regimuri matrimoniale si institutii conexe in italia
TRANSCRIPT
Uniunea Naţională a Barourilor din RomâniaCentrul Teritorial Braşov al I.N.P.P.A.Sesiunea Noiembrie 2010
LUCRARE PROFESIONALĂ
DREPTUL FAMILIEI
Regimurile matrimoniale şi instituţii conexe.
Aspecte comparative între
dreptul românesc şi cel italian
Absolvent, Lector examinator,
Av. Stg. Tatiana TUDURACHE Av. Dr. Andreea CIUREA
Regimurile matrimoniale şi instituţii conexe.
Aspecte comparative între dreptul românesc şi cel italian
Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la
bunurile lor şi pe cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile
soţilor constituie regimul juridic al bunurilor soţilor, adică regimul matrimonial1.
În ceea ce priveşte corelaţia regimului matrimonial cu relaţiile patrimoniale
dintre soţi, s-a remarcat că între acestea există legături deosebit de strânse, dar nu de
identitate. Astfel, regimurile matrimoniale reprezintă doar un set de reguli juridice
aplicabile efectelor patrimoniale ale căsătoriei, dar nu oricăror efecte, adică nu toate
raporturile patrimoniale dintre soţi constituie substanţa unui regim matrimonial. Există
consecinţe pecuniare ale raporturilor dintre persoanele căsătorite, care nu interesează
regimurile matrimoniale, de exemplu, drepturile succesorale ale soţilor. În concluzie,
regimul matrimonial este o parte a regulilor care orânduiesc relaţiile patrimoniale dintre
soţi, relaţii, care în ansamblul lor, constituie substanţa mai multor materii şi discipline2.
Din cuprinsul dispoziţiilor art.30 şi 31 din C.fam.român, rezultă că în dreptul
actual este admis un singur regim matrimonial, respectiv regimul matrimonial al
comunităţii de bunuri, care este un regim exclusiv legal, unic şi obligatoriu, imutabil.
Bunurile care fac obiectul comunităţii de bunuri aparţin soţilor în proprietate simultană,
nefracţionată. Soţii nu au stabilită o cotă parte ideală din dreptul de proprietate asupra
bunurilor comune, acestea fiind stăpânite în devălmăşie.
Comunitatea de bunuri, alcătuită dintr-o latură activă (drepturi şi bunuri comune
dobândite în timpul căsătoriei) şi o latură pasivă (datorii calificate de lege ca fiind
datorii comune ale soţilor), nu reprezintă un alt patrimoniu distinct de patrimoniile
soţilor3, deoarece grupa bunurilor comune şi cea a bunurilor proprii există în
patrimoniul fiecăruia dintre soţi. Bunurile comune vor fi atribuite întotdeauna în părţi
egale între soţi cu prilejul încetării comunităţii de bunuri.
1 Ion p. Filipescu, Andrei I. Filipescu - Tratat de dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, 2006, p.57.2 Vasilescu, P. – Regimuri matrimoniale. Parte generală, Ed.Rosetti, 2003, pag.16-19.3 Ion p. Filipescu, Andrei I. Filipescu – op.cit., p.58.
2
Acestea ar fi pe scurt caracteristicile regimului matrimonial actualmente în
vigoare în România. Un regim plin de inconvenienţe, rigid şi lipsit de alternative,
obsolet în raport cu cerinţele societăţii moderne.
Proiectul Noului Cod Civil încearcă însă să depăşească toate aceste dificultăţi,
modificînd radical regimul matrimonial în România. Astfel, la încheierea căsătoriei,
soţii au posibilitatea de a alege între trei regimuri matrimoniale: regimul comunităţii
legale, regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale.
Aşteptând intrarea în vigoare a noilor dispoziţii, vom analiza în continuare
câteva aspecte ale regimurilor matrimoniale aşa cum sunt ele reglementate în Italia,
unde, alături de comunitatea de bunuri, comunitatea convenţională şi separaţia de bunuri
– care se bucură deja de o lungă tradiţie, întâlnim şi alte figuri juridice la care soţii pot
recurge pentru gestionarea adecvată a resurselor familiei, cum ar fi fondul patrimonial
şi societatea familială (art.230bis c.c.it).
În Italia, codul civil din 1942 prevedea ca şi regulă generală regimul separaţiei
de bunuri, iar convenţia matrimonială4 care se aplica cel mai des se referea la dota pe
care familia soţiei o dădea soţului cu prilejul încheierii căsătoriei, urmând să-i fie
înapoiată la o eventuală desfacere a căsătoriei. Ulterior, odată cu reforma dreptului
familiei (1975), a fost introdus şi regiumul comunităţii de bunuri, care astăzi constituie
regula în materia regimurilor patrimoniale, dar soţii pot de asemenea adopta regimul
separaţiei de bunuri, ceea ce înseamnă că fiecare dintre soţi deţine proprietatea
exclusivă asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Oricum, în lipsa unui acord
expres în acest sens sau în lipsa unei convenţii matrimoniale diverse, se aplică regula
generală a comunităţii de bunuri.
În orice caz, independent de regimul patrimonial ales (comuniune sau separaţie),
soţii italieni sunt obligaţi să contribuie, fiecare în raport cu propriile resurse şi cu
propria capacitate de muncă – profesională sau casnică – , la nevoile familiei (art.143
c.c.it.). În ipoteza în care soţii nu au mijloace suficiente pentru a satisface necesităţile de
creştere şi îngrijire ale copiilor, legea italiană impune părinţilor soţilor să furnizeze
mijloacele necesare în vederea satisfacerii obligaţiilor faţă de copii (art.148 c.c.it).
4 În dreptul italian, prin „convenţie matrimonială” se înţelege acordul prin care soţii stabilesc un alt regim patrimonial conjugal decât comunitatea legală de bunuri, şi anume regimul separaţiei sau comunitatea convenţională.
3
În cazul în care unul dintre soţi nu contribuie în mod adecvat satisfacerii
nevoilor familiei, poate fi obligat de către tribunal să verse o cotă din venituri direct
celuilalt soţ sau persoanei căreia îi sunt încredinţaţi copiii spre creştere şi educare.
Aşadar, regimul patrimonial legal al familiei italiene – în lipsa unei convenţii
diverse stipulate conform normelor legale – este reprezentat de comunitatea de bunuri.
Alegerea regimului de separaţie a bunurilor nu poate fi în niciun caz rezultatul unei
declaraţii unilaterale a unuia dintre soţi, ci dimpotrivă trebuie să fie stabilită sub forma
unui acord stipulat în forma unui act public sau trebuie să rezulte din actul de căsătorie.
Tot prin intermediul unui act public, soţii pot conveni asupra constituirii
fondului patrimonial sau a unei comunităţi convenţionale. Nicio altă convenţie nu este
permisă de lege, care interzice în mod expres pactele prin care s-ar constitui o dotă şi pe
cale prin care s-ar institui o derogare de la drepturile şi obligaţiile soţilor de a contribui
ad sustinenda onera matrimonii.
Convenţiile matrimoniale pot fi stipulate şi după celebrarea căsătoriei, dar nu
produc efecte faţă de terţi dacă nu se face menţiune pe actul de căsătorie. Simulaţia în
materia convenţiilor matrimoniale poate fi dovedită de terţi prin orice mijloc de probă,
iar inter partes doar prin intermediul unor contradeclaraţii scrise în prezenţa tuturor
persoanele care sunt parte la convenţie (art.165 c.c.it.)
Comunitatea legală (art 177-209 c.c.it.)
Comunitatea legală este formată din trei categorii de bunuri:
bunuri care intră din chiar momentul achiziţiei direct în patrimoniul
comun al soţilor ( comunitate imediată ) :
- bunurile cumpărate de cei doi soţi împreună sau separat în timpul căsătoriei, cu
excepţia bunurilor strict personale;
- societăţile gestionate de ambii soţi şi constituite după încheierea căsătoriei;
- câştigurile şi creşterea capitalului social al societăţilor gestionate de ambii soţi,
dar care care se afla în patrimoniul exclusiv al unuia dintre aceştia la încheierea
căsătoriei.
bunuri care intră în comunitate doar în momentul în care comunitatea
încetează ( comunitatea reziduă ) : în acestă categorie intră veniturile personale ale soţilor
– care pot reprezenta, de exemplu, fructele bunurilor proprii dobândite înainte de
4
încheierea căsătoriei, – dar pe care legea nu le consideră printre bunurile personale,
enumerate limitativ la art.179 c.c.it.. Aceste bunuri aparţin în timpul căsătoriei soţului
care le-a perceput, dar, în măsura în care nu au fost consumate, în momentul dizolvării
comunităţii partea restantă se împarte în părţi egale între soţi.
bunuri care rămân în proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi (bunuri
personale):
- bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
- bunuri dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire sau donaţie, în afara cazului
în care dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
- bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, în
afara celor destinate conducerii unei societăţi care face parte din comunitate;
- bunurile obţinute cu titlu de despăgubiri pentru pagube pricinuite persoanei
precum şi pensia obţinută ca urmare a pierderii totale sau parţiale a capacităţii de
muncă;
- valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu, sau bunul în care a trecut
această valoare, dacă se face menţiune pe actul de cumpărare (bunuri personale
prin subrogaţie).
Nu putem să nu observăm cum categoriile bunurilor comune şi proprii aproape
coincid în legislaţiile celor două ţări. Suscită curiozitate categoria comunităţii rezidue,
întrucât ne-am fi aşteptat ca fructele bunurilor proprii să rămână în patrimoniul exclusiv
al proprietarului lor. Legea dă însă întâietate dispoziţiilor privind obligaţia de a participa
la cheltuielile căsătoriei în mod proporţional cu veniturile realizate şi cu capacitatea de
muncă, şi deci se presupune că o prea mare discreţionalitate l-ar putea prejudicia pe
celălalt soţ.
Fiecare dintre soţi poate administra bunurile care fac parte din comunitate. Cu
toate acestea, efectuarea unor acte care depăşesc sfera administraţiei ordinare şi
semnarea unor contracte care au ca obiect drepturi reale, precum şi prezentarea în faţa
instanţei în ceea ce priveşte acţiunile caree au ca obiect respectivele drepturi se fac de
către ambii soţi. Dacă unul dintre aceştia nu-şi dă consensul la încheierea unui act din
categoria celor de mai sus, celalat soţ se poate adresa judecătorului pentru a obţine o
autorizaţie, dacă dovedeşte că încheierea actul respectiv a fost necesară pentru familie.
5
Actele săvârşite de un soţ fără consimţământul necesar al celuilalt soţ – şi
nevalidate de către acesta – sunt anulabile dacă privesc bunuri imobile sau bunuri
mobile înscrise în registre publice; dacă în schimb au ca obiect bunuri mobile ordinare,
soţul care le-a înstrăinat fără acordul celuilalt soţ este obligat să readucă comunitatea în
condiţiile precedente înstrăinării, iar dacă nu este posibil, să acopere prin echivalent
valoarea de care a fost lipsită comunitatea de bunuri (art.184 alin.3 c.p.it.).
Bunurile care fac parte din comunitate răspund pentru sarcinile de care erau
gravate în momentul achizionării, pentru toate cheltuielile ocazionate de administrarea
acestora, pentru obligaţiile asumate de soţi, chiar unilateral, în interesul familiei şi
pentru obligaţie asumată de soţi împreună.
Creditorii personali ai soţilor se pot îndestula din bunurile comunităţii doar dacă
bunurile personale ale debitorului său nu-i satisfac în întregime creanţa: în acest caz, pot
ataca bunurile din comunitate doar până la cota de ½, adică limitându-se la valoarea
cotei debitorului, cu condiţia de a nu intra în conflict cu creditorii comunităţii, care au
rang preferenţial.
Comunitatea legală de bunuri încetează ca urmare a uneia dintre următoarele
cauze: moartea unuia dintra soţi; sentinţa de divorţ; declararea judecătoreasca a
dispariţiei sau morţii unuia dintre soţi; anularea căsătoriei (anularea nu are efecte ex
tunc, ci operează ex nunc); separaţia legală a soţilor; falimentul unuia dintre soţi
convenţia soţilor de a renunţa la regimul comunităţii şi a adopta un alt regim patrimonial
dintre cele permise de lege; separaţia juridică a bunurilor, care este pronunţată de
tribunal la cererea unuia dintre soţi în caz de interzicere judecătorească a celuilalt soţ, de
administraţie deficitară a comunităţii de bunuri sau lipsa contribuţiei la cheltuielile
căsătoriei. La încetarea comunităţii, bunurile se împart în părţi egale între soţi.
În ceea ce priveşte încheierea unor căsătorii mixte între cetăţeni apartţinând
diverselor state membre ale UE, s-a pus problema regimului juridic al unui bun situat în
România, construcţie dobândită în timpul căsătoriei de către cetăţeanul român, în
situaţia în care căsătoria a fost încheiată pe teritoriul altui stat membru cu adoptarea
regimului separaţiei de bunuri, care stabileşte că toate bunurile dobândite în timpul
căsătoriei sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ. În reglementarea situaţiilor cu raport de
extraneitate se aplică Legea nr.105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat.
6
În speţă se pune problema de a afla în ce măsură soţul cetăţean român cu
domiciliul în străinătate poate înstrăina întreaga construcţie fără acordul expres al
celuilalt soţ cetăţean străin, având în vedere prevederile art. 30 din Codul familiei care
reglementează că bunurile dobândite în timpul căsătoriei , de oricare dintre soţi, sunt,
de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor şi care trimite la art. 35 alin. 2 din
Codul familiei care prevede că niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate
greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune dacă nu are
consimţământul expres al celuilalt soţ.
În această situaţie se pune problema stabilirii legii care se aplică în cazul
înstrăinării ulterioare a acestora doar de către cetăţeanul care are şi cetăţenia română:
legea naţională comună – lex patriae; legea domicililui comun sau legea locului unde
este situată construcţia – lex rei sitae. În cele mai multe cazuri se apreciază că în
situaţia descrisă mai sus soţilor li se aplică regimul comunităţii de bunuri deoarece
construcţia este dobândită în timpul căsătoriei, se află pe teritoriul României şi prin
urmare nu se poate înstrăina fără acordul expres al ambilor soţi. Soluţia aceasta este
frecvent aleasă din motive de ordin practic pe considerentul că protejează părţile de
eventualele litigii ulterioare cât şi datorită prevederilor art.49 din Legea nr. 105/1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat care stabileşte că
posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor inclusiv cele
de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se află sau sunt situate.
Apreciem însă că articolul 49 din legea 105/1992 privind reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat se referă la faptul că legea locului are
preponderenţă în aplicare doar cu privire la regimul juridic al posesiei, dreptului de
proprietate şi al celorlalte drepturi reale, la regulile generale aplicabile bunurilor
imobile, la modalităţile dreptului de proprietate (proprietatea rezolubilă, proprietatea
comună pe cote părţi, sau în devălmăşie). Când însă este vorba de legea care se aplică
proprietăţii imobiliare dobândite în timpul căsătoriei încheiate între un cetăţean român şi
un cetăţea străin, aplicarea legii trebuie să poarte asupra efectelor şi în speţă asupra
relaţiilor patrimoniale dintre soţi. Aceste efecte au fost stabilite de ambii soţi la data
încheierii căsătoriei, când au convenit să adopte regimul separaţiei bunurilor dobândite
în timpul căsătoriei. Prin urmare considerăm că efectelor patrimoniale ale unei căsătorii
încheiate în aceste condiţii li se aplică legea străină, bunul fiind dobândit ca bun propriu
7
şi poate fi înstrăinat de soţul dobânditor fără acordul celuilalt soţ. În sprijinul acestei
opinii sunt reglementările art. 20 din Legea nr.105/1992 care prevăd că relaţiile
patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune iar în cazul în care au
cetăţenii deosebite sunt supuse legii statului unde soţii au domiciliul comun . Este
evident că în speţă, domiciliul comun era în statul unde s-a încheiat căsătoria, prin care
s-a stabilit regimul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei5.
Această soluţie se impune chiar dacă unul dintre soţi este cetăţean român;
considerăm că legea română nu poate poate impune regimul comunităţii în
reglementarea relaţiilor patrimoniale dintre soţi, dacă aceştia s-au căsătorit în străinătate
alegând alt regim matrimonial.
Comunitatea convenţională (art.210-211 c.c.it.)
Legea italiană prevede (art.210 şi următoarele c.c.it.) posibilitatea soţilor de a
disciplina în mod „convenţional” regimul comunităţii de bunuri, cu respectarea
următoarele limite:
a) nu se poate deroga de la principiul conform căruia cotele soţilor trebuie să fie
egale, cu privire la toate bunurile care altfel ar face parte din comunitate legală;
b) nu se poate deroga de la principiul conform căruia administrarea comunităţii
de bunuri este exercitată de ambii soţi, fiecare având aceleşi puteri ca şi celălalt;
c) nu se pot include în comunitate bunurile de folosinţă personală ale fiecăruia
dintre soţi (art.179 lit.c c.c.it.), bunurile care servesc la exercitarea profesiei de către un
soţ (art.179 lit.d c.c.it.) şi bunurile care au fost obţinute cu titlu de despăgubiri pentru
pagube pricinuite persoanei precum şi pensia obţinută ca urmare a pierderii totale sau
parţiale a capacităţii de muncă (art.179 lit.e c.c.it.).
Bunurile comunităţii convenţionale răspund de obligaţiile contractate de unul
dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei în limita valorii bunurilor care se aflau în
patrimoniul personal al soţului respectiv înainte de căsătorie, şi care au intrat în masa
comunităţii.
Separaţia de bunuri (art.215-219 c.c.it.)
5 Marincaş, E. – Regimul matrimonial aplicabil în cazul dobândirii unei construcţiiîn timpul căsătoriei încheiate între un cetăţean străin şi unul român, http://www.notariatmarincas.ro/blog/tag/regimul-matrimonial/
8
Regimul separaţiei de bunuri este acel regim în baza căruia fiecare dintre soţi
rămâne proprietarul exclusiv al bunurilor dobândite sau achiziţionate în timpul
căsătoriei, având dreptul de a-şi administra patrimoniul fără ingerinţe din partea celuilalt
soţ. Când se aplică acest regim, fiecare dintre soţi poate dispune şi administra bunurile
proprii asupra cărora e titular exclusiv, bineînţeles în condiţiile în care îşi respectă
obligaţia de a contribui ad sustinenda onera matrimonii.
Dacă, în situaţia de fapt, în regim de separaţie, unul dintre soţi se bucură de
folosinţa bunurilor celuilalt soţ, cel dintâi trebuie să răspundă de toate obligaţiile care i-
ar fi incumbat în calitate de uzufructuar (art.218 c.c.it.); la fel, dacă unuia dintre soţi i-a
fost conferită prin procură administrarea bunurilor celuilalt cu obligaţia de a răspunde
pentru fructele culese, acesta răspunde în condiţiile contractului de mandat.
Observăm cum între soţi, în gestionarea şi administrarea bunurilor celuilalt soţ,
se creează raporturi de drept civil autonome şi independente guvernate de regulile şi
principiile dreptului comun, la nimic relevând faptul că cei doi contractanţi sunt soţ şi
soţie.
În ceea ce priveşte situaţia în care între cei doi soţi se nasc contradicţii cu privire
la dreptul exclusiv de proprietate asupra unor bunuri, legea instituie o prezumţie legală
conform căreia bunurile contestate sunt comune în părţi egale, dacă unul dintre soţi nu
reuşeşte să dovedească prin orice mijloc de probă calitatea de bun propriu sau de titular
al unei cote majoritare.
Fondul patrimonial (art.167-171 c.c.it)
O particularitate a legii italiene este reprezentată de posibilitatea pe care o au
soţii de a constitui un „fond patrimonial”, cu un regim special, pentru a face faţă
necesităţilor familiei. Acesta este format dintr-un complex de bunuri imobile, mobile
înscrise în registre publice sau titluri de credit şi poate fi constituit de unul dintre soţi, de
amândoi sau de un terţ. Constituirea fondului trebuie să îmbrace formă solemnă, iar
dacă este constituit de un terţ poate fi făcută şi prin testament.
Soţii sunt coproprietari ai fondului patrimonial, dacă nu există dispoziţii contrare
în actul constitutiv, iar administrarea fondului patrimonial este guvernată de aceleaşi
reguli care disciplinează administrarea comunităţii legale.
9
Fructele fondului nu pot fi utilizate decât pentru satisfacerea necesităţilor
familiei. Jurisprudenţa s-a pronunţat de nenumărate ori6 asupra înţelesului pe care îl
asumă în acest context noţiunea de „necesităţi ale familiei”, stabilind că este vorba
despre necesităţi lato senso, cuprinzând şi acele exigenţe care ţin de dezvoltarea
armonioasă a familiei, de incrementarea şi potentializarea capacităţii sale de muncă,
rămânând în afara scopului pentru care a fost constituit fondul cheltuielile voluptuarii
sau cele efectuate cu intenţie speculativă. Vedem astfel depăşită concepţia tradiţională
conform căreia necesităţile familiei erau identificate limitativ cu exigenţele
indispensabile ale acesteia.
În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, bunurile care fac parte din
fondul patrimonial nu pot fi înstrăinate sau gravate decât cu acordul ambilor soţi şi, dacă
sunt fii minori, cu autorizarea prealabilă a judecătorului care se va acorda doar în cazul
unor condiţii de necesitate şi utilitate ale familiei.
Este important să menţionăm că legea prevede că bunurile din fondul
patrimonial şi respectivele fructe nu pot face obiectul executării forţate pentru
satisfacerea unor creanţe despre care creditorul ştia că au fost contractate pentru alte
scopuri decât cele în legătură cu necesităţile familiei (art.170 c.c.it.), ceea ce a dus la
calificarea fondului patrimonial ca fiind un patrimoniu separat, sau „destinat unui scop”.
Norma sus-menţionată a condus la un abuz al acestei instituţii de drept, care a
fost utilizată mai ales cu scopul de a sustrage bunurile unuia dintre soţi urmăririi
creditorilor. Din acest motiv jurisprudenţa admite acţiunea revocatorie în privinţa
bunurilor care au fost conferite în mod fraudulos fraudulos fondului patrimonial, cu
scopul de a le sustrage garanţiei creditorilor. În jurisprudenţă a fost respinsă instanţa de
suspendare a executării forţate asupra unui bun din fondul patrimonial pe motiv că
respectivul fond fusese creat la patru zile după ce Banca înscrisese ipotecă judiciară
asupra bunului respectiv şi după ce trecuseră 18 ani de la încheierea căsătoriei. Într-o
altă speţă, Tribunalul din Milano statuează necesitatea ca fondul patrimonial să fi fost
constituit înainte de naşterea creditului pentru satisfacerea căruia acţionează creditorii.
Într-o altă speţă7, Curtea de Casaţie a precizat că, constituirea fondului
patrimonial prevăzută de art.167 c.c.it. în condiţiile arătate la art.162 c.c.it. şi aplicabile
tuturor convenţiilor matrimoniale devine opozabil terţilor de la data când se face
6 Exemplificativ, Curtea de Casaţie Italiană, sent. nr.11683/2001, nr.134/1984, etc.7 Curtea de Casaţie Italiană, sentinţa nr.24332/2008
10
menţiune despre constituirea fondului în actul de căsătorie de la starea civilă şi produce
efecte ex nunc. Efectele nu pot retroactiva de la data primirii cererii de înscriere şi nu
pot fi anticipate la data transcrierii în registrele publice.
Problema cea mai delicată însă o constituie scoaterea unui bun din fondul
patrimonial, întrucât – dacă sunt fii minori – este necesară autorizarea judecătorească,
iar dezavantajul principal constă în aceea că bunurile constituind fondul pot fi atacate de
creditori pentru recuperarea unor creanţe care au fost făcute în interesul familiei, de
exemplu un comerciant care face împrumuturi pentru bunul mers al afacerii sale, dar
întrucât se prezumă că activitatea de comerţ este exercitată pentru satisfacerea
necesităţilor familiei, toate debitele vor putea fi imputate asupra fondului patrimonial.
Trust-ul
Trust-ul8 este o instituţie juridică care naşte pe teren anglo-saxon şi este
considerată a fi nu numai una dintre cele mai originale instituţii juridice a common law-
ului dar şi o instituţie ale cărei trăsături specifice nu au putut fi ignorate de către juriştii
altor sisteme de drept europene, şi nu numai, care au preluat – neputând însă adapta
perfect – o serie de principii şi reguli specifice acesteia şi le-au introdus în arsenalul
juridic al ţării lor, creeând instituţii juridice specifice. Cele mai elocvente exemple sunt
instituţia fiduciei din dreptul luxemburghez, francez sau din cel al Provinciei Quebec,
ori instituţia cu acelaşi nume (trust) din dreptul olandez care au preluat o serie de
trăsături specifice, în timp ce în cazul Italiei putem vorbi despre o preluare integrală a
instituţiei dacă avem în vedere încorporarea integrală, în sistemul de drept italian –
începând cu 1 ianuarie 1992 –, a Convenţiei de la Haga din 1985.
Pornindu-se de la avantajele prezentate de instituţia trustului sau fiduciei pentru
organizarea patrimoniului, s-a propus introducerea acesteia şi în Codul civil român.
Instituţia trustului preluată în Proiectul Codului civil sub denumirea de fiducie a fost în
mod corespunzător adaptată în raport cu celelalte instituţii juridice naţionale. În noua
reglementare s-a urmărit, în principal, evitarea utilizării fiduciei în scopuri ilicite, cu
referire specială la spălarea banilor şi la evaziunea fiscală, drept pentru care modelul
urmat a fost cel al legii franceze.
8 Termenul de trust nu este asociat cu cel de antitrust, care reprezintă normele care garantează concurenţa leală pe piaţa economică.
11
Fiducia a fost definită ca fiind operaţia juridică prin care unul sau mai mulţi
constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi
patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau
mai multi fiduciari care le administrează cu un scop determinat, în folosul unuia sau al
mai multor beneficiari (art. 788 din Proiect). Acestea alcătuiesc o masă patrimonială
autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor.
Calitatea de constituitor poate fi avută de orice persoană fizică sau juridică, însă, pentru
a se evita operaţiunile de spălare de bani şi evaziunea fiscală, calitatea de fiduciar a fost
limitată la instituţiile de credit, societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile
de asigurare şi de reasigurare (art.791 - Orice persoană fizică sau juridică poate fi
constituitor în contractul de fiducie. Numai instituţiile de credit, societăţile de servicii de
investiţii financiare, societăţile de asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate pot avea
calitatea de fiduciari în acest contract).
Cu alte cuvinte, trust-ul9 este o instituţie juridică în baza căreia subiectul care
constituie trust-ul (cu act unilateral inter vivos sau act mortis causa) pune anumite
bunuri determinate sub „controlul” unui trustee (administrator fiduciar) cu scopul ca
acesta să-l administreze, gestioneze şi să dispună de bunurile care constituie trust-ul
conform dispoziţiilor constituitorului, acţionând în interesul unui terţ beneficiar indicat
de constituitor (de ex., un subiect constituie un trust desemnând ca şi beneficiar pe fiul
minor şi îl însărcinează pe trustee să gestioneze bunurile respective până când fiul
devine major10), sau în vederea atingerii unui scop specific, indicat de constituitor (de
ex., finanţarea unei activităţi de cercetare, promovarea unor activităţi filantropice sau
culturale, etc.).
Deci, în constituirea şi gestionarea trust-ului intervin trei subiecte: dispunătorul,
care este persoana care constituie trust-ul, trustee-ul, care este persoana care
administrează bunurile, şi beneficiarul, care este cel în interesul căruia este bunurile sunt
conferite trust-ului şi gestionate de către trustee. În dreptul italian, constituentul şi
trustee-ul pot fi una şi aceeaşi persoană.
În ceea ce priveşte structura trust-ului, vom avea două tipuri: trust cu beneficiar,
şi trust calificat prin scop.
9 Torrente, A., Schlesinger P. – Manuale di diritto privato, Giuffrè Editore, pag.58510 Tribunalul Milano, 25 februarie 2005
12
Particularitatea acestei instituţii juridice constă în faptul că bunurile trust-ului,
chiar dacă sunt transferate în proprietatea trustee-ului, nu fac parte din patrimoniul
acestuia constituind o masă distinctă; ca urmare, creditorii personali ai trustee-ului nu
pot urmări bunurile trust-ului, care constituie un fel de patrimoniu separat şi autonom.
Mai mult decât atât, in Italia a fost introdus în codul civil prin lg.51/2006 articolul
2645ter, care obligă la transcrierea în registrele publice a actelor prin care se stabileşte
destinaţia unor bunuri, în cazul nostru care fac obiectul trust-ului. Acest fapt a suscitat
nu puţine discuţii în legătură cu clauza implicită de inalienabilitate.
Aplicaţiile instituţiei trust-ului în materia reglementării situaţiei patrimoniale a
familiei sunt nenumărate:
- protecţia bunurilor imobile: una dintre caracteristicile trust-ului este „izolarea”
patrimoniului constituit, care nu poate fi atacat nici de creditorii dispunătorului,
nici de ai trustee-ului (întrucât bunul nu se află în patrimoniul niciunuia dintre
aceştia), şi nici de creditorii beneficiarului până la trecerea efectivă a bunului în
patrimoniul său. Adesea, această instituţie este folosită pentru protejarea
patrimoniului propriu de către oameni de afaceri sau diverşi profesionişti sau pur
şi simplu pentru a-l sustrage viciilor personale (droguri, jocuri de noroc);
- tutela minorilor şi a subiectelor dezavantajate (interzişi, handicapaţi, bătrâni);
- crearea unor forme de investiţii sau pensionistice;
- avantaje de natură fiscală: trust-ul este caracterizat de faptul că proprietarul unor
bunuri se poate elibera de acestea, colocându-l într-o instituţie juridică distinctă
de el însuşi şi de patrimoniul său, şi administrată de un terţ. Întrucât nu se poate
demonstra că bunul face trimitere la fostul proprietar – întrucât trust-ul are un
caracter rezervat –, nu se poate imputa acestuia taxarea bunului care aparţine
trust-ului.
În materia dreptului familiei, trust-ul este de obicei instituit ca formă de protecţie
a fiilor minori. Astfel, în speţă11, instanţa competentă a ratificat convenţia părţilor de
separare prin comun acord prin care aceştia, extingându-se fondul patrimonial, au
autodeclarat un trust asupra bunurilor imobile şi cotelor de participaţie la diverse
societăţi cu scopul de a menţine destinaţia acestora satisfacerii necesităţilor familiei
până când fiii vor ajunge independenţi din punct de vedere financiar.
11 Tribunalul Milano, 7 iunie 2006
13
Într-o altă speţă12, Tribunalul din Pordenone a recunoscut eficacitatea unui act
notarial prin care soţii, în fază de separare prin comun acord, au conferit propriul
patrimoniu imobiliar unor trustee în vederea gestiunii şi administrării acestora până la
moartea constituenţilor, când s-ar fi împărţit în cote egale între descendenţii cuplului. În
acest caz, raţiunea instituirii unui trust asupra bunurilor imobiliare aflate la acea dată în
patrimoniul fiecăruia dintre soţi este constituit de protejarea fiilor din această căsătorie -
care astfel, la moartea părinţilor, vor dispune în întregime de bunurile aflate în
patrimoniu la data separării – faţă de eventualii descendenţi din căsătoriile subsecvente.
Într-o cauză similară13, soţii au autodeclarat instituirea unui trust în care au fost
colocate toate imobilele fiecărui soţ dobândite sau ereditate în cursul căsătoriei cu
scopul de a menţine existenţa acestora, de a culege fructele pe întreaga durată a vieţii
constituenţilor şi ulterior morţii acestora, să fie divizate în părţi egale între cei doi fii ai
cuplului, evitând confuziunea cu restul patrimoniului lui de cujus.
Tribunalul din Reggio Emilia14 a autorizat modificarea condiţiilor de întreţinere
a fostului soţ şi a copiilor la cererea comună a părţilor, care au convenit ca soţul să
substituie obligaţiei de a plăti lunar pensia de întreţinere, instituirea unui trust asupra
bunurilor imobile ale acestuia sub condiţia de inalienabilitate până în momentul în care
toţi copiii vor fi ajuns la independenţa financiară şi obligaţia pentru soţie de a folosi
fructele pentru creşterea şi educarea copiilor.
O altă ipoteză de aplicare a instituţiei juridice a trust-ului în materia dreptului
familiei ar putea fi reprezentată de cazul unei persoane având deplină capacitate juridică
şi care doreşte să se autotuteleze în persectiva unei eventuale boli, infirmităţi fizice sau
psihice sau pentru bătrâneţe. Astfel, se poate institui un trust având drept scop
asigurarea celor mai bune tratamente sau clinici.
Consideraţii finale
În opinia noastră, diversitatea regimurilor matrimoniale alternative încheiate de
către soţi asigură o mai mare stabilitate în relaţiile patrimoniale dintre aceştia,
reglementându-le ab inizio, ceea ce face ca atât în timpul căsătoriei, cât şi la divorţ, ei să
12 Tribunalul Pordenone, 20 decembrie 200513 Tribunalul Milano, 2 noiembrie 200614 Tribunalul Reggio Emilia, decret 23 martie 2007
14
îşi cunoască din timp drepturile şi obligaţiile patrimoniale, facilitând în mod cert
procedura partajului proprietăţii lor.
Poate se aduce atingere, într-o oarecare măsură, scopului încheierii căsătoriei,
funcţiilor familiei, relaţiilor de familie, unora din principiile fundamentale ale dreptului
familiei, însă, ritmul alert al schimbărilor ce survin în ţară atât pe plan economic, cât şi
social, a impus modificarea legislaţiei familiei la acest capitol şi alegerea regimului
matrimonial este deja o necesitate pentru tot mai multe persoane căsătorite sau pe cale
de a se căsători.
Bibliografie
1. Di Ciommo, F. – Struttura causale del negozio di trust ed ammissibilită del trust
interno, în Altalex Formazione – Nuovo profili del diritto di famiglia, 2010.
2. Filipescu I., Andrei I. Filipescu - Tratat de dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, 2006.
3. Torrente, A., Schlesinger P. – Manuale di diritto privato, Giuffrè Editore, 2008.
15