referatul meu
TRANSCRIPT
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor
Cadrul politicii monetare unice.Instrumentele de politică monetară ale BCE.Analiza politicii monetare unice în perioada
1999-2008
Disciplina: Integrare financiar-monetară europeană Student: Profesor îndrumător: Asist. Drd. Irina Bilan Grupa: Seria: An: III Specializare: Finanţe-Bănci
Cuprins
1.Cadrul politicii monetare unice...........................................................................................21.1.Uniunea Economică şi Monetară.................................................................................21.2. Politica monetară a Sistemului European al Băncilor Centrale..................................8
1.2.1.Obiectivele şi misiunile SEBC..............................................................................91.2.2.Strategia de politică monetară.............................................................................10
2. Instrumentele de politică monetară ale BCE....................................................................122.1. Operaţiuni pe piaţa monetară....................................................................................122.2. Facilităţi permanente.................................................................................................132.3. Rezerve minime obligatorii.......................................................................................15
3. Analiza politicii monetare unice în perioada 1999-2008................................................163.1. Analiză monetară – evoluţia dobânzilor....................................................................173.2. Analiza monetară – evoluţia inflaţiei........................................................................20
Concluzii..............................................................................................................................23Bibliografie..........................................................................................................................24
2
1.Cadrul politicii monetare unice
1.1.Uniunea Economică şi Monetară
În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării treptate a
Uniunii Economice şi Monetare (UEM). De asemenea, acesta a încredinţat unui comitet
prezidat de Jacques Delors, la vremea aceea preşedintele Comisiei Europene, mandatul de
a studia şi de a formula propuneri cu privire la etapele concrete de realizare a acestei
uniuni.
Din acest comitet făceau parte guvernatorii băncilor centrale naţionale din
Comunitatea Europeană, precum şi Alexandre Lamfalussy, director general la vremea
aceea al Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI), Niels Thygesen, profesor de economie
în Danemarca şi Miguel Boyer, la acea dată preşedinte al Banco Exterior de España.
Raportul Delors întocmit de acest comitet propunea realizarea uniunii economice şi
monetare în trei etape distincte, dar evolutive.
Cele trei etape ale Uniunii Economice şi Monetare:
1. Prima etapă – 1 iulie 1990 – presupunea:
Libertate completă pentru tranzacţii cu capital
Cooperare amplificată între băncile centrale
Utilizare liberă a ECU(European Currency Unit), monedă premergătoare euro
Îmbunătăţirea convergenţei economice
2. Etapa a doua – 1 ianuarie 1994 – presupunea:
Constituirea Institutului Monetar European
3
Interzicerea garantării de către băncile centrale a creditelor acordate sectorului
public
Obligaţia de a nu modifica compoziţia ECU/monede naţionale de la acel
moment(„congelarea ECU”)
Coordonare sporită a politicilor monetare
Întărirea convergentei economice
3. Etapa a treia – 1 ianuarie 1999 – presupunea:
Fixarea irevocabilă a ratelor de schimb
Introducerea euro
Conducerea politicii monetare unice de către Sistemul European al Băncilor
Centrale
Implementarea mecanismului ratelor de schimb european
Implementarea Pactului Stabilităţii şi a Creşterii Economice
Prima etapă a UEM
Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca
prima etapă a realizării uniunii economice şi monetare să debuteze la 1 iulie 1990. În
principiu, la această dată au fost eliminate toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor
între statele membre1.
În această primă fază statele membre renunţau progresiv la finanţarea monetară a
deficitelor, liberalizau mişcările de capital, se angajau să prezinte Programme de
Convergenţă Economică şi iniţiau procesul ce urma să conducă la independenţa Băncilor
Centrale Naţionale.2
Comitetul guvernatorilor
1 http://www.ecb.int/ecb/history/emu/html/index.ro.html, accesat la data de 23.11.20092 Bărbulescu, Iordan Gheorghe, „ Uniunea Europeană. De la economic la politic.”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pag.243
4
Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunităţii
Economice Europene, care, de la înfiinţarea sa în luna mai 1964, a deţinut un rol tot mai
important în cooperarea monetară, a primit o serie de atribuţii suplimentare. Acestea au
fost prevăzute într-o decizie a Consiliului din 12 martie 1990. Printre acestea se numărau
consultări privind politicile monetare din statele membre şi promovarea coordonării
acestora în scopul realizării stabilităţii preţurilor.
Având în vedere intervalul de timp disponibil relativ scurt şi complexitatea
atribuţiilor, Comitetul guvernatorilor a demarat şi pregătirile pentru cea de-a treia etapă a
Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Primul pas a constat în identificarea tuturor
aspectelor prioritare, stabilirea unui program de lucru până la sfârşitul anului 1993, precum
şi definirea mandatelor acordate subcomitetelor şi grupurilor de lucru înfiinţate în acest
scop.
Pregătirile juridice
În vederea realizării etapelor a doua şi a treia şi pentru a pune bazele structurii
instituţionale necesare, se impunea revizuirea Tratatului de instituire a Comunităţii
Economice Europene (Tratatul de la Roma). În acest scop, în anul 1991 a fost convocată o
conferinţă interguvernamentală dedicată UEM, care s-a desfăşurat în paralel cu o altă
conferinţă interguvernamentală, axată pe uniunea politică.
Negocierile s-au finalizat cu Tratatul privind Uniunea Europeană, aprobat în luna
decembrie 1991 şi semnat la Maastricht, la data de 7 februarie 1992. Cu toate acestea,
având în vedere întârzierile înregistrate în procesul de ratificare, tratatul (care modifică
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene – redenumit Tratatul de instituire
a Comunităţii Europene – şi care cuprinde, printre altele, Protocolul privind Statutul
Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene şi Protocolul
privind Statutul Institutului Monetar European) a intrat în vigoare abia la data de 1
noiembrie 1993.
Cea de-a doua etapă a UEM. Înfiinţarea IME şi a BCE
Înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la data de 1 ianuarie 1994 a marcat
atât debutul celei de-a doua etape a UEM, cât şi dizolvarea Comitetului guvernatorilor.
Existenţa temporară a IME a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară din
cadrul Comunităţii. IME nu avea nicio atribuţie în aplicarea politicii monetare în Uniunea
5
Europeană – aceasta rămânând în sarcina autorităţilor naţionale – şi nici nu era abilitat să
intervină pe piaţa valutară3.
Cele două atribuţii principale ale IME:
consolidarea cooperării între băncile centrale şi a coordonării politicii monetare
desfăşurarea activităţilor pregătitoare necesare pentru înfiinţarea Sistemului
European al Băncilor Centrale (SEBC), aplicarea politicii monetare unice şi
introducerea monedei unice în cea de-a treia etapă.
În acest sens, IME a reprezentat un cadru propice pentru consultări şi schimburi de
opinii şi informaţii cu privire la aspectele de politică monetară, asigurând totodată cadrul
organizatoric, logistic şi normativ pentru ca SEBC să îşi poată îndeplini atribuţiile în cea
de-a treia etapă.
Activităţile de pregătire ale IME
În luna decembrie 1995, Consiliul European a convenit asupra denumirii „euro”
pentru moneda unică europeană care urma să fie introdusă la începutul celei de-a treia
etape, confirmând totodată că cea de-a treia etapă a UEM începe la data de 1 ianuarie 1999.
A fost anunţat în avans un calendar al evenimentelor privind trecerea la euro. Acest
scenariu se baza în principal pe propunerile detaliate formulate de IME.
MCS II
În acelaşi timp, Institutului Monetar European i-a fost încredinţată sarcina de a face
pregătirile necesare în contextul viitoarelor raporturi monetare şi valutare dintre membrii
zonei euro şi alte state ale UE. În luna decembrie 1996, IME a înaintat Consiliului
European un raport pe baza căruia Consiliul a elaborat o rezoluţie privind principiile şi
elementele fundamentale ale noului mecanism al cursului de schimb (MCS II), care a fost
adoptată în luna iunie 1997.
Noile bancnote
În luna decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European şi, ulterior,
publicului larg seria de elemente grafice aferente bancnotelor euro care urmau a fi puse în
circulaţie la data de 1 ianuarie 2002.
3 http://www.ecb.int/ecb/history/emu/html/index.ro.html, accesat la data de 23.11.2009
6
Pactul de stabilitate şi creştere
Pentru a completa şi a clarifica dispoziţiile din tratat referitoare la UEM, Consiliul
European a adoptat, în luna iunie 1997, Pactul de stabilitate şi creştere – cuprinzând două
regulamente – menit să asigure disciplina bugetară în contextul UEM. În luna mai 1998,
Pactul a fost completat printr-o declaraţie a Consiliului, prin care se reafirmau
angajamentele statelor membre. Acesta prevede regulile pentru întărirea supravegherii
disciplinei bugetare, cât şi pentru accelerearea şi clarificarea procedurii de adoptat în cazul
deficitelor excesive4 :
Deficit între 0%-1% : ţara nu se poate prevala de circumstanţe excepţionale, dar
Consiliul de Miniştri este cel care decide în final.
Deficit între 1%-3% : ţara se poate prevala de circumstanţe excepţionale. Consiliul
de Miniştri se pronunţă de la caz la caz, prin vot cu majoritate calificată.
Deficit mai mare de 3% : exceptarea de sancţiune este automată, Consiliul de
Ministri nu este sesizat. Constatarea Comisiei este suficientă.
În orice caz, în momentul în care deficitul bugetar depăşeşte 3% din PIB, Comisia
Europeană realizează un raport privind « existenţa unui deficit public excesiv », în care
apreciază dacă există sau nu circumstanţe excepţionale.
Primele state membre participante
La data de 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene – reunit la nivel de şefi de stat
sau de guvern – a hotărât în unanimitate că 11 state membre îndeplinesc condiţiile necesare
pentru participarea la cea de-a treia etapă a UEM şi adoptarea monedei unice la data de 1
ianuarie 1999. Primele state membre participante au fost Belgia, Germania, Spania, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Portugalia şi Finlanda. Şefii de stat sau
de guvern au ajuns, de asemenea, la un acord politic în privinţa persoanelor desemnate, la
recomandarea Consiliului, ca membri ai Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene
(BCE).
Pregătirile în vederea fixării irevocabile a cursurilor de schimb
4 Hen Christian, Leonard Jaques, „ Uniunea Europeană-ediţia a 10-a”, Editura C.N.I. Coresi S.A., Bucureşti, 2003, pag.127
7
Tot în luna mai 1998, miniştrii de finanţe din statele membre în curs de adoptare a
monedei unice au convenit, împreună cu guvernatorii băncilor centrale naţionale din ţările
respective, cu IME şi Comisia Europeană, utilizarea parităţilor centrale bilaterale ale
monedelor statelor membre participante – valabile în MCS la momentul respectiv – în
fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru euro.
Desemnarea organelor de decizie
La data de 25 mai 1998, guvernele celor 11 state membre participante au numit
preşedintele, vicepreşedintele şi pe ceilalţi patru membri ai Comitetului executiv al BCE.
Preluarea funcţiilor de către aceştia la data de 1 iunie 1998 a marcat înfiinţarea BCE. BCE
şi băncile centrale naţionale ale statelor membre participante formează Eurosistemul, care
elaborează şi stabileşte politica monetară unică în cadrul celei de-a treia etape a UEM.
IME şi-a încheiat misiunea odată cu înfiinţarea BCE la data de 1 iunie 1998. În
conformitate cu articolul 123 (fostul articol 109l) din Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene, IME s-a dizolvat în momentul creării BCE. Toate preparativele încredinţate
IME au fost finalizate la timp, iar BCE a consacrat restul anului 1998 testării finale a
sistemelor şi procedurilor.
Cea de-a treia etapă a UEM, fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb
Cea de-a treia, şi ultima, etapă a UEM a debutat la data de 1 ianuarie 1999 cu
fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre
participante iniţial la Uniunea Monetară şi cu aplicarea unei politici monetare unice sub
responsabilitatea BCE.
Atât Marea Britanie, cât şi Danemarca şi-au rezervat dreptul – recunoscut în
Protocoalele anexate Tratatului Uninunii Europene - de a nu se integra,dacă aşa o vor
decide, în faza finală a UEM(principiul de « opting out »)5.
Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001,
atunci când Grecia a intrat în cea de-a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cel de-al 13-
lea stat membru care s-a alăturat zonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an
5 Bărbulescu, Iordan Gheorghe, „ Uniunea Europeană. De la economic la politic.”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pag.244
8
mai târziu de Cipru şi Malta, iar la 1 ianuarie 2009, de Slovacia. De la data aderării la zona
euro, băncile centrale ale acestor ţări au devenit în mod automat membre ale
Eurosistemului.
1.2. Politica monetară a Sistemului European al Băncilor Centrale
Pentru a constitui Banca Centrală responsabilă de moneda unică, negociaotorii
Tratatului de la Maastricht au optat pentru un organism independent, de tip federal, pe linia
celor care există în SUA sau Germania.
Hotărârile tratatului s-au materializat în Sistemul European al Băncilor Centrale
(SEBC), care cuprinde Banca Central Europeană ( creată la 1 iunie 1998 ), cu sediul la
Frankfurt, şi Băncile Centrale Naţionale ale statelor Uniunii Europene, care în prezent
numără 27 de state.
Nu toate ţările componente ale Uniunii Europene au aderat la o monedă unică
europeană, astfel încât a fost necesară adoptarea unui nou termen care sa desemneze ţările
ce utilizează moneda euro ( în prezent sunt 16 ţări) – EUROSISTEM.
Tratatul de la Maastricht (art. 107), precum şi statutul SEBC ( art.7) cuprind
prevederi deosebit de importante în funcţionalitate politicii monetare, si anume
independenţa BCE şi a băncilor centrale naţionale. În această direcţie, statutul definitoriu
al BCE este fără echivoc, afirmând: “nici Banca Centrală Europeană, nici o altă o altă
bancă centrală europeană, nici vreun membru din organismele lor de conducere nu vor
căuta sau primi instrucţiuni de la instituţiile sau organismele Comunităţii, de la nici un
guvern al unui stat membru sau de la vreun alt organism”6. Cu alte cuvinte, Uniunii
Europene i se solicită prin tratat să accepte politicile BCE, fără nici un fel de amestec, chiar
şi temporar.
BCE este considerată cea mai independentă bancă centrală din lume, creată
vreodată. Confirmarea acestei afirmaţii este îndeplinită de respectarea tuturor prevederilor
statuare.
A. Structura şi sarcinile SEBC7
6 http://www.ecb.int/ecb/legal/pdf/en_statute.pdf7 Cezar Banso, Nicolae Dardac, “Integrare monetar-bancară europeană “, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, p65
9
1. BCE:
Consiliul Guvernatorilor - defineşte politica monetară, fixează ratele directoare ale
dobânzilor şi gestionează rezervele valutare.
Consiliul Director - aplică politica monetară definită de Consiliul Guvernatorilor
Consiliul General - asigură legătura cu statele nemembre ale Uniunii Monetare
2. Băncile Centrale Naţionale:
aplică în practică politica monetară stabilită de BCE;
realizează operaţiuni de refinanţare a băncilor comerciale de open - market;
analizează şi prezintă impactul politicii monetare unice.
B. Principii generale:
Federalismul reprezintă sistemul SEBC şi este un sistem de tip federal unde
deciziile sunt luate în mod colegial şi central în cadrul Băncii Centrale Europene;
Independenţa; de aici rezultă că SEBC este independent faţă de puterea politică şi
anume:
o Independenţa instituţională care interzice acceptarea de in-strucţiuni ce nu
aparţin sferei SEBC
o Independenţa personală ce decurge din statutul decidenţilor
o Independenţa funcţională de unde rezultă obligaţie de a stapâni inflaţia
o Independenţa financiară provine din capitalul şi din resursele priprii ale
SEBC-ului;
Obiectivul de stabilitate a preţurilor;
Subsidiaritatea de unde rezultă metoda de repartiţie a competenţelor între Uniunea
Europeană şi statele membre;
Transparenţa ce arată independenţa Sistemului European al Băncii Centrale Îi
conferă o obligaţie de transparenţă vis-a-vis de statele membre;
Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a preţurilor pe care Tratatul
le-a fixat;
Cooperarea în sânul Uniunii Europene
Comunicarea spre exterior a Băncii Centrale Europene
1.2.1.Obiectivele şi misiunile SEBC
Potrivit articolului 105 din Tratatul de la Maastricht, obiectivul fundamental al
SEBC este menţinerea stabiliţăţii preţurilor, singurul motor de creştere economică reală:
„Pricipalul obiectiv al SEBC va fi menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce prejudicii
10
obiectivului stabilităţii preţurilor, SEBC va sprijini politicile economice generale ale
Comunităţii, căutând să contribuie la realizarea obiectivelor Comunităţii asa cum sunt ele
prezente in articolul 2”.
Stabilitatea preţurilor presupune o creştere anuală de sub 2% a Indicelui Ponderat al
Preţurilor de Consum din zona euro, deci rezultă ca BCE operează cu o ţintă de tip bandă,
apreciindu-se ca obiectiv îndeplinit dacă rata anuală a inflaţiei se situează în intervalul 0-
2%.În vederea realizării acestui obiectiv, SEBC acţionează în conformitate cu principiul
economiei de piaţă deschisă în care concurenţa este liberă, favorizând alocarea eficientă a
resurselor. Stabilitatea preţurilr trebuie menţinută pe termen mediu.
Beneficiile pe care le poate aduce stabilitatea preţurilor8:
1. Limitarea creşterii sau descreşterii accentuate a preţurilor pe Piaţa Unică;
2. Permite companiilor şi consumatorilor să îşi fundamenteze mult mai bine
deciziile de consum sau de investiţii;
3. Resursele pe piaţă vor fi alocate mult mai eficient (riscuri mai mici,
productivitate mai mare), mărind astfel capacitatea productivă economiei
europene;
4. Stabilitatea preţurilor face ca prima de risc inclusă în rata dobânzii să fie foarte
mică, fapt ce diminuează semnificativ costul finanţării;
5. Absenţa unei rate mari a inflaţiei face ca plasamentele în active reale (stocuri de
bunuri) să fie mult mai reduse, plasamentele în active reale nefiind cea mai
bună decizie de investiţii;
6. Diminuează efectul distorsionat asupra taxelor şi a contribuţiilor sociale,
cererea de bani lichizi pe piaţă şi diminuează redistribuirea diferenţiată a
veniturilor şi bunăstării în economie.
Misiunile fundamentale ale SEBC sunt:
definirea şi aplicarea în practică a politicii monetare unice;
păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre ale
Uniunii Monetare;
conducerea operaţiunilor de schimb valutar;
promovarea unei bune funcţionări a sistemelor de plăţi.
SEBC este obligat să susţină politicile economice generale ale Comunităţii, în
măsura în care acest lucru nu prejudiciază obiectivul său principal de menţinere a
stabilităţii preţurilor.
8Păun, Cristian, “Politica Monetară a Uniunii Europene şi Sistemul Financiar European”, Suport curs ASE, Bucuresti, 2005, curs 8 p.3
11
1.2.2.Strategia de politică monetară
În utilizarea ratei dobânzii pe termen scurt pentru a-şi atinge obiectivul(inflaţie de
circa 2%), strategia SEBC se bazează pe trei elemente importante: definirea stabilităţii
preţurilor şi doi „piloni” cu scopurile de a identifica riscurile pentru stabilitatea preţurilor.
Primul pilon este „analiza economică”, care constă într-o evaluare amănunţită a
evoluţiilor recente şi a potenţialelor condiţii economice (creşterea, angajarea forţei de
muncă, ratele de schimb, condiţiile din străinătate).
Cel de-al doilea pilon, „analiza monetară”, analizează evoluţia agregatelor
monetare(în special M3) şi a creditelor, care, pe termen mediu sau lung, afectează inflaţia,
în sensul principiului neutralităţii: „Aceste două perspective oferă grile analitice
complementare care ajută consiliul de conducere în realizarea evaluării de ansamblu a
riscurilor pentru stabilitatea preţurilor. În acest sens analiza monetară reprezintă, în primul
rând, un mijloc de verificare complexă, dintr-o perspectivă pe termen mediu şi lung, a
indicatorilor pe termen scurt şi mediu ce rezultă din analiza economică.”
Practic, Consiliului de conducere îi este prezentată o analiză detaliată ce include
previziuni asupra inflaţiei şi dezvoltării, iar condiţiile monetare sunt utilizate pentru a
certifica aceste previziuni şi pentru ca şi consiliul să-şi poată forma o imagine asupra
tendinţelor inflaţiei. În mod oficial, SEBC se ocupă numai de inflaţie, dar şi-a modificat
vizibil activitatea în momentul în care a devenit necesar să acţioneze asupra preocupărilor
considerate secundare. De reţinut că SEBC nu-şi asumă responsabilitatea pentru rata de
schimb, care evoluează liber.
Axarea pe inflaţie a strategiei presupune fixarea unui obiectiv, publicarea de
previziuni privind inflaţia pe o perioadă relevantă(1-2 ani) şi ajustarea ratei dobânzii în
funcţie de diferenţa existantă între valoarea previzionată şi obiectiv. În ultimul deceniu
multe bănci centrale au adoptat strategia axată pe inflaţie, iar în Europa majoritatea
băncilor centrale care nu sunt membre ale uniunii monetare au adoptat această strategie.9
9 Baldwin Richard, Wyplosz Charles, „Economia integrării europene”, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag. 380-382
12
2. Instrumentele de politică monetară ale BCE
Instrumentele şi procedurile de politică monetară fixează cadrul operaţional al
politicii dusă de către BCE. Aceasta se află în raport cu trei instrumente:
Operaţiuni pe piaţa monetară
Facilităţi permanente
Rezerve minime obligatorii
2.1. Operaţiuni pe piaţa monetară
Operaţiunile de piaţă monetară deţin un rol important în politica monetară a BCE,
având drept scop ghidarea ratelor dobânzilor, gestionarea condiţiilor de lichiditate pe piaţă
şi indicarea orientării politicii monetare. BCE dispune de cinci tipuri de instrumente pentru
efectuarea operaţiunilor de piaţă monetară. Cel mai important instrument este reprezentat
de tranzacţiile reversibile (aplicabile pe baza contractelor repo sau a creditelor
colateralizate). Se poate recurge şi la tranzacţii simple, emiterea de certificate de debit,
operaţiuni de swap valutar şi atragerea de depozite la termen. Operaţiunile de piaţă
monetară sunt iniţiate de BCE, care decide, de asemenea, ce instrumente trebuie utilizate şi
care sunt termenii şi condiţiile de efectuare a acestora. Aceste operaţiuni se pot realiza prin
licitaţii standard, licitaţii rapide sau proceduri bilaterale.
În ceea ce priveşte obiectivele, periodicitatea şi procedurile lor, operaţiunile de piaţă
monetară se clasifică în patru categorii10 :
1) operaţiunile principale de refinanţare sunt tranzacţii reversibile, periodice,
în vederea furnizării de lichiditate, efectuate cu frecvenţă săptămânală şi având în mod
10 http://www.ecb.int/pub/pdf/other/gendoc2008ro.pdf, accesat la data de 23.11.2009
13
obişnuit scadenţa de o săptămână. Aceste operaţiuni sunt derulate de către băncile centrale
naţionale pe baza licitaţiilor standard. Operaţiunile principale de refinanţare deţin un rol
fundamental în realizarea obiectivelor operaţiunilor de piaţă ale Eurosistemului şi
constituie modalitatea principală de refinanţare a sectorului financiar.
2) operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung sunt tranzacţii reversibile
în vederea furnizării de lichiditate, efectuate cu frecvenţă lunară şi având în mod obişnuit
scadenţa de trei luni. Aceste operaţiuni au scopul de a oferi contrapartidelor refinanţare
suplimentară pe termen mai lung şi sunt derulate de către băncile centrale naţionale prin
intermediul licitaţiilor standard. De regulă, Eurosistemul nu recurge la această categorie de
operaţiuni pentru a transmite semnale pieţei şi, prin urmare, efectuează operaţiunile, în
general, la ratele dobânzii care îi sunt propuse.
3) operaţiunile de reglaj fin se execută ad-hoc, în scopul gestionării lichidităţii
pe piaţă şi al orientării ratelor dobânzilor, în special pentru a atenua efectele exercitate
asupra ratelor dobânzilor de fluctuaţiile neanticipate ale lichidităţii pe piaţă. Aceste
operaţiuni pot fi efectuate în ultima zi a perioadei de aplicare a rezervelor minime
obligatorii pentru contracararea deficitelor de lichiditate acumulate de la alocarea din
cadrul ultimei operaţiuni principale de refinanţare. Operaţiunile de reglaj fin se derulează,
în principal, sub forma unor tranzacţii reversibile, dar pot fi şi operaţiuni de swap valutar
sau de atragere de depozite la termen.
Instrumentele şi procedurile aplicate în efectuarea operaţiunilor de reglaj fin sunt
adaptate tipurilor de tranzacţii şi obiectivelor specifice urmărite în cadrul acestor
operaţiuni. Operaţiunile de reglaj fin sunt executate, în mod obişnuit, de către băncile
centrale naţionale, prin licitaţii rapide sau proceduri bilaterale. Consiliul guvernatorilor
BCE decide dacă, în cazuri excepţionale, operaţiunile bilaterale de reglaj fin pot fi
efectuate chiar de BCE;
4) operaţiuni structurale presupun emiterea de certificate de debit, tranzacţii
reversibile şi tranzacţii simple. Aceste operaţiuni sunt executate atunci când BCE vizează
ajustarea poziţiei structurale a Eurosistemului faţă de sectorul financiar (periodic sau
ocazional). Operaţiunile structurale sub formă de tranzacţii reversibile şi de emitere de
titluri de credit sunt efectuate de băncile centrale naţionale prin intermediul licitaţiilor
standard. Operaţiunile structurale sub formă de tranzacţii simple sunt executate prin
proceduri bilaterale.
2.2. Facilităţi permanente
14
Scopul facilităţilor permanente este de a furniza şi de a absorbi lichiditate overnight,
de a indica orientarea generală a politicii monetare şi de a limita fluctuaţia ratelor
dobânzilor overnight de pe piaţă. Contrapartidele eligibile pot beneficia, din proprie
iniţiativă, de două facilităţi permanente, sub rezerva respectării anumitor condiţii de acces
de ordin operaţional :11
• contrapartidele pot utiliza facilitatea de creditare marginală pentru a obţine
lichiditate overnight de la băncile centrale naţionale în schimbul unor active eligibile. În
condiţii normale, nu există limite de creditare sau alte restricţii privind accesul
contrapartidelor la această facilitate, cu excepţia cerinţei de a prezenta sufi ciente active-
garanţie. Rata dobânzii aferentă facilităţii de creditare marginală constituie, de regulă,
limita superioară a ratei dobânzii overnight pe piaţă;
Scadenţa creditului acordat în cadrul facilităţii de creditare marginală este
overnight. Pentru contrapartidele care participă direct la sistemul TARGET2, creditul se
rambursează în ziua următoare.
Rata dobânzii este anunţată în prealabil de către Eurosistem şi se calculează ca o
rată simplă, pe baza convenţiei privind numărul de zile „numărde zile/360”. BCE poate
modifi ca rata dobânzii în orice moment, respectiva modifi care intrând în vigoare, cel mai
devreme, în următoarea zi lucrătoare pentru Eurosistem. Dobânda datorată pentru utilizarea
facilităţii se plăteşte la rambursarea creditului.
Dacă la începutul Eurosistemului în 1999 rata dobânzii maximă a fost de 4,5%, ea
atinge în prezent 1,75% la creditele overnight.
• contrapartidele pot recurge la facilitatea de depozit pentru a plasa depozite
overnight la băncile centrale naţionale. În condiţii normale, nu există limite de depozit sau
alte restricţii privind accesul contrapartidelor la această facilitate. Rata dobânzii pentru
facilitatea de depozit constituie, de regulă, limita inferioară a ratei dobânzii overnight pe
piaţă.
Scadenţa depozitelor constituite în cadrul facilităţii de depozit este overnight.
Pentru contrapartidele care participă direct la sistemul TARGET2, depozitele deţinute în
cadrul facilităţii sunt scadente în ziua următoare în care sistemul TARGET2 este
operaţional, în momentul deschiderii acestuia.
Rata dobânzii este anunţată în prealabil de către Eurosistem şi se calculează ca rată
simplă, pe baza convenţiei privind numărul de zile „număr de zile/360”. BCE poate modifi
ca rata dobânzii în orice moment, respectiva modifi care intrând în vigoare cel mai
11 http://www.ecb.int/pub/pdf/other/gendoc2008ro.pdf, accesat la data de 23.11.2009
15
devreme în următoarea zi lucrătoare pentru Eurosistem. Dobânda aferentă depozitelor se
plăteşte la scadenţă.
Dacă la începutul Eurosistemului în 1999 rata dobânzii minime a fost de 2.25%,
ea atinge în prezent aceeaşi valoare de 0,25%.
Facilităţile permanente sunt administrate în mod descentralizat de către băncile
centrale naţionale.
2.3. Rezerve minime obligatorii
Regimul rezervelor minime obligatorii se aplică instituţiilor de credit din zona euro
şi se determină pentru fiecare instituţie în funcţie de elementele din bilanţul acesteia. În
vederea îndeplinirii obiectivului de stabilizare a ratelor dobânzilor, regimul rezervelor
minime obligatorii ale Eurosistemului permite instituţiilor să folosească mecanismul
nivelului mediu. Îndeplinirea rezervelor minime obligatorii se evaluează pe baza mediei
zilnice a rezervelor menţinute de instituţia respectivă pe parcursul perioadei de aplicare.
Rezervele minime obligatorii ale instituţiilor de credit sunt remunerate la rata dobânzii
aferentă operaţiunilor principale de refinanţare ale Eurosistemului.
Regimul rezervelor minime obligatorii al Eurosistemului îndeplineşte în principal
următoarele funcţii monetare:12
• Stabilizarea ratelor dobânzilor pe piaţa monetară: Sistemul de calcul al valorii
medii din cadrul regimului rezervelor minime obligatorii al Eurosistemului vizează
stabilizarea ratelor dobânzilor pe piaţa monetară oferind instituţiilor un stimul în vederea
atenuării efectelor fluctuaţiilor temporare de lichiditate.
• Crearea sau accentuarea unui deficit structural de lichiditate: Regimul rezervelor
minime obligatorii al Eurosistemului contribuie la crearea sau accentuarea unui deficit
structural de lichiditate. Acest lucru poate fi util pentru îmbunătăţirea capacităţii
Eurosistemului de a funcţiona eficient în calitate de furnizor de lichiditate.
În cazul în care o instituţie nu îşi îndeplineşte, parţial sau total, obligaţia de a
constitui rezerve, BCE poate impune oricare dintre următoarele sancţiuni:
• plata unei penalităţi de până la 5 procente peste rata dobânzii aferente facilităţii de
creditare marginală, aplicată valorii rezervelor minime obligatorii pe care instituţia în
cauză nu le-a constituit sau
• plata unei penalităţi de până la de două ori rata dobânzii aferente facilităţii de
creditare marginală, aplicată valorii rezervelor minime obligatorii pe care instituţia în
cauză nu le-a constituit sau
12 http://www.ecb.int/pub/pdf/other/gendoc2008ro.pdf, accesat la data de 23.11.2009
16
• obligarea instituţiei respective de a constitui depozite fără dobândă la BCE sau la
băncile centrale naţionale, a căror valoare să fie de până la trei ori valoarea rezervelor
minime obligatorii pe care instituţia în cauză nu le-a constituit. Scadenţa depozitului nu
poate fi mai mare decât perioada în care instituţia nu şi-a îndeplinit obligaţia de a constitui
rezervele.
3. Analiza politicii monetare unice în perioada 1999-
2008
Ca în cazul oricărei Bănci Centrale, succesul politicii monetare aplicate de BCE
depinde de modul în care această instituţie analizează evoluţia economică în zona Euro.
Consiliul Guvernatorilor a definit cei doi piloni de bază pe care se sprijină activitatea BCE
în acest sens13:
Evaluarea riscurilor pe care le implică stabilitatea preţurilor asupra
economiei ţărilor din zona Euro;
Analiza economică: are în vedere analiza pe termen scurt,
mediu şi lung a factorilor care determină dinamica preţurilor (situaţia financiară şi
evoluţia economiei reale – cererea de bunuri şi servicii pe piaţă, oferta de bunuri şi
servicii / factori de producţie);
Analiza monetară: analiza pe termen scurt, mediu şi lung a
evoluţiei indicatorilor monetari (masa monetară, volumul creditelor, evoluţia
dobânzilor, volumul depozitelor bancare).
Asigurarea că toţi factorii necesari au fost luaţi în calcul în evaluarea
strategiilor de politică monetară.
Analiza economică este unul din cei doi piloni de bază ai strategiei de politică
monetară a BCE şi presupune evaluarea situaţiei economice din zona Euro pe baza
următorilor indicatori:
Dezvoltarea producţiei;
Agregatele cererii de bunuri şi servicii şi toate componentele acestora;
Politica fiscală (nivelul impozitării directe şi indirecte, contribuţiile sociale)
Piaţa muncii (productivitate, grad de ocupare, costuri);
13Păun, Cristian, “Politica Monetară a Uniunii Europene şi Sistemul Financiar European”, Suport curs ASE, Bucuresti, 2005, curs 8, p14
17
Piaţa de capital (grad de capitalizare, volum al tranzacţiilor);
Indicatorii de cost şi preţuri;
Evoluţia cursului de schimb;
Economia globală;
Balanţa de plăţi externe;
Poziţia investiţională internaţională.
Analiza monetară este al doilea pilon pe care se bazează politica monetară a
BCE şi presupune o analiză a indicatorilor monetari.
Exemplu: BCE anunţă o rată de creştere de referinţă pentru agregatul monetar
M3 care să fie în corespondenţă cu obiectivul său: stabilitatea preţurilor.
Formula de calcul pentru rata de creştere a M3 este:
ΔM = ΔYR + ΔP- ΔV
Unde: YR este PIB real, P – preţurile şi V – viteza de rotaţie a banilor.
BCE însă poate ajusta această rată de referinţă considerând că există suficienţi
factori care nu ţin de piaţa monetară şi care pot influenţa obiectivul său (câştigurile de pe
piaţa de capital, nivelul impozitării etc.)
3.1. Analiză monetară – evoluţia dobânzilor
Grafic nr.1 Evoluţia ratelor dobânzilor BCE şi ale pieţei monetare14
14 Raport anual 2008 al Băncii Centrale Europene, http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2008ro.pdf, accesat la data de 05.12.2009
18
În conformitate cu obiectivul său primar, şi anume, stabilitatea preţurilor în zona
euro, Banca Centrală Europeană a adaptat în mod constant nivelul dobânzilor urmând o
strategie orientată spre stabilitate, astfel încât creşterea anuală a preţurilor să nu treacă de
pragul de 2%.
Ratele dobânzilor pentru cele trei instrumente monetare principale stabilite pentru
începutul celei de-a treia etapă de uniune monetară au fost anunţate oficial la data de 22
decembrie 2008: rata dobânzii pentru operaţiunile principale de refinanţare a fost fixată la
3%, în ceea ce priveşte faciliatea de creditare marginală rata dobânzii s-a situat la un nivel
de 4,5% şi cea pentru facilităţile de depozit la 2%, cele din urmă fiind adoptate de la data
de 1 ianuarie 1999.15
Anul 2000 a fost anul unei creşteri economice substanţiale în zona euro, aceatsa
atingând valoarea de 3,4%, cel mai înalt nivel din ultimii 10 ani. În acelaşi timp, ca rezultat
al influenţelor preţurilor petrolului şi a ratelor de schimb ale euro, presiunile inflaţioniste
au crescut in anul 2000, inflaţia medie anuală fiind de 2,4%. Intensitatea acestor presiuni a
reprezentat un risc important asupra stabilităţii preţurilor. La începutul anului 2000, ratele
dobânzilor pentru cele trei instrumente monetare se aflau la nivelul de 3% pentru
operaţiunile principale de refinanţare, 4% pentru ratele practicate pentru facilitatea
marginală de creditare si 2% pentru facilităţile de depozit, ca la sfârşitul anului acestea sa
se situeze la valori considerabil mai mari: 4,75% pentru operaţiunile principale de
refinanţare, 3,75% şi 5,75% pentru facilităţile de depozit, respectiv pentru facilităţile
marginale de creditare.
În perioada 2001-2003 nivelul ratelor dobânzilor pentru cele trei instrumente
monetare a cunoscut o scădere considerabilă, datorită încetinirii creşterii economice la
nivel global, o influenţă importantă având-o preţul petrolului şi a alimentelor asupra
venitului real. Un alt impediment au fost atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, care
au agravat incertitudinea şi încetinirea creşterii economice la nivel global. De asemenea, pe
parcursul anului 2002 nu s-a reuşit menţinerea creşterii produsului intern brut în zona euro,
mediul economic fiind afectat de turbulenţele apărute în cadrul pieţelor finaciare şi de
tensiunile geopolitice din Orientul Mijlociu, creşterea produsului intern brut în zona euro
fiind doar de 0,8% în 2002, faţă de 1,4% în 2001. Anul 2003 a fost marcat de un eşec în
încercarea redresării evoluţiei produsului intern brut, creşterea fiind doar de 0,4%, o
performanţă dezamăgitoare, având în vedere creşterile mici din anii anteriori.16
15 Tradus dupa Raportul anual din 1999, http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar1999en.pdf, accesat la data de 06.12.200916 Tradus si adaptat dupa Rapoartele anuale 2001-2003, http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html, accesat la data de 06.12.2009
19
Perioada 2004-2005 a fost caracterizată de o menţinerea ratelor dobânzilor la un
nivel constant, în contextul întăririi economiei din zona euro şi a creşterii produsului intern
brut cu 1,8% în 2004 şi 1,4% în 2005. Până la data de 1 decembrie 2005, ratele dobânzilor
s-au menţinut la nivelul de 2% pentru operaţiunile principale de refinanţare, 1% pentru
facilităţile de depozit si 3% pentru facilităţile marginale de creditare, ca după data de 1
decembrie aceste valori sa fie stabilite la un nivel superior cu 25 puncte de bază(0,25% ).
În cursul anului 2006, Consiliul guvernatorilor a majorat ratele dobânzilor
reprezentative ale BCE pentru a contracara riscurile în sensul creşterii la adresa stabilităţii
preţurilor identificate pe baza analizelor sale economice şi monetare. Această renunţare
treptată la politica monetară acomodativă s-a produs într-un mediu caracterizat printr-o
creştere economică susţinută, o expansiune puternică a masei monetare şi a creditului şi un
volum mare de lichiditate în zona euro. Printr-o serie de creşteri cu câte 25 puncte de bază,
Consiliul guvernatorilor a majorat rata dobânzii minimă acceptată la operaţiunile principale
de refinanţare ale cu 125 puncte de bază în total, de la 2,25% în ianuarie 2006 până la 3,5%
la sfârşitul anului, 2,5% pentru facilităţile de depozit şi 4,5% pentru facilităţile marginale
de creditare.17
În cursul anului 2007, BCE a promovat politica sa monetară într-un mediu
caracterizat de o creştere economică sănătoasă şi de expansiunea viguroasă a masei
monetare şi a creditului în zona euro. Pe parcursul anului, riscurile pe termen mediu s-au
menţinut clar în sensul creşterii la adresa stabilităţii preţurilor, identificate pa baza
analizelor economice şi monetare periodice ale Consiliului guvernatorilor. În vederea
limitării acestor riscuri, Consiliul guvernatorilor a ajustat în continuare orientarea politicii
sale monetare, majorând ratele dobânzilor reprezentative ale BCE cu un total de 50 puncte
de bază în lunile martie şi iunie. Astfel, rata dobânzii minimă acceptată la operaţiunile
principale de refinanţare ale Eurosistemului a crescut la 4% în luna iunie 2007, 3% pentru
facilităţile de depozit şi 5% pentru facilităţile marginale de creditare. După declanşarea
turbulenţelor şi creşterea volatilităţii pe pieţele financiare la începutul lunii august 2007,
care au fost generate de criza pe piaţa creditelor ipotecare non-standard din SUA şi de
reevaluarea riscului, perspectivele activităţii economice în zona euro au fost marcate de un
grad foarte mare de incertitudine. În pofida confirmării riscurilor în sensul creşterii la
adresa stabilităţii pe termen mediu, era necesar ca, în acest mediu caracterizat de o
incertitudine foarte mare, informaţii suplimentare să fie colectate şi evaluate înainte de a fi
trase concluzii privind politica monetară. De aceea, Consiliul guvernatorilor nu a modificat
ratele dobânzilor reprezentative ale BCE în a doua jumătate a anului.18
17 Raport anual 2006, http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html, accesat la data de 06.12.200918 Raport anual 2007, http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html, accesat la data de 06.12.2009
20
În anul 2008, BCE a promovat politica sa monetară în contextul crizei financiare
care s-a declanşat în luna august 2007. Consiliul guvernatorilor a menţinut neschimbate
ratele dobânzilor reprezentative ale BCE în semestrul I 2008, înainte de a le majora cu 25
puncte de bază în luna iulie, pentru ca ulterior să le reducă în trei etape cu un total de 175
puncte de bază în trimestrul IV 2008. Trendul ratelor dobânzilor reprezentative ale BCE în
anul 2008 a ilustrat evoluţia riscurilor la adresa stabilităţii preţurilor pe termen mediu, care
au fost puternic influenţate de două fenomene globale:
evoluţiile preţurilor la materii prime pe pieţele internaţionale, îndeosebi preţurile la
energie şi alimente
impactul economic al persistenţei crizei financiare care s-a intensificat la jumătatea
lunii septembrie.
Până la jumătatea lunii septembrie, datele disponibile sugerează că riscurile la
adresa stabilităţii preţurilor pe termen mediu s-au menţinut în creştere, datorită preţurilor
mari şi volatile ale materiilor prime şi persistenţei tensiunilor pe pieţele financiare. În
ansamblu, au predominat riscurile în sensul scăderii la adresa perspectivelor economice.
Începând cu jumătatea lunii septembrie, turbulenţele financiare s-au intensificat
considerabil, generând perturbări severe şi deficite de lichiditate pe o serie de segmente ale
pieţei financiare, precum şi deteriorarea severă a perspectivelor economice. Trendurile
monetare, care au continuat să se tempereze în semestrul II, au susţinut ideea conform
căreia presiunile inflaţioniste s-au diminuat. În acest context, ratele dobânzilor au fost
redusă cu 50 cu puncte de bază până la data de 8 octombrie, într-o acţiune concertată la
care au participat şi alte bănci centrale importante. În continuare acestea au fost diminuate
cu 50 puncte de bază în luna noiembrie şi cu 75 puncte de bază în luna decembrie.19
3.2. Analiza monetară – evoluţia inflaţiei
Grafic nr.2 Evoluţia inflaţiei în perioada 1999-200820
19 Raport anual 2008, http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html, accesat la data de 06.12.200920 Sursa http://www.ecb.int/stats/prices/hicp/html/inflation.en.html, accesat la data de 06.12.2009
21
Strategia monetară adoptată de Banca Centrală Europeană se axează pe inflaţie şi
presupune ajustarea ratei dobânzii în funcţie de obiectivele pe care şi le propune si valorile
previzionate ale inflaţiei pentru anumite perioade determinate.
Evoluţia ratelor dobânzii pentru principalele instrumente monetare prezentată în
subcapitolul anterior a fost fundamentată în funcţie de contextul economic din perioada
analizată, iar influenţele din mediul economic care au variat considerabil pe parcursul
anilor şi-au pus vizibil amprenta pe evoluţia inflaţiei din zona euro.
În perioada 1999-2008 se poate observa evoluţia ascendentă a nivelului inflaţiei,
care atinge nivelul maxim de 4% în 2008. Începutul perioadei s-a caracterizat prin presiuni
slabe ale preţurilor, în primul trimestru din anul 1999 rata inflaţiei IAPC(indicele
armonizat al preţurilor de consum) fiind de 0,8%. Indicele arminizat al preţurilor a crescut
în anul 1999 în medie cu 1,1%, astfel încât la sfârşitul anului rata inflaţiei avea o valoare
de 1,7%.
Ca rezultat al influenţelor venite din partea preţului petrolului şi a ratei de schimb a
euro, presiunile pe termen scurt au crescut în anul 2000, generând o creştere a ratei medie a
inflaţiei până la nivelul de 2,4%, aceste influenţe prezentând un risc evident asupra
stabilităţii preturilor pe termen mediu, în special în cadrul unui mediu economic
caracterizat de creştere economică puternică.
Anul 2001 s-a caracterizat prin creşterea consumului privat, ceea ce a generat la
rândul său o creştere a nivelului inflaţiei pana la valoarea maximă de 3,4% în luna mai, faţă
de 2,4% media anuală a ratei inflaţiei. În ciuda atenuării ritmului economic, rata inflaţiei a
avut o valoare medie de 2.2% în anul 2002, ceea ce depăşeşte cu puţin limita pe care o
doreşte a menţine BCE de 2% în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor. În ciuda unei slabe
activităţi economice, inflaţia anuală IAPC a cunoscut doar o încetinire moderată, avand o
valoare medie în anul 2003 de 2,1%, acest nivel menţinându-se şi în anul 2004 în care o
influenţă majoră au avut preţul petrolului şi impozitele indirecte. În 2005 valoarea medie a
22
ratei inflaţiei s-a situat la nivelul de 2,2% , în special datorită creşterii substanţiale a
preţului petrolului şi a energiei. Pentru anul 2006 rata anuală a inflaţiei şi-a menţinut
nivelul de 2,2%, fiind puternic influenţată de variaţiile preţului petrolului.
Rata medie anuală a inflaţiei IAPC s-a situat la nivelul de 2,1% în anul 2007,
comparativ cu 2,2% în anul anterior. Inflaţia totală a fluctuat semnificativ în decursul
anului, datorită, în principal, evoluţiei preţurilor la energie, a petrolului şi a alimentelor pe
piaţa internaţională.
Rata anuală a inflaţiei IAPC s-a menţinut la un nivel cu mult peste 2% în semestrul
I a anului 2008, crescând de la 3,2% în luna ianuarie până la nivelul maxim de 4,0% în
lunile iunie şi iulie, în principal pe seama creşterii preţurilor la energie şi alimente. În cel
de-al doilea semestru al anului, în contextul intensificării turbulenţelor economice, inflaţia
s-a redus în ultimele luni ale anului şi presiunile inflaţioniste s-au temperat. Rata anuală a
inflaţiei IAPC a scăzut în semestrul II până la 1,6% în luna decembrie ca urmare a ieftinirii
materiilor prime, îndeosebi a petrolului.21
21 Date preluate din Rapoarte anuale BCE 1999-2008, http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html, accesat la 06.12.2009
23
Concluzii
Politica monetară unică este fundamentată pe menţinerea stabilităţii preţurilor,
strategia principală adopatată de Banca Centrală Europeană fiind atingerea obiectivului său
prin inflaţie, o asemenea stategie monetară fiind recent adoptată de numeroase bănci
centrale la nivel mondial.
Prin intermediul instrumentelor monetare pe care se axează, şi anume, operaţiunile
pe piaţa monetară, facilităţile permanente şi rezervele minime obligatorii, BCE
coordonează în mod eficient evoluţia ratei inflaţiei, astfel încât obiectivul său primar sa fie
îndeplinit sau cel puţin să fie menţinute în limite acceptabile, care sa nu afecteze în mod
considerabil mediul economic din zona euro.
În urma analizei monetare a evoluţiei ratelor dobânzilor Băncii Centrale Europene
şi a pieţei monetare şi a evoluţiei inflaţiei, se poate observa capacitatea menţinerii nivelului
inflaţiei în limitele stabilite prin variaţia dobânzilor pe piaţa monetară, cu excepţia
perioadelor în care au existat influenţe majore asupra ratei inflaţiei la nivel global
(atacurile teroriste din 2001 sau criza economică din ultimii doi ani analizaţi). Perioadele în
care nivelul inflaţiei s-a aflat cu mult peste limitele dorite nu au reprezentat intervale
semnificative de timp în raport cu perioada totală analizată, nivelul ratei inflaţiei fiind
redus pe cât posibil spre limita dorită prin aplicarea politicii monetare stabilite de Banca
Centrală Europeană.
Aşadar, eficienţa politicii monetare utilizată de Banca Centrală Europeană se
evidenţiază în evoluţia relativ stabilă a inflaţiei şi încercarea continuă de menţinere a
stabilităţii preţurilor.
24
Bibliografie
1) Baldwin, Richard, Wyplosz, Charles, „Economia integrării europene”, Editura
Economică, Bucureşti, 2006
2) Basno, Cezar, Dardac, Nicolae, „Integrare monetar-bancară europeană”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001
3) Bărbulescu, Ionrdan Gheorghe, „Uniunea Europeană. De la economic la politic”,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2005
4) Hen, Christian, Leonard, Jacques, „Uninunea Europeană”, Editura C.N.I. „Coresi”
S.A., Bucureşti, 2003
5) Păun, Cristian, „Politica monetară a Uniunii Europene şi Sistemul Financiar
European”, Suport de curs ASE, Bucureşti, 2005
Webografie:
http://www.ecb.int
http://www.ecb.int/ecb/history/emu/html/index.ro.html
http://www.ecb.int/ecb/legal/pdf/en_statute.pdf
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/gendoc2008ro.pdf
http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html
http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2008ro.pdf
25