Repere strategice ale textului: titlul, incipitul, finalulRepere strategice ale textului: titlul, incipitul, finalul

TitlulTitlul unei opere literare este cuvântul, sintagma sau enunțul prin care autorul își denumește creația. Ocupând locul privilegiat sub care se așază opera, titlul are o forță emblematică și funcții multiple: cea de individualizare a textului, de anticipare a unui element definitoriu pentru conținutul textului (tema, motivul principal, protagonistul etc.), funcția de precizare a speciei ori de sugerare a tiparului discursiv și, desigur, funcția de captare a atenției lectorului. Referentul titlurilor este de mare diversitate, ilustrând originalitatea scriitorilor, în timp ce modalitățile lingvistice de construire a cuvântului / a sintagmei de intitulare prezintă câteva invariante.

Un termen nominal / o structură nominală (substantiv, adjectiv, pronume, numeral cu valoare substantivală), configurează titluri expozitive sau metaforic-simbolice, vizând:

tema / teme și motive (Iubire de L. Blaga, Război și pace de Tolstoi, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Jocul de-a vacanţa de M. Sebastian)

motivul, simbolul sau metafora centrală (Lacustră, Plumb de G. Bacovia, Floare albastră de M. Eminescu, Baltagul de M. Sadoveanu, Zmeura de câmpie de M. Nedelciu, O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Jocul ielelor de Camil Petrescu)

personaje / prezențe lirice (Ion de L. Rebreanu, Moromeții de M. Preda, Meșterul Manole de L. Blaga, Danton de Camil Petrescu, Luceafărul, Crăiasa din povești de M. Eminescu),

repere spațio-temporale (Moara cu noroc de I. Slavici, Levantul de M. Cărtărescu, O sută de ani de zile la Porțile Orientului de I. Groșan, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte de M. Vișniec, Sara pe deal de M. Eminescu, Dimineață marină de N. Stănescu)

stări afective (Nevroză, Regret de G. Bacovia, Dorul, Melancolie de L. Blaga) etc. Substantivele care numesc concepte din sfera teoriei literare generează o situație

aparte. Titluri, precum Odă (în metru antic), Sonet, Glossă, Doină, Terține, Iambul de M. Eminescu, Rondeluri de Al. Macedonski, Psalm de T. Arghezi, Poem, Necuvintele, În dulcele stil clasic de N. Stănescu, Romanul adolescentului miop de M. Eliade, O zi ca o proză scurtă de M. Nedelciu etc. au un rol metatextual, încadrând în specie sau reliefând o caracteristică textuală.

Un termen verbal / o structură verbală sau adverbială este simptomatic(ă) pentru definirea unei atitudini de aderare la real: Pălind de G. Bacovia, Părându-mi rău de adolescență de N. Stănescu, A devora, a privi de Virgil Teodorescu, Cândva, niciodată… de L. Antonesei

Titlurile enunțiative exprimă, într-o propoziție simplă sau dezvoltată, ideea centrală / mesajul global al textului: Trecut-au anii… de M. Eminescu, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de L. Blaga, Îngerul a strigat de Fănuș Neagu, Și ieri va fi o zi de M. Nedelciu etc.

Titlurile narative (epice) au rol rezumativ sau parodic: Vreau să joc! de Lucian Blaga, să intri într-o carte şi s-o închizi după tine; cum se scrie o carte – şi ce înţeles poate avea o asemenea lucrare de Mircea Ivănescu.

În epoca modernă, scriitorii au dezvoltat o tehnică din ce în ce mai sofisticată de construire a titlurilor, fiind exploatate maximal valorile metaforice ale limbajului, resursele metatextuale și intertextuale. În cazul poeziilor cărora autorul nu le-a atribuit un termen de intitulare, s-a generalizat practica selectării primului vers / a unei secvențe din incipit drept titlu.

Alături de titlu, incipitul şi finalul (desinitul / excipitul) constituie repere strategice ale textului literar, având rolul de a media între lumea reală şi universul ficţional.

IncipitulIncipitul (lat. incipit – „aici începe...”) este o secvenţă textuală prin care lectorul este introdus în spațiul estetic al operei. Deși are dimensiuni variabile (de la primul enunţ, la primul alineat sau la primul grupaj de alineate – având în proză rolul unui prolog), incipitul se recunoaște prin faptul că asociază tema discursului și rema – informaţia nouă, inedită comunicată lectorului. Enunțul prin care se detaliază o informație deja transmisă marchează încheierea incipitului și începutul secvenței expozitive (expozițiunea / situația inițială). În poezie – text de mare concentrare – incipitul se reduce, de obicei, la primul / primele două versuri. Opera dramatică apelează frecvent la un incipit ex abrupto, intrând direct în miezul faptelor. Cele mai frecvente tipuri de incipit sunt:

Incipitul clasicIncipitul clasic produce „efectul de real” (Roland Barthes), atenuând pragul dintre realitate şi ficţiune, prin formularea unor enunţuri de orientare (repere spaţio-temporale, instanţele narative, situaţia iniţială etc.). El poate fi: descriptiv (Ion de L. Rebreanu, Enigma Otiliei de G. Călinescu etc.), rezumativ (Alexandru Lăpușneanul de C. Negruzzi; utilizat frecvent în schițe și fabule), enunţiativ (formularea unei cugetări, a unei judecăți de valoare, precum în Moara cu noroc de I. Slavici) sau stereotip (în basme: Povestea lui Harap-Alb de I. Creangă).

Incipitul modernIncipitul modern apelează la semnale metatextuale care reliefează convenția ficțiunii / convenția producerii textului. Incipitul de tipul ex abrupto prezintă elemente textuale ca şi când ar fi deja cunoscute lectorului (Sărmanul Dionis de M. Eminescu, O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale). Punerea în abis schiţează un „desen” emblematic care esenţializează structurile textuale (Dimineața pierdută de Gabriela Adameșteanu). Incipitul de tipul „prefeţei pragmatice” „negociază” convenţia naraţiunii, oferind cititorului un cod de lectură (Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Insula de Ion Groșan etc.), în timp ce incipitul de tipul decupajului codifică mesajul textului într-o formulare axiomatică, un fragment de discurs inserat etc.: Nu credeam să-nvăț a muri vreodată – M. Eminescu; Trebuie să scriu, (o carte) ca să pot muri. (Gh. Iova, Texteiova).

Combinând mai multe modele, rezultă incipitul de tipul „intrărilor multiple” pentru a supramarca începutul discursului narativ (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Moromeții de Marin Preda).

FinalulFinalul textelor literare / desinituldesinitul (lat. desinit – „termină”) prezintă o diversitate simbolică şi compoziţională tot atât de accentuată ca şi incipiturile.

Desinitul tradiționalDesinitul tradițional poate fi de tipul închiderii formale cu rol rezumativ sau concluziv (Enigma Otiliei), al închiderii circulare – cu reluarea temei sau remei din incipit (Moromeții, vol. I) –, modelul finalului descriptiv (Ion), ori modelul încheierii conceptuale, cu caracter gnomic sau moralizator (Moara cu noroc).

Modernitatea desinituluiModernitatea desinitului vizează comunicarea artistică, pactul narativ, caracterul fictiv al „lumii de cuvinte”, referentul imaginar etc. Tipuri moderne de finaluri sunt: închiderea pragmatică (final metadiscursiv cu referire la sfârşitul povestirii sau la un nou început: Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda), încheierea-dezvăluire (final în poantă care „deturnează” semnificaţiile consolidate de-a lungul textului, ca în nuvela fantastică O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade) şi, mai ales, finalul deschis care poate suspenda rezolvarea conflictelor, poate ambiguiza situaţia finală sau o poate proiecta ipotetic, într-un viitor incert (Sărmanul Dionis, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.