reforma instituţională
DESCRIPTION
reforma institutionalaTRANSCRIPT
Universitatea Transivania din Braşov
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administrarea Afacerilor
Master - Specializarea: Relaţii Economice Internaţionale
Uniunea Europeană şi necesitatea Reformei
Instituţionale
State Cristina
Varlan Crina
Toderică Cristina
Luntraru Gabriel
Lozneanu Mihaela
Cordunianu Florin
Cuprins
Introducere.................................................................................................................. 3
Cap.1. Prezentare Generală a UE............................................................................ 4
1.1. Scurt istoric şi evoluţia UE.............................................................................. 4
1.2. Procesul Decizional în cadrul UE.................................................................... 6
Cap.2. Cursul Reformei Instituţionale a Uniunii Europene........................................ 6
2.1. Necesitatea reformei instituţionale:................................................................. 6
2.2. Reforma instituţională în contextul extinderii Uniunii Europene:..................... 9
2.3. Repere cronologice privind Reforma Instituţională a Uniunii Europene....... 11
2.4. Etapele reformei instituţionale....................................................................... 14
2.4.1. Tratatul de la Nisa.................................................................................. 15
2.4.2. Conventia Europeană............................................................................. 18
2.4.3 Conferinţa interguvernamentală.............................................................. 24
2.4.4. Constituţia europeană............................................................................. 31
2.4.5. Tratatul de la Lisabona........................................................................... 34
Cap.3. Legătura dintre extindere şi reformă............................................................ 43
Cap.4. Concluzii...................................................................................................... 45
Bibliografie.............................................................................................................. 48
2
Introducere
Motivaţia alegerii acestei teme rezultă din convingerea asupra nevoii
recunoaşterii rolului deosebit de important al instituţiilor şi aranjamentelor
instituţionale în procesele de schimbare socială, economică şi politică în special în
Uniunea Europeană.
Instituţiile sunt influenţate de obiective politice şi sunt constituite în aşa fel
încât să le fie de folos. Rolul instituţiilor Uniunii Europene nu este cel de a administra
o entitate politică, ci de a o întări.
Părerile că instituţiile europene nu funcţionează eficient, că încă nu sunt
capabile să facă faţă tuturor problemelor economice şi sociale majore şi că nu se pot
adapta rapid lumii în schimbare au o oarecare vechime, le fel şi nevoia, dar mai ales
ideea unei reforme instituţionale complete nu este una de actualitate.
Reforma instituţională ce are loc în Uniunea Europeană a devenit necesară
din cauza a două motive: creşterea numărului statelor membre şi adâncirea Uniunii
Europene. Ideile de bază pe care era construit sistemul instituţional comunitar, au
continuat a fi multă vreme cele ale vechii Comunităţi de şase membri, motiv pentru
care structura instituţională îşi agrava problemele pe măsura aderării altor state.
Încă din 1990, problema principală a Uniunii a constituit-o revizuirea Tratatelor
Constitutive în vederea realizării unei reforme temeinice.Sistemul de Tratate existent
era nesatisfăcător juridic şi politic. Tratatele Uniunii Europene de la Amsterdam şi
Nisa nu au răspuns nici ele în totalitate nevoii de democraţie şi eficacitate cerute de
către popoarele UE.
Adoptarea unei Constituţii ar însemna federalizarea Europei, ceea ce ar
implica schimbări radicale, cu consecinţe majore pentru Uniunea Europeană, statele
membre şi cetăţenii Uniunii. În cardul acestor schimbări, putem aminti cele din
sistemul de drept comunitar, procedura legislativă, funcţia executivă, sistemul
instituţional, dar şi realizarea unui nivel mai înalt al protecţiei juridice referitoare la
drepturile omului.
Motivele principale care anunță elaborarea unei Constituţii europene trebuie
căutate în necesitatea creşterii eficacităţii, transparenţei şi a vocaţiei democratice a
instituţiilor UE, a simplificării şi clarificării procedurilor sale decizionale; garantării
juridice la nivelul UE a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
3
Constituţia ar reprezenta, în acelaşi timp, un răspuns legitim la multitudinea
de probleme nerezolvate prin reformele de la Maastricht, Amsterdam sau Nisa.
Puterea de acţiune a Uniunii Europene demonstrează că nu avem de-a face
cu o organizaţie internaţională tipică a cărei construcţie s-a încheiat, ci cu una aflată
într-o permanentă evoluție. De aceea, noul Tratat Constituţional trebuie să-i
garanteze acesteia capacitatea de a se adapta şi schimba în viitor.
Cap.1. Prezentarea Generală a UE
1.1. Scurt istoric şi evoluţia UE
Uniunea Europeană este un parteneriat economic şi politic unic în lume, care
reuneşte astăzi 27 de ţări.
Timp de peste o jumătate de secol a contribuit la menţinerea păcii, stabilităţii
şi prosperităţii, a ridicat standardele de viaţă, a lansat o monedă unică şi a evoluat
constant către crearea unei pieţe unice în cadrul căreia persoanele, bunurile,
serviciile şi capitalul să poată circula liber, ca şi cum s-ar afla pe teritoriul unei
singure ţări. UE a fost creată în perioada de după sfârşitul celui de-al Doilea Război
Mondial.
În prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: ţările
implicate în schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere
economic şi astfel se evită riscul izbucnirii unui conflict.
De atunci, Uniunea a evoluat mult, transformându-se într-o piaţă unică imensă, cu o
monedă comună, euro. Ceea ce a început ca o uniune strict economică a devenit
treptat o entitate cu activităţi în nenumărate domenii, de la ajutor pentru dezvoltare,
până la politica de mediu.
UE promovează activ drepturile omului şi democraţia şi are cele mai
ambiţioase obiective de reducere a emisiilor pentru a combate schimbările climatice.
Datorită eliminării controalelor de la frontierele interne, cetăţenii europeni pot călători
liber aproape peste tot în UE. De asemenea, europenilor le este acum mult mai uşor
să locuiască şi să muncească în altă ţară a Uniunii.
4
Simbolurile UE
Uniunii Europene îi sunt asociate mai multe simboluri, cel mai cunoscut dintre
acestea fiind cercul de stele galbene pe fond albastru.
Drapelul european
Cele 12 stele dispuse în cerc simbolizează idealurile de unitate, solidaritate şi
armonie între popoarele Europei.
Imnul european
Melodia aleasă ca simbol al Uniunii este un extras din Simfonia a IX-a
compusă în 1823 de Ludwig van Beethoven.
Ziua Europei
Ideile care au dus la crearea Uniunii Europene au fost prezentate pentru
prima dată la 9 mai 1950 de ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman.
De aceea, ziua de 9 mai a rămas o dată de referinţă în istoria UE.
Mottoul UE
„Unitate în diversitate” este deviza Uniunii Europene.
Aceasta arată că europenii s-au unit pentru a promova pacea şi prosperitatea,
acceptând totodată să-şi deschidă spiritul către culturile, tradiţiile şi limbile atât de
diverse ale continentului nostru.
Bugetul UE
Bugetul UE este finanţat din surse care includ un procent din produsul
naţional brut al fiecărui stat membru. Acest buget este orientat către domenii foarte
diferite, cum ar fi creşterea nivelului de trai în regiunile mai sărace sau garantarea
siguranţei alimentare. Euro este moneda comună a celor mai multe ţări ale Uniunii.
Veniturile şi încasările
În bugetul UE se regăsesc nu numai contribuţiile statelor membre, ci şi taxele
vamale de import aplicate produselor provenind din afara Uniunii şi un procent din
taxa pe valoare adăugată percepută de fiecare ţară.
Cheltuielile
Din bugetul UE sunt finanţate activităţi foarte diferite, de la dezvoltare rurală şi
protecţia mediului, până la promovarea drepturilor omului şi asigurarea protecţiei la
frontierele externe. Comisia, Consiliul şi Parlamentul sunt
5
instituţiile care au un cuvânt de spus în stabilirea şi alocarea bugetului. Comisia şi
statele membre răspund de cheltuirea efectivă a fondurilor.1
Euro/Uniunea monetară
Euro, moneda folosită zilnic de aproximativ 327 de milioane de europeni, este
dovada cea mai tangibilă a cooperării dintre statele membre. Avantajele sale sunt
evidente pentru orice persoană care călătoreşte în străinătate sau face cumpărături
on-line de pe site-uri din alte ţări ale Uniunii.
1.2. Procesul Decizional în cadrul UE
Dreptul european este format din legislaţia primară şi cea secundară.
Tratatele (legislaţia primară) reprezintă normele care stau la baza oricărei acţiuni a
Uniunii.
Legislaţia secundară, care include regulamentele, directivele şi deciziile,
derivă din principiile şi obiectivele stabilite de tratate.
Procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE este cunoscută sub
numele de „codecizie”. Aceasta înseamnă că Parlamentul European (instituţia care îi
reprezintă pe cetăţenii europeni şi ai cărei membri sunt aleşi prin vot direct) trebuie
să aprobe legislaţia UE împreună cu Consiliul (instituţia reprezentând guvernele
celor 27 de state membre). Comisia elaborează şi implementează legislaţia
europeană.
Tratatul de la Lisabona a extins numărul domeniilor politice cărora li se aplică
procedura de codecizie. Parlamentul European poate bloca mai uşor o propunere
legislativă dacă nu este de acord cu poziţia adoptată de Consiliu.
Cap.2. Cursul Reformei Instituţionale al Uniunii Europene
2.1. Necesitatea reformei instituţionale:
Instituţiile sunt puternic influenţate de scopuri politice şi sunt constituite în aşa
fel încât să le deservească. Acest lucru este în special valabil pentru Uniunea
Europeană şi pentru instituţiile sale, al căror rol nu este cel de a conduce o entitate
politică ci de a o consolida.
Părerile că instituţiile europene nu funcţionează eficient, că încă nu sunt
capabile să facă faţă tuturor problemelor economice şi sociale majore şi că nu se pot
1 Stephen G., Ian B., Politics in the European Union, Oxford University Press.2001
6
adapta rapid lumii în schimbare au o oarecare vechime, le fel şi nevoia, dar mai ales
ideea unei reforme instituţionale complete nu este una de actualitate. La sfârşitul
anilor 1990, legitimitatea contestată a instituţiilor europene era prezentată ca parte a
unei crize constituţionale.2 Se preciza că Uniunea va trebui să regândească şi să
remodeleze felul în care instituţiile sale sunt organizate, guvernate şi schimbate.
Sistemul instituţional al anilor '50 rămăsese intact (cu excepţia Parlamentului),
competenţele instituţiilor comunitare fiind aceleaşi, în pofida noilor provocări cu care
CE se confrunta în anii 70 precum: criza energetică, criza sistemului monetar,
inovaţia tehnologică şi industrială, puternicele dezechilibre regionale provocate de
piaţa comună, sensibilizarea opiniei publice faţă de deteriorarea mediului, noua
atitudine faţă de protecţia consumatorului.
Prima iniţiativă în direcţia aprofundării a venit din partea Consiliului European,
care a solicitat unui grup de experţi un „Raport asupra instituţiilor europene”3 ce a
fost prezentat în anul 1979.
Altă iniţiativă a fost cea a miniştrilor de externe german, Hans-Dietrich
Genscher şi italian, Emilio Colombo, care în noiembrie 1981, au propus încheierea
unui document cu numele de „Actul European" ce urma să conducă, în anul 1986, la
semnarea unui nou „Tratat pentru Uniunea Europeană". Iniţiativa se referea la
„Cooperarea Politică Europeană", adică cooperarea în domeniul relaţiilor externe,
sector aflat în afara competenţelor comunitare.
Cele două iniţiative nu au avut foarte mare ecou, nici la nivelul guvernelor, nici
la cel al opiniei publice sau a parlamentarilor europeni, dar au evidenţiat, încă o dată,
necesitatea schimbării.
În ipostaza amenințării unei blocări decizionale iminente determinată de
extinderile succesive ale CE şi a unor aderări insuficient „asimilate", Consiliul
European se dovedeşte conştient de necesitatea unor reforme imediate. În absenţa
consensului necesar, Consiliul adoptă, totuşi, un acord de natură politică -
„Declaraţia Solemnă asupra Uniunii Europene" -, la 19 iunie 1983, la Stuttgart.
În această Declaraţie se definesc funcţiile Consiliului European şi cele ale
„Cooperării Politice Europene"(CPE), se stabileşte angajamentul de a se „merge mai
2 Cowles. M.G & Smith. M., The state of the European Union, Vol. 5, Risks, Reform, Resistance and Revival, Oxford University Press, 2000, pag. 203 Cunoscut sub numele de "Raportul celor trei înţelepţii"
7
departe" de Acordurile de la Luxembourg din 1966 cât şi acela de a democratiza şi
aprofunda acquis-ul comunitar în scopul creării bazelor Uniunii Europene.
Un moment decisiv al "recuperării" ideii de Uniune Europeană, deci de Uniune
Politică, l-a constituit „Actul Unic European" din 1987 care proclama, în Preambul,
„voinţa celor 12 state membre de a transforma totalitatea relaţiilor dintre ele într-o
Uniune Europeană".4
Pasul spre această Uniune Europeană s-a realizat prin adoptarea Tratatului
Uniunii Europene, semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993. Tratatul constituia o „nouă etapă în procesul creator al unei Uniuni
din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile urmau a fi luate cât
mai aproape posibil de cetăţeni".5 Uniunea Europeană avea ca misiune
„organizarea, într-un mod coerent şi solidar, a relaţiilor dintre statele sale membre şi
dintre popoarele acestora".6
Un alt pas important în direcţia aprofundării Uniunii şi a reformei a fost făcut
de „Proiectul Spinelli pentru Tratatul Uniunii Europene" (14 februarie 1984). Acest
proiect prevedea importante modificări instituţionale, precum:
Parlamentul European trecea de la stadiul de co-legislator împreună cu
Consiliul, la cel de legislator;
Prevedea un sistem de suspendare a condiţiei de stat membru, pentru
acele state care nu îndeplineau, în mod repetat normele comunitare;
Se prevedea acordarea de noi competenţe, instituţiilor;
Se modifica sistemul legislativ, inclusiv denumirea legilor europene
(organice, ordinare);
Se crea cetăţenia Uniunii;
Se crea Uniunea Europeană;
În final, intrarea în vigoare a noului Tratat nu mai depindea de ratificarea
acestuia de către toate statele membre. Chiar dacă statele membre nu au aprobat,
în final, acest Tratat, considerându-l prea avangardist, existenţa sa le „grăbeşte" în a
adopta, relativ repede, alte două documente istorice:
Actul Unic European din 1986;
4 Uniunea Europeană, Actul Unic European, Buletinul Comunităţii Europene, Supliment, nr.2.1986, JOCE/DOCE L169/29.VI. 19875 Uniunea Europeană, Tratatul Uniunii Europene împreuna cu textul complet al Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene, 1992, paragraful 2, Articolul A6 Idem.
8
Tratatul Uniunii Europene din 1992.
2.2. Reforma instituţională în contextul extinderii Uniunii Europene
Pentru a se deschide către Sud şi Est, Comunitatea Europeană trebuie să
devină puternică într-o lume eterogenă şi instabilă. UE nu poate risca o nouă
împărţire a continentului european şi, totodată, nu se poate extinde înainte să-şi
consolideze structurile. Integrarea ţărilor estice determină creşterea dispărităţilor
economice, sociale şi culturale din cadrul UE. Fără o Europă consolidată din punct
de vedere economic şi politic, procesul integrării riscă să se transforme într-o
structură diluată a unei confederaţii, fără nici o identitate în procesul globalizării.7
Pe lângă reformele pe care ţările candidate ar trebui să le adopte, extinderea
presupune şi adaptări din partea Uniunii
Pentru a ne asigura că următoarea lărgire nu va slăbi sau schimba natura
Uniunii, trebuie identificate reformele necesare pentru a face faţă acestei provocări".8
În consecinţă, reforma Uniunii Europene este considerată condiţie obligatorie
pentru o viitoare lărgire. În aceeaşi ordine de idei, Comisia Europeană a sugerat că
„o creştere nejustificată a numărului de membri ai Uniunii creează riscul ca aceasta
să dispară".9
Găsirea unei soluţii cu privire la reforma instituţională printre statele membre a
fost dificilă.
La Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995, Comisia şi statele
membre au hotărât ca reformarea politicilor şi a instituţiilor să fie luate în considerare
separat pentru a evita blocajele decizionale. Reforma instituţiilor a fost punctul
principal al agendei Conferinţei Interguvemamentale demarate în 1996 iar reforma
politicilor a fost precizată în Agenda 2000 prezentată în iulie 1997.
În cadrul CIG de la TORINO din 1996, atât preşedintele Grupului de Reflecţie
al reprezentanţilor statelor membre, Carlos Westendrop cât şi Comisia, au prezentat
extinderea ca principala raţiune a reformei instituţionale. Grupul de Reflecţie a
7 Sedelmeier U., H. Wallace- Policy Making in the European Union, Oxford University Press, 4th Edition, pag. 4278 European Parliament, Report on the functioning of the Treaty on European Union with a view to the 1996 Intergovernmental Conference: Implementation and development of the Union. Committee on Institutional Affairs, 19959 European Parliament, report on Parliament's opinion on the Convening of the IGC(Dury/Maij Weggen Report), 1996
9
identificat "două motive fundamentale pentru reformă, şi anume îmbunătăţirea
funcţionării Uniunii pe de o parte şi pe de altă parte, crearea condiţiilor pentru a
permite colaborarea eficientă cu modificările interne şi externe cu care se confruntă,
cum ar fi viitoarea extindere"10 şi a dedicat un capitol întreg "necesităţii Comisiei de a
lucra mai bine şi a se pregăti pentru extindere".
Aspectele instituţionale ale lărgirii pe care CIG trebuia să le aibă în vedere pot
fi grupate în trei categorii în funcţie de obiectivele lor.
Reforma va trebui să asigure:
eficienţa structurilor de luare a deciziilor în cadrul UE;
reprezentare corectă în cadrul instituţiilor europene;
transparenţă, legitimitate şi respectabilitate.
Nevoia de respectabilitate, transparenţă şi legitimitate a decidenţilor UE nu
este legată de extindere, stabileşte însă parametri importanţi pentru reforma
instituţională care în anumite situaţii se pot lovi de eforturile de creştere a eficientei
decidenţilor.11
Un punct central al dezbaterii era nevoia de întărire sau menţinere a
capacităţii structurilor decizionale ale UE, de a obţine acorduri colective care sunt
sub presiunea noilor membri şi creşterea potenţială a diversităţii de interese din
cadrul Consiliului. Acest lucru a condus la creşterea necesitaţii votului cu majoritate
calificată de care este nevoie pentru a balansa dorinţa statelor membre de a menţine
un grad de control asupra noilor veniţi. Ceea ce complica procedura majorităţii
calificate era creşterea îngrijorării statelor membre asupra mecanismului de alocare
a voturilor care este relativ mai generos cu statele membre mai mici. Cum statele
mari se temeau că lărgirile care includ în principal state mici pot conduce la o
dezechilibrare a situaţiei, au solicitat o reponderare a voturilor în cadrul majorităţii
calificate.
În momentul semnării Tratatului de la Amsterdam (2 octombrie 1997), statele
membre au acceptat necesitatea reformei instituţionale aprofundate care să permită
unei Comunităţi lărgite să devină una de succes. Acest acord este încorporat în
protocolul anexat Tratatului. Protocolul vizează două abordări: o reformă limitată
10 Reflection Group (1995), Reform of the European Union (Interim Report), Madrid, 10 nov. 1995, SN 517/95 (REFLEX 18),pag.6-811 Vasile C.Nechita, Integrarea europeană, Editura Deşteptarea, Bacău
10
până la prima extindere şi o reformă totală în momentul în care Uniunea va avea
peste 20 de membri.
Aranjamentele prezentate au fost în mod evident insuficiente pentru pregătire
şi extindere. Aceste rezultate limitate au condus la afirmaţii sceptice privind aderarea
statelor central şi est europene şi au pus sub semnul întrbării acrodul UE vis-a-vis de
extindere.
Existau chiar puternice îndoieli că "reforma instituţională, la fel ca şi reforma
politicilor, poate fi o povară serioasă pentru extindere şi poate fi uşor folosită de
statele membre opozante ca un mijloc de întârziere a lărgirii".12
Guvernele Italiei, Belgiei şi Franţei au precizat că nu vor aproba extinderea
fără progrese pe linia reformei instituţionale.13 Cu alte cuvinte, se precizează clar că
o nouă CIG va trebui să aibă în vedere aceste aspecte înaintea lărgirii.
2.3. Repere cronologice privind Reforma Institutionala a Uniunii
Europene
14 februarie 2000
Deschiderea Conferinţei interguvernamentale 2000, cu privire la reforma
institutionala a Uniunii Europene, la Bruxelles, Belgia. Ţările candidate sunt
atenţionate cu privire la importanţa următoarelor aspecte: adoptarea oficială şi
aplicarea acquis-ului comunitar; asigurarea unei bune funcţionări a pieţei interne, în
concordanţa cu politicile Uniunii Europene, cu o atenţie specială acordată domeniilor
agriculturii, justiţiei şi afacerilor interne si protecţiei mediului; alinierea la practicile
Uniunii Europene in ceea ce priveşte relaţiile cu terţe state si organizaţii
internaţionale.
7-10 decembrie 2000:
Consiliul European de la Nisa:
Declaraţia de la Nisa privind viitorul Uniunii Europene
Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerarii negocierilor de aderare cu
statele candidate şi apreciază pozitiv efortul acestora de a indeplini condiţiile pentru
adoptarea şi aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în discuţie politica
de securitate şi apărare europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în
revistă procesul de cercetare european, coordonarea politicilor economice, siguranţa
12 Grabbe, H and Hughes, K, Enlarging the EU Eastwards, 1998, London: Pinter, 1998, pag.10413 Financial Times, 16.09.1997
11
şi sănătatea consumatorului, siguranţa maritimă, protecţia mediului, servicii de
interes general, liberatate, securitate şi justiţie, cultură, regiuni îndepărtate si relaţii
externe. Conferinţa Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind
Tratatul de la Nisa;
26 februarie 2001:
Semnarea Tratatului de la Nisa :
Ghid de utilizare
Versiunea integrală a tratatului
În vederea realizarii reformelor instituţionale necesare procesului de
extindere a Uniunii Europene, la 26 februarie 2001 este semnat Tratatul de la Nisa,
intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
15 decembrie 2001:
Consiliul European de la Laeken:
Declaraţia de la Laeken : convocarea Convenţiei Europene
La un an dupa Tratatul de la Nisa şi adoptarea Declaraţiei de la Nisa , care face
apel la continuarea reformei instituţionale şi după Conferinţa Interguvernamentală
2000, Consiliul European, reunit la Laeken , a adoptat la 15 decembrie 2001
Declaraţia privind Viitorul Uniunii Europene sau Declaraţia de la Laeken , prin care
se angajează sa construiască o Uniune mai democratică, mai transparentă şi mai
eficientă.
Declaraţia enumeră 60 de probleme referitoare la viitorul Uniunii, in jurul a 4 mari
teme: diviziunea si definirea puterilor, simplificarea tratatelor, organizarea
instituţională şi progresul în direcţia unei Constituţii pentru cetăţenii europeni. Ea a
convocat o Convenţie, care i-a reunit pe principalii actori pentru a examina
problemmele fundamentale puse de viitoarea dezvoltare a Uniunii pentru a pregati
cât mai complet si mai transparent viitoarea conferinţă interguvernamentală.
28 februarie 2002:
Convenţia Europeană: sesiune inaugurală
Perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi euro devine singura moneda a celor
12 state participante la zona euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurală a
Convenţiei privind Viitorul Europei.
1 februarie 2003:
12
Intră în vigoare Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, după
ratificarea sa de către toate parlamentele naţionale. Acest tratat reprezintă o
premisă necesară a procesului de extindere, deoarece conţine prevederi referitoare
la echilibrul puterii şi cel al procesului decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei
structuri cu 27 de State Membre;
16 aprilie 2003:
La Atena, zece state semneaza Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria;
20 iulie 2003:
Prezentarea proiectului de Constituţie
Rezultatele Convenţiei Europene
Versiune integrală
4 octombrie 2003:
Lucrările CIG 2003- 2004
Sunt deschise lucrările Conferinţei interguvernamentale destinate, în principal,
elaborării şi adoptării unei versiuni finale a Constituţiei Europene.
1 mai 2004:
Are loc aderarea oficială la Uniunea Europeana a celor 10 noi ţări membre;
Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Republica Cehă,
Slovacia.
16 şi 17 iunie 2004:
Consiliul European de la Bruxelles
Şefii de stat sau de guvern ale Statelor Membre ajung la un acord referitor la textul
Tratatului constituţional.
29 octombrie 2004:
Semnarea Constituţiei
Este semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
2004-2006:
Procedura de ratificare a Constituţiei de către statele membre
16 şi 17 iunie 2005:
Consiliul European de la Bruxelles Declaraţia şefilor de stat sau de guvern cu
privire la ratificarea Constituţiei
13
15-16 iunie 2006:
Consiliul European de la Bruxelles Declaraţia şefilor de stat şi de guvern cu
privire la relansarea procedurii de ratificare
25 martie 2007
Declaraţia de la Berlin- făcută cu ocazia aniversării a 50 de ani de la
semnarea tatatelor de la Roma.
Pe 25 martie 2007, şefii de state şi de guverne din cele 27 de State Membre
ale UE s-au întâlnit în cadrul unei întruniri solemne, la Berlin, pentru a celebra
aniversarea celor 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma. Ei au adoptat
"Declaraţia de la Berlin" privind valorile Uniunii Europene. Mai important de atât, noul
Cancelar din acea perioada, Angela Merkel, a reuşit, prin intermediul diplomaţiei
secrete, să obţina un acord privind reînceperea procesului constituţional.
21-22 iunie 2007
Consiliul European de la Bruxelles La 23 iunie, liderii UE au ajuns la un acord
cu privire la stabilirea unui mandat pentru o conferinţă interguvernamentală care
urma să aibă ca sarcină elaborarea, până la sfârşitul anului 2007, a unui nou tratat
referitor la reforma instituţională.
23 iulie 2007
Deschiderea Conferinţei interguvernamentale 2007
18-19 octombrie 2007
Consiliul European informal de la Lisabona a adoptat textul final al tratatului,
aşa cum a fost stabilit de CIG.
13 decembrie 2007
Şefii de stat şi de guvern ai celor 27 de state membre ale Uniunii Europene au
semnat Tratatul de la Lisabona la data de 13 decembrie 2007.
1 decembrie 2009
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
2.4. Etapele reformei instituţionale
Cele mai importante etape în Reforma instituţională a Uniunii Europene sunt:
Tratatul de la Nisa (a intrat în vigoare la 1 februarie 2003), Convenţia europeană (şi-
a încheiat lucrările în iunie 2003), Conferinţa interguvernamentală (CIG) 2003/2004
(octombrie 2003 - iunie 2004) şi Constituţia Europeană (semnată în octombrie 2004).
14
În 2005, electoratul din Franţa şi Olanda a respins Constituţia Europeană. A urmat o
perioadă de reflecţie de doi ani, iar la 23 iunie 2007 liderii UE au ajuns la un acord
privind stabilirea unui mandat detaliat pentru o nouă conferinţă interguvernamentală,
căreia i-a revenit sarcina de a elabora un tratat de reformă, până la sfârşitul lui 2007.
La 19 octombrie 2007, Consiliul European informal de la Lisabona a adoptat
textul final al tratatului, aşa cum a fost stabilit de CIG. Şefii de stat şi de guvern ai
celor 27 de state membre ale Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona la
data de 13 decembrie 2007. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.14
Acest calendar prezintă toate etapele importante şi evenimentele
semnificative care au marcat reforma instituţională a Uniunii Europene. În continuare
sunt prezentate pe larg cele mai importante etape in Reforma Instituţională a UE.
2.4.1. Tratatul de la Nisa
Tratatul în cauză a deschis drumul reformei instituţionale necesare viitoarei
extinderi a Uniunii Europene, prin aderarea ţărilor candidate din estul şi sudul
Europei.
Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi,
este să conţină prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în
momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se deci în
viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt: componenţa şi
modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul
Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii.
Tratatul de la Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la
1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în
parlamentul naţional, fie prin referendum.
Principalele modificări introduse de Tratatul de la Nisa la nivel instituţional:
PARLAMENTUL EUROPEAN
Prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de colegislator al Parlamentului
European, procedura de codecizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta
împotriva discriminărilor, coeziune economică şi socială, vize, azil, imigraţie.
Domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene au fost, deasemenea, extinse.15
14 Davis Kingsley, Human Society, New York, Macmlllan, 194915 http://theepc.be
15
Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor politice din statele
membre prin definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli
asupra modalităţilor de finanţăre a acestora.
A fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European
(în loc de 626, cum prevedea Tratatul de la Amsterdam). Prin Tratatul de la Nisa,
numărul locurilor în Parlamentul European s-a redus pentru unele state. De
exemplu, Franţa are, conform Tratatului de la Nisa, 72 de locuri în Parlament, în timp
ce înainte de intrarea în vigoare a Tratatului avea 87.
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE
În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot:
unanimitatea şi majoritatea calificată. În perspectiva viitoarei extinderi, menţinerea
unanimităţii, procedură care asigură fiecărui stat drept de veto, ar putea face să
apară obstacole în luarea deciziilor. Majoritatea calificată are la bază un sistem de
ponderare a voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, fiecărui stat fiindu-i
atribuit un anumit număr de voturi, funcţie de populaţia sa. Numărul de voturi per stat
pentru UE cu 27 de state membre este:16
Statul/Statele Număr de voturi/stat
Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie 29
Spania, Polonia 27
România 14
Olanda 13
Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria,
Portugalia
12
Austria, Bulgaria, Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia,
Finlanda
7
Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg,
Slovenia
4
Malta 3
TOTAL 345
16 http://europa.eu
16
Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, de aplicat
începând din 2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o
majoritate de voturi (255 din 345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), şi ca
majoritatea statelor să fi votat favorabil (14 din 27).
Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era
necesară unanimitate: coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri
internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale şi al serviciilor, cooperarea
judiciară în materie civilă.
COMISIA EUROPEANĂ
Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei
Europene intră numai câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru.
Atunci când Uniunea va avea mai mult de 27 de state membre, numărul comisarilor
va rămâne acelaşi (27) şi va fi instaurat un sistem de rotaţie ale cărui reguli vor fi
stabilite de către Consiliu prin vot în unanimitate1.17
Pentru buna funcţionare a Comisiei, puterile preşedintelui acesteia au fost
extinse. Preşedintele are în atribuţiile sale organizarea internă, eventualele
remanieri, va putea cere demisia comisarilor. Preşedintele este desemnat de către
Consiliul Uniunii Europene, prin vot în majoritate calificată.18
CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE
Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea
termenelor de judecată, Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce
priveşte competenţele Curţii de Justiţie şi cele ale Tribunalului de Primă Instanţă.
Curtea de Justiţie, având câte un membru din fiecare stat UE, se poate reuni în plen
sau în cameră lărgită.
Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile directe pot fi depuse numai la Tribunalul de
Primă Instanţă, care va avea competenţă şi asupra unor anumite acţiuni pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar.
17 http://www.cer.org.uk18 http://eiop.or.at/erpa
17
CURTEA DE CONTURI EUROPEANĂ, COMITETUL ECONOMIC ŞI
SOCIAL ŞI COMITETUL REGIUNILOR
Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru are câte un reprezentant
în Curtea de Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată.
În ceea ce priveşte Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, a
fost stabilit un număr maxim de 350 de membri. Conform prevederilor Tratatului,
Comitetul Economic şi Social este reprezentantul organismelor economice şi sociale
din societatea civilă. Membrii Comitetului Regiunilor trebuie să aibă un mandat
electoral în colectivitatea pe care o reprezintă.
VALORI DEMOCRATICE
Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a valorilor
democratice. Consiliul Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 şi după
consultarea Parlamentului European, poate adresa o recomandare unui stat pe al
cărui teritoriu s-a constatat existenţa riscului de violare a drepturilor fundamentale.
“Declaraţia privind viitorului Europei”, anexă a Tratatului de la Nisa, cuprinde
prevederi asupra statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,
care nu este incorporată în Tratat.19
2.4.2. Convenţia Europeană
1. Prima Conventie pentru Carta drepturilor fundamentale
a. Consiliul European de la Köln din 3 si 4 iunie 1999 a dat dovadă de
imaginaţie în privinţa deciziei asupra compunerii grupului pe care voia să-l
însarcineze cu redactarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii.20
De la prima reuniune din decembrie 1999, membrii acesteia au decis sa o
boteze Convenţie. Era astfel clară referirea la un proces constituant. Germanii nu
puteau sa nu se gândeasca la “Conventia Constitutionala” din 1948, începută de
presedintele Conventiei, Roman Herzog, fost preşedinte al Republicii Federale
Germania, fost judecator la Curtea Constitutionala din Karlsruhe şi profesor de Drept
Constitutional.21
19 ? http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm20 Vasile C.Nechita, Integrarea europeană, Editura Deşteptarea, Bacău21 www.european-convention.eu
18
Francezii, la rândul lor, aveau în memorie Convenţia care, de la prima sa
reuniune din 21 septembrie 1792, a proclamat Republica.
În mai 1777, reprezentanţii tuturor statelor americane, cu exceptia Rhode
Island, s-au reunit la Convenţia de la Philadelphia. Ele erau mandatate să propună
în Congres amendamente la unele din articolele Confederaţiei, tratat ce unea cele
treisprezece foste colonii. Reunite sub preşedinţia delegatului statului Virginia,
George Washington, acestea au adoptat o ordine de zi care prevedea “instalarea
unui guvern naţional, constând dintr-un legislativ, un executiv şi un judiciar,
supreme”.22
b. Curajul şi realismul politic de care au ştiut să facă dovada membrii acestei
prime Conventii (62 de titulari şi aproape tot atâţia supleanţi, precum şi 12
observatori) ia convins pe sceptici, atât pe cei din rândul politicienilor, cât şi din al
practicienilor şi al universitarilor specializaţi în afaceri europene, că formula
Convenţiei este una validă.
Deşi a trebuit să ajungă la unele compromisuri, ea nu a avut de suferit de pe
urma excesului de dispute diplomatice şi de negocieri pe culoar, care au marcat tot
mai mult conferinţele menite să revizuiască tratatele comunitare şi ale UE. Din acest
motiv, începând cu 1999, propunerile de reforma asupra procedurii de revizuire a
tratatelor europene se refera practic toate la modelul Convenţiei, în pofida existenţei
mai multor variante.23
2. Mandatul de la Laeken: Convenţia asupra viitorului Europei
a. Continuitatea dintre Convenţia pentru Carta din 1999-2000 şi Convenţia
europeana din 2002-2003 este atât de evidenta încât se remarcă eforturile care au
trebuit depuse în 2001 de partizanii acestei formule, pentru ca ea să fie în cele din
urmă adoptată de cei cincisprezece şefi de stat şi de guvern ai Uniunii la summit-ul
de la Laeken din 14-15 decembrie 2001.
b. Lectura mandatului de la Laeken arată în ce masură au ştiut membrii
Convenţiei să exploateze toate marjele de manevra pe care le-au avut la dispoziţie.
22 http://eiop.or.at/erpa23 http://www.cer.org.uk
19
Esenţială era, totodată, respectarea mandatului, pentru a nu da nici un motiv
guvernelor sceptice care nu ar fi fost dispuse să pună la arhivă documentul final
chiar din momentul în care acesta le era prezentat.
c. În decembrie 2001, Consiliul european cerea un document final care să
poată cuprinde fie diferitele opinii, precizând şi sprijinul pe care l-au primit, fie
recomandările în caz de consens”. În iulie 2003 a fost acceptat un text unic, botezat
“Constituţie” având de facut o singură opţiune: fie repunerea articolului IV-1, relativ la
“Însemnele Uniunii”, în prima parte, fie lăsarea lui acolo unde era.
Uniunea europeană funcţiona pâna acum cu mai multe tratate – constitutive şi
modificatoare – şi numeroase protocoale.
Obiectivele, competenţele şi instrumentele de acţiune erau dispersate în cele
patru texte (Roma, Maastricht, Amsterdam si Nisa).
Sistemul era organizat în jurul a trei piloni: pilonul comunitar esenţial pentru
piaţa unică, al doilea pilon pentru politica externa şi de securitate comuna şi al treilea
pentru problemele de siguranţă şi justiţie penală transfrontaliera. Pe scurt, o
organizare confuza, multiplicând sistemele de gestiune şi totalmente opac faţă de
dorinţele cetăţenilor.
3. Membrii Convenţiei24
Membrii Convenţiei europene erau împărţiţi în mai multe categorii, prevăzute
prin Declaraţia de la Laeken, conform unor diviziuni reale mai mult sau mai puţin
importante.
a. Parlamentele naţionale. – Convenţia cuprindea cincizeci şi şase de
reprezentanţi ai parlamentelor naţionale: doi pentru fiecare stat membru şi pentru
fiecare stat candidat, plus un numar egal de supleanţi.
Obiectivul era de a avea un proces mai democratic decât CIG, datorită
implicarii unui mare număr de parlamentari aleşi.
b. Parlamentul guvernamental - Convenţia a cuprins douazeci şi opt de
reprezentanţi ai guvernelor: unul pentru fiecare stat membru şi pentru fiecare stat
candidat, cu un număr egal de supleanţi. Alegerea reprezentanţilor guvernelor era
relevanţă în ceea ce priveşte importanţă pe care aceştia o acordau Convenţiei.
c. Parlamentul european - Convenţia cuprindea şaisprezece reprezentanţi ai
Parlamentului european şi tot atâţia supleanţi şi pentru Parlamentul european,
schimbarea faţă de CIG este considerabilă.
24 http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm
20
Parlamentul obţinuse, nu fară efort, ca doi dintre membrii săi să poată asista
ca observatori la lucrarile CIG care aveau să conducă la tratatele de la Amsterdam şi
Nisa. 25
La Convenţie, numărul titularilor săi l-a depăşit pe cel al reprezentanţilor
guvernelor statelor membre: şaisprezece contra cincisprezece.
d. Comisia europeană – Convenţia a cuprins doi reprezentanţi ai Comisiei
europene, amândoi membri ai Prezidiului unde supleanţii lor nu puteau să-i
înlocuiască (aceştia din urmă nu erau comisari).26
Cei doi reprezentanţi ai Comisiei la Conventie au fost cu siguranţă aleşi
datorită competenţelor lor, dar nu numai: primul se ocupa de reformele instituţionale,
al doilea de spaţiul de securitate şi de libertate, ca şi de drepturile fundamentale.
e. Prezidiul - În afara de cei o sută doi titulari şi de supleanţii lor, Convenţia s-
a compus şi din trei personalităţi independente, care au fost numite la summitul de la
Laeken pentru a asigura direcţia Convenţiei. În afara preşedintelui şi a vice-
preşedinţilor, prezidiul celor treisprezece membri reprezenta toate componentele
Convenţiei. Prezidiul reprezinta, în acelaşi timp, într-o maniera imperfecta un
echilibru între forţele politice de o parte, de altă parte stale, care nu sunt toate
reprezentate: treisprezece înseamna deja un grup important; dincolo de aceasta,
eficacitatea nu mai este garantată.
f. Observatorii - Convenţia cuprindea în mod egal delegaţi care nu aveau
statutul de membru deplin, ci doar de observator. Dat fiind că în Convenţie nu s-a
votat niciodată, diferenţa între cele două categorii nu este esenţială. Observatorii au
participat, ca şi toţi ceilalţi membri, la şedinţele plenare şi la grupurile de lucru şi au
primit aceleaşi documente, în acelaşi timp şi pe aceleaşi canale, ca şi ceilalţi
membri.
g. Secretariatul - Secretariatul era compus din nouăsprezece persoane în
total.
Sprijinul logistic de la reuniunile Convenţiei erau asigurate de serviciile
Consiliului, cât şi de cele ale Parlamentului European în ale caror locaţii se va întruni
şi Convenţia. Nu avea deci cum să fie vorba de o echipa suficientă pentru a redacta
ordinea de zi şi a fixa orarul luărilor de cuvânt, pentru a întocmi procesele verbale
ale şedintelor şi a pregăti raportul general final.
25 www.consilium.europa.eu26 http://europa.eu
21
4. Grupurile de lucru
Majoritatea deciziilor importante ale Convenţiei, începând cu propunerea unui
proiect de tratat constituţional, care trebuia să se substituie tratatelor de la Roma şi
Maastricht, au fost pregatite în grupuri de lucru.
5. Reprezentarea intereselor în Convenţie
a. Marile familii politice reprezentate în Parlamentul european nu s-au opus
deloc proiectului de integrare europeană, pentru că ele numărau reprezentanţi a
diferite proiecte de integrare. Acest lucru este evident pentru PPE, PSE şi ELDR,
care constituiau batalionul principal al Convenţiei, dar şi pentru o parte a membrilor
UEN.
b. Opoziţiile politice tradiţionale s-au manifestat în acelaşi timp şi în
Convenţie, regăsindu-se în câteva compromisuri ale Constituţiei. Este semnificativ în
mod deosebit în ceea ce priveşte cele două teme, a Europei sociale şi a “guvernării
economice”. În primul caz, disensiunile nu au împiedicat atingerea unui compromis,
caracterizat de acceptarea drepturilor sociale incluse în Carta, pe de o parte, si de
renuntarea la o întarire a metodei comunitare, pe de altă parte, totul însă cu preţul
unor formulări uneori contradictorii sau ambigue. În al doilea caz, conjuncţia unor
poziţii conservatoare şi a unui ataşament profund faţă de abordarea
interguvernamentală explică, fară îndoială, absenţa progresului real spre un Consiliu
de miniştri ai economiei cu puteri clar definite şi întărite.
c. Interesele naţionale din Convenţie. - Ar fi inutil să se facă lista intereselor
naţionale apărate deschis de reprezentanţii guvernelor în cadrul Convenţiei sau, de
o maniera mai subtilă, de un anumit numar de parlamentari naţionali sau europeni.
d. Interesele instituţionale din Convenţie. – Una dintre marile noutăţi ale
Convenţiei a fost participarea deplină a reprezentanţilor instituţiilor europene la
lucrările sale. Curtea de Justiţie şi Banca centrală nu au dispus însă de statut de
observator, contrar organelor consultative şi mediatorului european, dar preşedinţii
acestora au fost audiaţi în grupele de lucru şi cercurile de discuţie. Cu ocazia CIG de
la Structura diferită a Convenţiei a permis, însă, intereselor institutionale să se
exprime mai ferm.
6. Proiecte concurente pentru Europa în dezbaterea Convenţiei
22
Poziţiile de ordin ideologic în raport de integrarea europeană pot fi regrupate
în patru tendinţe, care s-au cristalizat progresiv în dezbaterea europeană.
Proiectul federalist
Proiectul federalist este cel mai adesea asociat cu numele lui Altiero Spinelli
(1907- 1986). El poate fi schematizat în doua puncte: obiectivul este crearea unei
federaţii europene dotate cu o suveranitate externă, comparabilă, într-o oarecare
masură, cu Statele Unite ale Americii; instrumentele sunt instituţiile de tip federal
stabilite printr-o Constitutie, în particular un Parlament reprezentând popoarele
europene. Acestea sunt instituţii democratice care vor crea o Europa federală.
Proiectul federalist, multa vreme considerat o utopie şi depaşit de pragmatismul
metodei Monnet, revine în forţă în 1992, în urma reacţiilor la Tratatul de la
Maastricht. O abordare mai tehnocratică a integrării europene a fost indicată drept
principală cauza a votului negativ din Danemarca la referendumul din 2 iunie 1992 şi
a ezitărilor din Franţa faţă de referendumul din 20 septembrie, obţinut pe muchie de
cuţit.
Proiectul funcţionalist
Proiectul funcţionalist este legat direct de numele lui Jean Monnet (1888–
1979), fiind înscris în toate tratatele începând cu 1951, prin metoda comunitară. Mult
mai pragmatic decât proiectul federalist, a carui finalitate o împartaşeşte de altfel, el
insistă mai puţin pe obiective şi mai mult pe metodă. Instituţiile vizate pentru a face
să avanseze integrarea europeană sunt mai ales concepute ca un mijloc de a depaşi
toate egoismele nationale exprimate prin poziţiile diplomaţilor naţionali.
În timpul lucrărilor Convenţiei, expresia cea mai clară a proiectului
funcţionalist a fost, fără îndoială, proiectul “Penelope”, un studiu de fezabilitate a
unui tratat constituţional realizat la cererea preşedintelui Comisiei Europene.
Proiectul interguvernamental
Proiectul interguvernamental a fost initial asociat cu numele lui Charles de
Gaulle (1870-1970) si cu sloganul sau, “Europa patriilor”. Această abordare a fost
îndelung percepută ca fiind ostilă integrării europene, pentru că refuza ideea
dispariţiei suveranităţilor. Rădăcinile sale sunt la fel de vechi ca şi cele ale cooperării
inter-guvernamentale în Europa, a cărei primă manifestare a fost Congresul de la
Viena din 1814-1815. De Gaulle s-a opus constant lui Monnet: planurile Fouchet din
octombrie 1961 şi din ianuarie 1962, prin care el a încercat să relanseze construcţia
23
Europei politice în 1964, veneau în opozitie cu metoda comunitară. Obiectivul era o
întarire a cooperarii între guverne, sub impulsul ţărilor celor mai importante; instituţia
cheie era Consiliul şefilor de stat şi de guvern.
Proiectul suveranist
Proiectul suveranist este în mod clar legat de reacţiile ostile faţă de Tratatul
de la Maastricht dintr-un anumit număr de state membre. Două trăsături îl disting în
mod particular de proiectul interguvernamental: crisparea pe pozitii de principiu, în
opozitie cu pragmatismul mai ales absenţa unui proiect structurat pentru Europa. De
vreme ce proiectele federaliste, functionaliste si interguvernamentale sunt în realitate
în mare măsură complementare, cum o arăta progresia non lineara a integrării
europene, proiectul suveranist li se opune de o maniera fundamentală. Contrar
acestor trei proiecte, el consideră că, în Europa, cooperarea este un joc.
2.4.3 Conferinţa interguvernamentală
Proiectul de Constituţie, rezultatul muncii, a Convenţiei, a servit ca bază
pentru negocierile în cadrul CIG convocate în octombrie 2003. După un acord politic
sa ajuns la 18 iunie 2004, pe baza muncii de la CIG, proiectul de Constituţie a fost
transmis şefilor de stat şi de guvern, toţi aceştia l-au semnat la 29 octombrie 2004.
Ratificarea Constituţiei a fost ultima etapă înainte de intrarea în vigoare a
acestuia. Ea a trebuit să fie ratificată de toate statele membre, în conformitate cu
normele fiecăruia, constituţional şi anume fie ratificare parlamentară sau referendum.
În urma dificultăţii întâlnite în ratificarea Tratatului în unele state membre, şefii
de stat şi de guvern au decis, la reuniunea Consiliului European din 16 şi 17 iunie
2005, să lanseze o "perioadă de reflecţie" privind viitorul Europei.
Aşadar, Conferinţa interguvernamentală reprezintă o altă componentă
esenţială a Reformei U.E. şi are ca scop să ia măsurile necesare pentru a putea
trece la faza finală.
Probleme :
24
- adâncirea procesului de integrare în UE (introducerea monedei unice interne la
sfârşitul anului 1999);
- mai buna satisfacere a intereselor cetăţeanului UE, în special prin protejarea
drepturilor fundamentale ale cetăţeanului UE, lupta împotriva şomajului, control
sporit la frontierele externe ale UE, protecţie sporită împotriva criminalităţii şi
comerţului cu droguri;
- politici coerente privind vizele, emigrările şi azilul polic;
- mai buna armonizare intre ţările UE în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
- reforma instituţională în cadrul UE;
- ponderea voturilor pe statele membre după criteriul populaţiei şi a forţei
economice, restrângerea votului unanim şi extinderea votului majoritar în luarea
deciziilor;
- reforma politicii externe de securitate şi apărare comună, cooperarea intre ţările
membre în privinţa armamentului convenţional, reducerea dependenţei faţă de
SUA;
- extinderea UE spre răsărit şi lansarea negocierilor cu toţi candidaţii.
Conferinţa de la DUBLIN – 1996
A avut ca scop evaluarea Conferinţei de la Torino
Concluzie: Există divergenţe intre marii membri ai UE
Probleme:
- ţin de reformă instituţională;
- divergenţe între ţările mari şi cele mici. 27
Asocierea unor ţări şi teritorii la Comunitatea Economică Europeană
Încă prin tratatul de la Roma a fost prevăzut un capitol (“partea a 4-a a
tratatului”) care se referă la asocierea ţărilor şi teritoriilor peste mări la CEE. Au fost
vizate fostele colonii din Africa.
1958 – au fost asociate la CEE, 18 state africane denumite “Statele africane
şi malgase asociate”. Asocierea s-a referit la desfaşurarea schimburilor comerciale
reciproce în condiţii preferenţiale şi la un anumit sprijin financiar şi tehnic din partea
Comunităţii pentru ţările respective.
27 http://theepc.be
25
1962 – s-a semnat de către CEE cele 18 state africane, Antilele Olandeze şi
Surinamul, o convenţie numită “Convenţia de asociere de la Yaounde” prima ediţie
pentru o perioadă de 5 ani.
A urmărit reglementarea a 2 probleme:
- regimul liberei circulaţii a produselor;
- sprijinul financiar şi tehnic pe care CEE s-a angajat să-l acorde (800 milioane $).
Pentru administrarea acestor fonduri a fost creat de CEE “Fondul European
de Dezvoltare a Teritoriilor peste mări (FEDOM)” având ca obiectiv :
- sprijinirea şi dezvoltarea economică a acestor ţări;
- dezvoltarea industrială în special;
- diversificarea exporturilor spre aceste ţări.
1969 – s-au mai asociat la această convenţie 3 state africane, foste colonii
engleze prin semnarea tratatului de la Arusha : Kenya, Tanzania, Uganda.
1970 – a 2-a ediţie a Convenţiei de la Yaounde care a intrat în vigoare tot pe
o perioada de 5 ani. S-a păstrat principiul liberei circulaţii a produselor şi sprijinul
financiar care a crescut la 1 miliard de dolari. Prin faptul că în 1971 a intrat în
aplicare “Sistemul generalizat de preferinţe nereciproce şi nediscriminatorii (SGP)”,
sistem negociat în cadrul ONU pentru dezvoltare.
CEE a pus în aplicare schema ei de preferinţe vamale începând cu 1 iulie
1971, de care au inceput să beneficieze şi ţările asociate. Adică Principiul liberei
Circulaţii a mărfurilor a fost corectat în sensul că ţările asociate nu trebuiau să facă
concesii Comunităţii.
Prin lărgirea UE ca urmare a aderării Angliei, Danemarcei şi Irlandei s-a lărgit
şi sfera CEE.
Ca urmare se semnează prima ediţie a convenţiei de la Lome între cei 9
membri ai Comunităţii şi de 46 de ţări şi teritorii în curs de dezvoltare din Africa,
Bazinul Caraibelor şi Pacific. A intrat în vigoare în 1975 pe o perioadă de 5 ani.
Economia Integrării
Convenţia care a intrat în vigoare la 28 Februarie 1975 urma să expire la 1
Martie 1980. Această convenţie a înlocuit convenţiile de la Younda şi Arusha şi
înscrie două principii noi şi anume:
- ajutorul financiar şi tehnic pe care CEE îl va acorda ţărilor şi teritoriilor asociate va fi
necondiţionat.
26
- accesul liber pe piaţa CEE a produselor industriale care provin din ţările şi teritoriile
asociate şi cu tratament preferenţiar pentru produsele agricole ale acestora fără
reciprocitate din partea lor.
Ţările şi teritoriile asociate fiind însa obligate să acorde produselor importate
din CEE regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Această convenţie a introdus
finanţarea compensatorie pentru stabilizarea incasărilor la export a 12 produse de
bază şi anumite derivate ale lor (arahide,cacao,cafea,bumbac,nuci de
cocos,palmier,piei brute şi tăbăcite,lemn şi produse din lemn,banane,ceai,minereu
de fier).
Rezultatele pentru ţările asociate au fost nesatisfăcătoare de aceea cu prilejul
negocierii celei de-a doua ediţii a convenţiei de la Lome grupul ţărlor asociate au
cerut liberul acces deplin pentru toate produsele exportate de ele şi extinderea
finanţării compensatorii la un cost mai mare la produsele de baza. Cea de-a doua
ediţie a Conventiei de la Lome s-a semnat la 31 Oct. 1979 de către CEE şi 58 de ţări
din ACP (Asia,Caraibe,Pacific). Ulterior au mai aderat şi alte ţări în curs de
dezvoltare, numărul lor trecând de 60.
Această convenţie prevede ca exporturile ţărilor asociate pe piaţa CEE vor fi
liberalizate în proporţie de 99,5%. Fără reciprocitate din partea acestora cu condiţia
să nu fie discriminate importurile provenite din CEE. Convenţia a adus îmbunătăţiri şi
în favoarea ţărilor asociate şi în ce priveşte regulile de origine(Numai produsele
originare din ţările ACP sunt admise fără bariere tarifare şi netarifare).
Noua convenţie a considerat toate statele ACP ca un singur teritoriu vamal în
relaţiile economice cu CEE. Ea a admis o serie de derogări de la regulile de origine
în special pentru importurile provenind din ţări ACP, cel mai puţin dezvoltate,
insulare şi fără litoral. În ceea ce priveşte clauze de salvgardare se precizează că
aplicarea ei se va face numai în caz de perturbare serioasă a pieţei CEE. Privind
promovarea comercială noua convenţie a prevăzut că CEE n-a acordat ţărilor ACP
asistenţa financiară şi tehnică în domeniul promovării comerciale pentru
intensificarea schimburilor comerciale reciproce.
O ultimă problemă reglementată în partea comercială a convenţiei se referă la
expotrul de zahăr, rom şi banane care continuaă să beneficieze de un regim special
pe piaţa comunitară.
27
Cea de-a doua parte a convenţiei, cea industrială a definit mai bine
cooperarea industrială dintre CEE şi ACP, a stabilit mai clar domeniile şi obiectivele
acesteia şi fondurile alocate în acest scop au fost mai mari.28
Domeniul cooperari industriale:
- pregătirea de cadre pentru industrie;
- sprijinirea dezvoltării IMM;
- dezvoltarea unor noi ramuri ale industriei;
- cooperarea în domeniul energiei şi domeniul infrastructurilor.
Obiectivul cooperării industriale:
- incurajarea restructurării industriei în ţările CEE prin facilitarea importurilor unor;
- cantităţi sporite de produse manufacturate din ţările ACP;
- prelucrarea locală a materiilor prime in ţările ACP;
- promovarea înfiinţării de întreprinderi comune;
- crearea unui fond special pentru industrializare şi a unui buget special;
- consolidarea instituţiilor financiare si crearea de condiţii favorabile pentru import.
Potrivit celei de-a doua ediţii a convenţiei, asistenţa financiară ce urma să fie
acordată de CEE ţărilor ACP se ridică la 5227 mil ECU sub formă de subvenţii
nerambursabile şi sub formă de împrumuturi, utilizarea fondurilor se va face pe baza
unui program dinainte elaborat.
Cea de-a treia convenţie de la Lome
A fost semnată la 8 Decembrie 1985 pe o perioadă de 5 ani de către CEE şi
65 de state ACP. Obiectivul urmărit, stipulat în convenţie este promovarea
comerţului reciproc prin obţinerea de avantaje reciproce, suplimentarea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de acces pe pieţele ţărilor CEE a produselor ţărilor ACP.
Convenţia prevede că produsele originale din ACP sunt admise la import în CEE,iar
CEE nu v-a aplica la importul de produse originale restricţii cantitative sau alte
măsuri de efecte echivalente. Regimul importurilor nu poate fi mai favorabil decât
regimul aplicat schimburilor comerciale intracomunitare, ţările ACP trebuind să aplice
produselor importate din CEE tratamentul naţiunii celei mai favorizate.
Această convenţie a extins lista la 48 de produse de baza. Ţările noi
beneficiind de finanţare compensatorie nerambursabilă dacă încasţrile din exportul
celor 48 de produse de baza se vor diminua ca urmare a reducerii preţurilor cu cel
puţin 6%. Se acordă facilităti de finanţare speciale pentru produsele miniere.
28 http://theepc.be
28
Privind asistenţa fianaciară şi tehnică CEE s-a angajat să pună la dispoziţie o
sumă mai mare de 8500 mil. ECU. Convenţia a prevăzut şi un fond pentru ajutorul
de urgenţă de 210 mil ECU şi un fond pentru ajutorul refugiaţiilor şi repatriaţiilor din
ţările ACP 80 mil ECU. Convenţia a expirat în 1990 cu rezultate apreciate ca
satisfacătoare.
Cea de-a patra convenţie de la Lome
Semnată la 15 Decembrie 1990 pe o perioadă de 10 ani cu precizarea că
dispoziţiile financiare şi alte prevederi vor fi negociate din nou în 1994. Cu privire la
rolul comerical CEE-ACP cea de-a patra ediţie prevede că produsele provenite din
ACP trebuie să aibă un acces neîngradit pe piaţa CEE( scutite de taxe vamale,
bariere netarifare). Pentru unele produse agricole CEE n-a menţinut anumite restricţii
cantitative la import provenite din ACP în situaţia în care producţia din CEE e prea
mare. Convenţia aduce unele modificări cu privire la regulile de origine şi anume:
- pentru produsele prelucrate în ACP dacă acestea încorporează bunuri care nu
provin din CEE valoarea adaugată în procesul de prelucrare trebuie să fie >60%
din valoarea produsului exportat.
- În ce priveşte stabilizarea încasarilor din exportul produselor de bază acesta a
fost ameliorat atât prin lărgirea listei produselor de bază cât şi prin îmbunataţirea
condiţiilor de acces cu privire la facilităţi de finanţări speciale pentru produsele
miniere, au mai fost introduse aurul si uraniul.
Convenţia a mai introdus şi câteva capitole şi anume:
- ajutorul pentru apărare ;
- domeniul drepturilor omului ;
- controlul naşterilor în ACP şi al problemei demografice în general.
Convenţia a propus creşterea sumelor pentru finanţare la 12,65 mil ECU.
Ţările ACP speră ca noua convenţie să se soldeze cu rezultate mai bune
pentru ele, iar CEE a mai încheiat şi convenţii bilaterale cu Grecia,Turcia, Nigeria,
Tunisia şi Maroc, acorduri preferenţiale cu Spania,Israel,Cipru,Egipt şi Liban acorduri
nepreferenţiale şi acorduri comerciale cu o serie de grupări economice.
Realizarea spaţiului economic european
În 1984 s-a discutat la nivel de miniştrii asupra constituirii unei zone de comerţ
liber între aceste două mari grupări economice CE şi AELS. Ca urmare, în timp au
mai avut loc mai multe conferinţe:
29
- 1988 Bruxelles – s-a discutat probleme privind dezvoltarea economico-
comercială între ţările membre
- 1989 Oslo – dezvoltare la nivel instituţional a relaţiilor dintre aceste grupări
economice
- 1990 Geneva – s-a adoptat o platformă comună pentru negocieri pe care au
stabilit conţinutul şi modul de desfăşurare a acestor negocieri
Problema deosebită a constituit-o modul de luare a deciziilor care era diferit la
cele două grupari.
Ţările AELS nu doreau să fie puse asupra faptului împlinit prin rolul covârşitor
al ţărilor CEE. De asemenea negocierile au continuat deoarece AELS a mai solicitat
o serie de derogări de la reglementările comunităţii privind PUI.
Negocierile s-au finalizat în 1991 când s-a semnat la Luxemburg acordul
dintre CE şi AELS privind crearea S.E.E. Acest acord înseamna mai mult decât o
zonă de liber schimb care era deja creată între aceste ţări prin acorduri încheiate
între CE şi AELS.29
Are loc o lărgire a sferei de cooperare de la relaţiile economice şi la alte
domenii de interes reciproc:
- circulaţia capitalurilor ;
- servicii financiare ;
- circulaţia serviciilor ;
- circulaţia persoanelor din domeniul Cercetare-Dezvoltare ;
- circulaţia persoanelor din domeniul protecţiei mediului ;
- domeniul socio-cultural .
Tratatul de la Nisa, modificat prin tratatele de aderare
În cazul în care Tratatul de la Nisa a fost în curs de elaborare, nu a fost
cunoscut când şi în ce ordine ţările candidate se vor alătura Uniunii. Tratatul de la
Nisa a fost, prin urmare, limitat la stabilirea principiilor şi metodelor pentru
modificarea componenţei Comisiei şi redefinirea majorităţii calificate în cadrul
Consiliului. Astfel, după cum s-a anticipat în Protocolul privind extinderea şi
declaraţiile anexate la tratat, alocarea de locuri parlamentare şi Consiliului de voturi
pentru noile state membre, dar şi pragul majorităţii calificate aplicabil în viitor au fost
determinate în mod legal în tratatele de aderare .Tratatul de aderare a zece noi state
membre, semnat la Atena la 16 aprilie 2003, şi Tratatul de la Luxemburg privind
29 http://europa.eu
30
aderarea României şi Bulgariei, semnat la 25 aprilie 2005, cuprind normele în acest
domeniu. Începând cu 1 ianuarie 2007, fundaţia Uniunii a fost, prin urmare, UE şi
Tratatele CE, astfel cum a fost modificată de Tratatele de la Atena la Nisa, şi
Luxemburg.
2.4.4. Constituţia europeană
Tratatul care instituie Constituţia Europeană (TCE), este un tratat internaţional
care are ca scop creearea unei Constituţii pentru Uniunea Europeană. Acest Tratat a
fost semnat în 2004 de către reprezentanţi ai Statelor Membre, dar două dintre
acestea l-au respins ulterior prin referendum. 30
Principalele sale scopuri au fost înlocuirea suprapunerilor existente în
actualele tratate care alcătuiesc actuala "constituţie" a Uniunii, să dea o formulă
comprehensivă drepturilor omului pe teritoriul UE şi să fluentizeze procesul de luare
a deciziilor în actuala organizaţie de 25 de State Membre.
TCE a fost semnat de către reprezentanţi ai Statelor Membre pe 29
Octombrie 2004, şi a fost supus procesului de ratificare de către Statele Membre
până când, în 2005, votanţii francezi (29 Mai) şi olandezi (1 Iunie) l-au respins în
cursul referendumurilor.
Eşecul înregistrat de constituţie în a câştiga sprijinul popular în aceste două
ţări a făcut ca şi alte ţări să amâne sau să oprească procedura de ratificare, iar
actualmente viitorul Constituţiei este foarte incert.
Dacă ar fi fost ratificat tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 Noiembrie 2006.
Începând din Mai 2006 Tratatul Constituţiei Europene este ratificat în următoarele
ţări: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia,
Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania.
Constituţia europeană reprezintă un pas important în construcţia europeană.
Este gandită să raspundă provocărilor unei lumi în schimbare, provocari cu care se
confruntă o Uniune care traversează cea mai mare extindere şi, nu în ultimul rând, a
unei Europe unite cu peste 450 de milioane de locuitori. 31
Constituţia europeană trebuie să creeze cadrul pentru democraţie, libertate şi
transparenţă, pentru o Europă eficientă care lucrează mai aproape de fiecare
cetăţean.
30 http://europa.eu31 http://europa.eu
31
Aceasta coexistă cu constituţiile naţionale şi instituţiile ţărilor europene, dar în
nici un caz nu le înlocuieşte. Constituţia asigură continuitatea legală a Comunităţilor,
simplificând instrumentele legale şi adaptând procesul decizional la provocările
actuale.
Constituţia europeană este împărţită în patru părţi :
1. Prima parte defineşte ce este Uniunea Europeană, care îi sunt valorile,
obiectivele, prerogativele, procedurile decizionale şi instituţiile.
2. Partea a II-a conţine Carta Drepturilor Fundamentale.
3. Partea a III-a descrie politicile şi modul de funcţionare a Uniunii Europene.
4. Partea a IV-a conţine prevederile finale, inclusiv procedurile de revizuire şi
adoptare a Constituţiei.
Principiile fondatoare ale Uniunii
• Valorile şi obiectivele Uniunii sunt consacrate formal de dreptul comunitar, la
fel ca şi drepturile cetăţenilor europeni, datorită includerii Cartei Drepturilor
Fundamentale în Constituţie.
• Uniunea dobândeşte personalitate juridică prin fuziunea Uniunii Europene cu
Comunitatea Europeană .
• Competenţele (exclusive, partajate şi de coordonare) şi repartizarea lor între
statele membre şi Uniune sunt definite în mod clar şi irevocabil.
• Pentru prima data statele membre se pot retrage din Uniune datorită
introducerii clauzei de retragere voluntară.
• Instrumentele de acţiune legislativă ale Uniunii sunt simplificate, numărul lor
fiind redus de la 15 la 6. Acelaşi lucru se intâmplă cu terminologia, prin introducerea
legii europene şi a legii cadru europene.
• Consiliul European, care va fi prezidat de un preşedinte ales pentru doi ani
şi jumătate, este recunoscut formal ca instituţie europeană. Se renunţă la preşedinţia
semestrială a Consiliului european.
• Statele membre vor avea câte un comisar european până în 2014, data de
la care numărul de comisari va fi redus, fiind egal cu două treimi din numărul statelor
membre. În plus, comisarii îşi vor exercita funcţia prin rotaţie.
32
• Preşedintele Comisiei va fi ales de către Parlamentul European pe baza
unei propuneri de la Consiliul European.
• Este creata funcţia de Ministru al Afacerilor Externe care preia sarcinile
Comisarului pentru Relaţii Externe şi a Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă
şi de Securitate Comună, fiind subordonat Consiliului. Ministrul de Afaceri Externe
prezidează şi Consiliul de Miniştri reunit în formaţia care tratează probleme de
politică externă.
Procesul decizional
• S-a convenit asupra unui nou sistem de majoritate calificată: 55% dintre
statele membre reprezentând 65% din populaţie;
• Majoritatea calificată în Consiliul de Ministri se aplică pentru alte 20 de
domenii existente şi alte 20 nou create;
• Adoptarea în comun a legilor şi a legilor cadru europene de către
Parlamentul European şi Consiliu devine normă (procedura legislativă ordinară);
• Sunt create câteva clauze pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicării
votului cu majoritate calificată şi trecerea la procedura legislativă ordinară;
• De acum înainte, atât Parlamentul European cât şi Consiliul de Miniştri sunt
obligate să ţină şedinţe publice când analizează şi adoptă o propunere legislativă
(transparentă procedurilor).
Politicile Uniunii
• Trebuie ameliorată coordonarea politicilor economice ale ţărilor care fac
parte din zona euro iar rolul informal al Grupului Euro trebuie să fie recunoscut;
• “Pilonii” sunt desfiinţaţi prin includerea celui de-al doilea pilon (Politica
externă şi de securitate comună) şi a celui de-al treilea pilon (Justiţie şi Afaceri
Interne) în cadrul comunitar. Aceste domenii erau reglementate anterior prin metoda
interguvernamentală;
• Politica externă şi de securitate comună este consolidată prin crearea
funcţiei de Ministru European al Afacerilor Externe şi definirea progresivă a unei
politici comune de apărare, de exemplu prin crearea unei Agenţii Europene pentru
Apărare şi autorizarea cooperării consolidate în acest domeniu;
• Este prevăzută crearea unei zone de libertate, securitate şi justiţie prin
implementarea planificată a politicilor comune în domeniul azilului, imigraţiei,
controlului frontierelor externe, al cooperării poliţieneşti şi judiciare, prin extinderea
acţiunilor Europol şi Eurojust şi crearea unui Birou al Procurorului European.
33
Ce ofera Constituţia cetăţenilor europeni?
• Pentru prima dată sunt definite fundamentele democratice ale Uniunii,
inclusiv democraţia participativă. Este introdus dreptul la iniţiativa civica pentru
cetăţeni (la cererea a cel puţin un milion de cetăţeni dintr-un anumit numar de state
membre, Comisia poate fi determinată să înainteze o propunere legislativă conform
doleanţelor semnatarilor);
• Constituţia consolidează punerea în aplicare a principiilor subsidiaritîţii şi
propoţtionalităţii: de acum înainte, fiecare parlament naţional va avea posibilitatea să
analizeze propunerile Comisiei din punct de vedere al principiului subsidiarităţii,
concluziile putând duce la revizuirea propunerii iniţiale făcute de Comisie;
• Constituţia consolidează politică regională a Uniunii, o politică bazată pe
solidaritate şi proximitate faţă de cetăţeni. Politica regionala promovează “coeziunea
şi solidaritatea economică, socială şi teritorială intre statele membre.” De acum
înainte, solidaritatea şi coeziunea reprezintă obiectivul principal al Uniunii Europene.
Aceasta inseamnă că de solidaritatea UE, mai concret, de asistenţa financiară,
beneficiază acum toate regiunile dezavantajate sau regiunile în dificultate;
• Constituţia Europeană conţine prevederi suplimentare referitoare la protecţia
mediului, principiul dezvoltării durabile ocupă un loc central în proiectul european.
2.4.5. Tratatul de la Lisabona
La reuniunea Consiliului European din 21 şi 22 iunie 2007, liderii europeni au
ajuns la un compromis şi au convenit să convoace o CIG pentru a finaliza şi adopta,
nu o Constituţie, ci un tratat de reformă pentru Uniunea Europeană. Textul final al
tratatului, elaborat de CIG, a fost aprobat în cadrul Consiliului European informal de
la Lisabona din 18 şi 19 octombrie 2007.
Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007 stabileşte a
aceasta, atunci când liderii europeni au ajuns la un acord privind noile norme,
acestea prevedeau schimbările politice, economice şi sociale. Tratatul de la
Lisabona defineşte ceea ce UE îi este permis şi ceea ce nu îi este să facă. Ea
modifică structura instituţiilor UE şi modul în care acestea funcţionează. Ca urmare,
UE este mai democratică şi valorile sale de bază sunt mai bine servite.
Tratatul a fost ratificat de fiecare dintre cele 27 de state membre UE. Acesta a
fost aceptat de fiecare ţară de a alege procedura de ratificare, în conformitate cu
34
constituţia naţională şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, în conformitate cu
articolul 6.
Dispoziţii generale ale Tratatului de la Nisa
Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de "Tratatul
de Reformă", este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european.
Numele oficial, complet, este "Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene".
Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona la 19
octombrie 2007, iar la 13 decembrie 2007 tratatul a fost semnat de către
reprezentanții celor 27 de state membre ale UE. Potrivit articolului 6, intrarea în
vigoare a Tratatului era inițial programată pentru 1 ianuarie 2009, în cazul în care
toate instrumentele de ratificare ar fi fost depuse anterior acestei date sau, în caz
contrar, în prima zi a lunii următoare celei în care a fost depus ultimul instrument de
ratificare. Cum Republica Cehă a ratificat tratatul abia la 3 noiembrie 2009, ultima
dintre cele 27 de țări membre care a îndeplinit această procedură, el a intrat în
vigoare la 1 decembrie 2009.
Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:
Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar
Comunitatea Europeană avea);
funcția de președinte al Consiliului European va fi transformată într-una
permanentă de „Președinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate.
Primul președinte fiind ales belgianul Herman Van Rompuy.
va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de
Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă și de securitate;
Primministru al UE fiind aleasă Catherine Ashton, Marea Britanie.
numărul de comisari va fi redus cu o treime;
se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului.
regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014.
“Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii,
democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt
comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare,
toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.”
35
Acest text a fost adăugat în cadrul Articolului întâi al Tratatului de la Lisabona,
pe lângă principalele dispoziţii generale.32
Tratatul de la Nisa prezintă o serie de modificări şi constituie, în sine un
instrument puternic al Uniunii în identificarea principiilor generale după care se
ghidează, precum şi modul lor de aplicare. În acest sens am lărgit aria de descriere
a respectivului tratat în vederea evidenţierii importanţei instituţiilor care conduc şi
ghidează Uniunea şi a politicilor aplicate.
Parlamentele naţionale contribuie în mod activ la buna funcţionare a Uniunii:
(a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin primirea de
notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu
Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene;
(b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile
prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
(c) prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la
mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spațiu, în
conformitate cu articolul 61 C din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi
prin implicarea în controlul politic al Europol şi în evaluarea activităţilor Eurojust, în
conformitate cu articolele 69 G şi 69 D din respectivul tratat;
(d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor, în conformitate cu
articolul 48 din prezentul tratat;
(e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune, în
conformitate cu articolul 49 din prezentul tratat;
(f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi
cu Parlamentul European, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor
naţionale în cadrul Uniunii Europene.”
Conform dispoziţiilor cu privire la instituţiile Uniunii se prevăd
următoarele aspecte :
(a) Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.
32 http://theepc.be
36
(b) Dispoziţiile referitoare la Banca Centrală Europeană şi la Curtea de
Conturi, precum şi dispoziţiile detaliate referitoare la celelalte instituţii figurează în
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
(c) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet
Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative.”
Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Articolul 9 D al tratatului prevede următoarele aspecte:
(1) Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele
corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a
măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează
aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia exercită funcţii de
coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute
în tratate. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri
prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia
adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea
încheierii unor acorduri interinstituţionale.33
(2) Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei,
cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la
propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.
(3) Mandatul Comisiei este de cinci ani.34
La acest subpunct se menţionează faptul că membrii Comisiei sunt aleşi pe
baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană,
dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă. Totodată,
Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă, iar membrii Comisiei
nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui guvern, instituţie, organ,
oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau cu
îndeplinirea sarcinilor lor.
33 http://europa.eu/institutional_reform/chronology/index_ro.htm34 http://theepc.be
37
Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de
membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor
membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr,
hotărând în unanimitate.35
POLITICA DE SECURITATE ŞI APĂRARE COMUNĂ
Politica de securitate şi apărare comună face parte integrantă din politica
externă şi de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operaţională
bazată pe mijloace civile şi militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul
misiunilor în afara Uniunii pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor
şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacităţile furnizate de
statele membre.
Agenţia Europeană de Apărare este deschisă tuturor statelor membre care
doresc să participe. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, adoptă o decizie care
defineşte statutul, sediul şi regulamentul de funcționare ale Agenţiei. Această decizie
ţine seama de gradul de participare efectivă la activităţile Agenţiei. În cadrul Agenţiei
se constituie grupuri specifice care reunesc statele membre ce derulează proiecte
comune. Agenţia îşi îndeplineşte misiunile în colaborare cu Comisia, dacă este
necesar.
Un alt aspect important este acela cum că orice stat membru care, într-un
stadiu ulterior, doreşte să participe la cooperarea structurată permanentă, notifică
intenţia sa Consiliului şi Înaltului Reprezentant.
Tratatele se aplică Regatului Belgiei, Republicii Bulgaria, Republicii Cehe,
Regatului Danemarcei, Republicii Federale Germania, Republicii Estonia, Irlandei,
Republicii Elene, Regatului Spaniei, Republicii Franceze, Republicii Italiene,
Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Marelui Ducat al
Luxemburgului, Republicii Ungare, Republicii Malta, Regatului Ţărilor de Jos,
Republicii Austria, Republicii Polone, Republicii Portugheze, României, Republicii
Slovenia, Republicii Slovace, Republicii Finlanda, Regatului Suediei şi Regatului Unit
al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Domeniul de aplicare teritorială a tratatelor este
prevăzut la articolul 311a din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
35 Cooley, Charles Horton, Social Organization, Glencoe Free Press, Pag. 313-314, 1956
38
SPAŢIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE
Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea
drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor
membre.36
Uniunea asigură absența controalelor asupra persoanelor la frontierele
interne şi dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al
controlului la frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea între statele
membre şi care este echitabilă faţă de cetăţenii ţărilor terţe.
În cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent care să asigure în
cadrul Uniunii promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale în materie de
securitate internă. Fără a aduce atingere articolului 207, comitetul promovează
coordonarea acţiunii autorităţilor competente ale statelor membre. La lucrările
comitetului pot fi implicați reprezentanţii organelor, ai oficiilor şi ai agenţiilor în cauză
ale Uniunii. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire
la derularea acestor lucrări.
CONTROLUL LA FRONTIERE, DREPTUL DE AZIL ŞI IMIGRAREA
Uniunea dezvoltă o politică care urmăreşte:
(a) să asigure absența oricărui control asupra persoanelor la trecerea
frontierelor interne, indiferent de cetăţenie;
(b) să asigure controlul persoanelor şi supravegherea eficace la trecerea
frontierelor externe;
(c) să introducă treptat un sistem integrat de administrare a frontierelor
externe.
În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind:
(a) politica comună a vizelor şi a altor permise de şedere de scurtă durată;
(b) controalele la care sunt supuse persoanele la trecerea frontierelor externe;
(c) condiţiile în care resortisanţii ţărilor terţe pot circula liber, pentru o durată
scurtă, în interiorul Uniunii;
(d) orice măsură necesară pentru instituirea treptată a unui sistem integrat de
administrare a frontierelor externe;
(e) absența oricărui control asupra persoanelor, indiferent de cetăţenie, la
trecerea frontierelor interne.
36 http://europa.eu
39
COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ ŞI PENALĂ
Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidenţă
transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare
şi extrajudiciare. Această cooperare poate include adoptarea unor măsuri de
apropiere a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor
membre.37
În acest sens, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri, în special atunci când acestea sunt
necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne, care urmăresc să asigure:
(a) recunoaşterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare şi
extrajudiciare şi executarea acestora;
(b) comunicarea şi notificarea transfrontalieră a actelor judiciare şi
extrajudiciare;
(c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în materie de
conflict de legi şi de competenţă;
(d) cooperarea în materie de obţinere a probelor;
(e) accesul efectiv la justiţie;
(f) eliminarea obstacolelor din calea bunei desfăşurări a procedurilor civile, la
nevoie prin favorizarea compatibilităţii normelor de procedură civilă aplicabile în
statele membre;
(g) dezvoltarea unor metode alternative de soluţionare a litigiilor;
(h) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie.
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie care să determine
aspectele din dreptul familiei care au implicaţii transfrontaliere, care ar putea face
obiectul unor acte adoptate prin procedura legislativă ordinară. Consiliul hotărăşte în
unanimitate, după consultarea Parlamentului European.38
Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe
principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătorești şi a deciziilor judiciare şi
include apropierea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor
membre în domeniile prevăzute la alineatul (2) şi la articolul 69 B.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, adoptă măsurile privind:
37 http://europa.eu38 http://europa.eu
40
(a) instituirea unor norme şi proceduri care să asigure recunoaşterea, în
întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătorești şi decizii judiciare;
(b) prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă între statele
membre;
(c) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie;
(d) facilitarea cooperării dintre autorităţile judiciare sau echivalente ale statelor
membre în materie de urmărire penală şi executare a deciziilor.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime cu privire la definirea
infracţiunilor şi a sancțiunilor în domenii ale criminalităţii de o gravitate deosebită de
dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni ori
din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună.
În funcţie de evoluţia criminalităţii, Consiliul poate adopta o decizie care să
identifice alte domenii ale criminalităţii care îndeplinesc criteriile prevăzute la
prezentul alineat. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului
European.39
Eurojust are misiunea de a susține şi consolida coordonarea şi cooperarea
dintre autorităţile naţionale de cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele
grave de criminalitate care afectează două sau mai multe state membre sau care
impun urmărirea penală pe baze comune, prin operaţiuni întreprinse de autorităţile
statelor membre şi de Europol şi prin informaţii furnizate de acestea. În acest
context, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, determină structura, funcţionarea,
domeniul de acţiune şi atribuţiile Eurojust.
Aceste atribuţii pot include:
(a) începerea de cercetări penale, precum şi propunerea de începere a
urmăririi penale efectuate de autorităţile naţionale competente, în special cele
referitoare la infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;
(b) coordonarea cercetărilor şi a urmăririlor penale prevăzute la litera (a);
(c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluţionarea conflictelor de
competenţă şi prin strânsa cooperare cu Reţeaua Judiciară Europeană.
COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ
39 http://europa.eu
41
Uniunea instituie o cooperare poliţienească care implică toate autorităţile
competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliţie, serviciile vamale şi alte
servicii specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării şi al
cercetării infracţiunilor.
Astfel, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri referitoare la:
(a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor în domeniu,
precum şi schimbul de informaţii;
(b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea
privind schimbul de personal, echipamentele şi cercetarea criminalistică;
(c) tehnicile comune de investigare privind depistarea unor forme grave de
criminalitate organizată.
În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din cel puţin nouă
state membre poate solicita ca proiectul de măsuri să fie trimis spre examinare la
Consiliului European. În acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă.
După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen de patru luni de la
suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare.
Procedura specifică prevăzută la al doilea şi al treilea paragraf nu se aplică
actelor care constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen.
Europol are misiunea de a susține şi consolida acţiunea autorităţilor
poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum şi
cooperarea acestora pentru prevenirea şi combaterea criminalității grave care
afectează două sau mai multe state membre, a terorismului şi a formelor de
criminalitate ce aduc atingere unui interes comun care face obiectul unei politici a
Uniunii.40
Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul
unei conferinţe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia
Europeană şi Parlamentul European. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009, în conformitate cu Articolul 6.
Cap.3. Legătura dintre extindere şi reformă
40 http://europa.eu
42
Un motiv important în actualul proces al extinderii este credibilitatea Uniunii în
efectuarea extinderii pe baza promisiunii făcută fostelor state socialiste după
căderea zidului Berlinului. Criteriul de bază pentru a accede în Uniunea Europeană
este efectuarea de reforme din partea statelor candidate, presupunând un important
efort pe plan politic, economic şi social, dar care devin fezabile numai dacă sunt
recunoscute de Uniune.
Fără perspectiva intrării şi ajutorul Uniunii, guvernele ţărilor candidate nu vor fi
capabile să implementeze aceste reforme. Totuşi, Uniunea îşi rezervă dreptul de a
lua decizia de a primi noi membri numai dacă aceştia au implementat cu succes
reforma.
Un alt factor important care ar putea periclita credibilitatea Uniunii este
progresul reformelor interne.
Fig. Nr. 1: Interdependenţe între extindere şi reforme
Aportul pentru
reformele
interne în ţările candidate
Aportul ţărilor membre actuale în vederea
susţinerii procesului de reformă al UE
Insuficient Suficient
Insuficient Fără extindere
Fără extindere din cauza
insuficienţei reformelor din
ţările candidate
SuficientFără extindere din cauza
problemei credibilităţii UEExtinderea Uniunii
Dacă factorii clasici, tradiţionali au determinat reforme comunitare interne pe
parcursul întregului proces de integrare europeană, reformele impuse de extinderea
Uniunii s-au afirmat cu precădere în ultimii zece ani.
O provocare atât de mare precum extinderea 2004-2007 nu putea să găsească
răspunsuri adecvate fără o aprofundare paralelă de mare anvergură, mergând chiar
până la imaginarea unei noi ordini politice în Europa, pentru că, în faţa pericolului
dizolvării, soluţia o reprezenta stabilirea de legături şi mai puternice. UE 25-27
reclama o schimbare calitativă a sistemului instituţional şi a politicilor, deoarece
numărul candidaţilor şi eterogenitatea acestora, dar şi diferenţele dintre aceştia şi
statele membre ale UE, puneau construcţia europeană în faţa dilemei de a opta între
o şi mai mare aprofundare sau o diluare progresivă a ceea ce se obţinuse.
43
În concluzie, atâta timp cât procesul de ratificare al Tratatului va avea un final
pozitiv, Uniunea poate spera într-o reformă instituţională viitoare care să-i asigure
buna funcţionare în anii următori.
„Uniunea Politică a fost şi a rămas scopul iniţial şi ultim, prin obiectivul propus
se urmăreşte şi se speră că se va încununa totul; despre aşa ceva, vorbeşte şi
Uniunea Politică însăşi; prin natura şi structura sa, ea nu este altceva decât o
«armură», o «arhitectură» instituţională care generează ansamblul competenţelor
comunitare, adică gestiunea pieţei interioare, politica monetară şi politica externă.
Înţelegem de aici că Uniunea Politică se situează, undeva, deasupra celorlalte
componente şi subsisteme ale integrării europene, că tronează întregul proces,
inclusiv pe cel economic şi monetar şi că îl înglobează, îl subordonează şi îl
transformă în mijloc şi nu în scop."41
Un asemenea proiect nu este uşor de realizat, în calea lui sunt numeroase şi
dificile obstacole; sentimentele şi interesele naţionale se convertesc insuportabil şi
inegal, Europa nefiind pregătită să-şi depăşească ultimele „reflexe naţionaliste", aşa
cum au dovedit-o referendum-urile pentru ratificarea Tratatului Constituţional din
Franţa şi Olanda.
Credem însă că Europa a ajuns într-un punct, din care nu mai poate da înapoi,
dar nici nu mai poate merge înainte fără voinţa statelor membre, actuale şi viitoare,
de a acţiona împreună, unite în direcţia desăvârşirii Uniunii Politice.
Adâncirea şi extinderea sunt cele două dimensiuni ale redefinirii Europei, o
Europă ce crează o nouă organizaţie politică de inspiraţie federală şi care doreşte
explicit extinderea modelului său reuşit de rezolvare a conflictelor şi de generare a
bunăstării către marea majoritate a statelor continentului.
Deci, adâncirea integrării merge în sensul realizării multidimensionalităţii ei şi
creării unei Federaţii sau Confederaţii care să preia şi să exercite prerogativele
principale ale statelor naţionale.
Cap.4. Concluzii
Până nu demult, cercetătorii neoinstituţionali şi-au concentrat eforturile în
direcţia înţelegerii căilor prin care instituţiile se dezvoltă şi se propagă, studiind
41 Vasile C.Nechita, Integrarea europeană, pag. 140
44
procesele de construcţie şi de schimbare convergentă. Totuşi, pe parcursul ultimului
deceniu ei au început să acorde tot mai multă atenţie declinului şi eşecului
instituţiilor, procese care lasă calea liberă pentru noi forme instituţionale şi noi logici.
Reforma instituţională a UE pare a fi de conjunctură, în realitate ea a fost şi
rămâne o permanenţă, de la CECO la UEM totul pledează pentru aceasta, iar
interesul şi eforturile pentru reformare au sporit continuu.
Instituţiile europene, ca oricare alte tipuri de instituţii, sunt limitate şi oferă
posibilităţi diferite pentru participanţi în ceea ce priveşte stilul şi progresul precum şi
alegerea individuală. Instituţiile europene nu sunt mutual exclusive. Ele îşi combină
acţiunile, funcţiile şi obiectivele, pentru a oferi un cadru instituţional funcţional,
eficient şi solid pentru proiectul european.
Integrarea instituţiilor şi aspectelor de natură instituţională în teoria economică
reprezintă un proces de construcţie ştiinţifică dificil şi nelipsit de controverse.
Analiza economică instituţională subliniază, necesitatea cuplării dezvoltării
economice de întregul sistem de instituţii sociale şi aranjamente instituţionale care
facilitează o diviziune dinamică a muncii şi semnalează raritatea factorilor de
producţie şi a oportunităţilor de câştig.
Din punct de vedere teoretic, "noul" instituţionalism este cel care ajută la
organizarea analizei evoluţiei ideilor în cadrul instituţiilor. În cadrul "noului"
instituţionalism, cel istoric oferă o mai bună interpretare a rolului instituţiilor UE.
Instituţionalismul istoric argumentează că procesul de integrare implică o
reconstrucţie a responsabilităţilor şi acţiunilor statului pe mai multe nivele, având la
bază ideea că nu este important dacă statele naţiune sunt învingătoare sau perdante
în procesul de integrare, ci dacă mediul de negociere este suficient de important şi
benefic pentru a determina un proces de reconstrucţie a statului.
Reforma instituţională în UE nu depinde doar de factori interni , ci şi externi, în
majoritatea studiilor se fac trimiteri la factorii interni, extinderea şi adâncirea; până la
un punct este corect, factorii interni sunt întradevăr, hotărâtori, de ei depinde
îndeplinirea cu succes a reformei, dar este ştiut şi dovedit că factorii externi dacă nu
au impus, cel puţin au accelerat procesele de extindere, adâncire şi reformă
instituţională.
Recentele crize internaţionale semnalează că factorii interni nu sunt singurii
ce înclină balanţa. Faptul că reforma instituţională comunitară se prezintă ca legitate
istorică, ne-o arată în chipul cel mai cuprinzător direcţiile de înfăptuire a acesteia,
45
căutările permanente şi insistente a celor mai relevante şi mai eficiente direcţii de
reformare sunt subiective dar rezidă în realitatea istorică. Evoluţia istorică a integrării
pe cele două coordonate - extindere şi adâncire şi factorii extracomunitari:
globalizare şi competitivitate reclamă în permanenţă acţiuni de căutare pe noi şi noi
direcţii de reformare.
Sistemul institutional al anilor '50 rămăsese intact (cu excepţia Parlamentului),
competenţele instituţiilor comunitare fiind aceleaşi, în pofida noilor provocări cu care
CE se confrunta în anii '70 precum: criza energetică, criza sistemului monetar,
inovaţia tehnologică şi industrială, puternicele dezechilibre regionale provocate de
piaţa comună, sensibilizarea opiniei publice faţă de deteriorarea mediului, noua
atitudine faţă de protecţia consumatorului.
Din această cauză, de-a lungul jumătăţii de secol ce a urmat nu s-a mai
încercat „forţarea" soluţionării problemelor ideologice ale unificării europene, ci doar
s-a reiterat periodic „încrederea în obiectivele politice ale Comunităţii" amânându-se
realizarea deplină a Uniunii Europene pentru decada anilor '80-'90.
Reforma va suferi modificări pe măsură ce Europa se extinde şi, de aceea,
direcţiile de reformare vin să completeze acest lucru, dinamismul UE fiind dat de
nevoia de schimbare şi punere de acord a UE cu realitatea internă şi externă.
Chiar dacă nu este impecabilă, Constituţia europeană reprezintă un progres
deosebit de important pentru că deblochează principalele teme ale construcţiei
europene şi generează un nou model politic.
Până la urmă, Constituţia nu reprezintă nici începutul, dar nici sfârşitul
procesului de unificare a statelor europene, ci doar un pagină din istorie, un semn al
maturităţii ce permite continuarea, prin noi modalităţi, a adâncirii şi extinderii Europei.
Viitorul Uniunii Europene depinde de succesul extinderii sale.
Nu este vorba despre orice fel de aprofundare şi extindere, ci acelea care să
transforme Uniunea într-un model politic limpede, capabil să permită îndeplinirea
celor trei obiective fundamentale: eficacitate economică; eficienţă politică şi prezenţă
semnificativă în lume.
În contextul acesta european şi global, reformarea concomitentă şi
dependentă a instituţiilor româneşti cu cele comunitare se dovedeşte a fi singura
oportunitate reală şi realmente productivă. Această reformare conjugată este în
egală măsură interdependentă şi interinfluentă, ea se arată convingătoare,
importantă şi decisivă atât pentru UE cât şi pentru România.
46
O astfel de schimbare fundamentală cum a fost reforma economică,
instituţională şi politică în România a constituit un proces lent, dificil şi costisitor în
realizarea căruia au intervenit o serie de factori interni şi externi, economici, social-
politici, structurali, psihologici şi comportamentali.
Întârzierile şi dificultăţile din domeniul reformei instituţionale se datorează în
cea mai mare parte ezitărilor, nehotărârilor, greşelilor şi superficialităţii măsurilor
luate în procesul de reformă economică şi politică.
Însă este posibil ca acest proces activ de adaptare a structurii instituţionale
româneşti la procesele, normele şi regulile guvernării europene să conducă la o
nepotrivire instituţională. Este absolut necesar ca noul model instituţional românesc
să răspundă cerinţelor şi caracteristicilor societăţii româneşti. În lucrare s-a precizat
faptul că niciun stat membru al Uniunii Europene nu dispune de o structură
instituţională similară. Cu alte cuvinte, fiecare stat a avut posibilitatea de a-şi crea
sau adapta propria structură în conformitate cu valorile şi tradiţiile naţionale.
România va trebui să urmeze si ea ca stat merbru al UE acelaşi drum.
Reformele din Uniunea Europeană şi cele din România sunt în strânsă
legătură; astfel, reforma din UE o impune şi o eficientizează pe cea din România, pe
când reforma din România o susţine şi contribuie la realizarea şi accelerarea celei
din UE.
Bibliografie
Cărţi:
Bill, James A. & Robert L. Hardgrave Jr., Comparative Politics: The Quest
For Theory, Washington; Bell&Howell, University Press Of America, 1981
Bruton, John, Report on the future of the European Union, Joint Committee
on European Affairs, Dublin, 2000
Chiti, E., The Emergence of a Community administration: The case of
European Agencies, Common Market Law Review, nr. 37, 2000
Frydman Roman, Rapaczynski, Andrej, Privatizarea în Europa
Răsăriteană: este statul în declin?, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994
47
Gerardin, D., Petit, N., The Development of agencies at EU and National
Levels: Conceptual Analysis and Proposals for Reform, Jean Monnet Working
Paper, nr. 1, New York, 2004
Grabbe, H and Hughes, K, Enlarging the EU Eastwards, 1998, London:
Pinter, 1998
Hayek, F.A., Individualism And Economic Order, The University Of Chicago
Press 1980
Jütting, J., Institutions and Development: A Critical Review. Working Paper
No. 210. OECD Development Center, 2003
Sedelmeier U., H. Wallace, Policy Making in the European Union, Oxford
University Press, 4th Edition
Stephen G., Ian B., Politics in the European Union, Oxford University
Press.2001
Vasile C.Nechita, Integrarea europeană, Editura Deşteptarea, Bacău
Williamson, O.E., The New Institutional Economics: Taking Stock, Looking
Ahead, în "The Journal Of Economic Literature", Vol. 38. No. 3 2000
Internet:
A Constitution for Europe:
http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm
Centre of European Reform: http://www.cer.org.uk
Conferinţa Interguvernamentală 2007:
http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspx?id=1297&lang=ro
Consiliul european de la Bruxelles - concluziile preşedinţiei:
http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/RO/ec/94940.pdf
Convenţia Europeană: http://european-convention.eu
European Policy Centre: http://theepc.be
European research archive papers: http://eiop.or.at/erpa
Outcome of the European Convention:
http://europa.eu/scadplus/european_convention/index_en.htm
Parlamentul European: http://europarl.eu
Portalul Uniunii Europene: http://europa.eu
Reforma instituţională – calendarul reformei:
http://europa.eu/institutional_reform/chronology/index_ro.htm
48
Treaty of Nice: A Comprehensive Guide:
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/nice_treaty/
index_en.htm
Work of the IGC 2003/2004: http://europa.eu/scadplus/cig2004/index_en.htm
49