raspunderea civila contractuala pentru prejudiciile patrimoniale
DESCRIPTION
Raspunderea Civila Contractuala Pentru Prejudiciile PatrimonialeTRANSCRIPT
I. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE
PATRIMONIALE
I.1. Noţiunea răspunderii civile
contractuale................................................1
I.2. Prejudiciile patrimoniale
contractuale ...................................................1
I.3. Elementele structurale ale răspunderii
contractuale ...............................2
I.3.1 Fapta
prejudiciabilă..................................................................2
I.3.2
Prejudiciul ..............................................................................5
I.3.3 Raportul de
cauzalitate ............................................................6
I.3.4 Culpa sau vinovăţia
debitorului .................................................7
I.4. Exonerarea de
răspundere ...................................................................8
I.4.1 Forţa majoră şi cazul
fortuit .....................................................8
I.4.2 Fapta creditorului sau fapta unui
terţ........................................10
I.5. Daunele
interese.................................................................................11
I.5.1
Noţiune..................................................................................11
I.5.2 Punerea în
întârziere...............................................................11
I.5.3 Daunele
compensatorii ...........................................................13
I.5.4. Daunele
moratorii .................................................................14
1
I.5.5. Evaluarea daunelor
interese ...................................................14
I.5.5.1 Evaluarea
judiciară ....................................................15
I.5.5.2. Evaluarea convenţională. Clauza
penală......................15
I.6. Convenţii de modificare a răspunderii
contractuale ...............................17
II. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE
NEPATRIMONIALE
II.1. Prejudiciile
nepatrimoniale ..................................................................19
II.1.1 Prejudiciile
corporale ..............................................................19
II.1.2 Prejudiciile aduse personalităţii
umane ....................................20
II.2. Admisibilitatea răspunderii pentru prejudiciile
nepatrimoniale ...............20
II.3. Domeniul răspunderii contractuale pentru prejudiciile
nepatrimoniale ....21
II.4. Regimul răspunderii contractuale pentru prejudicii
nepatrimoniale .........22
BIBLIOGRAFIE
I. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE PATRIMONIALE
I.1. Noţiunea răspunderii civile contractuale
Neexecutarea voluntară a obligaţiilor contractuale de către
debitor dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în
natură şi la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obţine
2
prestaţia care i se datorează sau de constrângere economică a
debitorului în acelaşi scop.
În situaţia când una dintre părţile contractante nu execută
prestaţiile pe care le datorează, cealaltă parte contractantă poate
obţine executarea prin echivalent. Cu alte cuvinte, se angajează
răspunderea civilă contractuală a debitorului, care va fi obligat să
plătească creditorului sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru a-i
repara prejudiciul cauzat.
În doctrină răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind
obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat
creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori
cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat2.
Răspunderea contractuală apare ca o aplicaţie particulară a
principiului răspunderii civile, în situaţiile în care prejudiciul este
cauzat prin încălcarea unei obligaţii asumată printr-un contract.
I.2. Prejudiciile patrimoniale contractuale
Sunt prejudicii patrimoniale pagubele care au un conţinut
economic evaluabil în bani; de exemplu, proprietarul al cărui bun a
fost distrus din culpă sau cu intenţie de către un terţ, are dreptul la
repararea pagubei astfel suferite sub forma unei despăgubiri în bani,
echivalentă cu valoarea bunului ce i-a fost distrus.
Dacă pagubele rezultă din acte sau fapte precontractuale, ele
pot fi numite prejudicii patrimoniale precontractuale. Dacă pagubele
rezultă din neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu
întârziere a unor obligaţii contractuale, ele sunt prejudicii
patrimoniale contractuale, iar dacă pagubele rezultă din acte sau
fapte extracontractuale, ele sunt prejudicii patrimoniale
extracontractuale.
2 M. ELIESCU, RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, pag. 7
3
Tot sub aspect terminologic, pentru a desemna pagubele cu
conţinut economic susceptibile de a fi evaluate în bani, jurisprudenţa
şi doctrina folosesc atât denumirea de prejudicii materiale, cât şi
denumirea mai largă de prejudicii patrimoniale.
În domeniul răspunderii contractuale, este preferabilă
denumirea de prejudicii patrimoniale, întrucât este de natură a
cuprinde pagubele rezultate din acte şi fapte variate, cum sunt:
încălcarea de către vânzător a obligaţiei de a da prin distrugerea
bunului mobil vândut; îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligaţii
de a face, ca de exemplu în contractul de antrepriză, edificarea
clădirii cu vicii ascunse, sau încălcarea unei obligaţii de a nu face, ca
de exemplu, împiedicarea creditorului de a-şi exercita dreptul de a
trece pe terenul debitorului, când dreptul a fost constituit cu titlu
oneros sub formă de servitute convenţională.
I.3. Elementele structurale ale răspunderii
contractuale
Pentru a fi în prezenţa răspunderii contractuale este necesar să
fie întrunite patru condiţii: fapta ilicită, prejudiciabilă, care constă în
neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale asumate de
debitor prin contractul valabil încheiat cu creditorul, existenţa unui
prejudiciu în patrimoniul creditorului, existenţa unui raport de
cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul creditorului şi
existenţa culpei, greşelii sau vinovăţiei debitorului.
I.3.1. Fapta prejudiciabilă
Fapta debitorului este prejudiciabilă când neexecutarea sau
executarea defectuoasă ori tardivă a obligaţiei a cauzat un prejudiciu
creditorului. Dacă însă neexecutarea nu a cauzat nici un prejudiciu,
4
nu există temei legal pentru promovarea acţiunii în răspundere
contractuală.
Aşa fiind fapta ilicită, prejudiciabilă, săvârşită de debitorul
contractual constă în încălcarea dreptului de creanţă al celeilalte
părţi prin neexecutarea obligaţiilor contractuale.
Sintagma ”neexecutarea obligaţiilor contractuale” are două
înţelesuri: lato sensu, constă în neexecutarea, executarea
necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor şi stricto sensu,
constă numai în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii.
Neexecutarea obligaţiei
Neexecutarea unei obligaţii poate fi totală sau parţială,
culpabilă sau neculpabilă.
a) Neexecutarea totală sau parţială
În caz de neexecutare totală, angajarea răspunderii este certă,
pe când în caz de neexecutare parţială, se face distincţia următoare:
dacă obiectul obligaţiei este indivizibil, neexecutarea angajează
răspunderea debitorului, iar dacă obiectul este divizibil, urmează a se
aprecia măsura în care obligaţia poate fi considerată executată.
b) Neexecutarea culpabilă şi neculpabilă
Neexecutarea este culpabilă când, deşi aceasta era posibilă,
debitorul refuză cu rea-credinţă de a o îndeplini şi este neculpabilă în
caz de imposibilitate de executare3.
De orientare la delimitarea între neexecutarea culpabilă şi cea
neculpabilă este clasificarea în obligaţii de rezultat şi obligaţii de
mijloace.
La obligaţiile de rezultat răspunderea debitorului este angajată
prin simplul fapt material al neobţinerii rezultatului urmărit. De aceea
creditorul trebuie să facă numai dovada faptului că rezultatul nu a
fost atins. Aceasta înseamnă că, la asemenea obligaţii, culpa
creeditorului nu constituie o condiţie necesară a răspunderii sale.
3 De exemplu, distrugerea bunului vândut într-o catastrofă naturală sau, caz de imposibilitate juridică de executare, bunul vândut a fost sechestrat în interes public
5
Se pot ivi însă şi cazuri în care creditorul să aibă interesul de a
dovedi culpa debitorului, de exemplu la livrarea de mărfuri cu lipsuri
cantitative, caz în care angajarea răspunderii debitorului necesită
dovedirea de către creditor a lipsurilor respective. Se poate însă
considera că dovada lipsurilor echivalează – sau poate echivala, în
funcţie de mărimea lipsurilor – cu dovedirea neobţinerii rezultatului
avut în vedere.
În cazul obligaţiilor de mijloace răspunderea pentru
neexecutare este angajată numai dacă debitorul nu a depus diligenţa
la care s-a îndatorat; faptul că rezultatul urmărit nu a fost atins nu
angajează răspunderea debitorului ca la obligaţiile de rezultat. De
aceea creditorul trebuie să facă dovada că debitorul nu a depus
diligenţa convenită conform standardului îndeobşte cerut în domeniul
respectiv de activitate şi că, deci, el răspunde pentru neexecutarea
obligaţiei de mijloace, sau cum mai e numită, de diligenţă, datorată.
Executarea defectuoasă a obligaţiei
Este defectuoasă executarea la care prestaţia nu corespunde
clauzelor contractuale sau standardelor uzuale.
Asemenea prestaţii necorespunzătoare sunt relativ frecvente la
contractele de vânzare-cumpărare şi în cele de prestări servicii.
Problema executării defectuoase se poate pune numai la
obligaţiile în natură, ea neputând fi invocată la obligaţiile pecuniare,
care pot fi executate întotdeauna prin monede, respectiv prin semne
ale monedei legale sau de plată, adică cea care are curs legal la locul
plăţii, ceea ce înseamnă că numai la obligaţiile în natură putem vorbi
de calitatea prestaţiei şi nu la obligaţiile pecuniare.
Executarea tardivă a obligaţiei
Prin executarea tardivă a obligaţiei contractuale se înţelege
faptul că debitorul a executat în natură prestaţiile sale sau este gata
să le execute după împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând
astfel creditorului un prejudiciu.
6
Întârzierea în executarea obligaţiilor comportă, după
împrejurări, două soluţii: dacă termenul de executare a fost prevăzut
ca esenţial în contract, creditorul poate refuza primirea prestaţiei,
situaţia în care obligaţia va fi considerată ca neexecutată.
Fără a deosebi însă, după cum termenul de executare a fost
prevăzut ca esenţial sau neesenţial, dacă creditorul primeşte
prestaţia, el va avea dreptul numai la plata de daune-interese
moratorii4.
I.3.2. Prejudiciul
Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură
patrimonială efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de
creanţă aparţinând creditorului său contractual, prin neexecutarea
lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat5.
Pentru a fi reparabil, prejudiciul patrimonial cauzat prin fapta
debitorului trebuie să fie cert, actual şi previzibil.
Prejudiciul trebuie să fie sigur atât în ce priveşte existenţa sa,
cât şi în ce priveşte posibilitatea de a fi stabilit, adică de a fi constatat
şi evaluat în bani.
Această cerinţă este explicabilă prin faptul că dacă
incertitudinea priveşte existenţa prejudiciului, nu se poate ştii dacă s-
a născut dreptul la acţiunea în reparaţiune, iar în cazul în care
incertitudinea priveşte întinderea prejudiciului, nu se poate stabili
valoarea creanţei ce urmează a fi reclamată.
Cerinţa ca prejudiciul să fie actual complineşte cerinţa
certitudinii prejudiciului. Prejudiciile actuale sunt acelea care s-au
produs în totalitate până la data când se cere repararea lor.
4 I. ALBU, CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 pag. 2455 L. POP, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 339
7
Pe lângă prejudiciul actual propriu-zis, care s-a produs în
întregime, îndeplineşte prin anticipaţie cerinţa de a fi actual şi
prejudiciul care prin natura sa se prelungeşte în viitor.
Prejudiciile viitoare şi certe sunt prejudiciile care, nu s-au
produs, dar este sigur că se vor produce şi pot fi evaluate în prezent,
pe bază de elemente suficiente6.
Nu îndeplinesc însă cerinţa de a fi considerate ca actuale prin
anticipaţie prejudiciile eventuale sau ipotetice, acestea nefiind
susceptibile de reparare cât timp durează incertitudinea producerii
lor.
Prejudiciul trebuie să fie previzibil. Conform art. 1085 Cod civil
debitorul nu răspunde decât de daunele interese care au fost
prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când
neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său. Acest text legal
cuprinde în prima parte o regulă, aceea că în materie contractuală
numai prejudiciul prevăzut sau previzibil este reparabil, regulă ce se
justifică prin faptul că obligaţia părţilor contractante de a repara
prejudiciile pe care şi le-ar aduce una alteia prin neexecutarea, lato
sensu, a prestaţiilor ce le incumbă, rezultă tocmai ca şi contractul din
voinţa lor, iar în partea finală textul prevede o excepţie, aceea că
neexecutarea dolosivă obligă pe debitor la repararea integrală a
prejudiciului, adică atât al celui imprevizibil, întocmai ca la
răspunderea delictuală, excepţie justificată prin raţionamentul că
debitorul de rea-credinţă nu merită beneficiul unei reguli limitative de
răspundere.
I.3.3. Raportul de cauzalitate
Pentru angajarea răspunderii contractuale se cere ca între fapta
prejudiciabilă a debitorului şi prejudiciu să existe o legătură de la
6 Trib. Suprem, secţ. Civ., dec. nr. 924/1973, Culegere de Decizii 1973, pag. 175Trib. Jud. Mureş, dec. pen. Nr. 176/1999 (nepublicată)
8
cauză la efect. În domeniul contractual, legătura dintre fapta
debitorului şi prejudiciul adus creditorului este anume prevăzută de
art. 1086 Cod civil7.
În interpretarea dispoziţiilor art. 1086 Cod civil s-a considerat
că, întrucât textul legal cere ca prejudiciul să fie necesar, este cauzal
şi prejudiciul indirect necesar, adică cel determinat în mod
neîndoielnic de neexecutarea lato sensu, a obligaţiei de către debitor,
care astfel este asimilat cu prejudiciul direct.
Legea prezumă că prejudiciul suferit de creditor provine din
neexecutarea obligaţiei de către debitor.
Prezumţia rezultă din prevederile art. 1082 Cod civil, conform
cărora debitorul este ţinut la plata de daune-interese, afară dacă
executarea, executarea defectuoasă sau întârzierea în executare
provin dintr-o cauză străină care nu-i pate fi imputată.
În temeiul acestei prezumţii, numită şi prezumţie de
responsabilitate, creditorul este scutit de dovada legăturii de
cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu.
Totodată, însă, debitorul poate răsturna prezumţia de
cauzalitate, dovedind că prejudiciul suferit de creditor provine dintr-o
cauză care nu-i este imputabilă. Prin această dovadă se exclude
legătura de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu, ceea ce
îl exonerează de răspundere.
I.3.4. Culpa sau vinovăţia debitorului
Condiţia culpei debitorului a trezit dispute doctrinare. Astfel s-a
observat8 că din ansamblul obligaţiilor contractuale, neexecutarea
unora angajează într-adevăr răspunderea debitorului numai dacă
7 Art. 1086 Cod civil: Chiar în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a executării obligaţiei.8 I. ALBU, CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 Pag. 243
9
acesta se află în culpă (de exemplu în cazul obligaţiei de a pregăti un
elev pentru un examen la care acesta nu a reuşit, răspunderea
meditatorului va fi angajată numai dacă se dovedeşte culpa sa), pe
când în privinţa altor obligaţii, neexecutarea lor angajează
răspunderea debitorului independent de existenţa sau inexistenţa
culpei sale (de exemplu, în caz de neexecutare a obligaţiei de a da o
sumă de bani). De aceea se consideră că nu mai poate fi generalizată
culpa ca element al răspunderii contractuale, ci pentru cazurile în
care culpa condiţionează răspunderea, aceasta e considerată ca
cerinţă a faptei prejudiciabile a debitorului de a fi şi culpabilă.
Alţi autori consideră însă culpa ca element structural, de sine
stătător, al răspunderii, ce rezultă clar din interpretarea art.1080 şi
1082-1083 Cod civil, precum şi din alte texte din materia contractelor
speciale9. În opinia acestora pentru dovedirea existenţei culpei va fi
necesară luarea în considerare a clasificării obligaţiilor contractuale
după obiectul lor în: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. Astfel
în cazul obligaţiilor de rezultat culpa debitorului este prezumată. În
cazul obligaţiilor de mijloace, nevinovăţia este prezumată. Ambele
prezumţii sunt relative.
I.4. Exonerarea de răspundere
Evenimentele şi faptele care îl exonerează de răspundere pe
debitor sunt: forţa majoră, cazul fortuit, fapta creditorului sau fapta
unui terţ.
I.4.1. Forţa majoră şi cazul fortuit
9L. POP, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag.342, P.M. COSMOVICI, DREPT CIVIL, DREPTURI REALE, OBLIGAŢII, CODUL CIVIL, Editura All Beck, Bucureţti 1998, pag. 312
10
Conform art. 1083 cod civil, debitorul nu datorează daune-
interese când dintr-o forţă majoră sau un caz fortuit a fost împiedicat
să-şi execute obligaţia.
În acest text legal denumirile de forţă majoră şi caz fortuit sunt
folosite ca sinonime, ca exprimând una şi aceeaşi noţiune.
O parte a doctrinei juridice consideră că forţa majoră şi cazul
fortuit se aseamănă, dar că prezintă deosebiri care le definesc ca
noţiuni distincte.
Forţa majoră
Denumirea de forţă majoră este utilizată în două înţelesuri: lato
sensu, care include şi cazul fortuit, potrivit căruia forţa majoră evocă
un eveniment irezistibil şi imprevizibil, neimputabil debitorului, ce-l
pune pe acesta în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, dar şi într-
un înţeles restrâns, stricto sensu, care exclude cazul fortuit, potrivit
căruia evenimentul de forţă majoră trebuie să fie exterior persoanei
şi activităţii debitorului.
Cerinţa esenţială pentru ca un eveniment natural sau social să
poată fi considerat caz de forţă majoră este aceea ca evenimentul să-
l pună pe debitor în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.
Imposibilitatea trebuie să fie absolută, să existe în mod obiectiv
faţă de oricine, astfel încât nimeni să nu poată îndeplini prestaţia
datorată de către debitor10.
Aprecierea imposibilităţii se face in abstracto, prin comparaţie
cu felul în care s-ar comporta în aceeaşi situaţie o persoană care
pune toată grija în îndeplinirea obligaţiilor sale şi nu in concreto, prin
referire la persoana debitorului în cauză. Fac excepţie prestaţiile
strict personale, în cazul cărora moartea sau boala debitorului atrag
imposibilitatea de executare.
Forţa majoră nu poate fi însă invocată în vederea exonerării de
răspundere când obiectul obligaţiilor constă în sume de bani sau alte
bunuri de gen.
10 Ultra posse nemo obligatur – nimeni nu poate fi obligat la imposibil
11
Pentru a exonera de răspundere, evenimentul de forţă majoră
trebuie să fi fost imprevizibil la data încheierii contractului. Dacă
evenimentul a fost previzibil şi totuşi debitorul s-a obligat este de
presupus că fie a făcut-o cu imprudenţă, că a sfidat evenimentul, fie
că şi-a asumat riscul evenimentului. Şi într-un caz şi în altul,
producerea evenimentului nu este exoneratorie de răspundere.
În înţelesul restrâns al noţiunii de forţă majoră, evenimentul
care împiedică executarea obligaţiei trebuie să fie exterior persoanei
debitorului şi sferei sale de activitate. Asemenea evenimente pot fi
naturale, ca o inundaţie sau un cutremur, ori sociale, ca starea de
grevă sau de război.
Cazul fortuit
Această denumire evocă un eveniment irezistibil şi imprevizibil
privind persoana sau activitatea debitorului, neimputabil acestuia,
care îl pune în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.
Pot fi asemenea evenimente: îmbolnăvirea artistului care din
această cauză nu mai poate susţine spectacolul contractat,
distrugerea într-un incendiu a întreprinderii debitorului, care îl pune în
imposibilitate de a mai produce bunurile contractate, avarierea gravă
într-un accident rutier a autovehiculului debitorului, ceea ce îl
împiedică de a efectua transportul convenit.
Jurisprudenţa face numai distincţie terminologică între forţa
majoră şi cazul fortuit, adică pentru a indica originea lor diferită:
evenimente externe în privinţa forţei majore şi evenimente interne
activităţii debitorului în privinţa cazului fortuit.
În ceea ce priveşte regimul şi efectele forţei majore şi ale
cazului fortuit, jurisprudenţa le consideră identice, ca fiind deopotrivă
exoneratorii de răspundere dacă au fost inevitabile, imprevizibile şi
neimputabile debitorului.
În cazul contractelor sinalagmatice, exonerarea de răspundere
a debitorului datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră înseamnă şi
suportarea de către acesta a riscului contractual.
12
I.4.2. Fapta creditorului sau fapta unui terţ
Fapta creditorului şi fapta unui terţ faţă de contract sunt
asimilate cu forţa majoră , adică sunt considerate exoneratorii de
răspundere, dacă au fost pentru debitor irezistibile, imprevizibile şi l-
au pus în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.
Fapta creditorului
Împiedicarea debitorului la executarea obligaţiei chiar de către
creditor este prin concepţie exoneratoare de răspundere, iar
creditorul are a-şi imputa doar lui însuşi neexecutarea obligaţiei.
Spre deosebire de dreptul roman, conform căruia fapta
creditorului trebuia să fie culpabilă, în dreptul civil modern, fapta
creditorului este exoneratorie de răspundere fără a deosebi după
cum ea este sau nu culpabilă. Se cere doar ca fapta creditorului să fie
cauza neexecutării obligaţiei de către debitor.
Exonerarea de răspundere a debitorului poate fi – după caz –
totală sau parţială.
Exonerarea va fi totală când neexecutarea obligaţiei se
datorează exclusiv faptei creditorului.
Exonerarea va fi parţială când neexecutareea obligaţiei se
datorează în parte faptei culpabile a creditorului iar în parte faptei
culpabile a debitorului, sub forma culpei comune sau a concursului de
culpe.
Fapta unui terţ
Dacă un terţ de contract a pus pe debitor în imposibilitate de a-
şi executa obligaţia, el va fi în principiu exonerat de răspundere. Aşa
de exemplu, dacă bunul vândut a fost furat de la vânzător înainte de
a fi predat cumpărătorului, vânzătorul va fi exonerat de răspundere.
I.5. Daunele interese
13
I.5.1. Noţiune
Prin daune-interese înţelegem despăgubirile în bani pe care
debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării
necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale.
În momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii
contractuale, creditorul are dreptul de a pretinde debitorului plata de
daune-interese. În acest mod creanţa sa iniţială este înlocuită cu o
altă creanţă, care are ca obiect suma de bani ce reprezintă
echivalentul prejudiciului suferit.
Întotdeauna daunele interese se stabilesc în bani. Instanţele de
judecată nu sunt competente să-l oblige pe debitor la executarea în
natură a unei alte prestaţii, decât acea stabilită de către părţi în
contract.
I.5.2. Punerea în întârziere
În cazurile în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia
contractuală creditorul trebuie să îl pună în întârziere.
Punerea în întârziere constă, de regulă, într-o notificare, prin
intermediul executorilor judecătoreşti, notificare ce dă expresie
voinţei creditorului de a cere executarea obligaţiei pe care şi-a
asumat-o debitorul. Acelaşi rol îl îndeplineşte însă şi cererea de
chemare în judecată a debitorului, prin care se cere îndeplinirea
obligaţiei asumate de acesta prin contractul încheiat.
Art. 1079 Cod civil prevede că debitorul este de drept pus în
întârziere, fără somaţie de plată în următoarele cazuri:
a) în situaţiile anume prevăzute de lege;
b) când s-a prevăzut expres în contract că debitorul va fi în
întârziere la împlinirea termenului, fără a fi nevoie de
notificare;
14
c) când obligaţia prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât
până la un anumit termen, pe care debitorul nu l-a
respectat;
d) în cazul neexecutării obligaţiilor de a nu face;
e) în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de
furnizare a apei, energiei electrice etc sau obligaţia de
întreţinere a unei persoane;
În ceea ce priveşte efectele punerii în întârziere menţionăm, în
primul rând, transferarea riscurilor asupra debitorului în obligaţiile de
a da un lucru cert, întrucât conform prevederilor art. 1074 alin.1 Cod
civil obligaţia de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul şi de a-l
conserva până la predare, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, lucrul
este în rizico-pericolul creditorului, afară numai când debitorul este în
întârziere, în acest caz rizico-pericolul este al debitorului.
Prin urmare, deşi în cazul contractelor care au ca obiect
transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat –
ori a unui alt drept real – proprietatea sau dreptul se transmite prin
efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul
dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului11, dacă s-
a făcut punerea în întârziere a debitorului obligaţiei de predare a
bunului şi acel bun piere în mod fortuit, riscul va fi suportat de
debitorul obligaţiei, deşi acesta nu mai era proprietar12.
Debitorul nu va răspunde însă nici în acest caz de întâmplările
fortuite ori de forţă majoră dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi în
mâinile creditorului, dacă deci i-ar fi fost dat acestuia13.
În al doilea rând, trebuie amintit şi un alt efect al punerii în
întârziere şi anume faptul că, din acel moment, debitorul datorează
daune-interese, care pot fi moratorii ori compensatorii14.
11 Art. 971 Cod civil12 Res perit debitori113 Art. 1156, alin.2, Cod civil14 P.M. COSMOVICI, DREPT CIVIL, DREPTURI REALE, OBLIGAŢII, CODUL CIVIL, Editura All Beck, Bucureţti 1998 pag. 315
15
I.5.3. Daunele compensatorii
Denumirea de daune compensatorii desemnează cu precizie că
acestea sunt menite a compensa, printr-un echivalent bănesc, adică
printr-o despăgubire, prejudiciul suferit de creditor ca urmare a
neexecutării, executării defectuoase sau cu întârziere de către
debitor a obligaţiei sale, cu alte cuvinte daunele constituie o reparare
prin compensare a prejudiciului cauzat creditorului.
Daunele compensatorii privesc numai obligaţiile în natură,
întrucât numai acestea sunt susceptibile şi de o executare printr-un
echivalent bănesc. Ele nu se aplică obligaţiilor pecuniare, a căror
neexecutare nu poate fi înlocuită printr-un echivalent, ci trebuie
executate tot în bani, iar despre o executare defectuoasă nu poate fi
vorba în acest caz, întrucât plata se poate face numai cu însemne
monetare.
Conform art. 1084 Cod civil15, daunele compensatorii cuprind
două elemente: pierderea efectiv suferită de creditor şi câştigul
pierdut de creditor, care constă în sporul patrimonial pe care
creditorul l-ar fi realizat dacă debitorul şi-ar fi executat obligaţia
asumată. Aşa de exemplu, nelivrarea de către vânzător a materiei
prime poate pune pe cumpărător în situaţia de a sista producţia, ceea
ce îi cauzează pierderi diverse – pierdere efectivă – iar ca urmare a
nerealizării producţiei îl lipseşte şi de beneficiile pe care le-ar fi putut
obţine prin desfacerea produselor – câştigul pierdut.
În ceea ce priveşte întinderea daunelor, conform art. 1085 Cod
civil, debitorul răspunde numai pentru daunele prevăzute sau
previzibile, afară de cazul neexecutării dolosive, când el răspunde şi
pentru daunele imprevizibile16.
15 Art. 1084 Cod civil: Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea cve a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepţiile şi modificările mai jos menţionate.16 Art. 1085 Cod civil: Debitorul nu răspunde decât pentru dsaunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzutela facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său.
16
I.5.4. Daunele moratorii
Denumirea de daune moratorii17 desemnează despăgubirea în
bani pe care debitorul aflat în întârziere trebuie să o plătească
creditorului pentru întârzierea în executarea obligaţiei.
Daunele moratorii pot fi obţinute dacă sunt îndeplinite două
cerinţe şi anume: creditorul să facă dovada prejudiciului suferit şi
debitorul să fie pus în întârziere, întrucât fără acest act se prezumă
consimţirea tacită a creditorului la o amânare a executării obligaţiei.
Daunele moratorii privesc deopotrivă obligaţiile în natură şi cele
pecuniare, cu unele deosebiri privitoare doar la stabilirea
despăgubirilor băneşti.
În ce priveşte obligaţiile în natură, daunele se pot stabili de
către părţile contractante, sub formă de daune moratorii
convenţionale, iar dacă părţile nu o fac, daunele se vor stabili la
cerere, sub formă de daune moratorii judiciare.
În ceea ce priveşte obligaţiile pecuniare, daunele moratorii se
stabilesc printr-un procent la suma datorată, adică la capital şi poartă
denumirea specifică de dobândă, care la rândul ei poate fi de două
feluri: dobândă convenţională sau dobândă legală.
I.5.5. Evaluarea daunelor interese
Stabilirea întinderii daunelor-interese poate fi făcută de
instanţa de judecată, prin acordul de voinţă al părţilor sau direct prin
lege.
I.5.5.1 Evaluarea judiciară
17 De la cuvântul latin mora, care înseamnă întârziere
17
Evaluarea judiciară a daunelor interese se face prin hotărâre
judecătorească. Despre principiile care stau la baza evaluării judiciare
a daunelor-interese am vorbit la pct. 5.3. şi 5.4., unde am studiat
daunele compensatorii şi moratorii.
Vom arăta numai, în completarea celor afirmate anterior, faptul
că principiul reparării integrale a prejudiciului face ca determinarea
lui şi calculul întinderii daunelor interese să aibă loc raportat la
momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. Numai procedându-se
astfel, creditorul poate obţine echivalentul bănesc necesar pentru
repunerea în situaţia anterioară. Totuşi în unele contracte, cum sunt
contractul de transport aerian sau contractul de transport maritim,
legea stabileşte un plafon maxim al daunelor interese. În astfel de
contracte se urmăreşte evitarea ruinei economice a debitorului, care
îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale în condiţii de risc sporit.
I.5.5.2. Evaluarea convenţională. Clauza penală.
Stabilirea întinderilor despăgubirilor poate avea loc şi prin
acordul de voinţă al creditorului şi debitorului, intervenit înainte d
producerea prejudiciului. Această înţelegere se numeşte clauză
penală şi este reglementată de art. 1066-1072 Cod civil.
Clauza penală este acea convenţie prin care părţile evaluează
anticipat daunele interese contractuale18. Despăgubirile se stabilesc
de regulă într-o sumă forfetară.
Clauza penală poate fi stipulată într-o clauză expresă, cuprinsă
în contractul din care se naşte raportul de obligaţii sau într-o
convenţie ulterioară, încheiată înainte de neexecutarea obligaţiilor.
Stipularea clauzei prezintă o mare utilitate practică deoarece se
evită dificultăţile de evaluare judiciară a daunelor-interese, creditorul
nefiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului.
18 CJS, secţ. com., dec. 243/1996, în Revista DREPTUL nr.1/1997 CJS, secţ. com., dec. 642/1996, în Revista DREPTUL nr.3/1997 CJS, secţ. com., dec. 661/1995, în Revista DREPTUL nr.5/1996
18
Pentru a obţine plata sumei stabilită în clauza penală este suficient ca
creditorul să dovedească faptul neexecutării, executarea
necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei.
De asemenea clauza penală are un puternic scop cominator,
fiind un mijloc de presiune asupra debitorului care, ştiind că este
ameninţat cu plata unei sume forfetare ridicate, va face tot posibilul
să execute întocmai prestaţiile datorate.
Suma de bani prevăzută în clauza penală se datorează în locul
daunelor intrese care s-ar putea stabili pe cale judiciară.
Existenţa clauzei penale nu transformă obligaţia iniţială într-o
obligaţie alternativă. Debitorul este lipsit de posibilitatea de a opta
între executarea în natură şi plata sumei prevăzută în clauza penală.
Această posibilitate de a alege o are doar creditorul, dar numai când
obligaţia principală, deşi exigibilă, nu a fost executată în natură de
către debitor.
Clauza penală nu poate fi cumulată cu executarea obligaţiilor în
natură şi nu poate fi cumulată nici cu acordarea de daune-interese
compensatorii prin hotărâre judecătorească. În schimb suma stabilită
prin clauza penală se cumulează cu executarea parţială în natură,
precum şi atunci când a fost stipulată în vederea evaluării anticipate
a daunelor-interese moratorii19.
Clauza penală are un caracter accesoriu, în sensul că, faţă de
obligaţia debitorului de a executa prestaţia datorată în natura sa
specifică, obligaţia sa de a plăti daune-interese este accesorie; de
aceea ineficacitatea obligaţiei principale face inoperantă şi clauza
penală, nu însă şi invers20.
I.5.5.3. Evaluarea legală
19 CSJ, secţ. com., dec. nr. 661/1995, Revista DREPTUL nr.5/1996, pag.12520 I. ALBU, CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 pag. 256
19
Evaluarea legală a daunelor interese se circumscrie doar sferei
obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani.
Obligaţiile de acest fel pot fi executate întotdeauna în natură.
Este motivul pentru care neexecutarea obligaţiei nu poate duce la
obligarea debitorului să plătească daune compensatorii, care constau
într-o sumă de bani egală cu cea datorată. Prin urmare în cazul lor
debitorul poate fi obligat să plătească numai daune-interese
moratorii. Daunele moratorii se cumulează cu executarea obligaţiei.
I.6. Convenţii de modificare a răspunderii
contractuale
Marea majoritate a normelor aplicabile contractelor civile sunt
supletive. Aşa se explică faptul că pot fi modificate prin acordul de
voinţă al părţilor.
Convenţia prin care părţile stabilesc expres clauze de
modificare a răspunderii lor este necesar să fie încheiată înainte de
neexecutarea prestaţiilor şi de producerea prejudiciului.
Este important de precizat faptul că prin convenţie părţile pot
doar să modifice răspunderea contractuală. Ele nu pot stipula în
contract clauze prin care debitorul să fie exonerat de orice
răspundere sau prin care ar fie scutit să răspundă pentru culpa sa
gravă sau pentru dol. Astfel de clauze sunt lovite de nulitate
absolută.
În literatura de specialitate sunt reţinute trei categorii de
clauze, valabile, de modificare a răspunderii contractuale: clauze de
exonerare de răspundere pentru anumite cazuri exceptate sau culpe
determinate, clauze de plafonare sau limitare a răspunderii şi clauze
de agravare a răspunderii.
Clauzele valabile care exonerează de răspundere sunt acelea
care prevăd lipsa răspunderii debitorului atunci când neexecutarea
lato sensu, a obligaţiilror se datorează unei culpe determinate, sau
20
clauzele prin care se reduce numărul obligaţiilor legale al debitorului
cu condiţia de a nu se încălca dispoziţiile imperative ale legii şi
bunele moravuri.
Clauzele de plafonare sau limitare a răspunderii sunt acelea
prin care părţile stabilesc o limită maximă a despăgubirilor la plata
cărora debitorul poate fi obligat pentru neexecutarea, lato sensu, a
prestaţiilor la care s-a îndatorat.
Clauzele valabile prin care se agravează răspunderea sunt
acelea prin care debitorul îşi asumă răspunderea şi în ipoteza când
neexecutarea de către el a prestaţiilor la care s-a obligat se va datora
unor cazuri de forţă majoră determinate.
Condiţiile privitoare la exonerarea în întregime a debitorului sau
la limitarea răspunderii acestuia în cazul neexecutării obligaţiei
contractuale prezintă o deosebită importanţă, ţinând seama de faptul
că uneori, în lipsa unei asemenea convenţii, debitorul nu poate evita
răspunderea printr-un comportament prudent şi diligent.
Desigur, se pune problema în ce măsură este dezavantajat,
prin încheierea unei asemenea convenţii, cocontractantul – creditorul
– având în vedere că debitorul – beneficiarul convenţiei – ar fi
încurajat să nu depună diligenţa necesară pentru îndeplinirea
obligaţiei. S-ar putea spune totuşi că încheind o convenţie de
nerăspundere ori de limitare a răspunderii debitorului, creditorul ar
avea posibilitatea de a micşora preţul ce l-ar datora pentru prestaţia
respectivă21.
21 P.M. COSMOVICI, DREPT CIVIL, DREPTURI REALE, OBLIGAŢII, CODUL CIVIL, Editura All Beck, Bucureţti 1998 pag.316
21
II. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE NEPATRIMONIALE
II.1. Prejudiciile nepatrimoniale
Prejudiciile nepatrimoniale privesc persoana umană şi
personalitatea sa; ele constau în dureri fizice şi psihice, în restrângeri
ale vieţii personale, neajusuri familiale şi sociale, cauzate prin
atingerile aduse drepturilor subiective nepatrimoniale ale persoanelor
fizice şi în mod deosebit atingerilor aduse drepturilor la viaţă,
sănătate integritate corporală, înfăţişare fizică, cinste, onoare,
demnitate, prestigiu, reputaţie, linişte şi intimitate.
Prin tradiţie, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune
morale, întrucât sunt prejudicii care rezultă din atingeri aduse unor
valori morale ale omului. În acest sens se vorbeşte de patrimoniul
moral al omului.
Denumirea de daune morale este folosită cu preponderenţă
atât în vorbirea curentă cât şi în terminologia juridică; chiar mai mult
ea este folosită şi în înţeles de despăgubiri pentru repararea daunelor
morale, de aici şi denumirea de acţiune în daune morale.
În ceea ce priveşte felurile prejudiciilor nepatrimoniale, este de
precizat că spre deosebire de domeniul delictual, în care prejudiciile
22
sunt potenţial nelimitate şi extrem de variate, în domeniul
contractual, prejudiciile sunt restrânse la cele rezultate din
neexecutarea sau executarea defectuoasă a unora dintre obligaţiile
contractuale.
Prejudiciile nepatrimoniale semnalate în jurisprudenţa
contractuală privesc sănătatea, integritatea corporală şi
personalitatea umană.
II.1.1 Prejudiciile corporale
Sunt numite corporale prejudiciile care rezultă din atingerile
aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a omului şi care constau de
obicei în: dureri fizice şi psihice, a căror reparare bănească este
denumită petium doloris, diminuarea facultăţilor mintale, temporară
sau permanentă, prejudiciul de agrement, care constă într-o
micşorare a potenţialului de viaţă sau prejudiciu estetic, care constă
în atingerile aduse înfăţişării şi armoniei fizice a unei persoane.
II.1.2 Prejudiciile aduse personalităţii umane
Din multiplele prejudicii ce pot fi aduse personalităţii umane, în
domeniul contractual sunt de semnalat, cele cauzate inventatorilor şi
autorilor prin deturnarea sau uzurparea operelor şi invenţiilor lor.
II.2. Admisibilitatea răspunderii pentru prejudiciile
nepatrimoniale
Problema răspunderii civile pentru prejudiciile nepatrimoniale s-
a conturat încă în dreptul roman în domeniul delictual şi abia în
dreptul modern în domeniul contractual.
În ceea ce priveşte răspunderea delictuală dreptul roman a
conceput atât noţiunea de daună nepatrimonială, cât şi sancţionarea
23
cu amenzi a unor asemenea delicte. Astfel actele de lovire şi mutilare
corporală, scrierile şi vorbele injurioase, gesturile şi faptele
defăimătoare sau contare bunelor moravuri, ca şi tentativele de
seducţie constituiau delictul de injurie care aveau o acţiune proprie –
actio in iniurianum - şi se sancţiona cu acordarea unei amenzi pe care
autorul faptei trebuia să o plătească victimei delictului.
Practica amenzilor a continuat şi în dreptul medieval, în care
pentru sancţionarea unor delicte private existau adesea tarife
prestabilite.
Codul civil român nu se referă direct la prejudiciile
nepatrimoniale, însă cum în textele privitoare la răspundere foloseşte
termenul de prejudiciu fără nici o adăugire, adică în înţelesul său
generic, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au conchis că termenul
priveşte deopotrivă prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale.
Această interpretare a condus la admisibilitatea de principiu a
răspunderii delictuale pentru prejudiciile nepatrimoniale,
admisibilitate ce nu a fost pusă nicicând la îndoială. Ceea ce a
provocat discuţii prelungite a fost repararea prejudiciilor, şi aceasta
întrucât prin natura lor prejudiciile nepatrimoniale nu sunt
susceptibile de o reparare propriu-zisă, tot ceea ce se poate face este
de a uşura suferinţele persoanelor prejudiciate şi de a le da anumite
satisfacţii.
În ceea ce priveşte răspunderea contractuală pentru prejudiciile
nepatrimoniale, ea a fost formulată doctrinar către sfârşitul secolului
XIX, când în jurisprudenţa din unele ţări europene s-au ivit cazuri în
care din executarea defectuoasă a unor obligaţii contractuale au
rezultat prejudicii nepatrimoniale.
La început instanţele au acordat despăgubiri băneşti pentru
prejudiciile nepatrimoniale numai dacă ele se grefau pe cele
patrimoniale.
În această privinţă, în timpul interzicerii reparării băneşti a
daunelor morale (1952-1989), în jurisprudenţa română s-au semnalat
24
şi unele soluţii curajoase de ocolire a interdicţiei: fie prin luarea în
considerare a daunelor morale în calculul prejudiciilor patrimoniale,
fie chiar prin acordarea distinctă de despăgubiri pentru repararea
daunelor materiale, pe de o parte şi a daunelor morale, pe de altă
parte22.
Cu atât mai mult după înlăturarea interdicţiei reparării băneşti
a daunelor morale, instanţele de judecată sunt îndreptăţite să se
orienteze spre diferenţierea şi în domeniul contractual a prejudiciilor
patrimoniale faţă de prejudiciile nepatrimoniale.
II.3. Domeniul răspunderii contractuale pentru
prejudiciile nepatrimoniale
Domeniul de aplicare a răspunderii contractuale pentru
prejudiciile nepatrimoniale este substanţial restrâns faţă de acela al
răspunderii pentru prejudiciile patrimoniale.
Răspunderea contractuală pentru prejudiciile patrimoniale este
de aplicare generală, pe când răspunderea contractuală pentru
prejudiciile nepatrimoniale este de aplicare particulară, în sensul că
priveşte numai anumite contracte şi numai unele dintre obligaţiile pe
care aceste contracte le cuprind.
Asemenea contracte sunt, conform jurisprudenţei, mai ales cele
de transport al persoanelor şi de valorificare a dreptului de autor şi
inventator.
II.3. Regimul răspunderii contractuale pentru
prejudicii nepatrimoniale
În lipsa unei reglementări legale, exprese şi distincte,
răspunderii contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale îi sunt
22 În acest sens Judecătoria sect.1 Bucureşti, sentinţa civ. nr. 3491/1988, TMB, dec. civ. nr. 2258/1988, citate de Corneliu Turianu în Răspunderea civilă pentru daunele morale, revista DREPTUL nr.4/1993, pag. 23-24
25
aplicabile în mod organic dispoziţiile şi regulile prevăzute de Codul
civil la reglementarea răspunderii contractuale, cu particularitatea că
îi sunt aplicabile numai prevederile compatibile cu natura acestor
prejudicii.
Ca mijloace de reparare a prejudiciilor pot fi aplicate cele
consacrate printr-o practică îndelungată în domeniul răspunderii
delictuale pentru prejudiciile nepatrimoniale. Aplicarea este indicată,
întrucât acestea sunt mijloace de reparare posibile şi totodată
admisibile şi întrucât răspunderea delictuală constituie dreptul comun
pentru răspunderea contractuală.
În ceea ce priveşte elementele structurale ale răspunderii se
poate menţiona că la răspunderea pentru prejudicii patrimoniale,
fapta prejudiciabilă constă în neexecutarea lato sensu a obligaţiei de
către debitor, pe când la răspunderea pentru prejudicii
nepatrimoniale constă numai în executarea defectuoasă a obligaţiei,
iar prejudiciul pentru a fi reparabil se cere să fie cert, actual şi
previzibil – la răspunderea pentru prejudicii patrimoniale – şi cert şi
actual, însă nu şi previzibil – la răspunderea pentru daune morale.
La răspunderea pentru prejudiciile nepatrimoniale nu se poate
vorbi despre daune-interese, nici compensatorii şi nici moratorii, ci
pur şi simplu despre daune, de aceea nici acţiunea pentru
valorificarea prejudiciilor nepatrimoniale nu poate fi numită în daune
interese.
Dificultatea cea mare în realizarea răspunderii contractuale
pentru prejudiciile nepatrimoniale constă în repararea prejudiciilor,
aceasta întrucât este vorba despre prejudicii care nu sunt
susceptibile de o reparare propriu zisă.
În această privinţă în domeniul răspunderii delictuale s-a
statornicit un sistem reparatoriu mixt, corespunzător şi răspunderii
contractuale, care constă, pe de o parte, în mijloace nepatrimoniale,
ca obligarea autorilor prejudiciului la dezminţiri, rectificări sau scuze
26
publice etc, pe de altă parte, în despăgubiri băneşti acordate
persoanelor prejudiciate.
Aplicarea în practică a reparării daunelor morale în ultimii ani,
arată însă că persoanele moral prejudiciate solicită cu precădere şi
din ce în ce mai frecvent despăgubiri băneşti şi că uneori se pretind
sume de bani care vizează absurdul.
De aceea rămâne ca instanţele de judecată să recurgă şi la
repararea prin mijloace nepatrimoniale a daunelor morale, chiar din
oficiu şi să acorde despăgubiri băneşti cu multă circumspecţie23.
BIBLIOGRAFIE
IOAN ALBU, CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994
23 I. ALBU, CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 pag. 266
27
ELENA-DENISA CRIŞU, ŞTEFAN CRIŞU, CODUL JURISTULUI, Editura Argessis, Bucureşti, 1998
MIHAI ELIESCU, RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ, Editura Academiei, Bucureşti, 1972
PAUL MIRCEA COSMOVICI, DREPT CIVIL, DREPTURI REALE, OBLIGAŢII, CODUL CIVIL, Editura All Beck, Bucureţti 1998
LIVIU POP, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998
CASA DE ASIGURĂRI A NOTARILOR PUBLICI, RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ A NOTARILOR PUBLICI, Bucureşti 2008
Legislaţie
1. Codul civil
28