fie mai mic decât timpul la care mediul ambiant din spaţiul afectat de incendiu începe

să devină periculos pentru viaţă, incluzând şi o marjă de siguranţă, figura 4.20 şi relaţia 4.2,

tev + ts < tlt (4.2)

unde: tev este timpul de evacuare, calculat, (eng: Required Safe Egress Time, RSET) măsurat de

la iniţierea incendiului;

tlt - timpul la care condiţiile periculoase pentru viaţă se instalează (eng: Available Safe

Egress Time, ASET), măsurat de la iniţierea incendiului;

ts - timpul marjă de siguranţă.

Timpul de evacuare este dat de relaţia 4.3:

tev = td + ta + to + ti + tt + tq (4.3)

unde: td este timpul de la iniţierea incendiului până la detectarea lui (de către un ocupant al

clădirii sau de un sistem automat de detecţie);

ta - timpul de la momentul detectării până la momentul alarmării (sonor, luminos);

to - timpul de la momentul alarmării până la momentul în care ocupanţii iau decizia să

răspundă;

ti - timpul în care ocupanţii investighează incendiul, colectează bunurile, luptă cu focul;

tt - timpul de deplasare, începând cu timpul cerut pentru traversarea căilor de evacuare

până la ajungerea în locaţia sigură, incluzând găsirea căii;

tq - timpul de aşteptare la uşile de trecere sau obstrucţii.

Termenul dt poate fi determinat automat, cu ajutorul programelor pentru aprecierea

dezvoltării incendiilor şi răspunsului detectoarelor. Termenul at poate fi obţinut din cunoaşterea

sistemului de alarmă sau a limitelor comportării umane. Termenii ot şi it sunt mai dificil de

calculat.

121

Figura 4.20 Validarea procesului evacuării în siguranţă

Marja de siguranţă este cerută pentru a prevedea un nivel adiţional al aceasteia, între

timpul de evacuare calculat şi timpul în care ocupanţii trebuie să se evacueze. Calcularea

timpului de evacuare poate fi numai aproximat şi poate varia considerabil în funcţie de natura şi

mobilitatea ocupanţilor.

Marja de siguranţă este impusă de incertitudinile calculului, precum şi de cele ale

evacuării şi timpilor de suportabilitate (tenability), ale dificultăţilor în găsirea căilor de evacuare

şi ale altor condiţii neprevăzute. Mărimea siguranţei poate varia după caracteristicile ocupanţilor

(vârstă, dizabilităţi, stare de somn sau de trezie a ocupanţilor), de prezenţa sistemelor de stingere

şi de mărimea sau de complexitatea clădirii. În absenţa mai multor informaţii, o marjă de

siguranţă nu este mai mică decât evt , fiind sugerată de alertarea persoanelor fizic neafectate. O

analiză mai detaliată poate fi făcută ca justificare pentru utilizarea unei marje de siguranţă

diferite. Selectarea unei marje de siguranţă depinde de timpii comparaţi şi sunt valorile aşteptate

sau valorile extreme ale distribuţiilor adoptate utilizate în analizele de senzitivitate (senzivitatea

este gradul în care parametrii externi induc schimbări în comportarea unui sistem).

Limitele de suportabilitate (eng. tenability). Efectul incendiului asupra oamenilor este o

dificultate excepţională supusă cuantificării. Răul poate fi fizic, fiziologic sau psihic. Acurateţea

datelor privitoare la oameni este cu adevărat dată de acţiunea unui incendiu de incintă real.

Experimentele pe oameni supuşi efectelor incendiilor sunt obţinute cu dificultate chiar dacă

astfel de experimente au fost realizate.

Unele modele pentru dezvoltarea incendiului sunt utilizate pentru predicţia umplerii cu

fum a compartimentelor şi, în acest caz, criteriile de suportabilitate sunt uzual cerute pentru a

stabili acceptabilitatea proiectului (sau nu). Criteriul de suportabilitate stabileşte timpul de

iniţiere a condiţiilor periculoase pentru viaţă.

Suportabilitatea [27], definită ca expunerea maximă la pericolul de incendiu şi care poate

fi tolerată fără cauzarea incapacităţii, poate fi analizată după:

- căldura prin convecţie;

- căldura prin radiaţie;

- vizibilitatea prin fum;

- concentraţia gazelor toxice;

- concentraţia gazelor iritante.

Când analizăm fenomenul de evacuare în corelaţie cu rezultatele unui program de calcul,

în vederea evaluării, trebuie presupusă o limită de comparaţie; aceasta corespunde poziţiei la

care condiţiile se evaluează şi, în mod normal, trebuie să fie deasupra înălţimii nasului sau

122

capului. Când fumul este peste această referinţă, condiţiile sunt aplicabile în partea de jos a

stratului, iar când fumul este sub această referinţă, condiţiile sunt aplicabile în partea de sus a

stratului. Înălţimea de 2,0 m sau mai mare este recomandată la proiectare (2,50 m pentru

România, CEN/TR 12101-5).

Căldura prin convecţie. Niveluri crescute ale căldurii prin convecţie pot conduce la

hipertermie şi durere la nivelul pielii. Nivelurile hipertermiei depind de activitatea persoanei şi

hainele cu care este îmbrăcată. Temperatura critică pentru căldura transmisă prin convecţie

depinde de timpul expunerii şi umiditatea conţinută în gazele arderii. Un criteriu de

suportabilitate acoperitor pentru expunerea la căldură prin convecţie este expunerea timp de 30

min la 600C în atmosferă saturată.

Căldura prin radiaţie. Acest tip de transmitere a căldurii cauzează eritem (durere şi

roşeaţă la nivelul pielii), arsură parţială a pielii şi, eventual, arsură pe toată grosimea pielii. Un

criteriu de suportabilitate acoperitor pentru expunerea la căldură radiantă este ca fluxul de

căldură radiantă din stratul superior să nu depăşească 2,5 kW/m2 la înălţimea capului

(corespunzând unei temperaturi, la partea inferioară a stratului superior al fumului, de

aproximativ 2000C); peste această limită, timpul de toleranţă este sub 20 s.

Vizibilitatea. Vizibilitatea prin fum se bazează pe densitatea optică a fumului, tipul

fumului şi caracteristicile obiectului ţintă ce trebuie vizualizat. Unii oameni pot refuza să treacă

prin fum chiar diluat, în timp ce alţii vor încerca să se deplaseze prin fum dens (cazul particular

al situaţiilor extreme). Oamenii care traversează prin fum se deplasează mai încet decât în

condiţiile inexistenţei acestuia. Proiectarea corectă şi vizibilitatea semnalizării căilor de evacuare

pot ajuta evacuarea. Semnalizarea luminoasă pentru ieşire este uşor de văzut în condiţiile

existenţei fumului. Marcarea sau iluminatul la nivelul pardoselii reduce efortul ocupanţilor de a

căuta, prin fum, calea ce trebuie urmată spre ieşire. Unele programe evaluază vizibilitatea (în m),

în timp ce altele densitatea optică (în m-1

). Calculul vizibilităţii este în mare măsură influenţat de

producţia de funingine (în g/g), selectată ca dată de intrare pentru programul de calcul; valoarea

trebuie cu atenţie şi justificat selectată. FCRC (1996) recomandă ca şi criteriu de suportabilitate:

- în cazul încăperilor mici: 8 m vizibilitate minimă sau 0,2 m-1

densitate optică;

- în cazul altor încăperi: 10 m vizibilitatea minimă sau 0,1 m-1

densitatea optică.

Gazele asfixiante. Gazele asfixiante pot cauza pierderea conştienţei sau moartea, lipsind

ţesuturile creierului de oxigen. Gazele asfixiante produse prin combustie includ monoxid de

carbon, acid cianhidric, dioxid de carbon şi oxigen insuficient. Pentru o persoană sănătoasă, în

mod obişnuit, următoarele concentraţii (în ppm-părţi pe milion) pot conduce la incapacitate în

30 min (Purser, 2002):

- de la 1400 ppm pentru CO (în cazul copiilor, incapacitatea intervine în jumătate din

timp);

- de la 80 ppm pentru HCN;

- la mai puţin ca 12% pentru O2;

- la mai mult ca 5% pentru CO2.

(aceste limitele, când este cazul, pot fi ajustate pentru membrii vulnerabili ai populaţiei).

Fractional Effectiv Dose (FED). Cu ajutorul parametrului FED se poate evalua cu mai

multă acurateţe impactul gazelor asfixiante în situaţia de incendiu (Purser, 2002) şi presupune

calculul efectului cumulat al expunerii simultane la mai multe gaze asfixiante. Când FED creşte

peste valoarea 1, se presupune instalarea incapacităţii; valori de 0,1÷0,3 sunt acceptate ca şi

criteriu de proiectare.

Gazele iritante. Gazele iritante cauzează disconfort, durere sau distrugerea ţesutului la

nivelul mucoaselor ochilor, nasului, traheei şi plămânilor, şi pot conduce la incapacitate şi

moarte. Gazele iritante, care sunt produse ale combustiei, includ acizi anorganici gazoşi (precum

acidul cianhidric) şi compuşi organici precum formaldehida şi acroleina, ca să numim numai

câteva. Purser (2000) sugerează că o densitate optică a fumului de 0,5 m-1

poate fi utilizată ca

indicator al iritabilităţii care poate reduce eficienţa evacuării. FCRC (1996) sugerează o

abordare simplificată şi anume că este improbabil a fi depăşite condiţiile limită pentru toate

123

produsele toxice (asfixiante şi iritante) dacă densitatea optică a fumului nu depăşeşte 0,1 m-1

sau

vizibilitatea nu este redusă sub 10 m.

4.2.5 Asigurarea căilor de acces şi intervenţie la incendii (prescripţii naţionale)


Pentru asigurarea condiţiilor de acces, de intervenţie şi de salvare în situaţia de incendiu,

la construcţii se proiectează şi execută căi de acces, care pot fi:

- drumuri necesare funcţional;

- fâşii de teren libere, corespunzător amenajate pentru accesul utilajelor şi autospecialelor

de intervenţie ale pompierilor.

Drumurile necesare funcțional, destinate și circulaţiei în cazul incendiului, trebuie să

formeze, de regulă, un circuit închis, să asigure accesul forţelor de intervenţie fără obstacole şi

pe distanţa cea mai scurtă către toate construcţiile, depozitele deschise pentru materiale

combustibile şi sursele de apă (bazine, rezervoare, hidranţi, rampe de alimentare etc.); asigurarea

căilor pentru accesul autospecialelor de intervenţie la sursele de alimentarea cu apă, în cazul

incendiului, şi a posibilităţilor folosirii acestor surse, în orice anotimp, constituie o condiţie a

securităţii la incendiu.

Fâşiile de teren libere se prevăd pentru circulaţia maşinilor de intervenţie a pompierilor

(dacă din procesul funcţional nu rezultă necesitatea unor drumuri pentru circulaţii curente la

anumite obiective), cu lăţimea minimă prescrisă, nivelate şi cu panta necesară asigurării scurgerii

şi îndepărtării apelor de pe acestea; când terenul natural nu asigură circulaţia maşinilor pe orice

vreme, fâşiile amenajate se consolidează. Se iau măsurile necesare pentru protecţia construcţiilor

subterane pe care le întretaie (canale, cămine, reţele subterane pentru conducte) şi marcarea lor

vizibilă.

Fâşiile de teren destinate circulaţiei în situaţia de incendiu trebuie să se regăsească în

documentaţiile specifice.

Realizarea căilor de acces şi intervenţie, în general, trebuie să mai aibă în vedere:

- asigurarea lăţimii minime: 6,0 m sau 12,0 m pentru clădirile înalte;

- realizarea curbelor şi ramificaţiilor astfel încât să asigure şi înscrierea maşinilor de

intervenţie ale pompierilor (figura 4.21);

Figura 4.21 Drumuri necesare funcţional accesului autospecialelor de intervenţie


- realizarea a două intrări din drumul public (unde este necesar), dimensionate ca să se

asigure accesul maşinilor de intervenţie ale pompierilor (în cazul unităţilor industriale cu

124

activităţi din categoria pericolului la incendiu A, B sau C şi cu aria suprafeţei incintei peste 2,5

ha, P 118-99;

- încrucişările la nivel cu liniile căii ferate pe care se pot gara vagoane, unde trebuie

prevăzută a doua încrucişare la nivel situată, faţă de prima, la o distanţă cel puţin egală cu

lungimea unei garnituri de tren care circulă în mod obişnuit pe linia respectivă.

Numărul căilor de acces şi intervenţie la incendii din incintele industriale, grupările

clădirilor social-administrative şi ansamblurile locuinţelor, necesare circulaţiei obişnuite, se

proiectează avându-se în vedere ca:

- fiecare construcţie să fie deservită de un drum;

- clădirile înalte, precum şi clădirile industriale blindate şi monobloc să fie deservite pe

cel puţin două laturi;

- fiecare sector al depozitelor deschise pentru materiale combustibile solide, lichide sau

gazoase să fie deservit pe toate laturile.

Accesul în clădirile blindate trebuie să aibă asigurat accesul personalului de intervenţie în

situaţia de incendiu prin deschideri de cel puţin 1,00 m lăţime şi 1,80 m înălţime, situate pe

conturul clădirii la distanţe maxime de 80,0 m una de alta; acestea pot fi închise prin panouri

care să poată fi uşor desfăcute în cazul incendiului şi marcate vizibil.

Accesul în curţile închise (la construcţiile etajate), unde autospecialele pompierilor nu pot

intra, se face, pentru salvarea persoanelor din clădire de către forţele de intervenţie, prin ferestre

sau goluri practicate în faţadele construcţiei, marcate corespunzător pentru a fi uşor recunoscute

în situaţia de incendiu.

Curţile interioare neacoperite, cu aria peste 600 m2, închise pe toate laturile de construcţii

şi situate la nivelul terenului sau al circulaţiilor carosabile adiacente sau la o diferenţă de nivel

mai mică de 0,50 m faţă de aceste circulaţii, se prevăd obligatoriu cu accese carosabile pentru

autospecialele de intervenţie în cazul incendiului, amplasate la maximum 160 m unele de altele,

cu gabarite minime precizate (3,80 m lăţime şi 4,20 m înălţime, iar pentru pasajele carosabile din

interiorul clădirilor 3,80 m înălţime). În cazul curţilor situate la diferenţe de nivel mai mari de

0,50 m (fără acces carosabil), se asigură numai accese pietonale personalului de intervenţie, cu

gabarite minime precizate (1,50 m lăţime şi 1,90 m înălţime), situate la maximum 80 m distanţă

între ele.

Pereţii care limitează pasajele în clădiri trebuie să fie incombustibili şi să aibă rezistenţa

la foc minimă 90 min.

Accesul în construcţiile închise cu pereţi cortină trebuie să se facă prin panouri vitrate

marcate şi care să permită intervenţia pompierilor direct din exterior în circulaţiile comune

orizontale (holuri, vestibuluri, coridoare etc.) sau în încăperi cu acces permanent în circulaţiile

comune. Marcarea vizibilă din exterior a cel puţin unui acces pe fiecare etaj al construcţiei este

obligatorie la etajele situate până la 28 m faţă de carosabil, pe toate faţadele accesibile

autospecialelor de intervenţie. Construcţiile închise perimetral cu pereţi cortină trebuie să asigure

circulaţii carosabile în dreptul panourilor faţadei marcate pentru accesul echipelor de intervenţie.

În interiorul construcţiilor, căile de intervenţie pentru personalul serviciilor şi unităţilor de

pompieri vor fi stabilite, amenajate şi marcate corespunzător astfel încât să fie uşor recunoscute

în cazul incendiului.

Accesul pe acoperiş la clădirile cu pod al personalului de intervenţie în situaţia de

incendiu se va asigura prin casele de scări, lucarne şi/sau tabachere (figura 4.22).

Accesul prin scări exterioare de incendiu (executate conform standardelor: STAS 6168)

se va realiza la:

- clădirile cu înălţimea la cornişă mai mare de 12 m;

- clădirile ce adăpostesc persoane care nu se pot evacua singure, având mai puţin de trei

scări interioare sau cele cu săli aglomerate, indiferent de gradul de rezistenţă la foc asociat

acestora;

- construcţiile având gradul de rezistenţă la foc asociat III÷V, situate în localităţi unde nu

există unităţi de pompieri;

125

- zonele antifoc.

Figura 4.22 Accesul pe acoperiş la clădirile cu pod al personalului de intervenţie

(Construcţii-curs general,C. Peştişanu, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971)

Pentru construcţiile anterior menţionate trebuie prevăzute scări de incendiu exterioare şi

între acoperişuri denivelate (pentru asigurarea circulaţiei între părţile acestora situate la diferite

înălţimi) dacă denivelarea minimă depăşeşte 1,50 m, respectiv la acoperişurile clădirilor

prevăzute cu luminatoare mai lungi de 80 m (pentru a se asigura circulaţia peste acestea).

Scările de incendiu exterioare se vor amplasa în lungul perimetrului clădirii la maximum

200 m; pe faţada principală a clădirilor se admite să nu se prevadă asemenea scări.

Accesul la clădirile înalte şi foarte înalte al personalului de intervenţie la incendiu se

poate realiza şi cu ajutorul ascensorului; astfel, la clădirile înalte se va prevedea cel puţin un

ascensor de intervenţie pentru pompieri, iar pentru cele foarte înalte cel puţin două astfel de

ascensoare.

Ascensoarele de intervenţie în situaţia de incendiu vor asigura capacitatea pentru

transportul a 3÷5 servanţi cu echipamentul aferent (minim 500 kg) şi vor fi realizate ca să

funcţioneze cel puţin 2 ore de la izbucnirea incendiului. Aceste ascensoare vor asigura accesul

pompierilor la toate nivelurile clădirii, fiind echipate cu dispozitive pentru apel prioritar în cazul

incendiului.

4.3 Măsuri de protecţia la incendiu referitoare la instalaţii utilitare


Instalaţiile utilitare care echipează construcţiile (electrice, de încălzire, ventilare şi

condiţionare etc.) trebuie să îndeplinească, ca şi clădirile, cerinţe de performanţă privind

securitatea la incendiu.

Instalaţiile utilitare (şi/sau tehnologice) amplasate în construcţii trebuie realizate astfel

încât:

- să nu constituie risc la incendiu pentru elementele construcţiei sau obiectele din încăperi

sau adiacente acestora (spre exemplu, să nu încălzească într-o măsură inacceptabilă obiectele din

vecinătate);

- să nu iniţieze incendiul;

- să nu contribuie la dezvoltarea incendiului;

- să asigure limitarea propagării incendiului;

126

- să permită luarea de măsuri eficiente cu privire la stingerea unui eventual incendiu şi

salvarea persoanelor în această situaţie.

Analizând instalaţiile utilitare pentru construcţii din perspectiva securităţii la incendiu, se

disting următoarele direcţii de interes din care decurg şi măsurile de protecţie:

- controlul materialelor din care sunt executate instalaţiile şi al celor cu care ar putea

interacţiona (care le utilizează, pe care sunt montate sau le traversează etc.);

- controlul implicaţiilor existenţei lor (condiţii de amplasare, instalare, exploatare şi post-

utilizare).

O problemă comună tuturor tipurilor de instalaţii o constituie trecerea acestora de la un

compartiment de incendiu la altul (prin elementele de construcţii); ca urmare, foarte importante

sunt măsurile de protecţie privind evitarea propagării focului, fumului şi gazelor fierbinţi (figura

4.23).

Figura 4.23 Treceri securizate la incendiu ale instalaţiilor prin elementele de construcţii

(www.promat.co.uk)

4.3.1 Instalaţii electrice


(Normativ pentru proiectarea, execuţia şi exploatarea instalaţiilor electrice aferente

clădirilor, indicativ I.7-2011)

Realizarea instalaţiilor electrice trebuie să evite:

- riscul aprinderii unor materiale combustibile din cauza temperaturilor ridicate sau

arcurilor electrice;

- riscul provocării de arsuri utilizatorilor.

Materialele folosite pentru protecţie (tuburi, plinte, canale etc.), izolare (ecrane), mascare

(plăci, capace, dale etc.), suporturi (console, poduri, bride, cleme etc.) trebuie să fie

incombustibile sau greu combustibile sau încadrabile în clasele de reacţie la foc echivalente.

Dispunerea pe trasee comune cu ale altor instalaţii a conductoarelor, barelor, tuburilor

etc. se poate face cu condiţia ca instalaţia electrică să fie dispusă:

- deasupra conductelor de apă, canalizare şi gaze petroliere lichefiate;

- sub conductele de gaze naturale şi sub conductele calde cu temperatura peste 4000C.

Instalaţiile electrice nu pot fi dispuse pe trasee comune cu traseele altor instalaţii sau

utilaje şi care ar putea fi afectate în funcţionarea normală sau în cazul avariei.

Amplasarea instalaţiilor electrice în interiorul canalelor de ventilare este interzisă.

127

Montarea prin evitarea contactului direct cu materialul combustibil se aplică atât la

montarea aparentă, cât şi la montarea sub tencuială a elementelor instalaţiilor electrice.

Trecerea conductoarelor şi barelor electrice prin elementele de construcţii din materiale

incombustibile trebuie să se facă în următoarele condiţii (figura 4.24a):

- în cazul conductoarelor neizolate libere şi barelor: prin folosirea izolatoarelor de trecere

executate din materiale incombustibile, încastrate în perete cu borne de trecere;

- în cazul conductoarelor izolate libere: prin protejarea în tuburi de protecţie pe porţiunea

de trecere;

- în cazul conductelor electrice instalate în tuburi: nu este necesară o protecţie

suplimentară (cu unele excepţii).

Trecerea conductoarelor şi barelor electrice prin elementele de construcţii din materiale

combustibile trebuie să se facă în următoarele condiţii (figura 4.4b):

- în cazul conductoarelor neizolate libere şi barelor: prin etanşarea golurilor cu materiale

incombustibile şi electroizolante, cu dopuri din vată de sticlă, vată de sticlă cu ipsos etc.;

- în cazul conductoarelor izolate, cablurilor libere sau instalate în tuburi şi conductoarelor

punte (INTENC): prin protejarea, pe porţiunea de trecere prin tuburi (tub în tub), cu materiale

incombustibile (metal etc.) şi etanşarea golurilor cu materiale incombustibile şi electroizolante

faţă de elementul de construcţii (vată de sticlă şi ipsos etc.) şi între tub şi conductele electrice

(vată de sticlă etc.).

a. (www.legrand.ro)

b. (Fire safety in timber buildings Technical guideline for Europe)

Figura 4.4 Dispozitive de trecere a cablurilor electrice prin elemente de construcţii

Trecerile prin elementele de construcţii rezistente la foc sau rezistente la explozie se

admit, justificate tehnic, respectându-se simultan următoarele condiţii:

- pe porţiunea de trecere, conductele, bornele etc. nu trebuie să aibă materiale

combustibile, cu excepţia izolaţiei conductoarelor;

- spaţiile libere din jurul conductelor electrice, barelor izolate, tuburilor etc., inclusiv din

jurul celor pozate în canale, galerii, estacade etc., trebuie să fie închise pe porţiunea de trecere pe

toată grosimea elementului de construcţii, cu materiale incombustibile (beton, zidărie) care să

asigure rezistenţa la foc egală cu a elementului de construcţii respectiv;

- trecerea cu conducte electrice, bare, tuburi etc. trebuie să se facă astfel încât să nu fie

posibilă dislocarea unor porţiuni din elementul de construcţii, ca urmare a dilatării elementelor

instalaţiilor electrice.

128

Traversarea coşurilor şi canalelor de fum cu conducte, cabluri şi bare electrice, tuburi de

protecţie sau alte elemente ale instalaţiilor electrice este interzisă.

Circuitele iluminatului normal trebuie să fie distincte de circuitele pentru prize.

Circuitele şi dozele iluminatului normal trebuie să fie distincte de cele ale iluminatului de

siguranţă.

Corpurile de iluminat din încăperile cu aglomerări de persoane trebuie executate din

materiale incombustibile sau greu combustibile.

Corpurile de iluminat din încăperile cu praf, scame sau fibre combustibile, din clasa AE 5

(PC) se aleg astfel încât pe suprafaţa acestora temperatura să fie cel mult 2000C.

Corpurile de iluminat echipate cu lămpi incandescente, fluorescente sau cu descărcări în

vapori metalici şi care se instalează în depozite pentru materiale combustibile trebuie să fie

prevăzute cu glob, respectiv cu difuzor, iar dacă există şi pericolul şocurilor mecanice, şi cu

grătar protector.

Amplasarea corpurilor de iluminat trebuie făcută astfel încât un eventual scurtcircuit la

ele să nu provoace un incendiu.

Alimentarea receptoarelor cu rol în securitatea la incendiu

Tabloul de distribuţie al staţiei pompelor de incendiu, electrovanelor de incendiu şi altor

dispozitive de securitate la incendiu se alimentează cu energie electrică, după caz, dintr-o

singură sursă sau două surse independente.

Alimentarea dintr-o singură sursă este considerată situaţia în care racordarea se face la

un post de transformare al sistemului energetic naţional, la o centrală electrică, la o reţea de joasă

tensiune a furnizorului prin firida de branşament sau la tabloul electric general de distribuţie al

clădirii.

Alimentarea de la o singură sursă, în una din variantele de mai sus, se face la instalaţiile

la care nu se prevăd pompe de incendiu de rezervă (conform reglementării specifice) şi în cazul:

- clădirilor civile şi industriale, de producţie şi/sau depozitare sau cu funcţiuni mixte la

care nu sunt prevăzute instalaţii automate de stingere (sprinklere, drencere cu apă pulverizată şi

ceaţă de apă);

- clădirilor civile şi industriale, de producţie şi/sau depozitare sau cu funcţiuni mixte la

care, pentru stingerea incendiilor din interior, se precizează numărul jeturilor simultane;

- construcţiile şi grupările de construcţii la care debitul apei pentru incendiul exterior nu

depăşeşte 20 l/s.

În aceleaşi condiţii se alimentează şi vanele de incendiu acţionate electric care pot fi

manevrate direct de către personalul de serviciu în mai puţin de 5 min de la darea semnalului de

alarmă din cadrul obiectivelor de mai sus.

Alimentarea din două surse independente se face:

- în situaţiile în care se prevede pompă de rezervă activă în situaţia incendiului;

- în clădirile în care, conform reglementărilor tehnice referitoare la securitatea la incendiu

în construcţii, se prevăd obligatoriu sisteme de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi;

- în clădirile prevăzute cu ascensoare pentru pompieri.

Sursa de alimentarea de bază este asigurată conform paragrafului precedent. În cazuri

justificate tehnic în care nu există posibilitatea asigurării unei surse de bază pentru alimentarea

cu energie electrică a pompelor, se admite utilizarea motoarelor cu ardere internă.

Sursa de alimentare de rezervă poate fi:

- altă sursă de energie electrică (centrală electrică la consumator), astfel încât

nefuncţionarea sursei de bază să nu o afecteze;

- grup de intervenţie, cu intrare automată în funcţiune în 15 s, la dispariţia tensiunii sursei

de bază şi preluarea eşalonată a receptoarelor în maximum 60 s.

129

Instalaţii electrice pentru iluminatul de siguranţă

În conformitate cu reglementările specifice referitoare la proiectarea şi executarea

sistemelor pentru iluminatul artificial din clădiri, precum şi SR EN 1838 şi SR 12294, iluminatul

de siguranţă este (figura 4.25):

a. pentru continuarea lucrului;

b. de securitate, care se compune din:

b1. iluminat pentru intervenţii în zonele de risc;

b2. iluminat pentru evacuarea din clădire;

b3. iluminat pentru circulaţie;

b4. iluminat împotriva panicii;

b5. iluminat pentru veghe;

b6. iluminat pentru marcarea hidranţilor interiori de incendiu;

b7. iluminat de siguranţă portabil.

Figura 4.25 Corpuri pentru iluminatul de siguranţă

Timpii de punere în funcţiune ai iluminatului de siguranţă, de la întreruperea iluminatului

normal, sunt precizaţi în tabelul 4.17.

Tabelul 4.17 Timpii de punere în funcţiune la clădiri cu public şi/sau cu lucrători

Nr.

crt.

Tipul

sistemului de iluminat

Timpul

de punere în funcţiune

(s)

Timpul

de punere în funcţiune

conform SR 12294

(s)

1 a. pentru continuarea

lucrului

0,5÷51)

0,5÷15,

funcţie de gradul de pericol

2 b1. pentru intervenţii în

zonele de risc

0,5÷52)

0,5÷15,


3 b2. pentru evacuare 52), 3), 4)

1÷15,


4 b3. pentru circulaţie 52)

1÷15,


5 b4. împotriva panicii 52)

---

6 b5. pentru veghe 5 ---

7 b6. pentru marcarea

hidranţilor

52)

1÷15,

funcţie de gradul de pericol Note.

1. Timpul de funcţionare este până la terminarea activităţii de risc.

2. Timpul de funcţionare este de cel puţin 1h.

3. Timpul de funcţionare este de cel puţin 3h pentru clădiri foarte înalte, clădiri cu săli aglomerate din categoria S1,

spitale şi hoteluri.

4. Timpul de funcţionare este de cel puţin 2h. pentru clădiri înalte, clădiri cu săli aglomerate de tip S2, clădiri de

sănătate, învăţământ, de turism, de cultură, clădiri civile subterane, centre comerciale, hipermagazine, parcaje

subterane de tip P3 şi P4, precum şi parcaje subterane închise cu mai mult de 3 niveluri.

130

Iluminatul pentru continuarea lucrului este parte a iluminatului de siguranţă prevăzut

pentru continuarea activităţii normale fără modificări esenţiale; el se prevede:

a. la locuri de muncă dotate cu receptoare care trebuie alimentate fără întrerupere şi la

locurile de muncă legate de necesitatea funcţionării acestor receptoare (staţii de pompe de

incendiu, surse de rezervă, spaţii pentru serviciile pompierilor, încăperi pentru centralele de

semnalizare, dispecerate etc.);

b. în încăperi ale blocului operator (săli de operaţie, sterilizare, pregătire medici, pregătire

bolnavi, reanimare etc.);

c. în încăperi ale construcţiilor de producţie şi/sau depozitare, laboratoare şi altele

similare unde utilajele necesită o permanentă supraveghere.

Iluminatul pentru intervenţii în zone de risc este parte a iluminatului de securitate

prevăzut să menţină nivelul de iluminare necesar siguranţei persoanelor implicate într-un process

sau activitate cu pericol potenţial şi să permită desfăşurarea adecvată a procedurilor de acţionare

pentru siguranţa ocupanţilor precum şi evacuarea în cazul incendiului; el se prevede:

a. în locurile unde sunt montate armături (vane, robinete şi dispozitive de comandă-

control) ale unor instalaţii şi utilaje care trebuie acţionate în caz de avarie;

b. în zonele cu elemente care, la ieşirea din funcţiune a iluminatului normal, trebuie

acţionate în vederea scoaterii din funcţiune a unor utilaje şi echipamente sau reglării unor

parametri aferenţi (în scopul protejării utilajelor, echipamentelor sau persoanelor), precum şi în

încăperile de garare a utilajelor destinate apărării împotriva incendiilor.

Iluminatul pentru evacuarea din clădire este parte a iluminatului de securitate prevăzut să

asigure identificarea şi folosirea, în condiţii de securitate, a căilor de evacuare; se prevede la:

- clădirile civile şi încăperile cu mai mult de 50 de persoane;

- încăperile amplasate la nivelurile supraterane cu suprafaţa mai mare de 300 m2,

indiferent de numărul persoanelor;

- încăperile amplasate la nivelurile subterane cu suprafaţa mai mare de 100 m2, indiferent

de numărul persoanelor;

- parcările subterane şi supraterane închise;

- toaletele cu suprafaţă mai mare de 8 m2 şi cele destinate persoanelor cu dizabilităţi;

- spaţiile de producţie cu peste 20 de persoane sau la care distanţa dintre uşa de evacuare

şi punctul de lucru cel mai depărtat depăşeşte 30 m.

Iluminatul pentru circulaţie este parte a iluminatului de securitate prevăzut să asigure

deplasarea ocupanţilor, în condiţii de securitate, către căile de evacuare sau zonele de intervenţie; acesta trebuie:

- prevăzut pe căile de circulaţie din interiorul sălilor de spectacole ale clădirilor şi pe căile

de circulaţie din încăperile de producţie din clădirile industriale şi similare;

- să completeze iluminatul de evacuare în vederea asigurării unei bune circulaţii pe căile

de evacuare (culoare, scări etc.).

Corpurile de iluminat ale iluminatului pentru circulaţie se amplasează în locurile în care

este necesar să asigure utilizatorilor distingerea unor obstacole de pe căile de circulaţie când

iluminatul normal lipseşte sau unde iluminatul de evacuare nu este suficient pentru distingerea

obstacolelor.

Iluminatul împotriva panicii este parte a iluminatului de securitate prevăzut să evite

panica şi să asigure nivelul de iluminare care să permită persoanelor să ajungă în locul de unde

calea de evacuare poate fi identificată; se prevede la:

- încăperi din clădirile publice cu peste 50 de persoane, dacă se află la nivelurile

subterane, şi încăperi cu peste 100 de persoane, dacă sunt amplasate la nivelurile supraterane;

- încăperi cu suprafaţa peste 60 m2;

- spaţii de producţie cu peste 100 de persoane şi densitatea mai mare de 1 persoană la 10

m2.

131

Iluminatul împotriva panicii se prevede cu o comandă automată de punere în funcţiune

după căderea iluminatului normal.

În afară de comanda automată a intrării lui în funcţiune, iluminatul împotriva panicii se

prevede şi cu comenzi manuale, din mai multe locuri accesibile personalului de serviciu al

clădirii.

Scoaterea din funcţiune a iluminatului împotriva panicii trebuie să se facă numai dintr-un

singur loc accesibil personalului însărcinat cu aceasta.

Iluminatul pentru marcarea hidranţilor interiori de incendiu este parte a iluminatului de

securitate prevăzut să permită identificarea cu uşurinţă a hidranţilor interiori de incendiu.

Corpurile de iluminat destinat marcării hidranţilor interiori de incendiu se amplasează în

afara hidrantului (alături sau deasupra), la maximum 2 m şi poate fi comun cu unul din corpurile

pentru iluminatul de securitate (evacuare, circulaţie, panică) cu condiţia ca nivelul de iluminare

să asigure identificarea tuturor indicatoarelor de securitate aferente lui.

Iluminatul de siguranţă portabil este parte a iluminatului de securitate destinat a fi

utilizat în spaţiile fără personal permanent şi este asigurat cu echipament portabil prevăzut cu

alimentare proprie.

4.3.2 Instalaţii de protecţie la trăsnet

Protecţia la trăsnet

Paratrăsnetul (www.sistemeparatrasnet.ro) este o construcţie ce ajută la protecţia

clădirilor impotriva descărcărilor electrice atmosferice, ferindu-le de incendii. Se prezintă sub

forma unor vergele metalice (paratrăsnetul clasic) sau sub forma unor modele combinate

(paratrăsnetele de ultima generaţie) montate pe diverse construcţii înalte. Paratrăsnetul este legat

la pământ printr-o instalaţie electrică specială (împământare). Dacă trece pe deasupra lui un nor

(baza negativă), paratrăsnetul se electrizează prin influenţă având capătul pozitiv. Datorită

punctului intens din zona vârfurilor, sarcinile de la baza norilor sunt atrase, se scurg spre vârf şi

apoi prin paratrăsnet spre pământ. Se evită, astfel, şocul violent al lovirii. Când norii au o regiune

pozitivă procedeul este inversat, sarcinile negative se scurg de pe paratrăsnet spre nor. Procesele

astfel expuse sunt mai rare pentru că ar trebui sa fie nor de joasă altitudine. În mod normal

paratrăsnetul canalizează descărcarea electrică atmosferică spre pământ.

Trăsnetul este o descărcare electrică aperiodică, de mare intensitate care se produce, pe

timp de furtună, între nori şi pământ (figura 4.26a). Efectele trăsnetului pot fi:

- efecte directe, de natură termică (care, în mod deosebit, pot produce incendii),

mecanică, electrică şi chimică datorate contactului direct dintre construcţia lovită de trăsnet şi

canalul de descărcare al trăsnetului;

- efecte indirecte, de natură electromagnetică, datorat curentului descărcării de origine

atmosferică, la interiorul construcţiei protejate.

Indicele/nivelul keraunic, Nk, este numărul mediu anual de zile cu furtuni cu descărcări electrice, stabilit pentru o anumită zonă sau localitate (pe baza datelor obţinute în cel puţin 10 ani consecutivi), tabelul 4.18.

Sistemul de protecţie la trăsnet, PT, constă în (figura 4.26b):

- instalaţie;

- măsuri interioare de protecţie la trăsnet.

http://www.sistemeparatrasnet.ro/

132

a. b.

Figura 4.26 Sisteme de protecţie la trăsnet şi degradări produse de trăsnet

(Ghid tehnic, ProEnerg)

Instalaţia de protecţie la trăsnet, IPT, este o instalaţie care realizează protecţia unei

construcţii sau zone deschise la efectele trăsnetului şi este formată din:

- instalaţia exterioară de protecţie la trăsnet, IEPT (care serveşte protecţiei la efectele

directe ale trăsnetului), compusă din: unul sau mai multe dispozitive de captare, unul sau mai

multe conductoare de coborâre şi una sau mai multe prize la pământ;

- instalaţia interioară de protecţie la trăsnet, IIPT (dacă este necesară), parte a sistemului

de protecţie împotriva trăsnetului care cuprinde legăturile de echipotenţializare şi/sau izolaţia

electrică a unei instalaţii exterioare a sistemului de protecţie împotriva trăsnetului.

Tabelul 4.18 Numărul mediu anual de zile cu oranje (furtuni) pe localităţi, Nk

Alexandria 39,6 Consanţa 24,8 Odorheiul Secuiesc

46,5 Târgu Mureş 41,8

Baia Mare 39,3 Craiova 35,2 Piatra Neamţ 37,0 Târgu Logreşti

41,4

Bistriţa 42,4 Curtea de Argeş 41,4 Predeal 43,8 Târgovişte 45,5

Bârlad 36,4 Deva 47,2 Rădăuţi 33,9 Târgu Jiu 48,8

Botoşani 29,8 Drobeta-Turnu Severin

42,8 Roşiori de Vede 41,0 Târgul Ocna 36,1

Braşov 40,0 Făgăraş 45,2 Satu Mare 38,1 Topliţa 44,3

Bucureşti 36,6 Feteşti 29,2 Semenic 42,3 Turnu Măgurele

35,1

Calafat 33,7 Galaţi 32,1 Sinaia 46,2 Turda 38,5

Câmpina 45,8 Giurgiu 33,5 Sf. Gheorghe(Deltă)

18,1 Zalău 37,7

Câmpeni 38,4 Iaşi 37,8 Suceava 32,7

Câmpulung

Moldovenesc 34,7 Miercurea

Ciuc 35,5 Timişoara 37,9

Câmpulung Muscel

55,3

Măsurile de protecţie la trăsnet MPT, reprezintă măsuri de protecţie la efectele indirecte

ale trăsnetului în spaţiul protejat: egalizarea potenţialelor, distanţarea elementelor IPT faţă de

elementele metalice, limitarea supratensiunilor atmosferice în scopul reducerii riscului.

133

4.3.3 Instalaţii de ventilare şi climatizare


(Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor, indicativ P 118-99 şi Normativ pentru

proiectarea şi executarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare, indicativ I5-2010)

Sistemele de ventilare proiectate şi executate corespunzător pot contribui la diminuarea

riscului la incendiu prin limitarea concentraţiilor vaporilor inflamabili şi/sau gazelor

combustibile şi/sau prafurilor combustibile din aerul incintelor deservite de acestea (figura 4.27).

În condiţiile proiectării, executării sau întreţinerii necorespunzătoare a instalaţiilor de

ventilare sau climatizare, acestea pot, la rândul lor, în unele situaţii, să contribuie la producerea

unor incendii pe timpul funcţionării.

În unele cazuri, elemente ale instalaţiilor de ventilare pot constitui căi de propagare

rapidă a incendiului între spaţiile deservite.

Figura 4.27 Protecţie antifoc pentru tubulaturi de ventilaţie şi conducte de extracţie a fumului

(www.bicau.ro, PROMAT)

4.3.4 Instalaţii şi sisteme de încălzire


Instalaţiile şi sistemele de încălzire defectuos proiectate, executate sau exploatate

constituie o cauză frecventă de incendiu; sistemele de încălzire din clădiri se aleg funcţie de

riscul la incendiu pe care îl prezintă, precum şi funcţie de destinaţia, gradul de rezistenţă la foc

asociat şi mărimea construcţiei.

Nu se admite utilizarea instalaţiilor şi sistemelor de încălzire cu foc deschis sau cu

suprafeţe incandescente în încăperile cu pericol la incendiu sau explozie.

Sistemele de încălzire pot fi: locale şi centralizate.

http://www.bicau.ro/

134

Sisteme locale de încălzire

Sobele cu acumulare de căldură sunt sobe care au volumul activ peste 0,2 m3 şi pereţi

exteriori cu grosimea minimă de 6 cm în zona focarului şi 4 cm în celelalte porţiuni; se pot

utiliza la încălzirea:

- clădirilor civile (publice):

- de locuit având maximum 4 niveluri;

- având maximum 2 niveluri:

- clădiri pentru grădiniţe de copii, creşe, spitale, case de naşteri, dispensare,

cu cel mult 50 locuri şi maxim 2 niveluri;

- cinematografe, cluburi şi săli de întrunire având capacitatea maximă de

400 persoane;

- garaje cu cel mult 10 autoturisme sau 5 camioane;

- clădirilor industriale cu o suprafaţă desfăşurată:

- având aria maximă 400 m2, încadrabile la categoria de pericol la incendiu C şi

indiferent de gradul lor de rezistenţă la foc asociat;

- având aria maximă 500 m2, încadrabile la categoria de pericol la incendiu D şi

având asociat gradul de rezistenţă la foc III … V;

- având aria maximă 1000 m2, încadrabile la categoria de pericol la incendiu E şi

având asociat gradul de rezistenţă la foc IV şi V;

- oarecare, încadrabile la categoria de pericol la incendiu D sau E şi având asociat

gradul de rezistenţă la foc I şi II.

Încălzirea cu sobe cu acumulare de căldură se admite şi pentru creşele şi grădiniţele de

copii având maximum 100 locuri, situate în clădiri parter (160 locuri dacă aceste clădiri au

asociat gradul de rezistenţă la foc I şi II, cu cel mult 2 niveluri şi situate în mediul rural), însă

numai în cazul în care nu se folosesc gaze naturale drept combustibil.

Sobele fără acumulare de căldură sunt sobele care au volumul activ sub 0,2 m3 sau pereţi

cu grosimi sub cele prevăzute pentru sobele cu acumulare de căldură (cazul sobelor metalice); se

pot utiliza la încălzirea:

- clădirilor având asociat gradul de rezistenţă la foc I sau II, ce adăpostesc procese

tehnologice din categoria de pericol la incendiu D sau E;

- anexelor clădirilor de locuit;

- grajdurilor (admisă numai cu sobe fixe, construite din cărămidă, la care aprinderea şi

alimentarea focului se face numai din exterior).

Sisteme centralizate de încălzire

(Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de încălzire

centrală I.13-2002 şi I.13/1-2002)

Clădirile centralelor termice care utilizează ca agent termic apă caldă (având temperatura

sub 1150C) sau abur de joasă presiune (sub 0,7 bar) trebuie să aibă asociat gradul de rezistenţă la

foc I sau II, cu excepţia celor în care suprafaţa totală a cazanelor este maximum 450 m2 (cazul

clădirilor cărora le este asociat gradul de rezistenţă la foc III).

Încadrarea centralelor termice se face la categoria de pericol de incendiu D, spre

deosebire de încadrarea punctelor termice care se face la categoria de pericol de incendiu E.

Separarea sălilor pentru cazane ale centralelor termice de clădiri sau alte încăperi se face

prin pereţi şi planşee incombustibile cu rezistenţa la foc 90 min pentru pereţi şi respectiv 60 min

pentru planşee.

Separarea încăperilor în care se depozitează maximum 10 m3 lichide combustibile de

restul clădirii se face prin pereţi şi planşee fără goluri, având rezistenţa la foc 180 min pentru

pereţi şi 120 min pentru planşee.

135

Separarea încăperilor din centralele termice în care se depozitează maximum 20 m3

combustibili în formă solidă de restul clădirii se face prin pereţi şi planşee fără goluri având

rezistenţa la foc 180 min pentru pereţi şi 120 min pentru planşee. La aceste încăperi ventilaţia

(mecanică sau naturală) trebuie realizată ca să nu provoace amestecuri de praf şi aer explozive.

Coşurile de evacuare a fumului vor fi prevăzute cu sisteme de reţinere a scânteilor (parascântei).

Buncărele pentru combustibili solizi şi pâlniile pentru alimentarea instalaţiilor de ardere

se realizează din materiale incombustibile. Spaţul în care se amplasează buncărele ce au

capacitatea peste 2 m3 se separă de sala cazanelor prin pereţi şi planşee incombustibile, având

rezistenţa la foc 120 min. Comunicarea cu sala cazanelor se poate face prin uşi etanşe la foc 45

min.

Uşile centralelor termice trebuie să se deschidă în afară şi să conducă direct în spaţiul

principal de supraveghere a utilajelor sau direct spre exterior sau într-un spaţiu cu directă

legătură cu exteriorul şi care nu poate fi blocat. Scara principală de acces se execută din beton,

cu suprafaţa rugoasă, cu o înclinare sub 450 şi se prevede cu balustradă. Uşile de acces şi

evacuare nu trebuie să aibă praguri; în cazul în care pragurile nu pot fi evitate şi în cazul

pragurilor prevăzute la uşile încăperilor în care sunt amplasate rezervoare pentru combustibil

lichid (încăperi la care pragurile se prevăd în scopul limitării împrăştierii combustibilului în caz

de avarie), racordarea pragurilor respective cu pardoseala se face prin planuri înclinate cu panta

1:8 şi cu finisaj care să împiedice lunecarea persoanelor.

Uşile încăperilor anexe centralelor trebuie să se deschidă spre sala principală a centralei.

Compartimentele rezervate staţiilor de hidrofor sau posturilor de transformare comasate

cu centrala termică sunt prevăzute cu accese separate, direct din exterior.

Clădirile civile la care centralele termice sau punctele termice funcţionează împreună cu

staţiile de hidrofor pot avea o comunicare funcţională printr-un coridor comun. Acolo unde staţia

de hidrofor deserveşte instalaţia de stingere a incendiilor, uşile de comunicare cu coridorul

trebuie să aibă rezistenţa la foc 90 min.

Ferestrele centralelor şi punctelor termice trebuie să comumice direct cu exteriorul clăririi

pentru ventilarea şi iluminarea naturală a încăperilor.

Amplasarea centralelor termice cu capacităţi până la 100 kW care nu folosesc drept

combustibil gazul natural se poate face în încăperi fără ferestre exterioare, cu condiţia asigurării

aerului de combustie şi ventilării corespunzătoare a încăperii. La centralele termice la care

ventilarea nu se poate face în condiţii bune prin ferestre, se recomandă prevederea unor canale

speciale de ventilare.

Suprafeţele ferestrelor centralelor care utilizează combustibil gazos trebuie să satisfacă

condiţiile prevăzute de normativul pentru proiectarea instalaţiilor ce utilizează gaze naturale,

privind raportul dintre suprafaţa vitrată şi volumul sălii cazanelor (suprafaţa vitrată trebuie să fie

minimum 5% din volumul util al încăperii). Circuitul de alimentare al arzătoarelor cu gaze de la

cazanele ale căror instalaţii funcţionează cu o presiune de lucru mai mare de 5000 mmH2O

trebuie prevăzut cu un sistem de protecţie care să întrerupă rapid debitul de gaz când presiunea

scade sub limita la care flacăra poate deveni instabilă şi când flacăra de control se stinge.

Circuitul de alimentare al fiecărui arzător trebuie prevăzut cu două ventile montate în serie,

dintre care unul cu acţionare manuală. Poziţia ventilelor închis sau deschis trebuie marcată

vizibil.

Centralele termice cu combustibil lichid pot avea în interiorul sălii cazanelor un rezervor

pentru consumul zilnic cu capacitatea maximă de 2 m3. Acesta se montează lateral sau în spatele

cazanelor (nu deasupra) la minimum 2,5 m de injectoare. Rezervoarele pentru consumul zilnic se

prevăd cu conducte de preaplin, conducte de aerisire şi indicatoare de nivel. La aceste rezervoare

nu se permite instalarea de indicatoare de nivel din sticlă.

Depozitarea în exterior a combustibilului lichid se poate face în rezervoare care pot fi atât

supraterane, cât şi semiîngropate sau îngropate. Depozitele pentru combustibilul lichid având

maxim 30 m3 care sunt cu rezervoare îngropate se pot amplasa fără restricţii de distanţă faţă de

clădire. Depozitele mai mari, dar având cel mult 200 m3 se amplasează la minimum 15 m faţă de

136

clădire. Distanţa se poate reduce cu până la 25% pentru depozitele semiîngropate şi cu cel mult

50% pentru cele îngropate.

Amplasarea clădirilor centralelor termice funcţionând cu combustibil lichid sau gazos se

face cât mai aproape de centrul de greutate al consumatorilor, cu respectarea cerinţelor de

protecţie la foc faţă de vecinătăţi şi ţinând seama de condiţiile locale (direcţia vânturilor

dominante, poziţia coşurilor de fum faţă de clădirile din zonă), configuraţia terenului şi

posibilitatea extinderii în viitor.

Amplasarea clădirilor centralelor termice funcţionând cu combustibil solid se face, de

regulă, în afara zonei de locuit. Fac excepţie centralele termice folosind combustibil solid,

echipate cu cazane având capacitatea sub 70 kW, pentru care condiţiile de amplasare sunt

aceleaşi ca şi pentru cele care folosesc combustibil lichid sau gazos.

Centralele termice din ansamblurile clădirilor de locuit se prevăd, de regulă, în clădiri

independente sau alipite unora din clădirile deservite. În cazul alimentării locale cu căldură,

centralele termice se pot amplasa în interiorul clădirilor. Alegerea sau înglobarea într-o clădire a

centralei termice se face fără a afecta funcţionalitatea sau structura de rezistenţă a clădirii.

Centralele termice înglobate în clădiri, în mod obligatoriu, nu se amplasează:

- sub încăperi încadrabile la categoria de pericol la incendiu A sau B şi nu se alipesc

acestora;

- sub săli aglomerate şi căi de evacuare ale sălilor aglomerate, sub scene şi sub încăperi

cu aglomerări de persoane;

- sub încăperi de zi şi dormitoare ale colectivităţilor de copii de vârstă preşcolară, dacă se

utilizează gazul drept combustibil;

- sub săli de clasă, laboratoare sau săli de gimnastică din clădiri de învăţământul

elementar şi mediu;

- sub saloane cu bolnavi şi sub săli de operaţie, în clădiri de spitale sau cu caracter

spitalicesc;

- în interiorul clădirilor înalte (peste 28 m), exceptând porţiunile care nu ating această

înălţime.

Alegerea agentului termic pentru încălzirea centrală a clădirilor şi încăperilor cu pericol

la explozie sau incendiu (abur, apă caldă sau apă supraîncălzită, aer cald) se face în funcţie de

temperatura de aprindere a substanţelor din încăperile respective. Conductele şi corpurile de

încălzire trebuie să aibă temperatura pe feţele exterioare sub limitele care ar putea provoca

aprinderea substanţelor cu care pot veni în contact.

În centralele termice cu combustibil lichid şi gazos, în sala cazanelor, se prevăd

stingătoare cu pulbere şi CO2, amplasate câte unul la fiecare 100 m2.

Sub injectoarele cu combustibil lichid se prevăd tăvi etanşe din tablă umplute cu nisip,

pentru evitarea împrăştierii pe pardoseală a eventualelor pierderi de combustibil.

În centralele termice cu combustibil solid, în sala cazanelor, se prevăd hidranţi interiori

de incendiu, dacă aceasta este amplasată într-o construcţie echipată cu asemenea instalaţii.

Locurile cu pericol la incendiu sau explozie se marchează cu indicatoare de avertizare.

Depozitele pentru combustibil se dotează cu mijloace de primă intervenţie. După caz, se

echipează cu instalaţii de semnalizare a incendiului în camera rezervoarelor pentru combustibil

lichid.

137

4.3.5 Instalaţii interioare pentru utilizarea gazelor naturale combustibile


(Norme tehnice pentru proiectarea şi executarea sistemelor de alimentare cu gaze

naturale, indicativ NT-DPE-01/2004)

Clădirile echipate cu instalaţii de gaz se prevăd cu robinet de incendiu (de la care se poate

opri integral furnizarea gazului, când este cazul) pe conducta de alimentare, la intrarea în clădire

a instalaţiei exterioare pentru gaz natural.

Instalaţia interioară pentru utilizarea gazelor naturale este amplasată în incinta clădirii şi

este constituită din elementele cuprinse între robinetul de incendiu şi aparatele pentru utilizare,

inclusiv focarul şi coşul de evacuare a gazelor arse.

Admiterea utilizării gazelor naturale este permisă numai în încăperi unde nu există

pericol la:

- incendiu prin aprinderea materialelor şi elementelor combustibile, din cauza radiaţiei

termice directe sau transferului de căldură prin convecţie sau conducţie;

- explozie a materialelor şi substanţelor combustibile aflate în interior;

- intoxicare sau asfixiere cu gazele de ardere ale utilizatorilor.

Condiţiile tehnice de funcţionare în siguranţă a instalaţiilor interioare pentru utilizarea

gazelor naturale combustibile sunt:

- volumul interior minim al încăperilor:

- 18,0 m3 pentru încăperi curente;

- 7,50 m3 pentru bucătării, băi şi oficii;

- 5,00 m3 pentru bucătării din construcţii existente;

- asigurarea aerului necesar arderii;

- prevederea ventilării naturale sau mecanice;

- evacuarea totală a gazelor de ardere în atmosferă;

- prevederea de suprafeţe vitrate.

În încăperi cu volum mai mic decât cel precizat anterior sunt admise numai aparate

pentru utilizare legate la coş, în următoarele condiţii:

- accesul aerului necesar arderii şi aprinderea aparatelor pentru utilizare să se facă din

exteriorul încăperii (coridor, vestibul etc.) sau direct din exteriorul clădirii;

- folosirea unor aparate pentru utilizare cu aprindere din exteriorul clădirii, asigurate

împotriva stingerii prin: blocarea admisiei gazului în cazul stingerii flăcării, prin construcţia

aparatului sau prin dispozitivele de protecţie.

În încăperile în care se montează aparate pentru utilizarea gazelor naturale se vor

prevedea suprafeţe vitrate sub formă de ferestre, luminatoare cu geamuri, uşi cu geam sau goluri

spre exterior sau balcoane vitrate, cu aria minimă totală de:

- 0,03 m2 pe 1 m

3 volum net de încăpere, în cazul construcţiilor din beton armat;

- 0,05 m2 pe 1 m

3 volum net de încăpere, în cazul construcţiilor din zidărie.

Geamurile trebuie să aibă grosimea maximă 4 mm şi fără armare; pentru cazul în care

geamurile au grosimea peste 4 mm sau sunt construite special (securizat, termopan etc.), se

recomandă montarea detectoarelor automate de gaze, cu limita inferioară de sensibilitate 2% CH4

în aer, care acţionează asupra robinetului de închidere (electroventil) al conductei de alimentare

cu gaze naturale a arzătoarelor (în cazul utilizării detectoarelor, suprafaţa vitrată poate fi redusă

la 0,02 m2 pe 1 m

3 volum net de încăpere, acesta fiind volumul total al încăperii din care se scade

volumul elementelor instalaţiilor existente în încăpere).

Racordarea aparatelor pentru utilizarea gazelor naturale la canalele de fum aferente

focarelor alimentate cu alt tip de combustibil se interzice (lemn, păcură, cărbune), cu excepţia

aparatelor pentru utilizare care au fost construite pentru alimentare mixtă (gaze naturale-

combustibil lichid/solid).

138

Debitul total al aparatelor cu flacără liberă care se pot instala într-o încăpere trebuie să

satisfacă condiţia: 15 m3 volum interior de încăpere pentru fiecare 1 m

3 debit instalat de gaze

naturale.

4.3.6 Instalaţii interioare pentru utilizarea gazelor petroliere lichefiate

Prescripţii privind proiectarea şi executarea

(Normativ pentru proiectarea şi executarea sistemelor de alimentare cu gaze petroliere

lichefiate (GPL), indicativ I 31-99)

Clădirile echipate cu instalaţii pentru utilizarea gazelor petroliere lichefiate se prevăd cu

un robinet de incendiu (de la care se poate opri integral furnizarea gazului, când este cazul), pe

conducta de alimentare, la intrarea în clădire a instalaţiei exterioare de gaze petroliere lichefiate

(GPL), la o înălţime maximă de 1,8 m.

Utilizarea gazelor petroliere lichefiate este permisă:

- numai în clădiri neracordate la reţeaua de distribuţie a altor gaze combustibile şi de la

un singur sistem de alimentare (cu recipiente fixe sau recipiente mobile).

- în încăperi de la parter, etaj şi demisol dotate cu instalaţii automate de detectare a

scurgerilor GPL şi electrovană de închidere a instalaţiei în cazul prezenţei scurgerii gazului.

Încăperile în care se instalează butelii sau aparate pentru utilizare vor avea cel puţin o

fereastră spre exterior. Pentru fiecare 1 m3 volum al încăperii se va prevedea 0,05 m

2 suprafaţă

vitrată (această regulă nu se aplică halelor industriale).

Volumul minim al încăperii în care se instalează aparate pentru utilizare ce funcţionează

cu GPL este 18,0 m3; pentru bucătării, băi şi oficii, se admite ca volumul minim să fie 7,5 m

3.

Volumul minim al încăperii în care se instalează aparate pentru utilizare cu flacără liberă

(neracordate la coş) se stabileşte în funcţie de debitul instalat:

- 10,0 m3 pentru fiecare 0,5 kg/h debit instalat;

- 7,5 m3 pentru fiecare 0,5 kg/h debit instalat, în cazul bucătăriilor şi oficiilor.

Interzicerea instalării aparatelor pentru utilizare ce funcţionează cu GPL se aplică la:

- încăperile unde se depozitează materiale şi substanţe inflamabile explozive sau în

încăperi încadrate la categoriile de pericol la incendiu A sau B;

- spaţii de acces şi evacuare (casa scării, coridoare, pivniţe), precum şi în poduri;

- garaje;

- încăperi cu volumul sub 18,0 m3 şi băi, indiferent de volumul lor; în acestea nu sunt

admise aparate pentru:

- prepararea instantanee a apei calde de consum;

- încălzirea centrală sau locală prevăzute cu arzător atmosferic şi rupere a tirajului,

chiar dacă au termostat pentru coş; fac excepţie de la condiţiile prevăzute mai sus

aparatele pentru utilizare care au agrement tehnic de funcţionare în alte condiţii, la care,

prin tubulatura etanşă, se asigură accesul din exterior al aerului necesar arderii şi

evacuarea în exterior a gazelor arse (cu focar etanş).

Numărul maxim al buteliilor cu GPL permis spre utilizare:

- în cazul consumatorilor casnici: 2 butelii de 26 l într-o încăpere;

- în cazul altor consumatori (agenţi economici şi instituţii):

- 6 butelii pe nivel, cu capacitatea totală maximă de 156 l;

- 3 butelii într-o încăpere, cu capacitatea totală maximă de 78 l.

Aceptarea instalării în încăperi (exceptând depozitele) a buteliilor cu GPL se face dacă

volum încăperii este minimum:

- 10,0 m3 pentru fiecare butelie, chiar dacă aparatele pentru utilizare pe care le

alimentează vor fi instalate în alte încăperi;

- 7,50 m3 pentru cazul utilizării unei singure butelii în bucătării şi oficii.

139

Amplasarea buteliilor cu GPL este interzisă:

- în locuri în care sunt supuse acţiunii directe a razelor solare, în încăperi cu mediu

corosiv sau temperatură peste 350C;

- în aceeaşi încăpere cu butelii pentru alte gaze ce pot produce, în amestec, reacţii

periculoase.

Amplasarea buteliilor cu GPL este permisă dacă se respectă următoarele distanţe minime

de siguranţă faţă de aparatele pentru utilizare şi corpurile de încălzire (distanţa se măsoară pe

orizontală de la peretele aparatului pentru utilizare sau corpului de încălzire până la racordul

portfurtun al regulatorului de presiune):

- 1,0 m, când temperatura suprafeţei exterioare a aparatului pentru utilizare sau corpului

de încălzire nu depăşeşte 1200C; distanţa se va măsura pe orizontală de la peretele aparatului

pentru utilizare sau corpului de încălzire până la racordul portfurtun al regulatorului de presiune;


de încălzire este 120÷3000C;


de încălzire depăşeşte 3000C, sau când flacăra radiază direct asupra buteliei; în cazul când butelia

se amplasează la o distanţă de peste 1,0 m de aparatul pentru utilizare, racordarea se va face prin

conductă metalică sau tub special pentru racord, omologat şi agrementat tehnic pentru această

utilizare.

Amplasarea buteliilor şi aparatelor pentru utilizare pe căile de circulaţie din clădiri nu

este permisă.

4.4 Mijloace tehnice de contracarare a incendiilor în construcţii

Considerații generale

Principalele mijloace tehnice de contracarare a efectelor incendiilor, după rolul lor în

asigurarea protecţiei construcţiilor, instalaţiilor tehnologice, amenajărilor şi utilizatorilor la

incendii, pot fi grupate astfel:

- pentru echiparea construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi platformelor amenajate:

- instalaţii de stingere a incendiilor;

- stingătoare şi alte aparate de stingere a incendiilor;

- utilaje, unelte şi alte mijloace de intervenţie la incendii;

- pentru dotarea serviciilor de intervenţie la incendii:

- autospeciale de stingere a incendiilor;

- autospeciale auxiliare de intervenţie;

- nave de stingere a incendiilor;

- trenuri de stingere a incendiilor;

- aeronave de stingere a incendiilor;

- motopompe şi alte utilaje;

- ambulanţe şi autosanitare;

- pentru întreruperea proceselor de ardere şi/sau protecţia celor din apropierea focarului:

- produse de stingere;

- agenţi neutralizatori speciali;

- pentru protecţia personalului de intervenţie:

- echipament de protecţie:

- la temperatură, şocuri mecanice şi umiditate;

- mijloace de protecţie a căilor respiratorii;

- accesorii de siguranţă;

- accesorii de protecţie la electrocutare;

- mijloace de iluminat;

140

- aparatură de comunicaţii;

- echipament, aparatură, vaccinuri şi instrumentar de protecţie specială împotriva

efectelor agenţilor chimici, radioactivi sau biologici;

- aparatură de detectare a concentraţiilor explozive sau a prezenţei unor substanţe

nocive.

Pentru tipurile de construcţii, instalaţii tehnologice şi amenajări care nu se încadrează în

prevederile reglementărilor tehnice şi normelor specifice se recomandă verificarea necesităţii şi

oportunităţii echipării şi dotării acestora cu mijloace tehnice de contracarare a efectelor

incendiilor, prin analiză sau prin elaborarea unui scenariu de securitate la incendiu.

4.4.1 Mijloace tehnice pentru echiparea construcţiilor

Instalaţii de detectare şi semnalizare a incendiilor

Echiparea cu instalaţii de detectare şi semnalizare a incendiilor se asigură, potrivit

scenariilor de securitate la incendiu elaborate, după caz, la:

- toate categoriile construcţiilor, compartimentelor de incendiu, încăperilor prevăzute,

conform reglementărilor specifice, cu instalaţii automate de stingere cu apă (inclusiv de ceaţă) şi

substanţe speciale;

- construcţiile închise având importanţă excepţională şi deosebită (categoria A sau B),

neechipate cu instalaţii automate de stingere a incendiilor sau echipate, dar la care este necesară

asigurarea semnalizării incendiilor înaintea intrării în funcţiune a instalaţiilor automate de

stingere;

- construcţiile civile (publice):

- administrative şi financiar bancare care adăpostesc peste 600 persoane;

- de turism, având peste 3 niveluri sau care adăpostesc peste 150 persoane;

- de cultură şi învăţământ având peste 4 niveluri sau care adăpostesc peste 600

persoane;

- de sănătate care adăpostesc peste 100 persoane (având paturi de spitalizare

staţionare);

- comerciale şi de sport în care se pot afla peste 1500 persoane;

- de cult în care se pot afla peste 600 persoane;

- înalte şi foarte înalte;

- cu săli aglomerate;

- construcţiile de producţie şi/sau depozitare (inclusiv încăperi sau spaţii de producţie

şi/sau depozitare amplasate în alte clădiri) din categoria pericolului la incendiu A, B sau C cu

aria desfăşurată peste 600 m2, precum şi depozite cu stive înalte (peste 4 m).

Necesitatea echipării cu instalaţii de semnalizare se poate stabili şi în alte cazuri decât

cele prezentate (după riscul la incendiu, combustibilitatea şi valoarea construcţiei), acestea din

urmă fiind doar minimale şi nu limitative.

În principiu, la o instalaţie de detectare şi semnalizare a incendiilor se deosebesc

următoarele elemente componente (figura 4.28):

- detectoarele de incendiu;

- butoanele de semnalizare;

- centrala de semnalizare a incendiilor;

- circuitele la instalaţiile de semnalizare.

Sesizarea incendiului se realizează cu dispozitive special construite în acest scop, numite

detectoare, care se bazează pe unul sau două din efectele fizice ale unui incendiu, cum sunt:

efectul termic, efectul produselor arderii, efectul luminos.

De la detectoare, semnalul de avertizare este transmis la centrala de semnalizare aflată

într-un spaţiu din cadrul obiectivului, cu personal permanent care realizează o semnalizare optică

141

şi acustică (eventual şi o înregistrare a semnalului primit); în continuare se iau măsuri adecvate,

precum (figura 4.28):

- alertarea pompierilor;

- declanşarea automată a instalaţiilor de stingere, semnalizare şi înlăturare a obstacolelor

aflate pe căile de evacuare, de închidere a automată a conductelor de ventilare, de închidere a

uşilor antifoc, de deschidere a clapetelor de evacuare a fumului.

Figura 4.28 Schema funcţională a unei instalaţii de detectare şi semnalizare a incendiilor

Instalaţiile de semnalizare a incendiilor se prevăd şi cu butoane manuale, ca o completare

a supravegherii automate.

Detectoarele de incendii sunt dispozitive care au rolul transmiterii, la centrala de

semnalizare, a sesizării oricărui incendiu izbucnit în zona lor de supraveghere (figura 4.29).

Figura 4.29 Detectoare de incendii

(www.portlelectric.ro)

Clasificarea detectoarelor de incendii, se poate face după principiile funcţionării lor şi

după natura fenomenelor însoţitoare; astfel, acestea sunt pentru:

- detectarea temperaturii, care reacţionează la efectele căldurii degajate la iniţierea

incendiului; ele se folosesc la semnalizarea incendiilor care eliberează multă căldură în faza

iniţială; acestea pot fi:

142

- detectoare termostatice, care reacţionează la atingerea unor temperaturi

prestabilite (500C sau 75

0C); aceste detectoare sunt indicate a se folosi la incendiile cu

evoluţie rapidă;

- detectoare termodiferenţiale, care reacţionează la variaţia prestabilită a

temperaturii (eludează temperatura iniţială, declanşând numai sub efectul depăşirii unui

interval de temperatură);

- detectoare velocimetrice, care reacţionează la creşterea temperaturii pe unitatea de

timp (creşterea se exprimă în 0C/min; variaţiile normale de temperatură sunt cuprinse

între 20C şi 20

0C);

- detectoare termoelectrice, care funcţionează pe baza efectului termoelectric

(variaţia unei măsuri electrice: tensiune, intensitate);

- detectoare de flacără, care reacţionează instantaneu în prezenţa unei flăcări, dacă nu

este prea mare distanţa la care aceasta se găseşte; principiul funcţionării are la bază

transformarea energiei luminoase în semnale electrice; aceste detectoare au dat rezultate bune la

protejarea instalaţiilor tehnologice amplasate în aer liber;

- detectoare de fum, care reacţionează la prezenţa fumului şi produselor arderii dispersate

în aer; ele sunt utilizate pentru semnalizarea incendiilor de materiale combustibile care, în faza

iniţială, degajă mult fum şi gaze, precum şi în cazul arderilor mocnite; acestea sunt utilizate, în

mod special, pentru protecţia vieţii oamenilor şi pot fi:

- detectoare cu cameră de ionizare, în care, odată cu intrarea fumului, se modifică

rezistenţa circuitului unde este inseriată camera de ionizare;

- detectoare cu celule fotoelectrice (sensibile la culoarea închisă a fumului,

specifică arderii cauciucului, PVC-ului, hidrocarburilor etc.) sau cu sisteme bazate pe

efectul Tyndall (sensibile la culoarea deschisă a fumului).

Condiţiile de utilizare a detectoarelor. Alegerea detectorului de incendii depinde, în

principal, de fenomenul care poate să apară cu o mai mare probabilitate în momentul izbucnirii

incendiului, implicând stabilirea tipului de detector, precum și a numărului necesar de astfel de

dispozitive și a amplasării acestora (sensibilitatea dispozitivelor determinînd detectarea

incendiului într-un timp foarte scurt şi evitarea alarmelor false).

Amplasarea detectoarelor de incendii se face:

- unde se aşteaptă o concentraţie maximă a gazelor de ardere şi a particulelor fumului

(trebuie să fie cunoscute: prezenţa curenţilor fierbinţi de aer şi existenţa trepidaţiilor, precum şi

corosivitatea, presiunea, temperatura şi umiditatea mediului);

- în partea cea mai de sus a încăperii.

Amplasarea la încăperile cu înălţimea peste 8 m şi sub tavane plane, precum şi la

acoperişurile în forma dinţilor de fierăstrău sau cu coamă a detectoarelor se face la o anumită

distanţă faţă de planşeu. Distanţa depinde de înălţimea încăperii şi sistemul construcţiei

planşeului; ea este mai redusă la planşeele plane şi mai mare la acoperişurile în forma dinţilor de

fierăstrău, precum şi la cele cu coamă. La încăperile joase (de exemplu birouri), detectoarele pot

fi montate în mijlocul tavanului sau excentric.

Amplasarea detectoarelor în hale deschise trebuie să asigure protecţia la condiţiile

meteorologice exterioare; pentru a se crea condiţii gazelor de ardere să ajungă la detectoare, se

vor construi pereţi laterali în zona detectoarelor.

Amplasarea detectoarelor în casele scărilor se face în zona cea mai înaltă a acestora, iar

sub planşeele cu deschideri de aeraj în zona aerului care este evacuat.

Amplasarea detectoarelor în garaje se face astfel încât să nu fie deasupra sistemului de

evacuare a gazelor autovehiculelor.

Amplasarea detectoarelor în canalele de cabluri se face astfel încât distanţa maximă

dintre acestea să nu fie peste 12 m.

În toate construcţiile unde există pericolul scăpărilor şi acumulărilor de gaze sau vapori

inflamabili se vor monta şi detectoare de concentraţie pentru vapori sau gaze care, în anumite

143

concentraţii, pot deveni periculoase (explozive sau toxice); aceste detectoare trebuie să

avertizeze la atingerea a 20% din limita inferioară de explozie.

Centralele de semnalizare a incendiilor sunt echipamente multifuncţionale care, în

principal, asigură recepţionarea, prelucrarea, centralizarea şi transmiterea semnalelor de la şi

către elementele periferice interconectate la instalaţia de semnalizare (figura 4.30).

Figura 4.30 Centrale de semnalizare a incendiilor


Scopul principal al unei centrale constă în: recepţionarea şi interpretarea semnalelor

detectate şi transmise de detectoare, supravegherea integrităţii circuitelor de legătura dintre

detectoare şi centrală, verificarea şi controlul funcţionării corecte a instalaţiei, alimentarea cu

energie electrică (alimentarea principală, alimentarea de avarie, alimentarea de semnalizare).

Amplasarea centralei de semnalizare a incendiilor se face, uzual, în clădirea serviciului

pompierilor. Se admite amplasarea şi în alte locuri din incinta obiectivului, cu condiţia asigurării

supravegherii permanente, directe sau indirecte, de personal competent, capabil să ia măsurile

necesare în situaţia de incendiu.

Încăperea destinată amplasării centralei de semnalizare şi echipamentelor aferente

trebuie să corespundă următoarelor condiţii:

- să fie situată la parter sau în spaţii uşor accesibile (numai în cazuri bine justificate la

subsol);

- să aibă iluminat natural şi posibilităţi de aerisire directă, şi să fie respectate condiţiile

normale de umiditate şi temperatură (admise în încăperi administrative);

- să nu permită prezenţa prafului, agenţilor corosivi, inundaţiilor şi scurgerilor de apă; să

fie realizată astfel încât să împiedice propagarea, din exterior, a incendiilor, exploziilor,

trepidaţiilor, zgomotelor.

Amplasarea încăperilor destinate centralelor de semnalizare, în construcţii încadrabile la

categoria de pericol de incendiu C, D sau E se face în spaţii ferite de incendiu sau în încăperi

separate prin elemente incombustibile rezistente la foc 30 min, având golurile de acces protejate

cu uşi rezistente la foc 30 min şi prevăzute cu dispozitive de autoînchidere.

Amplasarea încăperilor destinate centralelor de semnalizare a incendiilor nu se face în

spaţii încadrabile categoriei de pericol de incendiu A sau B.

Încăperea centralei de semnalizare se va prevedea cu iluminat de siguranţă pentru

intervenţie.

Alimentarea cu energie electrică a instalaţiilor de semnalizare se realizează de la două

surse independente: de bază şi de rezervă.

144

Butoanele de semnalizare a incendiilor. Instalaţiile de prevenire şi stingere a incendiilor şi

cele de semnalizare a incendiilor trebuie să ofere, în situaţia supravegherii automate a încăperilor

cu pericol la incendiu şi la explozie, şi posibilitatea ca, în situaţiile prezenţei pericolului, să

transmită la unităţile de pompieri prin utilizarea dispozitivelor de semnalizare cu declanşare

manuală: butoane de semnalizare (figura 4.31), ca o completare a supravegherii automate.

Figura 4.31 Butoane manuale de alarmare în situaţia de incendiu


Distanţa maximă de parcurs din orice punct al clădirii la cel mai apropiat declanşator

manual nu va depăşi 30 m. În clădirile unde se pot afla persoane cu handicap locomotor, distanţa

de parcurs trebuie redusă. Înălţimea de montare a butoanelor trebuie să fie de la 1,2 m la 1,6 m,

măsurată de la pardoseală.

Declanşatoarele manuale se amplasează pe căile de evacuare la interiorul sau la exteriorul

fiecărei uşi, pe scara de evacuare (palierele de acces sau podestele scărilor de evacuare) şi la

fiecare ieşire spre exterior. Ele pot fi amplasate lângă spaţiile care prezintă riscuri mari de

incendiu. Declanşatoarele se amplasează în locuri uşor accesibile.

Butonul, de regulă acoperit cu geam de protecţie, declanşează după spargerea geamului.

Circuite la instalaţiile de semnalizare a incendiilor. Execuţia circuitelor instalaţiilor de

semnalizare se face cu conductoare sau cabluri din cupru, cu excepţia cazurilor când sistemul de

semnalizare este proiectat să lucreze în alte tehnologii (de exemplu cabluri optice).

Conductoarele electrice şi cablurile utilizate la circuitele de semnalizare vor fi protejate în tuburi

sau plinte.

În spaţiile din categoria de pericol de incendiu A sau B, conductoarele circuitelor

instalaţiilor de semnalizare vor fi cu întârziere mărită la propagarea flăcărilor.

Alegerea traseelor circuitelor de semnalizare se face evitând trecerile prin spaţiile cu

pericol la incendiu sau explozie şi mediile corosive, folosindu-se spaţiile de circulaţie, anexele

tehnice sau alte spaţii fără pericol şi fără posibilităţi de acumulare a gazelor fierbinţi produse în

timpul incendiului. Traseele conductoarelor de semnalizare vor fi (pe cât posibil) separate de alte

circuite ale instalaţiilor electrice sau de telecomunicaţii. Dozele circuitelor de semnalizare nu vor

putea fi utilizate şi pentru alte circuite de instalaţii electrice sau de telecomunicaţii.

Instalaţii de stingere a incendiilor

Sistemul protecţiei active la incendii sau controlul activ al incendiilor este asigurat şi prin

echiparea construcţiilor, instalaţiilor tehnologice şi amenajărilor cu instalaţii de stingere a

incendiilor: hidranţi exteriori şi interiori, instalaţii cu sprinklere, instalaţii cu drencere, precum

şi cu instalaţii cu apă pulverizată, spumă, pulberi, gaze inerte şi hidrocarburi halogenate

(haloni) sau înlocuitori de haloni.

Cele mai răspândite instalaţii de stingere a incendiilor sunt cele cu apă. Apa este cel mai

important şi răspândit agent de stingere, este ieftină, la dispoziţie în cantităţi îndestulătoare, uşor

145

de utilizat şi nu reprezintă o ameninţare pentru mediul înconjurător. Eficienţa apei în stingerea

incendiilor constă în capacitatea de absorbţie a căldurii.

Instalaţii cu hidranţi.

Hidrantul este o armătură care permite racordarea liniilor de furtun la conducta de

alimentare cu apă şi de debitare a acesteia și poate fi exterior sau interior.

Instalaţiile cu hidranţi exteriori de stingere a incendiilor sunt mijloacele principale de

stingere a incendiilor cu apă; aceştia, în funcţie de modul în care sunt prevăzuţi a fi montaţi, pot

fi:

- subterani (figura 4.31a);

- supraterani/de suprafaţă (figura 4.31b).

a. subteran b. suprateran/de suprafaţă

Figura 4.31 Hidranţi exteriori

Incintele civile şi industriale se prevăd, uzual, cu hidranţi exteriori, excepţie făcând unele

clădiri cu pericol redus la incendiu, care au dimensiuni şi capacităţi mici.

Reţelele de apă ce alimentează hidranţii se execută, de regulă, comune cu cele de apa

pentru utilizare menajeră sau industrială şi pot fi:

- de înaltă presiune, situaţie în care stingerea incendiilor se poate face direct de la

hidranţi;

- de joasă presiune, situaţie în care stingerea incendiilor se poate face numai cu ajutorul

unor pompe mobile de incendiu (motopompe sau autopompe); reţelele de joasă presiune trebuie

să asigure, pe timpul incendiului, minimum 7 mH2O presiune liberă la hidrant.

Presiunea în reţelele de incendiu, inclusiv în cele de joasă presiune, se asigură cu ajutorul

rezervoarelor amplasate la înălţime, instalaţiilor de hidrofor sau staţiilor de pompare.

Reţelele conductelor se proiectează, de regulă, în sistem inelar.

Amplasarea hidranţilor exteriori:

- se va face ca să acopere toate punctele spaţiului pe care îl deservesc, având în vedere

faptul că raza acţiunii hidrantului (după lungimea furtunului folosit) nu poate depăşi 120 m în

cazul reţelelor de înaltă presiune şi 150 m în cazul reţelelor de joasă presiune.

- se stabileşte în funcţie de utilajele de protecţie la incendii din dotare şi ipotezele de

stingere stabilite;

- se face în lungul drumurilor şi se amplasează la maximum 100 m distanţă unul de altul;

când debitul de incendiu este sub 20 l/s, se admite ca distanţa să fie majorată până la 120 m;

- nu se recomandă să se facă pe partea carosabilă a drumurilor;

146

- în cazul reţelelor de joasă presiune se face la cel mult 2 m faţă de marginea părţii

carosabile a drumurilor;

- în cazul reţelelor de înaltă presiune, se poate face la distanţe peste 2 m faţă de marginea

părţii carosabile a drumurilor.

- nu se face sub 5 m faţă de zidurile clădirilor şi sub 10÷15 m faţă de obiectele care

radiază intens căldură în situaţia de incendiu.

Instalaţiile cu hidranţi interiori de stingere a incendiilor (figura 4.33, 4.34) sunt formate

dintr-un robinet cu ventil tip colţar, cu corpul din alamă sau fontă, având, uzual, 50 mm

diametrul hidrantului, la care se adaugă (pentru formarea, dirijarea şi împrăştierea jetului de apă)

un echipament de serviciu compus din furtun cu racorduri mobile la capete şi ţeavă de refulare.

Echipamentul de serviciu cu furtun plat (figura 4.33) este curent utilizat de hidranţii

interiori, este flexibil şi are dimensiuni de 50 mm, cazuri în care el se păstrează uscat şi racordat

sau nu la robinet; lungimea nominală a furtunului plat nu trebuie să depăşească 20 m. Ţeava de

refulare are la un capăt diametrul egal cu diametrul furtunului la care se racordează şi la celălalt

capăt un ajutaj tronconic cu orificiul de 14÷20 mm ce serveşte la formarea jetului.

a. hidrant interior b. echipamentul de serviciu cu furtunul plat

Figura 4.33 Hidranţi interiori echipaţi cu furtun flexibil, plat

Echipamentul de serviciu cu furtun semirigid (figura 4.34): este utilizat de hidranţii

interiori, având, de regulă, diametre de 25 mm sau 33 mm și se află permanent sub presiune.

Hidrantul, cuplat permanent cu furtunul şi duza de refulare, permite o manevrare rapidă şi

uşoară, nefiind, în mod obligator, necesară derularea completă a furtunului de acordare a

intervenţiei. Lungimea maximă a furtunului semirigid este de 30 m.

Echiparea cu hidranţi interiori de incendiu se face la:

- construcţiile închise încadrabile în categoria de importanţă excepţională sau deosebită

(A sau B), oricare ar fi aria construită sau desfăşurată şi numărul nivelurilor;

- construcţiile civile (publice) cu aria construită peste 600 m2 şi peste 4 niveluri

supraterane, cu excepţia imobilelor de locuit;

- clădirile înalte şi foarte înalte, precum şi la construcţiile cu săli aglomerate, oricare ar fi

destinaţia, aria construită şi numărul nivelurilor;

- construcţiile de producţie sau depozitare încadrabile în categoria de pericol la incendiu

A, B sau C cu arii peste 750 m2 şi densitatea sarcinii termice peste 420 MJ/m

2;

- depozitele cu stive înalte pentru produse combustibile (peste 6 m înălţime) şi densitatea

sarcinii termice peste 420 MJ/m2, oricare ar fi aria construită;

- construcţiile civile sau spaţiile publice (cu excepţia locuinţelor) de producţie şi/sau

depozitare subterane cu aria desfăşurată peste 600 m2;

147

- parcajele sau garajele subterane adăpostind peste 10 autoturisme şi cele supraterane

închise având peste două niveluri.

Figura 4.34 Hidranţi interiori echipaţi cu furtun semirigid

Nu se prevăd instalaţii cu hidranţi interiori în cazurile în care folosirea apei de stingere a

incendiilor ar putea contribui la propagarea acestora sau ar putea favoriza producerea unor

explozii sau altor accidente, precum şi la construcţiile parter la care realizarea intervenţiei de la

hidranţi utilizează maximum 40 m furtun.

Determinarea debitelor specifice pentru hidranţii interiori şi debitului de calcul al

instalaţiei se face funcţie de lungimea jetului compact necesar intervenţiei, destinaţia şi

caracteristicile construcţiei protejate; conform STAS 1478, debitele specifice ale hidranţilor

interiori au valori, după caz, de 2,5÷5 l/s.

Presiunea minimă necesară la robinetele hidranţilor interiori trebuie să acopere pierderile

de presiune în furtun şi trebuie să asigure debitele specifice corespunzătoare şi o lungime a

jetului compact calculată ca să stropească cele mai înalte şi mai îndepărtate puncte combustibile

ale spaţiilor pe care le deservesc, lungimea jetului compact neputând fi:

- sub 9 m, în cazul sălilor aglomerate şi clădirilor cu înălţimea peste 45 m;

- sub 6 m, în cazul celelalte clădiri.

Amplasarea hidranţilor interiori se face astfel ca fiecare punct din interiorul spaţiului

deservit să fie protejat de cel puţin:

- două jeturi, în încăperile sau grupurile încăperilor industriale încadrate în categoria de

pericol la incendiu A, B sau C (dacă nu sunt prevăzute şi instalaţii cu sprinklere), în depozitele

comerciale sau industriale, în magazine precum şi în sălile de spectacole; în aceste situaţii,

poziţia hidranţilor trebuie aleasă astfel încât stropirea să fie posibilă în orice punct, iar jeturile a

doi hidranţi alăturaţi să se suprapună pe o lungime de 2 m; jeturile duble trebuie obţinute din

hidranţi situaţi pe acelaşi palier şi în acelaşi compartiment de incendiu, fără ca un hidrant să fie

folosit pentru niveluri diferite;

- un singur jet, în celelalte categorii de încăperi, inclusiv în cele prevăzute cu instalaţie

automată de stingere.

Amplasarea hidranţilor interiori se face în locuri vizitabile şi uşor accesibile, în încăperi,

uzual, lângă intrări (de exemplu, în casele scărilor încălzite, holuri, vestibuluri sau coridoare

etc.), astfel încât să se asigure retragerea, în situaţia prezenţei pericolului, a persoanelor ce îi

utilizează.

Montarea hidranţilor ca să deservească ambele părţi ale pereţilor antifoc nu este permisă.

148

Nu se admite ca nişele hidranţilor să străpungă pereţii antifoc care despart încăperi cu

pericol la incendiu diferit sau care delimitează căile de evacuare. În cazul în care se adoptă

soluţia cu hidrant montat în nişă, rezistenţa la foc a peretelui trebuie să rămână neschimbată.

Robinetul hidrantului de incendiu, împreună cu echipamentul de serviciu, format din

furtun, tambur cu suportul său şi dispozitivele de refulare a apei, se montează într-o cutie

specială, amplasată în nişă sau firidă în zidărie, la înălţimea de 0,80÷1,50 m de la pardoseală.

Instalaţii cu sprinklere.

Acestea sunt instalaţii de stingere a incendiilor care utilizează ca agent de stingere apa

dispersată sub forma picăturilor realizate cu armături specifice numite sprinklere (figura 4.35).

Instalaţiile cu sprinklere sunt sisteme automate care realizează detectarea, semnalizarea şi

stingerea incendiilor, intrând automat în funcţiune când temperatura ambiantă, datorată

incendiului, depăşeşte limitele stabilite (figura 4.35a).

a. stingerea cu apă dispersată (picături) b. schema instalaţiei de stingere cu sprinklere

(http://www.egolf.org.uk/) (Bălulescu P., Călinescu V., 1977)

Figura 4.35 Instalaţie de stingere a incendiilor cu sprinklere

Instalaţia cu sprinklere, principial, este compusă din (figura 4.35b):

- capetele sprinklerelor, duzele de refulare a apei (normal închise şi care se deschid la o

temperatură prestabilită);

- reţeaua conductelor ramificate sau inelare;

- aparatul de control şi semnalizare (ACS), cu rolul facilitării controlului stării de

funcţionare a sistemului de stingere şi semnalizare automată pentru intrarea lui în funcţiune;

- conductele principale de alimentare cu apă;

- racordurile de cuplare a pompelor mobile de incendiu;

- sursa de apă.

Pentru protecţia încăperilor unde temperatura nu scăde sub 40C se utilizează instalaţii cu

sprinklere în sistemul cu apă, la care reţeaua conductelor este permanent plină cu apă sub

presiune (figura 4.35).

Pentru încăperile neîncălzite unde temperatura poate scade sub 40C se utilizează instalaţii

cu sprinklere speciale în sistemul cu aer, având reţeaua conductelor după ACS umplută cu aer

sau azot comprimat la 1,8÷2,0 daN/cm2, iar conducta până la ACS cu apă sub presiune.

Elementul principal al acestor instalaţii de dispersie a apei îl constituie capul

sprinklerului, dispozitiv care se declanşează individual funcţie de temperatura mediului ambiant.

El asigură dispersarea apei sub formă de picături, acţionând asupra ariei incendiate. După

elementul ce asigură declanşarea, capetele sprinkler utilizate curent sunt din categoriile:

http://www.egolf.org.uk/

149

- cu aliaj fuzibil (figura 4.36a), având clasa de declanşare evidenţiată prin culoarea

elementului fuzibil: necolorat pentru 68/740C, alb pentru 93/100

0C, albastru pentru 141

0C,

galben pentru 1820C şi roşu pentru 227

0C;

- cu bulb (figura 4.36b), cu orificiul închis prin intermediul unei fiole umplute cu un

lichid având coeficientul de dilatare ales după temperatura de declanşare; uzual temperatura de

declanşare este evidenţiată prin culoarea lichidului: portocaliu pentru 570C, roşu pentru 68

0C,

galben pentru 790C, verde pentru 93

0C, albastru pentru 141

0C, mov pentru 182

0C şi negru pentru

2040C/260

0C;

- cu control automat al debitului, tip Flow Control sau On/Off (figura 4.36c), concepute

ca să se poată deschide sau închide succesiv (comandate printr-un element termosensibil

bimetalic), după temperatura mediului ambiant; în situaţia de incendiu, sprinklerele vor acţiona

automat, funcţionarea capului sprinkler de debitare putând înceta (atunci când nu mai este

necesar) în mod independent de cea a restului sprinklerelor; sprinklerele uzuale sunt: cele care

utilizează (pe lângă elementul bimetalic) un sistem cu aliaj fuzibil (figura 4.36c1) şi cele care

utilizează un bulb din sticlă (figura 4.36c2).

Indiferent de tipul capului de debitare, între temperatura mediului ambiant şi temperatura

de declanşare a sprinklerului trebuie să existe o diferenţă de 15÷200C (maxim 50

0C).

În multe ţări (inclusiv S.U.A., Canada şi ţările Comunităţii Europene) se utilizează şi aşa

numitele sisteme sprinkler cu preacţionare (Preaction Systems), la care reţeaua după ACS este

plină cu aer (aflat sub presiune sau nu) şi capetele sprinkler sunt dublate cu un sistem cu

detectoare de incendiu, instalate în acelaşi spaţiu protejat. Un eventual incendiu va fi sesizat mai

întâi prin intermediul detectoarelor, care transmit semnalul la centrala de comandă şi semnalizare

care va activa (electric, pneumatic sau hidraulic) deschiderea supapei unei staţii centrale de

stingere ce va permite admisia apei în reţea până la capetele sprinkler. În cazul unui incendiu real

(şi nu al unei alarme false care, uzual, poate să apară atât în cazul instalaţiilor cu sprinklere, cât şi

al sistemelelor de detectare-semnalizare obişnuite) sprinklerele din zona afectată declanşează şi

refulează apa asupra focarului.

Sistemele cu preacţionare sunt indicate a fi utilizate unde există bunuri care se pot

deteriora în contact cu apa pătrunsă în spaţiul protejat în urma declanşării accidentale a unui cap

sprinkler, a unei neetanşeităţi sau a unei avarii în reţeaua conductelor.

Montarea sprinklerelor se face, de regulă, perpendicular pe suprafaţa protejată; acestea se

amplasează sub plafon şi, după caz, la nivelurile intermediare (sub pasarele, în spaţiul dintre

tavanul fals şi planşeu sau dintre rafturi etc.).

În cazul în care sub sprinklere există obstacole care pot influenţa dispersarea apei, se

impune montarea unor sprinklere suplimentare.

Echiparea cu sprinklere se asigură la:

- construcţiile închise din categoriile de importanţă excepţională şi deosebită (A sau B) şi

cu densitatea sarcinii termice mai mare de 420 MJ/m2;

- clădirile înalte şi foarte înalte cu densitatea sarcinii termice peste 420 MJ/m2, cu

excepţia locuinţelor;

- platourile de filmare amenajate şi închise, studiourile de televiziune şi scenele

amenajate cu arii mai mari de 150 m2, inclusiv buzunarele, depozitele şi atelierele anexă ale

acestora;

- construcţiile de producţie încadrate în categoria de pericol de incendiu A sau B cu aria

construită peste 2000 m2 şi cu densitatea sarcinii termice peste 420 MJ/m

2;

- clădirile publice cu aria mai mare de 1250 m2 şi densitatea sarcinii termice peste

840MJ/m2, cu excepţia locuinţelor;

- construcţiile (încăperile) destinate depozitării materialelor combustibile cu aria

construită mai mare de 750 m2 şi densitatea sarcinii termice peste 1680 MJ/m

2;

- depozitele cu stive înalte, peste 6 m înălţime, şi densitatea sarcinii termice mai mare de

420 MJ/m2;

150

- garajele şi parcajele subterane pentru mai mult de 10 autoturisme, precum şi cele

supraterane închise cu mai mult de 3 niveluri; fac excepţie parcajele subterane puternic ventilate

natural, cât şi parcajele subterane cu maxim 100 autoturisme şi cu maximum două niveluri de

parcare, aferente clădirilor de locuit care nu sunt clădiri înalte şi foarte înalte sau cu săli

aglomerate, prevăzute cu instalaţie de detectare şi semnalizare a incendiilor şi instalaţie de

evacuare a fumului prin tiraj mecanic cu debit de 900 m3/h pentru fiecare autoturism.

a. sprinklere cu aliaj fuzibil

b. sprinklere cu bulb

c1. c2. c. sprinklere cu control automat al debitului tip Flow Control sau On/Off

Figura 4.36 Capete de dispersie tip sprinkler

151

Această enumerare nu are caracter limitativ, investitorii putând prevedea instalaţii cu

sprinklere şi în alte cazuri, în funcţie de riscul la incendiu, când caracteristicile şi importanţa

bunurilor protejate o cer.

Nu se prevăd instalaţii automate de stingere cu sprinklere în cazurile în care apa nu este

indicată ca substanţă de stingere: la depozitele frigorifice sau în cazul stingerii incendiului cu

substanţe speciale (gaze inerte, spumă, abur, înlocuitori de haloni etc.).

Instalaţii cu drencere.

Acestea sunt instalaţii de stingere a incendiilor care utilizează ca agent de stingere apa

dispersată sub formă de picături realizate cu armături specifice numite drencere; acestea sunt

asemănătoare cu sprinklerele, cu deosebirea că nu au dispozitive de închidere, orificiul fiind

permanent deschis (figura 4.37), şi asigură o stingere rapidă pe o suprafaţă mare în spaţii cu risc

mare la incendii.

Figura 4.37 Capete de dispersie tip drencer

Instalaţiile cu drencere pot fi utilizate pentru:

- stingerea incendiilor;

- perdele de apă.

Utilizarea instalaţiilor cu drencere pentru stingerea incendiilor se face la:

- încăperile cu pericol mare de incendiu (platouri de filmare, hangare de avioane, garaje

mari etc.), unde, din cauza propagării rapide a focului sau din alte considerente, nu pot fi utilizate

cu destulă eficienţă alte mijloace de stingere;

- scenele teatrelor, expoziţii şi alte săli aglomerate în care publicul se află în prezenţa

unor cantităţi mari de materiale combustibile;

- depozitele pentru materiale sau substanţe combustibile cu degajări mari de căldură

(cauciuc, celuloid, alcooli etc.).

Utilizarea instalaţiilor cu drencere pentru perdele de apă se face la:

- elementele de închidere a golurilor (uşi, ferestre etc.) din pereţii antifoc şi despărţitori;

- cortinele şi golurile scărilor rulante;

- zonele încăperilor cu pericol la incendiu;

- exteriorul clădirilor (faţade, acoperişuri), când nu sunt amplasate la distanţe de siguranţă

corespunzătoare.

152

Drencerele fiind capuri de sprinkler fără ventil de închidere (în plan internațional este

tendința de înlocuirea a denumirii de drencer cu cea de sprinkler deschis), se utilizează în

instalaţii fixe a căror caracteristică principală este aceea că, în poziţie de aşteptare, conductele nu

sunt pline cu apă, decât parţial (de la sursă până la dispozitivul de acţionare a instalaţiei cu

drencere).

Instalaţia cu drencere poate fi realizată separat sau combinată cu instalaţii de stingere a

incendiilor din alte categorii.

Instalaţia cu drencere are în componenţă (figura 4.38):

- vanele (robinetele) de acţionare montate pe conductele de alimentare cu apă;

- reţeaua de distribuţie (ramificate);

- drencerele.

Amplasarea drencerelor utilizate pentru stingerea incendiilor în încăperile protejate se

face, uzual, similar sprinklerelor.

Figura 4.38 Schema instalaţiei de stingere a incendiilor cu drencere şi acţionare manuală

(Bălulescu P., Călinescu V., 1977)

Amplasarea drencerelor la sălile de spectacole care au scenă amenajată se face:

- sub plafonul scenei, când acesta este executat din materiale combustibile, sub grătare,

sub pasarelele şi în buzunarele scenei neseparate de acestea prin cortine de siguranţă;

- pe ambele părţi ale cortinei de siguranţă, de protecţie a acesteia;

- deasupra golurilor protejate care leagă scena sau buzunarele scenei la încăperile vecine.

Acţionarea robinetelor de alimentare a instalaţiilor cu drencere se poate face:

- manual, în cazul în care drencerele sunt utilizate pentru stingerea incendiilor în încăperi

industriale şi pentru protejarea prin perdele de apă a unor porţiuni din încăperile cu pericol la

incendiu sau goluri din pereţii despărţitori, dacă există în permanenţă personal iar operaţiile de

acţionare manuală pot fi efectuate în timpul normat măsurat de la semnalarea incendiului;

- automat (soluţie recomandată în toate cazurile), obligatoriu în cazul în care drencerele

sunt utilizate pentru stingerea incendiilor în încăperi sau la crearea unor perdele de apă pentru

protecţia golurilor din pereţii antifoc, în locurile în care nu se lucrează permanent sau dacă

operaţiunile de acţionare manuală nu se pot efectua în timp util.

153

Intrarea automată în funcţiune a instalaţiilor cu drencere se semnalizează optic şi acustic,

la serviciul pompierilor şi la camera de comandă a instalaţiei tehnologice de supraveghere

permanentă, dacă aceasta există.

Instalaţia cu drencere cu acţionare automată trebuie să aibă asigurată şi posibilitatea

acţionării manuale. Robinetele de acţionare a instalaţiei se marchează cu indicatoare.

Instalaţia cu drencere cu acţionare manuală (figura 4.38) are conducta principală umplută

cu apă până la robinetul de închidere. În încăperile cu pericol mare la incendiu se prevede, în

peretele despărţitor, o nişă în care se montează un robinet care poate fi acţionat manual din

încăperea alăturată în situaţia de incendiu. Conductele situate deasupra robinetului de acţionare

nu conţin apă. Drencerele se montează pe conductele amplasate deasupra spaţiului protejat astfel

ca, în stare de funcţionare, să formeze o perdea din apă care să izoleze spaţiul incendiat şi să

contribuie, în acelaşi timp, la stingerea focului. Pentru oprirea funcţionării instalaţiei se închid

robinetele, iar reţeaua conductelor se goleşte prin conducta şi robinetul de golire la conducta

racordată la canalizare. Pe conducta principală se montează manometrul de controlul permanent

al presiunii apei din reţea.

Instalaţia se prevede cu racord fix pentru pompele mobile de alimentare cu apă în situaţia

de incendiu, legat la conducta pe care se montează o clapetă de reţinere.

Robinetele de acţionare, manometrul şi conducta de racord la pompele mobile de

incendiu se amplasează în apropierea spaţiului protejat cu drencere, în locuri încălzite, uşor

accesibile, ferite de acţiunea focului şi retrase faţă de căile de evacuare a publicului.

Instalaţii cu apă pulverizată.

Acestea sunt instalaţii de stingere a incendiilor care utilizează ca agent de stingere apa fin

divizată (pulverizată) sau ceaţa din apă; acestea, principial şi constructiv, sunt asemănătoare cu

instalaţiile cu drencere, deosebindu-se, în special, prin utilizarea armăturilor de dispersare

specifice numite pulverizatoare (figura 4.39).

a. stingerea cu apă pulverizată b. schema instalaţiei de stingere cu ceaţă 1. vana (poziţia „închis”); 2. vana (poziţia „deschis”); 3. duza de refularea apei; 4. detector;

5. sistem de alarmare sonoră amplasat în spaţiul protejat; 6. buton manual de alarmare cu membrană deformabilă; 7. centrala de detectare; 8. electrovană;

9. sistem alarmare optică;

10. conexiunea la instalaţia de apă.

Figura 4.39 Instalaţie de stingere a incendiilor cu apă pulverizată

(Dragoş-Iulian PAVEL, Aurelian CONSTANTINESCU)

154

Ceaţa din apă (figura 4.39a) reprezintă un mijloc specific de utilizare a apei ca agent de

stingere a incendiilor (site PYRONOVA). Instalaţia de stingere cu ceaţă din apă generează

picături cu dimensiuni microscopice (suprafaţa întreagă care rezultă dintr-un singur litru de apă

fiind până la 200 m2) care absorb rapid multă căldură pe care incendiul o eliberează, reducând

nivelul căldurii flăcării. În cursul transferului căldurii, când atinge temperatura de fierbere, apa

se transformă în abur cu viteza unei explozii şi îşi măreşte volumul de până la 1695 de ori,

îndepărtând aerul din apropiere. Principalul efect este răcirea, iar un efect secundar este

îndepărtarea oxigenului în urma transformării apei în vapori.

Utilizarea instalaţiilor cu apă pulverizată contribuie la :

- stingerea incendiilor materialelor combustibile solide (lemn, hârtie, textile, materiale

plastice etc.);

- protejarea obiectelor la radiaţia termică emisă de un incendiu din imediata apropiere,

limita absorbţia căldurii până la prevenirea sau reducerea avariilor (cazul structurilor şi

echipamentelor instalaţiilor tehnologice, recipientelor pentru lichidele combustibile cu

temperatura inflamabilităţii vaporilor peste 600C şi gazelor inflamabile, motoarelor cu ardere

internă, gospodăriilor mari pentru cabluri electrice cu izolaţie combustibilă);

- prevenirea formării amestecurilor explozibile în spaţii închise (reducerea evaporării prin

răcirea suprafeţelor care vin în contact cu lichide inflamabile) sau în spaţii deschise (prin

diluarea amestecurilor explozive sau scăparea gazelor ce pot forma amestecuri explozive).

Instalaţia fixă cu apă pulverizată (figura 4.39b) se compune, în general, din:

- sursa de alimentare cu apă;

- staţia de pompe;

- conductele principale şi de distribuţie (purtătoare de duze);

- duzele pulverizatoare.

Presiunile minime la care funcţionează pulverizatoarele sunt de 4÷6 bar, faţă de maxim 3

bar în cazul instalaţiilor cu drencere. Lungimea eficace a jetului apei pulverizate este mai redusă,

maxim 1,5 m.

Reţeaua conductelor principale de alimentare se proiectează, uzual, în formă inelară.

Conductele de la distribuitor până la obiectul protejat sunt de tip uscat. Forma reţelei conductelor

cu pulverizatoare trebuie să urmărească, pe cât posibil, forma obiectului protejat, pentru ca apa

pulverizată să îl stropească în întregime.

Comanda instalaţiilor cu apă pulverizată poate fi automată şi/sau manuală. Acţionarea

manuală a robinetelor de punere în funcţiune a instalaţiei se admite cu condiţia ca manevrarea

acestora să se facă în timp util.

Intrarea în funcţiune a instalaţiei fixe cu apă pulverizată se semnalizează la serviciul

pompierilor şi la camera de comandă a obiectivelor protejate.

Instalaţii cu spumă.

Acestea sunt instalaţii de stingere a incendiilor care utilizează ca agent de stingere spuma

mecanică sau chimică (figura 4.40).

Spuma mecanică este amestecul unei substanţe (spumant) cu aerul şi apa şi este obţinută

în dispozitive speciale; ca spumant se foloseşte spumogen lichid sau praf.

Aerul din spumă, cuantificat cu coeficientul înfoierii, determină tipul şi calităţile spumei

ce trebuie utilizată, precum şi aria acoperirii cu spumă; astfel se disting:

- spuma grea, coeficientul de înfoiere este până la 20;

- spuma medie, coeficientul de înfoiere este 20÷200;

- spuma uşoară, coeficientul de înfoiere este 200÷1000.

Schema unei instalaţii de stingere a incendiilor cu spumă, în principiu, cuprinde:

- sistemul de alimentare cu apă;

- rezerva cu spumant;

- sistemul de dozare a spumantului în apă;

- reţelele de distribuţi a soluţiei spumante;

155

- dispozitivele de generare a spumei (pentru înfoierea cu aer a soluţiei spumante).

Figura 4.40 Schema instalaţiiei de stingere a incendiilor cu spumă aeromecanică

(site GENERAL INVEST)

Instalaţiile cu spumă de stingere a incendiilor, din punctul de vedere al alcătuirii, pot fi:

- fixe, la care toate elementele componente sunt fixe;

- semifixe, la care o parte a elementelor componente sunt mobile;

- mobile, la care toate elementele componente sunt mobile (de tip autospeciale).

Echiparea cu instalaţii de stingere a incendiilor cu spumă fixe sau semifixe se face, uzual,

la:

- construcţiile în care se utilizează sau păstrează peste 10 m3 lichide combustibile cu

temperatura inflamabilităţii sub 550C (benzină, petrol, toluen, alcool etc.);

- construcţiile în care se utilizează sau păstrează peste 50 m3 lichide combustibile cu

temperatura inflamabilităţii peste 550C (motorină, păcură, uleiuri etc.);

- rampele auto sau feroviare cu peste 5 guri de încărcare-descărcare pentru lichide

combustibile.

- depozitele de lichide combustibile, pentru care se recomandă dotarea cu:

- instalaţii fixe în cazul celor cu capacitatea:

- peste 550 m3, cu rezervoare supraterane/semiîngropate;

- peste 100000 m3, cu rezervoare îngropate;

- instalaţii semifixe în cazul:

- până 5000 m3, cu rezervoare supraterane/semiîngropate;

- între 2500 m3 şi 100000 m

3, cu rezervoare îngropate;

La spaţiile sau construcţiile unde se utilizează frecvent lichide combustibile, dar în

cantităţi sub 50 m3, se recomandă utilizarea unor instalaţii cu spumă semifixe sau mobile.

Instalaţii cu pulbere.

Acestea sunt instalaţii de stingere care utilizează ca agent de stingere pulberi stingătoare

(figura 4.41); sunt instalaţii sunt mai puţin utilizate pentru domeniul lor restrâns de eficiență şi

numai unde celelalte tipuri ale instalaţiilor de stingere sunt ineficiente.

Instalaţiile cu pulberi de stingere a incendiilor, din punctul de vedere al modului de

intervenţie, pot fi:

- pentru stingere locală;

- pentru stingere în volum (cu inundare totală).

156

Pulberile stingătoare obişnuite şi produsele obţinute prin descompunerea lor nu sunt

periculoase pentru sănătatea omului; din punctul de vedere al compoziţiei chimice se folosesc

combinaţii pulverulente:

- pe bază de bicarbonat de sodiu sau potasiu, pentru stingerea incendiilor din clasele B, C

şi a echipamentelor electrice sub tensiune;

- pe bază de fosfaţi de amoniu, pentru stingerea incendiilor din clasele A, B, C şi a

echipamentelor electrice sub tensiune;

- pe bază de clorură de sodiu sau amestecuri de cloruri, pentru stingerea incendiilor din

clasa D (metale pirofore).

a. stingerea cu pulbere b. schema instalaţiei de stingere cu pulbere

(site TUŰZŐR) (Bălulescu P., Călinescu V., 1977)

Figura 4.41 Instalaţie de stingere a incendiilor cu pulbere

Acţionarea instalaţiilor cu pulberi se face manual sau automat, utilizând comandă

pneumatică, mecanică, electrică sau combinată. Vehicularea pulberii este posibilă datorită

presiunii create (permanent sau în momentul declanşării) de un gaz propulsor (azot, dioxid de

carbon).

Instalaţiile de stingere cu pulberi pot fi:

- fixe (cele mai utilizate);

- semifixe;

- mobile (autospeciale cu pulbere).

La alegerea variantei optime de protecţie împotriva incendiilor a unor zone sau obiecte se

au în vedere criteriile generale: configuraţia spaţiului, volumul încăperilor etc..

157

Instalaţii cu gaz.

Acestea sunt instalaţii de stingere a incendiilor care utilizează ca agent de stingere

substanţe gazoase (figura 4.42).

Figura 4.42 Schema instalaţie de stingere cu gaz

prin inundare totală cu CO2 stocat la presiune ridicată

Instalaţiile de stingere cu gaz reprezintă soluţia cea mai bună pentru protecţia sălilor cu

calculatoare şi echipamente de telecomunicaţii, a centrelor de comandă, a instalaţiilor de

distribuţie a curentului electric, dar şi de protecţie a spaţiilor în care se efectuează lucrări de

vopsire, a spaţiilor pentru amplasarea turbinelor, în cazul arhivelor, muzeelor etc.. Prin faptul că

incendiul este detectat într-o fază incipientă şi agentul de stingere este acţionat în câteva secunde,

pagubele produse sunt minime. O condiţie fundamentală de soluţionare eficientă a protecţiei la

incendii cu o astfel de instalaţie o constituie alegerea gazului optim, atingerea concentraţiei

corecte în vederea stingerii şi menţinerii ei pe durata de timp necesară (site PYRONOVA).

Dintre agenţii stingători gazoşi amintim:

- gazele inerte: dioxidul de carbon şi azotul;

- halonii gazoşi: INERGEN (un amestec din azot, argon şi CO2 ), ARGONITE (un

amestec în părţi egale din argon şi azot), hidrocarburi halogenate utilizate cu mare eficienţă la

stingerea incendiilor, dar nocive pentru oameni şi mediu;

- înlocuitorii gazoşi ai halonilor.

Gazul folosit cu succes de peste 50 de ani pentru stingerea incendiilor este dioxidul de

carbon, CO2, potrivit mai ales pentru asigurarea spaţiilor în care nu se află oameni, precum

staţiile de transformatoare, instalaţiile electrice, echipamentele informatice (sala pentru servere),

arhivele etc..

CO2 este mai greu decât aerul, în cursul aplicării formează un nor gros de aerosoli şi de

aceea poate fi utilizat şi pentru stingerea unor incendii bine localizate.

CO2 este un gaz incolor, inodor şi care nu conduce curentul electric. El stinge incendiul

prin scăderea concentraţiei de oxigen în spaţiul respectiv şi are ca efect secundar răcirea.

Inhalarea acestui gaz, chiar şi la concentraţii mici, poate provoca asfixierea (insuficienta

oxigenare a sângelui).

Instalaţiile de stingere cu dioxid de carbon se construiesc în două variante:

- de înaltă presiune;

- de joasă presiune.

158

O practică răspândită în anii 1980÷1990 pentru stingerea incendiilor era utilizarea

instalaţiilor cu haloni. Însă, deşi au caracteristici excelente de stingere, halonii afectează puternic

mediul în care sunt folosiţi; din această cauză, utilizarea halonilor ca şi a gazelor de stingere a

incendiilor a fost mai întâi limitată şi apoi interzisă prin acorduri internaţionale. Consecinţa

imediată a fost dezvoltarea cercetărilor pentru găsirea de noi substanţe de stingere; direcţiile de

căutare s-au concentrat în trei direcţii:

- către gazele înlocuitoare de haloni (care conţin substanţe halogene);

- către gazele pasive de stingere (care sting pe baza principiului reducerii concentraţiei de

oxigen);

- către alte soluţii, precum aerosolii de stingere a incendiilor.

O soluţie a oferit-o programul spaţial Apollo, care a dezvoltat gazul numit INERGEN. (o

combinaţie din gazele inerte existente în compoziţia aerului: azot-50%, argon-42% şi dioxid de

carbon-8%. Efectul utilizării acestuia este reducerea conţinutului de oxigen din aer de la 21% la

o valoare sub 15%, când procesele de ardere se opresc şi, totuşi, organismul uman nu este afectat

pe timp îndelungat.

Instalaţiile de stingere cu gaze inerte sau înlocuitori de haloni sunt doar de înaltă

presiune.

Instalaţii cu gaze pentru combaterea incendiilor, din punctul de vedere constructiv, pot fi:

- fixe;

- semifixe;

- mobile (în unele cazuri).

Acţionarea lor se face manual sau automat.

Oricare ar fi gazul utilizat, sunt cunoscute două proceduri de stingere:

- prin inundarea totală (figura 4.42);

- cu acţionare locală (acolo unde nu sunt condiţii de inundare totală, cazul bazinelor de

călire, transformatoarelor cu ulei etc.).

În cazul instalaţiilor de stingere cu gaz este necesar să se asigure evacuarea tuturor

persoanelor din compartimentul în care este utilizat gazul, înainte ca această acţiune să înceapă.

Utilizarea instalaţiilor de stingere a incendiilor cu gaze inerte sau înlocuitori de haloni

se adoptă ca soluţie când mijloacele de stingere cu apă, spumă sau pulbere nu sunt eficiente sau

sunt contraindicate (având în vedere costul relativ ridicat al instalaţiilor de stingere a incendiilor

cu gaze inerte sau înlocuitori de haloni), cum ar fi în cazul:

- spaţiilor unde se păstrează documente şi bunuri a căror importanţă este deosebită sau au

o mare valoare: muzee, arhive, biblioteci etc.;

- încăperilor cu risc mare la incendiu unde se află instalaţii sau echipamente cu valoare

mare: laboratoare ştiinţifice, săli de calculatoare, săli de comandă, centrale telefonice automate,

centrale electrodinamice din domeniul feroviar;

- bazinelor şi rezervoarelor tehnologice cu lichide combustibile calde, degradabile în

contact cu spuma: bazinele de călire.

Stingătoare de incendii

Stingătoarele de incendii, după destinaţia lor, sunt dispozitive utilizate pentru stingerea

incendiilor în faza lor incipientă sau a arderilor scăpate de sub control, cât timp proporţiile

acestora sunt încă mici, fiind considerate mijloace de primă intervenţie în cazul clădirilor civile

şi industriale.

Corecta lor alegere, amplasare şi deprinderea utilizării lor de către personalul ce lucrează

în apropierea acestora este de mare importanţă pentru limitarea şi stingerea în fază incipientă a

unor incendii.

Stingătoarele de incendii se clasifică, după modul de aducere la intervenţie, astfel:

- portative (a căror masă, încărcate şi gata pregătite de intervenţie, nu depăşeşte 20 kg);

159

- transportabile (asemănătoare funcţional cu cele portative, pentru aceeaşi categorie,

deosebindu-se de acestea prin dimensiunile şi greutatea lor mai mare);

- remorcabile/carosabile (asemănătoare cu cele transportabile, dar care pot fi remorcate la

mijloace auto).

Clasificarea stingătoarelor de incendii se poate face şi după:

- substanţa de stingere pe care o conţin, tabelul 4.18a;

- modul de realizare a presiunii interioare de refulare a substanţei, tabelul 4.18b.

Tabelul 4.18a Clasificarea stingătoarelor după substanţa de stingere

Substanţă de stingere Indicativ

substanţă

de stingere

Culoare de

identificare

(fond etichetă)

Cu apă AP albastru

Cu

spumă

chimică SC galben

mecanică SM

Cu gaz inert sau dioxid de carbon G negru

Cu

pulbere

normală (pentru incendii din clasele B, C) P (PF)

alb polivalentă (pentru incendii din clasele A, B, C) PG

specială (pentru incendii din clasa D) PM

Cu hidrocarburi halogenate H verde

Stingătoarele au asociat un indicativ compus din litere şi cifre, precizându-se:

- prin litere, natura substanţei de stingere;

- prin cifre, cantitatea de substanţă de stingere conţinută (în l pentru substanţe în stare

lichidă şi kg pentru substanţele în stare solidă/pulverulentă, gazoasă sau lichefiată).

Exemple de simbolizare:

- AP 10: stingător cu apă pulverizată, conţinând 10 l apă;

- SC 9: stingător cu spumă chimică, conţinând 9 l soluţie;

- PG 6: stingător cu pulbere polivalentă, conţinând 6 kg pulbere.

Stingătorul cu apă.

Stingătorul cu apă şi substanţe bazate pe apă (etichetă cu fond albastru, simbol AP şi

masa încărcăturii 2, 3, 6, 9 kg, figura 4.43) este utilizat, în primul rând, pentru stingerea

incendiilor materialelor combustibile solide care ard cu jar (clasa A), dar poate fi folosit şi pentru

stingerea incendiilor materialelor combustibile lichide cu punctul de inflamabilitate peste 550C

(motorină grea, ulei, păcură, combustibil de calorifer etc.).

Refularea substanţei stingătoare (apa) este asigurată cu gaz sub presiune. Jetul apei

pulverizate are lungimea 4÷6 m, iar timpul minim de descărcare este 30 s în cazul celor portative

şi 120 s în cazul celor transportabile.

Dotarea cu stingătoare cu apă este adecvată pentru clădirile administrative, culturale,

sociale, comerciale, spaţile mici pentru depozitarea materialelor combustibile solide (lemn,

cauciuc, mase plastice) etc..

Aceste stingătoare trebuie protejate pentru temperaturile sub 40C şi peste 40

0C, cu

excepţia celor cu adaosuri adecvate în apă (substanţe antigel), apte să suporte temperaturi

scăzute.

160

Tabelul 4.18b Clasificarea stingătoarelor după modul de realizare a presiunii interioare

Mod de realizare a presiunii interioare Denumire Exemple

Substanţa de stingere este îmbuteliată sub presiune în

corpul stingătorului, refularea fiind asigurată de

presiunea vaporilor substanţei la temperatura normală

de funcţionare

cu autoevacuare

stingătoare

cu CO2

Presiunea necesară

refulării este

dezvoltată de un gaz

inert propulsor,

introdus în corpul

stingătorului

Gazul este generat prin reacţia a

două produse chimice

amestecate în momentul punerii

în funcţiune a stingătorului

cu autogenerare

stingătoare

cu spumă

chimică

Gazul, de regulă CO2, este

îmbuteliat separat, într-un

recipient (butelie) din care, la

punerea în funcţiune a

stingătorului, este eliberat în

corpul acestuia

cu butelie

stingătoare

cu pulbere,

apă pulverizată,

spumă

mecanică

Gazul, de regulă azot, se află sub

presiune în corpul stingătorului,

aflându-se în contact direct cu

substanţa de stingere

cu presurizare

permanentă

stingătoare

cu pulberi,

haloni

Presiunea interioară necesară refulării se realizează

prin acţiunea unei pompe manuale fixată la recipientul

care conţine substanţa

cu pompare găleată

stingător

Utilizarea stingătoarelor cu apă este interzisă unde există riscul electrocutării, prin acţiuni

asupra instalaţiilor electrice.

Figura 4.43 Stingător cu apă

161

Stingătorul cu spumă.

Stingătorul cu spumă mecanică sau aeromecanică (etichetă cu fond galben, simbol S şi

masa încărcăturii 2, 3, 6, 9 kg, figura 4.44) este utilizat pentru stingerea incendiilor din clasa A

(materiale combustibile solide) sau B (materiale combustibile lichide), având eficacitate mai

mare la cele lichide.

a. portabile b. transportabile

Figura 4.44 Stingătoare cu spumă

Jetul spumei refulate are lungimea 6÷8 m şi timpul minim de descărcare 60 s. Pentru

lichidele inflamabile precum alcoolii, esterii, acetona, spuma este de tip special.

Încercările de scădere a temperaturii minime admise pentru stingătoarele cu spumă

chimică sau mecanică conduc nemijlocit la reducerea eficienţei de stingere şi de aceea rămân în

continuare recomandate pentru temperaturi peste 00C (în momentul de faţă, acest tip de

stingătoare sunt scoase din uzul curent).

Stingătorul cu dioxid de carbon.

Stingătorul cu bioxid de carbon (etichetă cu fond negru, simbol G şi masa încărcăturii 2,

5 kg, figura 4.45) este utilizat pentru stingerea incendiilor în spaţii închise, de dimensiuni reduse,

oricare ar fi natura materialelor combustibile, şi în spaţii deschise, pentru incendii de dimensiuni

mici până la 0,6 m2.

Figura 4.45 Stingătoare cu bioxid de carbon

Jetul stingătorului cu dioxid de carbon are lungimea aproximativ 4 m şi timpul minim de

descărcare 30 s.

Utilizarea stingătoarelor cu dioxid de carbon are avantajul că nu lasă urme, nu impurifică,

putându-se folosi la instalaţiile electrice sub tensiune (deoarece nu prezintă pericolul

electrocutării), la echipamentele fine şi electronice, în cazul bibliotecilor, muzeelor, alimentaţiei

publice, precum şi pentru blănuri etc.; temperatura negativă nu influenţează eficienţa

stingătorului.

162

Utilizarea stingătoarelor de incendii cu dioxid de carbon, cu o eficaciență mare în spaţiile

închise, mai este adecvată: instalaţiilor electrice, centralelor telefonice, calculatoarelor,

transformatoarelor electrice, obiectelor fragile, produselor petroliere, staţiilor de pompare,

grăsimilor, navelor, avioanelor şi aeroporturilor, materialelor combustibile, textilelor, fibrelor,

arhivelor, motoarelor electrice sau cu ardere internă etc..

Acţiunea dioxidului de carbon asupra incendiului are efect de reducere a concentraţiei

oxigenului din aer sub limita necesară arderii şi de răcire datorat zăpezii carbonice.

La utilizarea dioxidului de carbon asupra incendiului este bine de ştiut despre pericolul ce

îl reprezintă gazul refulat pentru viaţa utilizatorului, mai ales în mediile neventilate; trebuie

evitată dotarea cu stingătoare cu dioxid de carbon a locurilor unde există piese incandescente, ele

putând constitui surse de aprindere ulterioară. De asemenea, este bine de ştiut că evacuarea

dioxidului de carbon este asigurată prin presiunea proprie realizată la îmbuteliere (aproximativ

60÷70 atm) şi că această presiune creşte proporţional cu temperatura, ajungând la valori

periculoase, peste 500C, de aceea este necesar ca stingătoarele cu dioxid de carbon să nu fie

expuse direct razelor solare sau temperaturilor înalte.

Stingătoarele cu dioxid de carbon transportabile/remorcabile au principiile funcţionării,

modul verificării şi domeniul utilizării ca şi stingătorul portativ cu dioxid de carbon.

Stingătorul cu pulbere.

Stingătorul cu pulbere (etichetă cu fond alb, simbol P şi masa încărcăturii 1, 2, 3, 4, 6, 9,

12 kg, figura 4.46) este utilizat, în primul rând, pentru stingerea incendiilor din clasa B sau C şi

limitat pentru cele din clasa A sau D (la care se utilizează pulberi speciale).

a. portabile b. transportabile

Figura 4.46 Stingătoare cu pulbere

Jetul de pulbere are o lungime eficace de 3÷10 m (proporţională cu greutatea

stingătorului).

Utilizarea stingătoarelor de incendii cu pulbere este adecvată unde există riscul

electrocutării prin acţiunea directă asupra instalaţiilor electrice sub tensiune, indiferent de

valoarea acesteia (de regulă, se folosesc la tensiuni mai mici de 1000 V).

Folosirea ulterioară sau simultană a spumelor şi, după caz, a apei de răcire a materialelor,

le măreşte considerabil eficienţa la stingere.

Avantajul stingătoarelor cu pulberi este acela al posibilităţii păstrării în condiţii de mediu

grele (temperaturi ale mediului de depozitare în intervalul -20÷+600C) şi, de aceea, ele au un

domeniu larg de utilizare: parcuri auto, depozite pentru lichide combustibile, aparataj şi instalaţii

sub tensiune.

La alegerea stingătorului cu pulberi de protecţie a unor spaţii închise trebuie ştiut:

- prin refulare în concentraţie mare a pulberii, aceasta produce nebulozitate accentuată,

fapt ce reduce vizibilitatea în încăpere pentru mult timp;

- poate efecta negativ respiraţia (produce înecare, usturime), deşi produsul conţinut nu

este toxic;

163

- cantitatea apreciabilă de pulbere rămasă după intervenţie este dificil de îndepărtat, iar în

cazul aparaturii sensibile sau al alimentelor poate produce deprecieri apreciabile, până la

imposibilitatea folosirii acestora.

Utilizarea stingătoarelor cu pulbere la echipamente sau relee cu contacte fine

(calculatoare electronice, centrale telefonice etc.) nu este recomandată.

Amplasarea stingătorului cu pulberi sub directa acţiune a radiaţiilor termice nu se

recomandă, deoarece, prin efectul de seră creat, poate conduce la supraîncălzirea buteliei cu

dioxid de carbon şi implicit la spargerea membranei de siguranţă şi refularea nedorită a pulberii.

Stingătoarele cu pulbere se utilizează în aceleaşi domenii ca şi stingătoarele portative cu

praf şi dioxid de carbon.

Majoritatea stingătoarelor portative şi transportabile cu pulbere sunt presurizate

permanent cu azot.

Stingătorul presurizat permanent.

Stingătorul portabil presurizat permanent (figura 4.47) utilizează, de regulă, azotul drept

gaz pentru vehicularea substanţei stingătoare.

a. portabil b. transportabil

Figura 4.47 Stingătoare presurizate permanent

Toate stingătoarele presurizate permanent sunt prevăzute cu manometre de mici

dimensiuni cu scală gradată, de regulă în 2÷3 zone distinct colorate care permit monitorizarea

uşoară a stării de încărcare a stingătorului.

Clasificarea stingătoarelor presurizate permanent, după agentul de stingere utilizat

(oricare ar fi modul presurizării), cuprinde stingătoare cu: apă, spumă, dioxid de carbon şi

pulberi.

Criterii de alegere a stingătoarelor.

Alegerea stingătoarelor trebuie să se bazeze pe (site Stingătoare de incendii):

- o evaluare realistă a riscului la incendiu pentru spaţiul protejat; astfel, alegerea se face

funcţie de: clasa de reacţie la foc a materialelor combustibile, caracteristicile arderii în raport cu

posibilele surse de aprindere, mărimea începutului de incendiu ce se poate dezvolta până la

intervenţia forţelor specializate, forma manifestării incendiului (viteza arderii: lentă sau rapidă),

mediul ambient (temperatură, umiditate, posibile incompatibilităţi chimice), existenţa

instalaţiilor electrice sub tensiune (pericolul electrocutării);

- densitatea sarcinii termice (posibilitatea extinderii incendiului la materialele din

apropiere), dimensiunile spaţiului, riscul asupra personalului şi mediului (reducerea concentraţiei

oxigenului în aer), prezenţa personalului disponibil şi gradul instruirii acestuia, posibilităţile fizice

ale persoanelor existente în locul respectiv (când avem persoane cu vârstă înaintată, femei, tineri

164

sub 16 ani vom amplasa stingătoare până la 6 kg inclusiv, iar în locurile cu pericol mare şi număr

redus de persoane se vor alege şi amplasa stingătoare cu capacitate mare);

Pentru o mai uşoară alegere a unui anumit tip de stingător, fabricat în ţară sau străinătate,

în tabelul 4.19 sunt prezentate valorile uzuale ale principalilor parametri funcţionali.

Tabelul 4.19 Valori uzuale ale principalilor parametri funcţionali pentru alegerea stingătoarelor

Tip stingător Temperatură păstrare

(0C)

Lungime jet

(m)

Timp descărcare

(s)

Cu apă pulverizată +4÷+60 (-15) 4÷6 20÷40

Cu spumă mecanică +4÷+60 6÷8 40÷60

Cu dioxid de carbon -20÷+55 1÷4 10÷30

Cu pulbere -20÷+55 3÷6 6÷30

Eficienţa acţiunii de stingere poate depinde de îndemânarea utilizatorului, condiţiile în

care se desfăşoară intervenţia (temperatură, curenţi de aer, vizibilitate), factorii subiectivi (frica,

incertitudinea, inhibarea) sau factorii de natură tehnică (încărcarea necorespunzătoare,

defecţiunile).

Alegerea tipului şi mărimii stingătorului este funcţie de natura şi mărimea posibilelor

focare din zonă; în acest sens, deosebim:

- focare mici, cu suprafaţa maximă de 1 m2; sunt posibile, uzual, în locuinţe, şcoli,

birouri, magazine cu specific industrial, laboratoare foto sau cu profil mecanic, centrale

telefonice, ateliere mici unde sunt utilizate materiale mediu şi uşor inflamabile, săli de

calculatoare şi de jocuri, posturi de transformare cu putere mică etc.; se utilizează stingătoare cu

capacitatea 1÷9 kg;

- focare medii, cu suprafaţa de 1÷3 m2; sunt posibile, uzual, în depozitele pentru mărfuri,

magazine, hoteluri, biblioteci, arhive, garaje mici, instalaţii tehnologice şi ateliere unde se

lucrează cu materiale combustibile în cantităţi reduse, subsoluri tehnologice, staţii de alimentare

cu energie electrică cu dimensiuni reduse; se utilizează stingătoare cu capacitatea 6÷12 kg;

- focare mari, cu suprafaţa peste 3 m2; sunt posibile, uzual, în depozite pentru materiale

combustibile cu stive înalte, ateliere mari de tâmplărie şi de reparaţii auto, tratamente termice

prin călire cu ulei, hangare de avioane, garaje, vopsitorii, depozite reduse ca mărime pentru

lichide combustibile, instalaţii tehnologice unde se lucrează cu produse combustibile în cantităţi

peste 20 kg/l; se utilizează stingătoarele transportabile.

Alegerea stingătoarelor trebuie să fie conformă cu tabelul 4.20a, dacă este în funcţie de

clasele de incendiu şi cu tabelul 4.20b, dacă este în funcţie de mediul de utilizare.

Dotarea şi amplasare la stingătoarele de incendiu.

Dotarea cu stingătoare a clădirilor civile se face asigurând un stingător portativ cu 6 kg

pulbere sau echivalentul acestuia la maxim 250 m2 arie construită, dar minimum două

stingătoare pentru fiecare nivel al clădirii.

Stingătoarele respective trebuie să conţină produsul de stingere şi cantitatea adecvate

clasei de periculozitate previzibile în spaţiul respectiv. În spaţiile şi încăperile cu risc mare la

incendiu sau în care se află substanţe periculoase (parcaje, comerţ), după caz, se prevăd

stingătoare transportabile, potrivit reglementărilor specifice.

Dotarea cu stingătoare a clădirilor de producţie şi/sau depozitare se face cu stingătoare

portative corespunzătoare, asigurând un stingător de minimum 6 kg la maxim 150 m2 arie

construită pentru construcţiile din categoria de pericolul de incendiu A, B sau C şi la maxim 200

m2 pentru cele din categoria de pericol de incendiu D sau E, dar minimum două stingătoare pe

fiecare nivel al construcţiei.

165

Dotarea cu stingătoare a încăperilor şi spaţiilor cu aria construită peste 500 m2 şi în care

se pot afla lichide combustibile se face şi cu stingătoare transportabile, recomandându-se un

stingător de minim 50 kg pentru fiecare 500 m2.

Tabelul 4.20a Alegerea stingătoarelor după clasa de incendiu

Substanţa

de stingere

Clasa de incendiu Pericol

electrocutare A B C D

Apă pulverizată + + + + - - -

Spumă chimică + + + + - - -

Spumă mecanică + + +1)

+ - - -

CO2 0 0 0 + +

Pulberi +2)

+ + + +3)

+

Haloni + + + + + +

Note:

1.

+ + indicat a se folosi;

+ se poate folosi, dar cu eficienţă limitată;

0 se poate folosi, dar cu eficienţă maximă în medii închise;

- nu este indicat;

- - interzis a se folosi;

2. Pentru unele lichide combustibile (alcooli) sunt necesare spume speciale.

3. Cu destinaţie specială.

Tabelul 4.20b Alegerea stingătoarelor funcţie de mediul de utilizare:

Tipul stingătorului Posibilităţile de utilizare

Clasa A Clasa B Clasa C Clasa D Clasa E Clasa F

Apă Da Limitat Ineficient Nu,

apar reacţii

periculoase

Limitat,

pericol de

electrocutare

Nu

Spumă Da Da Ineficient Nu,

apar reacţii

periculoase

Limitat,

pericol de

electrocutare

Nu

CO2 Limitat Da Da Nu,

apar reacţii

periculoase

Da, spaţii

închise

Da, spaţii

închise

Pulbere Limitat Da Da Ineficient Da Da

Pulbere specială

(metale

combustibile)

Ineficient Ineficient Ineficient Da Ineficient Nu

Înlocuitori haloni Limitat Da Da Nu Da Da

166

Dotarea cu stingătoare a clădirilor cu funcţiuni mixte (de exemplu, clădiri în care sunt

dispuse atât funcţiuni civile cât şi de producţie/depozitare) vor fi prevăzute cu mijloacele de

primă intervenţie (respectiv stingătoare portabile şi/sau transportabile) necesare, iar pentru

ansamblul construcţiei se asigură dotarea conform prevederilor normative în funcţie de

încadrarea de bază a acesteia, în clădire civilă (publică) sau de producţie şi/sau depozitare.

Distanţa dintre stingător şi cel mai important focar posibil din perimetrul suprafeţei

protejate nu trebuie să depăşească 15 m în cazul focarelor din clasa de incendiu B sau 20 m în

cazul focarelor din clasa de incendiu A, C sau D. În acest fel, timpul de intervenţie este relativ

scurt şi incendiul poate fi stins cu uşurinţă în faza iniţială. Această distanţă reprezintă drumul

parcurs efectiv pentru folosirea stingătorului, avându-se în vedere separaţiile, amplasamentul

uşilor, coridoarelor, stâlpilor, spaţiilor de depozitare şi eventualele împrejmuiri.

Amplasarea stingătoarelor în apropierea unor focare pentru care nu sunt recomandate sau

locuri în care utilizarea lor, în anumite împrejurări, ar pune în pericol sănătatea persoanelor sau

integritatea utilajelor şi instalaţiilor aflate în apropiere nu este permisă.

Distanţa minimă de amplasare faţă de eventualele focare nu trebuie să fie sub 2 m, pentru

a evita ca stingătorul să fie el însuşi afectat de incendiu. Amplasarea stingătoarelor portative se

recomandă să se facă în lungul căilor de acces, la 1,4 m înălţime maximă (măsurată de la podea

până la partea superioară a corpului stingătorului), pentru a se putea permite un acces adecvat şi

o manevrare comodă.

Amplasarea în locuri joase sau direct pe podea a stingătoarelor trebuie evitată, ferindu-le

de acţiunea corosivă a unor eventuale scurgeri sau depuneri şi evitând răsturnarea accidentală sau

folosirea lor în alte scopuri.

Amplasarea stingătoarelor, în cazul în care există condiţii ce pot favoriza deteriorarea

fizică sau pot influenţa funcţionarea stingătoarelor, se face în locuri amenajate special, protejate

cu grătare, apărători sau alte sisteme similare.

Amplasarea stingătoarelor nu trebuie să neglijeze nici:

- existenţa personalului disponibil şi reacţiile posibile ale acestuia;

- riscul pentru sănătatea şi siguranţa personalului şi pentru aparatura din zonă, precum şi

pentru mediul înconjurător.

Fixarea stingătorului în locurile destinate trebuie să permită desprinderea uşoară în caz de

incendiu.

Utilaje de stingere a incendiilor

Utilajele de stingere a incendiilor (figura 4.48, tabelul 4.21) sunt mijloace tehnice care

au o construcţie specială. Ele se transportă pe roţi, prin remorcare cu autocamioane, autospeciale

sau tractoare, iar pe distanţe scurte pot fi transportate şi prin împingere de către persoane.

Figura 4.48 Utilaj de stingere a incendiilor: motopompă remorcabilă

(site ISU-Sibiu)

Dotarea cu maşini şi utilaje de stingere se asigură pe baza următoarelor criterii:

167

- debitul apei de stingerea din exterior a incendiilor;

- suprafaţa incintei şi aria totală construită a clădirilor şi instalaţiilor din incintă;

- numărul incendiilor simultane posibile;

- caracteristicile şi performanţele tehnico-tactice ale maşinilor de stingere existente şi a

celor ce urmează a fi introduse în dotare;

- oportunitatea dispersării maşinilor şi utilajelor de stingere în apropierea celor mai

importante şi vulnerabile puncte din incintă;

- modernizările survenite în dotarea incintelor existente, cu instalaţii fixe de prevenire şi

stingere a incendiilor;

- necesitatea supravegherii cu autospeciale de stingere a unor operaţii tehnologice sau

lucrări periculoase;

- eficienţa şi compatibilitatea substanţelor stingătoare.

Tabelul 4.21 Mijloace tehnice din grupa utilajelor de stingere a incendiilor

Nr.

crt.

Denumire utilaj indicativ Observaţii

1 Motopompă remorcabilă M.P.R.

Urmează regimul de

exploatare, asistenţă

tehnică şi reparare al

autospecialelor

rutiere

2 Motopompă transportabilă M.P.T.

3 Motogenerator de spumă uşoară M.G.S.U.

4 Motocompresor M.C.

5 Grup electrogen G.E.

6 Motoferăstrău cu lanţ M.F.L.

7 Motoferăstrău cu disc M.F.D.

8 Remorcă auto de stingere a incendiilor R.A.S.I.

9 Cisternă remorcabilă cu pompă C.R.P.

10 Electrogenerator de spumă uşoară E.G.S.U.

11 Electropompă transportabilă E.P.T.

12 Electrocompresor E.C.

13 Electroventilator E.V.

14 Electroîncărcător pentru pulbere E.I.P.

15 Convertizor de sudură C.S.

16 Transformator (redresor) de sudură T.S.

17 Hidrogenerator de spumă uşoară H.G.S.U.

18 Stingător remorcabil S.R.

19 Stingător transportabil S.T.

20 Tun remorcabil pentru apă şi spumă T.R.A.S.

21 Pompă manuală P.M.

22 Hipocisternă H.C.

168

Funcţie de debitul maxim de apă, Q, calculat pentru stingerea din exterior a incendiilor la

clădiri şi depozite, se stabilesc grupe pentru dotarea cu maşini şi utilaje de stingere cu apă, date

în tabelul 4.22.

Tabelul 4.22 Dotarea construcţiilor cu maşini şi utilaje de stingere a incendiilor cu apă

Grupă

dotare

Q

(l/s)

Conţinutul dotării

I 5÷10 1 motopompă cu debit de 800 l/min

II 11÷20 1 motopompă cu debit de 1000 l/min

III 21÷30 1 autopompă cisternă sau

2 motopompe din care una cu debit de 1500 l/min

IV 31÷40 2 autopompe cisternă

V peste 40 3 autopompe cisternă

Dotarea cu maşini şi utilaje de stingere se majorează în cazurile în care suprafaţa incintei

depăşeşte limita considerată şi există posibilitatea producerii incendiilor simultane. În aceste

situaţii majorarea se face funcţie de suprafaţa suplimentară a incintei, în plus faţă de 150 ha.

Pentru asigurarea intervenţiei la construcţii industriale sau instalaţii cu procese

tehnologice din categoria de pericol de incendiu A, B sau C şi care au înălţimi peste 20 m,

incintele se dotează şi cu autoscări.

4.4.2 Mijloace tehnice pentru intervenţia la incendii

Autospeciale de intervenţie la incendii

Autospecialele de intervenţie la incendii sunt vehicule rutiere autopropulsate, cu

construcţie specială, care sunt echipate cu instalaţii, echipamente, accesorii şi materiale de

intervenţie la incendii (figura 4.49); în cazul intervenţiilor la incendii, catastrofe şi calamităţi

naturale, acestea pot fi folosite în mod direct (lucrând cu agregatele speciale din dotare) sau

indirect (asigurând îndeplinirea unor acţiuni şi operaţii ajutătoare).

Clasificarea autospecialelor de intervenţie la incendii după rolul pe care îl îndeplinesc

cuprinde:

- autospecialele de stingere, cu care se acţionează direct la localizarea şi lichidarea

incendiilor;

- autospecialele auxiliare (cu funcţiuni speciale), cu care se execută anumite operaţii

ajutătoare care înlesnesc intervenţia pentru contracararea efectelor incendiilor, calamităţilor

naturale şi catastrofelor.

Clasificarea autospecialelor de stingere după capacitatea de încărcare cuprinde:

- autospecialele de mică capacitate, construite pe şasiuri de autoturisme şi autocamioane

şi pe şasiuri speciale, care au greutatea totală maximă sub 7 t;

- autospecialele de medie capacitate, construite pe şasiuri de autocamioane, care au

greutatea totală de 7÷13 t;

- autospecialele de mare capacitate, construite pe şasiuri de autocamioane, care au

greutatea totală peste 13 t.

Principalele părţi componente ale autospecialelor de stingere sunt: autoşasiul, caroseria,

instalaţiile speciale de stingere (cu apă, spumă sau alţi agenţi stingători), comenzile şi aparatele

de control.

169

Autospecială stigere incendii capacitate mare Autoscară mecanică de 30 m

Autospecială stingere incendii cu spumă Autospecială intervenţie la incendii

Figura 4.49 Autospeciale şi utilaje de stins incendii

(site ISU-Sibiu, IASISTING)

Clasificarea autospecialelor de stingere după substanţa de stingere folosită cuprinde

categoriile:

- autospecialele de lucru cu apă şi spumă, în care intră:

- autopompele, care dispun de pompă centrifugă şi instalaţie hidraulică de refulare a

apei, alimentarea cu apă făcându-se de la sursele naturale sau artificiale;

- autopompele cisternă, care au în plus, faţă de autopompe, un cazan (rezervor)

pentru apă; majoritatea autopompelor cisternă sunt dotate şi cu instalaţie specială de lucru

cu spumă (inclusiv rezervorul pentru spumant); orice autopompă se consideră aptă a lucra

cu spumă, deoarece aceasta se poate realiza cu ajutorul pregeneratoarelor mobile sau

amestecătoarelor de linie şi ţevilor generatoare de spumă, racordate pe linia de furtun,

respectându-se principiul lucrului cu accesoriile respective; ca tipuri principale de maşini

cuprinse în această grupă se menţionează: autopompele de primă intervenţie şi comandă,

autopompele cisternă cu tun, autotunurile de stingere a incendiilor, autospecialele de

stingere a incendiilor cu spumă şi altele;

- autospecialele de lucru cu pulberi stingătoare, care formează grupa autospecialelor de

stingere a incendiilor cu pulbere şi gaze inerte; aceste autospeciale sunt dotate cu instalaţii care

asigură presurizarea, fluidizarea şi refularea pulberilor stingătoare de orice tip; pentru

vehicularea pulberii se foloseşte dioxidul de carbon;

- autospecialele de lucru cu jet de gaze, a căror intervenţie la incendii se bazează pe

folosirea jetului gazelor produs de un motor cu reacţie (turboreactor) ce echipează autospeciala;

în jetul gazelor se poate refula (pentru a mări eficienţa la stingere) apă sau substanţă stingătoare;

- autospecialele de lucru cu dioxid de carbon, care posedă butelii de CO2 şi instalaţii

speciale de stingere cu acest gaz, montate pe autospecială;

170

- autospecialele de lucru cu substanţe halogenate, la care substanţa stingătoare din dotare

este un compus organohalogenat; autospecialele respective sunt dotate cu instalaţii şi

echipamente adecvate pentru intervenţia la stingere cu astfel de substanţe stingătoare.

Autospecialele de stingere moderne se pot realiza şi în variante combinate, acestea fiind

înzestrate cu două sau mai multe substanţe de stingere compatibile (pulbere şi dioxid de carbon,

pulbere şi spumă, dioxid de carbon şi substanţe organohalogenate).

Categoriile de autospeciale de stingere după felul şasiului de bază pe care sunt construite

sunt precizate în tabelul 4.23.

Tabelul 4.23 Categorii de autospeciale de stingere a incendiilor stabilite după felul şasiului

Nr.

crt.

Şasiu de bază Simbol Marcă şi autoşasiu

1 Pe şasiu de

autoturism

uşor T.U. Dacia, Oltcit, ARO 10

2 greu T.G. M - 461, ARO şi TV de toate tipurile

3

Pe şasiu de camion

uşor C.U. S.R. 132

4 mijlociu C.M. SR 104, SR 114, R. 8135, R. 10135,

ZIL 157, ZIL 131, S.R.D. 6135

5 greu C.G. R. 10215, R. 12215, R. 19215,

Magirus, R 19256

Clasificarea autospecialelor auxiliare (utilizate la intervenţii de stingere sau la calamităţi)

după serviciile speciale pe care le asigură cuprinde:

- autospeciale de evacuare a fumului, gazelor şi de iluminat, al căror rol principal rezultă

din denumirea maşinii;

- autoscări şi autoplatforme ridicătoare, care permit atât luarea dispozitivelor de luptă

contra incendiilor la înălţime, cât şi activităţi de salvare a oamenilor şi bunurilor materiale

importante aflate în zonele incendiate sau calamitate;

- autospeciale diverse, care îndeplinesc misiuni ajutătoare pe timpul intervenţiilor

(autospeciale de transmisiuni, de intervenţii la incendii, autocamioane de intervenţie, autocare

portfurtun etc.).

Tipurile autospecialelor de stingere a incendiilor şi auxiliare din înzestrarea pompierilor

militari şi civili sunt prezentate în tabelul 4.24, iar în tabelul 4.25 se prezintă câteva caracteristici

ale unor autospeciale de stingere cu apă şi spumă curent utilizate în România.

Tabelul 4.24 Tipuri de autospeciale de stingere şi auxiliare din înzestrarea pompierilor

Nr.

crt.

Denumire autospecială Indicativ

1 Autopompă de primă intervenţie şi comandă APIC

2 Autopompă cisternă APC

3 Autopompă cisternă de alimentare cu apă APCA

4 Autotun de stingere a incendiilor ATI

5 Autopompă cisternă cu tun APCT

6 Autospecială de stingere a incendiilor cu spumă ASpS

171

7 Autospecială de stingere a incendiilor cu pulbere ASpP

8 Autospecială de stingere a incendiilor cu dioxid de carbon ASpCO2

9 Autospecială de stingere a incendiilor cu substanţe organohalogenate (haloni) ASpH

10 Autospecială de stingere a incendiilor cu jet de gaze ASpJG

11 Autospecială de evacuare a fumului, gazelor şi de iluminat ASpFGI

12 Autoscară ASc

13 Autoplatformă ridicătoare APR

14 Autocamion de intervenţie ACI

15 Autospecială de intervenţie la incendii ASpII

16 Autospecială de control tehnic de prevenire a incendiilor ASp CTP

Tabelul 4.25 Caracteristici autospeciale de stingere cu apă şi spumă, pentru România

Caracteristică

Tip autospecială

APCT

R-8135

FA

APCT

R-10215

F şi FA

APCA

(APCAT)

R-12215

DFA

ATI

R-12215

DFA

ATI

R-19259

DF

ASpLS

DF

R-19255

R-19256

DF

Lungime (mm) 8200 8500 8600 7730 9080 9220

Lăţime (mm) 2370 2500 2500 2500 2500 2500

Înălţime maximă (mm) 3160 3500 3100 3010 3250 3450

Gardă la sol (mm) 330 305 300 310 350 350

Masă totală (cu

plinurile

făcute şi complet

echipat) (kg)

12500 16400 21500

(22000)

21400 26850 25340

Rezervor pentru apă (l) 2800 3500 9000

(9000)

7500 1000 6000

Echipaj (număr maxim

de persoane)

8 8 4 6 6 6

Viteza maximă a

deplasării (km/oră)

80 86 80 80 85 73/84

Viteză medie economică

(km/oră)

40 40 40 40 45 40

172

Nave de stingere a incendiilor

Navele de stingere a incendiilor, maritime şi fluviale sunt mijloace destinate

intervenţiilor pe apă şi în porturi (figura 4.50). Ele sunt construite şi echipate special cu

instalaţiile necesare de stingere a incendiilor cu apă, spumă şi pulbere, având în dotare diverse

accesorii de protecţie împotriva incendiilor şi substanţe stingătoare în cantitate mare.

Figura 4.50 Navă fluvială de stingere a incendiilor

(Galaţi)

Trenuri de stingere a incendiilor

Trenurile de stingere a incendiilor sunt garnituri de tren care cuprind vagoane echipate cu

instalaţii de stingere a incendiilor cu apă, spumă şi pulbere şi vagoane cisternă pentru transportul

apei (figura 4.51). Totodată, în dotarea acestor trenuri sunt prevăzute diverse accesorii de

protecţie la incendii şi echipamente necesare intervenţiilor pentru stingerea incendiilor.

Figur 4.51 Trenuri de stingere a incendiilor

Aeronave de stingere a incendiilor

Aeronavele de stingere a incendiilor, avioane, elicoptere sunt aeronave echipate cu

agregatele corespunzătoare în vederea utilizării la acţiunile pentru contracararea efectelor

incendiilor sau pentru salvări în cazul unor calamităţi (figura 4.52).

173

Figura 4.52 Avion de stingere a incendiilor

4.4.3 Accesorii pentru prevenirea şi stingerea incendiilor

Accesoriile pentru prevenirea şi stingerea incendiilor (figura 4.53) sunt aparate,

dispozitive, echipamente şi produse care se folosesc, uzual, ca material auxiliar în acţiunile

pentru stingerea incendiilor şi salvarea oamenilor de la incendii şi calamităţi; după destinaţia lor,

se clasifică conform tabelului 4.26.

Figura 4.53 Accesorii P.S.I.

(site IASISTING)

Tabelul 4.26 Coduri accesorii pentru prevenirea şi stingerea incendiilor

Nr.

crt.

Denumire accesoriu Denumirea codificată

1 Echipamente şi accesorii de salvare E.A.S.

2 Accesorii pentru apă A.A.

3 Accesorii pentru spumă A.S.

4 Accesorii pentru protecţie A.P.

5 Accesorii pentru tăiat şi demolat A.T.D.

174

6 Accesorii pentru iluminat A.I.

7 Aparatură pentru transmisiuni A.T.

8 Stingătoare portative S.P.

9 Accesorii diverse A.D.

Bibliografie la Construcţiile în contextul securităţii la incendiu în România

1. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, EdituraTehnică, Bucureşti,1993.

2. Crăciun, I., Secară, V., Calotă, S., Niţă, A, Şerbu, T., Gherghinoiu, I., Roth, M.,Vale, I.,

Bălulescu, R., Protecţia împotriva incendiului, ghid pentru aplicarea normelor generale de

prvenire şi stingere a incendiilor, Editura Service Pompieri, Bucureşti, 2000.

3. Calotă, S., Lencu, V., Şerbu, T., Protecţia împotriva incendiilor, vol.1, Editura Service

Pompieri, Bucureşti,1998.

4. ***, Termeni şi expresii P.S.I., Ministerul de Interne-Comandamentul Pompierilor, Serviciul

Editorial, Bucureşti, 1991.

5. ***, Regulamentul privind stabilirea categoriei de importanţă a construcţiilor, aprobat prin

Hotărârea Guvernului nr. 766/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352

din 10 decembrie 1997.

6. ***, Norme generale de prevenire şi stingere a incendiilor aprobate prin Ordinul nr. 775 din

22 iulie 1998, Monitorul Oficial partea I, nr. 348 din 09.10.1998, Bucureşti, 1998.

7. ***, Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor indicativ P.118/1999, IPCT, Bucureşti 1999.

8. ***, Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor Normativului

P.118/1999-Siguranţa la foc a construcţiilor. Indicativ MP008-2000, IPCT, Bucureşti, 2000.

9. ***, Norme generale de apărare împotriva incendiilor aprobate cu ordinul nr. 163 din

28.02.2007.

Bibliografie la Măsuri de protecţie la incendiu referitoare la clădiri

1. Bălulescu P., Crăciun I., Agenda pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti,1993.

2. Bryan J.L., A selected historical review of human behaviour in fire, The official magazine of

the Society of Fire Protection Engineers, nr. 16, Cleveland, OH 44114 USA, 2002.

3. Burlacu, L., Alexandrescu, I., Consideraţii asupra corelării nivelului de risc de incendiu cu

gradul de dotare cu instalaţii speciale de detectare si stingere, Conferinţa tehnico-ştiinţifică

“Instalaţii pentru construcţii şi economia de energie”, 1 - 2 iulie 1999, Editura Venus, pp. 446 –

455, Iaşi, 1999.

4. Burlacu L., Diaconu-Şotropa D., Performanţa privind securitatea la incendiu a construcţiilor,

Review AICPS, nr. 1/2007 Ediţie nouă, ISSN 1454-928X, Bucureşti, 2007.

5. Crăciun, I., Secară, V., Calotă, S., Niţă, A, Şerbu, T., Gherghinoiu, I., Roth, M.,Vale, I.,

Bălulescu, R., Protecţia împotriva incendiului, ghid pentru aplicarea normelor generale de

prvenire şi stingere a incendiilor, Editura Service Pompieri, Bucureşti, 2000.

6. Calotă ,S., Lencu, V., Şerbu, T., Protecţia împotriva incendiilor, vol.1, Editura Service

Pompieri, Bucureşti,1998.

7. Farcaş, D., Protecţia activă împotriva incendiilor. Pompierii Români nr.9/1990, pp.20-21,

Bucureşti, 1990.

8. Roitman, M.I., Măsuri de prevenire a incendiilor în construcţii. Direcţia Paza Contra

Incendiilor, Bucureşti, 1957.

9. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de vedere al prevenirii

incendiilor. Indicativ NPCI 1957. Editura Tehnică. Bucureşti 1957.

175

10. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de vedere al

prevenirii incendiilor. Indicativ NPCI 1961. Editura Tehnică. Bucureşti 1961.

11. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de vedere al

prevenirii incendiilor. Indicativ NPCI 1964. Editura Tehnică. Bucureşti 1964.

12. ***, Normativ republican pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de vedere

al prevenirii incendiilor. Indicativ NPCI 1972 Ediţia 1974. Buletinul Construcţiilor nr.3/1974.

13. ***, Normativ departamental pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de

vedere al prevenirii incendiilor în industria chimică, indicativ NPCICh-1977 emis de Ministerul

Industriei Chimice cu ordinul nr. 1862/1976

14. ***, Prevenirea incendiilor în proiectarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii. Ministerul de

Interne - Comandamentul Pompierilor - Serviciul Cultural, Presă şi Editorial, Bucureşti 1973

15. ***, Norme tehnice privind protecţia construcţiilor contra focului. Indicativ P.118/1983.

16. ***, Normativ departamental privind proiectarea şi executarea construcţiilor şi instalaţiilor

din punct de vedere al protecţiei contra acţiunii focului în ramura agriculturii şi industriei

alimentare. Indicativ NPCIA/1984.

17. ***, Prevenirea incendiilor în proiectarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii, Ministerul de

Interne - Comandamentul Pompierilor-Serviciul Cultural, Presă şi Editorial, Bucureşti, 1973.

18. ***, Termeni şi expresii P.S.I., Ministerul de Interne-Comandamentul Pompierilor, Serviciul

Editorial, Bucureşti, 1991.

19. Regulamentul privind stabilirea categoriei de importanţă a construcţiilor, aprobat prin

Hotărârea Guvernului nr. 766/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352

din 10 decembrie 1997.

20. ***, Norme generale de prevenire şi stingere a incendiilor aprobate prin Ordinul nr. 775 din

22 iulie 1998, Monitorul Oficial partea I, nr. 348 din 09.10.1998, Bucureşti, 1998.

21. ***, Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor indicativ P.118/1999, IPCT, Bucureşti

1999.

22. ***, Manual privind exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor Normativului

P.118/1999-Siguranţa la foc a construcţiilor. Indicativ MP008-2000, IPCT, Bucureşti, 2000.

23. ***, Ghid pentru proiectarea, executarea şi exploatarea dispozitivelor şi sistemelor de

evacuare a fumului şi a gazelor fierbinţi din construcţii în caz de incendiu-Indicativ GP-063-

2001, IPCT-SA, Bucureşti, 2001.


28.02.2007.

25. ***, Fire Egineering Design Guide, Third Edition, Editor Michael Spearpoint, New Zealand

Center For Advanced Engineering, Christchurch-New Zealand, 2008.

26. ***, CEN/TR 12101-5, Sisteme de control al fumului şi gazelor fierbinţi şi metode de calcul

pentru sisteme de ventilare pentru evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, Bucureşti, 2005.

27. ***, European Guideline, CFPA-E No 19, Fire safety engineering concerning evacuation

from buildings, 2009.

Bibliografie la Măsuri de protecţia la incendiu referitoare la instalaţii utilitare

1. ***, Prevenirea incendiilor în proiectarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii, Ministerul de

Interne-Comandamentul Pompierilor-Serviciul Cultural, Presă şi Editorial, Bucureşti, 1973.

2. ***, Ghid pentru instalaţii electrice cu tensiuni până la 1000 v c.a. şi 1500 v c.c. indicativ GP

052-00.

3. ***, Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de ventilare şi

climatizare, indicativ I.5-2010.

4. ***, Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor, indicativ P 118-99, IPCT-SA, Bucureşti,

1999.

5. ***, Normativ pentru proiectarea şi execuţia sistemelor de alimentare cu gaze petroliere

lichefiate (GPL), I.31/99.

176

6. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire centrală, indicativ

I.13-2002.

7. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice aferente clădirilor,

indicativ I 7-2011.

8. ***, Norme tehnice pentru proiectarea şi executarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale,

Indicativ NT - DPE - 01/2004, aprobate cu Ordinul M.E.C. Nr. 58/2004.


28.02.2007.

Bibliografie la Mijloace tehnice de contracarare a incendiilor în construcţii

1. Bălulescu P., Călinescu V., Instalaţii speciale de stins incendii, Direcţia pază contra

incendiilor M.A.I, 1958.

2. Bălulescu P., Călinescu V., Instalaţii automate de detectare şi stingere a incendiilor, Ed.

Tehnică, Bucureşti, 1977.

3. Bălulescu P., Popescu I., Ciucă Şt., Îndrumătorul pompierului civil, Oficiul de informare

documentară pentru Industria Construcţiilor de Maşini, Bucureşti, 1987, pp. 316-342.

4. Vintilă, Şt. şi alţii, Instalaţii sanitare şi de gaze. Îndrumător de proiectare, Ed. Tehnică,

Bucureşti, 1987.

5. ***, STAS 4989/1955 - Utilaj de stins incendii. Găleata stingător.

6. ***, STAS 6695/1963 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare. Tipizare.

7. ***, STAS 7321/1965 - Utilaj de stins incendii. Stingător portativ cu tetraclorură de carbon tip

L 2.5.

8. ***, STAS 7817/1967 - Material de stins incendii. Pulvogen.

9. ***, STAS 5780/1969 - Material de stins incendii. Produs generator de spumă aeromecanică.

10. ***, STAS 4918/1969 - Utilaj de stins incendii. Stingător portativ cu pulbere.

11. ***, STAS 9333/1973 - Utilaj de stins incendii. Hidrant pentru schele petroliere.

12. ***, STAS 9366/1973 - Utilaj de stins incendii. Deversoare de spumă chimică.

13. ***, STAS 6983/1974 - Utilaj de stins incendii. Generator de spumă chimică.

14. ***, STAS 9576/1-1974 - Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Sprinklere, drencere şi

pulverizatoare de apă. Reguli şi metode de verificare a caracteristicilor hidraulice de funcţionare.

15. ***, STAS 9576/2-1974 - Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Declanşarea sprinklerelor.

Reguli şi metode de verificare.

16. ***, Normativ departamental pentru proiectarea şi executarea construcţiilor din punct de

vedere al prevenirii incendiilor în industria chimică, indicativ NPCICh-1977, emis de Ministerul

Industriei Chimice cu ordinul nr. 1862/1976, pp.94-154.

17. ***, STAS 2501/1979 - Utilaj de stins incendii. Hidrant interior pentru clădiri.

18. ***, STAS 695/1980 - Utilaj de stins incendii. Hidrant subteran Pn 10.

19. ***, STAS 3081/1980 - Utilaj de stins incendii. Cutii metalice pentru hidrant interior.

Dimensiuni.

20. ***, STAS 3479/ 1980 - Utilaj de stins incendii. Hidrant de suprafaţă.

21. ***, STAS 6264/1980 - Utilaj de stins incendii. Ţevi de refulare de mână, simple.

Dimensiuni.

22. ***, STAS 7771/1/1981- Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Determinarea rezistenţei la

foc a elementelor de construcţie.

23. ***, STAS 8790/1981- Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Determinarea puterii

calorifice.

24. ***, STAS 697/1982 - Utilaj de stins incendii. Hidrant portativ cu robinete.

25. ***, STAS 9342/1982 - Măsuri de siguranţă contra incendiilor. Cămine pentru alimentarea

directă a pompelor mobile. Prescripţii de proiectare.

26. ***, STAS 5262/1983 - Utilaj de stins incendii. Amestecător de linie pentru spumă

mecanică.

177

27. ***, STAS 6782/1983 - Utilaj de stins incendii. Ţevi de refulare de mână cu robinet.

Dimensiuni.

28. ***, STAS 11976/1983 - Instalaţii de stingere a incendiilor. Instalaţii de stingere cu spumă.

Prescripţii de proiectare.

29. ***, STAS 4607/1984 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare transportabile cu spumă chimică.

30. ***, STAS 12260/1984 - Instalaţii fixe de stingere cu apă pulverizată.

31. ***, STAS R 12245/1984 - Instalaţii de stingere cu abur. Prescripţii de proiectare.

32. ***, STAS 1478 – 84 - Alimentarea cu apă la construcţii civile şi industriale.

33. ***, STAS 698/1986 - Utilaj de stins incendii. Hidrant portativ.

34. ***, STAS 9752/1986 - Utilaj de stins incendii. Stingător portativ cu dioxid de carbon.

35. ***, STAS 12507/1986 - Instalaţii de stingere a incendiilor. Instalaţii de stingere cu azot .

Prescripţii de proiectare.

36. ***, Normative tehnice privind exploatarea, repararea, scoaterea din funcţiune, declasarea şi

casarea mijloacelor tehnice de prevenire şi stingere aincendiilor, Indicativ NERC/1985, aprobate

prin ordinul Ministrului de Interne nr. 2370 din 11.09.1985. I.P. Filaret, Bucureşti 1986.

37. ***, Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea instalaţiilor de stingere a

incendiilor, indicativ NP 086-05.

38. ***, STAS 4919/1987 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare transportabile cu pulbere şi

dioxid de carbon.

39. ***, STAS 12523/1987 - Instalaţii de stingere a incendiilor. Instalaţii fixe de stingere cu

pulbere. Prescripţii de proiectare.

40. ***, Standard for the Installation of Sprinkler Systems .NFPA Quincy, Massachusetts, 1987.

41. ***, STAS 12138/1991 - Material de stins incendii. Pulbere uscată pe bază de aducţii de

uree.

42. ***, STAS 4918/1992 - Utilaj de stins incendii. Stingătoare portative cu pulbere.

43. ***, SR EN 2/1995 - Clase de incendii.

44. ***, SR EN 3-3/1997 - Stingătoare de incendii portative. Partea 3: Construcţie, rezistenţă la

presiune, încercări mecanice.

45. ***, SR EN 3-6/1997 - Stingătoare de incendii portative. Partea 6: Mod de evaluare a

conformităţii stingătoarelor portative cu EN 3. Partea 1 - 5.

46. ***, SR EN 54-1/1998 - Sisteme de detectare şi alarmă la incendiu. Partea 1: Introducere.

47. ***, SR EN 3-1/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 1: Descriere, durată de

funcţionare, focarele tip de clasele A şi B.

48. ***, SR EN 3-2/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 2: Etanşeitate, încărcare

dielectrică, încercare de tasare, dispoziţii speciale.

49. ***, SR EN 3-4/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 4: Încărcături, focare minime

impuse.

50. ***, SR EN 3-5/1999 - Stingătoare de incendii portative. Partea 5: Specificaţii şi încercări

suplimentare.

51. ***, prEN 12845/ 2002 - European Standard- Fixed firefighting systems – Automatic

sprinkler systems - Design, installation and maintenance.

52. ***, Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de semnalizare a incendiilor şi a

sistemelor de alarmare contra efracţiei din clădiri I.18/2 din 2002.

53. ***, Fire Protection Handbook, Nineteenth Edition, Copyright 2003, NFPA Quincy,

Massachusetts, 2003.


28.02.2007.

protectia la incendiu in constructii

Documents