UNIVERSITATEA “TIBISCUS” DIN TIMIŞOARAFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA ECONOMIE SI AFACERI INTERNATIONALE

“ETICA ÎN AFACERI.

Nivele ale eticii afacerilor şi concepte principale”

STUDENT:ALEN VELIĆ

TIMIŞOARA2014

Ce este etica în afaceri?

Pentru început bunul simţ ne poate fi de un real ajutor dacă dorim să răspundem la întrebarea de

mai sus. Dintr-o atare perspectivă suntem obligaţi să constatăm asocierea a doi termeni (etică şi

afaceri) destul de diferiţi, cel puţin în felul în care ei sunt înţeleşi în limbajul comun. în fapt,

orice om cu sau fără o pregătire specială, va fi probabil de acord că termenul compus - etica

afacerilor — este sinonim cu ideea de comportament corect, cinstit în sfera largă a schimburilor

de bunuri, a comerţului şi negoţului. înseamnă că, omul comun este dispus să accepte că

moralitatea elementară (să nu furi, să nu minţi, să nu lezezi sau distrugi viaţa şi/sau sănătatea

altora) cuprinde nu numai relaţiile interpersonale directe sau cele publice cunoscute ci şi

activităţile diverse ce încep în sintagma „afaceri". Mai mult, omul simplu este capabil de o

judecată sapienţială care sună astfel: nimeni şi nimic pe lumea asta, nu scapă de a fi judecat, ca

bun sau rău, ca moral sau imoral, iar, afacerile sunt făcute de oameni, şi, prin urmare, unii vor

face afaceri cinstite, iar alţii necinstite.

Cum definesc etica în afaceri cei care s-au remarcat ca teoreticieni în acest domeniu? Un autor de

manual precum R.T. De George va afirma esenţializat că etica afacerilor se referă la o

perspectivă etică (implicată sau explicită) asupra modului în care o companie sau un individ

înţeleg să facă afaceri.12 Aceasta înseamnă, în primul rând că, etica afacerilor este o descriere a

felului în care cei implicaţi în aceste activităţi pot fi etichetaţi ca fiind morali, imorali sau

amorali. în al doilea rând, mi se sugerează că simpla descriere nu este suficientă în acest caz

pentru că, în fond în modală avem de-a face nu numai cu ceea ce este, ci mai ales cu ceea ce ar

trebui să fie. Explicit, este în această ordine de idei, P.V. Lewis atunci când afirmă că această

nouă disciplină teoretică cuprinde „un set de principii şi de argumente care ar trebui s.n. să

guverneze conduita în afaceri"", atât la nivelul individual cât şi la cel colectiv public. Or,

raportarea conduitelor la standarde, la principii se traduce în judecăţi de apreciere morală.

întrebarea care se pune în acest context este următoare: avem de-a face cu standarde morale care

sunt valabile numai pentru afaceri sau ele sunt aplicabile pentru toate zilele şi faptele omeneşti?

Un răspuns notabil, ne oferă Laura Nash: „Etica în afaceri este studiul modului în care normele

morale personale se aplică în activităţile şi scopurile întreprinderii comerciale; nu este un

standard moral separat (s.n.), ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei

morale, ce acţionează ca agent al acestui sistem, propriile sale probleme specifice".14 Acest

răspuns poate fi completat astfel: etica în afaceri este studiul situaţiilor, şi al deciziilor care au loc

în sfera afacerilor, prin prisma a ceea ce este moralmente bun sau rău.15

O asemenea observaţie se cuvine însă şi ea prelungi astfel în acest caz deşi avem de-a face cu un

context particular, specific (afacerile), judecăţile noastre au un caracter universal: ele se referă la

ceea ce este bine (moral) sau rău (imoral) pentru toţi oamenii, nu numai pentru cei implicaţi în

decizii şi situaţii de afaceri. Prin urmare, de pildă, utilizarea termenului de om cinstit acoperă

acelaşi conţinut etic (acest om spune mereu adevărul, este corect, este altruist etc.) fie că este

vorba de o relaţie între prieteni, între necunoscuţi sau între parteneri sau concurenţi în afaceri.

în genere, după cum am văzut, eticienii se străduie să definească cât mai adecvat atât fiecare

termen în parte cât şi asocierea lor. Ce se întâmplă însă când sunt întrebaţi, de pildă, despre

semnificaţia termenului etică, oamenii de afaceri americani? Iată câteva răspunsuri tipice: 1.

„Etica are de a face cu ceea ce sentimentele mele îmi spun că este bine sau rău; 2. Etica este

legată de credinţa mea religioasă; 3. A fi etic înseamnă să respecţi legea; 4. Etica reprezintă

modelele de comportament acceptate de societate; 5. Nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt."16

Pentru majoritatea eticienilor nici unul dintre aceste prime patru răspunsuri nu este întru totul

corect. (în privinţa ultimului, se va aprecia sinceritatea repondenţilor dar nu se va trece cu

vederea că, în acest caz, sinceritatea lor este identică ignoranţei.) Astfel numai un emotivist

radical precum, A. Ayer17, va fi de acord cu oameni de afaceri care suprapune sentimentele mele

cu ceea ce „este bine sau rău". Pentru etician, a avea un comportament etic nu înseamnă doar a

avea anumite sentimente ci, a aplica anumite standarde (criterii) impersonale pentru acţiuni sau

fapte care au anumite consecinţe (bune sau rele) pentru semenii noştri. în fapt, etica nu este

legată în mod necesar de anumite stări afective; emoţiile şi sentimentele sunt oricum,

schimbătoare, dinamice, capricioase, iar etica, precum orice disciplină teoretică operează cu

judecăţi raţionale, cu argumente furnizate de raţiune; ea va consemna de pildă, că uneori, aceste

standarde de judecată se vor suprapune cu „sentimentele mele"; atât şi nimic mai mult.

în privinţa relaţiei dintre etică şi „credinţa mea religioasă", autori precum Peter Singer şi James

Rachels18, vor considera că deşi majoritatea religiilor universale susţin standarde etice înalte

totuşi nu se poate susţine, pentru acest motiv, că etica este întotdeauna întemeiată numai pe

religie: ar rezulta că ea ar fi valabilă doar pentru persoanele religioase. Or, etica se adresează în

egală măsură atât sfinţilor cât şi ateilor, atât celor ce aparţin unei religii cât şi celor ce aparţin

„altor religii" (vezi şi cap. Etica afacerilor în perioadapostmoralistă).

De asemenea, referitor la al treilea răspuns, a te comporta etic nu este totuna doar cu a respecta

legea juridică: moralitatea se întinde şi dincolo de ceea ce legea îţi cere în mod expres şi

coercitiv. Astfel, dacă cineva este preocupat doar de „partea legală" a afacerilor sale, dar se

dezinteresează de fenomene precum generozitate, altruism, ajutor pentru cei dezavantajaţi de

soartă, milă pentru cei aflaţi în nevoie, spirit de sacrificiu, loialitate s.a. asemenea, se va spune pe

bună dreptate: acest om respectă legile, dar nu este încă prin aceasta şi o persoană pe deplin

morală (vezi cap.)

în fine, a fi etic nu se confundă cu a te conforma pe deplin unor modele de conduită acceptate în

societate. Dacă ar fi aşa atunci conformismul ar fi identic cu care „a produs" cel mai oribil,

abominabil fenomen, Holocaustul împotriva poporului evreu; or, ştim bine, au fost momente în

istoria omenirii (unele recepte precum conformismul nazist) când „a te conforma" era sinonim cu

a nu te opune crimei sau chiar a săvârşi pentru că „aşa se cere" şi, ea este „acceptată de

societatea" noastră... era identic cu a-i dispreţui pe cei consideraţi din anumite motive, „inferiori"

(„evrei", slavi", „ţigani", „negri" sau „cei din colonii" sau „cei din Lumea a treia" etc). Mai mult,

dacă a fi etic în comportare ar fi tot una cu fenomenul de conformitate majoritară atunci

problemele morale ar fi relativ uşor de rezolvat doar prin apel la sondaje de opinie. Or, „ce

trebuie să faci", când este vorba de pildă, de eutanasiere, de avort, de pedeapsă capitală, de

atitudinea faţă de homosexualitate sau lesbianism, de atitudinea faţă de cei infectaţi cu HIV etc.

nu poate depinde numai de opinia generală, de starea psihologiei colective la un moment sau

altul. După cum o să vedem în continuare, etica nu este reductibilă doar la „ce se spune" sau la

„ce se face", pentru simplul motiv că multe lucruri „spuse" s-au dovedit a fi, cu certitudine,

profund greşite şi multe lucruri „făcute" „de mulţi", sau „de majoritate", s-a constatat că au fost,

din păcate, indubitabil, dăunătoare, rele.

Nivele ale eticii afacerilor şi concepte principale

în mod curent (Robert C. Solomon) sunt distinse mai multe nivele ale afacerilor şi ale eticii

afacerilor: a) nivelul microeticii cuprinde regulile schimbului echitabil între indivizi; b) nivelul

macroeticii se referă la regulile instituţionale sau culturale ale comerţului pentru o întreagă

societate („lumea afacerilor"); c) nivelul molar al eticii afacerilor este preocupat de unitatea de

bază a comerţului şi schimbului de astăzi -corporaţia.

Micro-etica afacerilor desemnează o porţiune foarte mare din etica tradiţională: natura

promisiunilor şi alte obligaţii; natura feluritelor drepturi individuale, intenţiile; consecinţele

faptelor şi alte implicaţii ale acţiunilor individuale. In orice caz, o caracteristică a micro-eticii

afacerilor este ideea schimbului echitabil şi o dată cu aceasta, noţiunea de salariu echitabil, de

negociere corectă, ca şi ideea de „afacere bună" pentru ambele părţi. în acest caz, Robert C.

Solomon arată, de exemplu, că noţiunea lui Aristotel de dreptate comutativă îşi păstrează acum

actualitatea deşi - sesizează el - chiar anticii se întrebau câteodată dacă, de pildă, vânzătorul unei

case era obligat sau nu să-i spună potenţialului cumpărător că acoperişul e vechi şi că la prima

ploaie torenţială, apa ar putea să se scurgă prin el.

Dacă nivelul micro-eticii vizează teme generale de etică, precum cele menţionate, apărute între

doi indivizi care „fac afaceri", în schimb, macro-etica devine o parte a acelei probleme majore

referitoare la dreptate (justiţie), legitimitate şi natura societăţii, adică la teme care alcătuiesc

filosofia politică şi socială. Sunt puse explicit în acest anume caz întrebări de tipul: 1. care este

scopul „pieţei libere"? 2. există, într-un anumit sens, un bine intrinsec al acesteia alături de telos-

u\ său? 3. sunt primare drepturile proprietăţii private, în sensul că sunt anterioare convenţiei

sociale (aşa cum au arătat, de exemplu, John Locke şi, mai recent, Robert Nozick) sau urmează

ca piaţa să fie concepută ca o practică socială complexă în care drepturile nu sunt decât

„ingrediente"! 4. este sistemul pieţei libere unul corect din punct de vedere moral! 5. reprezintă

distribuirea bunurilor şi serviciilor prin intermediul societăţii calea cea mai eficientă? 6. se

acordă suficientă atenţie cazurilor de nevoie disperată, acolo unde nu se pune problema

„schimbului echitabil"? 7. se acordă suficientă atenţie meritului astfel încât acesta să fie

recompensat în chip adecvat? 8. Care sunt rolurile legitime şi/sau nelegitime ale guvernului în

mediul de afaceri şi care este rolul reglării guvernamentale? Altfel spus, macro-etica este o

tentativă a acestui nou teritoriu al teoriei etice de a se manifesta pe „marele ecran"; ea reprezintă

o încercare mereu reluată de a înţelege natura lumii afacerilor şi funcţiile ei particulare.

Oricum, unitatea molară definitivă a afacerilor moderne este corporaţia22, iar întrebarea centrală

a eticii afacerilor tinde să fie pusă cu obstinaţie managerilor şi angajaţilor celor câteva mii de

companii care stăpânesc atât de mult mediul comercial în întreaga lume. în particular, nivelul

molar al eticii afacerilor este compatibil cu întrebări referitoare la rolul corporaţiei în societate şi

la rolul individului în corporaţie. Astfel, în ultimă instanţă nu este deloc surprinzător faptul că

multe dintre cele mai provocatoare subiecte se întâlnesc în interstiţiile celor trei nivele ale

discursului etic. Vom avea astfel, de pildă: a) problema responsabilităţii sociale a fiecărui

membru al corporaţiei - adică rolul corporaţiei într-o societate mai vastă - şi b) problema

responsabilităţilor limitate ale locului de muncă - adică rolul individului în corporaţie. în acest

fel, deloc fără motiv, conceptul principal al unei însemnate părţi din recenta etică a afacerilor

este cel de responsabilitate socială. Şi acest concept, ca multe altele în eticile aplicate, a primit

fie o semnificaţie îngustă (ideea de responabilitate socială fiind asociată numai de cea de profit)

fie una mai amplă. în primul caz, cel mai citat este Milton Friedman cu celebra sa formulă:

„responsabilitatea socială a afacerilor este de a-şi mări profiturile". Apărând o asemenea poziţie,

el îi numea - pe oamenii de afaceri ce susţineau ideea de responsabilitate socială a fiecărui

membru al corporaţiei - nişte „marionete nechibzuite ale forţelor intelectuale care subminează

fundamentele unei societăţi libere" şi îi acuza pe aceştia de „propovăduirea socialismului

autentic". în esenţă, argumentul lui Friedman este acela că: a) directorii unor corporaţii sunt, în

primul şi în ultimul rând angajaţii acţionarilor şi, ca atare, ei au o „responsabilitate tutelară" de a

le maximiza profiturile; b) a face acte caritabile sau a oferi bani unor cazuri sociale (cu excepţia

relaţiilor publice ce ţintesc spre sporirea afacerilor), precum şi implicarea în proiecte comunitare

(care nu sporesc afacerile companiei) este înrudit cu „a fura de la acţionari"; c) nu există nici un

motiv pentru a presupune că o corporaţie sau funcţionarii săi au vreo „aptitudine specială" sau

vreo competenţă din domeniul politicii publice; d) prin urmare, ei (managerii corporaţiilor) şi-au

„depăşit competenţa" şi, de asemenea, şi-au „încălcat obligaţiile" în momentul în care s-au

implicat în activităţile comunităţii"33.

Răspunsul dat tot mai frecvent argumentelor lui Friedman tinde să ţină seama de următoarele

aspecte considerate esenţiale pentru noul sens dat ideii de responsabilitate socială, într-o lume

atentă atât la globalitate cât şi la comunitate: a) în această optică, formula „responsabilitatea

socială a afacerilor este de a-şi mări profiturile" ar vădi o „viziune mărginită" cu privire la

afaceri; b) portretul acţionarului este unul unidimensional, nerealist şi nelăudabil; c) argumentul

„competenţei" are sens doar atâta timp cât corporaţiile întreprind proiecte cu caracter social ce

depăşesc abilităţile lor; d) în locul acţionarilor, beneficiarii responsabilităţii sociale sunt, în fapt,

„cei ce-şi asumă riscul", dintre care, acţionarii alcătuiesc doar „o singură subclasă"; e) cei ce-şi

asumă riscul într-o companie sunt toţi aceia care sunt afectaţi şi care au drepturi şi perspective

legitime în legătură cu acţiunile companiei, iar aici pot fi incluşi angajaţii, consumatorii,

furnizorii, comunitatea şi societatea în ansamblul ei.

Rezultă că acest concept de responsabilitate socială — văzut ca un concept cheie al eticii

afacerilor - este o noţiune morală care coagulează atât ideea unor virtuţi particulare implicate în

această sferă a vieţii (onestitatea, reciprocitatea, interesul mutual, utilitatea) cât şi ideea că

există capacităţi şi disponibilităţi sociale şi morale pe care le are corporaţia însăşi. Astfel, dacă

se admite tot mai mult ideea că scopul unei corporaţii este să servească publicul atât prin

aprovizionarea cu produse şi servicii cerute şi dezirabile, cât şi nevătămarea comunităţii şi a

cetăţenilor; dacă se pleacă de la ideea că o corporaţie este departe de a fi folositoare publicului

când, de exemplu, perturbă traficul sau îşi bate joc de resursele comune, sau promovează, direct

sau indirect, rasismul sau prejudecăţile (rasiale, etnice, religioase, de gen etc), sau dacă distruge

frumuseţea naturală a mediului înconjurător sau ameninţă bunăstarea cetăţenilor; de asemenea,

dacă se acceptă ideea că, faţă de consumatori, corporaţia are obligaţia de a le furniza produse şi

servicii de calitate ş.a.m.d., atunci înseamnă că, privită astfel, ideea de responsabilitate socială nu

este o „povară suplimentară" pentru corporaţie; ea este o parte din problemele ei esenţiale de a

servi nevoile şi de a fi cinstită nu doar faţă de investitori sau proprietarii ei, ci şi faţă de cei care

lucrează pentru ea, cumpără de la ea, care vând, care trăiesc alături sau sunt afectaţi în vreun fel

de activităţile revendicate şi recompensate de sistemul pieţei libere.

In concluzie, privită astfel, etica afacerilor se află la început ca domeniu teoretic de reflecţie, dar,

după cum s-a văzut, ce este permanent obligată - în ciuda miturilor care o înconjoară şi-a

metaforelor care o însoţesc - să resemniflce aproape toate conceptele utilizate în doctrinele

morale dar şi în gândirea comună.

BIBLIOGRAFIE

Dan Craciun, Vasile Morar, Vasile Macoviciuc :  “Etica afacerilor”, Ed. Paideia,

Bucuresti, 2005

Vasile Morar, Gheorghita Lazăr: “Etica profesională şi a afacerilor”, Ed. Universităţii,

Bucureşti, 2005

Dan Craciun: “Etica in afaceri, o scurta introducere”, Ed. ASE, Bucuresti, 2005