Sandu Maria-Roxana

Universitatea din București, Istoria Artei, An I

1

Apeductele

1. Introducere

Apa a fost și încă este un element foarte important în viața de zi cu zi a oamenilor.

Romanii au înțeles asta și au dezvoltat foarte mult domeniul hidraulicii. Ei au construit

numeroase apeducte pentru aprovizionarea cu apă a orașelor, a băilor, a locuințelor

particulare și a fântînilor impresionante ca arhitectură. De asemenea, au construit canale

pentru drenare. „Adevărata știință hidraulică este proprie lumii romane”1.

Asocierea dintre opera de urbanizare, punerea în valoare a bogățiilor naturale și

construirea de apeducte era importantă în mentalul roman2. Acestea erau construite conform

unor standarde și cu ajutorul unor instrumente speciale (nivele de apă, chorobates, dioptra și

groma)3.

La romani, consumul de apă apare mult mai mare decât la alte popoare antice. În

Roma, consumul de apă se ridica zilnic la 540 de litri pe cap de locuitor4. Ei sunt primii care

au realizat mari lucrări hidraulice, ca să îndestuleze cu apă bună orașele, băile, nimfeele etc.

multe case din orașe aveau un rezervor de apă așezată sub impluvium5, necesară nevoilor

gospodărești.

2. Aducerea apei în așezări

Există mai multe căi prin care se poate aduce apa în așezări sau locuințe. Întâi se

stabilea nivelul. Cea mai bună metodă era cea a chorobatae-lor, pentru că aveau cea mai mare

acuratețe. Dioptrae-le erau considerate înșelătoare, la fel și nivelul apei, din câte ne

menționează Vitruvius în cartea sa6.

„Sunt trei metode de a dirija apa într-o așezare: prin conducte de zidărie, prin țevi de

plumb sau prin țevi din lut ars”7.

Conductele de zidărie trebuiau întărite pe cât de mult posibil, pentru a rezista. Ele

trebuiau înclinate căte puțin la anumite distanțe, pentru a-i permite apei să curgă. Structura de

1 Ligia Bârzu, Arheologie generală, București, 1985, pag. 234

2 Ibidem, pag. 235

3 Ibidem, pag. 235

4 Dumitru Tudor, Arheologia romană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, pag. 114

5 Impluvium era un bazin în podeaua atrium (sala de primire) în care se aduna apa de ploaie de pe acoperiș.

6 De architectura

7 Vitruvius, The ten books on architecture, Cambridge, Harvard University Press, London: Humphrey Milford,

Oxford University Press, 1914, pag. 285

Sandu Maria-Roxana

Universitatea din București, Istoria Artei, An I

2

zidărie trebuie să fie arcuită deasupra, să aibă un acoperământ, ca să nu-i permită soarelui să

bată direct pe conducta cu apă. Dacă se întâmpla asta, gustul apei se schimba.

În așezare, se construiește un rezervor cu un bazin de distribuire în trei

compartimente, conectate cu rezervorul de primire a apei. Aceste bazine trebuie să aibă

fiecare câte o țeavă prin care să primească apa. Erau trei, deoarece în cazul în care apa trecea

de margine în bazinele de la capete, aceasta urma să curgă în cel din mijloc. Din bazinul din

mijloc, apa se ducea la toate fântânile și bazinele din așezare. Apa din cel de-al doilea bazin

se ducea la băi, pentru a aduce un venit anual. Apa din cel de-al treilea se ducea la casele

private, pentru ca apa pentru uz public să nu se termine.

În unele zone erau dealuri între așezare și sursa de apă (râu, pârâu). În acest caz, se

săpau canale subterane ce trebuiau aduse la o specifică pantă de permitere a curgerii apei.

Dacă albia era din stâncă, se săpa direct în ea. Dar, în cazul în care albia era din nisip sau

pământ, erau necesari pereți din zidărie întărită, iar apa era dirijată prin intermediul unor

coloane construite la o anumita distanță una de cealaltă, care să permită crearea unui cot.

În cazul în care erau utilizate țevile de plumb, întâi era constuit un rezervor de primire

a apei exact la sursă. Țevile se legau de acest rezervor și continuau până la cel din așezare.

Grosimea țevilor era dată de cantitatea de apă ce se afla la sursă. Există dimensiuni și greutăți

diferite date pentru aproape orice tip de țeavă. Uneori era nevoie să se construiască

suprastructuri de menținere a nivelului de curgere, în cazul în care între așezare și sursa de

apă apar depresiuni. Dacă apar văi largi, cursul apei era dirijat pe pantele lor. Când se ajungea

pe fundul unei astfel de văi, se construia o infrastructură pentru a se regla nivelul8. Astfel se

forma un așa-zis venter9. În acest venter se construiau perne de sprijin care ușurau presiunea

aerului. Unde se afla un nivel constant de curgere, se mai construia câte un rezervor de

colectare a apei, pentru a nu se distruge tot circuitul în cazul în care se întâmpla ceva cu o

țeavă10

.

Țevile din lut ars erau cele mai ieftine și erau utilizate în cazul în care se dorea

cheltuirea unei sume cât mai mici de bani. Și acestea aveau o grosime anume, de două degete.

La un capăt erau îngustate pentru a se putea îmbina una cu cealaltă. Încheieturile lor erau

învelite cu un amestec din ulei și calcar ars. La coturile țevilor de urcare sau coborâre se

8 Vitruvius, The ten books on architecture, Cambridge, Harvard University Press, London: Humphrey Milford,

Oxford University Press, 1914, pag. 287 9 Venter înseamnă buric sau pântece. Aici are probabil înțelesul de nod.

10 Ibidem, pag. 288

Sandu Maria-Roxana

Universitatea din București, Istoria Artei, An I

3

folosea calcar roșu, prin care se trecea țeava. Pentru siguranță, punctele de unire ale țevilor

erau erau căptușite cu cenușă11

.

Aceste țevi din lut aveau și avantaje. Primul era acela că puteau fi reparate de oricine,

în cazul în care se întâmplă ceva cu ele. În al doilea rând, apa ce trecea prin aceste țevi era

mai bună. Încă de pe vremea romanilor se știa că plumbul nu este sănătos12

.

3. Puțurile și fântânile

„În regiunile uscate, apa potabilă constituia o necesitate stringentă și o bogăție de

seamă. Din această nevoie s-a născut grija de a se descoperi, capta, transporta și păstra în

bazine speciale prețiosul aliment”13

.

În cazul în care nu existau surse de apă în apropiere, se săpau puțuri. Acestea se săpau

cu grijă, pentru că era periculos în unele zone. Pentru a se verifica puțul, se lăsa în jos o

lampă aprinsă, dacă aceasta nu se stingea, oamenii puteau coborâ în siguranță14

. Dacă lampa

era stinsă de exalații de aer, trebuiau construite canale de aerisire. Când toate acestea erau

gata și se dădea de apă, trebuia construit un zid în jurul puțului, fără a fi oprită vâna de apă.

Puțurile, putei, erau numeroase în castre, în case particulare și la încrucișări de

drumuri. La ele se utilizau funii din cânepă răsucită și o singură găleată.

Apa se mai colecta și prin alte metode, de pe acoperișuri sau de la înălțimi, colectată

în rezervoare construite din opus signinum15

. Cu acest opus signinum erau căptușite

rezervoarele. Apa colectată în aceste rezervoare avea un gust bun, iar rezidurile se depuneau

pe fundul rezervorului.

„În multe cazuri, construcțiile pentru fântâni căpătau mărimi impresionante și atunci

se numeau lacus. Roma poseda 1350 de asemenea lacus (alimentate însă din apeducte)”16

.

Apa din aceste fântâni se scurgea prin corpul unor statuete de zei, nimfe, satiri etc. care

purtau în brațe vase sau burdufe. Asemenea sculpturi artistice se aflau în marile orașe: Roma,

Pompei, Ostia, Thamugadi.

11

Ibidem, pag. 288 12

Se menționează în opera arhitectului Vitruvius, De architectura, că cei ce lucrau cu plumb deveneau palizi, că

vaporii emanați de topirea plumbului le lua puterea membrelor și le afecta proprietățile sângelui. De aici autorul

deduce faptul că apa transmisă prin aceste conducte nu este foarte sănătoasă. Așa cum la masă se preferau vasele

din lut, în locul celor din metal, așa și țevile din lut trebuie să ofere un gust mai bun apei. 13

Dumitru Tudor, Arheologia romană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, pag. 114

14 Vitruvius, The ten books on architecture, Cambridge, Harvard University Press, London: Humphrey Milford,

Oxford University Press, 1914, pag. 290 15

Material de construcție în Roma antică. Acesta era făcut din nisip curat, lavă spartă în bucăți și var,

amestecate ca un mortar. Acestea erau bătute până ce deveneau ca o pulbere. 16

Dumitru Tudor, Arheologia romană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, pag. 115

Sandu Maria-Roxana

Universitatea din București, Istoria Artei, An I

4

În Forul roman au funcționat fântâni cu apă din izvoare naturale, precum lacus

Iuturnae și lacus Curtius. Lângă Coloseum existau așa-numitele fontes salientes, fântână cu

mare presiune, iar apa ieșea prin mai multe țevi. Un exemplu este constituit de Meta sudans.

Acest tip de fântâni erau puse sub protecția nimfelor.

„În Roma sunt cunoscute 15 asemenea nimfee, mai caracteristic fiind cel din fața

palatului Septizonium. Municipalitățile din provincii se întreceau să realizeze asemenea

monumente, construite adesea prin contribuție particulară”17

.

4. Apeductele

„Fără îndoială că cele mai îndrăznețe construcții pentru aprovizionarea cu apă potabilă

a aglomerațiilor urbane romane rămân apeductele”18

. Informațiile literare din secolul al IV-

lea, menționează 19 asemenea lucrări hidraulice. „Apeductele erau construite din ordinul

Senatului, apoi al împăratului. Adesea erau concesionate unor redemtores19

, în ceea ce

privește întreținerea lor”20

.

Romanii, în loc de aquaeductus, utilizau expresia de aqua, urmată de un nume sau un

topic. Apeductele puteau să fie subterane, aeriene și mixte.

Cel mai vechi a fost Aqua Appia, zidit în anii 312-311 a.Chr. de către censorul Appius

Claudius Caecus. Este un apeduct mixt, peste trei sferturi din el fiind în subteran. În 272

a.Chr. a fost construit Anio vetus, tot mixt și a fost urmat în 144 de multe altele precum Aqua

Marcia, Aqua Tepula.

În 34 a.Chr. Augustus a contribuit la frumușețea Romei cu 700 de bazine, lacus, 105

fântâni salientes, 130 de castele de apă, castella și 170 de băi populare, thermae. Pentru toate

acestea a fost necesară contruirea unor noi apeducte, de către Agrippa, precum: Marcia nova,

Iulia, Virgo etc. Sub Claudius I se mai adaugă încă două: Aqua Claudia și Anio novus. Traian

a construit apeductul ce-i purta numele, iar Serveus Alexander a construit Aqua Alexandrina.

Dar construcțiile nu s-au oprit aici. Ele au continuat să apară și sub alți împărați.

„De multe ori, în vecinătatea orașelor, apeductele se contopeau, și pe culmea lor

curgeau, două, trei, canale supraetajate. Astfel, lângă Porta San Lorenzo din Roma, sunt

contopite Aqua Iulia, Aqua Tepula și Aqua Marcia. Deasupra drumurilor publice, arcadele

acestor aquae se amenajau în forma arcurilor de triumf”21

.

17

Dumitru Tudor, Arheologia romană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, pag. 115 18

Ibidem, pag. 115 19

Redemptor însemna contractant. 20

Dumitru Tudor, Arheologia romană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, pag. 115 21

Ibidem, pag. 118

Sandu Maria-Roxana

Universitatea din București, Istoria Artei, An I

5

Din loc în loc, apeductele prezintă piscinae luminariae, prin care se suspenda cursul

normal al apei, pentru ca printr-un ocoliș aceasta să-și depună impuritățile. O astfel de

construcție prezenta mai multe încăperi, prin care trecea apa forțat pentru a fi curățată.

Exista un fel de apometru, calix, cu ajutorul căruia se masura și era plătit consumul de

apă pentru abonații particulari. Apa era gospodărită de un curator aquarum.

5. Canalizarea

„La Roma primele canalizări datează din epoca regilor, realizate în tehnica etruscă”22

.

Cloaca Maxima este cea mai importantă canalizare. A cunoscut o serie de refaceri, dar a

funcționat fară oprire. Era principalul canal de colectare a apelor drenate din regiunea

mlăștinoasă dintre Palatin și Capitoliu. În jurul ei exista o serie de alte mici canale care se

vărsau în ea. „Capătul ei se găsește în vecinătatea Forului lui Augustus, trece pe sub Forul lui

Nerva, apoi pe sub basilica Aemilia din Forul roman, pe sub basilica Iulia, pe sub arcul lui

Ianus, până în Tibru, în care se varsă lângă Ponte Palatino”23

.

Bolta acestui mare canal era executată din trei rânduri de blocuri din tuf vulcanic24

.

Canalele secundare aveau bolți din piatră sau din zidărie. Canalele apăreau și în provinciile

romane. Acestea se aflau de-a lungul străzilor principale, kardo sau decumanus, orientarea

fiind influențată în funcție de înclinarea terenului. Se găseau la suprafață și erau acoperite cu

lespezi din piatră ce puteau fi ridicate când era nevoie de curățire.

Canelele erau folosite și pentru irigații. Acestea fuseseră săpate în Munții Albani și

sunt adevărate tunele, cuniculi, ce ajungeau până la apa lacurilor din cratere. Apa era

răspândită printr-o rețea de canale de suprafață.

6. Băile

„Vizitarea stațiunilor cu băi naturale, termale sau minerale, devenise foarte frecventă

în lumea romană. Acestea purtau, în general, denumirea de Aquae”25

.

Aceste izvoare aveau o mare însemnătate, pentru că în apropierea lor, romanii ridicau

temple închinate unor zei ai sănătății, precum: Nymphele, Aesculapius, Hygea, etc. Utilizau

doar apele ce ieșeau încălzite din pământ.

22

Ibidem, pag. 122 23

Ibidem, pag. 122 24

Tuful vulcanic este un anumit tip de rocă sedimentară și prezintă un grad înalt de porozitate. Se formează prin

cimentarea produșilor proveniți din erupțiile vulcanice (cenușă, nisipuri etc.). Tuful vulcanic este folosit pe scară

mare în industria cimentului. 25

Dumitru Tudor, Arheologia romană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, pag. 123

Sandu Maria-Roxana

Universitatea din București, Istoria Artei, An I

6

În ultimul secol al Republicii a fost revoluționată construcția băilor publice. Etuva26

cu abur a fost împrumutată de la greci, iar romanii au inventat hypocaustul27

(încălzea apa

băilor). Extistau și băi mixte, pentru ambele sexe, care au dus la mărirea depravării. La

început, liberții28

dețineau astfel de băi, pe care le închiriau unui balneator29

, ce încasa ca

taxă un quadrans pentru bărbați și un preț dublu pentru femei. Toate castrele romane aveau

thermae proprii.

În locul etuvei împrumutate de la greci, apare laconicum, se trece la mari bazine

pentru înot: calida piscina cu apă caldă și frigidarium cu apă rece.

Conform succesiunii îmbăierii, o baie romană cuprindea: apodyterium – vestiarul,

tepidarium – camera de transpirație prin aer călduț, caldarium – bazinul cu apă caldă,

laconicum – încăperea cu abur puternic, frigidarium – bazinul cu apă rece, palaestra sau

ephebeum – spațiul destinat exercițiilor fizice, ce putea fi și înafara clădirii30

. Unele băi mai

prezentau și unctorium, pentru masaje, și oloeothesium, pentru oncțiuni cu ulei.

Împărații construiau clădiri imense pentru băi, care înafară de aceste camere,

prezentau și biblioteci, săli de lectură, încăperi pentru jocuri de noroc, expoziții cu opere de

artă etc. În casele private, băile prezentau obligatoriu numai caldarium și frigidarium.

26

La greci era o încăpere în care se producea o temperetură ridicată, unde erau aburi. Era utilizată pentru

curățirea trupului. 27

Era, la romani, un sistem de încălzire centrală, bazat pe încălzirea în pardoseală. Era utilizat, în special, în

thermae. 28

Liberții erau sclavi eliberați. Aceștia primeau cetățenia romană și prenumele stăpânului. Nu aveau voie să

acceadă la o carieră politică, dar aveau dreptul de a desfășura activități comerciale, administrative și

profesionale. 29

Balneatorul era îngrijitorul băii. 30

Dumitru Tudor, Arheologia romană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, pag. 125

Sandu Maria-Roxana

Universitatea din București, Istoria Artei, An I

7

Bibliografie:

Surse primare:

Vitruvius, The ten books on architecture, Cambridge, Harvard University Press,

London: Humphrey Milford, Oxford University Press, 1914

Surse secundare:

Bârzu, Ligia, Arheologie generală, București, 1985

Tudor, Dumitru, Arheologia romană, București, Editura Științifică și Enciclopedică,

1976